Professional Documents
Culture Documents
O gamă relativ separată o constituie amestecurile de gaze sau lichide (miscibile sau
nu) ale căror proprietăţi se tratează în mod separat, funcţie de proprietăţile specifice ale
componentelor.
[1]
1.2. Clasificarea agenţilor termici si energetici
În funcţie de starea fizică agenţii energetici se pot clasifica conform celor prezentate în
tabelul 1.1.
După nivelul temperaturilor de utilizare agenţii energetici se împart în cinci grupe după
cum este prezentat în tabelul 1.2.
[2]
Tabel 1.2. Clasificarea agenţilor în funcţie de nivelul de temperatură
[3]
în care: este densitatea fluidului la 0°C, iar este coeficientul de dilatare termica
În tabelul 1.3. sunt prezentate câteva valori ale densităţii unor lichide la temperatura
mediului ambiant (20°C)
În tabelul 1.4. sunt prezentate câteva valori ale densităţii unor gaze şi vapori în condiţii
normale fizice (t=0°C si p= 101325 Pa)
[4]
Greutatea specifică ɣ, reprezintă greutatea unităţii de volum, adică , cu
g acceleratia gravitaţională, 9,81 m/s2.
Pentru lichide se utilizează coeficientul de compresibilitate izotermă, βT, iar pentru gaze
coeficientul de compresibilitate izentropă, βS, conform ecuaţiilor:
În tabelele 1.5., 1.6. si 1.7. sunt prezentate câteva valori pentru coeficienţii de
dilatare ale unor lichide, apă şi gaze lichefiate la temperatura ambiantă.
[K-1] [K-1]
[5]
Cloroform 12,73
0 -63 10 95 80 630
[6]
În tehnică se utilizează adesea, numai pentru lichide, vâscozitatea relativă
exprimată în grade Engler (°E), ca raport între timpii de curgere a aceluiaşi volum de
lichid si apă pură, la aceeaşi temperatura şi prin aceeaşi secţiune de trecere:
[Pas] [Pas]
[7]
20 1004,2 80 355 300 91,2
T [°C] 0 10 20 30 40 50
[8]
Denivelarea Δh prezentă în cazul capilarelor circulare, se calculează cu relaţia
lui Jurin:
Absorbţia de gaze este fenomenul în care gazele pătrund prin difuzie în masa
de lichid prin suprafaţa liberă de separaţie. Absorbţia se produce când concentraţia
masei absorbită este mai mare decât concentraţia de echilibru corespunzătoare fazei
lichide la acea presiune. Masa absorbită creşte odată cu scăderea temperaturii
lichidului.
CAPITOLUL II.
Diferitele proprietăţi fizice ale apei servesc pentru definirea unor mărimi fizice
fundamentale şi anume:
- temperaturile de topire şi de fierbere ale apei la presiunea de 760 torr definesc
unitatea de temperatură în scara Celsius
- unitatea de măsură pentru căldură, caloria, este egală cu capacitatea calorică a
unui gram de apă la temperatura de 15°C;
- unitatea de masă, kilogramul, este egală cu masa unui dm 3 de apă pură, la
temperatura densităţii maxime (4°C).
Unele proprietăţi fizice ale apei prezintă „anomalii” (alături de HF, NH 3 şi mai puţin HCl),
faţă de a hidrurilor vecine în sistemul periodic (CH4, PH3, H2S, H2Se, HBr, etc.),
datorită asociaţiei moleculelor H 2O prin legături de hidrogen. Aceste anomalii sunt
punctele de topire şi de fierbere, densitatea, capacitatea calorică şi căldurile de topire
şi vaporizare, care au valori mai ridicate.
Punctele de topire şi de fierbere ale apei au valori anormal de ridicate în
comparaţie cu hidrurile elementelor vecine din sistemul periodic astfel, apa este un
lichid la temperatura obişnuită, în timp ce hidrurile elementelor vecine sunt gazoase.
[9]
Căldura latentă de vaporizare a apei reprezintă cantitatea de căldură,
exprimată în calorii (Joul), consumată la temperatură constantă (100 °C) pentru o
cantitate de apă(1 gram în cazul căldurii latente de vaporizare, lv şi un mol în cazul
căldurii latente molare de vaporizare, Lv).
Apa încălzită într-un vas deschis, la presiunea atmosferică, începe să fiarbă la
100°C, temperatură care rămâne constantă pentru apă şi vapori până când vaporizează
întreaga cantitate.
Dacă aportul de căldură continuă, vaporii se încălzesc peste această temperatură
devenind vapori supraîncălziţi.
Apa are căldurile de vaporizare lv = 540 cal/g (2260 kJ/kg) şi Lv = 9729 cal/mol
(40735 kJ/kmol), mult mai mari decât ale altor substanţe, datorită legăturilor de
hidrogen care sunt mult mai tari decât legăturile van der Waals, care unesc moleculele
lichidelor nepolare.
Căldura specifică (capacitatea calorică) de 4,18 kJ/kg, mare comparativ cu a
altor hidruri covalente, contribuie la schimbarea lentă a temperaturii apei din mediul
ambiant (lacuri, mări şi oceane), deci are un rol regulator în natură.
Densitatea apei nu prezintă o variaţie monotonă cu temperatura, ca la celelalte
lichide, ci mai întâi creşte de la 0°C (d = 0,99987 g/cm3) la 4°C (d = 1 g/cm3), apoi scade
(ajungând la 25°C la d = 0,99701 g/cm3).
