Relatia parinte - copil

Încă de la naştere, fiecare copil are un stil al său unic. Părinţii cu mai mulţi copiii se minunează de cât de diferiţi sunt
copiii lor între ei. Pe parcursul creşterii sale, copilul îşi scrie povestea propriei dezvoltări, având originalitatea şi
individualitatea lui precum şi nevoi specifice care vor îi vor genera şi motiva evoluţia şi comportamentul.

Prima relaţie de tip social pe care orice copil o stabileşte imediat după venirea sa pe lume este cea cu părinţii săi.
Această relaţie de bază pentru dezvoltarea copilului şi apoi a adultului, este o piatră de temelie şi un model pentru viaţa
lui socială, începând cu cea preşcolară, şcolară şi de mai târziu, până la maturitate.

De ce este atât de importantă această relaţie părinţi-copii? Pentru că aceasta determină dezvoltarea copilului şi
împlinirea adecvată a nevoilor sale.

În primul rând copiii au nevoie de dragoste: să fie iubiţi, să se simtă iubiţi, să li se spună că sunt iubiţi, să li se arate că
sunt iubiţi, şi asta indiferent de comportamentul lor, şi la bine şi la rău. Cu precădere la vârstele mici, copiii înţeleg că
sunt iubiţi atunci când sunt dezmierdaţi şi îmbraţişaţi. Există totuşi momente în care suntem foarte ocupaţi şi copilul vine
să ne îmbrăţişeze: este foarte important este să nu îl respingem. O sărutare şi o strângere la piept nu ne răpesc mai mult
de un minut din activitate şi copilul dvs o merită cu orice prilej. Dragostea implică şi să-l ascultăm pe copil, fiind
importantă pentru a afla nevoile copilului, dorinţele sale, gândurile şi sentimentele lui. Toate acestea vor duce la
realizarea unei bune comunicări între părinţi şi copil. Copilul va câştiga astfel încredere în părinţi şi va şti că ori de câte
ori va avea o problemă sau o nelinişte va fi ascultat şi va avea cu cine discuta. Tot aici putem încadra şi acordarea
atenţiei, care în funcţie de vârsta copilului poate consta într-o discuţie despre o anumită temă care îl preocupă sau a
unui joc pentru copii cu vârste mai mici, sprijinul şi ajutorul la lecţii, sau învăţarea unor deprinderi şi cunoştinţe
extraşcolare.

Copiii au nevoie şi de reguli, limite şi graniţe. Existenţa unui program, a unor cadre şi reguli ştiute şi respectate atât de
parinţi cât şi de copil, dau copilului un sentiment de siguranţă şi îl învaţă pe mai târziu să fie ordonat şi să se supună
autorităţii (profesori, şefi, etc). Atenţie la rigiditate! Flexibilitatea şi toleranţa sunt esenţiale, copilul învăţând să devină
adaptabil, să tolereze neprevăzutul şi să facă faţă schimbării.

În contextul acestor reguli, apare şi disciplinarea pozitivă, facută cu dragoste. Atenţie la limbajul folosit. De multe ori,
părintele furios ţipă la copil, îl etichetează (eşti prost, incapabil, rău, etc) sau îl ridiculizează (râde de el), devenind în final
agresiv. Copiii mici vor dezvolta teamă iar copiii mai mari vor deveni mânioşi la rândul lor (sămânţa rebeliunii lor de mai
târziu). Disciplinarea adecvată presupune afecţiune, consecvenţă (când promiţi o pedeapsă te ţii de cuvânt), răbdare şi
fermitate. În acest context al disciplinării, copilul poate învăţa şi ce înseamnă a fi iertat şi a ierta, prin excepţii de la
regulă bine gândite de părinte.

Un alt aspect important legat de relaţia părinte-copil este respectul pe care părinţii îl acordă copilului. Respectându-l, el
se va simţi valorizat, tratat de la egal la egal cu ceilalţi membrii ai familiei. Nu ezitaţi niciodată să vă cereţi scuze dacă aţi
greşit cu ceva faţă de el să îi spuneţi “iartă-mă”, “îmi cer scuze” sau să-i mulţumiţi. Exemplul personal este mai important
decât o mie de cuvinte.

