CAPITOLUL I.

CARACTERISTICI GENERALE ALE AGENTILOR ENERGETICI

1.1. Noţiuni generale privind fluidele energetice şi de transport

Fluidele, în general reprezintă medii continue, izotrope şi omogene care au

proprietatea de a lua forma volumului în care se găsesc, sub influienţa unui câmp de
forţe exterioare. De asemenea, în stare de repaus ele exercită numai tensiuni
normale, respectiv presiuni.

Fluidele se împart în lichide şi gaze, în care se includ si vaporii fluidelor condensabile.

Lichidele se caracterizează prin volum determinat, care în cantităţi mici capătă

formă sferică (datorită forţelor de tensiune superficială), iar în cantităti mari iau forma
vasului şi prezintă o suprafaţă liberă. Lichidele sunt practic fluide incompresibile.

Gazele opun o rezistenţă foarte mică la schimbarea formei, au o fluiditate mult

mai mare ca a lichidelor şi tind să ocupe integral volumul pe care îl au la dispoziţie, fără
a mai forma o suprafaţă liberă. Gazele şi vaporii sunt fluide compresibile.

O gamă relativ separată o constituie amestecurile de gaze sau lichide (miscibile sau
nu) ale căror proprietăţi se tratează în mod separat, funcţie de proprietăţile specifice ale
componentelor.

Fluidele termodinamice si de transport cele mai des întâlnite sunt:

- apa, rece, caldă sau fierbinte;

- aburul, saturat sau supraîncălzit, ca agent energetic sau transportor de

căldură;

- aerul, ca agent transportor de căldură sau energie mecanică dacă este

comprimat în prealabil;

- gazele de ardere utilizate pentru transportul şi transferul de căldură;

- uleiurile, ca agenţi de transport energie hidraulică sau de căldură (uleiurile

diatermice);

- fluidele frigorifice, utilizate atât ca agenţi termodinamici în ciclurile inversate

cât şi ca fluide criogenice în transportul căldurii de potential coborât sau negative;

- combustibili, atât lichizi cât şi gazoşi, utilizaţi pentru producerea de energie

termică în diferitele procese termodinamice sau industriale;

- hidrogenul, ca element combustibil, agent de răcire la echipamente energetice

si agent criogenic.

[1]
 1.2. Clasificarea agenţilor termici si energetici

Fluidele pentru transmisia şi transferul de căldură, precum şi cele utilizate pentru

procese termodinamice de forţă se pot clasifica după numeroase criteria dintre care
cele mai importante sunt starea fizica, nivelul de temperatură acceptat în domeniul de
utilizare, proprietatile fizico-chimice sau termodinamice, costul fluidului, condiţiile de
manipulare, concepţia sistemului de conducte de transport, alte considerente
economice, etc.

În funcţie de starea fizică agenţii energetici se pot clasifica conform celor prezentate în
tabelul 1.1.

Tabelul 1.1. Clasificarea agenţilor după starea fizică

Nr. Starea fizică Denumire agent energetic

1. Gaze Aer, gaze de ardere, bioxid de carbon, heliu, hidrogen,

oxigen, azot, hexaflorură de sulf, clorură de aluminiu,
etc.

2. Vapori Vapori de apă (abur), vapori de fluide frigorifice

(amoniac, freoni, etc), fluorocarburi, alchilnaftalină,
anisol (etermetilfenilic), para-metilizopropilbenzen,
oxid de difenil, etc.

3. Lichide nemetalice Apa uşoară, apa grea, alcooli(metanol, etanol,

propanol,etc.), esteri (ai acidului fosforic, ai acidului
silicic, triarilborat, uleiuri,etc.), eteri polifenilici, glicoli
(etilenpropilenglicol, polialchilenglicoli), hidrocarburi
halogenate, compuşi siliconici (silani, siliconi lichizi,
silicat de n – octil, silicat de tetraalil, silicat de
fenilresorcină, etc)

4. Lichide semimetaslice şi Bismut, plumb, mercur eutectic plumb-bismut, galiu,

metalice litiu, sodiu, aliaje sodiu-potasiu, amestec de săruri
anorganice, saramuri si săruri pentru transport de
căldură, etc.

După nivelul temperaturilor de utilizare agenţii energetici se împart în cinci grupe după
cum este prezentat în tabelul 1.2.

[2]
 Tabel 1.2. Clasificarea agenţilor în funcţie de nivelul de temperatură

Nr. Interval de temperatură Denumire agent energetic

1. Grupa I Aer, clorură de aluminiu, acid carbonic, gaze de

ardere heliu, hidrogen, azot, galiu, etc.
535 - 1100°C

2. Grupa a II-a Abur, bismut, săruri , plumb, eutectic plumb-bismut,

sodiu, aliaje sodiu-bismut, sare N_S, etc
400 - 540°C

3. Grupa a III-a Difenili, abur, oxizi de difenili, hydroterm, silicat de

fenilresorcină, eteri polifenilici,orto-terfenil,
320 - 400°C metaterfenil, paraterfenil, perfluor-2-
butiltetrahidrofuran

4. Grupa a IV-a Difenili cloruraţi, huile de hidrocarburi, huilă animală,

silicaţi de aril, mobiltherm, siliconi, borat de triaril,
260 - 320°C mercur, abur, apa sub presiune, etc.

5. Grupa a V-a Apă, silicaţi ded alchil, para-cimen, ortodiclorbenzen,

hexafluorură de sulf, abur, vapori de fluide frigorifice
Sub 260°C (freoni), anmoniac, lichide Uron (derivaţi ai
polialchillenglicol, etc.)

1.3. Proprietăţile fizice comune ale agenţilor energetici

Fluidele energetice lichide şi gazoase au o serie de proprietăţi fizice comune, dintre

care cele mei importante sunt următoarele:

Densitatea ρ, reprezintă masa unităţii de volum, adică:

în care: Δm si ΔV sunt masa si volumul elementar.

În general, densitatea depinde de poziţia punctului de măsură (r – vectorul de poziţie),

de presiunea, p, de temperatura, T şi de timpul, :

Densitatea la temperatura t este dată de relaţia:

[3]
în care: este densitatea fluidului la 0°C, iar este coeficientul de dilatare termica

volumică a fluidului. Inversul densităţii se numeşte volum specific: .

În tabelul 1.3. sunt prezentate câteva valori ale densităţii unor lichide la temperatura
mediului ambiant (20°C)

Tabel 1.3. Densitatea unor lichide la temperatura de 20 °C

Lichidul ρ [Kg/m3] Lichidul ρ [Kg/m3]

Acetona 790 Benzina 710-740

Acid azotic 1513 Brom 3120
Acid sulfuric 1840 Cloroform 1489
Anilina 1022 Clorura e etil 919
Alcool metilic 792 Eter etilic 714
Apa de mare 1010-1050 Mercur 13546
Apa grea 1104 Toluen 867

În tabelul 1.4. sunt prezentate câteva valori ale densităţii unor gaze şi vapori în condiţii
normale fizice (t=0°C si p= 101325 Pa)

Tabel 1.4. Densitatea unor gaze şi vapori la starea normală fizică

Gaze, vapori ρ [Kg/m3] Gaze, vapori ρ [Kg/m3]

Acetilenă 1,172 Heliu 0,178

Aer uscat 1,293 Hidrogen 0,0898
Alcool etilic 2,043 Kripton 3,733
Alcool metilic 1,426 Metan 0,717
Argon 1,784 Neon 0,899
Azot 1,250 Ozon 2,144
Clor 3,214 Oxigen 1,428
Etan 1,357 Propan 2,02
Etilenă 1,261 Xenon 5,89
Fluor 1,629

[4]
 Greutatea specifică ɣ, reprezintă greutatea unităţii de volum, adică , cu
g acceleratia gravitaţională, 9,81 m/s2.

Compresibilitatea reprezintă proprietatea fluidelor de a-si modifica volumul

odată cu variaţia presiunii. Se defineşte cantitativ prin coeficientul de
compresibilitate β şi a modulului de elasticitate E:

Pentru lichide se utilizează coeficientul de compresibilitate izotermă, βT, iar pentru gaze
coeficientul de compresibilitate izentropă, βS, conform ecuaţiilor:

Pentru lichide coeficientul de compresibilitate variază cu temperatura şi nu depinde

practic de presiune (se consideră incompresibile). Pentru fluidele gazoase inclusiv
vaporii fluidelor condensabile, compresibilitatea este dependentă considerabil de
variaţia presiunii. Densitatea gazelor capătă forma: .

Dilatarea termică reprezintă proprietatea fluidelor de a-şi modifica volumul la

variaţia temperaturii, când presiunea rămâne constantă. Această proprietate este
caracterizată de coeficientul de dilatare termică volumică, ɣ:

În tabelele 1.5., 1.6. si 1.7. sunt prezentate câteva valori pentru coeficienţii de
dilatare ale unor lichide, apă şi gaze lichefiate la temperatura ambiantă.

Tabel 1.5. Coeficientul de dilatare volumică a unor lichide la temperatura de 20 °C

Lichidul ɣ·10-8 Lichidul ɣ·10-8

[K-1] [K-1]

Acetonă 14,87 Eter etilic 16,5

Alcool etilic 11 Glicerină 5,05
Alcool metilic 12,2 Mercur 1,81
Anilină 8,58 Păcură 6
Benzină 11 Petrol 9
Benzol 12,37 Ulei mineral 6
Brom 11,13 Toluen 10,99

[5]
Cloroform 12,73

Tabel 1.6. Coeficientul de dilatare volumică a apei cu temperatura t

Temperatura ɣ·10-6 Temperatura ɣ·10-6 Temperatura ɣ·10-6

[°C] [K-1] [°C] [K-1] [°C] [K-1]

0 -63 10 95 80 630

1 -49 20 210 90 700

2 -31 30 300 100 750

3 -15 40 390 150 1030

4 0 50 460 200 1350

5 17 60 530 300 2950

Tabel 1.7. Coeficientul mediu de dilatare volumică a unor gaze lichefiate

Gazul Domeniul de ɣ·10-3 Gazul Domeniul de ɣ·10-3

temperatura temperatura
[K-1] [K-1]

Amoniac 223-273 1,93 Clor 171-307 1,41

Argon 84-90 5,88 Hidrogen 14-20,4 12,6

Azot 68-89 5,88 Oxigen 68-89 3,85

Vâscozitatea reprezintă proprietatea fluidelor de a se opune mişcării relative a

particulelor constituente. Se defineste vâscozitatea dinamica ƞ din expresia efortului

tangenţial de frânare, Ƭ dat de legea lui Newton: cu gradientul vitezei în

direcţia normală a mişcării.

Se defineste vâscozitatea cinematica [m2/s]

[6]
 În tehnică se utilizează adesea, numai pentru lichide, vâscozitatea relativă
exprimată în grade Engler (°E), ca raport între timpii de curgere a aceluiaşi volum de
lichid si apă pură, la aceeaşi temperatura şi prin aceeaşi secţiune de trecere:

Legătura vâscozităţii Engler cu vâscozitatea cinematica şi cea dinamică este

dată de relaţiile;

La lichide, vâscozitatea creşte odată cu creşterea presiunii şi scăderea

temperaturii, iar pentru gaze vâscozitatea este practic independentă de presiune, dar

creşte cu temperatura după o lege exponenţială de forma: , cu A si n

constante specifice fiecărui gaz în parte. În tabelele 1.8. şi 1.9. sunt prezentate valorile
vâscozităţii dinamice ale unor lichide si ale apei la diferite temperaturi.

Tabel 1.8. Vâscozitatea dinamică a unor lichide la temperatura de 20 °C

Lichidul ƞ·10-6 Lichidul ƞ·10-6

[Pas] [Pas]

Acetonă 322 Mercur 1554

Anilină 4400 Ulei mineral 240 105
Eter etilic 243 Ulei de transformator 19800
Benzină 530 Untdelemn 50000
Benzol 1004

Tabel 1.9. Vâscozitatea dinamică a apei cu temperatura

Temperatura ƞ·10-6 Temperatura ƞ·10-6 Temperatura ƞ·10-6

[°C] [Pas] [°C] [Pas] [°C] [Pas]

0 1787,8 60 469,7 200 136,3

10 1305,3 70 406 250 109,8

[7]
 20 1004,2 80 355 300 91,2

30 801,2 90 314,8 350 72,6

40 653,1 100 282,5 370 57

50 549,2 150 186,3 374,15 4

Difuzivitatea reprezintă fenomenul de transport de masă care are loc într-un

fluid aflat în repaus, dacă între diverse puncte există diferenţe de densitate sau de
concentraţie.

1.4. Proprietăţi fizice specifice lichidelor

Faţă de gaze şi vapori, lichidele prezintă unele proprietăţi specifice datorate în

special forţelor de coeziune moleculară şi acelor de adeziune.

Tensiunea superficială σs este forţa care se exercită pe unitatea de lungime,

de pe suprafaţa liberă a lichidului, datorată interacţiunii dintre moleculele de lichid din

stratul superficial şi moleculele din interior: ;

Valoarea tensiunii superficiale scade odată cu creşterea temperaturii. În tabelele

1.10. şi 1.11. sunt date valorile tensiunii superficiale pentru câteva lichide şi respectiv
pentru apă în contact cu aerul la diverse temperaturi.

