You are on page 1of 7

Principalele momente din istoria gimnasticii

A elaborat : Veljanovski Daniel

Grupa 1.6K
I. Introducere

Gimnastica este unul dintre cele mai vechi sporturi olimpice fiind inclusa si in
programul Jocurilor Olimpice antice, atunci când concurentii se intreceau intr-o varietate
de concursuri, care, cu greu, ar putea fi denumite “gimnastica”. Acestea au inclus lupte
si sarituri peste tauri, in conformitate cu ilustratiile de pe vase de lut. De fapt, numele de
“gimnastica” este derivat din cuvântul grecesc antic” gumnos “, care, tradus literal,
inseamna gol, acesta fiind si unul dintre motive pentru care femeile au fost excluse de la
Jocuri, nu doar in calitate de concurente, ci si ca spectatoare. Gimnastica olimpica a
acelor timpuri s-a stins odata cu desfiintarea J.O., dar, pana atunci, timp de peste o mie
de ani, regii care au guvernat in epoca au incurajat practicarea exercitiilor fiziceDin
greaca antica la Internet, istoria gimnasticii este strâns legata si de evolutia Jocurilor
Olimpice, de la cele Antice la cele Moderne…

Sportul, la modul general, prin urmare si gimnastica, a capatat forme in


acceptiune moderna pe parcursul secolului al 19-lea, in ceea ce priveste gimnastica in
prim-plan aflandu-se disputa dintre cele doua stiluri in conflict: sistemul suedez (in
principal grup de exercitii libere) si sistemul german (cu ajutorul unui aparat).

In Europa secolului al 19-lea au inceput sa apara Gimnazii destinate gimnasticii,


in aer liber, care seamana cu locuri de joaca, locuri privite ca o aventura in cazul
domnilor care doreau sa impresioneze doamnele, care, la randul lor, tot din acelasi
motiv, care purtau semne ale « ascensiunilor » montane. Din punct de vedere al
armatei, gimnastica a fost privita ca o posibilitate de exprimare a disciplinei, si nu este
de mirare ca termeni militari inca mai exista, cum ar fi “defileaza pe…” si “salutul
juriului”.

Federatia Internationala de Gimnastica (FIG) a fost fondata in 1881, la Liège, in


prezent existand 129 federatii afiliate.

Gimnastica este unul dintre putinele sporturi prezente in Program inca de la prima
editii ale Jocurilor Olimpice din epoca moderna,. incepând cu 1989, prin evolutiile
baietilor, fetele intrand officia in scena abia in 1952, la Helsinki, dar si pana atunci, la
diferite editii au fost concursuri destinate gimnastelor. Primul concurs olimpic de
gimnastica, Atena 1896, a reunit la start 18 gimnasti din patru – sase natiuni, la cateva
aparate, programul (uneori concursul a avut loc in aer liber) suferiond permanente
schimbari pana sa ajunga la forma cunoscuta azi. Modificari au fost facute aproape la
fiecare concurs olimpic, in ceea ce priveste numarul, felul si constructaia aparatelor
utilizate, numarul de gimnasti pe echipa, tipul de exercitii, calitatea evolutiei, varsta
competitorilor, de la concursurile in aer liber la cele in sala etc. Cu toate acestea, era
adevarata a gimnasticii a debutat odata cu Jocurile Olimpice din 1952, de la Helsinki,
atunci fiind stabilite liniile coordonatoare ale dezvoltarii acestei discipline.
Gimnastica este, astazi, una dintre cele mai populare sporturi din programul
olimpic, dar, de asemenea, una dintre cele mai pretentioase. Practicata pe scara larga
in intreaga lume, este nevoie de o combinatie unica de putere, flexibilitate, rezistenta,
indrazneala si maiestrie pentru a atinge cotele de varf.

II. Gimnastica in Antichitate

Egiptul antic. Egiptenii au creat o cultură şi o civilizaţie impunătoare încă din mileniul
IV î.e.n. Picturile murale şi bazoreliefurile de la Ptah-Hotep atestă preocupările
egiptenilor pentru educaţia fizică. Celebrele fresce de la Beni Hassan reprezintă o
multitudine de mişcări cu caracter sportiv din gimnastică, atletism, sporturi de luptă,
care erau practicate în şcoală, de către copii claselor dominate.

Grecia antică. Grecii au acordat cea mai mare importanţă exerciţiilor fizice ca parte
integrantă a educaţiei, sistemul educativ creat de ei având ca obiectiv dezvoltarea
trupului şi a minţii. Acest sistem educativ bine închegat şi minuţios organizat a devenit
una din funcţiile fundamentale ale statului.