Datorită acestei variaţii a densităţii, apa prezintă proprietăţi mecanice unice faţă
de alte substanţe.
Această anomalie este explicată prin ipoteza că apa pură este un amestec de apă
solidă (care este polimerizată prin gruparea moleculelor) şi solventul cu formula H 2O.
Tensiunea superficială a apei reprezintă forţa de contracţie ce acţionează
perpendicular pe o lungime de 1 cm pe suprafaţa de separaţie a lichidului cu aerul.
La toate lichidele tensiunea superficială descreşte odată cu creşterea temperaturii.
Tensiunea de la interfaţa dintre apă şi alt lichid care nu este miscibil cu apa este
aproximativ egală cu diferenţa dintre tensiunile superficiale proprii. Tensiunea de la
interfaţa dintre cele două lichide descreşte o dată cu creşterea temperaturii.
Alte proprietăţi fizice ale apei care îi conferă proprietăţi termodinamice benefice sunt:
Presiunea de vapori a apei la o anumită temperatură reprezintă presiunea la
care coexistă cele două stări de agregare ale apei: gazoasă şi lichidă. Vaporii în
echilibru cu lichidul se numesc saturaţi.
Presiunea exercitată de aranjarea tetraedrică a moleculeor în momentul îngheţării apei
este de circa 16 atm, fapt explică spargerea recipientilor sau chiar a unor echipamente
tehnologice(vane, ventile, schimbatoare de căldură, etc.) care nu rezista la aceste
presiuni.
Compresibilitatea apei – lichidele sunt foarte puţin compresibile în raport cu
gazele, dar foarte compresibile faţă de solide. Astfel, apa este foarte puţin compresibilă
în raport cu aerul şi este de cca. 100 de ori mai compresibilă decât oţelul moale
obişnuit.
Dacă forţa care comprimă un lichid este înlăturată, acesta revine exact la volumul
iniţial, fără a se manifesta deformaţii remanente, lichidele fiind astfel perfect elastice.
[10]
Valoarea experimentală a coeficientului de compresibilitate cubică al apei este x =
50,2·10–10 m2/kgf şi modulul de elasticitate cubică ε = 1,99·10 8 kgf/m2 (ε = 1/x). Valorile
mici ale coeficientului de compresibilitate conduc la neglijarea acestui efect, apa fiind
considerată, în general, incompresibilă.
Constantele critice sunt temperatura, presiunea şi volumul molar şi sunt
proprietăţi fizice constante proprii ale apei.
Temperatura critică (Tc) reprezintă temperatura deasupra căreia vaporii de apă
(aburul) nu mai pot fi lichefiaţi (647 K; 374°C).
Presiunea critică (Pc) a apei este presiunea minimă necesară pentru a lichefia
vaporii la temperatura critică (221 bar).
Volumul molar critic (Vc) reprezintă volumul ocupat de un mol sau kmol de apă
la temperatura critică (57 cm3).
Punctul triplu al apei reprezintă punctul în care se realizeaza echilibrul de faze
gheaţă-apă-vapori şi care corespunde temperaturii de 0,01°C şi presiunii de 4,6 torr.
Constanta ebulioscopică a apei Ke = 0,53 (determinată experimental la 760
torr) reprezintă ridicarea punctului de fierbere la dizolvarea unui mol de substanţă în
1000 g apă (solvent).
Constanta crioscopică a apei, Kt = 1,86 reprezintă scăderea punctului de topire
produsă de un mol de substanţă în 1000 g apă (solvent).
Vîscozitatea apei este caracterizată, ca şi la celelalte fluide, de coeficientul de
vîscozitate dinamică ( ) şi coeficientul de vîscozitate cinematică ( ), între aceştia
[11]
absorbţie în UV ca şi prezenţa unor substanţe dizolvate fac ca apa naturală în strat
gros să fie de culoare verde-albăstruie.
Transparenţa apei depinde de lungimea de undă a radiaţiei ce o traversează.
După cum reiese şi din cele menţionate anterior, radiaţiile ultraviolete penetrează cu
uşurinţă straturile groase de apă, în timp ce radiaţiile infraroşii, care sunt mai utile din
punct de vedere fizic şi termodinamic, penetrează mult mai greu asemenea straturi.
Constanta dielectrică a apei este ε = 80,08, ceea ce înseamnă că introduse
într-un câmp electric, moleculele de apă se orientează faţă de liniile de forţă ale
acestuia. Această orientare neutralizează parţial câmpul aplicat, intensitatea lui scade
şi explică de ce apa ca solvent are excelente proprietăţi disociante şi o mare putere
ionizantă.
Conductivitatea electrică a apei este, la 20°C, de 4,2·10 -6 Siemens (4,2 μS)
corespunzătoare unei rezistivităţi de 23,8 Mohm·cm. Conductibilitatea apelor naturale
este în funcţie de concentraţia sărurilor dizolvate şi variază direct proporţional cu
temperatura.
Disocierea apei în elemente sale componente, oxigen şi hidrogen, începe să se
realizeze termic la circa 1000°C, deci foarte greu, ceea ce este demonstrat şi de
entalpia de disociere Δh = 286,4 kJ/mol (aproximativ 68,5 kcal/mol), apa fiind deci, un
electrolit slab care disociază foarte puţini ioni.
