Tusea

Tusea reprezintă unul dintre simptomele cu care pacienţii se prezintă cel

mai frecvent, direct în farmacia de comunitate.
Înţelegerea mecanismelor generatoare de tuse, a dinamicii acesteia și
cunoaşterea uneltelor farmacologice optime pentru abordarea acestui tip de
simptomatologie constituie elemente esenţiale pentru ca se să poată recomanda un
tratament eficient.
Tusea este un act reflex, involuntar sau deliberat, având ca scop fiziologic,
expulzarea mucusului cu degajarea căilor respiratorii.
Tusea poate fi împarţită în multe categorii, în funcţie de diverse aspecte.
Criteriul cu semnificaţia clinică cea mai mare este dat de prezenţa sau absenţa
secreţiilor.
Din acest punct de vedere se cunosc:
- tusea neprductivă (uscată sau seacă) se caracterizează prin lipsa
totală sau prezenţa în cantitaţi reduse a secreţiilor bronşice şi poate surveni
in traheobronşita acută, pleurită, viroze, expunere la anumiţi toxici gazoşi,
dar şi ca reacţie adversă la administrarea de antihipertensive din clasa
inhibitoarelor enzimei de conversie a angiotensinei de tip captopril.
- tusea productivă (umedă) se caracterizează prin secreţii abundente
care tind să se acumuleze in arborele bronşic și necesită a fi îndepărtate.
Acest tip de tuse apare frecvent în infecţii respiratorii bacteriene, bronşite
cronice, supuraţii pulmonare.
ATENŢIONARE
Cele două forme de tuse prezintă deosebiri clare din punct de vedere al abordării
terapeutice.
Astfel: tusea seacă este considerată o tuse dăunatoare care trebuie suprimată, iar
tusea umedă este considerată o tuse utilă care trebuie stimulată.
Conştientizarea tusei ca un semnal de alarmă, variază mult în rândul
pacienţilor.
Aceştia se autosesizează doar când tusea debutează brusc, perturbă somnul
şi determină dureri la nivelul musculaturii toracice. O tuse care se instalează
insidios, de-a lungul unei perioade de ani, trece ușor neobservată şi poate fi
considerată ș chiar normală de către pacient.
Pacientul trebuie încurajat să se prezinte la medic pentru orice semn de
alterare a stării de sănătate. Atunci când acest lucru nu este posibil, rămâne în
sarcina personalului din farmacie să identifice abordarea terapeutică optimă.
Pentru a putea face acest lucru, în cazul de faţă, sunt necesare următoarele
elemente:
 Stabilirea caracterului sec sau expectorant al tusei. În absenţa aparaturii
medicale specifice, farmacistul nu poate determina acest lucru decât empiric,
ascultând zgomotele emise de pacient în momentul în care tuşeşte şi coroborând
intensitatea si tonalitatea acestora cu datele din literatura de specialitate.
 Stabilirea apartenenţei pacientului la una din categoriile fumător sau nefumător.
Incidenţa de apariţie a tuturor formelor de tuse este net superioară la fumători,
comparative cu nefumătorii. De asemenea, fumatul constituie un factor agravant
pentru toate afecţiunile specifice aparatului respirator.
 Identificarea medicaţiei sub care se află pacientul pentru orice patologie
asociată este necesară atât pentru a preveni interacţiuni medicamentoase nedorite,
cât şi pentru a putea stabili o eventuală cauză iatrogenă a tusei. Astfel, este
cunoscut faptul că antihypertensive de tip captopril, pot determina ca reacţie
adversă specifică, o tuse seacă si persistentă datorită excesului indus de
bradikinina.
Tusea uscată poate fi tratată cu inhibitoare ale centrului tusei precum:
 Substanţe opioide (codeina, codetilina, dextrometorfan, levopropoxifen)
 Substanţe neopioide (clofedanol, butamirat, oxeladina)
Tusea productivă poate fi tratată cu:
 Secretostimulatoare reprezentate de substanţe volatile (săruri de amoniu) sau
sublimabile (ioduri, guaifenesina, gaiacolsulfonat de potasiu)
 Bronhosecretolitice:
-cu mecanism chimic: -mucolitice (acetilcisteina, carbocisteina, erdosteina )
- mucoreglatoare (bromhexin, ambraxol)
-cu mecanism biochimic (tripsina, streptokinaza)
 Substanţe şi produse de origine vegetală:
- saponine din specii de Primula, Saponaria, Senega care irită receptorii de la
nivelul mucoasei gastrice i stimulează astfel, pe ș cale reflexă, secreţia bronşică
- extracte din frunze de Hedera helix sub formă de tincturi sau siropuri cu efect
expectorant – secretolitic
- extracte din frunze de Plantago lanceolata sub formă de tincturi, siropuri, ceaiuri
cu efect expectorant
- amestec de pulberi provenite din Gentianae radix + Primulae flores + Rumicis
herba
+ Sambuci flores + Verbenae herba, sub formă de drajeuri sau picături
hidroalcoolice buvabile având proprietăţi secretolitice.
Tusea apare adesea insoţită de alte simptome precum cefalee, rinoree, febră,
dureri toracice şi faringiene, motiv pentru care farmacoterapia trebuie adaptată
astfel încât să se adreseze întregului complex simptomatic.
 antiseptice locale (tirotricina, clorhexidina) si decongestive nazale
(xilometazolina, oximetazolina, etc)
 antiinflamatoare nesteroidiene de tip ibuprofen
 analgezice-antipiretice de tip paracetamol
 antialergice de tip loratadina
 asocieri fixe de tip paracetamol 650mg (analgezic) + maleat de feniramină
20mg (antialergic) + clorhidrat de fenilefrină 10mg (decongestiv nazal) sub formă
de pulberi buvabile 2 plicuri/zi
 asocieri fixe de tip acid acetilsalicilic 400mg + acid ascorbic 240mg sub formă
de comprimate efervescente x 3/zi
 antibiotice (doar pe baza de reteta de la medic)
 uleiuri volatile din plante sub formă de inhalaţii
În situaţiile în care tusea este o manifestare a unei infecţii pulmonare de
origine bacteriană, aceasta nu poate fi eradicată fără atacarea cauzei, respectiv a
infecţiei. Antibioterapia poate fi iniţiată doar de medic. Primul pas în acest sens
presupune realizarea exudatului faringian sau prelevarea unei mostre de spută
urmată de instituirea unor culturi bacteriene pentru a identifica germenii
responsabili de procesul infecţios. Pasul următor este reprezentat de realizarea
antibiogramei. Aceasta arată cu exactitate antibioticele faţă de care sunt sensibile
microorganismele, respectiv cele faţă de care sunt rezistente.
Dezavantajul major al acestei proceduri este că necesită timp, iar în anumite
situaţii, starea pacienţilor impune intervenţie imediată, motiv pentru care, în
majoritatea cazurilor, antibioterapia se stabileşte într-un mod relativ empiric, pe
baza datelor din literatura de specialitate. Astfel, cel mai frecvent prescrise
antibiotice în infecţii respiratorii sunt:
 Amoxicilina + acid clavulanic (500mg + 125mg sau 875mg +125mg) 1cp/12h
timp de 7– 10 zile, în funcţie de vârstă, masa corporală, gravitatea infecţiei
 Cefuroxim axetil 250mg sau 500mg 1cp/12h timp de 5 – 7 zile*, țn funcţie de
vârstă, masa corporală, gravitatea infecţiei
 Claritromicina 250mg sau 500mg 1cp/12h timp de 5 – 7 zile, în funcţie de
vârstă, masa corporală, gravitatea infecţiei
 Doxiciclina 200mg/zi în prima zi, urmată de 100mg/zi 7 – 10 zile, în funcţie de
vârstă, masa corporală, gravitatea infecţiei