Tabel 1.10. Tensiunea superficială a unor lichide în contact cu aerul

Lichidul σ [N/m] Lichidul σ [N/m]

Alcool 0,0253 Mercur 0,47

Apă 0,077 Untdelemn 0,0327

Tabel 1.11. Tensiunea superficială a apei în contact cu aerul la diverse temperaturi

T [°C] 0 10 20 30 40 50

σ [N/m] 0,0755 0,0741 0,0726 0,0711 0,0696 0,068

Capilaritatea este fenomenul de urcare sau coborâre a nivelului lichidului din

tuburile capilare în raport cu nivelul normal, datorită proprietăţilor de adeziune şi
tensiune superficiale. Creşterea nivelului se constată la lichidele care udă peretii
(forţele de adeziune sunt mai mari decât cele de coeziune), iar scăderea nivelului la
cele care nu udă pereţii.

[8]
 Denivelarea Δh prezentă în cazul capilarelor circulare, se calculează cu relaţia
lui Jurin:

unde: d este diametrul capilarului, ρ1 şi ρ2 sunt densităţile fluidelor în contact (a

lichidului şi al gazului de deasupra ).

Absorbţia de gaze este fenomenul în care gazele pătrund prin difuzie în masa
de lichid prin suprafaţa liberă de separaţie. Absorbţia se produce când concentraţia
masei absorbită este mai mare decât concentraţia de echilibru corespunzătoare fazei
lichide la acea presiune. Masa absorbită creşte odată cu scăderea temperaturii
lichidului.

Cavitaţia reprezintă fenomenul de formare de bule sau vapori şi gaze la

scăderea bruscă a presiunii sub valoarea presiunii de saturatie în zona respectivă. Este
un fenomen periculos în special la dechiderea sau închiderea bruscă a ventilelor şi
vanelor sau la aspiraţia pompelor pentru fluide fierbinţi.

CAPITOLUL II.

APA SI ABURUL CA AGENT ENERGETIC

Apa este cel mai răspândit element de pe suprafata Pământului. Peste 2/3 din
suprafaţa terestră este ocupată de mări şi oceane, care formează Oceanul Planetar.
Din suprafaţa totală a Pământului, evaluată la 510 mil. km 2, apa Oceanului Planetar
ocupa 361,07 mil.km2, adica cca. 70,8%.

Diferitele proprietăţi fizice ale apei servesc pentru definirea unor mărimi fizice
fundamentale şi anume:
- temperaturile de topire şi de fierbere ale apei la presiunea de 760 torr definesc
unitatea de temperatură în scara Celsius
- unitatea de măsură pentru căldură, caloria, este egală cu capacitatea calorică a
unui gram de apă la temperatura de 15°C;
- unitatea de masă, kilogramul, este egală cu masa unui dm 3 de apă pură, la
temperatura densităţii maxime (4°C).
Unele proprietăţi fizice ale apei prezintă „anomalii” (alături de HF, NH 3 şi mai puţin HCl),
faţă de a hidrurilor vecine în sistemul periodic (CH4, PH3, H2S, H2Se, HBr, etc.),
datorită asociaţiei moleculelor H 2O prin legături de hidrogen. Aceste anomalii sunt
punctele de topire şi de fierbere, densitatea, capacitatea calorică şi căldurile de topire
şi vaporizare, care au valori mai ridicate.
Punctele de topire şi de fierbere ale apei au valori anormal de ridicate în
comparaţie cu hidrurile elementelor vecine din sistemul periodic astfel, apa este un
lichid la temperatura obişnuită, în timp ce hidrurile elementelor vecine sunt gazoase.
[9]
 Căldura latentă de vaporizare a apei reprezintă cantitatea de căldură,
exprimată în calorii (Joul), consumată la temperatură constantă (100 °C) pentru o
cantitate de apă(1 gram în cazul căldurii latente de vaporizare, lv şi un mol în cazul
căldurii latente molare de vaporizare, Lv).
Apa încălzită într-un vas deschis, la presiunea atmosferică, începe să fiarbă la
100°C, temperatură care rămâne constantă pentru apă şi vapori până când vaporizează
întreaga cantitate.
Dacă aportul de căldură continuă, vaporii se încălzesc peste această temperatură
devenind vapori supraîncălziţi.
Apa are căldurile de vaporizare lv = 540 cal/g (2260 kJ/kg) şi Lv = 9729 cal/mol
(40735 kJ/kmol), mult mai mari decât ale altor substanţe, datorită legăturilor de
hidrogen care sunt mult mai tari decât legăturile van der Waals, care unesc moleculele
lichidelor nepolare.
Căldura specifică (capacitatea calorică) de 4,18 kJ/kg, mare comparativ cu a
altor hidruri covalente, contribuie la schimbarea lentă a temperaturii apei din mediul
ambiant (lacuri, mări şi oceane), deci are un rol regulator în natură.
Densitatea apei nu prezintă o variaţie monotonă cu temperatura, ca la celelalte
lichide, ci mai întâi creşte de la 0°C (d = 0,99987 g/cm3) la 4°C (d = 1 g/cm3), apoi scade
(ajungând la 25°C la d = 0,99701 g/cm3).
Datorită acestei variaţii a densităţii, apa prezintă proprietăţi mecanice unice faţă
de alte substanţe.
Această anomalie este explicată prin ipoteza că apa pură este un amestec de apă
solidă (care este polimerizată prin gruparea moleculelor) şi solventul cu formula H 2O.
Tensiunea superficială a apei reprezintă forţa de contracţie ce acţionează
perpendicular pe o lungime de 1 cm pe suprafaţa de separaţie a lichidului cu aerul.
La toate lichidele tensiunea superficială descreşte odată cu creşterea temperaturii.
Tensiunea de la interfaţa dintre apă şi alt lichid care nu este miscibil cu apa este
aproximativ egală cu diferenţa dintre tensiunile superficiale proprii. Tensiunea de la
interfaţa dintre cele două lichide descreşte o dată cu creşterea temperaturii.
Alte proprietăţi fizice ale apei care îi conferă proprietăţi termodinamice benefice sunt:
Presiunea de vapori a apei la o anumită temperatură reprezintă presiunea la
care coexistă cele două stări de agregare ale apei: gazoasă şi lichidă. Vaporii în
echilibru cu lichidul se numesc saturaţi.
Presiunea exercitată de aranjarea tetraedrică a moleculeor în momentul îngheţării apei
este de circa 16 atm, fapt explică spargerea recipientilor sau chiar a unor echipamente
tehnologice(vane, ventile, schimbatoare de căldură, etc.) care nu rezista la aceste
presiuni.
Compresibilitatea apei – lichidele sunt foarte puţin compresibile în raport cu
gazele, dar foarte compresibile faţă de solide. Astfel, apa este foarte puţin compresibilă
în raport cu aerul şi este de cca. 100 de ori mai compresibilă decât oţelul moale
obişnuit.
Dacă forţa care comprimă un lichid este înlăturată, acesta revine exact la volumul
iniţial, fără a se manifesta deformaţii remanente, lichidele fiind astfel perfect elastice.

[10]
Valoarea experimentală a coeficientului de compresibilitate cubică al apei este x =
50,2·10–10 m2/kgf şi modulul de elasticitate cubică ε = 1,99·10 8 kgf/m2 (ε = 1/x). Valorile
mici ale coeficientului de compresibilitate conduc la neglijarea acestui efect, apa fiind
considerată, în general, incompresibilă.
Constantele critice sunt temperatura, presiunea şi volumul molar şi sunt
proprietăţi fizice constante proprii ale apei.
Temperatura critică (Tc) reprezintă temperatura deasupra căreia vaporii de apă
(aburul) nu mai pot fi lichefiaţi (647 K; 374°C).
Presiunea critică (Pc) a apei este presiunea minimă necesară pentru a lichefia
vaporii la temperatura critică (221 bar).
Volumul molar critic (Vc) reprezintă volumul ocupat de un mol sau kmol de apă
la temperatura critică (57 cm3).
Punctul triplu al apei reprezintă punctul în care se realizeaza echilibrul de faze
gheaţă-apă-vapori şi care corespunde temperaturii de 0,01°C şi presiunii de 4,6 torr.
Constanta ebulioscopică a apei Ke = 0,53 (determinată experimental la 760
torr) reprezintă ridicarea punctului de fierbere la dizolvarea unui mol de substanţă în
1000 g apă (solvent).
Constanta crioscopică a apei, Kt = 1,86 reprezintă scăderea punctului de topire
produsă de un mol de substanţă în 1000 g apă (solvent).
Vîscozitatea apei este caracterizată, ca şi la celelalte fluide, de coeficientul de
vîscozitate dinamică ( ) şi coeficientul de vîscozitate cinematică ( ), între aceştia

existând relaţia . Coeficienţii de vîscozitate variază cu temperature conform cu

valorile prezentate în tab.1.9.
Viscozitatea apei are un minimum la presiuni înalte, fapt care se interpretează în sensul
că apa are o organizare voluminoasă cu legături interne mobile care cedează eforturilor
mecanice, dând un lichid mai mobil. De asemenea, legăturile interne se rup când
temperatura creşte.
Adeziunea apei reprezintă forţa de atracţie dezvoltată la suprafaţa de contact cu
un solid. S-a dovedit, experimental, că până la distanţa de ordinul unei sutimi de
milimetru de la perete există un strat de lichid aderent, în repaus, chiar dacă lichidul
este în mişcare.
Absorbţia apei – apa absoarbe gazele cu care vine în contact. Greutatea
gazului dizolvat creşte proporţional cu presiunea, volumul gazului menţinându-se
constant. La temperatura obişnuită apa conţine un volum de aer egal cu circa 2% din
volumul său. Apa în contact cu aerul absoarbe mai mult oxigen şi mai puţin azot, faţă
de raportul în care aceste gaze se găsesc în aer. Astfel, la 0°C în aer participaţiile
volumetrice sunt de circa 21% O2 şi 79% N2, pe când în apă aceste participaţii sunt de
cca. 34% O2 şi 66% N2.
Indicele de refracţie la 20°C este de 1,333 şi scade de la violet spre roşu. Apa
posedă o capacitate mare de absorbţie a căldurii prin radiaţie în domeniul infraroşu
fapt ce explică încălzirea relativ rapidă la soare. În domeniul vizibil, în UV apropiat, între
180 şi 780 nm este transparentă, din care cauză are o prezenţă incoloră. O uşoară

[11]
absorbţie în UV ca şi prezenţa unor substanţe dizolvate fac ca apa naturală în strat
gros să fie de culoare verde-albăstruie.
Transparenţa apei depinde de lungimea de undă a radiaţiei ce o traversează.
După cum reiese şi din cele menţionate anterior, radiaţiile ultraviolete penetrează cu
uşurinţă straturile groase de apă, în timp ce radiaţiile infraroşii, care sunt mai utile din
punct de vedere fizic şi termodinamic, penetrează mult mai greu asemenea straturi.
Constanta dielectrică a apei este ε = 80,08, ceea ce înseamnă că introduse
într-un câmp electric, moleculele de apă se orientează faţă de liniile de forţă ale
acestuia. Această orientare neutralizează parţial câmpul aplicat, intensitatea lui scade
şi explică de ce apa ca solvent are excelente proprietăţi disociante şi o mare putere
ionizantă.
Conductivitatea electrică a apei este, la 20°C, de 4,2·10 -6 Siemens (4,2 μS)
corespunzătoare unei rezistivităţi de 23,8 Mohm·cm. Conductibilitatea apelor naturale
este în funcţie de concentraţia sărurilor dizolvate şi variază direct proporţional cu
temperatura.
Disocierea apei în elemente sale componente, oxigen şi hidrogen, începe să se
realizeze termic la circa 1000°C, deci foarte greu, ceea ce este demonstrat şi de
entalpia de disociere Δh = 286,4 kJ/mol (aproximativ 68,5 kcal/mol), apa fiind deci, un
electrolit slab care disociază foarte puţini ioni.

Aburul este un agent termic şi termodinamic larg utilizat în tehnică la

producerea lucrului mecanic (destindere în turbine cu abur sau motoarele cu abur), în
scopuri tehnologice ( industria chimică, alimentară etc.), pentru sistemele de încălzire
etc., fiind uşor de produs şi putând acumula cantităţi mari de căldură. Spre deosebire
de vaporii de apă din atmosferă, care sunt în amestec cu aer, aburul tehnic nu este
amestecat cu alte substanţe, eventualele urme de săruri sau ulei conţinute fiind
considerate impurităţi.

Aburul se clasifică în funcţie de diferite criterii.

- a) după tip la o presiune dată, aburul poate fi:

 abur saturat umed, când mai conţine picături de lichid;

 abur saturat uscat, când nu mai conţine umiditate, dar o cât de mică cedare de
căldură îl aduce în stare de abur saturat umed;
 abur supraîncălzit, când temperatura lui e superioară celei de saturaţie la
presiunea respectivă.

- b) după presiune se deosebeşte:

 abur pentru termoficare urbană, cu presiunea de 1,2 - 2,0 bar;

 abur de presiune joasă (până la 15 bar), utilizat în scopuri tehnologice şi uneori
în instalaţii de încălzire;
 abur de presiune medie (15 - 80 bar), folosit în turbine de parametri medii;

[12]
  abur de presiune înaltă (80 - 221 bar), folosit în turbine de putere mare;
 abur de presiune supracritică (peste 221 bar), folosit în turbine de foarte mare
putere (cicluri supracritice).

- c) după provenienţă aburul poate fi:

 abur viu adus direct de la generator (cazan) la utilizator, fără să fi fost utilizat în
alt agregat şi fără să fi suferit vreo reducere de parametri (presiune şi
temperatură);
 abur derivat (sau prelevat), abur care a fost utilizat parţial într-o maşină şi apoi
derivat pentru alte scopuri;
 abur uzat, abur evacuat din turbină după utilizarea totală;
 abur laminat, abur căruia i s-a redus presiunea fără producere de lucru mecanic.

Aburul derivat şi cel uzat mai este utilizat în scopuri tehnologice sau pentru
termoficare. Dacă se pune problema ca o turbină să alimenteze cu abur un proces
tehnoloic sau termoficarea, aburul este prelevat (la turbinele cu condensaţie) respectiv
evacuat (la turbinele cu contrapresiune) la parametrii necesari procesului, respectiv
termoficării.

În energetică, proprietăţile fizice care prezintă intres sunt:

 masa molară, de care este legat volumul masic şi care este un parametru
termodinamic;
 capacitatea termică masică, de care sunt legate valorile entalpiei şi entropiei, şi
care definesc starea energetică;
 conductivitatea termică şi viscozitate dinamică, de care depind fenomenele de
transfer termic.

Capacitatea termică masică (implicit entalpia şi entropia), conductivitatea termică şi

viscozitatea dinamică depind de presiune şi temperatură, după legi neliniare.
Actualmente aceste proprietăţi sunt obiectul activităţii Asociaţiei Internaţionale pentru
Proprietăţile Apei şi Aburului (The International Association for the Properties of Water
and Steam - IAPWS), care organizează conferinţe anuale pentru urmărirea progreselor
privind aceste proprietăţi şi sub egida căreia se redactează formalizări internaţionale.

Astfel în decursul timpului s-au dezvoltat relaţii analitice de legatură între parametrii de
stare şi relaţii empirice determinate prin regresii după experimetări:

 în anul 1904 Richard Mollier a trasat primele diagrame entropice de stare având
entalpia pe una din axe, bazate pe ecuaţia de stare a lui Koch:

[13]
  în anii 1950 Mihail Vukalovich a propus o ecuaţie de stare cu coaficienţi viriali, pe baza
cărora s-au calculat valorile proprietăţilor aburului utilizate pe plan mondial în deceniile 5
şi 6 ale secolului al XX-lea.
 mai târziu Ernst Schmidt a propus succesiv mai multe ecuaţii de stare empirice, ultima
fiind acceptată la Conferinţa IAPWS din 1966 (IAPWS-66) şi care a fost valabilă până în
1968, când IAPWS-68 a adoptat prima formalizare modernă.

Astăzi se folosesc următoarele formalizări:

 IAPWS-95 pentru aplicaţii ştiinţifice (program relativ simplu, foarte precis, dar cu
viteză mică de lucru), formalizare bazată pe potenţialul termodinamic Helmholz. Valorile
calculate sunt verificate până la 1000°C şi 10000 bar şi se consideră că pot fi
extrapolate până la 5000°C şi 100000 bar.
 IAPWS-IF97 pentru aplicaţii industriale (program cu viteză mare, dar cu o
precizie mai redusă), bazat pe relaţii empirice. Valorile calculate sunt validate până la
800°C şi 1000 bar.

De asemenea valorile se găsesc calculate în tabele termodinamice de stare, însă în

practică este mult mai intuitivă folosirea unor diagrame termodinamice.

Astfel se folosesc foarte des diagrama temperatura - entropie (T-s), şi diagrama

entalpie - entropie (i-s) (Mollier), care sunt larg folosite în explicitarea şi trasarea unor
transformări, procese sau randamente termodinamice ale ciclului Clausius-Rankine şi a
randamentului intern al turbinelor cu abur.

[14]
Aburul saturat

La fiecare presiune (ps), apa fierbe la temperatura de saturaţie (ts)

corespunzătoare. Temperatura de saturaţie a apei în funcţie de presiune se poate
calcula cu aproximaţie cu relaţia:

În tehnică se consideră că procesul de fierbere la presiune constantă decurge

astfel: apa se preîncălzeşte (prin absorbţie de căldură) până la temperatura de
saturaţie fără degajarea de vapori (aproximaţie suficient de exactă pentru nevoile
practicii), obţinându-se apă la saturaţie. Primind căldură în continuare, apa îşi schimbă
starea de agregare prin transformarea treptată în abur, fără ca temperatura sa să se
modifice. În momentul în care toată apa s-a vaporizat, se spune că ea s-a transformat
în abur saturat (uscat). Absorbţia de căldură în continuare,la presiune constantă,
conduce la creşterea temperaturii aburului, el devenind abur supraîncălzit.

[15]
Domeniul aburului umed.

În perioada trecerii de la apă la saturaţie la abur saturat, amestecul de abur saturat şi

apă la saturaţie se numeşte abur umed. Se defineşte titlul aburului (x) prin cantitatea
de vapori conţinută într-un kg. de amestec:

unde mapa este masa apei la saturaţie, iar mabur este masa aburului saturat.

Titlul aburului ia valori între 0 (apă la saturaţie) şi 1 (abur saturat). Pentru diferite
presiuni, în diagrama T-s, starea de apă la saturaţie este pe curba de x = 0, iar starea
de abur saturat este pe curba de x = 1. La presiunea normală (de 101325 Pa = 1,013
bar) căldura latentă de vaporizare (căldura schimbarii de fază) este de 2257 kJ/kg. La
presiuni mai mari, această căldură scade, deoarece curbele x = 0 şi x = 1 se apropie şi
se întâlnesc la presiunea critică de 221,2 bar, în punctul critic, a cărui temperatură este
de 374°C. Peste această presiune, este domeniul supracritic, în care vaporizarea apei
se face fără o transformare de fază vizibilă, deoarece datorită parametrilor ridicaţi, nu
mai există o diferenţă sesizabilă între densitatea apei si cea a aburului.

Domeniul din diagrama T-s de sub curbele x = 0 şi x = 1 (clopotul de vaporizare) este

domeniul aburului umed.

[16]
Domenii de utilizare a aburului.

a) în tehnică

Aburul industrial este produs în generatoare de abur şi este folosit:

 ca agent termodinamic, în turbine cu abur şi motoare cu abur (locomotive cu

abur) - de remarcat că marile termocentrale pot avea producţii de abur de mii de
tone pe oră;
 ca agent termic la extracţia ţiţeiului şi la rafinarea lui, precum şi în reacţiile de
cracare pentru obţinerea benzinei;
 ca agent termic în industria uşoară, la fierberi şi pasteurizare în industria
alimentară, vopsitorie şi ucatorie în industria textilă, la curbarea şi uscarea
lemnului în industria mobilei;
 la desalinizarea apei de mare;
 ca materie primă la producerea gazului de apă;
 ca agent termic la încălzirea cu abur, respectiv în termoficare;
 ca fluid de antrenare în ejectoarele de abur;
 ca materie primă pentru obţinerea apei distilate;
 ca agent de lucru la obţinerea vidului prin condensare în condensatoare;

b) în medicină

 la aparate de sterilizat;
 la inhalaţii.

c) pentru uz casnic:

 la prepararea alimentelor;
 la călcat în instalaţii cu cilindri rotativi încălziţi cu abur;
 la instalaţile de curăţare cu abur;
 în saune, etc.

CAPITOLUL III.

AGENTII FRGORIFICI
3.1. Clasificarea agentilor frigorifici.

[17]
 Agentii frigorifici reprezintă substanţe omogene sau amestecuri de substanţe, ale
căror proprietăţi termodinamice trebuie să corespundă cerintelor impuse de schema si
tipul instalaţiei frigorifice, precum si de nivelul de temperatură al celor două surse de
căldură, în special de cel al frigului produs.

Agenţii de lucru ai instalaţiilor frigorifice se grupează în mai multe categorii:

a) Agenti frigorifici cu temperatură coborâtă de vaporizare la presiunea

atmosferica normală, utilizati in instalatiile frigorifice cu comprimare mecanica de
vapori; in functie de această temperatura, denumita temperatura normala de vaporizare
[tsN], se deosebesc trei tipuri de agenti:
 cu temperatura mai ridicata de vaporizare situata intre 0 0C si 600C utilizati
mai ales la pompele de caldura;
 cu temperatura medie de vaporizare cuprinsa intre -50 0C si 0 0C;
 cu temperatura joasa de vaporizare plasata intre -130 0C si -50 0C.

Aerul precum si alte gaze sau amestecuri de gaze avand temperaturi joase
de vaporizare, utilizate in instalatiile frigorifice cu comprimate de gaze, in cele
turbionare precum si in instalatiile de lichefiere si separare a gazelor.
Solutii ale diferitelor substante utilizate in instalatiile cu absortie.
Apa utilizata in instalatiile cu jet de abur.

Conditiile pe care trebuie sa le satisfaca în mod general, un agent frigorific sunt

urmatoarele:
 presiunea de vaporizare sa fie superioara presiunii atmosferice, dar apropiata de
aceasta, in scopul evitarii infiltrarii aerului in vaporizator; odata cu aerul patrund
si umezeala care contrinuie la intensificarea procesului de coroziune;
 presiunea de condensare sa fie redusa in vederea micsorarii greutatii
compresorului, cresterii randamentului mecanic al acestuia si evitarii pierderilor
de agent;
 puterea frigorifica specifica cât mai mare, ceea ce reprezinta caldura preluata de
1 kg de agent in procesul de realizare a efectului de realizare a efectului frigorific
prin vaporizare sau incalzire;
 caldura specifica a lichidului frigorific cat mai redusa in vederea micsorarii
pierderii cauzate de ireversibilitatea procesului de laminare;
 volum specific al vaporilor aspirati cat mai redus, in cazul compresoarelor
frigorifice cu piston, in vederea micsorarii dimensiunilor acestora si, respectiv, cat
mai mare, in cazul turbocompresoarelor frigorifice pentru marirea randamentului
intern al procesului de comprimare;
 vasozitatea moderata pentru imbunatatirea transferului de caldura si reducerea
pierderilor de presiune, dar nu prea mica pentru a favoriza scaparile de agent
frigorific;
 insolubilitatea reciproca a agentului frigorific si uleiului in cazul compresoarelor
cu piston deoarece acestea determina murdarirea suprafetelor de schimb de
caldura ale condensatorului si vaporizatorului si reducerea puterii frigorifice a
instalatiei;
 stabilitate chimica si pasivitate la coroziune;
 cost cât mai redus.
Agentii frigorifici utilizati in instalatiile frigorifice cu comprimare de gaze trebuie sa
aiba o temperatura normala de vaporizare cat mai coborata pentru a nu se lichefia sau

[18]
solidifica in instalatie. Numarul gazelor care satisfac aceasta conditie scade pe masura
ce temperatura Tf se reduce astfel ca, sub 16 K ramane numai [He].
In cazul gazelor prezinta importanta vâscozitatea, conductivitatea termica, precum
si dependenta caldurii specifice de temperatura si presiune; aceasta din urma trebuie
sa fie cat mai putin pronuntata. In acest mod devine posibila reducerea si uniformizarea
diferentelor de temperatura necesare efectuarii transferului de caldura si prin aceasta
micsorarea pierderilor cauzate de ireversibilitatea acestui proces.

3.2 . Caracteristicile agentilor de lucru utilizaţi în mod uzual la instalatiile

frigorifice cu comprimare de vapori.

Proprietatile celor mai importanti agenti frigorifici utilizati in instalatiile cu ciclu inversat
cu comprimare de vapori sunt date de prin caracteristicile fizice si actiunea fiziologica.
Caracteristicile agentilor frigorifici utilizati pe scara larga in tehnica frigului moderat:
Amoniacul, [NH3], este utilizat pe scara larga in instalatiile frigorifice cu
comprimare de vapori cu o treapta si, respectiv, cu doua trepte, precum si in cele de
absortie pentru temperaturi de vaporizare t0 ≥ -750C; temperatura normala de
vaporizare a amoniacului este tsN = -33,350C. Printre avantajele amoniacului se numara
volumul specific mic la temperaturile de vaporizare uzuale, usurinta depistarii scaparilor
de amoniac datorita mirosului, solubilitate in ulei redusa, nu exercita actiuni corozive
asupra otelului dar in prezenta apei ataca zincul, cuprul, bronzul si alte aliaje pe baza
de cupru cu exceptia bronzului fosforos. Dintre dezavantaje se mentioneaza faptul ca
este toxic, exploziv si inflamabil la concentratii de 16,5....26,8 % amoniac in aer. La
temperatura de 260 0C amoniacul se descompune in azot si hidrogen.
Bioxidul de sulf, [SO2], este un gaz foarte toxic fiind utilizat numai in instalatiile
ermetice la temperaturi de vaporizare t 0≥ - 75 0C. Ca avantaje ale bioxidului de sulf se
pot enumera: temperatura normala de vaporizare relativ ridicata (t sN=-10,1 0C) ceea ce
permite mentinerea unor presiuni reduse in condensator la temperaturile de
condensare apropiate de temperatura mediului ambiant, neinflamabilitate, solubilitate
redusa in ulei, neagresivitate in raport cu cuprul si aliajele sale.
Clorura de metil, [CHCl], se situeaza intre amoniac si bioxidul de sulf, fiind tot
mai mult inlocuita de agentii frigorifici din grupa freonilor. Nu corozeaza otelul si aliajele
sale, dar in prezenta apei ataca zincul, aluminiul si magneziul. Este utilizata la amsinile
frigorifice mici.
Bioxidul de carbon, [CO2], este utilizat in principal in instalatiile de producere a
ghetii uscate (zapada carbonica). Este neutru in raport cu metalele, neinflamabil,
netoxic. Dezavantajul sau consta in aceea ca temperatura critica este relativ ridicata
(tcr=31 0C) la presiunea critica pcr= 75 atm. Din acest motiv, bioxidul de carbon conduce
la presiuni ridicate in condensator.
Freonii sunt utilizati pe scara larga in tehnica frigului datorita avantajelor pe care
le prezinta si anume: nu sunt toxici, au inflamabilitate redusa, sunt neexplozivi, prezinta
neutralitate chimica. De asemenea, fiind caracterizati prin exponenti adiabatici mici
(kfreon=1,12...1,20<kNH3=1,3) freonii determina temperaturi de comprimare reduse. Ca
definitie, freonii reprezinta derivati dublu halogenati ai hidrocarburilor saturate
(CmH2m+2) obtinuti prin inlocuirea partiala sau completa a atomilor de hidrogen

[19]
prin atomi de fluor, clor sau brom. In consecinta deci, formula generala a
freonilor este de tipul CmHxFyClzBru unde x+y+z+u=2m+2.
Notatia prescurtata a freonilor este F – N sau R – N (refrigerent), N fiind numarul
freonului format din doua sau trei cifre care se stabileste dupa urmatoarele reguli:
a) La derivaţii fara atomi de hidrogen (x=0) prima cifra (daca N este format din
doua cifre) sau primele doau cifre (daca N este format din trei cifre) definesc
hidrocarbura in felul urmator: 1 – pentru metan (CH 4); 11 – pentru etan (C 2H6);
21 – pentru propan (C3H8); 31 – pentru butan (C4H10).
In continuare, se scrie numarul atomilor de fluor (y);
Exemple: - freonul CF2Cl2 – difluordiclormetan : R-12;
- freonul C2F4Cl2 – tetrafluordicloretan : R – 114.
b) La derivaţii cu atomi de hidrogen (x=1,2-....), numarul acestor atomi se adauga in
felul urmator: la derivatii metanul la prima cifra, iar la ceilalti derivati, la cifra a
doua;
Exemple: - freonul CHFCl2 – monofluordiclormetan: R-21;
- freonul C2H3F3 – trifluoretan: R-143.
c) La derivaţii cu atomi de brom (u=1,2.....), dupa numarul principal se pune litera
B, după care se scrie numărul atomilor de brom:
Exemplu: - freonul CF2Br2: R-12B2.
Se remarca faptul ca, la reducerea numarului atomilor de hidrogen scade
inflamabilitatea si pericolul de explozie. La cresterea numarului atomilor de fluor scade
toxicitatea si actiunea coroziva.
Dezavantajele freonilor constau in vascozitatea lor foarte redusa care favorizeaza
scaparile precum si solubilitatea reciproca cu uleiul care se accentueaza la marirea
presiunii si reducerea temperaturii freonului. Tot in categoria dezavantajelor se
incadreaza si faptul ca freonii au o densitate mai ridicata ceea ce determina cresterea
rezistentelor hidraulice la circulatia lor prin conducte. Pentru limitarea acestor rezistente
se procedeaza la marirea sectiunii de trecere prin conducte, supape, etc. Astfel,
diametrul conductei de R-12 se impune a fi de doua aori mai mare decat cel pentru NH 3
in conditiile aceleasi puteri frigorifice. De asemenea, se remarca faptul ca freoniiconduc
la coeficienti de transfer de caldura sensibil mai mici deci in cazul amoniacului. Freonii
ataca garniturile de cauciuc si se recomanda utilizarea unor materiale rezistente la
actiunea freonilor de tipul savanitului sau a cauciucului freonorezistent. De regula, apa
nu se dizolva in freoni. Pentru evitarea blocarii sectiunilor de trecere se limiteaza
procentul masic de apa la 0,004 %.
Inlocuirea unui atom de clor cu unul de fluor, in cazul freonilor obisnuiti, din metan,
etan, propan si butan, determina reducerea temperaturii normale de vaporizare cu Δt s :

m 1 2 3 4
Δts [grd] 51 44 39 35

In continuare, sunt prezentate unele caracteristici ale celor mai utilizati freoni:

[20]
 freoni cu temperatura normală de vaporizare înaltă:

 freonul - 11, CFCl3, este utilizat ca agentde lucru in instalatiile frigorifice

cu turbocompresor avand o putere frigorifica peste 300...500 kW, in
scopul conditionarii aerului, precum si in instalatiile de pompe termice.
Particularitatea sa consta in puterea frigorifica volumica redusa (q 0v=176
[kJ/m3] la -15 0C), presiuni de condensare si vaporizare coborate
(pc=0,125 Mpa la +30 0C si p0= 0,0235 Mpa la -15 0C);
 freonul – 21, CHFCl2, este recomandat pentru obtinerea unor temperaturi
moderate (≈ 0 0C), in principal, pentru conditionarea aerului si racirea
apei;
 freonul – 114, CF2Cl-CF2Cl, este destinat instalatiilor de conditionare a
aerului echipate cu turbocompresoare.

 freoni cu temperatura de vaporizare medie:

 freonul – 12, CF2Cl2, este utilizat in principal la instalatiile frigorifice intr-o

treapta echipata cu compresoare cu piston, pentru t 0≥-80 0C;
 freonul – 22, CHFCl2, este utilizat atat in instalatiile frigorifice cu o treapta
(pana la -40 0C) cat si in doua trepte (pana la -60 0C). Se remarca
tendinta de inlocuire a freonului – 12 cu freon – 22 in cazul instalatiilor
frigorifice de puteri mari;
 freonul – 142, C2H3F2CL, este utilizat in ultima perioada de timp in
instalatiile de pompe termice precum si in cele de conditionare a aerului
avand o temperatura ridicata de condensatoare (60 ... 70 0C) la o
presiune relativ redusa de condensatoare;
 freonul – 143, CH3 – CF3, se recomanda a fi utilizat in instalatiile frigorifice
cu o treapta. El formeaza cu aerul amestecuri inflamabile. Temperatura
normala de vaporizare a lui R – 143 este de -47,6 0C.

 freoni cu temperatura de vaporizare joasă:

 freonul – 13, CF3Cl, este folosit atat in instalatiile frigorifice cu mai multe
trepte cat si in cele in cascada (pentru ramura inferioara) si permite
obtinerea unor temperaturi t0≥-100 0C;
 freonul – 14, CF4, poate fi utilizat in instalatiile frigorifice in trepte sau in
cascada pentru obtinerea unor temperaturi de -100...-140 0C;
 freonul – 13B1, CF3Br, permite obtinerea unor temperaturi t 0≥-120 0C si
poate fi utilizat in instalatiile frigorifice cu o treapta. Masa moleculara mare
a acestui agent (M=148,9) il recomanda pentru utilizarea in
turbocompresoare in vederea reducerii numarului de trepte.
[21]
 In ultimii ani, in calitate de agenti de lucru ai instalatiilor frigorifice au inceput
sa fie utilizate amestecurile azeotrope compuse din doi componenti. Aceste
amestecuri au proprietati sensibil diferite de cele ale componentilor. Astfel, un amestec
format din 74,2 % freon – 12 si 25,8 % freon – 152 (C 2H4F2) are temperatura normala
de vaporizare de - 33,5 0C in timp ce R-12 are -29,8 0C iar R-152 are - 25 0C.
Caracteristica amestecului azeotrop constă in faptul că presiunile de vaporizare si de
condensare sunt superioare celor care caracterizeaza fiecare dintre componenti. Ca
urmare, pentru un regim dat (t0, tc impuse) amestecul azeotrop este caracterizat prin
rapoarte de presiuni pc/p0 mai reduse si o putere frigorifica volumica mai mare.
In continuare sunt prezentate caracteristicile unora dintre amestecurile azeotrope cu
perspective de utilizare in tehnica frigului:
 freonul - 500, este un amestec azeotrop compus din 26,2 % freon – 152 si 73,8
% freon – 12. Temperatura normala de vaporizare a lui R- 500 este de -33 0C.
Se recomanda a fi utilizat in instalatiile frigorifice echipate cu compresoare cu
piston. Pentru o cilindree orara data, freonul – 500 permite obtinerea unei puteri
frigorifice cu 20 % mai mare decat in cazul freonului – 12.
 freonul – 502, reprezinta un amestec azeotrop compus din 51,2 % freon – 115 si
48,8% freon – 22, utilizat pentru obtinerea temperaturilor medii si joase.
Temperatura normala de vaporizare a lui R-502 este de – 45,6 0C. Utilizarea
acestui freon permite micsorarea consumului de energie cu 10...15 % in raport
cu R-12 consecinta a reducerii raportului de crestere a presiunii. Se recomanda
ca ciclurile cu -502 sa fie cu regenerare; datorita temperaturilor de refulare relativ
reduse, nu se impun conditii restrictive in ceea ce priveste gradul de
supraincalzire a vaporilor aspirati in compresor. Ca urmare, freonul – 502 poate
fi utilizat la nivelul unor temperaturi de condensare t 0=40 0C.

3.3. Poluarea agenţilor frigorifici

Stratosfera (zona plasată între 15 şi 40 km de la sol), include un strat de ozon,cu

rol de protecţie a biologică contra pătrunderii radiaţiilor ultraviolete spre suprafaţa
globului terestru. Diminuarea acestui strat protector ar conduce la efecte catastrofale
pentru plantele şi animalele de la sol (cazuri de cancer al pielii, de cataractă şi chiar la
dispariţia unor specii vegetale sau animale).

Reţeaua de spectrometre DOBSON (din domeniul radiaţiilor ultraviolete) indică o

diminuare de cca.1% a ozonului stratosferic din emisfera nordică, începând din anul
1976,confirmată de observaţiile satelitului NIMBUS. În emisfera sudică, diminuarea
ozonului, observată de NIMBUS este mai extinsă şi prezintă o variaţie sezonieră, ce a
condus la apariţia unei găuri în stratul de ozon deasupra Antarcticii în primăvara
australă. Măsurătorile recente, din Antarctica evidenţiază dispariţia aproape totală a
ozonului într-un strat plasat între 14 şi 27 km de la sol, semnalizând, totodatăo
concentraţie anormal de ridicată a oxidului de clor (Cl O).

Principala ipoteză ce explică scăderea rapidă a ozonului stratosferic este, deci,

acţiunea clorului liber asupra sa.

[22]
 Clorul stratosferic provine din două surse posibile:

 din descompunerea, în atmosferă, a oxidului de clor, de origine naturală

(de ex.erupţiile vulcanice)
 din surse umane, artificiale, un rol preponderent avândul componentele
de CFC .

Mecanismul procesului de distrugere a ozonului stratosferic de către CFC-uri

este exemplificat în continuare:

 Moleculele de CFC, rezultate din 4 principale sectoare de activitate

(propulsori de aerosoli, agenţi de expandare în procesul de fabricare a
spumelor izolante, solvenţi utilizaţi în industria electrochimică şi fluide de
lucru folosite în tehnica frigorifică sau a pompelor de căldură) sunt foarte
stabile;
 Odată ajunse în stratosferă, sub influenţa razelor ultraviolete solare,
moleculele de CFC-uri suferă o disociere fotolitică, eliberând clorul
atomic, care distruge ozonul, conform relaţiilor de mai jos:.

CFC → Cl + CFC
Cl + O3 → Cl O + O2
Cl O + O→ Cl + O2

Apariţia clorului atomic, face ca o singură moleculă de clor să poată distruge, în

mod teoretic un număr de cca. 10000 molecule de ozon.
Gradul de poluare a freonilor este prezentat în tabelul 3.1 prin coeficientii:
- potenţialul de distrugere a ozonului („ozon potential depletion” ODP) ;
- potenţialul global de incalzire („global warming potential” GWP):
Se consideră ODP=1 şi GWP = 1 pentru freonul R11 luat ca element de referinţă.
Tabelul 3.1 – Gradul de poluare chimica si termica a freonilor
dupa coeficienţii ODP si GWP

Denumire Formula ODP GWP

freon chimica

R 11 CFCl3 1 1

R 12 CCl2F3 0,9 ÷ 1 2,8 ÷ 3,4

R 113 C2Cl3F3 0,8 ÷ 0,9 1,3 ÷ 1,4

R 114 C2Cl2F4 0,6 ÷ 0,8 3,7 ÷ 4,1

R 115 C2ClF5 0,3 ÷ 0,5 7,4 ÷ 7,6

R 22 CHClF2 0,04 ÷ 0,06 0,32 ÷ 0,37

[23]
 R 123 C2HCl2F3 0,01 ÷ 0.02 0,02

R 124 C2HClF4 0,02 0,09 ÷ 0,1

R 125 C2HF5 0 0,51 ÷ 0.65

R 134 a C2H2F4 0 0,24 ÷ 0,29

R 141 b C2H3Cl2F 0,07 ÷ 0,11 0,08 ÷ 0,1

R 142 b C2H3ClF2 0,05 ÷ 0,06 0,34 ÷ 0,39

R 143 a C2H3F3 0 0,72 ÷ 0,76

FC 72 C6F14 0 ?

NH3 C2F3 0 ?

Contribuţia la efectul de seră

Efectul de seră constă în reţinerea în atmosfera terestră a radiaţiilor inflaroşii,

sosite de la Soare şi apoi reemise de sol (albedoul solului). Este un fenomen natural, în
lipsa căruia planeta ar fi fără viată (temperatura medie anuală s-ar reduce de la +15 ºC
la -8 ºC). Deşi efectul de seră este necesar vieţii pe Pământ, intensificarea sa poate
conduce la modificări climatice periculoase, încât este necesar să fie ţinut sub control.
Responsabil de efectul de seră sunt în principal vaporii de apă şi bioxidul de
carbon (CO2), dar şi alte gaze printre care agenţii termici de lucru halogenaţi
(CFC,HCFC,HFC) joacă un rol important.
Aceste gaze lasă să treacă radiaţiile solare incidente, dar absorb razele
inflaroşii, cu lungimea de undă mare, retrimise de sol. În plus, ridicând temperatura
aerului ,contribuie la creşterea conţinutului de vapori de apă din atmosferă.
Toţi agenţii frigorifici (CFC,HCFC,HFC) au o putere de absorbţie a razelor
inflaroşii foarte ridicată, comparativ cu CO2.
Paralel cu acţiunea directă asupra efectului de seră, agenţii frigorifici exercită şi
o acţiune indirectă de încălzire, prin bioxidul de carbon degajat la producerea energiei
de acţionare a instalaţiilor utilizatoare mult mai mare decât cea directă, asociată.
Astfel, la un frigider casnic, acţiunea directă este apreciată la 20% (7% prin
fluidul frigorific CFC12 şi 13% prin agentul gomflabil prin izolaţia de spumă de
poliuretan, CFC11 ).
Contribuţia indirectă asociată prin CO2 ,degajat în atmosferă în timpul producerii
energiei electrice de acţionare a pompei de căldură sau a instalaiei frigorifice (într-o
centrală electrică) este de 80%. Astfel, se introduce un echivalent al contribuţiei locale
de încălzire TEWI (Total Equivalent Warming Impact) calculat ţinând seama de toate
influenţele asupra efectului de seră:

TEWI= xkgCFC11*GWPCFC11+ykgCFC12+zkg CO2emis la prod.energ.de act.

[24]
 Tabelul 3.2. Freonii-simbol, utilizare, efecte asupra mediului

(AP-Agenţi propulsori de aerosoli; AD-Agenţi degresori; AE-Agenţi extinctori;AG-

Agenţi gonflabili pentru spume izolatoare; AF-Agenţi frigorifici; ●După 20 de ani)
Simbol

Efect asupra mediului

Utilizare

Durata de viaţă

Înlocuieşte
Grupa agenţilor termici

Formula chumică
de lucru

A A A A A ODP GW GWP
P G D F E P *
CFC

R10 CCl4 ●

R11 CCl3F ● ● ● ● 1 1 4500 60

(Haloni)

R12 CCl2F2 ● ● ● 1 3,05 7100 130

R113 C2Cl3F4 ● ● ● 1,07 1,3 4600 90

R114 C2Cl2F4 ● ● 0,8 4,15 6100 130

R115 C2ClF5 ● ● 0,52 9,6 5500 400

R12B CClF2Br ●
1
CF3Br ● ● 0,8 0,8
R13B
1
HCFC

R21 CHCl2F ● 0,05 0,1

R22 CHClF2 ● ● ● 0,05 0,37 4200 15 R12,R50

5 2
R31 CH2ClF ● 0,1
0,05
R123 C2HCl2F3 ● ● 0,02 330 2
0,02 R11
R124 C2HClF4 ● 0,1
0,02 R114
R141 C2H3Cl2F ● ● 0,1 1700 8
b 0,11
C2H3ClF2 ● ● 0,3 4400 19
R142 0,06
b 5

[25]
 HFC
R23 CHF3 ● 0 R13,R50
3
R32 CH2F2 ● 0 0,14
R22
R125 C2HF5 ● 0 0,58
R502
R134 C2H2F4 ● 0 0,29 3100
a R12
C2H3F3 ● 0 0,75
R143
a C2H4F2 ● 0 0,03
R12,R50
R152 0
a
Amestecuri

R500 R12/R152a ● 0,75 2,2

R501 R22/R12

R502 R22/R115 ● 0,3 5,1

R114/R152a/R ● ● ● 0,42 0,61

22
● ● ● 0,03 0,06
R124/R152a/R
22

3.4. Caracteristicile agentilor de lucru ai instalatiilor frigorifice cu

comprimare termochimica.

Instalatiile frigorifice cu absorbţie permit utilizarea acelor agenti de lucru pentru care
exista absorbanti corespunzatori. Tinând seama de specificul acestor instalatii care
constau în realizarea succesiva a reactiilor chimice de absortie si respectiv, de
desorbtie a agentului, este necesara respectarea unor conditii suplimentare care se pot
rezuma în urmatoarele:

 diferenta mica de presiune între condensator si vaporizator in vederea reducerii

consumului de energie necesara pentru pomparea solutiei;
 caldura de vaporizare cat mai mare pentru reducerea dimensiunilor
schimbatoarelor de caldura si conductelor precum si a debitului de agent;
 caldura de dizolvare cat mai mica a agentului de lucru cu absorbantul, in cazul
instalatiilor frigorifice si cat mai mare la instalatiile cu pompe termice, ceea ce
permite reducerea suprafetelor de incalzire a aparatelor;
 caldura specifica mica a absorbantului pentru reducerea suprafetei de incalzire a
schimbatorului de caldura;

[26]
  diferenta mare intre temperaturile normale de vaporizare ale agentului de lucru si
absorbantului, ceea ce permite reducerea gradului de antrenare a absorbantului
de catre vaporii agentului de lucru si micsorarea dimensiunilor aparatelor de
rectificare;
 viteza de absortie mare pentru reducerea dimensiunilor absorbitorului.

În etapa actuală sunt utilizaţi urmatorii agenti de lucru absorbanti în instalaţiile cu

comprimare termochimica:

o solutia hidroamoniacala compusa din agentul frigorific – amoniacul (NH 3) si

absorbantul – apa (H2O) utilizata atat in instalatiile frigorifice pentru obtinerea
unor temperaturi de 0...-60 0C cat si in cele de pompe de caldura; diferenta
temperaturilor normale de vaporizare ale apei si amoniacului fiind de 133 [grd],
in faza de vapori a solutiei hidroamoniacale se afla ambii componenti. Aceasta
impune rectificarea solutiei, ceea ce determina reducerea coeficientului termic
pana la 0,5...0,7;
o solutia de bromura de litiu, compusa din agentul frigorific – apa (H 2O) si
absorbantul – bromura de litiu (LiBr) utilizata in industriile frigorifice la nivel de
conditionare a aerului si racire a apei pentru realizarea unor temperaturi de 0 ...
10 0C. Diferenta temperaturilor normale de vaporizare ale celor doi componenti
fiind de circa 1165 [grd], se constata ca in faza de vapori a solutiei de LiBr se
afla numai vapori de apa, ceea ce permite realizarea unor coeficienti termici ai
instalatiei atingand valoarea 1.
Se mentioneaza faptul ca, in cazul instalatiilor de pompe termice se utilizeaza in
calitate de agent solutiile de NaOH, KaOH si CaCl 2, apa fiind agentul calorific.

3.4. Agenţi purtatori – transportori- de frig.

Pentru transportul frigului de la generatorul de frig la consumator sunt utilizati agentii
purtatori de frig care trebuie sa satisfaca urmatoarele cerinte:

 temperatura joasa de congelare;

 vascozitate redusa pentru reducerea pierderilor hidraulice la circulatia prin
conducte;
 caldura specifica mare pentru reducerea debitului de agent purtator de frig;

[27]
  actiune coroziva redusa in raport cu metalele feroase si neferoase;
 stabilitate chimica;
 toxicitate redusa, neinflamabilitate si lipsa pericolului de explozie.
In calitate de agenti purtatori de frig la nivelul frigului moderat sunt utilizati
saramurile, adica solutii de clorura de sodiu (NaCl) si clorura de calciu (CaCl 2) în apa.

Temperatura de congelare a acestor solutii depinde de concentratia masica a sarii

insolite. Evident, pentru ξ = 0 rezulta ca temperatura de congelare este de 0 0C. La
cresterea concentratiei, aceasta temperatura scade. La o anumita valoare critica ξ cr a
concentratiei este insotita de cresterea rapida a temperaturii de congelare si atinge
0
valoarea de 0 C. Trebuie mentionat ca, in cazul solutiei de clorura de sodiu,
temperatura minima de congelare este de -21 0C la ξcr = 0,231. In cazul solutiei de
clorura de calciu, aceasta temperatura este de – 55 0C la ξcr= 0,303. Legile de variatie
ale temperaturii de congelare în functie de concentratia ξ, pentru cele doua solutii, sunt
aratate în figurile nr. 3.1 şi 3.2..

Figura 3.1. Influenta concentratiei asupra temperaturii de congelare a solutiilor de

NaCl.

[28]
 Figura 3.2. Influenta concentratiei asupra temperaturii de congelare a solutiilor de
CaCl2.

CAPITOLUL IV.

AERUL ATMOSFERIC HIDROGENUL SI AERUL COMPRIMAT

4.1. Parametrii aerului umed
Aerul atmosferic este un amestec format din mai multe gaze, dintre care
preponderente sunt oxigenul (cca. 21% în volum) şi azotul (cca. 79% în volum) şi dintr-
o cantitate de apă de obicei sub formă de vapori, care variază în funcţie de condiţiile
atmosferice momentane.
Apa conţinută în aer poate fi sub formă gazoasă (vapori), lichidă (ceaţă) sau solidă
(zăpadă). Aerul care conţine apă sub formă de vapori sau altă formă de agregare se
numeşte aer umed.
Dacă conţinutul de vapori de apă la o anumită temperatură este cel maxim posibil,
adică reprezintă concentraţia necesară ca aerul să fie saturat cu vapori de apă, aerul
se numeşte aer umed saturat, iar vaporii sunt saturaţi uscaţi.
Cantitatea de vapori necesară saturării unui volum dat de aer creşte cu
temperatura.
Dacă vaporii conţinuţi în aer sunt supraîncălziţi, aerul se numeşte aer nesaturat.
Aerul umed suprasaturat se caracterizează prin aceea că umiditatea sa are
concentraţia mai mare decât cea de saturaţie, cantitatea care depăşeşte această
concentraţie aflându-se în stare condensată (picături, ceaţă).
Mărimile de stare ale aerului umed importante pentru tehnică sunt: temperatura
termometrului uscat Tusc, presiunea barometrică pB, presiunea parţială a vaporilor de
[29]
apă pv, densitatea  , volumul specific v, entalpia h, umiditatea relativă  şi conţinutul
real de vapori x.
Temperatura şi presiunea sunt mărimi fundamentale şi în funcţie de ele se dau
celelalte mărimi de stare ale aerului umed.
Densitatea aerului umed se defineşte prin relaţia:
a  x  v
 [kg/m3],
1 x
unde: x este conţinutul real de vapori de apă la temperatura T;
a şi v sunt densităţile aerului uscat şi umidităţii, în kg/m 3.
pa p
a  ; v  v ,
Ra  T Rv  T
iar pa , pv – presiunea parţială a aerului uscat, respectiv a vaporilor.
Căldura specifică la presiune constantă a aerului umed este:
c p  1  x   c pa  x  c pv [kJ/kgK],

în care: cpa este căldura specifică a aerului uscat, în kJ/kgK; cpv – căldura specifică a
vaporilor de apă, în kJ/kgK.
Observaţie: Pentru calcule uzuale, se pot folosi valorile aproximative constante:
cpa = 1,006 kJ/kgK, între 0 şi 50 °C; cpv = 1,863 kJ/kgK, între 0 şi 75 °C.
Entalpia aerului umed nesaturat format dintr-un kg de aer uscat şi x kg vapori de
apă la temperatura T[°C] este:
h1 x  ha  x  hv  c pa  T  x   r  c pv  T   1,006T  x   2500  1,863  T  [kJ/kg aer uscat],
unde: ha este entalpia aerului uscat; hv – entalpia vaporilor.
Pentru temperaturi cuprinse în intervalul 0-50°C, se poate lua destul de exact:
ha  1,006  T ; hv  2500  1,863  T [kJ/kg].

Umiditatea relativă  defineşte gradul de saturaţie al aerului umed şi este raportul

dintre masa vaporilor de apă din unitatea de cantitate de aer uscat, şi masa vaporilor
saturaţi,
v p
 100% sau   v 100% ,
 vs pvs
unde pvs este presiunea vaporilor saturaţi.
Conţinutul de umiditate a aerului x este masa de vapori conţinuţi de unitatea de
masă de aer uscat:
mvapori pv   pvs [kgum/kg ].
x  0,622  0,622 aer uscat
maer uscat p B  pv p B   pvs

Temperatura de rouă – este acea temperatură până la care trebuie răcit aerul, la
p=ct şi x=ct, pentru ca el să devină saturat. Sub această temperatură începe
condensarea vaporilor de apă conţinuţi în aer.

[30]
 La temperatura de rouă denumită şi temperatura termometrului umed, aerul
umed este saturat, deci =1, iar pv=pvs.

4.2. Diagrama aerului umed

Pentru studiul grafic al proprietăţilor aerului umed în timpul transformărilor reale sau
al amestecului, se utilizează diverse diagrame. Cea mai cunoscută este diagrama h-x,
trasată de RAMZIN şi MOLLIER, folosită, în special, pentru procesele din instalaţiile de
uscare.
În fig. 4.1. este prezentată o diagramă h-x, completă, trasată pentru p B=745 mmHg
(1000 mbar) între –10°C şi +60 °C, folosită pentru studiul instalaţiilor de răcire. În
abscisă s-a trasat conţinutul de umiditate al aerului, x în g/kg.

Fig. 4.1. Diagrama h-x completă, pentru pB = 1000 m bar, între –10°C şi +60°C

În fig.4.2. este prezentată o variantă simplificată a diagramei h-x cu evidenţierea

mărimilor ce o compun.

[31]
  kJ 
h  kg a.us. 
  t = ct.
h = ct.

 = ct.
A

hA

A
tA  = 100% N
pvap  m 2 
tum,A
tr,A pvap

pvap,A

 kg 
x  kg a.us. 
xA  

Fig. 4.2. Diagrama h-x simplificată (Mollier) pentru aerul umed

Hidrogenul H este elementul chimic în tabelul periodic al elementelor cu

numărul atomic 1. Este un gaz ușor inflamabil, incolor, insipid, inodor, iar în natură se
întâlnește mai ales sub formă de moleculă diatomică, H2. Având masa atomică relativă
egală cu 1,00794, hidrogenul este cel mai ușor element chimic.
Pentru necesități industriale există diferite procedee de fabricație, puse la punct din
punct de vedere tehnologic sau aflate în fază de laborator. Hidrogenul poate fi obținut
prin electroliza apei, procesul necesitând costuri mai mari decât cel de producere prin
procesarea gazelor naturale.
Hidrogenul este un gaz puternic reactiv și își găsește aplicații datorită capacității sale
chimice de reducător. Hidrogenul se folosește în industria petrochimică la producerea
benzinelor, în industria chimico-alimentară pentru hidrogenarea grăsimilor (de exemplu

[32]
producerea margarinei), în prelucrările mecanice ale metalelor și în tratamentul termic
al acestora.
Hidrogenul va deveni una dintre principalele surse de energie „verde” necesară punerii
în mişcare a vehiculelor sau încălzirii locuinţelor şi spaţiilor comerciale.
Hidrogenul reprezintă o alternativă pentru înlocuirea benzinei drept combustibil
pentru vehiculele echipate cu motoare cu ardere internă. Avantajele sale principale
constau în faptul că este ecologic, din arderea sa rezultând vapori de apă, iar
randamentul termic al motoarelor cu hidrogen este ridicat. Dezavantajele constau în
pericolul mare de explozie şi dificultatea stocării. Una dintre cele mai promițătoare
soluții tehnice o reprezintă conversia directă a energiei chimice din hidrogen în
electricitate, prin intermediul pilelor de combustie.
4.3. Aerul comprimat
Aerul comprimat reprezintă o energie potenţială de actionare a diferitelor fluxuri
tehnologice. Cel mai des utilizat este in linile automate de productie de masa sau linii
robotizate actionate pneumatic.
Sistemul de producere a aerului cuprinde următoarele componente:
Compresorul: Aerul aspirat la presiunea atmosferica este comprimat si furnizat la
presiune mai mare sistemului pneumatic. El transforma asadar, energia mecanica in
energie potentială;
Motorul de antrenare (de obicei motor electric): Furnizează puterea mecanică
compresorului. Transforma energia electrica in energie mecanica;
Regulatorul de presiune (presostatul): Controleaza motorul electric si de asemenea
presiunea in rezervor. El este calibrat la o presiune maxima la care motorul va fi oprit si
la o presiune minima la care se face distribuirea;
Supapa de sens unic: Permite trecerea aerului comprimat de la compresor la rezervor
si impiedica intoarcerea aerului cand compresorul este inchis;
Rezervorul tampon: Inmagazineaza aerul comprimat. Volumul sau este stabilit in functie
de capacitatea compresorului. Cu cat volumul este mai mare, cu atat intervalul de timp
dupa care porneste compresorul este mai mare;
Manometrul: Indica presiunea in circuit;
Descarcarea automata: Evacueaza toata apa de condens prezenta in rezervor fara a
necesita interventie din exterior;
Supapa de siguranta; Evacueaza aerul comprimat daca presiunea din rezervor creste
peste presiunea prevazuta;
Uscatorul: Raceste aerul comprimat cu cateva grade deasupra punctului de congelare
si condenseaza cea mai mare parte a umiditatii aerului. Astfel se va evita prezenta apei
de condens in sistemul din aval;
Filtrul de linie: Pozitionat pe linia principala, filtrul trebuie sa aiba o cadere de presiune
minima si capacitate de a misca din loc ceata de ulei. Acesta ajuta la mentinerea la
limita permisă a prafului, apei de condens si a uleiului de ungere.
Compresoarele pot fi clasificate (fig.4.3.) in doua mari familii :

[33]
 a) Compresoarele volumetrice în care compresia este obtinuta prin
reducerea spatiului care contine aerul aspirat la presiunea atmosferica. Aceasta familie
cuprinde:
- Compresoare de tip alternativ : cu piston sau cu diafragma ;
- Compresoare de tip rotativ : cu palete, cu surub, cu angrenaje.
b) Compresoarele dinamice in care compresia este obtinuta prin transformarea
energiei cinetice a aerului aspirat în energie de presiune.
Aceasta familie grupeza :
- Compresoare de tip centrifugal ;
- Compresoare de tip axial.

[34]
 Fig. 4.3. Tipuri de compresoare
CAPITOLUL V.

NOTIUNI PRIVIND TRANSPORTUL AGENTILOR ENERGETICI

5.1. Notiuni generale
Functionarea instalatiilor integrate in diferite structuri tehnologice implica
transportul unui numar mare de fluxuri de masa, caracterizate prin simultaneitate si
continuitate. Agentii de lucru utilizati in aceste fluxuri sunt caracterizati in general prin
natura, proprietatile si parametrii de functionare, iar vehicularea pe traseul fluxului sau
de masa trebuie sa-i conserve calitatea.

Conductele sunt utilizate pentru transporul agentilor de lucru si reprezinta parti

distincte ale instalatiilor din care fac parte. Tipul constructiv, dimensiunile si parametrii
conductei sunt impusi de particularitatile tehnice ale instalatiei pe care o deserveste

Conducta reprezinta totalitatea elementelor constructive asamblate etans si in

conditii de siguranta, destinata transportarii unui agent de lucru intre doua puncte ale
instalatiei.
Sistemul de conducte este alcatuit din doua sau mai multe conducte racordate
intre ele.
Circuitul reprezinta una sau mai multe conducte sau sisteme de conducte,
cuplate in serie sau in paralel, destinate transportarii si distributiei aceluiasi agent ( fara
schimbarea starii de agregare).
Traseul constituie dezvoltarea in spatiu a aconductei
Agentul sau fluidul de lucru reprezinta materialul in stare fluida sau fluidizata
transportat prin conducta. Acesta poate fi sub forma de lichid, vapori sau gaz, sau
poate fi si sub forma solida - pulverizat sau granulat – in medii purtatoare de lichid sau
gaz.
Caracteristicile fluidului (fig. 5.1.) sunt date de natura, proprietatile si
parametrii acestuia, formând conditiile si restrictiile tehnice de baza.

[35]
 Fig.5.1. Influienta caracteristiclor fluidului asupra conductelor

Caracteristica fizico-chimica evidentiaza proprietatile fluidului: starea de

agregare, compozitia si agresivitatea chimica, concentratia, densitatea, puritatea,
viscozitatea, granulatia precum si efectele corozive, erozive sau abrazive, etc.

Caracteristica de transport pune in evidenta parametrii specifici ai fluidului :

debit, temperatura, presiune, care determina materialul, dimensiunile si structura
traseului conductei.

Debitul este marimea care determina diametrul interior al conductei, si

reprezinta cantitatea (masica sau volumica) de fluid care strabate sectiunea de curgere
in unitatea de timp (este proportionala cu viteza acestuia).

Temperatura influenteaza in general materialul din care este facuta conducta, si

se disting trei valori caracteristice :

 temperatura de functionare (tf), este definita ca temperatura de regim sau de lucru si

este valoarea maxima a temperaturii fluidului in timpul exploatarii normale a
conductei.
 temperatura de calcul (tc), este temperatura maxima a peretelui conductei in timpul
exploatarii normale. Aceasta este de obicei egala cu cea de functionare atit pentru
conductele izolate cit si pentru cele neizolate termic.Pentru conductele captusite sau
placate la interior sau a celor incalzite din exterior aceasta temperatura se
determina prin calcul.
 temperatura maxima admisibila (tmax), este valoarea cea mai ridicata a temperaturii
peretelui conductei in exploatare normala, in conditiile presiunii maxime admisibile.

[36]
 Presiunea (fig.5.2.) este parametrul care intervine direct in calculul mecanic al
conductelor stabilind in principal grosimea peretelui, precum si complexitatea sistemului
de rezemare sau suspendare. Se deosebesc urmatoarele presiuni caracteristice :

 presiunea de functionare (pf), este valoarea maxima a presiunii fluidului in timpul

exploatarii normale a conductei;
 presiunea de calcul (pc), este presiunea de functionare in cele mai severe conditii de
exploatarenormala a conductei, si nu tine cont de suprapresiunea existenta pe
cealata parte a conductei. Daca pe partea cealalta apare vacuum atunci presiunea
de calcul se majoreaza cu 1 bar.
 presiunea nominala (pn), este o valoare conventionala si se defineste ca presiunea
maxima care se admite a fi atinsa in timpul exploatarii normale, fara a periclita
integritatea conductei cind aceasta este la temperatura de 20 °C.
 presiunea maxima (pmax), se defineste ca presiunea maxima care se admite a fi
atinsa in timpul exploatarii normale, fara a periclita integritatea conductei cind
aceasta este supusa temperaturii maxime admisibile.
Parametrii nominali ai unei conducte sunt standardizati si se refera in principal la
diametrul si presiunea nominala.
Diametrul nominal (Dn) este un numar conventional adimensional care nu are un sens
fizic, masurabil , dar este asociat diametrului exterior al tevilor, indiferent de grosimea
peretelui acestora.
Presiunea nominala (pn) este o valoare conventionala care exprima presiunea
maxima la care un element de conducta poate functiona pe intreaga sa durata de viata,
in conditii de siguranta deplina, daca temperatura fluidului este de 20 °C

Fig.5.2. Valorile caracteristice ale presiunii fluidelor

[37]
 CAPITOLUL VI.

CALCULUL HIDRAULIC SI TERMIC AL RETELELOR DE CONDUCTE

6.1. Notiuni generale

Calculul hidraulic al conductelor stabileste legatura dintre caracteristicile

geometrice si constructive – diametru, lungime, armaturi, traseu – si cele ale curgerii
fluidului transportat – presiune, debit, viteza-. Este necesara cunoasterea unor
proprietati ale fluidelor - viscozitate cinematica sau dinamica, densitate, difuzivitate
termica, etc. si se stabilesc, pierderile de presiune ale fluidului, distributia de debit,
lungimea posibila de transport, caracteristicile sistemului de pompare, regimurile
hidraulice,etc.
Viscozitatea (vezi cap.I) reprezinta caracteristica fluidelor de a se opune curgerii
datorita frecarii interne tangentiale intre straturile de fluid
Regimul de curgere, al unui fluid se caracterizeaza de un criteriu adimensional
Reynolds (Re) ce reprezinta raportul dintre fortele de inertie si cele datorate viscozitatii:
Re = w d/  = w d  / ,
unde: w este viteza fluidului, in (m/s), iar d este dimensiunea preponderenta a curgerii,
in (m). Pentru conducte circulare "d" coincide cu diametrul interior, iar pentru sectiuni
diferite de cele circulare acesta se inlocuieste cu diametrul echivalent dech.:
dech = 4S / P (m)
unde : S si P sunt sectiunea transversala a curgerii, si respectiv perimetrul udat de
fluid. Se deosebesc urmatoarele regimuri de curgere:
- regim laminar, pentru Re < 2320 ;
- regim tranzitoriu, pentr 2320 < Re < 4000 (10000) ;
- regim turbulent, pentru Re > 4000 (10000).

Profil de viteza (fig.6.1) Tipul miscarii influienteaza distributia de viteze in

sectiunea transversala de curgere.
In regim tranzitoriu repartitia de viteze este parabolica, dupa expresia:
wx = wmax [1 -(x2/r2)], cu valoarea medie: wmed = 0.5 wmax (m/s),
unde : wmax este viteza maxima in axa conductei, x este coordonata curenta fata de axa
conductei unde se calculeaza viteza wx si r este raza interioara a conductei.
In regim turbulent profilul de viteze este aplatisat, iar distibutia de viteze dupa
Altşul este :
wx = wmax [1 -(x/r)]0,9 f, cu valoarea medie: wmed = wmax/(1+1,35f), (m/s),
unde: f este coeficientul de pierderi liniare de presiune.

[38]
 Fig.6.1. Distributia de viteze intr-o conducta: a - regim laminar ; b - regim
turbulent

Stratul limita reprezinta zona (filmul) de fluid din vecinatatea peretelui care mai
păstrează regimul laminar de curgere, indiferent de regimul de curgere al restului masei
de fluid si se datoreaza fortelor de frecare cu peretele si al celor de viscozitate.
Grosimea stratului limita δ scade cu cresterea vitezei medii a fluidului si a rugozitatii
peretelui si cu reducerea viscozitatii fluidului. Pentru conductele cilindrice de diametru
d (mm), grosimea srtatului limita se determina cu relatia aproximativa :

δ = 30d/Re f (mm),

unde f este coeficientul de frecare liniara.

Lungimea hidrodinamica de intrare Lh este distanta masurata intre sectiunea de

intrare in canal si sectiunea in care stratul limita si profilul vitezei au ajuns la forma
finala, stabilizata. Pentru curgerea laminara Lh = 50 d, iar pentru curgerea turbulenta:

Lh = (10-15)d

Legea lui Bernoulli este practic legea conservarii energiei in hidraulica (lege
conform careia energia totala a unui fluid in miscare este constanta). Astfel pentru
curgerea unui fluid incompresibil, in regim stationar si izoterm suma dintre presiunile,
statica, dinamica si de pozitie este constanta (fig.6.2):

[39]
 p + ρw2/2 + ρgz = ct

Fig.6.2. Reprezentarea liniilor energetice pentru un tub de curent (legea lui Bernoulli)

O aplicatie tehnica importanta a legii lui Bernoulli o constituie determinarea

pierderilor de presiune intre doua puncte, in curgerea unui fluid :
w12  w22
p    g  h   z1  z 2     g   p1  p 2     [ Pa]
2

Puterea de pompare a unui fluid se determina cu relatia :

P    g  h  Qs /  p   m  Qs  ptot /  p  m [W],

unde Qs (m3/s) este debitul volumic de fluid; ρ (kg/m3) este densitatea fluidului; Δh (m) ,
este inaltimea de pompare ; ηp, ηm sunt randamentele pompei si respectiv al motorului
de antrenare.

6.2 Calculul pierderilor liniare de presiune Δplin

Pierderea liniara de presiune pe o conducta orizontala dreapta de lungime l (m)

si diametru interior d (m), prin care circula un fluid in regim izoterm cu viteza w (m/s) se
determina cu relatia lui Darcy – Weisbach:

l w2
plin    g  hlin  f  [ Pa ] ,
d 2

[40]
unde: f este coeficientul de pierderi liniare de presiune si care depinde de criteriul
Reynolds (Re) si de starea peretilor conductei prin rugozitatea relativa a acestuia (ε):
ε = k/d (k fiind rugozitatea absoluta a peretelui conductei (m)

In cazul curgerii laminare (Re < 2320) coeficientul de frecare f se detrmina

analitic cu relatia lui Stokes : f = 64/Re , depinzind exclusiv de criteriul Re indiferent de
starea peretilor conductei.

In cazul curgerii turbulente coeficientul de frecare f depinde atit de criteriul de

curgere Re cat si de starea suprafetelor interioare ale conductei prin rugozitatea
relativa  = k/d. Astfel se calculeaza doua numere Reynolds limita (dupa Altsul):

Re1  10 / si Re2  500 / =50 Re1

care imparte domeniul de analiză în trei domenii :

a) Cazul 2320 < Re < Re1, conducta se numeste neteda hidraulic si

coeficientul de frecare depinde numai de criteriul Re: f = f(Re). In acest caz rugozitatea
absoluta a peretelui este mai mica decit grosimea stratului limita (k<).

b) Cazul Re1 < Re < Re2, conducta este semirugoasa hidraulic, iar
coeficientul de frecare depinde atit de Re cit si de  , f = f(Re,), rugozitatea absoluta
fiind comparabila cu grosimea stratului limita, (k).

c) Cazul Re > Re2, conducta se numeste rugoasa hidraulic, pentru care k

>, iar coeficientul de frecare depinde numai de rugozitatea relativa , f = f( ).

Pentru determinarea coeficientului de frecare f în cele trei cazuri se poate apela

la relaţii exprimentale (tabel 6.1), sau la diagrama Colebrook - White (fig. 6.3).

[41]
Tabel 6.1. Determinarea coeficientului de frecare f la curgerea izoterma a fluidelor

[42]
 Fig.6.3. Diagrama pentru determinarea coeficientului de pierderi de presiune liniare
(dupa relatii Colebrook-White)

In cazul curgerii neizoterme a fluidelor, apare o modificare a viscozitatii ceea

ce determina o variatie a coeficientului de pierderi liniare, notat in acest caz cu ft,
pentru acelasi regim de curgere ca şi în curgerea izoterma. Astfel Petuhov recomanda
n
 p 
relatia: f t  f  
 f 
 

in care f este coeficientul de pierderi liniare din curgerea izoterma, iar n este un
coeficient experimental ce depinde de sensul transferului de caldura: n = 0.14 la
încalzirea lichidului si n = 0.28 Prf- 0.25, la racirea fluidului. Marimile p si f sunt
viscozitatile dinamice ale fluidului determinate la temperaturile peretelui si respectiv
fluidului. Filonenko recomanda pentru curgerea neizoterma a lichidelor prin tevi netede
relatia :
2
  f  
f t  1.82 lg Re f   1.64
   p  


De asemenea, functie de natura fluidului pot fi aplicate si alte relatii

experimentale, ca de exemplu pentru gaze :
0.14
 Tp 
f t  f  
T f 
 

unde Tp si Tf sunt temperaturile absolute ale peretelui si respectiv fluidului.

6.3. Calculul pierderilor locale de presiune ploc

Pierderile locale de presiune apar in asa numitele rezistente locale : coturi,

curbe, armaturi, compensatoare de dilatatii, reductii, elemente de asamblare, aparate
de masura, etc. Aceste pierderi sunt create ca si la cele liniare de frecarea cu peretii,
dar mai ales datorita turbulentelor suplimentare din zona rezistentelor locale. Weisbach
recomanda relatia :

w2
p loc    g  h    [ Pa ]
2

in care: ξ este coeficientul de pierderi locale de presiune, specific rezistentei locale

respective. In cazul a ‚n’ rezistente locale ξ se inlocuieste cu ξ i.

Coeficientii de pierderi locale de presiune se determina fie analitic pentru diverse

configuratii, fie din tabele ca valori experimentale pentru diferitele rezistente locale.

[43]
 Fig.6.4. Cazuri de conducte cu sectiune de curgere variabila:
a - marire brusca de sectiune; b – reducere brusca de sectiune; c – reducere brusca cu
diafragma; d – crestere continua de sectiune; e – reducere continua de sectiune
Astfel pentru o crestere brusca de sectiune (fig 6.4.a) de la diametrul d 1 la d2
coeficientii ξ se pot determina cu relatia:
2 2
 S   S 
1  1  1  sau  2  1  2 
 S2   S1 

Deci pierderile locale de presiune sunt exprimate de una din relatiile:

 w12 w22
  w1  w2   1
2
ploc   2  [ Pa]
2 2 2

In cazul reducerii bruste de secţiune (fig.6.4.b) pierderile locale de presiune se

determina cu relatia:
2
w22  1  
ploc   2  [ Pa ] unde  2     1
2    

Coeficientul μ reprezinta coeficientul de contractie a vânei de fluid si are de obicei valori

între 0,62 si1 . El se poate determina cu una din relatiile:

0,0418 0,043
  0,582  Merriman sau   0,57  Altsul
1,1   d 2 d1 
2
1,1   S 2 S1 

In alte cazuri se pot utiliza pentru determinarea coeficientilor de pierderi locale tabele
sau nomograme (rezultate prin masuratori in instalatii existente sau pe standuri special
amenajate), conform cu cele prezentate mai jos.

[44]
Tabel 6.2. Determinarea coeficientului de pierderi localede presiune ξ la variatia sectiunii
de curgere

[45]
Tabel 6.3. Determinarea coeficientului ξ si raportul x/d pentru unele rezistente locale

[46]
Fig.6.5. Determinarea coeficientului ξ de pierderi locale in coturi şi derivaţii

[47]
 Fig.6.6. Determinarea coeficientului ξ pentru diferite tipuri de ventile, la Dn 100

6.3. Pierderile totale de presiune ptot (lungimea echivalenta a conductei lech)

Reprezinta suma pierderilor liniare si a celor locale de presiune de pe intreg traseul

analizat :

l w2 w2
ptot = plin + ploc = f  +   (Pa),
d 2 2

Lungimea echivalenta a conductei se stabileste prin echivalarea tuturor

pierderiolr de presiune ale conductei analizate cu pierderile de presiune liniare pentru o
conducta dreapta virtuala de acelasi diametru si de lungime l ech , prin care circula acelsi
debit de fluid :

l ech w 2 l w2 w2
f  f  +  ,
d 2 d 2 2

d
din care rezulta : l ech  l   (m).
f

6.4. Calculul termic al retelelor de conducte. Notiuni generale de baza.

Calculul termic al sistemelor de conducte reprezinta un caz particular al transferului de

caldura între doua fluide despartite de un perete, format din unul sau mai multe straturi.
Dupa temperatura fluidului transportat se deosebesc trei categorii de conducte
izolate termic:
a) conducte pentru fluide calde, la care izolatia termica are rolul de a reduce
pierderile de caldura si de temperatura spre mediul ambiant;

[48]
 b) conducte pentru agenti frigorifici, la care izolatia termica are rolul de reduce
aporturile (absorbtia) de caldura din mediul ambiant, si evitarea condensarii umiditatii
din atmosfera pe suprafata conductelor izolate;
c) conducte pentru lichide cu temperatura apropiata de cea a mediului ambiant,
la care izolatia termica are rolul evitarii congelarii (inghetarii) lichidului la temperaturi
scazute ale mediului ambiant.
Transferul de caldura prin peretele conductei (fig.6.7) are loc prin urmatoarele
procese:
a) convectie termica de la fluidul interior la peretele interior al conductei;
b) prin conductie prin perelele tevii si prin straturile de izolatie si protectie;
c) prin convectie (la temperaturi ridicate si prin radiatie) termica de la peretele
exterior la mediul ambiant.

