Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea de Litere

Lucru individual
Doctrine literare moderne

Realizat: Ciubotaru Galina, doctorandă

Profesor: A. Cazacu, dr., conf.

Chișinău-2018
 Eco Umberto. Limitele interpretării. București: PONTICA, 1996, 388 p.

Să fim realiști: nu există nimic mai semnificativ decât un text în care-și afirmă propriul
său divorț față de sens. [Introducere, p. 16]

Susținând însă că până și imboldul la libertatea de interpretare depindea de structura

formală a operei, îmi puneam problema cum anume opera poate și trebuie să-și prevadă propriul
cititor. [1.1 Arheologie, p. 23]

Din contra feluritele practici de deconstrucție mută spectaculos accentul pe inițiativa

destinatarului și pe ireductibila ambiguitate a textului, astfel încât textul devine doar un stimul
pentru deriva interpretării. [p. 28]

Nimeni nu e mai favorabil decât mine deschiderii lecturilor, însă problema e totuși de a
stabili ce anume trebuie protejat pentru a deschide, nu ce trebuie deschis pentru a proteja. [p. 30]

Interpretarea semantică sau semiozică este rezultatul procesului prin care destinatarul,
aflat în fața manifestării lineare a textului, o umple de semnificat. Interpretarea critică sau
semiotică este, în schimb, aceea prin care se încearcă să se explice din ce rațiuni structurale
textul poate produce alte interpretări semantice (sau alte alternative). [p. 32]

Un text e un artificiu ce tinde să-și producă propriul său cititor-model. Cititorul empiric e
cel care face o conjunctură asupra tipului de cititor-model postulat de text. Ceea ce înseamnă că
cititorul empiric e cel ce avansează conjuncturi nu asupra intențiilor autorului empiric, ci asupra
acelora ale autorului-model. Autorul-model este cel care, ca strategie textuală, tinde să producă
un anume cititor-model. [p. 37]

Un metalimbaj critic nu e un limbaj diferit de propriul său limbaj-obiect. E o porțiune din

însuși limbajul-obiect, și în acest sens e o funcție pe care orice limbaj o îndeplinește când
vorbește despre sine însuși. [p. 38]

Dacă însă cărțile spun adevărul chiar și când se contrazic, atunci orice cuvânt al lor e o
aluzie, o alegorie. Ele spun altceva decât par a spune. Fiecare dintre ele conține un mesaj pe care
nici una dintre ele, singură, n-ar putea vreodată să-l releve. Pentru a pricepe mesajul misterios
conținut în cărți se cerea căutată o revelație dincolo de vorbirile umane, care să vină prin vestire
de la divinitatea însăși, în chipurile viziunii, ale visului sau ale oraculului. [p. 47-48]
 Gândirea hermetică transformă întregul teatru al lumii în fenomen lingvistic și, în același
timp, sustrage limbajului orice putere comunicativă. [p. 50]

Scopul unei mnemotehnici ar trebui să fie acela de a reduce la o combinatorie foarte

economicoasă și la o regulă de corelare elementară și intuitivă atât universul artificiilor
expresive, cât și universul lucrurilor de rememorat. În schimb, mnemotehnicile renascentiste și
baroce au fost dominate de demonul semiozei hermetice. [p. 78-79]

Dacă secretul și masca simbolică sunt fundamentale, și dacă nici un discurs nu spune
niciodată ce pare să spună, atunci invers, orice discurs va vorbi totdeauna de unul și același
secret: orice lucru ar spune alchimiștii, spun întotdeauna același lucru, iar dezacordul total al
discursurilor lor (dintre care nici unul nu pare la prima vedere intraductibil în termenii altui
discurs) este garanția acordului lor de adâncime. [p. 85]

Din cauza caracterului voit vag al simbolismului, lectura oricărui text alchimic reprezintă
totdeauna o experiență epuizantă. De fapt textul se prezintă în același timp ca dezvăluire a unui
secret și ocultare a aceluiași secret. A înțelege textul și limbajul lui înseamnă să fi reușit a face
ceea ce textul te sfătuiește. Dar ca s-o faci trebuie să pricepi textul. Această situație circulară lasă
să se înțeleagă că textul alchimic revelă un secret celui care-l cunoaște deja și care este, prin
urmare, în stare să-l identifice sub suprafața vorbirii prin simboluri. [p. 88]

