INFLAMAȚIA ȘI

MECANISMELE
Curs 10 |
REPARATORII TISULARE 2016-2017
 Mecanismele de apărare ale organismului
la agresiunile de natură endogenă/exogenă

Barierele fizice şi chimice Integritatea morfologică a pielii,

Răspunsul inflamator
Sistemul reticulo-endotelial
Răspunsul imun
Mucusul membranar
Sfincterele
Epiglota
Produşi excretorii şi secretorii normali
Flora microbială endogenă
Aciditatea gastrică
Fagocitele circulante
Complementul şi receptorii Fc
Mediatori umorali din categoria
bradikinine, sistemul fibrinolitic,
cascada acidă, etc.
Sistemul fagocitelor mononucleare (SFM)
Limfocitele T şi produşi lor de sinteză
Limfocitele B şi Imunoglobulinele

Mecanismele complexe 1. Inflamatia, 2. Febra,

3. Durerea, 4. Hemostaza
 RĂSPUNSUL INFLAMATOR

Celsus (25 BC – 50 AD), filosof şi scriitor roman din

secolul I, AD a inventariat şi enumerat pentru prima dată 4 semne
/simptome considerate cardinale pentru răspunsul inflamator:
- Rubor - roşeaţă,
- Calor – căldură
- Tumor - tumefacţie, ,
- Dolor -durere, specifice inflamaţiilor acute.
- Functio laesa – lezarea funcției țesutului inflamat.

Inflamaţia este un răspuns defensiv şi reparator, al cărui

scop major îl constituie protejarea organismului:
- de cauza lezională iniţială (ex: microbi, virusuri,
paraziţi, fungi, toxine etc);
- de consecinţele nocive inevitabile ale leziunilor
rezultate (ex: necroza celulară şi tisulară, etc).
 AGENŢII FLOGOGENI
(gr. phlogosis = inflamaţie)
Factorii exogeni:
- factori biologici - bacterii, virusuri, paraziți etc),
- agenţi fizici - frig, căldură, traume mecanice, radiaţii
ionizante şi neionizante, energie electrică etc.,
- substanţe chimice - terebentină, ulei de croton,
caolin, unele medicamente .

Factorii endogeni:
- acizi biliari, uree, amoniac,
- hipoxia tisulară,
- alterările genetice,
- dezechilibre nutriţionale/metabolice,
- radicali toxici ai oxigenului/SRO,
- produşi ne-/specifici rezultaţi din procese necrotice
sau din distrugeri (striviri) tisulare etc.
 Categorii de leziuni inflamatorii
produse de factori fizici şi mecanici
MECANICE DEFINIŢIA

Incizii Cauzate cu un instrument de tăiat

(marginile rănii sunt foarte apropiate, aliniate)
Contuzii Cauzate de un instrument bont (de regulă duc la strivirea suprafeţei cutanate sau a organului
afectat, cauzând hemoragii de intensitate variabilă sau echimoze locale)
Abraziunea Cauzate prin frecarea sau scărpinarea straturilor
epidermale ale pielii sau ale membranelor mucoase.
Laceraţia Cauzate prin sfâşierea sau ruperea ţesuturilor de către un corp bont/neascuţit sau neregulat
(marginile rănii sunt distanţate, cu pierderea unor bucăţi de ţesut)

Puncţia Cauzate prin înţeparea accidentală a unui ţesut/organ cu un corp ascuţit (ex: ac) sau
intenţionată (ex: venopuncţia)

Penetrarea Cauzate de corpuri străine care penetrează cu mare viteză ţesuturile sau organele (fragmente
prin împuşcare, etc. din corpul străin se pot răspândi prin mai multe ţesuturi şi organe)

Avulsia Cauzată prin smulgerea unei structuri tisulare din poziţia anatomică normală (se produc leziuni
vasculare, nervoase, musculare, putând fi antrenate şi alte structuri)

BIOLOGICE - FIZICE
Agenţi microbieni Organisme vii care pot afecta ţesutul cutanat, membranele mucoase, organele şi sângele,
acţionând prin secreţia de exotoxine sau eliberarea de endotoxine, etc)

Agenţi chimici Agenţi toxici cu specificitate celulară, includ agenţi farmaceutici, substanţe eliberate din
focarele de necroză celulară, acizi, alcool, metale, etc.

Factori termici Temperatura ridicată sau scăzută pot provoca leziuni tisulare de profunzimi variabile, care pot
determina la rândul lor focare de necroză celulară/tisulară.