[12]
abur de presiune înaltă (80 - 221 bar), folosit în turbine de putere mare;
abur de presiune supracritică (peste 221 bar), folosit în turbine de foarte mare
putere (cicluri supracritice).
abur viu adus direct de la generator (cazan) la utilizator, fără să fi fost utilizat în
alt agregat şi fără să fi suferit vreo reducere de parametri (presiune şi
temperatură);
abur derivat (sau prelevat), abur care a fost utilizat parţial într-o maşină şi apoi
derivat pentru alte scopuri;
abur uzat, abur evacuat din turbină după utilizarea totală;
abur laminat, abur căruia i s-a redus presiunea fără producere de lucru mecanic.
Aburul derivat şi cel uzat mai este utilizat în scopuri tehnologice sau pentru
termoficare. Dacă se pune problema ca o turbină să alimenteze cu abur un proces
tehnoloic sau termoficarea, aburul este prelevat (la turbinele cu condensaţie) respectiv
evacuat (la turbinele cu contrapresiune) la parametrii necesari procesului, respectiv
termoficării.
masa molară, de care este legat volumul masic şi care este un parametru
termodinamic;
capacitatea termică masică, de care sunt legate valorile entalpiei şi entropiei, şi
care definesc starea energetică;
conductivitatea termică şi viscozitate dinamică, de care depind fenomenele de
transfer termic.
Astfel în decursul timpului s-au dezvoltat relaţii analitice de legatură între parametrii de
stare şi relaţii empirice determinate prin regresii după experimetări:
în anul 1904 Richard Mollier a trasat primele diagrame entropice de stare având
entalpia pe una din axe, bazate pe ecuaţia de stare a lui Koch:
[13]
în anii 1950 Mihail Vukalovich a propus o ecuaţie de stare cu coaficienţi viriali, pe baza
cărora s-au calculat valorile proprietăţilor aburului utilizate pe plan mondial în deceniile 5
şi 6 ale secolului al XX-lea.
mai târziu Ernst Schmidt a propus succesiv mai multe ecuaţii de stare empirice, ultima
fiind acceptată la Conferinţa IAPWS din 1966 (IAPWS-66) şi care a fost valabilă până în
1968, când IAPWS-68 a adoptat prima formalizare modernă.
IAPWS-95 pentru aplicaţii ştiinţifice (program relativ simplu, foarte precis, dar cu
viteză mică de lucru), formalizare bazată pe potenţialul termodinamic Helmholz. Valorile
calculate sunt verificate până la 1000°C şi 10000 bar şi se consideră că pot fi
extrapolate până la 5000°C şi 100000 bar.
IAPWS-IF97 pentru aplicaţii industriale (program cu viteză mare, dar cu o
precizie mai redusă), bazat pe relaţii empirice. Valorile calculate sunt validate până la
800°C şi 1000 bar.
[14]
Aburul saturat
[15]
Domeniul aburului umed.
unde mapa este masa apei la saturaţie, iar mabur este masa aburului saturat.
Titlul aburului ia valori între 0 (apă la saturaţie) şi 1 (abur saturat). Pentru diferite
presiuni, în diagrama T-s, starea de apă la saturaţie este pe curba de x = 0, iar starea
de abur saturat este pe curba de x = 1. La presiunea normală (de 101325 Pa = 1,013
bar) căldura latentă de vaporizare (căldura schimbarii de fază) este de 2257 kJ/kg. La
presiuni mai mari, această căldură scade, deoarece curbele x = 0 şi x = 1 se apropie şi
se întâlnesc la presiunea critică de 221,2 bar, în punctul critic, a cărui temperatură este
de 374°C. Peste această presiune, este domeniul supracritic, în care vaporizarea apei
se face fără o transformare de fază vizibilă, deoarece datorită parametrilor ridicaţi, nu
mai există o diferenţă sesizabilă între densitatea apei si cea a aburului.
[16]
Domenii de utilizare a aburului.
a) în tehnică
b) în medicină
la aparate de sterilizat;
la inhalaţii.
c) pentru uz casnic:
la prepararea alimentelor;
la călcat în instalaţii cu cilindri rotativi încălziţi cu abur;
la instalaţile de curăţare cu abur;
în saune, etc.
CAPITOLUL III.
AGENTII FRGORIFICI
3.1. Clasificarea agentilor frigorifici.
[17]
Agentii frigorifici reprezintă substanţe omogene sau amestecuri de substanţe, ale
căror proprietăţi termodinamice trebuie să corespundă cerintelor impuse de schema si
tipul instalaţiei frigorifice, precum si de nivelul de temperatură al celor două surse de
căldură, în special de cel al frigului produs.
[18]
solidifica in instalatie. Numarul gazelor care satisfac aceasta conditie scade pe masura
ce temperatura Tf se reduce astfel ca, sub 16 K ramane numai [He].
In cazul gazelor prezinta importanta vâscozitatea, conductivitatea termica, precum
si dependenta caldurii specifice de temperatura si presiune; aceasta din urma trebuie
sa fie cat mai putin pronuntata. In acest mod devine posibila reducerea si uniformizarea
diferentelor de temperatura necesare efectuarii transferului de caldura si prin aceasta
micsorarea pierderilor cauzate de ireversibilitatea acestui proces.
Proprietatile celor mai importanti agenti frigorifici utilizati in instalatiile cu ciclu inversat
cu comprimare de vapori sunt date de prin caracteristicile fizice si actiunea fiziologica.