Acceptarea este o altă nevoie a copilului dvs. Ca şi adultul, el are nevoie să se simtă acceptat ca persoană chiar şi atunci
când comportamentele lui sunt mai greu de tolerat. El nu trebuie respins pentru comportamentele lui (“nu vreau să te
mai văd pentru că ai fost obraznic”). Discuţia se realizează explicându-i ce nu toleraţi din comportamentul lui şi nu pe el
ca persoană.

Copiii noştri au nevoie şi de timp, timp de calitate petrecut cu noi ca părinţi, timp de care din pacate în zilele noastre toţi
dispunem din ce în ce mai puţin. De aceea fructificaţi momentele pe care le aveţi libere pentru a le petrece cu copilul
jucându-vă, vizionând un film, plimbându-vă în parc, citind, povestind, învăţând împreună cu el şi făcând din acestea
clipe de bucurie, atât pentru ei cât şi pentru dumneavoastră. Chiar şi când mergeţi la cumpărături, sau în treburile
casnice, lăsaţi-i să vă ajute, cereţi-le ajutorul, apoi lăudaţi-i şi valorizaţi-i (“îmi eşti de mare ajutor”). Timpul petrecut cu
copilul ar trebui să fie o prioritate în viaţa oricărui părinte.

În toate acestea, răbdarea este esenţială. Învăţarea, adică ceea ce face copilul cât este copil, are loc prin încercare-
testare, reuşite, greşeli, repetări, în toate acestea fiind îndrumat de părinţi, în corelaţie cu abilităţile şi individualitatea
copilului. Pentru toate acestea este nevoie de răbdare. Ca parinţi, dacă avem aşteptări prea mari, dacă ne comparăm
copiii cu ai altora, dacă ne lăsăm guvernaţi de prefecţionism, nu numai că vom fi dezamagiţi dar vom imprima şi copilului
o dorinţă exagerată de performanţă, teamă şi neîncredere.

Teoria ca teoria, sună bine. Dar în practică nu toate funcţionează ca la carte. Nu uitaţi că nu există părinte perfect.
Învăţăm împreună cu copilul, creştem şi ne maturizăm, greşim, ne îndreptăm, trăim.

Iar dacă apar probleme legate de comportamente mai puţin tolerante care persistă în timp şi care vă pun semne de
întrebare putem cere ajutor. Nu ezitaţi să contactaţi un psiholog cu care împreună să găsiţi soluţii optime pentru o
dezvoltare psihică armonioasă a copilului dumneavoastră.

De ce nu asculta copilul?
Multi dintre noi parintii, ajunsi deseori la capatul puterilor si la limita rabdarii, ne punem intrebarea de ce nu ne asculta
copilul. Am gresit cu ceva? O avea copilul meu vreo problema?

Adesea gasim cauzele in tot felul de aspecte, mai mult sau mai putin relevante, fara insa a reusi sa schimbam ceva in
mod semnificativ. Incercam tot felul de solutii, intrebam prietenii, profesorii, pedepsim, rasplatim si totusi, fara
schimbare.

Pentru a reusi sa facem o diferenta in comportamentul copilului nostru este foarte important sa vedem si sa intelegem
cauzele precum si factorii care mentin aceasta neascultare. Actionand asupra acestora, putem spera incet si sigur, cu
multa perseverenta, ca modul de comportare al copilului nostru se va schimba din ce in ce mai mult.