Radiaţiile/Iradierea Lumina ultravioletă sau expunerea la iradiaţii afectează epiteliile şi membranele (expunerea la
doze mai de radiaţii a întregului organism cauzează tulburări la nivelul SNC, măduvei
hematopoietice sau tractului gastro-intestinal)
 Actorii implicați în dezvoltarea RI

Răspunsul inflmator implică:

- participarea celulară,
- modificări vasculare,
- alterări ale matricei extracelulare,
- sinteza a numeroși factori/mediatori
biochimici care acționează ca:
- pro-inflamatori,
- anti-inflamatori,
modificând sau contribuind la
întrețierea focarului inflamator.
 INFLAMAŢIA ACUTĂ (IA)

IA este un răspuns rapid la acţiunea agenţilor

lezionali (flogogeni) care urmăreşte sinteza şi eliberarea
de mediatori chimici cu rol de stimulare a mecanismelor
de apărare specifică şi/sau nespecifică la locul injuriei.

Reacţia inflamatorie acută are 3 componente majore:

- alterări ale calibrului vascular (vasodilatatie);

- modificări structurale la nivelul microcirculaţiei

care permit proteinelor plasmatice şi globulelor albe
(leucocitelor) să părăsească patul vascular;

- migrarea leucocitelor din circulaţia capilară,

acumularea lor în focarul lezional şi activarea în vederea
eliminării (fagocitării) agentului flogogen.
 RĂSPUNSUL VASCULAR
DIN FOCARUL INFLAMATOR
- Vasoconstricţia - produsă pe cale neuro-reflexă
– este de foarte scurtă durată (câteva secunde ).
- Vasodilataţia - însoţită de creşterea aportului şi
vitezei de circulaţie, se manifestă clinic prin înroşirea
ţesutului (rubor) şi creşterea temperaturii locale (calor).
- Vasodilataţia este declanşată de acţiunea mai
multor mediatori chimici solubili, în principal a histaminei
şi oxidului nitric asupra musculaturii netede vasculare .
- Pierderile de fluide consecutive plasmexodiei
vor determina în timp o creştere a vâscozităţii sanguine
la nivelul circulaţiei capilare, exprimată printr -o viteză
de circulaţie scăzută şi aglomerarea elementelor figurate
roşii (hematiile) în cordoane compacte care, în cele din
urmă, vor determina fenomene de stază locală.
 Creşterea permeabilităţii vasculare

Reprezintă unul din fenomenele centrale în

dezvoltarea reacţiei inflamatorii , având drept urmare
extravazarea plasmei cu o concentrație mare de proteine
(2-6 g/dl), în spaţiul interstiţial - formarea edemului.
Tulburările provocate de creşterea permeabilităţii
vasculare sunt accentuate de modificările care afectează:
- presiunea osmotică intravasculară (scade datorită
pierderilor de proteine),
- presiunea osmotică interstiţială (creşte datorită
concentraţiei crescute de proteine extravasculare),
respectiv presiunea hidrostatică, contribuind la accentuarea
fenomenului de extravazare a fluidelor.
Mecanismele care explică fenomenul de migrare a
fluidelor din spaţiul vascular în cel interstiţial sunt strâns
corelate cu integritatea endoteliului vascular.
 RĂSPUNSUL CELULAR
ÎN INFLAMAŢIA ACUTĂ

Secvenţa evenimentelor parcurse de

leucocite în călătoria din lumenul vascular spre
spaţiul tisular însumează următoarele etape:

1) Marginaţia leucocitară, rostogolirea şi

aderarea la endoteliu vascular;

2) Transversarea peretelui endotelial,

fenomen numit şi leucodiapedeză;

3) Migrarea direcţionată în interstiţiul

tisular, către stimulul chemotactic.
 Aderarea şi migrarea transendotelială

Aderarea şi migrarea transendotelială a

leucocitelor este reglat în mare măsură prin cuplarea a
numeroase molecule complementare de adeziune de
leucocite, şi respectiv de suprafaţele endoteliale.
Numeroşi mediatori chimici – chemoatractanţi,
dar şi unele citokine – influenţează acest proces, prin
exprimarea receptorilor de suprafaţă, respectiv prin
stimularea avidităţii de astfel de molecule de adeziune.
Receptorii de adeziune implicaţi în fenomenul de
aderare şi migrare transendotelială sunt de 4 tipuri:
- selectine,
- superfamilia imunoglobulinelor,
- integrinele,
- glicoproteinele asemănătoare mucinelor.
Leucocitele implicate în fenomenul de migrare trans -
endotelială diferă în funcţie de vechimea procesului
inflamator şi de caracteristicile stimulului declanşator.

- în majoritatea inflamaţiilor acute, neutrofilele

predomină în infiltratul inflamator în primele 6 -24 de ore
pentru ca în 24-48 de ore să fie înlocuite de monocite.

