You are on page 1of 13

EŞECUL PIEŢELOR

1. Bunurile publice

V-aţi obişnuit să beneficiaţi de bunurile publice fără să vă daţi seama. Când vă plimbaţi prin parc
beneficiaţi de un bun public. La fel când veniţi la şcoală sau când mergeţi la spital să vă faceţi o injecţie pentru
că v-a muşcat un câine. Ce sunt bunurile publice? Din exemple v-aţi dat seama că sunt acele bunuri la care toată
lumea are acces după nevoie. Ele se caracterizează prin două trăsături:
– nonexcluziunea, care exprimă faptul că cei care nu plătesc sunt greu de exclus de la consumul acestor
bunuri. De exemplu, să nu-i lăsăm pe cei care nu plătesc impozitele să se plimbe prin parcul Cişmigiu.
– nonrivalitatea, care exprimă faptul că, dacă cineva consumă respectivul bun, acel bun poate fi consumat
în continuare şi de către alte persoane. De exemplu dacă dumneavoastră vă plimbaţi prin parcul Cişmigiu,
şi alte persoane o pot face.
Cu siguranţă vor exista persoane care vor beneficia de bunurile publice, dar nu vor plăti pentru ele. De
aceea, cererea pentru astfel de bunuri este greu de cunoscut şi se poate întâmpla ca producerea lor să antreneze
costuri mai mari decât veniturile, chiar dacă beneficiile pe ansamblul societăţii sunt mai mari decât costurile.
Teoria economică oferă un instrument de luare a deciziilor referitoare la bunurile publice numit analiza
cost - beneficiu.
Principiul raţionalităţii utilizării resurselor ne spune că orice decizie de majorare a resurselor sectorului
public implică atât un venit, cât şi un cost. Venitul este dat de surplusul de satisfacţie adus de o cantitate mai
mare de bunuri publice. Costul este pierderea de utilitate generată de reducerea producţiei de bunuri private.
Dacă guvernul măreşte producţia anumitor bunuri publice în detrimentul altora, atunci cantitatea de bunuri
private nu se modifică, dar tot se pierde utilitatea bunurilor la care s-a renunţat. De unde va lua guvernul resurse?
Din sectorul public sau din cel privat? El trebuie să utilizeze resurse suplimentare din sectorul privat numai dacă
venitul suplimentar antrenat de sporul de bunuri publice este mai mare decât costul suplimentar antrenat de
reducerea producţiei de bunuri private. Mai apare însă o problemă, ce poate fi rezolvată cu ajutorul analizei cost-
beneficiu, şi anume: cât trebuie luat din resursele private?
Să presupunem că într-o iarnă obişnuită resursele financiare antrenate de deszăpezire şi veniturile
aferente acesteia s-ar prezenta astfel:

Tabelul 1. Analiza cost-beneficiu

Plan de Cost anual Cost Venit anual Venit Venit net


deszăpezire (USD) marginal (USD) marginal (USD)
(USD) (USD)
Lipsa 0 – 0 – 0
deszăpeziri
i
Deszăpezirea 40.000 40.000 60.000 60.000 20.000
drumurilor
principale
Deszăpezir 100.000 70.000 130.000 70.000 30.000
ea
drumurilor
mediu
circulate
Deszăpezir 180.000 80.000 190.000 60.000 10.000
ea tuturor
drumurilor

Am considerat că lipsa deszăpezirii nu ocazionează nici o cheltuială şi nu aduce nici un venit. Desigur că în
realitate venitul este negativ şi este dat de pierderile antrenate de creşterea cheltuielilor cu asistenţa medicală, de
scoaterea din activitatea productivă a celor accidentaţi etc. Se poate observa că pentru primărie este optim să se
limiteze cu deszăpezirea la drumurile de importanţă medie, deoarece venitul marginal este egal cu costul
marginal, iar venitul net este maxim. Analiza cost - beneficiu a răspuns aşadar afirmativ la întrebarea: trebuie
alocate resurse pentru deszăpezire? şi în plus a evidenţiat cât trebuie alocat.
Se poate observa că a face economii la bugetul public, fie el central sau local, nu înseamnă reducerea
cheltuielilor, ci alocarea optimă a resurselor statului.

2. Externalităţile

Externalităţile exprimă un cost sau un venit ce revine unei terţe părţi, aflată în exteriorul pieţei. De exemplu,
dacă bolnavii de gripă consumă medicamente, cei sănătoşi nu se mai îmbolnăvesc. Acesta este un exemplu de
externalitate pozitivă. Dimpotrivă, o externalitate negativă este poluarea, pe care unii o produc şi toţi o suportă.

2.1. Externalităţile negative

Ele apar atunci când costul producerii unui bun suportat de o firmă este mai mic decât cel real, deoarece o
parte din acest cost este suportat de către societate. În aceste condiţii, costul marginal al firmei este mai mic
decât costul marginal total antrenat de producerea unui bun.

Graficul 3.1. Externalităţile negative

În această situaţie firma realizează o producţie Q1 mai mare decât cea dorită de societate, şi anume Q0, adică
avem de-a face cu supraproducţie.

