REFERAT

la limba și literatura română

pe tema :

“Teme și motive dominante în

lirica eminesciană”

1
Cuprins:

I. Preliminarii – pagina 3
II. Teme și motive dominante în lirica eminesciană : pagina 3-8
1. Cosmogonia – pagina 3- 5
2. Istoria – pagina 5– 6
3. Iubirea – pagina 6 – 7
4. Natura – pagina 7– 8
5. Destinul geniului – pagina 8
III. Concluzii- pagina 9- 11

2
 I. Preliminarii

Mihai Eminescu(1850-1889) este cel mai mare reprezentant al romantismului românesc

și cel din urmă mare poet romantic european. Eminescu a făcut parte din seria de scriitori
care au dat strălucire acestui curent: V. Hugo, Byron, Shelley, Lamartine și alții. Opera sa
cuprinde teme, motive și atitudini ce țin de marea literatură a lumii.

Creator pentru care poezia nu este un exercițiu exterior , ci un mod profund de

existență, Mihai Eminescu a lăsat posterității o operă diversă, care cuprinde poezii, teatru,
publicistică și traduceri. Poeziile au la bază mai multe teme și motive de largă inspirație
istorică, filosofică și socială. Marile teme ale creației eminesciene au fost analizate de
George Călinescu în “Opera lui Mihai Eminescu”, lucrare în cinci volume, aparută între
anii 1934-1936.

Ele se clasifică în trei mari coordonate, care reprezintă în același timp și sursele de
inspirație ale creației eminesciene: istoria, natura si folclorul. Pe lîngă acestea mai intîlnim
și alte teme abordate de Eminescu în opera sa, precum: cosmogonia, iubirea si tema
geniului. Ca motive poetice specifice, desprindem : motivul lunii, motivul visului, motivul
codrului, motivul izvoarelor, motivul florilor de tei, motivul florilor albastre, motivul mării
etc.

II. Teme si motive dominante în lirica eminesciană:

1. Cosmogonia

Tema cosmogonia tratează nașterea și stingerea universului, avînd ca motive luceferii,

stelele, luna și zborul prin spațiul sidelar.Tema este ilustrată îndeosebi în "Scrisoarea I",
prin cugetarea batrînului dascăl la soarta universului, la modul în care a luat naștere și la
felul în care se va stinge. Cosmosul mai este tratat de Eminescu în poemul "Luceafărul", în
"Rugăciunea unui dac" și în poemul postum intitulat "Genaia".

"Scrisoarea I", "Luceafărul" si "Rugăciunea unui dac" sunt cîteva din lucrările care au
ca temă "Facerea si desfacerea", denumire dată de George Calinescu. Unul din motivele
cuprinse de această temă este proporția gigantică a spațiului și timpului universal. Acest
3
motiv reprezintă viziunea romantică eminesciană a Cosmosului în antiteză cu ființa umană
neînsemnată și muritoare; această viziune mai cuprinde și evoluția Cosmosului (situată
între cele doua capete: geneza si stingerea), armonia născuta din rotirea aștrilor și
perspectiva mitologică.

"Scrisoarea I" este lucrarea reprezentativă acestei teme, fiind alcatuită dintr-o
cosmogonie cuprinsă între două cugetări: una pe tema destinului uman si una pe tema
soartei geniului. În prima parte a textului (versurile 1 -28) ne este prezentat un cadru
romantic, la vreme de seară, unde lumina enigmatică a lunii se împrăștie peste o lume
vană, născută dintr-un vis al Neființei. Această priveliște din natură scoate la iveală mai
multe ipostaze ale ființei umane, dintre care reținem doar două:"Vezi pe-un rege ce-
mpînzește globu-n planuri pe un veac,/ Cînd la ziua cea de mîine abia cugetă un sărac./
Deși trepte osedite le-au ieșit din urna sorții,/ Deopotrivă-i stapînește raza ta si geniul
morții".

În altă parte a poemului, Eminescu îi prezintă pe oameni ca fiind "umbre pe pînza

vremii", care se metamorfozează în "mii de coji" și în "nume trecătoare" duse de timp;
trecătoare este și gloria, umilul om sărac și regele cel puternic fiind uniți de același destin,
care cuprinde tot ceea ce se află sub patima vremii: "geniul morții". Nimeni și nimic nu
poate sta în calea acestui destin: nici Timpul (care va deveni eternitate moartă), nici
Universul(care cîndva nu va mai exista) și nici Geniul (care trăiește drama unei minți
îngrădite de timpul prea scurt al vieții umane); întregul poem este străbătut de ideea
romantică a succesiunii generațiilor, a evoluției și a morții universale.