Mai multe explicaţii sunt posibile:

- neutrofilele sunt cele mai numeroase leucocite şi

răspund cel mai rapid la stimulii chemotactici;

- se ataşează ferm de moleculele de adeziune

(selectinele P şi E) secretate de celulele endoteliale;

- odată ajunse la nivel tisular neutrofilele au o

durată de viaţă relativ scurtă (24 -48 ore), fiind distruse
prin apoptoză, în timp ce monocitele supravieţuiesc în
ţesuturi o perioadă de timp mult mai mare.
 CHEMOTAXIA

- fenomenul de migrare direcţionată a

leucocitelor în spaţiul interstiţial, după ce au traversat
endoteliul vascular, proces care se realizează sub influenţa
unor chemoatractanţi eliberaţi în focarul inflamator.
Printre stimuli chemoatractanţi exogeni mai frecvent
întâlniţi se află produşii bacterieni, fie că vorbim de
toxinele bacteriene sau de produşi rezultaţi în urma
distrugerii acestor patogeni în ţesuturi.
Chemoatractanţii de natură endogenă includ mai
multe categorii de mediatori biochimici, cum sunt:
1) Componente ale sistemului complement , în mod
particular fracţiunea C5a;
2) Produşi rezultaţi în metabolismul lipoxigenazic ,
în principal leucotriena B4;
3) Citokinele, în mod special cele din familia
chemokinelor (interleukina -8).
 ACTIVAREA LEUCOCITELOR

Răspunsurile funcţionale determinate de

leucocite în urma acestui proces de activare includ :
1) Eliberarea de metaboliţi ai acidului arahidonic,
din fosfolipide , sau ca rezultat al activării fosfolipazei A2
în urma creşterii calciului intracelular.
2) Degranularea lizozomilor şi eliberarea enzimelor
lizozomale în spaţiul interstiţial (tisular), şi respectiv
activarea proceselor de ardere oxidativă;
3) Secreţia de citokine de macrofagele activate,
respectiv mastocite, dar şi de alte tipuri de leucocite,
cu rol în amplificarea şi controlul reacţiei inflamatorii;
4) Modularea activităţii moleculelor de adeziune
leucocitară, care determină ulterior adeziunea fermă a
neutrofilelor activate la peretele endotelial vascular.
 FAGOCITOZA

- proces responsabil de eliminarea agenţilor

patogeni, constituind două din beneficiile care decurg din
migrarea şi acumularea leuciocitelor în focarul inflamator
Fagocitoza este realizată atât de neutrofile cât şi
de monocite, şi implică 3 etape distincte, interconectate:
Recunoaşterea şi ataşarea leucocitelor de
particula care urmează a fi ingerată;
Emiterea de pseudopode şi ingestia particulei cu
formarea vacuolei fagocitare;
Distrugerea particulelor ingerate, urmată de
eliminarea resturilor digerate.
- eficienţa leucocitelor este mult crescută când
microbii sunt opsonizaţi în prealabil de proteine specifice
(opsonine), pentru care fagocitele au receptori specifici.
 REZOLUŢIA INFLAMAŢIEI ACUTE

Declinul reacţiei inflamatorii acute se produce relativ

simplu, având în vedere că mediatorii inflamaţiei au o durată de
viaţă scurtă, fiind degradaţi destul de repede după eliberarea lor
în sânge sau în țesuturi.
- mediatorii chimici inflamatorii sunt eliberaţi de o manieră
explozivă, într-un interval scurt de timp, exclusiv pe durata de
acţiune a stimulilor flogogeni.
Procesul lezional declanşează numeroase semnale
biochimice care urmăresc finalizarea activă a reacţiilor din
ţesuturile afectate.
Aceste mecanisme constau în modificări care vizează :
- conversia producerii de leucotriene pro -inflamatorii în
lipoxine anti -inflamatorii prin degradarea acidului arahidonic ,
- eliberarea de citokine antiinflamatorii, a factorului de
creştere transformant13 (TGF -13) din macrofage, respectiv
impulsuri nervoase determinate de descărcările coliergice care
inhibă producerea factorului de creştere transformant (TNF).
 MEDIATORII CHIMICI AI INFLAMAȚIEI