Ca toate secretele puternice și fascinante, secretul alchimic conferă putere celui ce afirmă
că-1 posedă, pentru că de fapt e imposibil de atins. Intangibilitatea lui și impenetrabilitatea lui
sunt totale, deoarece secretul e necunoscut până și celui ce anunță că-1 posedă. Forța unui secret
constă în a fi permanent anunțat, însă niciodată enunțat. Dacă ar fi enunțat, și-ar pierde farmecul.
Puterea celui ce anunță un secret adevărat este că posedă un secret vid. [p. 98]

Semioza hermetică, încă de la începuturi, s-a manifestat la două niveluri: interpretarea

lumii ca o carte și interpretarea cărților ca lumi. Modelul semiozei hermetice stă la baza multor
teorii ale interpretării, chiar dacă prin modalități și cu intensități diferite. [p. 117]

Când un text este pus într-o sticlă - iar asta nu se întâmplă numai cu poezia sau cu proza,
ci și cu Critica rațiunii pure - adică atunci când un text este produs nu numai pentru un destinatar
unic, ci pentru o comunitate de cititori, autorul știe că el va fi interpretat nu după intențiile sale,
ci după o complicată strategic de interacțiuni care-i implică și pe cititori, dimpreună cu
competenta lor în privința limbii ca patrimoniu social. Prin patrimoniu social nu înțeleg numai o
anumită limbă, ca ansamblu de reguli gramaticale, ci și întreaga enciclopedie ce s-a constituit cu
ajutorul exersării acelei limbi, adică convențiile culturale pe care limba respectivă le-a produs,
precum și istoria interpretărilor precedente a multor texte, inclusiv textul e care cititorul îl citește
în acel moment. Actul lecturii trebuie să țină evident cont de toate aceste elemente, chiar dacă e
imposibil ca un singur cititor să le poată stăpâni pe toate. Astfel, orice act de lectură e o
tranzacție dificilă Între competenta cititorului (cunoașterea lumii, împărtășită de cititor) și tipul
de competentă pe care un anumit text o postulează ca să fie citit în modul cel mai economic. [p.
125]

Între istoria misterioasă a producerii unui text și deriva incontrolabilă a interpretărilor

sale viitoare, textul ca text reprezintă încă o prezentă confortabilă, o paradigmă după care putem
să ne luăm. [p. 143]

Eu consider că există câteva activități capabile să analizeze un text artistic cu finalități

estetice ca parametru (fie el pur conjectural și de revăzut) al interpretărilor lui: Nanni, în schimb,
susține că nu există nici un adevăr al operei ce poate fi atins. În afară de cel rezultat din șirul
istoric al lecturilor ei. [p. 145]

Unde se situează critica? în perspectiva asta, peste tot: există forme de critică pe care aș
numi-o dogmatică, ce focalizează opera după un model propriu de pertinențe, negându-le pe
altele: și există forme de critică ce vor să privilegieze aspectele de polivalență ale unei opere și
care includ în propriul lor traiect felurite aspecte ale polarității semiologico-poetice. [p. 155]

Cu cât invenția metaforică va fi fost mai originală, cu atât traiectul generării ei va fi violat
mai mult orice habitudine retorică anterioară. E greu de produs o metaforă inedită bazând-te pe
reguli deja achiziționate, și orice tentativă de a prescrie regulile pentru a produce cu ele una in
vitro va sfârși prin generarea unei metafore moarte, sau excesiv de banale. Mecanismul invenției
ne rămâne în mare parte necunoscut și adesea un vorbitor produce metafore întâmplător, prin
asocierea incontrolabilă de idei sau din greșeală. Pare mai rezonabil, în schimb, să analizăm
mecanismul pe baza căruia metaforele sunt interpretate. Numai analizând fazele unui procedeu
interpretativ e posibil să elaborăm unele conjecturi despre fazele generării respective. [p. 163]