2.2. Externalităţile pozitive

Ele apar în situaţia în care venitul marginal total este mai mare decât venitul marginal al firmei. Cu alte
cuvinte, societatea beneficiază de anumite avantaje fără să le plătească. De exemplu, dacă profesorul de
economie face vaccinul antigripal, el nu se mai îmbolnăveşte de gripă, dar nu mai îmbolnăveşte nici studenţii.
Studenţii beneficiază de un avantaj pentru care nu au plătit nimic.
Graficul 2. Externalităţile pozitive

În această situaţie vom avea o producţie mai mică decât cea dorită de societate şi din nou o alocare
ineficientă a resurselor. Venitul firmei Vf este mai mic decât cel social Vs, iar preţul primit de aceasta este mai
mic decât preţul “social”.
Economiştii au căutat să rezolve problema externalităţilor, fie cu ajutorul guvernelor, fie fără acest
ajutor.
Teorema lui Coase susţine că există situaţii în care externalităţile pot fi rezolvate fără intervenţie publică,
şi anume atunci când:
– drepturile de proprietate sunt clar definite;
– numărul persoanelor implicate este mic;
– costurile de negociere sunt neglijabile.
Singurul rol al guvernului trebuie să fie în această situaţie încurajarea negocierilor între părţile afectate.
Prin negociere părţile pot ajunge la o soluţie unanim acceptabilă.
Din păcate, de cele mai multe ori externalităţile implică un număr mare de oameni şi drepturile de
proprietate sunt neclare, aşa că soluţia lui Coase nu se poate aplica. De cele mai multe ori este nevoie de
intervenţia guvernamentală. Aceasta poate fi indirectă, prin regulamente, legi şi taxe, sau directă, prin control
direct.
Astfel, prin lege, statul poate garanta proprietatea şi permite celor afectaţi de externalităţile negative să-
şi recupereze pierderile, cu condiţia ca proprietarii şi cei care le-au încălcat drepturile să fie clar cunoscuţi, lucru
care nu este valabil pentru bunurile publice, ca aerul.
Prin taxe specifice, costul firmelor ajunge să includă pierderile sociale, astfel încât firmele vor reduce
producţia, sau vor creşte cheltuielile cu cercetarea în vederea descoperirii unor produse asemănătoare, dar
nepoluante sau a unor tehnologii nepoluante.
Controlul guvernamental direct se referă la legi care să limiteze anumite activităţi, cum ar fi o limită
maximă admisă pentru un poluant în apă. Acest control face ca firmele să adopte măsuri de reducere a poluării
care implică automat costuri suplimentare şi o producţie mai mică.
În ceea ce priveşte externalităţile pozitive, intervenţia guvernamentală poate îmbrăca forma unor
subvenţii acordate producătorilor sau/şi consumatorilor. În cazul în care bunurile sunt extrem de utile societăţii,
ele pot fi transformate în bunuri publice.
O cale relativ nouă de limitare a externalităţilor negative este piaţa drepturilor asupra externalităţilor.
Pentru început ea a fost concepută pentru poluare. Pentru a crea o astfel de piaţă, este nevoie ca o agenţie de
control al poluării să stabilească limitele maxime admise pentru un anumit poluant. De exemplu, să presupunem
că limita maximă de poluare a Dunării cu metale toxice în România este de 5t/an. Se pot defini 5 drepturi de
poluare, fiecare a 1t/an, care să fie supuse vânzării pe piaţă. În funcţie de cerere se va forma preţul acestor
drepturi de poluare, astfel:
Graficul 3.3. Piaţa drepturilor asupra externalităţilor

Oferta este perfect inelastică, egală cu 5t, astfel că, prin confruntarea ei cu cererea pieţei a rezultat un
preţ de echilibru de 1 mil. USD/t.
Avantajele acestei pieţe ar fi că se reduc costurile sociale şi cresc costurile private. În plus, firmele pot
considera că, pe termen mediu, este mai puţin costisitor să dezvolte tehnologii nepoluante decât să cumpere
drepturi de poluare. Nu în ultimul rând, piaţa arată cât este dispusă să plătească o firmă pentru a polua o zonă la
un anumit nivel, iar suma plătită pentru poluare este mai precisă decât o eventuală taxă.

3.3. Imperfecţiunea informaţiei

Pe o piaţă reală producătorii şi consumatorii nu sunt neapărat informaţi corect şi în mod egal cu privire
la situaţia pieţei. Imperfecţiunea informaţiei se referă la ofertanţi sau la consumatori.
În ceea ce-i priveşte pe ofertanţi, ei pot să omită anumite informaţii cu privire la produsele pe care le
oferă. De exemplu, să presupunem că pe piaţa telefoniei mobile ar apărea o firmă cu produse ieftine, dar cu
radiaţii puternice şi ar omite să informeze consumatorul cu privire la acest aspect. În această situaţie trebuie ca
statul să intervină prin legi care să pedepsească un astfel de comportament. Sau imaginaţi-vă că ar veni un
strungar să vă predea fiscalitate, pretinzând că oricine se pricepe la aşa ceva. Consumatorii la rândul lor pot
cumpăra pe credit de la o firmă, ştiind foarte bine că urmează să-şi părăsească locul de muncă şi să intre în
încetare de plăţi. Sau pot cumpăra cea mai bună asigurare pentru autoturism, apoi să însceneze un furt perfect
sau să-şi lovească intenţionat maşina în zona care oricum ar fi trebuit revopsită. Exemplele anterioare sunt
sintetizate de două concepte economice: selecţia adversă şi hazardul moral.