Producerea mediatorilor activi este declanşată

de produşi de degradare microbiană sau chiar de
proteinele organismului gazdă (ex: complementul,
kininele, sistemul de coagulare) care sunt activate de :
- germenii bacterieni,
- substanţele chimice eliberate în ţesuturile lezate.
Majoritatea mediatorilor chimici ai inflamației
îşi realizează funcţia biologică prin cuplarea iniţială
la un receptor specific de pe o celulă ţintă.
- există şi mediatori care exercită o activitate
enzimatică directă (ex: proteazele lizozomale) sau
mediază procese alterative oxidative , cum sunt cele
produse de speciile reactive de oxigen (SRO).
 PRINCIPALII MEDIATORI CHIMICI DIN INFLAMAŢIA ACUTĂ
Efectul
Mediatorul Sursa Etapă Chemotaxis Altele
vasculară
Histamină, Mastocite, Bazofile + - Vasoconstricţie,
Serotonină Trombocite Leziuni tisulare
Enzime Neutrofile,
lizozomale Macrofage
Bradikinină Substrat plasmatic + - Durere
C3a, C3b Proteine plasmatice + - Fragmentul opsonic C3b
sintetizate de ficat
C5a, C5b Macrofage + + Aderare/activare leucocitară
Toate leucocitele, Potenţiază - Vasodilataţie, creşterea
Prostaglandine Plachetele sanguine alţi permeabilităţii vasculare
Celulele endoteliale mediatori durere, febră
Membrane fosfolipidice
Leucotriena B4 Leucocite - + Aderare şi activare leucocitară

Leucotrienele Toate leucocitele + - Bronhoconstricţie

C4, D4, E4 Vasoconstricţie
Specii reactive Toate leucocite + - Leziuni endoteliale
ale oxigenului şi tisulare inflamatorii
PAF Toate leucocitele, Celulele + + Bronhoconstricţie
endoteliale
IL-1şi TNF Macrofage, altele - + Reacţii de fază acută, Activare
endotelială
Chemokine Leucocite, altele - + Activare leucocitară
Limfocitele, Macrofagele, + + Activare leucocitară
Citokine Celulele endoteliale şi endotelială

Oxid nitric Macrofage, + + Vasodilataţie

Celulele endoteliale Citotoxicitate
Factorul XII Celulele hepatice + - Coagulare
(Hageman) Sistem fibrinolitic
Mecanisme de acțiune ale mediatorilor chimici

Mediatorii chimici îşi pot exercita funcţia:

- asupra uneia sau mai multor celule ţintă,
- pot să aibă ţinte diverse (multiple) ,
- pot să dezvolte efecte sau consecinţe diferite
asupra unor categorii diferite de celule ţintă.
Odată activaţi şi eliberaţi din celule, majoritatea
mediatorilor inflamatori au o durată de viaţă scurtă .
Concentraţia plasmatică sau tisulară descreşte
rapid (metaboliţi ai acidului arachidonic), fiind inactivaţi:
- kinazele inactivează bradikinina,
-antioxidanţii elimină metaboliţii toxici ai O2,
- proteinele reglatoare ale complementului
degradează componentele activate ale complementului.
Interrelaţiile dintre cele 4
sisteme mediatoare
plasmatice declanşate prin
activarea factoruluiHageman
Trombina induce reacţia
inflamatorie acută prin
cuplarea cu receptorii
proteazici activaţi, în
particular cu PAR-1, situaţi pe
trombocite, pe celulele
endoteliale ale muşchilor
netezi şi pe alte tipuri celulare
Fo rmare a m e t abol iţ ilo r a c i dului a r a h idoni c ş i f u n c ţi iil e
î n d epl inite î n p roc e su l i n fl amator . Su nt not ate c u X ţ i nte l e
mol e c u lare al e ac ţ i uni i u nor me d i c ame nte ant i i nfl amatoare.
 ROLUL MEDIATORILOR CHIMICI ÎN
CURSUL ETAPELOR PROCESULUI INFLAMATOR
Vasodilataţie Prostaglandine, Oxidul nitric, Histamina

Amine vasoactive
Creşterea Fracţiunile C3a şi C5a (prin liberare de amine)
permeabilităţii Bradikinina, Leucotrienele C4, D4, E4.
vasculare PAF (Factorul Activator Plachetar), Substanţa P

Chemotaxis, Fracţiunea C5a a complementului

Recrutare Leucotriena B4, Chemokinele
şi activare leucocitară Citokinele (IL-1, TNF), Produşi bacterieni

Febră Citokinele (IL-1, TNF), Prostaglandinele

Durere Prostaglandine, Bradikinina

Injurii tisulare Enzime lizozomale provenite

din neutrofile şi macrofage activate
Metaboliţi ai oxigenului, Oxidul Nitric
 EXSUDATUL INFLAMATOR
Formarea exsudatului inflamator este influențată de:
- modificarea calibrului vaselor capilare mici,
- creșterea vitezei de circulaţie a sângelui,
- creşterea permeabilităţii vaselor mici (capilare),
- chemotaxis care include marginaţia, aderarea
diapedeza şi migraţia leucocitară.
În cursul reacţiei inflamatorii se formează diferite
tipuri de exsudat, analiza lor putând furniza informaţii cu
privire la natura procesului lezional.
- exsudatul seros este un lichid bogat în proteine
plasmatice (>2 mg/dl), rezultat în urma procesului de
plasmexodie din primele etape ale inflamţiei.
- datorită concentraţiei proteice crescute, fluidele
plasmatice atrag după ele şi apa din spaţiul vascular, fapt
ce duce la apariţia edemului inflamator tisular.
 TIPURI DE EXUDAT INFLAMATOR

Tip Descriere

Seros Exsudat fluid, bogat în proteine, fără celule.