Un prim lucru important este ca nu exista o cauza anume singulara ci, de obicei, regasim un manunchi de aspecte care
duc la aceasta noncomplianta. Astfel, principalele cauze ale neascultarii pot fi grupate dupa cum urmeaza:

Cauze ce tin de relatia parinte-copil

-inconsecventa: nu facem lucrurile la fel, reactionam diferit la aceeasi situatie (inconsecventa si lipsa regulilor sunt
percepute de copil ca fiind un mediu ostil pentru el)

-facem greseli in incercarea de a determina copilul sa asculte, si anume:

•Fie suntem prea duri / critici

•Fie cicalim copilul

•Fie dam o recompensa ca urmare a unui comportament negativ (facem pe plac copilului numai sa taca sau sa ne
lase in pace)

-taxam greselile dar nu dam atentie la ce face bun si la momentele cand este ascultator (aici copilul invata ca pentru a
primi atentia adultului trebuie sa faca numai lucruri rele)

-nu suntem atenti la ce fac copiii, nu stim de ei, ii lasam in pace ca sa nu ne certam cu ei
Cauze ce tin de caracteristicile copilului

Unii copii, prin firea lor, sunt mai predispusi sa fie neascultatori:

-copii suparaciosi, usor de iritat, -copii foarte activi (eventual ADHD), -copii neatenti si impulsivi, -structura
temperamentala, firea lor

Cauze ce tin de caracteristicile parintilor

-imaturitate, -lipsa de responsabilitate, -deprimare, -ostilitate / agresivitate, -pesimism, -criticism exagerat, -protejam
prea mult copilul, -consum de droguri sau alcoolism

Cauze ce tin de evenimentele din familie

-mame singure, -certuri intre parinti, divort, -probleme financiare si de sanatate (boala, saracie, somaj),-parinti prea
dedicati serviciului

Toate aceste 4 grupe de factori cauzali lucreaza impreuna. Copilul e neascultator nu doar ca e el asa sau ca noi ca parinti
am facut greseli in educatie. De obicei regasim cate ceva din fiecare.

Ce putem face noi? Ce putem schimba? La ce sa fim atenti pentru a imbunatati relatia cu copiii nostri? Iata cateva
aspecte importante:

-sa avem reguli clare atat pentru noi ca parinti cat si pentru copil, reguli de care sa ne tinem cu consecventa

-sa stim ce se intampla cu copilul (la scoala, in timpul liber, in sufletul lui, in viata prietenilor lui)

-sa fim consecventi cu consecintele (recompensa si pedeapsa) si sa ne tinem de cuvant

-sa avem grija cum rezolvam problemele si situatiile de criza.

Pericolul este sa consideram ca puiul nostru este teribil de dificil si neascultator, eventual comparandu-l cu copii “mai
cuminti” si astfel sa ne resemnam crezand ca nimic nu se mai poate schimba.

Curaj! Schimbarea vine in timp si cu efort, fiind necesara in ambele directii: si parintele si copilul. Cu ajutorul si ghidarea
adecvate, schimbarea poate avea loc!

Minciunile copiilor
Învăţarea minciunii cât şi a faptului de a spune adevărul reprezintă o parte firească din procesul natural de dezvoltare a
oricărui copil. În funcţie de situaţia şi motivaţia lor, copiii pot minţi: pentru a evita consecinţele negative sau pedeapsa;
pentru a testa răspunsurile si reacţiile adulţilor; pentru a manipula adulţii în sensul de a obţine ceea ce le este interzis;
pentru a atrage atenţia chiar şi atunci când ei ştiu că adultul ştie adevărul.

Cand se nasc minciunile la copiii?

Copiii învaţă să spună minciuni în jurul vârstei de trei ani. Acest fenomen se produce în momentul în care copilul
achiziţionează teoria minţii şi învaţă că adulţii nu pot citi gândurile altor persoane iar oferirea informaţiilor false le poate
fi de folos pentru a depăşi o situaţie dificilă.

Copiii preşcolari mai mari de 4-6 ani îşi rafinează maniera în care mint. Studiile sugerează că copiii de patru ani spun o
minciună la un interval de două ore, iar cei de şase ani la fiecare interval de 90 de minute.
Copiii de vârstă şcolară mint mai des şi fac acest lucru mult mai convingător decât copiii preşcolari. Minciunile devin mai
sofisticate, datorită achiziţiilor în plan lingvistic şi în planul gândirii. Abia la opt ani copiii pot minţi cu succes fără să fie
prinşi .