Caracteristicile agentilor frigorifici utilizati pe scara larga in tehnica frigului moderat:
Amoniacul, [NH3], este utilizat pe scara larga in instalatiile frigorifice cu
comprimare de vapori cu o treapta si, respectiv, cu doua trepte, precum si in cele de
absortie pentru temperaturi de vaporizare t0 ≥ -750C; temperatura normala de
vaporizare a amoniacului este tsN = -33,350C. Printre avantajele amoniacului se numara
volumul specific mic la temperaturile de vaporizare uzuale, usurinta depistarii scaparilor
de amoniac datorita mirosului, solubilitate in ulei redusa, nu exercita actiuni corozive
asupra otelului dar in prezenta apei ataca zincul, cuprul, bronzul si alte aliaje pe baza
de cupru cu exceptia bronzului fosforos. Dintre dezavantaje se mentioneaza faptul ca
este toxic, exploziv si inflamabil la concentratii de 16,5....26,8 % amoniac in aer. La
temperatura de 260 0C amoniacul se descompune in azot si hidrogen.
Bioxidul de sulf, [SO2], este un gaz foarte toxic fiind utilizat numai in instalatiile
ermetice la temperaturi de vaporizare t 0≥ - 75 0C. Ca avantaje ale bioxidului de sulf se
pot enumera: temperatura normala de vaporizare relativ ridicata (t sN=-10,1 0C) ceea ce
permite mentinerea unor presiuni reduse in condensator la temperaturile de
condensare apropiate de temperatura mediului ambiant, neinflamabilitate, solubilitate
redusa in ulei, neagresivitate in raport cu cuprul si aliajele sale.
Clorura de metil, [CHCl], se situeaza intre amoniac si bioxidul de sulf, fiind tot
mai mult inlocuita de agentii frigorifici din grupa freonilor. Nu corozeaza otelul si aliajele
sale, dar in prezenta apei ataca zincul, aluminiul si magneziul. Este utilizata la amsinile
frigorifice mici.
Bioxidul de carbon, [CO2], este utilizat in principal in instalatiile de producere a
ghetii uscate (zapada carbonica). Este neutru in raport cu metalele, neinflamabil,
netoxic. Dezavantajul sau consta in aceea ca temperatura critica este relativ ridicata
(tcr=31 0C) la presiunea critica pcr= 75 atm. Din acest motiv, bioxidul de carbon conduce
la presiuni ridicate in condensator.
Freonii sunt utilizati pe scara larga in tehnica frigului datorita avantajelor pe care
le prezinta si anume: nu sunt toxici, au inflamabilitate redusa, sunt neexplozivi, prezinta
neutralitate chimica. De asemenea, fiind caracterizati prin exponenti adiabatici mici
(kfreon=1,12...1,20<kNH3=1,3) freonii determina temperaturi de comprimare reduse. Ca
definitie, freonii reprezinta derivati dublu halogenati ai hidrocarburilor saturate
(CmH2m+2) obtinuti prin inlocuirea partiala sau completa a atomilor de hidrogen
[19]
prin atomi de fluor, clor sau brom. In consecinta deci, formula generala a
freonilor este de tipul CmHxFyClzBru unde x+y+z+u=2m+2.
Notatia prescurtata a freonilor este F – N sau R – N (refrigerent), N fiind numarul
freonului format din doua sau trei cifre care se stabileste dupa urmatoarele reguli:
a) La derivaţii fara atomi de hidrogen (x=0) prima cifra (daca N este format din
doua cifre) sau primele doau cifre (daca N este format din trei cifre) definesc
hidrocarbura in felul urmator: 1 – pentru metan (CH 4); 11 – pentru etan (C 2H6);
21 – pentru propan (C3H8); 31 – pentru butan (C4H10).
In continuare, se scrie numarul atomilor de fluor (y);
Exemple: - freonul CF2Cl2 – difluordiclormetan : R-12;
- freonul C2F4Cl2 – tetrafluordicloretan : R – 114.
b) La derivaţii cu atomi de hidrogen (x=1,2-....), numarul acestor atomi se adauga in
felul urmator: la derivatii metanul la prima cifra, iar la ceilalti derivati, la cifra a
doua;
Exemple: - freonul CHFCl2 – monofluordiclormetan: R-21;
- freonul C2H3F3 – trifluoretan: R-143.
c) La derivaţii cu atomi de brom (u=1,2.....), dupa numarul principal se pune litera
B, după care se scrie numărul atomilor de brom:
Exemplu: - freonul CF2Br2: R-12B2.
Se remarca faptul ca, la reducerea numarului atomilor de hidrogen scade
inflamabilitatea si pericolul de explozie. La cresterea numarului atomilor de fluor scade
toxicitatea si actiunea coroziva.
Dezavantajele freonilor constau in vascozitatea lor foarte redusa care favorizeaza
scaparile precum si solubilitatea reciproca cu uleiul care se accentueaza la marirea
presiunii si reducerea temperaturii freonului. Tot in categoria dezavantajelor se
incadreaza si faptul ca freonii au o densitate mai ridicata ceea ce determina cresterea
rezistentelor hidraulice la circulatia lor prin conducte. Pentru limitarea acestor rezistente
se procedeaza la marirea sectiunii de trecere prin conducte, supape, etc. Astfel,
diametrul conductei de R-12 se impune a fi de doua aori mai mare decat cel pentru NH 3
in conditiile aceleasi puteri frigorifice. De asemenea, se remarca faptul ca freoniiconduc
la coeficienti de transfer de caldura sensibil mai mici deci in cazul amoniacului. Freonii
ataca garniturile de cauciuc si se recomanda utilizarea unor materiale rezistente la
actiunea freonilor de tipul savanitului sau a cauciucului freonorezistent. De regula, apa
nu se dizolva in freoni. Pentru evitarea blocarii sectiunilor de trecere se limiteaza
procentul masic de apa la 0,004 %.