Fibrinos Conţinut bogat în fibrină, poate duce la aderenţe.

Hemoragic Excreţie supurativă ce conţine şi hematii

Purulent Exsudatul conţine puroi

Supurativ Exsudat purulent şi ţesut mort rezultat în urma morţii

neutrofilelor şi macrofagelor; în faza iniţială a supuraţiei
predomină leucocite polimorfonucleare, apoi macrofage.

Serofibrinos Exsudat seros cu un conţinut ridicat în fibrină.

Fibrinopurulent Exsudat purulent cu un conţinut ridicat în fibrină.

 CONSECINŢELE INFLAMAŢIEI ACUTE

1) Rezoluţia completă - se referă la acea situaţie

ideală în care o reacţie inflamatorie se finalizează prin
restaurarea şi refacerea completă a ţesutului afectat.
- acest proces se cheamă rezoluţie, şi este urmarea
normală a situaţiilor în care leziunea este limitată în
suprafaţă şi profunzime sau de scurtă durată, ceea ce ar
permite regenerarea completă a ţesutului lezionat.

2) Vindecarea prin înlocuirea (fibroza) ţesutului

conjunctiv - intervine în cazul distrucţiilor tisulare, când
leziunea inflamatorie afectează ţesuturi incapabile de
regenerare sau când se produce un exsudat fibrinos.

3) Evoluţia răspunsului tisular spre inflamaţia

cronică - poate fi rezultatul unei inflamaţii acute sau
poate evolua ca proces cronic din momentul declanşării.
 Modalităţi evolutive ale inflamaţiei

Evoluţia spre cronicizare este condiţionată de:

- structura antigenică a fact. inflamator;

- formarea unor autoantigene;

- formarea de complexe imune toxice;

- persistenţa stimulului inflamator sau/şi a

fenomenelor de autoîntreţinere.
 INFLAMAȚIA CRONICĂ

Inflamaţia cronică - proces inflamator de durată

(săptămâni-luni-ani), în cursul căreia fenome inflamatorii
active, distrucţii celulare şi tisulare, dar şi procese
reparatorii se desfăşoară aproape concomitent.

- poate reprezenta sfârșitul inflamaţii acute,

- inflamaţia cronică debutează frecvent

insidios, având o evoluţie subclinică, asimptomatică.

- se află deseori la originea unor boli frecvent

întâlnite în practica medicală, cum sunt bolile pulmonare
cronice, tuberculoza, ateroscleroza,
 INFLAMAŢIA CRONICĂ SE PRODUCE
ÎN UNA DIN URMĂTOARELE SITUAŢII

1) Persistenţa infecţiei cu anumiţi germeni

infecţioşi, (TBC), dar şi în cazul contaminării cu anumite
virusuri, fungi, paraziţi-microorganisme cu toxicitate
scăzută, care determină un tip particular de răspuns
imun, cunoscut ca hipersensibilitate de tip întâziat.
2) Expunere prelungită la agenţi potenţial toxici
de natură endogenă şi/sau exogenă (silicoza etc).
3) Autoimunitatea - reacţiile imune se dezvoltă
împotriva structuri antigenice proprii - autoimunopatiile.
- reacţiile/tulburările imune joacă un rol important
în numeroase boli inflamatorii cronice, cum sunt artrita
reumatoidă sau lupusul erithematos etc.
 În inflamaţia cronică se constată:

1) Infiltraţii cu mononucleare - macrofage,

limfocite, celule plasmatice;
2) Distrucţii tisulare - provocate atât de
persistenţa agentului declanşator la nivelul ţesutului
lezat cât şi de prezenţa celulelor inflamatorii;
3) Încercări de refacere tisulară (vindecare,
regenerare) - prin înlocuirea ţesutului conjunctiv,
însoţite de procese de angiogeneză şi fibroză.
Infiltraţia cu macrofage este evenimentul
central în inflamaţiile cronice , acestea secretând
numeroşi produşi biologic activi care, dacă nu sunt
neutralizaţi, vor determina leziunile tisulare şi
fibroza specifice inflamaţiei cronice.
 Rolul macrofagelor activate
în evolutia inflamaţiei cronice

Macrofagele sunt activate

de citokinele (IFN-y)
sintetizate de limfocitele T
activate, dar şi de stimuli
non-imunologici cum sunt
endotoxinele bacteriene
 Mecanismele acumulării
macrofagelor în ţesuturi

Cel mai important fenomen

îl constituie permanenta
mobilizare şi recrutare a
macrofagelor de la nivelul
microcirculaţiei capilare.