Viziunea mitologică a nașterii Universului; timpul anterior nașterii celei dintîi planete
coincide cu "A fost odată" al basmelor. Tot la mitologie face referire si imaginea titanului
întunecat, cu sugestii in care Ființa, Neființa si Nepătrunsul apar ca niște zeități, iar pacea
intruchipată ce stapînă a Haosul "pare a fi un dragon mitic", după spusele lui George
Călinescu. Viziunea gigantică a Cosmosului în care rotirea lentă a planetelor creează
impresia de armonie.

4
 Viziunea stingerii Universului este prezentată în ultima parte a poemului(versurile 75 -
86); spaima creată de moartea Universului face ca planetele sa înghețe și ca timpul să
devină vețnicie prin trecere în neființă.

2. Istoria

Tema istoriei ilustrează două mari motive: pe de o parte, marile civilizații, privind
succesiunea generațiilor , stingerea strămoșilor glorioși și nașterea unor urmasi corupți , si
pe de altă parte istoria națională care la o scară redusă tratează aceeași antiteză trecut-
prezent, stramoși-urmași.

Aceste motive sunt întîlnite la Eminescu în următoarele creații:"Împărat și

proletar",”Memento mori", „Epigonii”, „Scrisoarea III”, “Ce-ți doresc eu ție, dulce
Românie”. Toate aceste creații se axează pe ideea incompatibilității totale dintre măreția
trecutului și decăderea prezentului.

Alte motive specific acestei teme si întîlnite în creațiile sus-menționate sunt

patriotismul (Scrisoarea III :"Și de aceea tot ce mișcă în țara asta rîul,ramuri / Mi-e prieten
numa mie iară ție dușman este / Dușmănit vei fi de toate fără a prinde chiar de veste / N-
avem oști dară iubirea de moșie e un zid / Care nu se înfiorează de-a ta faima
Baiazid"),inechitatea sociala și societatea coruptă: ("Iară noi ?noi epigonii?Simțiri reci
harfe zdrobite/ Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrîne ,urîte./În noi totul e spoială totu-i
lustru fără bază;/ Voi credeati în scrisul vostru,noi nu credem in nimic;/Imparat si proletar:
Spuneți-mi ce ii dreptatea?cei țări se ingridiră/ Cu averea și mărirea în cercul lor de legi;/
Prin bunuri ce furară în veci vezi cum conspiră/ Contra celor ce dînsii la lucru-i osîndiră/
Și le subjuga munca vieții lor întregi") ("Epigonii").

Aceasta este cea de-a treia temă romantică eminesciană, lucrarea ce-i corespunde fiind
"Scrisoarea III". Cel dintîi motiv al acestei teme este visul. La fel ca și Cosmosul, care s-a
născut dintr-un vis al Neantului, a luat viața și imensul stat otoman: dintr-un vis al
primului sultan; istoria marelui popor turc reprezintă doar împlinirea visului.

Romantică mai este si antiteza care atinge nivelul modelului primordial repetabil: între
Cuceritor(Baiazid) și Apărător(Mircea cel Bătrîn), între armata transformată în "pleavă" și
5
cea devenită "potop ce prapădește", între perioada întemeierii și cea a surpării. Imaginea
aproape fabuloasă a voievodului este de asemenea un motiv romantic. În momentul luptei
Mircea capătă proporțiile unui erou. Elementele naturii participă și ele la acest eveniment.
Dunărea(care devine și ea un personaj ce îneacă "spumegînd" oastea dușmană),
codrul(care ascunde "mii de capete pletoase" ca niște clone ale lui Mircea) si "rîul -ramul"
sunt simboluri ale naturii veșnic vii.