3.1. Selecţia adversă

Selecţia adversă apare atunci când obiectul unui contract prezintă o caracteristică necunoscută de una dintre
părţi, dar cunoscută celeilalte. Primul care a atras atenţia asupra acestui fenomen a fost laureatul premiului Nobel
G. Akerlof, în articolul “The Market for Lemons: Quality Uncertainty and the Market Mechanism”, publicat în
The Quaterly Journal of Economics în 1970. Articolul se referă la piaţa autoturismelor second-hand, termenul de
“lemons” desemnând autoturismele de proastă calitate.
Pe piaţa studiată de Akerlof vânzătorii şi cumpărătorii dispun de informaţii diferite cu privire la maşinile
scoase la vânzare. Astfel, în timp ce proprietarii cunosc calitatea maşinilor lor, cumpărătorii nu ştiu dacă nu
cumva vor cumpăra un autoturism de proastă calitate. Toţi participanţii potenţiali la schimb ştiu că pe piaţa
second-hand există atât autoturisme de proastă calitate, cât şi autoturisme bune şi pot aproxima ponderea
autoturismelor de bună calitate în total. Dacă informaţia ar fi simetrică, fiecare autoturism s-ar vinde exact la
preţul pe care îl merită şi piaţa ar funcţiona asemănător concurenţei perfecte. Informaţia asimetrică ridică
următoarea problemă: cumpărătorul potenţial ştie că poate cumpăra un hârb cu preţul unei maşini bune, astfel că
refuză să plătească acest preţ, speriat fiind de înşelăciune. Vânzătorul unei maşini bune nu acceptă pe ea preţul
unui hârb şi nu o vinde cu acest preţ. În consecinţă, maşinile bune sunt alungate de pe piaţă şi nu pot fi vândute,
iar piaţa nu funcţionează.
Cauza eşecului acestei pieţe este externalitatea negativă generată de vânzătorii de autoturisme de
proastă calitate asupra vânzătorilor de autoturisme de bună calitate (concretizată în faptul că punerea în vânzare
a unui vehicul de proastă calitate reduce preţul mediu al autoturismelor de pe piaţă). Dacă pe piaţă există prea
multe produse de proastă calitate, va fi dificil pentru produsele de bună calitate să fie vândute. Putem extinde
exemplul la produsele româneşti: pentru că de zeci de ani se spunea că produsele româneşti sunt de proastă
calitate, producătorii români care realizează produse bune au dificultăţi în a-şi vinde marfa, sau o vând la un preţ
mai mic decât cel al produselor străine de calitate mai slabă.
Realitatea pe piaţa autoturismelor second-hand e alta: piaţa funcţionează foarte bine, chiar dacă apar şi
înşelătorii. Care ar fi explicaţia? Se poate observa că cei care suportă o pierdere în cazul antiselecţiei sunt cei
care doresc să vândă bunuri de bună calitate (o maşină bună sau un risc bun). Este firesc ca aceşti indivizi să fie
dispuşi să suporte un cost pentru a-şi semnala calitatea, în condiţiile în care acest cost este mai mic decât
pierderea suportată în absenţa lui. De exemplu, vânzătorii de autoturisme de bună calitate pot oferi o garanţie
cumpărătorilor, lucru pe care ceilalţi vânzători nu-l pot face.
Teoria semnalului susţine că persoanele care vând bunuri de calitate sunt dispuse să suporte costul unui
semnal, dar pentru a fi utile, semnalele trebuie să fie credibile pentru partea neinformată. Aceasta înseamnă că
agenţii care vând bunuri de proastă calitate nu trebuie să fie interesaţi să trimită un semnal fals. Pe această linie
a raţionamentului, înseamnă că semnalele trebuie să fie ieftine pentru vânzătorii de calitate bună şi scumpe pentru
ceilalţi.
Selecţia adversă devine mult mai complexă pe piaţa asigurărilor, unde companiile de asigurări nu pot
cunoaşte profilul fiecărui asigurat şi unde contractele sunt mult mai diversificate decât cele de vânzare-
cumpărare. De obicei, contractul de asigurare prevede două preţuri: o primă de asigurare şi o indemnizaţie pe
care asiguratorul o plăteşte dacă riscul se materializează. De cele mai multe ori, societăţile de asigurări practică
o franşiză pe care asiguratul trebuie să o plătească dacă riscul se materializează şi care reduce valoarea
indemnizaţiei. De exemplu, în cazul societăţii Interamerican Group se plăteau în 2001 următoarele franşize: 50
USD la orice avarie asigurată, sau 2% din valoarea asigurată în caz de furt parţial şi 5% în caz de furt total.
Asiguraţii pot fi împărţiţi în două categorii: asiguraţi cu risc ridicat şi asiguraţi cu risc scăzut, fiecare
consumator de asigurări cunoscându-şi profilul. În absenţa franşizei, asiguratorii vor dori să propună un contract
la o primă de asigurare care să acopere riscul mediu, ceea ce înseamnă că asiguraţii cu risc mic vor trebui să
suporte o primă mai mare (avem de-a face cu o externalitate). Aceşti potenţiali asiguraţi nu vor mai dori să
cumpere contracte de asigurare, ceea ce înseamnă că numai cei cu risc mare se vor asigura.
Franşiza permite asiguratorilor să separe agenţii între ei în funcţie de gradul de risc. Societăţile de asigurare
pot propune două tipuri de contracte: un contract cu primă mică şi franşiză mare pentru cei cu risc scăzut şi un
contract cu primă mare şi franşiză scăzută pentru cei cu risc ridicat. Alegând unul dintre cele două contracte,
agenţii îşi vor face cunoscut tipul în care se încadrează.
Se poate observa că scoaterea la suprafaţă a informaţiei este costisitoare, întrucât agenţii cu risc scăzut nu pot
beneficia de soluţia care le-ar fi stat la dispoziţie dacă informaţia era simetrică: franşiză zero şi primă de risc
mică.
Analizând selecţia adversă pe piaţa asigurărilor de sănătate, Hal Varian (2006) afirmă că satisfacţia agenţilor
poate fi mărită şi prin intervenţia statului. Acesta poate introduce obligativitatea asigurărilor de sănătate, ceea ce
va permite firmelor de asigurare să practice o primă unică aferentă riscului mediu al asiguraţilor. Asiguraţii cu
risc scăzut vor plăti în acest fel o primă mai mică decât cea pe care ar fi plătit-o dacă societăţile de asigurare
stabileau prima în funcţie de asiguraţii cu risc crescut. În schimb, asiguraţii cu risc crescut vor beneficia de un
contract foarte avantajos, ceea ce înseamnă că de fapt tot asiguraţii “buni” suportă costurile asimetriei infor-
maţiei. Un efect asemănător îl are introducerea asigurării medicale în pachetul de avantaje oferit de firme
angajaţilor; acest lucru permite reducerea primei de asigurare, întrucât toţi angajaţii sunt asiguraţi.
Selecţia adversă apare în situaţiile în care una dintre părţi nu cunoaşte calitatea bunului oferit spre vânzare
de cealaltă parte; în acest caz economiştii obişnuiesc să vorbească de “bun de tip ascuns” referindu-se la bunul
tranzacţionat. Antiselecţia antrenează întotdeauna un cost suplimentar pentru cei de bună credinţă, mecanismul
concurenţial nemaiavând capacitatea de a conduce la un optim în sensul lui Pareto.