Alături de macrofage, în
dezvoltarea procesului
inflamator cronic mai
participă şi limfocitele,
celulele plasmocitare,
eozinofilele, respectiv
celulele mastocitare.
 CLASIFICAREA INFLAMAŢIILOR

1. După fenomenele locale dominante:

 Inflamaţiile alterative:
 Inflamaţiile exsudative:
După compoziţia exsudatului
- seroase (infecţie cu Chlamidia spp.)
- catarală
- pseudomembranoasă
- purulentă ( empiemul, flegmonul, abcesul)
- hemoragică (difuză, în focare, hemoragico -
necrotică, gangrenoasă, putridă).

 Inflamaţiile proliferative sau productive:

 2. După caracterul reactivităţii organismului

Inflamaţia normergică - tipul obişnuit de reacţie

inflamatoare care evoluează în organismul cu proprietăţi imune
normale, în condiţiile contactului primar cu factorii flogogeni.

Inflamaţia hiperergică - se caracterizează printr-o

evoluţie acută, cu accentuate modificări alterative şi vasculare -
caracter determinat de starea de hipersensibilitate a
organismului faţă de agentul nociv.

Inflamaţia hipoergică - se dezvoltă în organismele cu o

capacitate imunologică accentuată faţă de agentul flogogen, dar
şi în cele cu o reactivitate foarte scăzută: animalele caşectice.
 3. Clasificarea după durata evolutivă

Inflamaţii acute - evoluează în decurs de

câteva zile, fenomenele dominante fiind cele
alterative şi exsudative pe când proliferarea
celular-tisulară este de intensitate redusă.
Inflamaţii subacute - cu o durată de 2-3
săptămâni şi modificări alterative foarte şterse.
- tulburările vasculo-exsudative sunt
prezente dar îşi schimbă caracterul iniţial de tip
granulomatos în tip productiv;
- componenta productivă domină modificările
exsudative direct proporţional cu durata evolutivă.
Inflamaţii cronice - durată lungă, de
luni/ani de zile – domină fenomene proliferative.
 ALTE CATEGORII DE INFLAMAȚII

Inflamaţia fiziologică - reprezintă un complex de

fenomene biologice ce se instituie la nivel uterin în
momentul implantării sau nidării zigotului şi se stinge
odată cu acceptarea zigotului.
- reacţia locală în urma vaccinării (postvaccinală)
este un alt exemplu de inflamaţie fiziologică .
Inflamaţia septică - poate fi produsă de bacterii,
virusuri, miceţi, paraziţi, fiind expresia unei interrelaţii
dinamice între agentul etiologic şi gazdă, fiecare
dispunând de mecanisme defensive şi ofensive proprii.

Inflamaţia aseptică - evoluează în absenţa unor

factori flogogeni biologici şi este mai uşor suportabilă.
- cazul abcesului de fixaţie, produs (odinioară) prin
injectarea subcutanată a uleiului de terebentină.
 INFLAMAŢIA CA REACŢIE SISTEMICĂ

Reacţiile sistemice asociate cu

răspunsul inflamator, în special la indivizii
afectaţi de un proces morbid infecţios, sunt
cunoscute sub termenul colectiv de:
- răspuns de fază acută,
- sindromul de răspuns sistemic inflamator
(SIRS)
- sunt răspunsuri la acţiunea
citokinelor, a căror sinteză este stimulată de
produşi bacterieni de tipul LPS (lipopolizaharide ).
Răspunsul inflamator de fază acută consistă
dintr-o succesiune de modificări clinico -
patologice, printre care cele mai importante sunt

