.

CEREREA - Condiţiile cererii

Până acum am studiat modificarea cantităţii cerute numai în funcţie de modificarea preţului,
considerând constante toate celelalte variabile care pot afecta comportamentul consumatorilor. Există
însă o serie de factori care exercită o influenţă puternică asupra cererii, dintre care cei mai importanţi
sunt:

a) Veniturile consumatorilor. În general, atunci când veniturile lor cresc, consumatorii cumpără mai
mult, iar când veniturile scad, cumpără mai puţin. Bunurile a căror cerere creşte când veniturile cresc şi
scade în situaţia inversă se numesc bunuri normale şi deţin cea mai mare pondere în totalul mărfurilor.
Alături de acestea există şi bunuri inferioare, despre care am discutat şi în capitolul precedent, a căror
cerere se află în relaţie inversă cu venitul: scade când creşte venitul şi creşte când venitul scade.
Exemple de astfel de bunuri sunt pâinea, fasolea, cartofii, îmbrăcămintea second-hand etc.

b) Preferinţele consumatorilor. O modificare a gusturilor consumatorilor în favoarea unui produs va

determina o creştere a cererii pentru produsul respectiv şi invers. Firmele investesc sume mari de bani
în publicitate tocmai pentru a orienta preferinţele consumatorilor în favoarea a ceea ce produc. De
asemenea, firmele care rezistă pe piaţă o perioadă îndelungată sunt cele care îşi înnoiesc continuu
produsele, deoarece apariţia produselor noi, mai performante, diminuează puternic cererea pentru
produsele deja existente.

c) Numărul consumatorilor influenţează direct cererea. De exemplu, reducerea natalităţii în România

determină o reducere a cererii de îmbrăcăminte pentru copii. Reducerea barierelor tarifare la importul
de autoturisme ar determina o creştere a numărului de consumatori de autoturisme provenite din
străinătate, deci o creştere a cererii.

d) Preţul altor bunuri. Există două categorii de bunuri:

– substituibile, care pot fi folosite alternativ pentru a acoperi aceeaşi nevoie; de exemplu mierea şi
zahărul sau autoturismul personal şi mijloacele de transport în comun;

– complementare, utilizate împreună pentru a acoperi o nevoie; de exemplu CD-urile şi CD-player-urile

sau autoturismul şi benzina sau motorina.

Dacă bunurile X şi Y sunt substituibile şi preţul bunului X creşte, consumatorii vor opta pentru
bunul Y, comparativ mai ieftin, ceea ce va conduce la creşterea cererii din acest bun.

Dacă X şi Y sunt complementare şi preţul lui X creşte, acest bun devine mai puţin accesibil,
cantitatea cerută scade, dar în acelaşi timp se va reduce şi cererea pentru bunul Y, ce nu poate fi folosit
fără X.

e) Previziunile consumatorilor. Aşteptările consumatorilor au în vedere: evoluţia preţului, a venitului, ca

şi posibilităţile de acces la anumite produse. În cazul în care consumatorii anticipează o creştere a
preţului în viitor, cererea prezentă creşte; asemănător, o anticipare a creşterii veniturilor conduce la
creşterea cererii. Dacă se prevede o penurie de produse în viitor, cererea prezentă creşte; de exemplu,
dacă se anticipează o criză valutară care să stopeze importurile, cererea pentru bunuri importate va
creşte.
 Creşterea şi reducerea cererii în funcţie de alţi factori decât preţul pot fi reprezentate grafic
astfel:

. Creşterea şi reducerea cererii

Pe scurt, cererea creşte atunci când:

– cresc veniturile consumatorilor;

– se accentuează preferinţele;

– creşte numărul consumatorilor;

– creşte preţul bunurilor substituibile sau scade preţul bunurilor complementare;

– se anticipează o creştere a preţului, a venitului sau o penurie de bunuri.

Evident, în situaţiile inverse, cererea se va reduce.

b) Factorii care influenţează elasticitatea cererii la preţ

Cei mai importanţi factori care influenţează elasticitatea la preţ a cererii sunt: gradul de
substituire al bunurilor, ponderea cheltuielilor cu bunul studiat în totalul cheltuielilor consumatorului,
natura bunului şi perioada de timp de la modificarea preţului.

i) Gradul de substituire al bunurilor. În general, cu cât un bun este mai uşor de substituit în consum, cu
atât elasticitatea la preţ a cererii pentru bunul respectiv este mai mare. De exemplu, serviciul de
transport asigurat de SNCFR are doar câţiva substituenţi, cum ar fi transportul cu automobilul personal
sau cel asigurat cu alte mijloace de transport în comun decât trenul (autocare, microbuze etc.). Acesta
este un motiv în plus pentru ca cererea pentru serviciile de transport furnizate de SNCFR să fie inelastică.