3.2. Hazardul moral

Conceptul de hazard moral a apărut în domeniul asigurărilor şi descria la început situaţiile în care una
dintre părţile unui contract, după încheierea contractului, acţionează în interes propriu şi în detrimentul
partenerului.
De exemplu, o persoană care a încheiat o asigurare împotriva focului îşi dă foc locuinţei, intenţionat sau din
neglijenţă, şi declară că locuinţa a ars independent de voinţa sa. În ultimii ani conceptul de hazard moral s-a
îmbogăţit cu un nou sens: el acoperă şi situaţiile în care partea neinformată poate observa acţiunea agentului,
dar nu poate verifica dacă este acţiunea potrivită.
De exemplu, să spunem că mergeţi cu autoturismul la mecanic. Mecanicul poate afirma că aveţi cutia de
viteze integral defectă şi atunci va acţiona conform diagnosticului şi vă va schimba cutia de viteze. Soluţia
corespunde perfect diagnosticului, dar este posibil ca dumneavoastră să fi avut nevoie doar de schimbarea
pinioanelor.
În situaţiile de hazard moral partea neinformată trebuie să găsească mecanismele prin care să incite
partea informată să adopte o decizie optimă din punctul de vedere al celui neinformat. Mecanismele incitative
utilizabile în situaţii de hazard moral sunt studiate cu ajutorul modelelor Principal - Agent. Problema Principal -
Agent este o componentă a teoriei incitaţiilor, care studiază mijloacele prin care pot fi stimulaţi agenţii care
dispun de anumite informaţii private să scoată la iveală aceste informaţii.
O relaţie Principal - Agent, numită şi relaţie de agenţie (instituţională, de organizaţie), există ori de câte
ori bunăstarea unei persoane depinde de acţiunile întreprinse de o altă persoană. Agentul este persoana care
acţionează, iar Principalul este persoana afectată. Relaţia are multiple exemplificări în practică: de exemplu, un
spital este afectat de modul în care medicii îşi fac datoria, iar aceştia pot acţiona în interesul lor, şi nu al spitalului,
îngrijind preferenţial pacienţii. Într-o firmă, există o relaţie de agenţie între manager şi proprietar: managerul îşi
poate urmări interesele proprii (este Agent), chiar cu preţul unui profit mai mic, ceea ce-l afectează negativ pe
proprietar, interesat de dividende (Principalul).