Riscuri terapeutice
Orice farmacoterapie se iniţiază pe principiul “primum non nocere” (în
primul rând să nu faci rău). Pentru a putea aplica acest principiu este necesară
inţelegerea fenomenelor care pot să apară atunci când tusea este tratată în mod
greşit.
Astfel:
Dacă o tuse uscată este tratată cu un expectorant, aceasta va persista deoarece nu
există secreţii care să poată fi eliminate.
 Dacă o tuse umedă este tratată cu un antitusiv central, reflexul tusei va fi abolit,
dar materialul expectorabil va avea tendinţa de a se acumula, generând astfel un
risc major de sufocare pentru pacient.
În spiritul principiului “primum non nocere”, atunci când nu poate fi
determinată natura tusei, farmacoterapia nu se iniţiază niciodată cu un antitusiv
central, ci cu un expectorant, astfel încât, în cel mai rău caz nu survine nici o
ameliorare, prin comparaţie cu situaţia inversă când există riscul agravării stării de
sănătate a pacientului.
Recomandări igieno-dietetice şi farmacoterapeutice din partea farmacistului
 Evidenţierea fumatului ca factor agravant pentru orice afecţiune respiratorie pe
termen scurt şi ca factor determinant al cancerului pulmonar, pe termen lung.
 Creşterea consumului de lichide (în special sub formă de ceaiuri din plante cu
proprietăţi expectorante), pentru a înlesni procesul de fluidizare a secreţiilor
bronşice.
 Dotarea încaperilor de repaos din locuinţe cu dispozitive de umidificare a
aerului.
 Descurajarea cu fermitate a automedicaţiei cu antibiotice care sunt considerate,
în mod eronat, de marea majoritate a pacienţilor, ca fiind “bune la toate”.
 Sublinierea faptului că antibioticele nu au nici un efect în viroze respiratorii, ba
chiar pot agrava starea pacientului, favorizând suprainfectarea prin selectarea
germenilor rezistenţi atunci când nu se respectă ritmul administrărilor şi durata
tratamentului prescris.
 Sublinierea faptului că natura virală sau bacteriană a unei disfuncţii respiratorii
pasagere nu poate fi stabilită de către farmacist, doar medicul specialist având
competenţa şi infrastructura necesară în acest sens.
ROLUL FARMACISTULUI:
 Subliniază importanţa respectării posologiei, sub aspectul ritmului şi duratei
administrărilor (antibioterapia nu se întrerupe niciodată imediat ce simptomele au
dispărut pentru că astfel există riscul selectării germenilor rezistenţi)
 Atrage atenţia asupra eventualelor reacţii adverse ce pot apărea (fenomene
alergice, în cazul penicilinelor şi cefalosporinelor; dismicrobism intestinal în cazul
tetraciclinelor, etc)
 Atrage atenţia asupra incompatibilităţilor alimentare din timpul tratamentelor cu
antibiotice (evitarea consumului de alcool pentru prevenirea efectelor de tip
disulfiram; evitarea consumului de lactate sau de suplimente alimentare pe bază de
calciu în timpul tratamentelor cu tetracicline, pentru a nu le reduce
biodisponibilitatea orală)