Inlocuirea unui atom de clor cu unul de fluor, in cazul freonilor obisnuiti, din metan,
etan, propan si butan, determina reducerea temperaturii normale de vaporizare cu Δt s :
m 1 2 3 4
Δts [grd] 51 44 39 35
In continuare, sunt prezentate unele caracteristici ale celor mai utilizati freoni:
[20]
freoni cu temperatura normală de vaporizare înaltă:
freonul – 13, CF3Cl, este folosit atat in instalatiile frigorifice cu mai multe
trepte cat si in cele in cascada (pentru ramura inferioara) si permite
obtinerea unor temperaturi t0≥-100 0C;
freonul – 14, CF4, poate fi utilizat in instalatiile frigorifice in trepte sau in
cascada pentru obtinerea unor temperaturi de -100...-140 0C;
freonul – 13B1, CF3Br, permite obtinerea unor temperaturi t 0≥-120 0C si
poate fi utilizat in instalatiile frigorifice cu o treapta. Masa moleculara mare
a acestui agent (M=148,9) il recomanda pentru utilizarea in
turbocompresoare in vederea reducerii numarului de trepte.
[21]
In ultimii ani, in calitate de agenti de lucru ai instalatiilor frigorifice au inceput
sa fie utilizate amestecurile azeotrope compuse din doi componenti. Aceste
amestecuri au proprietati sensibil diferite de cele ale componentilor. Astfel, un amestec
format din 74,2 % freon – 12 si 25,8 % freon – 152 (C 2H4F2) are temperatura normala
de vaporizare de - 33,5 0C in timp ce R-12 are -29,8 0C iar R-152 are - 25 0C.
Caracteristica amestecului azeotrop constă in faptul că presiunile de vaporizare si de
condensare sunt superioare celor care caracterizeaza fiecare dintre componenti. Ca
urmare, pentru un regim dat (t0, tc impuse) amestecul azeotrop este caracterizat prin
rapoarte de presiuni pc/p0 mai reduse si o putere frigorifica volumica mai mare.
In continuare sunt prezentate caracteristicile unora dintre amestecurile azeotrope cu
perspective de utilizare in tehnica frigului:
freonul - 500, este un amestec azeotrop compus din 26,2 % freon – 152 si 73,8
% freon – 12. Temperatura normala de vaporizare a lui R- 500 este de -33 0C.
Se recomanda a fi utilizat in instalatiile frigorifice echipate cu compresoare cu
piston. Pentru o cilindree orara data, freonul – 500 permite obtinerea unei puteri
frigorifice cu 20 % mai mare decat in cazul freonului – 12.
freonul – 502, reprezinta un amestec azeotrop compus din 51,2 % freon – 115 si
48,8% freon – 22, utilizat pentru obtinerea temperaturilor medii si joase.
Temperatura normala de vaporizare a lui R-502 este de – 45,6 0C. Utilizarea
acestui freon permite micsorarea consumului de energie cu 10...15 % in raport
cu R-12 consecinta a reducerii raportului de crestere a presiunii. Se recomanda
ca ciclurile cu -502 sa fie cu regenerare; datorita temperaturilor de refulare relativ
reduse, nu se impun conditii restrictive in ceea ce priveste gradul de
supraincalzire a vaporilor aspirati in compresor. Ca urmare, freonul – 502 poate
fi utilizat la nivelul unor temperaturi de condensare t 0=40 0C.
[22]
Clorul stratosferic provine din două surse posibile:
CFC → Cl + CFC
Cl + O3 → Cl O + O2
Cl O + O→ Cl + O2
R 11 CFCl3 1 1
[23]
R 123 C2HCl2F3 0,01 ÷ 0.02 0,02
FC 72 C6F14 0 ?
NH3 C2F3 0 ?
[24]
Tabelul 3.2. Freonii-simbol, utilizare, efecte asupra mediului
Durata de viaţă
Înlocuieşte
Grupa agenţilor termici
Formula chumică
de lucru
A A A A A ODP GW GWP
P G D F E P *
CFC
R10 CCl4 ●
R12B CClF2Br ●
1
CF3Br ● ● 0,8 0,8
R13B
1
HCFC
[25]
HFC
R23 CHF3 ● 0 R13,R50
3
R32 CH2F2 ● 0 0,14
R22
R125 C2HF5 ● 0 0,58
R502
R134 C2H2F4 ● 0 0,29 3100
a R12
C2H3F3 ● 0 0,75
R143
a C2H4F2 ● 0 0,03
R12,R50
R152 0
a
Amestecuri
R501 R22/R12
Instalatiile frigorifice cu absorbţie permit utilizarea acelor agenti de lucru pentru care
exista absorbanti corespunzatori. Tinând seama de specificul acestor instalatii care
constau în realizarea succesiva a reactiilor chimice de absortie si respectiv, de
desorbtie a agentului, este necesara respectarea unor conditii suplimentare care se pot
rezuma în urmatoarele:
[26]
diferenta mare intre temperaturile normale de vaporizare ale agentului de lucru si
absorbantului, ceea ce permite reducerea gradului de antrenare a absorbantului
de catre vaporii agentului de lucru si micsorarea dimensiunilor aparatelor de
rectificare;
viteza de absortie mare pentru reducerea dimensiunilor absorbitorului.