Problemele pe care şi le propune spre rezolvare teoria Principal - Agent sunt:


– să explice modul în care informaţia incompletă şi monitorizarea costisitoare afectează acţiunile agenţilor;
– să construiască mecanisme prin care agenţii să fie stimulaţi să acţioneze în interesul principalului.
Aceste probleme sunt rezolvate în general în funcţie de cazul studiat şi nu prin generalizare.
De exemplu, să luăm cazul unui medic care pune un diagnostic, iar pacientul nu este în stare să evalueze dacă
diagnosticul este cel corect. Agentul dispune de un avantaj informaţional (deţine o informaţie ascunsă), deoarece
el observă diagnosticul corect (necunoscut principalului) după ce a semnat contractul şi înainte de a decide
nivelul efortului. Soluţia este ca principalul să propună agentului un contract care să prevadă o plată W
dependentă de rezultat şi de mesajul trimis de agent: W(R,M), în care M reprezintă mesajul. Principalul are
interesul de a determina agentul să scoată la iveală informaţia pe care o deţine (în exemplul nostru, să pună
diagnosticul corect). Procedeul care permite principalului să determine agentul să arate informaţia pe care o
deţine este simplu dar costisitor şi poartă numele de principiul de revelaţie. El constă în faptul că principalul
trebuie să ofere agentului aceeaşi sumă pe care acesta ar primi-o dacă ar minţi, ori de câte ori agentul este tentat
să mintă. Atunci când principalul încheie contractul cu agentul, el ştie că pentru anumite situaţii agentul este
tentat să mintă. De aceea, el îi va propune agentului o sumă maximă pe care acesta ar obţine-o dacă ar minţi,
ceea ce va face ca agentul să spună adevărul. Aceasta înseamnă că remuneraţia este independentă de mesaj, dar
revelarea informaţiei este costisitoare pentru principal.
În rezolvarea situaţiilor de antiselecţie sau de hazard moral am avut întotdeauna în vedere preţul atunci când
am discutat despre soluţiile optimizatoare. În realitate principalul dispune de o gamă mult mai variată de clauze
contractuale. În cazul selecţiei adverse, partea neinformată poate propune (şi chiar propune în practică) o paletă
largă de contracte care să acopere cât mai multe tipuri de potenţiali asiguraţi. În cazul hazardului moral,
principalul poate investi în mecanisme de control a agentului, poate stabili plata unui agent în funcţie de
rezultatele altuia (pentru a beneficia de roadele competiţiei dintre agenţi) sau poate propune agentului cola-
borarea pe termen lung. Indiferent de soluţia aleasă, contractele dintre principal şi agent vor fi întotdeauna
incomplete, iar agentul va beneficia de un avantaj informaţional care se va traduce printr-o rentă
informaţională.
. CEREREA - Condiţiile cererii
Până acum am studiat modificarea cantităţii cerute numai în funcţie de modificarea
preţului, considerând constante toate celelalte variabile care pot afecta comportamentul
consumatorilor. Există însă o serie de factori care exercită o influenţă puternică asupra cererii,
dintre care cei mai importanţi sunt:
a) Veniturile consumatorilor. În general, atunci când veniturile lor cresc, consumatorii cumpără
mai mult, iar când veniturile scad, cumpără mai puţin. Bunurile a căror cerere creşte când
veniturile cresc şi scade în situaţia inversă se numesc bunuri normale şi deţin cea mai mare
pondere în totalul mărfurilor. Alături de acestea există şi bunuri inferioare, despre care am
discutat şi în capitolul precedent, a căror cerere se află în relaţie inversă cu venitul: scade când
creşte venitul şi creşte când venitul scade. Exemple de astfel de bunuri sunt pâinea, fasolea,
cartofii, îmbrăcămintea second-hand etc.
b) Preferinţele consumatorilor. O modificare a gusturilor consumatorilor în favoarea unui
produs va determina o creştere a cererii pentru produsul respectiv şi invers. Firmele investesc
sume mari de bani în publicitate tocmai pentru a orienta preferinţele consumatorilor în favoarea a
ceea ce produc. De asemenea, firmele care rezistă pe piaţă o perioadă îndelungată sunt cele care
îşi înnoiesc continuu produsele, deoarece apariţia produselor noi, mai performante, diminuează
puternic cererea pentru produsele deja existente.
c) Numărul consumatorilor influenţează direct cererea. De exemplu, reducerea natalităţii în
România determină o reducere a cererii de îmbrăcăminte pentru copii. Reducerea barierelor
tarifare la importul de autoturisme ar determina o creştere a numărului de consumatori de
autoturisme provenite din străinătate, deci o creştere a cererii.
d) Preţul altor bunuri. Există două categorii de bunuri:
– substituibile, care pot fi folosite alternativ pentru a acoperi aceeaşi nevoie; de exemplu mierea
şi zahărul sau autoturismul personal şi mijloacele de transport în comun;
– complementare, utilizate împreună pentru a acoperi o nevoie; de exemplu CD-urile şi CD-
player-urile sau autoturismul şi benzina sau motorina.
Dacă bunurile X şi Y sunt substituibile şi preţul bunului X creşte, consumatorii vor opta
pentru bunul Y, comparativ mai ieftin, ceea ce va conduce la creşterea cererii din acest bun.
Dacă X şi Y sunt complementare şi preţul lui X creşte, acest bun devine mai puţin
accesibil, cantitatea cerută scade, dar în acelaşi timp se va reduce şi cererea pentru bunul Y, ce
nu poate fi folosit fără X.
e) Previziunile consumatorilor. Aşteptările consumatorilor au în vedere: evoluţia preţului, a
venitului, ca şi posibilităţile de acces la anumite produse. În cazul în care consumatorii
anticipează o creştere a preţului în viitor, cererea prezentă creşte; asemănător, o anticipare a
creşterii veniturilor conduce la creşterea cererii. Dacă se prevede o penurie de produse în viitor,