ii) Ponderea cheltuielilor cu bunul studiat în totalul cheltuielilor consumatorilor. Cu cât această
pondere este mai mare, cu atât elasticitatea este mai ridicată. De exemplu, o creştere cu 30% a preţului
pâinii înseamnă o creştere de la 5.000 de lei la 6.500 de lei. La un salariu mediu de 1,8 mil. ponderea
consumului de pâine creşte în medie de la 5% la 6,5%, ceea ce probabil nu va afecta semnificativ
consumul de pâine, deci cererea de pâine este inelastică. În schimb o creştere a cheltuielilor cu hrana
lunară la români cu 30% de la 1,2 milioane de lei la 1,56 milioane de lei echivalează cu o creştere a
ponderii de la 66,67% la 93,8% şi desigur va influenţa decisiv cererea de alimente.
iii) Natura bunului. Pentru bunurile de strictă necesitate, cum ar fi apa, energia ş.a., cererea tinde să fie
inelastică, dacă toate celelalte condiţii nu se modifică. Este logic să presupunem că nu vom renunţa la
duşul zilnic dacă apa se scumpeşte cu 10, 20 sau chiar 50%. În schimb, pentru bunurile aşa-zise de lux,
cum ar fi blănurile sau pietrele preţioase, cererea este elastică.

iv) Perioada de timp de la modificarea preţului. Studii empirice demonstrează că elasticitatea cererii
este cu atât mai mare cu cât a trecut mai mult timp de la modificarea preţului deoarece consumatorii au
nevoie de o perioadă de acomodare la noile preţuri. De exemplu, dacă tarifele Romtelecom se triplează
peste noapte, numărul convorbirilor telefonice în reţeaua de telefonie fixă nu se va reduce spectaculos
în primele zile, dar cu siguranţă se va diminua semnificativ după o lună sau după un an de la scumpire.

OFEERTA

Cei mai importanţi factori care influenţează oferta sunt:

a) Costul producţiei. O reducere a preţului factorilor de producţie determină reducerea costurilor, astfel
că firmele pot produce mai mult. Invers, o creştere a preţului acestor factori reduce oferta de bunuri şi
servicii de pe piaţă. De exemplu, şocul petrolului din 1973 a redus oferta şi a mărit presiunile
inflaţioniste în toate ţările dependente de importurile petroliere.

b) Modificările tehnologice. În capitolul trei dedicat relaţiei nevoi-resurse am văzut cum noile tehnologii
deplasează spre dreapta frontiera posibilităţilor de producţie. Descoperirea şi aplicarea unor tehnologii
mai performante conduce la creşterea ofertei cu acelaşi volum de resurse; de exemplu, descoperirea
fertilizantelor a condus la creşterea ofertei de produse agricole.

c) Preţul altor bunuri. Există două categorii de bunuri: bunuri substituibile în ofertă şi bunuri
complementare în ofertă. Substituibile în ofertă sunt acele bunuri ce se pot realiza alternativ cu aceleaşi
resurse. De exemplu, iaurtul şi brânza. Dacă preţul la brânză creşte, scade oferta de iaurt, pentru că
producătorii întrevăd câştiguri mai mari la brânză. Complementare în ofertă sunt bunurile ce rezultă
împreună din acelaşi proces de producţie: de exemplu făina şi tărâţele. O creştere a preţului la făină va
atrage automat o creştere a ofertei de tărâţe.

d) Aşteptările privind evoluţia preţului. Dacă producătorii estimează o creştere a preţului pentru
produsele lor în viitor, oferta prezentă se va reduce. Reciproca este şi ea adevărată. De exemplu, dacă se
estimează creşterea cursului acţiunilor BRD la bursă în viitor, oferta prezentă de titluri se va reduce.

e) Numărul ofertanţilor. Creşterea numărului de producători antrenează, în general, creşterea ofertei şi

invers. De exemplu, apariţia facultăţilor particulare după 1989 în România a condus la creşterea ofertei
de economişti pe piaţa muncii.

f) Taxele şi subsidiile. O creştere a poverii fiscale creşte costurile firmei şi reduce oferta, în timp ce
reducerea impozitelor stimulează oferta. Subvenţiile sunt un fel de taxe negative care reduc artificial
costurile firmelor şi stimulează producţia.

Sintetizând, oferta creşte când:

– scad costurile pentru că se reduce preţul factorilor de producţie;

– se descoperă tehnologii şi produse mai performante;

– creşte preţul bunurilor complementare în ofertă şi scade preţul celor substituibile;

– se aşteaptă o reducere a preţurilor în viitor;

– creşte numărul ofertanţilor;

– scad taxele şi cresc subvenţiile.