[27]
actiune coroziva redusa in raport cu metalele feroase si neferoase;
stabilitate chimica;
toxicitate redusa, neinflamabilitate si lipsa pericolului de explozie.
In calitate de agenti purtatori de frig la nivelul frigului moderat sunt utilizati
saramurile, adica solutii de clorura de sodiu (NaCl) si clorura de calciu (CaCl 2) în apa.
[28]
Figura 3.2. Influenta concentratiei asupra temperaturii de congelare a solutiilor de
CaCl2.
CAPITOLUL IV.
în care: cpa este căldura specifică a aerului uscat, în kJ/kgK; cpv – căldura specifică a
vaporilor de apă, în kJ/kgK.
Observaţie: Pentru calcule uzuale, se pot folosi valorile aproximative constante:
cpa = 1,006 kJ/kgK, între 0 şi 50 °C; cpv = 1,863 kJ/kgK, între 0 şi 75 °C.
Entalpia aerului umed nesaturat format dintr-un kg de aer uscat şi x kg vapori de
apă la temperatura T[°C] este:
h1 x ha x hv c pa T x r c pv T 1,006T x 2500 1,863 T [kJ/kg aer uscat],
unde: ha este entalpia aerului uscat; hv – entalpia vaporilor.
Pentru temperaturi cuprinse în intervalul 0-50°C, se poate lua destul de exact:
ha 1,006 T ; hv 2500 1,863 T [kJ/kg].
Temperatura de rouă – este acea temperatură până la care trebuie răcit aerul, la
p=ct şi x=ct, pentru ca el să devină saturat. Sub această temperatură începe
condensarea vaporilor de apă conţinuţi în aer.
[30]
La temperatura de rouă denumită şi temperatura termometrului umed, aerul
umed este saturat, deci =1, iar pv=pvs.
Fig. 4.1. Diagrama h-x completă, pentru pB = 1000 m bar, între –10°C şi +60°C
[31]
kJ
h kg a.us.
t = ct.
h = ct.
= ct.
A
hA
A
tA = 100% N
pvap m 2
tum,A
tr,A pvap
pvap,A
kg
x kg a.us.
xA
[32]
producerea margarinei), în prelucrările mecanice ale metalelor și în tratamentul termic
al acestora.
Hidrogenul va deveni una dintre principalele surse de energie „verde” necesară punerii
în mişcare a vehiculelor sau încălzirii locuinţelor şi spaţiilor comerciale.
Hidrogenul reprezintă o alternativă pentru înlocuirea benzinei drept combustibil
pentru vehiculele echipate cu motoare cu ardere internă. Avantajele sale principale
constau în faptul că este ecologic, din arderea sa rezultând vapori de apă, iar
randamentul termic al motoarelor cu hidrogen este ridicat. Dezavantajele constau în
pericolul mare de explozie şi dificultatea stocării. Una dintre cele mai promițătoare
soluții tehnice o reprezintă conversia directă a energiei chimice din hidrogen în
electricitate, prin intermediul pilelor de combustie.
4.3. Aerul comprimat
Aerul comprimat reprezintă o energie potenţială de actionare a diferitelor fluxuri
tehnologice. Cel mai des utilizat este in linile automate de productie de masa sau linii
robotizate actionate pneumatic.
Sistemul de producere a aerului cuprinde următoarele componente:
Compresorul: Aerul aspirat la presiunea atmosferica este comprimat si furnizat la
presiune mai mare sistemului pneumatic. El transforma asadar, energia mecanica in
energie potentială;
Motorul de antrenare (de obicei motor electric): Furnizează puterea mecanică
compresorului. Transforma energia electrica in energie mecanica;
Regulatorul de presiune (presostatul): Controleaza motorul electric si de asemenea
presiunea in rezervor. El este calibrat la o presiune maxima la care motorul va fi oprit si
la o presiune minima la care se face distribuirea;
Supapa de sens unic: Permite trecerea aerului comprimat de la compresor la rezervor
si impiedica intoarcerea aerului cand compresorul este inchis;
Rezervorul tampon: Inmagazineaza aerul comprimat. Volumul sau este stabilit in functie
de capacitatea compresorului. Cu cat volumul este mai mare, cu atat intervalul de timp
dupa care porneste compresorul este mai mare;
Manometrul: Indica presiunea in circuit;
Descarcarea automata: Evacueaza toata apa de condens prezenta in rezervor fara a
necesita interventie din exterior;
Supapa de siguranta; Evacueaza aerul comprimat daca presiunea din rezervor creste
peste presiunea prevazuta;
Uscatorul: Raceste aerul comprimat cu cateva grade deasupra punctului de congelare
si condenseaza cea mai mare parte a umiditatii aerului. Astfel se va evita prezenta apei
de condens in sistemul din aval;
Filtrul de linie: Pozitionat pe linia principala, filtrul trebuie sa aiba o cadere de presiune
minima si capacitate de a misca din loc ceata de ulei. Acesta ajuta la mentinerea la
limita permisă a prafului, apei de condens si a uleiului de ungere.
Compresoarele pot fi clasificate (fig.4.3.) in doua mari familii :
[33]
a) Compresoarele volumetrice în care compresia este obtinuta prin
reducerea spatiului care contine aerul aspirat la presiunea atmosferica. Aceasta familie
cuprinde:
- Compresoare de tip alternativ : cu piston sau cu diafragma ;
- Compresoare de tip rotativ : cu palete, cu surub, cu angrenaje.
b) Compresoarele dinamice in care compresia este obtinuta prin transformarea
energiei cinetice a aerului aspirat în energie de presiune.
