Dioda (grec.

: di doi, dublu; hodos drum) este o componentă electronică cu două terminale (contacte) ,
având conductanță asimetrică. Dioda are rezistență mică (ideal zero) la trecerea curentului într-o direcție
și rezistență mare (ideal infinită) la trecerea în cealaltă direcție. Dioda semiconductoare, cea mai des
utilizată diodă, este o bucată cristalină de material semiconductor având la bază o joncțiune p-nconectată la
2 terminale electrice. O diodă de tip tub vidat are doi electrozi, un anod și un catod încălzit. Diodele
semiconductoare au fost primele dispozitive electronice confecționate din semiconductori. Descoperirea
proprietăților de redresare ale cristalului a fost făcută de către fizicianul german Ferdinand Braun în
anul 1874. Astăzi majoritatea diodelor sunt făcute din siliciu, însă există și alți semiconductori
precum seleniul sau germaniul care sunt utilizați la construcția diodelor.

Funcții principale[modificare | modificare sursă]

Cea mai utilizată funcție a diodei este de a permite trecerea unui curent electric într-o direcție (numit și
curent direct al diodei), blocând totodată trecerea curentului în direcția opusă (numit și curent invers al
diodei). Acest comportament unidirecțional este numit redresare și este utilizat la convertirea curentului
alternativ în curent continuu.
În orice caz, diodele pot avea comportamente mult mai complicate decât această acțiune de tip deschis-
închis, datorită neliniarității caracteristicii curent-tensiune. Diodele semiconductoare încep să conducă doar
dacă un anumit prag al tensiunii electrice este trecut în direcția curentului direct. Căderea de tensiune la
bornele diodei în curent direct variază foarte puțin cu curentul și este o funcție de temperatură; acest efect
poate fi folosit în cazul senzorilor de temperatură sau al potențialelor de referință.
Caracteristica curent-tensiune a diodelor semiconductoare poate fi modificată prin variația materialelor
semiconductoare utilizate și prin dopaj, introducând impurități în materiale. Aceste tehnici sunt utilizate
pentru crearea diodelor cu scop special care pot performa diverse funcții. De exemplu diodele pot fi folosite
pentru a regla tensiunea (diodă Zener), pentru a proteja circuitul de valuri de tensiuni mari (diodă avalanșă),
pentru a regla electronic radioul sau receptoarele TV (diodă cu capacitate variabilă), pentru a genera
oscilații de radio-frecvență (diodă tunel, diodă Gunn) sau pentru a produce lumină (diodă electro-
luminiscentă).

Clasificare [1][modificare | modificare sursă]

Diodă cu gaz[modificare | modificare sursă]

 Tub electronic cu gaz, cu descărcare în arc, având doi electrozi: un anod și un catod. Poate fi:
 cu catod cald (gazotron);
 cu catod rece. Dioda cu gaz cu catod rece are în balon un gaz inert (de regulă neon), la
o presiune de 0,1 mm col. Hg.
 Nu conține niciun dispozitiv pentru comanda arcului. Ca electrod, pentru producerea arcului, se
utilizează o sondă de aprindere, iar la creșterea tensiunii și a curentului, descărcarea se propagă de la
sondă, până acoperă întregul anod.
 Utilizare:
 - stabilizator de tensiune
 - sursă stroboscopică de lumină
 - generator de relaxare
 - dispozitiv de protecție la supratensiune
 - tub de semnalizare
Diodă cu vid[modificare | modificare sursă]

Secțiune printr-o diodă cu vid

 Tub electronic cu vid, având doi electrozi: un anod și un catod.

 Catodul încălzit până la incandescență (direct sau indirect), emite electroni care formează în jurul lui o
sarcină spațială. Aplicând pe anod o tensiune pozitivă (în raport cu catodul), electronii concentrați în
zona catodului încep să se deplaseze către anod, constituind curentul anodic al diodei cu vid, care
circulă și prin circuitul extern aferent.[2]
 Dacă încălzirea catodului este constantă, curentul anodic variază în funcție de tensiunea anodică după
Legea lui Boguslavski - Langmuir ( legea exponentului 3/2 ), valabilă pentru tensiuni anodice mici. La
tensiuni anodice mai mari curentul nu crește nelimitat, ci se limitează la valoarea de saturație (egală cu
valoarea curentului de emisie a catodului).
 Dioda cu vid este un element neliniar. O tensiune alternativă aplicată între catod și anod determină
circulația unui curent deformat, doar în cursul întregii alternanțe pozitive (sau într-o porțiune a
acesteia).