3. Iubirea

Tema iubirii are in centru femeia care îmbracă la Eminescu mai multe ipostaze: femeia-
înger,femeia-demon,femeia-misterioasă,o permanentă enigmă. Indiferent de ipostaza în
care este surprinsă , femeia reperezintă partenera prin care eul liric realizează idila într-un
cadru natural adecvat. Spatiul natural este în deplină concordanță cu stadiul relației
amoroase: naturi luxuriante, cu motive specific eminesciene(teiul, lacul, teiul înflorit,
salcîmul, codrul, alcătuiesc un cadru ocrotitor pentru perechea ce își împărtășește
sentimentele. Iubirea trecută este ilustrată printr-o natură cu elemente specific elegiace:
“S-a dus amorul”, ”De cate ori, iubito”, „Pe langa plopii fara soț”.Totodată, în aceste
poezii spațiul natural , vegetal, este înlocuit de cel citadin , ca marcă a deteriorării
sentimentului de iubire.

Iubirea împărtășită este întîlnită în poezii precum : "Floare albastra","Lacul", "Dorinta",

"Sara pe deal". În poeziile lui Eminescu iubirea este un vis, un ideal mereu neîmplinit;
diferența dintre cele două perioade de creație ale poetului este că în prima parte natura
apărea ca un spațiu feeric, elementele acesteia constituind motive romantice: codrul(spațiu
magic și plin de mister), teiul(arbore sfînt care îi îmbracă pe tineri cu veșmîntul
nevinovăției), lacul(element lamartinean al visului de iubire), luna și mulțimea de flori.

Dacă citim poeziile închinate dragostei, remarcăm că Eminescu reface destinul

Luceafărului; el trăiește visul unei iubiri pamîntene mereu neîmplinite:"Dar nu vine,
singuratic/ În zadar suspin și sufăr/ Lînga lacul cel albastru/ Încărcat cu flori de nufăr."
("Lacul"); "Pe lîngă plopii fără soț/ Adesea am trecut;/ Mă cunoșteau vecinii toți/ Tu nu m-
ai cunoscut". ("Pe lîngă plopii fără soț").

6
 Un alt motiv este neințelegerea de care dă dovada femeia ce i-a oferit măreția eternizării.
Iubita este și ea o fată de împărat, pe care poetul o apăra de scurgerea timpului și o pune în
lumina Genezei. Dar pe măsura ce visul de iubire se stinge, iubita se pierde în negurii
uitării, în mit:"Căci astăzi, daca mai ascult/ Nimicurile -aceste,/Imi pare-o veche, de
demult/ Poveste."

4. Natura

Una din temele abordate cu precădere de Eminescu în creatia sa este natura . Natura ,
conturată sub două ipostaze: marile imensități spațiale(reprezentate de mare și cer), la
care se opun pădurile sălbatice, codrul și teiul .

Natura cosmică prezintă motive :luna , stelele și luceferii , intîlnite în toate poeziile care
abordează nașterea universului: Scrisoarea I , Luceafarul.

Natura terestră apare în poeziile de dragoste prezentînd motive specific eminesciene :

teiul în floare, codrul, plopii , floarea albastră, marea, lacul (“Pe langa plopii fara sot”
,”Lacul”, „Dorința”). Această din urmă poezie împletește cele două teme: natura și iubirea
ilustrînd chemarea erotică a bărbatului, invitarea iubitei într-un cadru natural mitic: "Vino-
n codru la izvorul/ Care tremură pe prund/ Unde prispa cea de brazed/ Pleci plecate o
ascund / Adormind de armonia/ Codrului bătut de gînduri/ Flori de tei deasupra noastra/
Or sa cada rînduri-rînduri".

Tot dorul copilului Eminescu după cadrul natal natural al Ipoteștiului este regăsit în
versurile: "O rămîi ,rămîi la mine/ Te iubesc atît de mult!/ Ale tale doruri toate/ Numai eu
știu să le-ascult/.../ Astăzi chiar de m-aș întoarce/ A-nțelege n-o mai pot./ Unde ești
copilărie , / Cu pădurea ta cu tot". ( "O, rămîi.").

Dragostea poetului pentru natură îl determină pe acesta sa dorească sa fie înmormîntat

în mijlocul cadrului natural: "Mai am un singur dor/ În liniștea serii/ Să mă lăsați să mor,/
La marginea marii./ Să-mi fie somnul lin/ Și codrul aproape/ Pe-ntinsele ape. ( "Mai am
un singur dor")

7
 Același testament poetic se regăsește și în variantele : "De-oi adormi"," Nu voi mormînt
bogat", "Iar cînd voi fi pamînt".