Creşterea ofertei deplasează curba ofertei către dreapta, iar reducerea sa deplasează curba către
stânga, după cum puteţi observa din graficul 7.2.

Elasticitatea ofertei la preţ este influenţată de o serie de factori, dintre care cei mai importanţi sunt:

i) Costul producţiei. Cu cât costul producţiei este mai mare, cu atât elasticitatea este mai mică.
Explicaţia se află în variaţia preţurilor factorilor de producţie: când preţul unui bun creşte, producătorii
doresc să ofere mai mult din respectivul bun pe piaţă. De aceea ei solicită o cantitate mai mare de
factori de producţie pe piaţa resurselor economice, determinând o creştere a preţului factorilor. În
consecinţă, costul producţiei creşte şi acţionează ca o frână în calea creşterii ofertei; oferta creşte mai
puţin, iar elasticitatea este mai mică.

ii) Gradul de substituire al bunurilor în ofertă; dacă bunurile sunt uşor substituibile, elasticitatea ofertei
este mare. În exemplul cu brânza şi iaurtul, firma producătoare poate să-şi orienteze rapid resursele
către bunul mai scump, astfel că oferta din cele două bunuri este elastică. Dacă vom considera însă piaţa
lactatelor în general, o reducere a preţului lactatelor nu va diminua semnificativ oferta deoarece este
dificil să schimbe specializarea factorilor de producţie de la producerea de lactate către alte produse;
oferta este mai puţin elastică.

iii) Complementaritatea în ofertă a bunurilor; o creştere a preţului tărâţelor, fără modificarea preţului la
făină, nu va schimba semnificativ oferta de tărâţe, deoarece ele rezultă doar din producerea de făină.
Oferta este puternic inelastică.

iv) Posibilităţile de stocare şi costul stocării. Cu cât posibilităţile de stocare sunt mai numeroase,
elasticitatea ofertei este mai mare. Cu cât costul stocării este mai mare, elasticitatea ofertei este mai
mică. De exemplu, peştele proaspăt nu este stocabil. O reducere a preţului la peşte pe piaţă nu va
diminua oferta; de altfel aceasta este una din explicaţiile pentru care preţul scade către sfârşitul zilei. Un
alt exemplu îl constituie mărfurile cu volum mare, cum ar fi polistirenul expandat, care necesită un
spaţiu mare de stocare şi cheltuieli mari, având o elasticitate mică a ofertei.
v) Perioada de timp de la modificarea preţului. Oferta este mai elastică pe termen lung decât pe
termen scurt. Explicaţia rezidă în faptul că producătorii au nevoie de timp pentru a reacţiona la
modificarea preţului. Pe termen foarte scurt (perioada pieţei) oferta este perfect inelastică, deoarece ea
are nevoie de un timp minim pentru a se modifica. Pe termen scurt, oferta devine inelastică, pentru că
producţia poate creşte doar pe seama factorilor de producţie variabili. Pe termen lung toţi factorii de
producţie sunt variabili şi oferta este elastică.

. Elasticitatea încrucişată a ofertei

Elasticitatea încrucişată a ofertei exprimă modificarea procentuală a cantităţii oferite dintr-un

bun în funcţie de modificarea preţului altor bunuri. Formula generală de determinare este:

Eox/py = %ΔQx/%ΔPy

în care Qx este cantitatea oferită din bunul x, iar Py este preţul bunului y. În funcţie de acest coeficient
bunurile pot fi:

– substituibile, dacă Ecx/py < 0;

– complementare, dacă Ecx/py  0.

Elasticitatea ofertei este un indicator important atât pentru firme, cât şi pentru economia
naţională. A doua parte a lucrării, în capitolul dedicat inflaţiei, demonstrează importanţa elasticităţii
ofertei pentru stabilitatea preţurilor dintr-o economie naţională.

Guvernele pot interveni asupra preţurilor pieţei fie în mod direct, prin controlul preţurilor, fie indirect,
prin măsuri care să afecteze comportamentul producătorilor şi consumatorilor.

Intervenţia directă a statului se face prin stabilirea unor niveluri maxime sau minime de preţ.
Dacă statul fixează un nivel maxim al preţului, sub preţul de echilibru, producătorii nu au voie să-l
depăşească şi atunci vor produce mai puţin. Aşa cum se poate observa, pe piaţă apare o penurie de
bunuri (graficul 7.8.).

În practică această situaţie poate să apară într-o perioadă de război sau de recesiune economică
prelungită şi inflaţie ridicată, intenţia declarată a statului fiind protecţia populaţiei şi mai ales a săracilor.