Febra este unul din evenimentele centrale ale

răspunsului de fază acută, caracterizat printr -o creştere a
temperaturii corporale cu 1 până la 4 grade C.
Produşii bacterieni, de tipul LPS, numiţi şi pirogeni
exogeni, stimulează leucocitele să elibereze citokine din
categoria IL-1 şi TNF - pirogeni endogeni. Rolul
acestor mediatori este de a creşte nivelul enzimelor
(cicloxigenazelor) care convertesc acidul arahidonic în
prostaglandine – care stimulează sinteza de
neurotransmiţători de tipul AMPc, a cărui funcţie este de
a reseta termostatul hipotalmic la un nivel superior.
Proteinele de fază acută (proteina C reactivă)
sintetizate în ficat, ca parte a răspunsului inflamator.
Leucocitoza reprezintă o trăsătură comună a
răspunsului inflamator, în special cel de natură bacteriană
 CONSECINŢELE INFLAMAŢIILOR
DEFECTIVE SAU EXCESIVE
Inflamaţiile defective evoluează cu o
susceptibilitate crescută la infecţii de natură microbiană,
întârziind astfel vindecarea rănilor şi a ţesuturilor lezate.
Inflamaţia excesivă constituie fundamentul
multora din categoriile de boli infecţioase şi/sau virale,
dar nu numai, întâlnite în patologia animală şi umană.
- reacţiile alergice, caracterizate printr-un răspuns
imun necontrolat împotriva unor antigeni ambientali
- bolile autoimune, în care răspunsul imun se
dezvoltă împotriva propriilor structuri antigenice ale
organismului, determinând leziuni tisulare inflamatorii.
- inflamaţiile de lungă durată şi procesele de
fibroză care le însoţesc sunt responsabile pentru multe
din aspectele patologice ale infecţiilor cronice, a bolilor
metabolice, dar şi a altor tipuri de îmbolnăviri.
 REGENERAREA TISULARĂ
Capacitatea organismului de a înlocui celulele
moarte sau lezate şi de a declanşa procesele reparatorii
tisulare postinflamatorii este esenţială pt. supravieţuire.
Repararea leziunilor tisulare cauzate de diferite
tipuri de injurii cronice este un proces care se desfăşoară
în două etape strâns interconectate:
1) regenerarea,
2) vindecarea.
- regenerarea constă în restituirea ţesutului
pierdut prin diferite tipuri de leziuni,
- vindecarea vizează refacerea structurii ţesutului
lezat, însoţită însă de formarea ţesutului cicatricial.
 Mecanismele regenerării tisulare

Capacitatea regenerativă tisulară este

rezultatul a 2 categorii de factori:
- capacitatea celulelor aflate în repaus (G0)
de a reintra în ciclul/diviziunea celulară;
- diferenţierea eficientă a celulelor stem din
regiunea tisulară lezionată.
Capacitate de regenerare/refacere a ţesuturilor şi
organelor este specifică organismelor animale, multe din
procesele care se referă la regenerarea tisulară la
mamifere reprezintă procese de creştere compensatorii
care implică hiperplazia şi hipertrofia celulară.
- aceste procese restaurează capacitatea
funcţională a unui organ sau ţesut fără să fie absolut
necesară reconstrucţia anatomică iniţială .
 REPARAREA PRIN VINDECARE

Vindecare este un proces biologic complex

care implică o succesiune de evenimente:
1) Inducerea unui proces inflamator local, cu
îndepărtarea ţesuturilor deteriorate sau moarte;
2) Proliferarea şi migrarea celulelor ţesutului
conjunctiv şi parenchimatos;
3) Formarea de noi vase de sânge (angiogeneza) şi
de ţesut de granulaţie (cicatricial);
4) Sintetizarea de proteine ale matricei
extracelulare şi depunerea fibrelor de colagen;
5) Remodelarea tisulară;
6) Contracţia plăgilor şi fenomene de consolidare.
 Orice proces reparator este
influenţat de numeroşi factori:

- Mediul celular/interstițial,
- Gradul de extindere al leziunilor;
- Intensitatea factorilor patogeni;
- Durata de acţiune a stimulilor lezionali;
- Condiţiile care inhibă activităţile
reparatorii, cum ar fi:
- prezenţa de corpi străini,
- aportul inadecvat de sânge;
- Boli care inhibă procesele reparatorii
(ex: diabetul zaharat)
- Tratamentele cu hormoni steroizi.
Pr o c e s ul r e p a r a tor p o s t i n f l amato r are mai mu lt e
c on s ec inţe la n ivel loc al, in c lu z ând r e g e n er ar ea
ţ es u tului n ormal, v i n d e c ar ea c u p rod u c erea ţ es u t ul
c ic at ric ial ş i p r o ce s ul d e f i b r o ză .
 VINDECAREA PRIN CICATRIZARE

Vindecarea prin cicatrizare a rănilor cutanate

ilustrează principiile generale ale procesului de reparaţie
tisulară, care se aplică în majoritatea ţesuturilor.
- deşi cele mai multe leziuni cutanate se vindecă
fără să producă consecinţe neplăcute, ţesutul rezultat nu
funcţionează totdeauna perfect.
Din punctul de vedere al evenimentelor tisulare
implicate în acest proces, vindecarea plăgilor/rănilor
cutanate parcurge trei etape principale :
1) răspunsul inflamator propiu-zis;
2) formarea ţesutului de granulaţie+reepitelizarea;
3) contracţia plăgilor / depozitarea matrixului
extracelular şi remodelarea tisulară.
Etape implicate în vindecarea rănilor cutanate
 VINDECAREA PER PRIMAM

Vindecarea per primam se produce cu atât mai

rapid cu cât procesul implică o incizie chirurgicală
aseptică, neinfectată cu germeni microbieni, care
păstrează marginile plăgii relativ bine aliniate.