 Utilizare:
 - detector
 - redresor.
Diodă semiconductoare
Dioda semiconductoare este un dispozitiv electronic constituit dintr-o joncțiune pn prevăzută cu contacte
metalice la regiunile p și n și introdusă într-o capsulă din sticlă, metal, ceramică sau plastic[1].
Regiunea p a joncțiunii constituie anodul diodei, iar joncțiunea n , catodul.
Dioda semiconductoare se caracterizează prin conductivitate unidirecțională, ca și dioda cu vid:

 - în cazul polarizării în sens direct permite trecerea unui curent mare (curent direct),
 - în cazul polarizării în sens invers permite trecerea unui curent mic (curent invers).

Clasificare[modificare | modificare sursă]

 După materialul din care se realizează:
 - diodă cu germaniu,
 - diodă cu siliciu.
 După caracteristicile joncțiunii:
  - diodă redresoare
 - diodă stabilizatoare de tensiune (diodă Zener)
 - diodă de comutație
 - diodă cu capacitate variabilă (varactor sau varicap)
 - diodă tunel
 - diodă diac
 - diodă Gunn
Principalele caracteristici ale diodelor, trecute în cataloage, sunt următoarele:
VRRM - tensiunea inversă repetitivă maximă, este tensiunea maximă inversă la care poate rezista dioda,
atunci când această tensiune este atinsă în mod repetat. Ideal, această valoare ar fi infinită.
VR sau VDC - tensiunea maximă inversă de curent continuu, este valoarea maximă a tensiunii la care
dioda poate funcționa neîntrerupt, fără distrugerea acesteia. Ideal, această valoare a fi infinită.
VF - tensiunea (de polarizare) directă maximă, de obicei este specificată împreună cu valoarea curentului
direct. Ideal, această valoare ar fi zero: ideal, dioda nu ar prezenta niciun fel de opoziție în fața deplasării
electronilor. În realitate, tensiunea directă este descrisă de ecuația diodei.
IF(AV) - valoarea maximă (medie) a curentului direct, valoarea maximă medie a curentului pe care bobina o
poate suportă la polarizarea directă. Această limitarea este practic o limitare termică: câtă căldură poate
„suporta” joncțiunea P-N, având în vedere că puterea disipată reprezintă produsul dintre curent și tensiune,
iar tensiunea de polarizare directă depinde atât de curent cât și de temperatura joncțiunii. Ideal, această
valoare ar fi infinită.
IFSM sau if(vârf) - curentul de polarizare directă maxim, reprezintă curentul de vârf maxim pe care dioda îl
poate conduce la polarizare directă, fără ca acest curent să ducă la distrugerea diodei. Din nou, această
valoare este limitată de capacitatea termică a joncțiunii diodei, și este de obicei mult mai mare decât
valoarea curentului mediu datorită inerției termice. Ideal, această valoare ar fi infinită.
PD - puterea maximă disipată totală, reprezintă valoarea puterii (în Watt) pe care dioda o poate disipa fără
ca această putere să ducă la distrugerea diodei. Această valoare este limitată de capacitatea termică a
diodei. Ideal, această valoare ar fi infinită.
TJ - temperatura de funcționare a joncțiunii, reprezintă temperatura maximă admisă a joncțiunii P-N a
diodei, valoare dată de obicei în oC. Căldura reprezintă punctul critic al dispozitivelor semiconductoare:
acestea trebuie menținute la o temperatură cât mai apropiată de temperatura camerei pentru funcționarea
lor corectă și o durată de funcționare cât mai lungă.
TSTG - temperatura de depozitare, reprezintă valoarea temperaturii de stocare a diodelor (nepolarizate).
R(Θ) - rezistența termică, reprezintă diferența dintre temperatura joncțiunii și temperatura aerului exterior
diodei (R(Θ)JA), sau dintre joncțiune și contacte (R(Θ)JL), pentru o anumită putere disipată. Valoarea este
exprimată în oC/W. Ideal, această valoare ar fi zero, ceea ce ar înseamna că învelișul (carcasa) diodei ar fi
un conductor și radiator termic perfect, fiind capabil să transfere energie sub formă de căldură dinspre
joncțiune spre mediul exterior (sau spre contacte) fără nicio diferență de temperatură existentă în grosimea
carcasei. O rezistență termică ridicată se traduce prin faptul că dioda va stoca o temperatură excesivă în
jurul joncțiunii (punctul critic), în ciuda eforturilor susținute de răcire a mediului exterior diodei; acest lucru
duce la limitarea puterii maxime disipate.
IR - curentul maxim de polarizare inversă, reprezintă valoarea curentului prin diodă la polarizarea inversă și
aplicarea tensiunii de polarizare inversă maximă de curent continuu(VDC). Mai este cunoscut și sub numele
de curent de scăpări. Ideal, această valoare ar fi zero, deoarece o diodă perfectă ar bloca toți curenții atunci
când este polarizată invers. În realitate, această valoarea este mică în comparație cu valoarea curentului
maxim de polarizare directă.
CJ - capacitatea tipică a joncțiunii, reprezintă capacitatea intrinsecă joncțiunii, datorită comportării zonei de
golire precum un dielectric între anod și catod. Această valoare este de obicei foarte mică, de ordinul
picofarazilor (pF).
trr - timpul de revenire invers, reprezintă durata de timp necesară „stingerii” diodei atunci când tensiunea la
bornele sale alternează între polarizare directă și polarizare inversă. Ideal, această valoare ar fi zero: dioda
se „stinge” imediat după inversarea polarității. Pentru o diodă redresoare tipică, timpul de revenire este de
ordinul zecilor de microsecunde (ms); pentru o diodă de comutație rapidă, acest timp poate ajunge la doar
câteva nanosecunde (ns).
Diodă cu contact punctiform
Datorită faptului că dioda cu joncțiuni prezintă o capacitate echivalentă de minimum câțiva pF, ea nu poate
fi folosită la frecvențe foarte înalte unde și capacități de acest ordin de mărime au efecte lăturalnice
(secundare) considerabile. Pentru acest domeniu de frecvențe se folosesc diode de o altă construcție
tehnologică, numite diode cu contact punctiform.

