lfabetul limbii române

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigation

Jump to search

Alfabetul limbii române este totalitatea literelor folosite pentru scrierea limbii române. În prezent
conține 31 de litere și folosește cele 26 de caractere ale alfabetului latin la care se adaugă o serie de
5 caractere suplimentare formate prin aplicarea de semne diacritice:

Literă

Nume

A, a

Ă, ă

Â, â

î / î din a

B, b

be / bî

C, c

ce / cî

D, d

de / dî

E, e

F, f

ef / fe / fî

G, g
ge / ghe / gî

H, h

haș / ha[1] / hî

I, i

Literă

Nume

Î, î

î / î din i

J, j

je / jî

K, k

ca / capa

L, l

el / le / lî

M, m

em / me / mî

N, n

en / ne / nî

O, o

P, p

pe / pî

Q, q

kü [2]/ chiu[3]

R, r

er / re / rî
S, s

es / se / sî

Literă

Nume

Ș, ș

șe / șî

T, t

te / tî

Ț, ț

țe / țî

U, u

V, v

ve / vî

W, w

dublu ve / dublu vî

X, x

ics

Y, y

igrec / i grec

Z, z

ze / zet / zed / zî

Toate literele sunt perechi: literă mare (majusculă sau capitală) – literă mică (minusculă sau de rând).

Cele cinci litere cu diacritice: Ă, Â, Î, Ș, Ț - reiau câte o literă de bază, de care se deosebesc prin
prezența deasupra sau dedesubt a trei semne diacritice: căciula ( ˘ ), circumflexul ( ˆ ) și virgulița ( , ).
Și punctul suprapus de la i și j este un semn diacritic, dar el nu are rol distinctiv în limba română,
unde i și j nu se opun literelor cu aceeași formă, dar fără punct.

Căciula ˘ (breve sau semnul scurtimii folosit în transcrierea fonetică) este plasată deasupra lui a: ă.

Circumflexul ˆ este plasat deasupra lui a și i: â, î.

Virgula sau virgulița, este plasată sub s și t: ș și ț (nu sedila, care se folosește sub c, de exemplu în
catalană, portugheză și franceză: ç, sau sub s, în azeră, în turcă, în turkmenă: ş. Conform standardului
ISO 8859-2, folosit pentru scrierea în mediile electronice, ș, spre deosebire de ț, apare în mod greșit
cu sedilă).

Confuzia legată de sedilă este legată de însuși modul în care este definită sedila:

sedílă, sedile, s.f. Semn diacritic în formă de virgulă (,), care se pune sub unele consoane pentru a le
da valoarea altui sunet. - Din fr. cédille. (Dicționarul explicativ al limbii române (DEX) 1998).

Semnele diacritice se notează în limba română și la literele mari, însă punctul suprapus nu se notează
la I și J mari. În scrierea de mână, frecvent, semnul diacritic nu se notează nici la j mic.

Această regulă nu este respectată în unele abrevieri, care, din această cauză, se citesc cu unele
deosebiri față de numele întreg.

Trebuie însă reținut că literele mari corespunzătoare lui ă, â, î, ș, ț se scriu și ele cu semnele diacritice
caracteristice: Ă, Â, Î, Ș, Ț.

Patru litere (k, q, w, y) se utilizează în împrumuturi, în numele proprii străine și în formații bazate pe
ele, precum și în unele nume proprii românești de persoane, scrise după model străin.

De aceea aceste litere nu erau incluse, mai demult, în alfabetul modern al limbii române. w și y în
poziție finală de cuvânt sunt încă percepute ca străine limbii române, de aceea la cuvintele cu aceste
finale, articolul și desinențele se leagă prin cratimă.

Până în 1860, limba română s-a scris, de regulă, cu alfabetul chirilic și, în perioada ultimă, cu un
alfabet de tranziție.

În aceste condiții, dacă inițial se foloseau 43 de litere și alte semne grafice, alfabetul chirilic adaptat a
fost redus la 33 de litere în gramatica lui Ienăchiță Văcărescu (1787), apoi la 28 de litere în gramatica
lui Ion Heliade-Rădulescu (1828), pentru ca în 1835 să nu mai aibă decât 27 de litere.

În lucrarea Ortografia românească, din 1912, August Scriban a propus reintroducerea semnelor ŭ și ĭ.

În urma reformei din 1953[4], după înlocuirea generală a literei â cu î și eliminarea literei â din
alfabetul modern al limbii române, au rămas 27 de litere. Acestea nu includeau literele q, w și y.

În 1964 s-a consfințit, practic, reincluderea literei â în alfabetul modern al limbii române, folosită însă
exclusiv pentru notarea cuvintelor având rădăcina român, precum și a numelor proprii, în funcție de
dorința purtătorilor lor.

În 1982 s-a consfințit prin publicarea Dicționarului ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române
(DOOM), includerea literelor q, w, y.

Astfel, alfabetul modern al limbii române a ajuns să aibă 31 de litere. În continuare, însă, literele q, w
și y își păstrează caracterul de litere „aparte”, fiind folosite numai în cuvinte și nume proprii străine.

În 1993, Academia Română a stabilit revenirea la scrierea generalizată cu â în grafia limbii române, în
conformitate cu hotărârile adoptate de Academia Română înainte de 1948.
Fiind vorba de o decizie care urmărea, probabil, simplificarea aplicării noilor reguli, ea a fost privită ca
având natură politică, fiind contestată de numeroși lingviști. În condițiile în care scrierea cu â a fost
considerată dintotdeauna o componentă a originii latine a limbii române, modificarea din 1993 a
urmărit ruperea de normele impuse în urma sovietizării de după 1945, precum și de cele adoptate în
timpul regimului comunist de dinainte de 1990.

Dorința de ușurare a aplicării noilor norme a fost cel puțin neinspirată, utilizarea lui â în locul lui î
nefiind justificată în numeroase cazuri particulare. Acesta a fost și motivul contestării de către
lingviști și de către o parte a populației, care, din spirit de frondă, au refuzat folosirea noii norme,
scriind în continuare cu î. În plus, caracterul generalizant al noii norme a bulversat multe minți,
ajungându-se la construcții hilare de genul ânchis sau capântortură, ultimul apărut chiar în ediția
DEX-ului din 1996.

În perioada în care s-a folosit alfabetul chirilic pentru scriere, limba română s-a adaptat astfel încât să
cuprindă cât mai multe litere ale acelui alfabet datorită faptului că există o legătură foarte strânsă
între limbă și sistemul de scriere folosit. După ce s-a renunțat la alfabetul chirilic, limba română încă
era adaptată scrierii cu alfabetul chirilic, așa că în locul unor litere chirilice au apărut niște diacritice
pentru niște litere ale alfabetului latin, ele fiind: