Descartes – tatăl scepticilor.

Un sceptic este cineva care se întreabă dacă este posibil să stie ceva cu certitudine. A fost atât de sceptic
încât o formă de scepticism este numite după el-scepticismul cartezian.

De ce a fost Descartes atât de sceptic?Își dădea seamă că multe dintre concepțiile obisnuite pe care le
avea erau de fapt false. -Noi toți trecem prin asta; e parte din ceea ce numim maturizare.

A realizat că obișnuia să creadă lucrui care erau false și a început realmente să gândească.Când credea
acele lucruri, el nu realiza că erau false.

Și ce dacă unele dintre aceste lucruri în care credea el erau false și ce dacă nu realiza încă asta?

Cum putea să știe că ideile sale erau adevărate?

Ei bine, după puțină amețeală, Descartes a realizat că singurul mod de a fi sigur că nu deține concepții
false a fost să nu aibă încredere în nimic. Cel puțin temporar. El a oferit aceasta ca o analogie. Imaginați-
vă că aveți un coș de mere și credeți că unele dintre mere ar putea fi stricate.Fiindcă putreziciunea s-ar
putea răspândi și strica merele bune, singurul mod de a fi siguri că nu există mere stricate în coș este de
a răsturna toate merele, de a cerceta fiecare măr în parte și de a le pune doar pe cele sănătoase în coș.

Știut fiind că, la fel ca fructele stricate, o ideea nesătoasă se poate răspândi și poate infecta toate ideile
din jurul ei.

Descartes a pus capăt coșului cu mere ( analogiei ) al credințelor sale și a decis să înceapă cu merele
suspecte.Dacă examina fiecare credință posibilă cu atenție și nu le accepta decât pe acelea de care nu se
putea îndoi, atunci el știa că știe doar lucruri adevărate. Așadar, Descartes a început sarcina laborioasă
de a examina credințele sale una câte una.

A început cu credințele empirice- lucruri pe care le credem că le știm direct prin folosirea simțuirlor
noastre.Mulți dintre noi credem că simțurile noastre sunt cea mai de încredere sursă de informații.---

Dacă pot să vad, să aud și să gust să miros atunci trebuie să știu,e corect?Nu chiar atât de sigur.
Descartes sublinia că simțurile noastre ne înșală tot timpul. Te grăbești să prinzi din urmă un prieten și
realizezi în timp ce se întoarce că ochii ți-au jucat o festă și tocmai ai atins umerii unui străin.

Mâncarea are alt gust când ești bolnav. Bei prea mult și simți cum camera se învârte.Apa de la
temperatura camerei pare fierbinte când vii în cameră după ce te-ai jucat în zăpadă.

Odată ce realizați asta cum mai puteți avea încredere în simțurile voastre?

Pentru Descartes, neîncrederea în tot a crescut.Ați avut vreodată un vis conștient? Exemplu

A te îndoi- abilitate de a verifica în tine și de a iți da seama că experimentezi o decepție – la Descartes –

îndoială.Acestea sunt îndoieli despre o experiență particulară a simțurilor sau despre o altă manifestare
la un anumit moment de timp.

Descartes- credea în Dumnezeu. Nu credea cum că un Dumnezeu ar fi putut sădi la nivel mondial false
credințe în mințile tuturor.Deci el a postulat existența unui Geniu al răul al cărui scop era să ne
amăgească. Descartes nu gândea că o asemenea ființă ar fi bine să existe. Dar și- a dat seama că nu
există vreo cale pentru excluderea existenței lui. Atâta timp cât un Geniu al răului era posibil, se temea
că ne va atinge pe toți. Atinși cu toții de un scepticism radical, prin care realmente să nu mai avem acces
la orice credință a noastră. Tot ceea ce credeam, fiecare experiență a simțurilor, fiecare gând ar putea fi
pus în mintea noastră de un Geniu al răului care a creat o lume iluzorie atât de fără cusur încât nu avem
nicio cale de a detecta iluzia.

Descartes era la un punct al disperării. Dar a realizat ceva. Avea un motiv de a se îndoi de tot. Tot cu
exceptia faptului că practic se îndoia. El știa sigur că se îndoiește. Putea fi sigur de asta. Și dacă se îndoia,
atunci trebuia să existe cel puțin un lucru care gândește. În definitiv, o îndoială este un gând care te va
lăsa cu cređinta că trebuie să existe un gânditor care să aibă aceste gânduri. Că trebuie să existe un
subiect – care gândește pentru că se îndoiește de orice gând.

Deci Descartes a decis că nu putea ști daca are un corp- ceea ce el credea a fi corpul său ar fi putut fi o
parte dintr-o înșelăciune a Geniului Rău. Dar el trebuia să aibă o minte altfel . Momentul de a-ha al lui
Descartes: În cartea sa, Meditații despre prima filosofie, el declară: cogito ergo sum, Gândesc deci exist.
E una dintre cele mai faimoase realizări în filosofie- nu mă pot îndoi de propria mea existență. Mă pot
îndoi de orice altceva dar nu mă pot îndoi de propria mea existență. Mă pot îndoi de orice altceva dar
nu mă pot îndoi că sunt o minte care gândește. Aceasta a fost concepția fundamentală a lui Descartes,
prima concepție pe care a pus-o în coșul său cu mere. Și de aici el și- a dar seama că poate construi mai
multe concepții certe. Odată ce avea certitudinea că era un lucru care gândește, el a început să-și
examineze gândurile. Și unul dintre cele mai clare gânduri ale sale- ceea cel numea o idee clară și
nelimitat distinctă- a fost aceea ca Dumnezeu există. El a furnizat un argument... to be cont.

Și de la premisa existenței lui dumnezeu mai avem probleme:

De aici el și-a analizat concepțiile despre lumea fizică și a concluzionat că ea de asemea există. În ultimul
rând , considera el, Dumnezeu nu i-ar permite să aibă idei clare și distincte.Dacă ele erau false, fără
niciun mod de a detecta propria sa eroare. Deci, a concluziant el, Geniul cel Rau nu produce de fapt
minciuni decâț pentru a ne trezi.

Descartes a reușit să raționeze de la cogito înapoi pentru a aunge la concepțiile cu care începuse, coșul
său cu mere.

Dezlănțuirea puterii empirice. Argument

Descartes - și cum a întors coșul cu mere care reprezenta întregul sistem de concepții pesonale și a
coborât într-un scepticism radical numai pentru a ieși la suprafață cu convingerea că: cogito ergo sum-
gândesc deci exist.Aceasta idee majoră-faptul că el gândea sau realmente, faptul că el se îndoia- i-au
permis să reconstuiască, una câte una mai multe convingeri pe care le credea că se putea baza.Dar în
final, cele mai multe dintre convingerile pe care Descartes le-a pus coșul său intelectual cu mere au de a
face cu lumea imaterială.De exemplu, el a decis că poate crede că exista un lucru care gândește. Si
credea că Dumnezeu există. În cele din urmă a evidentia că unele dintre gândurile noastre sunt clare și
distincte într-un mod care le garantează adevărul.
O mulțime de filosofi nu sunt de acord cu asta. Ei argumentează că gândirea în sine nu e suficientă. Deci
doar pentru că gândești asta nu înseamnă că gândurile tale corespund realității materiale într-un mod
sigur.

În esență, opozanții filosofici ai lui Descartes credeau că Cogita era un capăt de linie.De aici, începem să
observăm o ruptură intre doua întelegeri diferite despre cum putem avea cea mai mare încredere în
natura realității.și astfel, în adevăr. Amândouă erau răspunsuri la interogația constantă care este
scepticismul. Pe de o parte era rătionalismul și de cealaltă parte: empirismul .

Descartes, la fel ca Platon înaintea lui, era un iubitor al rațiunii. El a unit scepticismul cu raționalismul. El
credea că cele mai reale lucrui din viață erau ideile- propoziții cunoscute prin rațiune. Adevărurile
deductive despre care am vorbit mai înainte intră in această cateogorie. Și adevărurile matematice, de
asemenea. ( a propri facts)

Dar prin contrast, empirismul se bazează pe principiul că cea mai încredere sursă a cunoașterii nu sunt
ideile noaste, rațiunea noastră ci simțurile noastre.Sigur, putem ști lucrui prin deducție logică simplă.
Dar ceea ce de fapt ne duce la adevăr sau cel puțin ne da cea mai bună cale de aajunge acolos unt lucrui
pencum inductia și metoda științifică- moducare dea gândi care ne vorbesc despre lumea materială.

Probabil cea mai faimoasă dispută: dezbaterea de o viață între Platon și Aristotel.

Platon era convins că adevărul se află în lumea imaterială a ideilor în timp ce atenția lui aristotel era
îndreptată cu fermitate spre materialitate.

Dar în vremea lui Descartes? Daca el era prototipul origianl al filosofului îndreptat către sine- un
exemplu viu al gândirii empiriste- atunci urmașul său : Locke.

Locke- credea că toți ne naște cu o tabula rasa sau o foaie albă. Eka rgumentează că toată cunoașterea
este obtinută prin experiență. El respinge conceptul ideilor înnăscute- viziunea că suntem născuți cu
anumite informații pre-încărcate precum ce este bun fată de ceea ce este rău sau care e natura lui
Dumnezeu. Locke credea că ne naștem fară să știm nimic. În schimb , toată cunoașterea noastră vine la
noi prin datele simțurilor.Dar un loc în care Locke era de acord cu Descartes a fost ideea că doar pentru
că simturile spun asta, asta nu inseamnă că poți avea încredere în ele. În definitiv, uneori simțurile
noastre ne dau informații false.

Raspunsul lui descartes a fsot sa respingă toate experintele simțurile si sa le considere surse de
neincredere ale cunoașterii.

Locke n a mers asă departe. În schimp, pentru a determina dacă simțurile refletă cu acuratețe lumea
înconjurătoare, a introduc o distinție intre ceea ce numea calitătti prima si secundare ale lucruior.
Calitatile primare sunt calitati pe care obiectele fizice le au prin ele insele. Ele nu sunt in mintea noastra
-ele sunt in sine. Aceste calitați primare includ proprietați precum soliditatea, densitatea si masa unui
obiect, intinderea, adancimea si lațimea. El mai includea marimea sau forma unui obiect la fel ca
mobiliitatea sa, care insemna daca e staționar sau dacă e in mișcare.

Deci calitătile primare, spunea Locke, aparțin lucruilor însele.

Calitațile secundare – sunt doar in mintea noastră. Provin din calitătile primare.

Calitațile secundare: roșeața sa, ce gust are si cum miroase, si cum se simte pe limba si mana.
 RAŢIONALISM VS. EMPIRISM

În ce constă cunoaşterea adevărată/cunoaşterea certă?

Teza (T)/moţiunea susţinută:

T: Raţionalism: raţiunea constituie sursa ultimă a cunoaşterii.

Argumente:

 simţurile înşală; însăşi raţiunea poate să înşele uneori (vezi paralogismele din
matematică); propriul corp poate fi pus sub semnul îndoielii
 singurul lucru care rezistă îndoielii: îndoiala însăşi = subiectul care se îndoieşte, care
gândeşte… = primul principiu al filosofiei
 raţiunea este capabilă să intuiască în mod clar şi distinct adevărul
 demersul cunoaşterii trebuie să se realizeze după o metodă prestabilită, de inspiraţie
matematică, care să debuteze cu exerciţiul îndoielii
 originat în conceptualismul medieval, susţine ideile înnăscute

T: Empirism: simţurile/senzaţiile reprezintă sursa ultimă a cunoaşterii/la baza cunoaşterii

noastre stau informaţiile furnizate de simţuri.

Argumente:

 obiectele externe intră în contact cu simţurile noastre şi produc senzaţii şi percepţii care
ne formează o imagine despre lumea externă
 raţiunea are doar un rol secundar/derivat: combină informaţiile senzoriale şi formează
astfel idei, raţionamente.
 inducţia stă la baza cunoaşterii: se pleacă de la cazuri particulare şi se urcă spre un
enunţ general
 susţine că la naştere mintea noastră este ca o coală albă de hârtie (tabula rasa): toate
ideile vin din experienţă, care impregnează treptat câte ceva pe această coală
 cum se formează ideile? simţurile oferă însuşiri separate ale obiectelor lumii externe;
raţiunea combină apoi aceste impresii şi formează judecăţi

Asemănări: Ambele orientări (curente) cercetează sursele cunoaşterii, cercetează procesul

obţinerii cunoaşterii, recunosc faptul că senzaţiile le oferă informaţii;

Deosebiri: 1. Sursa cunoaşterii = senzaţia vs. simţurile ne pot înşela 2. Tabula rasa vs.
Dumnezeu sădind informaţii 3. Mintea se apleacă asupra informaţiilor furnizate de senzaţii, pe
care le combină pentru a produce noţiuni vs. simţurile cauzează paralogisme.”