5. Destinul geniului.

Geniul este prezent în patru ipostaze : omul superior prin inteligență, profund nefericit
de condițiile în care este nevoit să trăiască (bătrînul dascăl din Scrisoarea I), Creatorul său
Demiurgul (forța cosmică ce a dat naștere Universului : Luceafărul), ființa care nu se
supune morții biologice (Hyperion din Luceafărul) și demonul ca forță a răului (în "Înger
și Demon”).

În toate poemele, geniul este o ființă fără de stea, o formă de manifestare a divinității
supreme unice, deoarece Demiurgul l-a creat înaintea lumii. Originea sa deosebită așează
geniul de-asupra lumii, a framîntărilor ei și a timpului.

Această temă romantică a liricii eminesciene este intîlnită și în poezia "Oda", în care
nefericirea și nemurirea sunt condițiile interioare ale geniului; de aici vine și tentația de a
coborî pe pămînt pentru a căuta ceea ce nu i s-a dat – dragostea: "Nu credeam să-nvăt a
muri vreodata;/ Pururi tînăr înfășurat în manta-mi,/ Ochii mei visători nălțăm la steaua/
Singuratății./ Cînd deodată tu răsărisi în cale-mi,/ Suferința tu, dureros de dulce./ Pîn-în
fund baui voluptatea morții/ Neînduratoare." ("Oda")

Condamnat să rămînă de-a pururi singur, neînțeles de ceilalți și aspirînd în permanență

la iubire, geniul se retrage în sine insuși, ocrotit fiind de spațiul în care există: "Trăind în
cercul nostru strîmt/ Norocul va petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece.
(Luceafărul).Condiția nemuritoare îl face să sesizeze diferența uriața dintre el si pamînteni,
care, pe durata scurtei lor existențe se află sub semnul norocului.

8
III. Concluzii:
Mihai Eminescu reprezintă continuitatea culturii și a literaturii române în ceea
ce s-a realizat pînă la el, poetul deschizînd, prin modernitatea totală a gîndirii și
a creației sale, drumul spre mai deplinele împliniri. Acesta varolifică în opera sa
știința, filozofia, ritmul istoric al veacului, înțelepciunea anticilor. Opera lirică a
lui Mihai Eminescu își articulează universul de cuget și simțire în jurul cîtorva
teme și motive esențiale, care se constituie ca ipostaze lirice ale aceleiași priviri
asupra omului ca ființă cosmică, sau ca ființă a naturii, a omului ca ființă a
istoriei, sau ca ființă a dragostei. Se observă la el o anumită concentrare a forței
creatoare, în sensul că temele mari se nuanțează în variante, căci “ poetul nu
inventează teme cu fiecare poezie, ci le reia, scoțînd efecte de sunet, mișcare,
culoare sau de viață sufletească, din insistenta lor repetare” ( George Călinescu).
La Eminescu, gestul prim al atitudinii lirice este acela de cuprindere a omului
în spectacolul cosmic. Prin aceasta, ființa umană și rostul ei capătă alte
dimensiuni, iar valorile cunosc o altă dispunere decît din cea a măruntei
perspective pămîntești. Relația om- univers se prezintă sub trei înfățișări poetice:
una cosmogonică, alta sarcastică și a treia- de permanență – elegiacă ( sinteza lor
apare în Scrisoarea I ). Integrarea ființei eminesciene în spectacolul cosmic (
realizată și în alte poezii ca Rugăciunea unui dac, Luceafărul, La steaua, Odă –
în metru antic – etc.) dă caracterul universal al operei sale, modul de pătrundere
simțirea și înțelegerea tuturor.
Altă temă de bază a operei eminesciene este istoria, văzută în mai multe
ipostaze. Este „panoramă a deșertăciunilor” în Memento mori, mister al
etnogenezei în Decebal și strigoii, spațiu întunecat al pasiunilor grele în Grue
Sînger sau timp ideal de manifestare a geniului poetic în Scrisoarea III. Peste tot
se simte întrepatrunderea cu tema timpului. Istoria este o succesiune de civilizații,
e un document al zădărniciei, o repetare mecanică. Deși în poeziile pe teme
naționale rămîn urme din această filozofie (Mureșan), preocuparea lui Eminescu
merge spre o altă problematică, spre o meditație patriotică ( Ce-ți doresc eu ție,
dulce Românie), mai accentuată în Scrisoarea III, în care trecutul apare, ca la