- numărul celulelor moarte/distruse este limitat,

- se păstrează continuitatea ţesutului conjunctiv,

- se păstrează continuitatea membranei epiteliale.

Procesul se desfăşoară în etape, pe o perioadă de

1-30 zile, fiecare etapă fiind caracterizată printr -o
succesiune de evenimente locale, finalizate prin
constituirea ţesutului de granulaţie şi vindecare a plăgii.
 VINDECAREA PER SECUNDAM

- se produce în situaţiile în care distrucţiile şi

pierderile celulare/tisulare în regiunea lezionată
sunt mari, astfel încât marginile plăgii nu sunt
apropiate, fapt ce complică procesul reparator.

- regenerarea celulelor parenchimatoase

distruse nu poate restaura complet arhitectura
originală a regiunii anatomice afectate,

- se formează ţesut de granulaţie în exces,

care acoperă din abundenţă marginile plăgii.
 Există câteva diferenţe majore
între cele două tipuri de vindecare

1) Reacţia inflamatorie este mult mai

pronunţată, datorită resturilor celulare moarte şi
cantităţii mari de exsudat, care trebuie înlăturate;

2) Se formează cantităţi mult mai mari de

ţesut de granulaţie/cicatricial reparator;

3) Se produce fenomenul de contracţie al

plăgilor sau leziunilor, în cazul în care dimensiunile
acestora sunt foarte mari.

4) Are loc formarea unor cicatrici substanţiale

şi subţierea epidermului în zona afectată.
 Factori care întârzie vindecarea rănilor cutanate
Factori generali (sistemici) Factori locali

Vârsta, Aportul sanguin

Anemia, Infecţiile bacteriene locale
Statusul nutriţional
Corpurile străine
Medicamentele (steroizii,
medicaţia citotoxică, antibioterapia Hematoamele
intensivă) Stresul mecanic, denervarea.
Tulburările genetice (ex: Ţesuturile necrozate
osteogeneza imperfectă)
Tehnicile chirurgicale:
Deficienţe vitaminice: A, D, C, K,
închiderea necorespunzătoare
tiamină, riboflavină, acid
a unei plăgi cutanate, sau
pantotenic. hipoproteinemia
închiderea sub tensiune
Balanţa hidroelectrolitică:
deshidratare, edeme. Tipul de ţesut lezionat
Medicamente: imunosupresoare,
glucocorticoizi, anticoagulante,
antibuioterapia excesivă
Afecţiuni: diabet zaharat,
hemofilie, boli maligne
 FIBROZA
Mecanismele care stau la baza formării
ţesutului cicatricial:
- proliferarea celulară,
- interacţiunile celulare,
- interacțiunile matrixului extracelular,
- depozitarea ECM/MEC,
sunt similare celor întâlnite în procesele de fibroză
asociate bolilor inflamatorii cronice (ex: artrita
reumatoidă, fibroza pulmonară sau ciroza hepatică).
- toate aceste situaţii clinice sunt asociate cu
persistenţa stimulilor iniţiali fibrozanţi, respectiv cu
dezvoltarea unor reacţii imune sau autoimune excesive
S t i m u l ii p e r s is ten ţ i a i r ă s p u ns u lu i i n f l a ma to r
cro nic ac t ivează macrof agele şi limf ocit ele,
d et ermin ând elib erarea f ac t orilor d e c reş t ere ş i a
c it ok in elor, c are in t en s ific ă s in t ez a d e c olag en .
 IMPLICAȚIILE CLINICE ALE FIBROZEI

Procesul de fibroză constituie mecanismul fizio-

patologic central în boala pulmonară interstiţială cronică,
- cauzată de inhalarea unor particule minerale de
azbest sau de siliciu,
- putând fi întâlnită şi la nivelul tractului
gastrointestinal sau în rinichi, ca rezultat al expunerii la
radiaţii (ex: radioterapia în cancer).
În pancreatitele cronice, crizele repetate de
inflamaţie pancreatică determină pierderi de celule ale
acinilor pancreatici, care sunt înlocuite prin ţesut fibros.

Cicatricile asigură un suport morfologic care

permit parenchimului rezidual să continue să
funcţioneze – cu condiția să nu fie excedentare.