Structură[modificare | modificare sursă]

Structura unei diode cu contact punctiform: 1- capsulă de sticlă; 2-electrozi metalici; 3-semiconductor de tip
n; 4-conductor subţire de wolfram

Structura unei astfel de diode constă din o capsulă de sticlă străbătută de doi electrozi metalici.
La extremitatea unuia dintre aceștia se fixează un monocristal de germaniu, de dimensiuni mici,
dopat n. După asamblarea mecanică, prin trecerea unui impuls de curent scurt, dar puternic, se
formează în zona contactului dintre firul ascuțit de wolfram și cristalul semiconductor, către
interiorul semiconductorului, o regiune de tip p. Se constituie astfel o joncțiune pn cu suprafață
foarte mică, de ordinul 10-4mm², având de asemenea o capacitate foarte mică (sub un pF). Din
această structură de mică capacitate decurg două consecințe:

 dioda poate funcționa foarte bine și la frecvențe foarte înalte (Xc >> Ri);
 curentul maxim admisibil este mic (mA);
Caracteristica statică a acestor diode este asemănătoare cu cea a diodelor cu joncțiune plană, cu
deosebirea că în regiunea polarizării inverse curentul nu prezintă un palier, ci crește continuu cu
tensiunea de polarizare inversă.

Utilizări[modificare | modificare sursă]

Diodele cu contact punctiform sunt utilizate în domeniul frecvențelor înalte și ultraînalte, ca detectoare și
schimbătoare de frecvență, putând fi folosite și în regim de impulsuri, ca diode de comutație.

Diodă laser
O diodă laser este un laser în care mediul activ este un semiconductor similar cu cel găsit într-un LED. Cel
mai des întâlnit și mai practic tip de diodă laser este format dintr-o joncțiune p-n alimentată prin injectarea
de curent electric. Aceste dispozitive sunt uneori numite diode laser cu injecție pentru a le deosebi
de diodele laser cu pompare (optică), diode mai ușor de produs în laborator.
Diodă Schottky
Dioda Schottky (denumită după fizicianul german Walter Schottky) este o diodă formată dintr-o joncțiune
metal-semiconductor, la fel ca și dioda cu contact punctiform.
Capacitatea acestei joncțiuni este foarte mică, ceea ce înseamnă că dioda poate lucra la frecvențe înalte.
Un alt avantaj al joncțiunii metal-semiconductor față de joncțiunea semiconductor-semiconductor folosită la
diodele convenționale este căderea mică de tensiune, numai 0,3 V față de 0,6 V cât este în cazul unei
diode din siliciu.
Diodele Schottky își datorează proprietățile faptului că purtătorii minoritari și recombinarea purtătorilor sunt
neglijabile, conducția fiind asigurată exclusiv de purtătorii majoritari: electroni în cazul semiconductorului de
tip N și goluri pentru P.
Diodele Schottky de mai mare putere se utilizează în circuite de comutație, putând lucra la frecvențe de
până la 1 MHz. O aplicație tipică pentru diodele Schottky de mică putere sunt circuitele de detecție și
mixare de radiofrecvență, în care aceste diode funcționează până la 5 GHz.
Un exemplu de diodă Schottky este dioda 1N5817; joncțiuni Schottky se găsesc și în circuitele
integrate din seria 7400 de circuite logice.
Dezavantajele principale ale diodei Schottky sunt tensiunea inversă maximă redusă
și rezistența serie mare. De asemenea, curentul invers relativ mare poate reprezenta o problemă în unele
aplicații.

LED
Un LED (din engleză light-emitting diode, însemnând diodă emițătoare de lumină) este o diodă
semiconductoare ce emite lumină la polarizarea directă a joncțiunii p-n. Efectul este o formă de
electroluminescență.
Un LED este o sursă de lumină mică, de cele mai multe ori însoțită de un circuit electric ce permite
modularea formei radiației luminoase. De cele mai multe ori acestea sunt utilizate ca indicatori în cadrul
dispozitivelor electronice, dar din ce în ce mai mult au început să fie utilizate în aplicații de putere ca surse
de iluminare. Culoarea luminii emise depinde de compoziția și de starea materialului semiconductor folosit,
și poate fi în spectrul infraroșu, vizibil sau ultraviolet. Pe lângă iluminare, LED-urile sunt folosite din ce în ce
mai des într-o serie mare de dispozitive electronice.

Istoric[modificare | modificare sursă]