9
pașoptiști ca termen de antiteză pentru prezent. O particularitate a viziunii
eminesciene asupra istoriei naționale este asocierea ei cu ideea de patrie și cu
sentimetul patriotismului. Despre acest sentiment vorbește Eminescu fie în
aforismele sale, fie în ritmurile avîntate ale odei ( Ce-ți dores eu ție, dulce
Românie/ Țara mea de glorii, țara mea de dor) sau în cele patetice ale doinei.
Prin celelalte doua teme fundamentale – natura și dragostea – romantismul
operei lui Eminescu se împlinește într-o adîncă autohtonizare. Cîntarea naturii,
ilustrată de poeți ca Novalis, Lenau, Lamartine sau Leopardi, se regăsește și la
Eminescu în gesturile tipice ale poeziei europene: contemplare detașată,
cufundare în ființa metafizică a naturii, concordanță a eului cu natura, evadarea în
natură, consolarea prin natură. Dar în imaginea poetică a naturii eminesciene apar
toate elementele spațiului românesc pe care sensibilitatea poetului le-a perceput
dintr-un lung exercițiu al iubirii pămîntului natal. În lirica lui peisagistică,
Eminescu nu merge pe linia lui Alecsnadri, nu descrie tablouri cu valabilitate de
sine stătătoate, nu creează pasteluri. Natura are la el o altă funcție, încadrează și
potențează un sentiment, o idee, o atitudine; participă la crearea unui spectacol
petic, devine paradis în poezia erotică, personaj care “face teria spețelor
veșnice”(G. Călinescu) în Revedere, realitate metafizică în Mai am un singur
dor. Există o geografie eminesciană cu o configurație solară și alta nocturnă.
Poetul abordează motivul codruluiu, izvoarelor, lacului, cărărilor. Ochiul lui
cuprinde dealul, văile înguste și aburite, „cîmpiile asire”, sau “întunecata mare”
peste care veghează luna, stelele, soarele, luceferi, bolta senină, unde se aud apele
murmurînd și florile de tei căzînd în părul îndrăgostiților.
De asemenea, G. Călinescu arată în studiilr sale că “Eminescu e un mare erotic
prin gravitate. Așa cum iubește el , poporul nu iubește decît o singură dată, la
vîrsta înfloririi vieții bărbătești și a nubilității”. De aici derivă și pasionalitatea
adolescentină a poeziei de dragoste pe care o remarcă și Tudor Arghezi:”La
Eminescu e o dragoste mai cu seamă senzuală, o dragoste pribeagă, de
pasiune…”. Tipologia erotică are la Eminescu două înfățișări: una care iese din
mișarea sentimentului spre ideal și care e dorință, aspirație, dorul de fericire( în

10
 seria de idile Dorința, Lacul, Floare albastră, Sara pe deal), și alta, luînd forma
romanței, care crește sin dezamăgire, ca tînguire a neîmplinirii ( Pe lîngă plopii
fără soț, Te duci , De cîte ori, iubito, Din valurile vremii). În ambele situații
poetul pare a șlefui variantele a două “scenarii” erotice.
Așadar, constituită prin sinteza izvoarelor folclorice ale lirismului cu cîteva din
marile direcții ale poeziei și gîndirii europene – sinteză săvîrșită într-o structură
creatoare purtînd pecetea geniului – opera lui Eminescu, poet al visului cosmic și
mitologic, își are locul propiu nu numai în literatura română, ci și în cea
universală.

Bibliografia și webografia :

1. https://ru.scribd.com/doc/41827523/MARILE-TEME-%C5%9EI-MOTIVE-ALE-
CREA%C5%A2IEI-EMINESCIENE
2. http://www.scritub.com/literatura-romana/Teme-si-motive-
eminesciene83206171.php
3. http://www.scrierile.com/referate/Mihai-Eminescu/Teme-si-motive-in-universul-
poetic-eminescian-re-rom.php
4. Limba și literature română- Manual pentru clasa a X- a; Editura didactică și
pedagogică, R.A., București- 1996; autori : Nicolae Nicolae, Emil Leahu,
Constantin Parfene.
5. Limba și literature română- Pentru examenul de bacalaureat și admitere în
facultăți; Meteora Press, 2002; autori:Prof. dr. C. Bărboi, Prof. V. Lișman, Prof.
M. Popescu.

11