Ah, Ioane, Ioane, tu ai fost singurul bărbat pe care l

-
am iubit. Pe ceilalți bărbați nu
-i pot suferi. Dar tu,
tu erai frumos! Trupul tău era o coloană de fildeș, așezată pe un soclu de argint,
era o grădină plinăde porumbei și crini de argint. Era un turn de argint,
împodobit cu scuturi de fildeș. Nimic de
pe lume
nu era atât de alb ca trupul tău. Nimic de pe lume nu era atât de negru ca părul
tău. În toată lumeanu era nimic atât de roșu

ca gura ta. Glasul tău era o cadelnită

ƒ
, care răspândea parfumuri ciudate, șicând te priveam, auzeam o muzică stranie.
A
h, de ce nu te-
ai uitat la mine, Ioan? Ți
-
ai ascuns fața îndosul mâinilor și blestemelor tale. Ți
-ai acoperit ochii, ca cel care-
l vede pe Dumnezeul său. Ei bine, tu
l-
ai văzut pe Dumnezeul tău, Ioan, dar pe mine, pe mine nu m
-
ai văzut niciodată. Dacă m
-a
i fi văzut,
m-ai fi iubit. Eu, eu te-
am văzut, Ioane, și te
-am iubit. O, cum te-
am iubit! Te iubesc încă
, Ioan, numaipe tine te iubesc.
Sunt însetată de frumusețea ta; sunt flămândă de trupul tău, și nici vinul, nici
fructele nu pot să-mi potolească dorința. Ce-am să mă fac acum, Ioan? Nici
potopul, nici apele marinu pot să
-
mi stingă patima. Eram prințesă, și m
-
ai disprețuit. Eram fecioară, și mi
-ai luat fecioria.
Eram castă și mi
-ai turnat foc în vine.Ah, ah! De ce nu te-
ai uitat la mine, Ioan? Dacă t
e-ai fi uitat la mine, m-
ai fi iubit. Știu bine că m
-ai fi
iubit. Și taina dragostei e mai mare decât taina morții. Numai dragostea trebuie
luată în seamă.

Știți, cu trecerea timpului, orice, oricât de amar sau chiar groaznic ni se pare
necesar, folositor, ba chiar frumos. Si acest munte aspru de asupra-mi era o
tovărășie, aproape o ocrotire, mă înfășuram în umbra lui. Așadar, din
nevizibilitatea în care mă aflam, eram bucuroasă să privesc și să ascult. Puteam
să visez liber. Era, întradevăr, frumos, de parcă aș fi trăit în afara istorie, într-un
spațiu de neatins al meu, spațiu absolut, adăpostită și totuși prezentă.
,,HRYSOTHEMIS” Yannis Ritsos

In plictiseala asta ucigătoare deaici,

unde in loc de oameni rătăcesc in jurul tău doar nişte pete
cenuşii, cand nu auzi decat lucruri triviale, cand toţi nu ştiu decat
să mănance, să bea şi să doarmă, vine uneori el – el care nu
seamănă cu ceilalţi, frumos, inteligent, seducător – aşa cum răsare
strălucind luna in mijlocul intunericului… Să te laşi prinsă de
farmecul unui om ca el, să uiţi de toate… Mi se pare că şi pe mine
m-a prins puţin. Vanea spune că in venele mele curge
sangele unei zane a apelor. „Dă-ţi drumul măcar o dată in viaţă”.
Ştiu eu? Poate că aşa ar trebui… Ce-ar fi să-mi iau zborul de langă
voi toţi, ca o pasăre liberă, să mă depărtez de mutrele voastre
adormite, de discuţiile voastre, să uit că mai sunteţi pe lume…
,,Unchiul Vanea” Cehov
Niciodată nu am izbutit să mă agăț de o scoabă, să urc, nici n-am încercat de
altfel. Uitam de toate privind o stea dizolvată în apă, ca o picătură de lămâie în
ceai.,

Blestem de dragoste
Miron Radu Paraschivescu
Când ţi-o fi lumea mai dragă,
să-ţi pice dreapta beteagă
şi s-ajungi, la cap de pod,
cerşetor, slut şi nărod.
Din puterea ta a plină,
suptă de vreo curviştină,
să rămâi sfrijit ca paiul,
urle-ţi versul ca buhaiul,
limba să ţi se-mpletească,
să vorbeşti pe păsărească,
să te topeşti de-a-n picioare,
galbin, ca o lumânare!

Să nu fie boală rea,

care-n tine să nu dea!
Ardite-ar focul, mangalul,
să fii scopit ca muscalul!
Cânte-ţi popa din Scriptură,
să-ţi văz dafinul pe gură!
Crai parşiv, din ţigănie,
că m-ai omorât de vie,
când m-ai luat din casă fată,
crudă şi nevinovată,
şi m-ai spintecat în două
sub cerul cu lună nouă.

Şi-n loc să mă iei mireasă,

m-ai lăsat să zac borţoasă
şi te-ai dus, duce-te-ar apa,
unde şi-a dus mutul iapa!
Dar de-o fi şi-o fi să vii,
iar în braţe să mă ţîi,
să-mi săruţi ţâţa şi gura
şi să-mi stingi din sân arsura,
Vedea-te-aş tot cum te ştiu:
’ nalt, bălan şi cilibiu,
cu ochi arzători ca focul;
Aduce-mi-te-ar ghiocul!