Electroluminescența a fost descoperită în anul 1907 de către H. J. Round, folosind un cristal de carbură de
siliciu și un detector primitiv dintr-un metal semiconductor. Rusul Oleg Vladimirovich Losev a fost primul
care a creat primul LED prin anii 1920. Cercetarea sa a făcut înconjurul lumii, însă nu s-a găsit nici o
întrebuințare a acesteia timp de câteva decenii. În anul 1961, Bob Biar și Gary Pittman, au descoperit că
aplicând curent unui aliaj din galiu si arsen, acesta emite o radiație infraroșie. Primul LED cu emisie în
spectrul vizibil (roșu) a fost realizat în anul 1962 de către Nick Holonyak, când lucra la General Electric
Company . Un fost student al acestuia, M. George Craford, a inventat primul LED de culoare galbenă și a
îmbunătățit factorul de iluminare al Led-urilor roșu și roșu -portocaliu de circa zece ori în anul 1972. Până în
1968 LED-urile vizibile și cele infraroșii costau foarte mult, aproape 200 de dolari și nu puteau fi folosite
doar la aplicații minore. Prima corporație care a trecut la fabricarea LED-urilor pe scară largă a fost Monsato
Corporation, realizând în 1968 LED-uri pentru indicare. Acestea au fost preluat de către compania Hewlett
Packard și integrate în primele calculatoare alfanumerice. Primele LED-uri comercializate pe scară largă au
fost folosite pentru înlocuirea indicatoarelor incandescente, întâi la echipamentele scumpe ca cele de
laborator și de teste, apoi, mai târziu, la televizoare, radiouri, telefoane, calculatoare, chiar și ceasuri.
Aceste LED-uri roșii nu puteau fi folosite decât pentru indicare deoarece emisia de lumină nu era suficientă
pentru iluminarea unei suprafețe. În decursul anilor s-au descoperit și alte culori ale LED-urilor, cu capacități
mai mari de iluminare. Primul LED cu capacitate mare de iluminare a fost realizat de cercetătorul Shuji
Nakamura în anul 1993 dintr-un aliaj de InGaN. Acesta a fost premiat în anul 2006 cu Milennium
Technology Prize pentru invenția sa.
In anul 2008, cel mai puternic LED comercializat aparținea firmei sud-coreene Seoul Semiconductor[1]. Un
singur LED din seria Z-Power P7 atinge performanța de 900 Lumen la 10 Watt, deci o eficiența de 90 lm/W,
echivalând cu un bec obișnuit de 75W.
La 12 mai 2010, firma Nexxus Lighting a prezentat cea mai puternica lampă LED de uz casnic disponibilă
pe piață, cu o eficiență de 50 Lumen/Watt[2]. Luminozitatea lămpii Array LED PAR38 este comparabilă cu
cea a unui bec obișnuit/standard de 75 Watt atingând 985 Lumen la un consum de numai 18-20 Watt, fiind
în același timp și variabilă[3].
La 12 aprilie 2010, firma Toshiba a prezentat prototipul celei mai puternice lămpi LED de uz casnic și
industrial, cu o eficiență de 120 Lumen/Watt.[4]. Luminozitatea lămpii led este comparabilă cu cea a unui bec
obișnuit/standard de 100 Watt, atingând 1690 Lumen.
La 18 decembrie 2012, firma Cree a prezentat Lampa LED XLamp MK-R cu o eficiență de 200 Lumen/Watt
si cu o dimensiune de 7 x 7 mm.[5]. Luminozitatea lămpii led este comparabilă cu cea a unui bec
incandescent de 120 Watt, atingând 1769 Lumen la 15 W și 85°C.
La 5 martie 2013, firma Cree a prezentat Lampa LED de uz casnic cu o eficiență de 84 Lumen/Watt,
consum 9 - 9,5 Watt, preț sub 10$ în varianta de 40W și fasung standard E27.[6]. Luminozitatea lămpii led
este comparabilă cu cea a unui bec incandescent de 60 Watt, atingând până la 800 Lumen, fiind și variabilă
( în combinație cu un variator de tensiune).

Led organic[modificare | modificare sursă]

Led-ul organic denumit și OLED este o sursă de lumină plană formată din mai multe straturi extrem de
subțiri din materiale organice (care au la bază carbonul), ce pot emite lumină albă sau de diverse culori la
trecerea curentului. Chiar dacă se numesc organice, ele nu sunt biodegradabile. [7]

OLED
Un OLED (prescurtare din engleză de la Organic Light-Emitting Diode) este o componentă electronică în
formă de folie foarte subțire luminoasă făcută dintr-un material organic semiconductor. Mai este denumit
și LED organic. Comparând cu LED, tehnologia OLED este ieftină, neavând nevoie de
un monocristal scump, . În ceea ce privește luminozitatea OLED-urilor, în ultima vreme s-au făcut mari
progrese, fiind acum posibil să se renunțe la iluminarea suplimentară a fundalului/suportului (backlight).
Marele avantaj al tehnologiei vine din faptul ca OLED ofera control la nivel de fiecare pixel si astfel display-
ul poate afisa cel mai profund negru si cea mai realista si intensa paleta de culori.
O tehnologie nouă bazată pe OLED este așa-numita Active-Matrix OLED, cu abrevierea AMOLED sau AM
OLED. Aici termenul "Active Matrix" se referă la modalitatea de adresare (activare și dezactivare) a
fiecărui pixel constituent al ecranului.
Dezavantaje[modificare | modificare sursă]
Display-ul OLED aproape ca nu are dezavantaje, producatorii au îmbunatațit tehnologia de la an la an iar
acum durata de viață a OLED-ului se apropie de 100.000 de ore de funcționare. Acest număr de ore se
referă la timpul până la care luminozitatea display-ului OLED ajunge la 50%. Acest standard de măsurare
se aplică și pentru restul de categorii de display, CRT sau LCD/LED indiferent de rezoluție.
Când un ecran OLED arată o imagine cu culori închise, are un consum redus de curent electric (40-50%) în
comparație cu un ecran LCD (acesta este un avantaj), dar când arată o imagine cu culori deschise, atunci
OLED-ul poate să consume mult mai mult curent electric decât un ecran LCD. Acestă caracteristică este
foarte importană pentru aparatele mobile cu ecran OLED care sunt folosite pentru navigarea pe internet,
deoarece cele mai multe site-uri au culori deschise (sunt pe fond alb), caz în care ecranul OLED descarcă
mai repede bateria aparatului, în comparație cu un ecran LCD.