Figura 6.7.Transferul de căldură printr-o conducta izolată termic

Astfel se calculeaza fluxul termic unitar liniar pentru conducte cilindrice sau fluxul
termic unitar de suprafata pentru pereti plani, dupa relatiile cunoscute din transferul de
caldura:
t t f  t0
q l  k l  t   (W / m)
Rl 1 1 d 1 d 1 d sp 1
 ln e  ln iz  ln 
d i i 2 p d i 2 iz d e 2 sp d iz d sp e
t t f  t0
q s  k s  t   (W / m 2 )
Rs 1  p  iz  sp 1
   
 i  p iz  sp e
Trecerea de la coeficientul global de caldura liniar kl (W/mK) la cel global
raportat la suprafata S, ks (W/m2K) precum si a fluxului termic unitar liniar ql (W/m) in cel
de suprafata qs (W/m2) se face cu relatiile

[49]
 Rs
k l  dk s ql  dq s Rl 
d

Coeficientii de convectie i de la fluidul transportat la perete se determina cu relatii

criteriale empirice in functie de regimul de curgere, natura fluidului si tipul convectiei. La
curgerea turbulenta prin tevi si canale, a gazelor si lichidelor fara schimbarea starii de
agregare, pentru convectie fortata in spatiu limitat se poate folosi relatia lui Miheev:
Nu  0,021 Re 0,8 Pr 0, 43 =   l / 

Valorile orientative pentru coeficientul de convectie pentru gaze de ardere si aer cald,
(  Nu   l ) la interior sunt prezentate in tabelul 6.4.
Tabelul 6.4. Valori statistice ale coeficienţilor de convectie  i [W/m2K] pentru gaze de
ardere si aer cald

- pentru gaze si abur supraincalzit de joasa presiune i = 10. . . 300 [W/m2K];

- abur supraincalzit de inalta presiune: i = 1500. . . 5000 [W/m2K];
- apa: i = 1500. . . 15000 [W/m2K];
- produse petroliere: i = 130. . . 1000 [W/m2K].
Rezistenta termica a peretelui tevii are valori foarte mici in raport cu cea a izolatiei
termice (aportul ei fiind sub 1% din rezistenta termica totala), ceea ce face ca de multe
ori să se neglijeze. Rezistenta termica de izolatie depinde in mod hotărâtor de
conductivitatea termica a materialului din care este confectionata si care este
dependenta de temperatură dupa o relatie cel mai adesea liniara:  = a + btm.

Transferul de caldura de la suprafata exterioara a izolatiei termice la mediul ambiant

are loc prin convectie termica, iar la temperaturi ridicate (t e >150°C) si prin radiatie
termica, asfel ca fluxul termic liniar este dat de relatia :

[50]
 ql  (t e  t 0 ) / Rle  d e e (t e  t 0 ) [W / m]

unde to este temperatura mediului ambiant si e este coeficientul de schimb de caldura

la exterior compus din cel de convectie si cel de radiatie: e =c+r [W/m2K], cu valori
cuprinse în general între 4....45 [W/m 2K], dupa cum este amplasata si orientata
conducta (tabel 6.5.).

Tabelul 6.5.. Valori orientative pentru coeficientul de transfer de caldura e [W/m2K]

Coeficientii de convectie c se mai pot determina şi cu una din relatiile criteriale

urmatoare:

- pentru conducte orizontale in incaperi sau canale :

 conducte de diametru mare, de > 160 mm:  c  1,663 t [W / m 2 C ]
 conducte de diametru mic :  c  1,374 t / d e [W / m 2 C ]
pentru conducte si pereti plani verticali :  c  1,42  4 t / H [W / m C ] , unde H este
2
-
inaltimea conductei, in [m] si t diferenta de temperatura intre suprafata izolatiei si
aerul ambiant [ºC].
- pentru conducte in aer liber:  c  0,75(5,1  0,003t 0 ) w 0,6 d e0,4 [W / m 2 C ] , unde w
este viteza vantului in [m/s];
pentru suprafete plane in aer liber:  c  (5,95  0,015t 0 ) w l
0 ,8 0, 2
- [W / m 2 C ] , cu l
lungimea peretelui plan in directia vintului.

Coeficientul echivalent de radiatie termica r se calculeaza cu relatia generala, după

Stefan - Boltzmann:

 r  C[(Tpe / 100) 4  (T0 / 100) 4 ] /(t pe  t0 ) [W / m 2 K ] ,

unde C este coeficientul de radiatie (tabel 6.6.) al suprafetei conductei, in [W/m 2K4].

Tabelul 6.6. Valorile coeficientului de radiatie termica C al suprafetei unor materiale

[51]
Pentru calcule rapide se pot utiliza, cu o buna aproximatie urmatoarele relatii pentru
coeficientul de transfer la exteriorul conductelor :
- pentru conducte izolate in spatii inchise : e=9,4 + 0,052(te-t0) [W/m2K]
- pentru conducte in aer liber : e =11,6 +7 w [W/m2K].
Pierderile admisibile specifice de caldura sunt standardizate, iar la transportul fluidelor
cu temperatura variabila in timp (cazul retelelor de termoficare), valorile fluxului termic
liniar ql corespunzatoare altor temperaturi ale agentului termic tf si altor temperaturi ale

mediului ambiant t0 se calculeaza cu relatia: ql  ql  (t med  t0med ) /(t f  t0 ) [W/m], unde

normat
f

fluxul de pierderi specifice normate de temperatura corespunde unor temperaturi medii

ale fluidului si mediului ambiant.

CAPITOLUL VII.

CALCULUL MECANIC AL RETELELOR DE CONDUCTE

7.1 Generalităti.
Prin acest calcul se are in vedere asigurarea functionarii in conditii de siguranta pe tot
timpul utilizarii conductelor si sistemelor de conducte si se urmaresc in principal
urmatoarele elemente:
- dimensionarea sau verificarea grosimii conductelor;

- stabilirea tipului si marimii tensiunilor (solicitarilor) care apar in punctele cele mai
solicitate ale retelei;

[52]
 - determinarea traseului optim al conductei, care satisface cerintelor tehnologice,
de acces, economice, precum si cele impuse de asigutrarea compensarii dilatarilor
impiedicate;

- stabilirea tipului si numarului suporturilor sau suspensiilor necesare.

• Elementele necesare efectuarii calcului mecanic

- parametrii de baza ai fluidului transportat (presiunea, p (bar sau MPa) si

temperatura, t (ºC);
- cerinte impuse functionarii sistemului de conducte: numarul de porniri-opriri,
variatia temperaturii in functionare, vibratii, coroziune, eroziune,etc.;
- caracteristicile mecanice ale materialelor din care se executa conductele
(variatia cu temperatura, caracteristici mecanice functie de temperatura, structura lor cu
temperatura).
Tensiunile mecanice la care sunt solicitate conductele la fabricare, montare si in
functionare (eforturi unitare pe directie longitudinala (axiala), tangentiala si radiala) se
clasifica in tensiuni primare, tensiuni secundare si de vârf.
Tensiunile primare sunt produse de sarcinile impuse conductei – presiune,
greutate si vânt – si cresc pe masura creşterii solicitarilor. Presiunea si solicitarile
exterioare produc in peretele conductei eforturi variabile cu grosimea şi pot fi arbitrar
descompuse in componente constante numite tensiuni in stare de membrană si
componente variabile numite tensiuni de incovoiere. Cele in stare de membrană au
valori admisibile mai mari decât cele de incovoiere. Tensiunile primare nu se
autolimitează.
Tensiunile secundare sunt create de deplasarile conductei datorita dilatarilor
impiedicate sau deformarilor produse la montaj. Depăşirea limitei de curgere a
materialului in anumite puncte ale conductei, in intervale acceptabile de deformare,
conduce la aparitia fenomenului de relaxare a tensiunilor si readucerii acestora in limita
de elasticitate. Tensiunile secundare se autolimiteaza.
Tensiunile de vârf apar datorita discontinuitatilor locale si solicitarilor termice
locale care nu duc la deplasari mari in general, dar care se iau in considerare ca sursa
de avarii prin suprapunerea lor peste celelalte tensiuni.
Tensiunile primare se limiteaza pentru prevenirea deformarilor plastice, cele
primare si secundare se limiteaza pentru prevenirea deformarilor plastice excesive, iar
cele de virf pentru prevenirea ruperii la oboseala (eforturi ciclice).
Conductele se analizeaza din punct de vedere mecanic prin doua metode :
a) metode de analiza detaliata, care iau in considerare distributia exacta a tuturor
tensiunilor produse in conducta. De obicei aceste metode sunt laborioase si se aplica
numai in cazul unor componente speciale ( vase de presiune, vane speciale, etc.)
b) metode de analiza simplificate, care nu iau in considerare variatiile de presiune,
de temperatura pe grosimea peretilor si nici eforturile termice locale.
Criteriile de calcul ale conductelor sunt sintetizate în urmatoarele elemente:
a) Criteriul tensiunilor admisibile care stabileste tensiunea echivalenta care
apare in conducta datorita solicitarilor (σech), si care trebuie sa fie mai mica decit
valoarea admisibila, fixata prin normative. Relatiile de calcul pentru conductele supuse

[53]
la tensiuni longitudinale (axiale) σl si de torsiune  exprimate in N/mm2 sunt date de
teoriile de rezistenta a IIIa (teoria efortului unitar tangential maxim) si a V a (teoria
energiei de variatie a formei, Huber – Mises) :
Teoria a IIIa : ech=  l2  4 2 ; Teoria a Va : ech=  l2  3 2

b) Criteriul presiunii nominale stabileste ca presiunea si temperatura de calcul a

unui element de conducta trebuie sa fie mai mici decit valorile maxime admisibile
indicate in standarde.
c) Criteriul limitarii reactiunilor stabileste ca reactiunile produse de sistemul de
conducte nu trebuie sa depaseasca valoarea reactiunilor maxime ale elementului de
racord (stut) cu utilajul pe care îl deserveste.

7.2. Principalele caracteristici ale otelurilor de conducte

a) Caracteristicile de rezistenta definite prin STAS 1963 si 6637 sunt simbolizate cu
R sau σ si indici caracteristici pentru marimile la care se refera:
-  r20 = rezistenta de rupere la tractiune la 20 ºC;
-  rt = rezistenta de rupere la tractiune la temperatura de calcul;
-  c20 = limita de curgere la 20 ºC;
-  0, 2 = limita de curgere conventionala (tehnica) la temperatura de calcul;
t

-  1t = limita de curgere conventionala la temperatura de calcul, pentru o

deformatie specifica remanenta de 1 %;
-  r / 100000 = rezistenta tehnica de durata la temperatura de calcul, dupa 100000 de
ore de functionare;
-  1 / 100000 = limita tehnica de fluaj la temperatura de calcul.
Aceste elemente sunt necesare pentru calculul de dimensionare si verificare a
sistemelor de conducte precum si pentru alegerea corecta a materialului.
b) Caracteristicile fizice ale otelurilor sunt definite prin urmatoarele marimi:
- modulul de elasticitate longitudinal, E (N/mm2);
- modulul de elasticitate transversal, G (N/mm2);
- coeficientul de contractie transversala (Poisson), μ (pentru otel μ = 0,3).

Caracteristicile fizice si de rezistenta ale otelurilor depind de compozitia chimica si de

tratamentele termice si mecanice efectuate in procesul de fabricatie. Odata cu
cresterea temperaturii σ r creste initial, atingând o valoare maxima si apoi scade rapid.
Limitele de proportionalitate σ p si de curgere σ c scad cu cresterea temperaturii la fel ca
si modulul de elasticitate E. Factorii de plasticitate ( alungirea δ si gâtuirea la rupere z)
descresc cu cresterea temperaturii atingând un minim si apoi cresc. La temperaturi
scazute otelurile incep sa devina fragile, rezistenta de rupere scade si limita de curgere
creste continuu.

[54]
7.3. Determinarea grosimii peretelui unei conducte supuse la presiunea
interioarea, pi
Grosimea peretelui unei conducte se determina initial numai pe baza efectului
presiunii interioare pi , urmând ca pe parcursul proiectarii sistemului de conducte sa se
verifice daca dimensiunile alese pentru teava corespund si celorlate solicitari.
Pe baza teoriei a III a de rezistenta si a criteriului tensiunilor admisibile a,
datorita tensiunilor create de presiunea interioara, rezulta conditia ca :
a ≥ max - min,
unde:
a = p (de – 2s) / 2s – (-p/2) = p (de – s)/2s (N/mm2)
în care: max, min sunt valorile principalelor tensiuni, maxima si minima, in [N/mm 2]; p
este presiunea interioara, in [Mpa]; de, s sunt diametrul exterior si grosimea peretelui
conductei, in mm.
Grosimea de proiectare s a conductei se deternina ca suma dintre grosimea
de rezistenta de calcul sc si adosurile de grosime C, determinate conform normelor de
calcul aplicate : s = sc + C (mm).
Relatiile de calcul ale grosimii de rezistenta sunt multiple si depind de normele
din tara respectiva. Ele toate pornesc de la relatia de mai sus corectate cu coeficientii
de rezistenta a elementelor de imbinare prin sudura (z) sau coeficientii functie de
temperatura de calcul (y).
Spre exemplificare normele din Romania dau pentru dimensionarea grosimii
conductei la presiunea interioara de calcul pc urmatoarea relatie :
pc d i pc d e de
sc   pentru  1,2
 2 a  pc   z  2 a  pc   z  2 pc di
Pentru verificarea presiunii maxime se utilizeaza expresia :
2 a  sv  z
pM 
d i  sv
unde sv este grosimea de verificare, in mm.
Adaosurile de grosime C prezente prin normele romanesti se caracterizeaza prin C1
care reprezinta grosimea suplimentara ce tine seama de eroziunea sau coroziunea
conductei, in exploatare, in mm si Cr care tine seama de abaterile negative la grosimile
de fabricatie ale tevilor, in mm, deci s = sc + C1 + Cr.

[55]