Pentru că pe piaţă există mai puţin decât se cere, iar preţul nu mai joacă în mod real un rol restrictiv în
calea accesului la acest bun, apare problema alocării cantităţii produse între consumatori. O primă
posibilitate de alocare este cea de tip “primul venit – primul servit”, care va conduce la formarea unor
fire de aşteptare (“coada”, în limbajul curent) şi la pierderi importante de timp din partea consuma-
torilor. O altă alternativă este raţionalizarea consumului, astfel încât puţinul care există să se împartă
tuturor.
Graficul 7.8. Efectul unui preţ maxim asupra echilibrului

Alături de raţionalizare, preţurile maxime generează alte două mari probleme: accentuează
inflaţia şi stimulează dezvoltarea pieţei negre. De multe ori, inclusiv în România, s-a argumentat că este
nevoie de aceste preţuri pentru produsele de strictă necesitate, astfel încât toată lumea să aibă acces la
respectivele produse, indiferent de rata inflaţiei. După cum am văzut, controlul preţurilor reduce
producţia şi nu face decât să accentueze sau să amâne (cu perspectiva unei “explozii”) creşterea
preţurilor.

Cât priveşte piaţa neagră, să observăm că pentru cantitatea oferită pe piaţă, Q’, cumpărătorii ar
fi dispuşi să plătească preţul P’, cu mult mai mare decât cel de echilibru, dar ilegal. De aceea, controlul
preţurilor nu este o politică eficientă împotriva inflaţiei pe termen lung.

Preţurile minime, mai mari decât cel de echilibru, se practică în scopul declarat al statului de a
asigura un venit mai mare anumitor producători, cum ar fi fermierii în Uniunea Europeană. În acest caz,
producătorii vor fi tentaţi să producă peste cererea pieţei, după cum relevă şi graficul următor:

Graficul 7.9. Efectul unui preţ minim asupra echilibrului pieţei

În condiţiile creşterii producţiei, pentru ca preţul să fie menţinut la nivelul notat în grafic cu Pmin,
singura posibilitate a guvernului este să cumpere excedentul existent pe piaţă. Aşa se explică de ce
multe ţări din Uniunea Europeană au acumulat în timp importante cantităţi de produse agricole. Pentru
a reduce rezervele excesive, aceste state au decis subvenţionarea preţului produselor agricole, dar
această practică a condus la proteste din partea exportatorilor de produse agricole nesubvenţionate din
alte ţări, proteste exprimate în general în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului. O altă practică a
fost restricţionarea cultivării pământului, dar nici ea nu a dat rezultate, din cauza faptului că fermierii au
descoperit tehnologii de cultivare mai performante, ca substituenţi ai pământului.

Intervenţia indirectă a statului îmbracă cel mai adesea forma taxelor. Taxele sunt cele mai
importante venituri ale statului şi îmbracă în general forma unui procent aplicat asupra preţului unui
produs. Consecinţa taxei aplicate asupra unui produs este că preţul plătit de cumpărător nu mai este
egal cu cel primit de vânzător. Cel mai bine vom înţelege acest lucru tot cu ajutorul metodei grafice:

Graficul 7.10. Efectul unei taxe asupra echilibrului pieţei

Taxa este percepută de producător ca un cost suplimentar, de aceea oferta sa se va reduce de la O la O’,
ceea ce determină o creştere a preţului pieţei de la P* la Pc, unde prin Pc am notat preţul plătit de
cumpărător. Din preţul Pc, producătorul primeşte numai Pv (preţul vânzătorului), diferenţa fiind tocmai
valoarea taxei. Desigur că producătorii ar fi putut opta pentru reducerea cantităţii oferite pe piaţă, astfel
încât preţul să crească exact cu valoarea taxei şi povara taxei să fie suportată exclusiv de cumpărători.
Dar în acest caz s-ar fi diminuat foarte mult cantitatea vândută (care oricum, observaţi din grafic că
scade la QT), iar profitul lor s-ar fi redus mai mult decât dacă ar fi acceptat să suporte o parte din taxă.
Povara suportată de consumatori este cu atât mai mare, cu cât oferta este mai elastică (mai plată), iar
partea din taxă suportată de producători este cu atât mai mare, cu cât cererea este mai elastică.

Cea mai importantă critică adusă de economişti practicii taxelor de către guverne constă în
faptul că taxele distorsionează alocarea resurselor în economie. Ele orientează firmele către produsele
mai puţin împovărate în defavoarea celor puternic impozitate şi împiedică alocarea optimă a resurselor
disponibile.

Pornind de la efectele economice ale preţurilor controlate şi taxelor, s-a conturat concluzia
generală că preţurile trebuie lăsate să se formeze liber, pe baza raportului cerere-ofertă. Numai libere
preţurile sunt o sursă corectă de informare asupra situaţiei pieţei şi, în acelaşi timp, un mecanism de
stimulare a creşterii eficienţei în alocarea resurselor.