De aceea trebuie să ne apropiem de o metaforă sau de un enunț metaforic pornind de la

principiul că există lin grad zero al limbajului - fată de care chiar și catacreza cea mai tocită se
dovedește a fi o fericită deviere. Faptul că o metaforă e moartă privește istoria ei sociolingvistică,
nu structura ei semiozică: geneza ei, și posibila ei reinterpretare. [p. 163-164]

Metafora nu înlocuiește referenți, însă nu înlocuiește nici expresii. Retorica clasică

vorbea de metaforă ca de o substituire de termeni și de o figură in verbis singulis, însă grupul µ a
clasificat foarte potrivit metafora printre metasememe, figuri ale conținutului, opuse figurilor
expresiei așa cum sunt metaplasmele și metataxele. Metafora nu substituie expresii pentru că
adesea ea așază două expresii, ambele in praesentia în manifestarea lineară a textului. [p. 167]

Definirea metaforei ca fenomen de conținut ne face să credem că ea ar avea un raport

numai mediat cu referința, care poate fi luată drept parametru al valabilității ei. Chiar și atunci
când se spune că orice expresie metaforică este identificată ca fiind astfel deoarece, dacă ar fi
luată literal, ea ar părea absurdă și falsă, nu e nevoie să ne gândim la vreo falsitate ,,referențială”,
ci la o falsitate (sau o incorectitudine) ,,enciclopedică”. [p. 171]

Dacă metafora nu privește referenții din lumea reală, și nici universul doxastic al lumilor
posibile, și pentru că multora li se pare dificil să vorbească de conținut fără să tină cont de
reprezentări mentale și intenții, atunci teza că metafora are oarecum de a face cu experiența
noastră interioară privitoare la lume, și cu procesele noastre emotive se susține. [p. 172]

Interpretarea metaforică ia naștere din interacțiunea dintre un interpret și un text

metaforic, dar rezultatul acestei interpretări e permis atât de natura textului, cât și de cadrul
general al cunoștințelor enciclopedice ale unei anumite culturi, iar în principiu nu are nimic de a
face cu intențiile vorbitorului. Un interpret poate hotărî să considere metaforic orice enunț,
numai competența lui enciclopedică să i-o permită. [p. 174]

Cu toate acestea, orice metaforă reușită presupune un context de referință, ca și de

recitire, foarte amplu. Metafora apare ca un fenomen lexical, dar nu depinde exclusiv de sistemul
lexicului. [p. 179]

Pe de o parte, se afirmă că a interpreta un text înseamnă a-i pune în lumină semnificatul

intenționat de autor sau natura sa obiectivă, esența sa, o esență care prin ea însăși este
independentă de interpretarea noastră. Pe de altă parte, se afirmă că textele pot fi interpretate la
infinit, o astfel de înclinație înspre texte reflectă o atitudine corespunzătoare în ceea ce privește
lumea exterioară. A interpreta înseamnă a reacționa la textul lumii sau la lumea unui text
producând alte texte. Atât explicarea funcționării sistemului solar în termenii legilor stabilite de
Newton, cât și enunțarea unei serii de propoziții privind semnificatul unui text dat sunt,
amândouă, forme de interpretare. Problema, deci, nu constă atât în a discuta vechea idee dacă
lumea este un text care poate fi interpretat (și viceversa) cât în a hotărî dacă el are un semnificat
fix, o pluralitate de semnificate posibile sau, dimpotrivă, nici un semnificat. [p. 372]

Odată ce textul a fost lipsit de intenția subiectivă ce se află în spatele său, cititorii nu mai
au datoria, sau posibilitatea, de a rămâne fideli acestei intenții absente. Astfel avem posibilitatea
de a concluziona că limbajul este prins într-un joc de semnificanți multipli, că un text nu poate
incorpora nici un semnificat univoc și absolut, că nu există un semnificat transcendental că
semnificatul nu poate niciodată să se afle în relație de co-prezentă cu un semnificat, care este în
permanență amânat și întârziat, și că orice semnificant este corelat cu un altul, astfel încât nimic
nu rămâne în afara lanțului semnificant care înaintează ad infinitum. [p. 377]