cererea prezentă creşte; de exemplu, dacă se anticipează o criză valutară care să stopeze
importurile, cererea pentru bunuri importate va creşte.
Creşterea şi reducerea cererii în funcţie de alţi factori decât preţul pot fi reprezentate
grafic astfel:
. Creşterea şi reducerea cererii
Pe scurt, cererea creşte atunci când:
– cresc veniturile consumatorilor;
– se accentuează preferinţele;
– creşte numărul consumatorilor;
– creşte preţul bunurilor substituibile sau scade preţul bunurilor complementare;
– se anticipează o creştere a preţului, a venitului sau o penurie de bunuri.
Evident, în situaţiile inverse, cererea se va reduce.
b) Factorii care influenţează elasticitatea cererii la preţ
Cei mai importanţi factori care influenţează elasticitatea la preţ a cererii sunt: gradul de
substituire al bunurilor, ponderea cheltuielilor cu bunul studiat în totalul cheltuielilor
consumatorului, natura bunului şi perioada de timp de la modificarea preţului.
i) Gradul de substituire al bunurilor. În general, cu cât un bun este mai uşor de substituit în
consum, cu atât elasticitatea la preţ a cererii pentru bunul respectiv este mai mare. De exemplu,
serviciul de transport asigurat de SNCFR are doar câţiva substituenţi, cum ar fi transportul cu
automobilul personal sau cel asigurat cu alte mijloace de transport în comun decât trenul
(autocare, microbuze etc.). Acesta este un motiv în plus pentru ca cererea pentru serviciile de
transport furnizate de SNCFR să fie inelastică.
ii) Ponderea cheltuielilor cu bunul studiat în totalul cheltuielilor consumatorilor. Cu cât
această pondere este mai mare, cu atât elasticitatea este mai ridicată. De exemplu, o creştere cu
30% a preţului pâinii înseamnă o creştere de la 5.000 de lei la 6.500 de lei. La un salariu mediu
de 1,8 mil. ponderea consumului de pâine creşte în medie de la 5% la 6,5%, ceea ce probabil nu
va afecta semnificativ consumul de pâine, deci cererea de pâine este inelastică. În schimb o
creştere a cheltuielilor cu hrana lunară la români cu 30% de la 1,2 milioane de lei la 1,56
milioane de lei echivalează cu o creştere a ponderii de la 66,67% la 93,8% şi desigur va influenţa
decisiv cererea de alimente.
iii) Natura bunului. Pentru bunurile de strictă necesitate, cum ar fi apa, energia ş.a., cererea
tinde să fie inelastică, dacă toate celelalte condiţii nu se modifică. Este logic să presupunem că
nu vom renunţa la duşul zilnic dacă apa se scumpeşte cu 10, 20 sau chiar 50%. În schimb, pentru
bunurile aşa-zise de lux, cum ar fi blănurile sau pietrele preţioase, cererea este elastică.
iv) Perioada de timp de la modificarea preţului. Studii empirice demonstrează că elasticitatea
cererii este cu atât mai mare cu cât a trecut mai mult timp de la modificarea preţului deoarece
consumatorii au nevoie de o perioadă de acomodare la noile preţuri. De exemplu, dacă tarifele
Romtelecom se triplează peste noapte, numărul convorbirilor telefonice în reţeaua de telefonie
fixă nu se va reduce spectaculos în primele zile, dar cu siguranţă se va diminua semnificativ după
o lună sau după un an de la scumpire.
OFEERTA
Cei mai importanţi factori care influenţează oferta sunt:
a) Costul producţiei. O reducere a preţului factorilor de producţie determină reducerea
costurilor, astfel că firmele pot produce mai mult. Invers, o creştere a preţului acestor factori
reduce oferta de bunuri şi servicii de pe piaţă. De exemplu, şocul petrolului din 1973 a redus
oferta şi a mărit presiunile inflaţioniste în toate ţările dependente de importurile petroliere.
b) Modificările tehnologice. În capitolul trei dedicat relaţiei nevoi-resurse am văzut cum noile
tehnologii deplasează spre dreapta frontiera posibilităţilor de producţie. Descoperirea şi aplicarea
unor tehnologii mai performante conduce la creşterea ofertei cu acelaşi volum de resurse; de
exemplu, descoperirea fertilizantelor a condus la creşterea ofertei de produse agricole.
c) Preţul altor bunuri. Există două categorii de bunuri: bunuri substituibile în ofertă şi bunuri
complementare în ofertă. Substituibile în ofertă sunt acele bunuri ce se pot realiza alternativ cu
aceleaşi resurse. De exemplu, iaurtul şi brânza. Dacă preţul la brânză creşte, scade oferta de iaurt,
pentru că producătorii întrevăd câştiguri mai mari la brânză. Complementare în ofertă sunt
bunurile ce rezultă împreună din acelaşi proces de producţie: de exemplu făina şi tărâţele. O
creştere a preţului la făină va atrage automat o creştere a ofertei de tărâţe.
d) Aşteptările privind evoluţia preţului. Dacă producătorii estimează o creştere a preţului
pentru produsele lor în viitor, oferta prezentă se va reduce. Reciproca este şi ea adevărată. De
exemplu, dacă se estimează creşterea cursului acţiunilor BRD la bursă în viitor, oferta prezentă
de titluri se va reduce.
e) Numărul ofertanţilor. Creşterea numărului de producători antrenează, în general, creşterea
ofertei şi invers. De exemplu, apariţia facultăţilor particulare după 1989 în România a condus la
creşterea ofertei de economişti pe piaţa muncii.
f) Taxele şi subsidiile. O creştere a poverii fiscale creşte costurile firmei şi reduce oferta, în timp
ce reducerea impozitelor stimulează oferta. Subvenţiile sunt un fel de taxe negative care reduc
artificial costurile firmelor şi stimulează producţia.
Sintetizând, oferta creşte când:
– scad costurile pentru că se reduce preţul factorilor de producţie;
– se descoperă tehnologii şi produse mai performante;
– creşte preţul bunurilor complementare în ofertă şi scade preţul celor substituibile;
– se aşteaptă o reducere a preţurilor în viitor;
– creşte numărul ofertanţilor;
– scad taxele şi cresc subvenţiile.

Creşterea ofertei deplasează curba ofertei către dreapta, iar reducerea sa deplasează curba către
stânga, după cum puteţi observa din graficul 7.2.
Elasticitatea ofertei la preţ este influenţată de o serie de factori, dintre care cei mai importanţi
sunt:
i) Costul producţiei. Cu cât costul producţiei este mai mare, cu atât elasticitatea este mai mică.
Explicaţia se află în variaţia preţurilor factorilor de producţie: când preţul unui bun creşte,
producătorii doresc să ofere mai mult din respectivul bun pe piaţă. De aceea ei solicită o cantitate
mai mare de factori de producţie pe piaţa resurselor economice, determinând o creştere a preţului
factorilor. În consecinţă, costul producţiei creşte şi acţionează ca o frână în calea creşterii ofertei;
oferta creşte mai puţin, iar elasticitatea este mai mică.
ii) Gradul de substituire al bunurilor în ofertă; dacă bunurile sunt uşor substituibile,
elasticitatea ofertei este mare. În exemplul cu brânza şi iaurtul, firma producătoare poate să-şi
orienteze rapid resursele către bunul mai scump, astfel că oferta din cele două bunuri este
elastică. Dacă vom considera însă piaţa lactatelor în general, o reducere a preţului lactatelor nu
va diminua semnificativ oferta deoarece este dificil să schimbe specializarea factorilor de
producţie de la producerea de lactate către alte produse; oferta este mai puţin elastică.
iii) Complementaritatea în ofertă a bunurilor; o creştere a preţului tărâţelor, fără modificarea
preţului la făină, nu va schimba semnificativ oferta de tărâţe, deoarece ele rezultă doar din
producerea de făină. Oferta este puternic inelastică.
iv) Posibilităţile de stocare şi costul stocării. Cu cât posibilităţile de stocare sunt mai
numeroase, elasticitatea ofertei este mai mare. Cu cât costul stocării este mai mare, elasticitatea
ofertei este mai mică. De exemplu, peştele proaspăt nu este stocabil. O reducere a preţului la
peşte pe piaţă nu va diminua oferta; de altfel aceasta este una din explicaţiile pentru care preţul
scade către sfârşitul zilei. Un alt exemplu îl constituie mărfurile cu volum mare, cum ar fi
polistirenul expandat, care necesită un spaţiu mare de stocare şi cheltuieli mari, având o
elasticitate mică a ofertei.
v) Perioada de timp de la modificarea preţului. Oferta este mai elastică pe termen lung decât
pe termen scurt. Explicaţia rezidă în faptul că producătorii au nevoie de timp pentru a reacţiona
la modificarea preţului. Pe termen foarte scurt (perioada pieţei) oferta este perfect inelastică,
deoarece ea are nevoie de un timp minim pentru a se modifica. Pe termen scurt, oferta devine
inelastică, pentru că producţia poate creşte doar pe seama factorilor de producţie variabili. Pe
termen lung toţi factorii de producţie sunt variabili şi oferta este elastică.
. Elasticitatea încrucişată a ofertei
Elasticitatea încrucişată a ofertei exprimă modificarea procentuală a cantităţii oferite
dintr-un bun în funcţie de modificarea preţului altor bunuri. Formula generală de determinare
este:
Eox/py = %ΔQx/%ΔPy
în care Qx este cantitatea oferită din bunul x, iar Py este preţul bunului y. În funcţie de acest
coeficient bunurile pot fi:
– substituibile, dacă Ecx/py < 0;
– complementare, dacă Ecx/py  0.
Elasticitatea ofertei este un indicator important atât pentru firme, cât şi pentru economia
naţională. A doua parte a lucrării, în capitolul dedicat inflaţiei, demonstrează importanţa
elasticităţii ofertei pentru stabilitatea preţurilor dintr-o economie naţională.
Guvernele pot interveni asupra preţurilor pieţei fie în mod direct, prin controlul preţurilor, fie
indirect, prin măsuri care să afecteze comportamentul producătorilor şi consumatorilor.
Intervenţia directă a statului se face prin stabilirea unor niveluri maxime sau minime de
preţ. Dacă statul fixează un nivel maxim al preţului, sub preţul de echilibru, producătorii nu au
voie să-l depăşească şi atunci vor produce mai puţin. Aşa cum se poate observa, pe piaţă apare o
penurie de bunuri (graficul 7.8.).
În practică această situaţie poate să apară într-o perioadă de război sau de recesiune economică
prelungită şi inflaţie ridicată, intenţia declarată a statului fiind protecţia populaţiei şi mai ales a
săracilor.
Pentru că pe piaţă există mai puţin decât se cere, iar preţul nu mai joacă în mod real un rol
restrictiv în calea accesului la acest bun, apare problema alocării cantităţii produse între
consumatori. O primă posibilitate de alocare este cea de tip “primul venit – primul servit”, care
va conduce la formarea unor fire de aşteptare (“coada”, în limbajul curent) şi la pierderi
importante de timp din partea consumatorilor. O altă alternativă este raţionalizarea consumului,
astfel încât puţinul care există să se împartă tuturor.