Nu intra in categoria minciunilor – povestile imaginate de catre cei mici sau asumarea altor roluri ,,jocul de a fi cutare..”

Cum procedati cand observati minciunile copiilor?

Adoptaţi o atitudine deschisă şi subliniaţi importanţa onestitatii. Puteţi să spuneţi copiilor că apreciati să vi se spună
adevărul "Sunt încântata când îmi spui adevărul”. Cărţile sau poveştile care scot în evidenţă importanţa onestitătii sunt
instrumente foarte bune prin care copiii pot învăţa care sunt consecinţele minciunii.

Laudaţi copiii pentru onestitate şi evitaţi sancţionarea greşelilor minore. Copiii nu învaţă valoarea de a spune adevărul
prin pedeapsă. Încurajaţi onestitatea şi daţi timp copilului să exerseze pentru a învăţa să spună adevărul.

Încurajaţi situaţiile în care copiii, în special cei sub 4 ani, exagerează poveştile pentru a le da o „aroma”. Abilitatea de a
imagina scenarii sau de a pretinde că este altcineva sunt două prerechizite importante care îl ajută pe copil să înveţe
autoreglarea.

Cum le incurajati sinceritatea?

Când copiii au achiziţionat teoria minţii ei au resursele necesare pentru a face diferenţa între adevăr şi minciună. Acesta
este momentul în care este important să încurajăm onestitatea.

-Dacă copiii povestesc ceva imaginat de ei sau se joacă jocul simbolic ” a pretinde că...” este recomandat să vă abţineţi
de la discuţii despre onestitate. Aceste două abilităţi sunt foarte importante în dezvoltarea autocontrolului şi în
consecinţă ele trebuiesc încurajate de adulţi. De exemplu, dacă un copil vine şi vă spune “ sunt super erou” cea mai
bună abordare este să-l întrebaţi “ care sunt puterile pe care le are personajul său”.

-Oferiţi copiilor contexte care să nu-i determine să mintă pentru a evita situaţiile neplăcute. De exemplu, dacă observaţi
un copil că varsă apa cu care a pictat pe masă şi îl întrebaţi direct „Alin, tu ai varsat apa?” probabilitatea ca el să recurgă
la o minciună pentru a evita consecinţele negative este mare. În plus acestă situaţie poate fi pentru copil un context de
învăţare: minciuna mă ajută să scap de sancţiune si de disconfort. Pentru a încuraja sinceritatea puteţi să folosiţi o altă
abordare „ Alin, am vazut ca s-a întâmplat un accident cu apa de la pictură. Hai să curătăm”.

-Respectaţi unicitatea copilului şi scoateţi în evidenţă calitatile lui. Oferiţi mesaje de laudă pe strategie sau pe efort şi nu
pe abilităţi, pentru a evita situaţiile în care copiii spun minciuni cu scopul de a atrage admiraţia celorlalţi. Adesea
povestirile cu multe exagerări în care copiii se laudă că au făcut anumite lucruri au la bază o nevoie de valorizare
nesatisfăcută.

-Lăudaţi în mod specific copiii care fac ceva greşit şi vin să spună adevărul “mulţumesc că mi-ai spus adevărul”. Pentru a
avea un potenţial de învăţare feedbackul pozitiv se poate da în faţa grupei. Astfel impactul feedbackului este mai mare
deoarece este dublat şi de recunoaşterea socială.

-Evitaţi să folosiţi propriile emoţii ca mijloace de descurajare a minciunii. Reacţiile de genul “ M-ai dezamăgit, m-ai
supărat, mai degrabă complică lucrurile decât să ajute copilul să facă altceva. Cu certitudine aceste mesaje îi fac pe copii
să-şi formaze convingeri despre inadecvarea personală: “ nu sunt bun de nimic”.