Aceasta familie grupeza :
- Compresoare de tip centrifugal ;
- Compresoare de tip axial.
[34]
Fig. 4.3. Tipuri de compresoare
CAPITOLUL V.
[35]
Fig.5.1. Influienta caracteristiclor fluidului asupra conductelor
[36]
Presiunea (fig.5.2.) este parametrul care intervine direct in calculul mecanic al
conductelor stabilind in principal grosimea peretelui, precum si complexitatea sistemului
de rezemare sau suspendare. Se deosebesc urmatoarele presiuni caracteristice :
[37]
CAPITOLUL VI.
[38]
Fig.6.1. Distributia de viteze intr-o conducta: a - regim laminar ; b - regim
turbulent
Stratul limita reprezinta zona (filmul) de fluid din vecinatatea peretelui care mai
păstrează regimul laminar de curgere, indiferent de regimul de curgere al restului masei
de fluid si se datoreaza fortelor de frecare cu peretele si al celor de viscozitate.
Grosimea stratului limita δ scade cu cresterea vitezei medii a fluidului si a rugozitatii
peretelui si cu reducerea viscozitatii fluidului. Pentru conductele cilindrice de diametru
d (mm), grosimea srtatului limita se determina cu relatia aproximativa :
δ = 30d/Re f (mm),
Lh = (10-15)d
Legea lui Bernoulli este practic legea conservarii energiei in hidraulica (lege
conform careia energia totala a unui fluid in miscare este constanta). Astfel pentru
curgerea unui fluid incompresibil, in regim stationar si izoterm suma dintre presiunile,
statica, dinamica si de pozitie este constanta (fig.6.2):
[39]
p + ρw2/2 + ρgz = ct
Fig.6.2. Reprezentarea liniilor energetice pentru un tub de curent (legea lui Bernoulli)
P g h Qs / p m Qs ptot / p m [W],
unde Qs (m3/s) este debitul volumic de fluid; ρ (kg/m3) este densitatea fluidului; Δh (m) ,
este inaltimea de pompare ; ηp, ηm sunt randamentele pompei si respectiv al motorului
de antrenare.
l w2
plin g hlin f [ Pa ] ,
d 2
[40]
unde: f este coeficientul de pierderi liniare de presiune si care depinde de criteriul
Reynolds (Re) si de starea peretilor conductei prin rugozitatea relativa a acestuia (ε):
ε = k/d (k fiind rugozitatea absoluta a peretelui conductei (m)
b) Cazul Re1 < Re < Re2, conducta este semirugoasa hidraulic, iar
coeficientul de frecare depinde atit de Re cit si de , f = f(Re,), rugozitatea absoluta
fiind comparabila cu grosimea stratului limita, (k).
[41]
Tabel 6.1. Determinarea coeficientului de frecare f la curgerea izoterma a fluidelor
[42]
Fig.6.3. Diagrama pentru determinarea coeficientului de pierderi de presiune liniare
(dupa relatii Colebrook-White)
in care f este coeficientul de pierderi liniare din curgerea izoterma, iar n este un
coeficient experimental ce depinde de sensul transferului de caldura: n = 0.14 la
încalzirea lichidului si n = 0.28 Prf- 0.25, la racirea fluidului. Marimile p si f sunt
viscozitatile dinamice ale fluidului determinate la temperaturile peretelui si respectiv
fluidului. Filonenko recomanda pentru curgerea neizoterma a lichidelor prin tevi netede
relatia :
2
f
f t 1.82 lg Re f 1.64
p
w2
p loc g h [ Pa ]
2
[43]
Fig.6.4. Cazuri de conducte cu sectiune de curgere variabila:
a - marire brusca de sectiune; b – reducere brusca de sectiune; c – reducere brusca cu
diafragma; d – crestere continua de sectiune; e – reducere continua de sectiune
Astfel pentru o crestere brusca de sectiune (fig 6.4.a) de la diametrul d 1 la d2
coeficientii ξ se pot determina cu relatia:
2 2
S S
1 1 1 sau 2 1 2
S2 S1
w12 w22
w1 w2 1
2
ploc 2 [ Pa]
2 2 2
0,0418 0,043
0,582 Merriman sau 0,57 Altsul
1,1 d 2 d1
2
1,1 S 2 S1
In alte cazuri se pot utiliza pentru determinarea coeficientilor de pierderi locale tabele
sau nomograme (rezultate prin masuratori in instalatii existente sau pe standuri special
amenajate), conform cu cele prezentate mai jos.
[44]
Tabel 6.2. Determinarea coeficientului de pierderi localede presiune ξ la variatia sectiunii
de curgere
[45]
Tabel 6.3. Determinarea coeficientului ξ si raportul x/d pentru unele rezistente locale
[46]
Fig.6.5. Determinarea coeficientului ξ de pierderi locale in coturi şi derivaţii
[47]
Fig.6.6. Determinarea coeficientului ξ pentru diferite tipuri de ventile, la Dn 100
l w2 w2
ptot = plin + ploc = f + (Pa),
d 2 2
l ech w 2 l w2 w2
f f + ,
d 2 d 2 2
d
din care rezulta : l ech l (m).
f
[48]
b) conducte pentru agenti frigorifici, la care izolatia termica are rolul de reduce
aporturile (absorbtia) de caldura din mediul ambiant, si evitarea condensarii umiditatii
din atmosfera pe suprafata conductelor izolate;
c) conducte pentru lichide cu temperatura apropiata de cea a mediului ambiant,
la care izolatia termica are rolul evitarii congelarii (inghetarii) lichidului la temperaturi
scazute ale mediului ambiant.