China antică. Filozoful chinez Confucius (551 - 479 î.e.n.) a subliniat pentru prima dată
importanţa exerciţiilor fizice, pe care le-a inclus în cele şase „arte liberale” care stau la
baza educaţiei: muzica, ceremonialul, caligrafia, scrima, aritmetica şi arta de a conduce
carul. Cu 2698 de ani î.e.n, în timpul dinastiei lui Hoan – Ti, medicul Kong - Fu preluând
o parte din exerciţiile respective a creat un sistem de educaţie fizică medicală ce a fost
introdus în ritualul religios. Acest sistem se baza pe exerciţii de respiraţie, întindere şi
relaxare care se executau din diferite poziţii: stând, culcat, pe genunchi.

Concepţia greacă cu privire la exerciţiile fizice a evoluat în trei direcţii:

• igienică;
• militară;
• armonioasă.

Concepţia igienică. Cei mai reprezentativi, au fost medicii, care au scos în evidenţă
importanţa exerciţiilor fizice, în general, şi a gimnasticii, în special, pentru îngrijirea
sănătăţii.

Concepţia militară. Reprezentanţii acestei concepţii au fost spartanii, care practicau


exerciţiile fizice dure în vederea pregătirii pentru război. Statul spartan ne înfăţişează
cea mai desăvârşită imagine a organizării şi practicării exerciţiilor fizice pe baza
concepţiei militare, unde viaţa cetăţeanului era un serviciu militar neîntrerupt.

Concepţia idealului armonic. Aparţine educaţiei fizice din Atena, cetate a Greciei
antice iar cei mai de seamă reprezentanţi a acestui concept au fost Platon şi Aristotel.
Atenienii erau preocupaţi de atingerea perfecţiunii umane în privinţa educaţiei, la baza
căreia puneau frumuseţea şi armonia, „Kalos Kai Agatos” (om frumos şi bun).

III. Gimnastica în epoca feudal

Etapa distinctă, ce trebuie evidenţiată în drumul de recunoaştere al evoluţiei


gimnasticii, marcată de un profund caracter umanist, este Renaşterea ce apare ca o
etapă de tranziţie determinată de condiţiile economice obiective ale epocii, fiind un
fenomen istoric complex (secolul al XIV-lea). Umaniştii consideră gimnastica drept
mijloc ideal pentru dezvoltarea generală şi întărirea sănătăţii a omului punând în valoare
atât omul cât şi personalitatea acestuia. Pedagogii umanişti fixează un ţel nou educaţiei,
cel al formării omului complet.

În acest timp se remarcă două lucrări, „Ars gimnastica” – „Arta gimnasticii”, a


medicului Hieronymus Mercurialis, (sec. XVI), care se ocupă cu exerciţii fizice din
antichitate, atât din punct de vedere al tehnicii acestora, cât şi valorii lor medicale şi cea
de a doua lucrare intitulată „Trei dialoguri despre exerciţiul săriturilor şi voltijelor în aer”,
ce aparţine lui Arcangelo Tuccaro, editată în 1599, şi are trei părţi: prima tratează
istoria, fiind inspirată din cartea lui Mercurialis; a doua parte cuprinde tehnica mişcărilor
iar a treia cuprinde indicaţii cu caracter igienic.

IV. Gimnastica în epoca modern

Secolul al XVII-lea este considerat secolul realismului, iar secolul al XVIII-lea cel al
raţionalismului, iar printre personalităţile de frunte ale acestui val de pedagogi
enumerăm: Jan Amos Komenski (1592 - 1670) cel mai mare gânditor al secolului al
XVII-lea (de origine ceh), a adoptat ideea „Un spirit sănătos nu poate exista decât într-
un corp sănătos”, considerând valoarea fizică a omului nu ca un scop final, ci ca o
condiţie a valorii lui sociale, ce permite ca omul să fie util societăţii. John Locke (1632 -
1704), filozof şi medic englez, susţine că aptitudinile existente se fortifică cu ajutorul
exerciţiului, practica perfecţionând talentul. Ideile lui John Locke l-au inspirat pe J.J.
Rousseau (1712 - 1778), omul cel mai reprezentativ al secolului al XVIII-lea în materie
de educaţie. Principiul educaţiei sale era „întoarcerea la natură”, susţinând că natura l-a
creat pe om bun, dar societatea l-a stricat. În Epoca Modernă a crescut numărul
teoreticienilor preocupaţi de influenţa exercitată de practicarea gimnasticii asupra fiinţei
umane şi iau naştere, astfel, şcolile şi sistemele de gimnastică.
V. Gimnastica în Romănia