-Evitaţi etichetarea copilului: “ eşti mincinos”. Aceasta etichetare conduce în timp la acutizarea comportamentului de a
spune minciuni (copilul adoptă comportamentele asociate etichetei) şi la fenomene de excludere şi marginalizare.
-Ajutaţi copiii să înţeleagă că minciuna nu este un comportament acceptat în condiţiile în care observaţi că vă induce în
eroare în mod deliberat. Oferiţi exemple din care să vadă că minciuna ne face să nu mai avem încredere în persoana care
o spune. O strategie utilă este să utilizaţi consecinţele logice pentru manifestarea comportmentului care a condus la
minciună. De exemplu, dacă copilul a pictat masa consecinţa este să ajute la curăţat.

-O cale eficientă de a descuraja minciuna este să folosiţi gluma sau să extrageţi informaţiile false. Dacă un copil vine şi vă
dă o explicaţie pentru o jucărie pe care a stricat-o „nu ştiu, cineva a venit şi a rupt-o” aţi putea să îi răspundeţi: “ de ce
nu l-ai invitat să stea cu noi la activitate?”. În aceeaşi manieră jocul poate continua până când copilul devine confuz.
Astfel chiar dacă nu-i daţi copilului minciuna în vileag el învaţă o lecţie fără să fie nevoie să recurgeţi la aplicarea
tehnicilor de disciplinare.

Importanta relatiei parinte-copil

Felul in care evolueaza relatia parinte-copil influenteaza puternic modul in care cel mic creste si se dezvolta la
maturitate. La fel ca in cazul oricarei alte relatii, consolidarea unei legaturi stranse si pozitive cu copilul este un proces de
lunga durata, care necesita rabdare si mult efort din partea ambilor parinti. Iata care este importanta pe care relatia cu
parintii o are in viata copilului!

Importanta prezentei ambilor parinti in viata copilului

O relatie stransa cu copilul, cu implicarea ambilor parinti si satisfacerea nevoilor de relationare ale acestuia, asterne
incet, dar sigur, drumul catre cresterea unui adult sanatos, puternic si implinit.

Parintii joaca un rol esential in viata emotionala sau psihologica a prichindelului, inca de dinainte ca acesta sa se nasca.

Atasamentul dintre mama si bebe este unic si se formeaza inca din burtica. Este o legatura foarte stransa, care dureaza
toata viata, mai ales daca este atent consolidata si dupa nastere.

Primul contact dintre bebe si tatic are loc imediat dupa sosirea micutului pe lume. Este prima figura masculina pe care
copilul o cunoaste si care va juca un rol esential in transformarea lui in adult, indiferent ca este baiat sau fetita.

Relatia cu taticul nu este un tip de atasament innascut, de aceea, acesta se vede nevoit sa recupereze teren in fata
mamicii si sa depuna ceva mai multe eforturi pentru a cladi relatia cu copilul.

Prezenta si implicarea ambilor parinti in cresterea si educarea copilului sunt cruciale pentru modul in care se dezvolta
acesta la maturitate.

Chiar daca statistici recente evidentiaza faptul ca familiile monoparentale au luat din ce in ce mai mare amploare in
epoca moderna, psihologii subliniaza importanta implicarii ambilor parinti in ingrijirea celui mic.

Specialistii sustin ca exista consecinte negative pe toate planurile - cognitiv, psihologic, emotional, social - atunci cand
una dintre cele doua figuri - materna sau paterna - absenteaza din viata copilului.

Din punct de vedere psihologic si comportamental, copilul crescut doar de unul dintre parinti risca:

sa aiba probleme comportamentale severe (comportamente delincvente, violente, criminale etc);

sa fie predispus la consum de alcool, droguri si alte substante interzise;

ganduri suicidale (in special acolo unde lipseste modelul paternal);

sa fie dominat de sentimente persistente si apasatoare de respingere, tradare, vina, furie, tristete;

sa aiba tulburari sau probleme cu somnul;

sa aiba o stima de sine scazuta.