Transferul de caldura prin peretele conductei (fig.6.7) are loc prin urmatoarele
procese:
a) convectie termica de la fluidul interior la peretele interior al conductei;
b) prin conductie prin perelele tevii si prin straturile de izolatie si protectie;
c) prin convectie (la temperaturi ridicate si prin radiatie) termica de la peretele
exterior la mediul ambiant.
Astfel se calculeaza fluxul termic unitar liniar pentru conducte cilindrice sau fluxul
termic unitar de suprafata pentru pereti plani, dupa relatiile cunoscute din transferul de
caldura:
t t f t0
q l k l t (W / m)
Rl 1 1 d 1 d 1 d sp 1
ln e ln iz ln
d i i 2 p d i 2 iz d e 2 sp d iz d sp e
t t f t0
q s k s t (W / m 2 )
Rs 1 p iz sp 1
i p iz sp e
Trecerea de la coeficientul global de caldura liniar kl (W/mK) la cel global
raportat la suprafata S, ks (W/m2K) precum si a fluxului termic unitar liniar ql (W/m) in cel
de suprafata qs (W/m2) se face cu relatiile
[49]
Rs
k l dk s ql dq s Rl
d
Valorile orientative pentru coeficientul de convectie pentru gaze de ardere si aer cald,
( Nu l ) la interior sunt prezentate in tabelul 6.4.
Tabelul 6.4. Valori statistice ale coeficienţilor de convectie i [W/m2K] pentru gaze de
ardere si aer cald
[50]
ql (t e t 0 ) / Rle d e e (t e t 0 ) [W / m]
unde C este coeficientul de radiatie (tabel 6.6.) al suprafetei conductei, in [W/m 2K4].
[51]
Pentru calcule rapide se pot utiliza, cu o buna aproximatie urmatoarele relatii pentru
coeficientul de transfer la exteriorul conductelor :
- pentru conducte izolate in spatii inchise : e=9,4 + 0,052(te-t0) [W/m2K]
- pentru conducte in aer liber : e =11,6 +7 w [W/m2K].
Pierderile admisibile specifice de caldura sunt standardizate, iar la transportul fluidelor
cu temperatura variabila in timp (cazul retelelor de termoficare), valorile fluxului termic
liniar ql corespunzatoare altor temperaturi ale agentului termic tf si altor temperaturi ale
CAPITOLUL VII.
- stabilirea tipului si marimii tensiunilor (solicitarilor) care apar in punctele cele mai
solicitate ale retelei;
[52]
- determinarea traseului optim al conductei, care satisface cerintelor tehnologice,
de acces, economice, precum si cele impuse de asigutrarea compensarii dilatarilor
impiedicate;
[53]
la tensiuni longitudinale (axiale) σl si de torsiune exprimate in N/mm2 sunt date de
teoriile de rezistenta a IIIa (teoria efortului unitar tangential maxim) si a V a (teoria
energiei de variatie a formei, Huber – Mises) :
Teoria a IIIa : ech= l2 4 2 ; Teoria a Va : ech= l2 3 2
[54]
7.3. Determinarea grosimii peretelui unei conducte supuse la presiunea
interioarea, pi
Grosimea peretelui unei conducte se determina initial numai pe baza efectului
presiunii interioare pi , urmând ca pe parcursul proiectarii sistemului de conducte sa se
verifice daca dimensiunile alese pentru teava corespund si celorlate solicitari.
Pe baza teoriei a III a de rezistenta si a criteriului tensiunilor admisibile a,
datorita tensiunilor create de presiunea interioara, rezulta conditia ca :
a ≥ max - min,
unde:
a = p (de – 2s) / 2s – (-p/2) = p (de – s)/2s (N/mm2)
în care: max, min sunt valorile principalelor tensiuni, maxima si minima, in [N/mm 2]; p
este presiunea interioara, in [Mpa]; de, s sunt diametrul exterior si grosimea peretelui
conductei, in mm.
Grosimea de proiectare s a conductei se deternina ca suma dintre grosimea
de rezistenta de calcul sc si adosurile de grosime C, determinate conform normelor de
calcul aplicate : s = sc + C (mm).
Relatiile de calcul ale grosimii de rezistenta sunt multiple si depind de normele
din tara respectiva. Ele toate pornesc de la relatia de mai sus corectate cu coeficientii
de rezistenta a elementelor de imbinare prin sudura (z) sau coeficientii functie de
temperatura de calcul (y).
Spre exemplificare normele din Romania dau pentru dimensionarea grosimii
conductei la presiunea interioara de calcul pc urmatoarea relatie :
pc d i pc d e de
sc pentru 1,2
2 a pc z 2 a pc z 2 pc di
Pentru verificarea presiunii maxime se utilizeaza expresia :
2 a sv z
pM
d i sv
unde sv este grosimea de verificare, in mm.
Adaosurile de grosime C prezente prin normele romanesti se caracterizeaza prin C1
care reprezinta grosimea suplimentara ce tine seama de eroziunea sau coroziunea
conductei, in exploatare, in mm si Cr care tine seama de abaterile negative la grosimile
de fabricatie ale tevilor, in mm, deci s = sc + C1 + Cr.
[55]