Şcoala româneasc ă de gimnastic ă s-a făcut remarcat ă înc ă de la primele apari


ţii în competi ţiile interna ţionale de mare anvergur ă (J.O. de la Melbourne (1956) şi
Roma (1960) – locul III pe echipe la fete). În anul 1956 se organizeaz ă Campionatele
Interna ţionale de gimnastic ă ale României, aceast ă competi ţie fiind considerat ă cel
mai vechi turneu individual din lume; în 1957, la Bucure şti, are loc prima edi ţie ale C.E.
de gimnastic ă feminin ă. Dup ă o perioad ă de reorganizare şi reorientare a activităţii
de gimnastic ă, încep s ă se arate roadele prin cucerirea a numeroase medalii de aur,
argint şi bronz la C.M., J.O. şi C.E. Astfel, în 1974, Dan Grecu cucere şte prima medalie
de aur (inele) a gimnasticii române şti la Campionatele Mondiale de la Varna. Gimnasta
Nadia Com ăneci este cea care a deschis o er ă nou ă în gimnastica mondial ă,
devenind o figur ă legendar ă a secolului al XX-lea prin performan ţele sale fă r ă
precedent, fiind prima gimnast ă care a ob ţinut nota 10 în concurs. La 14 ani, a fost
campioan ă olimpic ă absolut ă la Olimpiada de la Montreal. De 3 ori consecutiv, a fost
campioana absolut ă a Europei (1975, 1977, 1979), câ ştigând şi alte numeroase
medalii de aur, argint şi bronz în concursurile din cadrul J.O., în Campionatele Mondiale
şi Campionatele Europene la care a participat, fiind desemnat ă de forurile interna
ţionale cea mai mare sportiv ă a secolului al XX-lea. 18 Urmaşele Nadiei Comăneci
(Ecaterina Szabo, Daniela Silivaş, Aurelia Dobre, Cristina Bontaş, Lavinia Miloşevici,
Gina Gogean, Simona Amânar, Maria Olaru, Andreea Răducan, Cătălina Ponor) şi
urmaşii lui Dan Grecu (Marius Gherman, , Marius Urzică, Dan Burincă, Ioan Suciu, Dan
Potra, Răzvan Şelariu, Alin Jivan, Flavius Koczi, Marian Drăgulescu) au câştigat în
ultimii 25 de ani numeroase titluri şi medalii olimpice, mondiale şi europene, situând
România pe primul loc în ierarhia internaţională. De menţionat faptul că echipa feminină
de gimnastică a cucerit de cinci ori consecutiv titlul mondial în concursul pe echipe
(Dormund – 1993, Sabae – 1995, Lausanne – 1997, Tianjin – 1999, Gent – 2001).

VI. Gimnastica în sistemul de educaţie fizică şi sportivă din


România

Ca ramură sportivă, gimnastica dispune de un conţinut foarte bogat de mijloace


care îi conferă statutul de disciplină de bază a sistemului de educaţie fizică şi sportivă,
dispunând de o teorie şi o metodică proprie de predare, de mijloace şi forme specifice
de organizare, bazându-se pe datele ştiinţelor conexe (anatomie, fiziologie,
biomecanică, biochimie, psihologie, pedagogie). Prin natura exerciţiilor pe care le
cuprinde, gimnastica se adresează şi este accesibilă tuturor vârstelor (având efecte
deosebite în sfera somatică, fiziologică, psihică şi motrică), dar şi celor cu calităţi
deosebite, cu condiţia ca practicarea exerciţiilor de gimnastică să se facă organizat,
continuu şi corect. Abordarea sistemică a studiului acestei discipline ne permite să
punem în evidenţă atât obiectivele, caracteristicile şi efectele gimnasticii cât şi
mijloacele şi ramurile ce o constituie.
În cadrul sistemului de educaţie fizică şi sportivă din ţara noastră, gimnastica se
regăseşte în:

a) Învăţământul de toate gradele – este cuprinsă în planurile de învăţământ, bazându-


se pe programe de instruire ascendente, pe clase şi ani de studii:
– preşcolar
– primar
– preuniversitar
– professional
– special
– superior 19
b) Activităţi necuprinse în planul de învăţământ:
– gimnastica zilnică;
– gimnastica de înviorare;
– momentul de educaţie fizică
c) Activităţi de timp liber:
– necompetiţionale „Sportul pentru toţi” (serbări şcolare, tabere de vacanţă,
activităţi turistice, drumeţii, excursii);
– competiţionale (campionatul şcolii, cupe tradiţionale).
d) Activitatea sportivă de performanţă:
– în şcoli şi licee cu clase speciale;
– în cluburi şi asociaţii sportive.
Bibliografie :

 Gimnastica de bază/Curs în tehnologie IFR, autor: Georgeta


Niculescu - Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2012

 http://www.romgym.ro/?page_id=763

 Gimnastica de bază : fundamente teoretice şi practico-metodice


/ Geanina Toma. - Craiova : Universitaria ; Bucureşti : Pro
Universitaria, 2013