Aplicații deja realizate[modificare | modificare sursă]

 ecran pentru aparate de navigație personale, mobile
 ecran pentru videoplayere personale, mobile
 ecran pentru telefoane mobile cu OLED sau și AMOLED

Aplicații potențiale viitoare[modificare | modificare sursă]

OLED-urile se pretează în primul rând la producerea de ecrane pentru televizoare „mari”, de ordinul a 1 m
diagonală și mai mult, la telefoanele mobile, monitoare și display-uri de calculator, apoi și la elemente
iluminatoare de mare suprafață. Un avantaj important este și consumul redus de curent electric, care duce
la mărirea eficienței aparatelor cu OLED.
Deoarece materialele din care sunt făcute OLED-urile sunt flexibile, există în plus un mare potențial pentru
realizarea unor aplicații suplimentare în viitorul apropiat, ca de exemplu:

 ecrane flexibile, care se pot la nevoie împături sau se pot face sul
 așa-numita „hârtie electronică” (în engleză: e-paper), de ex. pentru publicarea ziarelor, în alb/negru cât
și color
 iluminarea locuințelor printr-o folie mare, subțire și transparentă (deci aproape invizibilă) aplicată direct
pe perete sa

Redresor
Un redresor este un dispozitiv electric care servește transformării curentului alternativ în curent continuu.
Procedeul poartă numele de redresare. Pentru netezirea pulsațiilor de tensiune continuă (redresată) sunt
folosite de regulă condensatoare electrice. Fizic, după tehnologia folosită pentru redresare se deosebesc (și
ca aspect exterior):

1. Tuburi electronice redresoare (cu vid)

2. Redresoare cu vapori de mercur
3. Diode redresoare semiconductoare
4. Tiristoare (diode redresoare controlate)

Utilizări[modificare | modificare sursă]

Redresoarele au numeroase întrebuințări, cel mai frecvent pentru alimentarea receptorilor de energie
electrică cu funcționare în curent continuu de la rețele de curent alternativ. Concret se pot menționa:

 - pentru alimentarea receptorilor (consumatori) de curent continuu (c.c.; în engleză DC) de la rețele de
curent alternativ (c.a.; în engleză AC)
 - pentru legătură electrică energetică între rețele electrice aflate la mare distanță
 - pentru cuplarea rețelelor de energie electrică de c.a. nesincrone (defazate reciproc) prin legătură în
c.c. la tensiune înaltă (kilovolți)
 - pentru măsurători în domeniul electric
 - în tehnica radio, de exemplu pentru demodularea semnalelor radio ce sunt modulate în
amplitudine pentru transmisie (emisie) la distanță.

Mono- și bialternanță[modificare | modificare sursă]

După felul de redresare al celor două alternanțe ale curentului alternativ, redresoarele pot fi:

 -cu redresare de tip "monoalternanță".

 -cu redresarea ambelor alternanțe (pozitivă și negativă), de tip "bialternanță".

Randament[modificare | modificare sursă]

Cele mai multe redresări de curent alternativ se fac cu diode normale (nu cu tiristoare) la
un randament energetic de până la 95%.