Si dezvoltarea cognitiva sau intelectuala are de suferit atunci cand din viata copilului lipseste una dintre figurile
parentale:

performante academice scazute;

risc crescut de abandon scolar;

coeficient de inteligenta sub medie;

sanse scazute de continuare a studiilor, dupa terminarea liceului.

Copilul crescut doar de unul dintre parinti are, in general, o viata sociala destul de saraca. Nu este foarte dornic sa isi
faca prieteni si are mari probleme in a interactiona cu ceilalti.

Atunci cand unui copil ii lipseste un parinte, este ca si cand i-ar lipsi un picior sau o mana. Apare un dezechilibru sau
instabilitate in viata lui, care trebuie gestionata si controlata cu atentie de catre parintele in a carui grija este.

Oricat de sensibila sau rece ar fi relatia ta cu celalalt parinte, daca acesta este in viata, fa tot posibilul sa ajungeti la un
compromis, astfel incat copilul sa se poata bucura de prezenta ambilor parinti in viata lui.

Importanta relatiei mama-copil: mama-fata, mama-baiat

Relatia dintre mama si copil este foarte puternica si apare inca din sarcina, dar se dezvolta diferit dupa nastere, in
functie de sexul copilului.

Mama joaca un rol foarte important in consolidarea increderii si stimei de sine a fetitei, dar mai ales in modul in care isi
dezvolta imaginea de sine.

Simpla implicare a ta in viata fetitei, dar si comunicarea deschisa cu ea, va ajuta sa construiti o relatie stransa si
apropiata, care o va influenta in toate actiunile si deciziile pe care le va lua la maturitate.

Se pare ca fetitele sunt mai predispuse sa impartaseasca ganduri ascunse si secrete cu mamicile decat cu taticii, de
aceea este foarte important sa incerci sa ii castigi increderea prin intelegere si comunicare.

Cand vine vorba de relatia dintre mama si baietel, exista o frica pe care multi parinti o au: sa nu creasca dupa fusta
mamei, sa devina dependent de aceasta.

Totusi, specialistii sustin ca solutia nu este nici pe departe in regula sa te separi emotional de baietelul tau, pentru a-i
lasa cale libera sa se transforme in barbatul puternic si independent pe care orice parinte si-l doreste. Se pare ca
indepartarea emotionala prematura are un efect negativ in dezvoltarea lui.

Baieteii care au o relatie stransa cu mamele lor inregistreaza performante scolare mai bune si mai multe sanse de reusita
in viata.

Si sanatatea mentala sau emotionala a baietelului are de beneficiat de pe urma implicarii puternice a figurii materne in
viata lui. Acesta se dezvolta echilibrat din punct de vedere emotional, prezinta riscuri mai mici sa sufere de afectiuni
mentale sau sa se angajeze in comportamente delincvente.
Importanta relatiei tata-copil: tata-fata, tata-baiat

Realatia tata-fiica este foarte importanta pentru cresterea unei fetite puternice si cu multa incredere in sine.

Este primul model masculin pe care il cunoaste si un reper pentru relatiile viitoare pe care le va avea cu persoane de sex
masculin.

Taticii sunt cei care ajuta fetitele sa decida responsabil in cine sa aiba incredere si in cine nu, sa se simta protejate si sa
discearna intre comportamentele adecvate si cele negative sau nepotrivite.

Contrar aparentelor, specialistii sustin ca taticii, si nu mamicile, sunt cei care invata cel mai bine fetitele cum sa devina
parinti buni.

Relatia pe care un tatic o are cu fiul sau isi pune foarte mult amprenta asupra dezvoltarii lui si a barbatului care va deveni
la maturitate.

Pe langa faptul ca este primul si cel mai important model masculin, se pare ca implicarea taticului in viata baietelului il
ajuta sa faca fata mai bine stresului si problemelor, de-a lungul timpului, si sa isi formeze personalitatea.