Graficul 7.8. Efectul unui preţ maxim asupra echilibrului

Alături de raţionalizare, preţurile maxime generează alte două mari probleme:


accentuează inflaţia şi stimulează dezvoltarea pieţei negre. De multe ori, inclusiv în România, s-a
argumentat că este nevoie de aceste preţuri pentru produsele de strictă necesitate, astfel încât
toată lumea să aibă acces la respectivele produse, indiferent de rata inflaţiei. După cum am văzut,
controlul preţurilor reduce producţia şi nu face decât să accentueze sau să amâne (cu perspectiva
unei “explozii”) creşterea preţurilor.
Cât priveşte piaţa neagră, să observăm că pentru cantitatea oferită pe piaţă, Q’,
cumpărătorii ar fi dispuşi să plătească preţul P’, cu mult mai mare decât cel de echilibru, dar
ilegal. De aceea, controlul preţurilor nu este o politică eficientă împotriva inflaţiei pe termen
lung.
Preţurile minime, mai mari decât cel de echilibru, se practică în scopul declarat al
statului de a asigura un venit mai mare anumitor producători, cum ar fi fermierii în Uniunea
Europeană. În acest caz, producătorii vor fi tentaţi să producă peste cererea pieţei, după cum
relevă şi graficul următor:
Graficul 7.9. Efectul unui preţ minim asupra echilibrului pieţei

În condiţiile creşterii producţiei, pentru ca preţul să fie menţinut la nivelul notat în grafic
cu Pmin, singura posibilitate a guvernului este să cumpere excedentul existent pe piaţă. Aşa se
explică de ce multe ţări din Uniunea Europeană au acumulat în timp importante cantităţi de
produse agricole. Pentru a reduce rezervele excesive, aceste state au decis subvenţionarea
preţului produselor agricole, dar această practică a condus la proteste din partea exportatorilor de
produse agricole nesubvenţionate din alte ţări, proteste exprimate în general în cadrul
Organizaţiei Mondiale a Comerţului. O altă practică a fost restricţionarea cultivării pământului,
dar nici ea nu a dat rezultate, din cauza faptului că fermierii au descoperit tehnologii de cultivare
mai performante, ca substituenţi ai pământului.
Intervenţia indirectă a statului îmbracă cel mai adesea forma taxelor. Taxele sunt cele
mai importante venituri ale statului şi îmbracă în general forma unui procent aplicat asupra
preţului unui produs. Consecinţa taxei aplicate asupra unui produs este că preţul plătit de
cumpărător nu mai este egal cu cel primit de vânzător. Cel mai bine vom înţelege acest lucru tot
cu ajutorul metodei grafice:

Graficul 7.10. Efectul unei taxe asupra echilibrului pieţei

Taxa este percepută de producător ca un cost suplimentar, de aceea oferta sa se va reduce de la O


la O’, ceea ce determină o creştere a preţului pieţei de la P* la Pc, unde prin Pc am notat preţul
plătit de cumpărător. Din preţul Pc, producătorul primeşte numai Pv (preţul vânzătorului),
diferenţa fiind tocmai valoarea taxei. Desigur că producătorii ar fi putut opta pentru reducerea
cantităţii oferite pe piaţă, astfel încât preţul să crească exact cu valoarea taxei şi povara taxei să
fie suportată exclusiv de cumpărători. Dar în acest caz s-ar fi diminuat foarte mult cantitatea
vândută (care oricum, observaţi din grafic că scade la QT), iar profitul lor s-ar fi redus mai mult
decât dacă ar fi acceptat să suporte o parte din taxă. Povara suportată de consumatori este cu atât
mai mare, cu cât oferta este mai elastică (mai plată), iar partea din taxă suportată de producători
este cu atât mai mare, cu cât cererea este mai elastică.
Cea mai importantă critică adusă de economişti practicii taxelor de către guverne constă
în faptul că taxele distorsionează alocarea resurselor în economie. Ele orientează firmele către
produsele mai puţin împovărate în defavoarea celor puternic impozitate şi împiedică alocarea
optimă a resurselor disponibile.
Pornind de la efectele economice ale preţurilor controlate şi taxelor, s-a conturat
concluzia generală că preţurile trebuie lăsate să se formeze liber, pe baza raportului cerere-ofertă.
Numai libere preţurile sunt o sursă corectă de informare asupra situaţiei pieţei şi, în acelaşi timp,
un mecanism de stimulare a creşterii eficienţei în alocarea resurselor.