FORMAREA NAȚIUNILOR ȘI A STATELOR NAȚIONALE

Premisele istorice ale formării națiunilor

În sec. al XIX-lea este definitivat procesul de constituire a națiunilor europene

moderne. Apar noi state naționale unitare și independente în Europa Apuseană (Belgia, Italia,
Germania) și în Balcani (Grecia, România, Serbia, Bulgaria, Muntenegru, iar la începutul sec.
al XX-lea - Albania). Acest proces are profunde premise istorice, condiționate de factori
diverși - economici, politici, etnici, spirituali. Datorită interacțiunii lor, au apărut națiunile
moderne, care reprezintă o formă istorică de organizare socială a unor mari comunități
umane, bazate pe mai multe elemente constitutive.
În latina, în urmă cu două milenii, termenul "natio" însemna naștere, rasă, soi, dar și popor,
neam. Apoi, au fost numite cu acest termen popoarele barbare, iar în Evul Mediu grupurile
privilegiate, elitele recunoscute.
O altă viziune presupune prin națiune o comunitate cu baze etnice - cu origine, limbă,
credință, obiceiuri comune, care are rădăcini adânci în epoca medievală. Comunitatea etnică
medievală (numită de unii istorici și "națiune medievală") se deosebește de națiunea
modernă nu prin esența, ci prin gradul de manifestare, de amploare, de pondere în societate
al unor elemente constitutive ale acestei comunități. În epoca modernă se consolidează
unitatea vieții economice, social-politice, de limbă, cultură, spiritualitate și teritorială a
spațiului în care locuiește comunitatea respectivă. De regulă, majoritatea națiunilor au la bază
o etnie, formată în Evul Mediu (mai rar din două sau mai multe etnii).
O excepție reprezintă națiunea modernă americană, care s-a constituit în baza unui aliaj
al diferitelor comunități etnice și naționale.
Unele națiuni s-au format neavând o comunitate economică unică, teritoriul lor național
fiind împărțit (complet - Polonia sau parțial - România) între țări străine. Procesul de
constituire a națiunilor italiană și germană a decurs în condițiile fărâmițării statale a
teritoriului lor național, iar al multor altor națiuni acesta s-a produs în circumstanțele
incorporării totale a teritoriului lor in componența altor state. Nici chiar limba nu a fost
întotdeauna acel element comun care a stat la baza consolidării statale în procesul formării
națiunilor. Un exemplu în acest sens servește națiunea franceză - limba ei națională unică s-a
constituit abia în sec. al XVI-lea.
După cum vedem, diferite națiuni s-au format în diverse circumstanțe, unele condiții
necesare pentru aceasta (unitatea vieții economice, unitatea teritorială, politică, lingvistică)
lipsind complet. Aceasta ne duce la concluzia că, în anumite împrejurări, rolul determinant i-a
revenit nu unui grup de factori, ci numai uneia sau unor două condiții, care au întărit
conștiința națională. Astfel, pentru națiunea română, elementele constitutive de baza au
fost originea și limba comună. În condițiile extreme în care marile state vecine intenționau
să împartă întregul spațiu românesc, limba și originea, împreună cu alți factori (religie,
obiceiuri, relații economice tradiționale etc.), i-au consolidat pe români într-o națiune
modernă. Un alt exemplu: rolul determinant în cimentarea națiunii moderne poloneze l-au
jucat trecutul istoric glorios și lupta pentru recăpătarea independenței.
Principalul element generalizator pentru națiunea modernă este conștiința națională,
care vine să înlocuiască solidaritatea etnică a oamenilor de origine comună. În majoritatea
țărilor europene (Anglia, Franța, Spania și Portugalia) conștiința națională s-a format în urma
centralizării lor și a creării unei piețe și a unui teritoriu național unice, precum și datorită
prezenței unei limbi naționale unice.
 O mare importanță în realizarea unui grad înalt de omogenizare interioară a societății în
cadrul statului național l-au avut revoluțiile moderne de la mijlocul sec. al XIX-lea. Ele au
consolidat poporul în lupta pentru cauza progresului, bunăstării și libertății, au cimentat
conștiința lui colectivă. Revoluțiile burgheze au desăvârșit sau au creat condiții pentru
înfăptuirea procesului de constituire a națiunilor moderne cu o comunitate a vieții economice
și o conștiință națională unitară.
Ultimele două mari popoare vest-europene, care și-au finisat procesul de consolidare
națională și teritorial-statală, au fost italienii și germanii. Către mijlocul sec. al XIX-lea, ele
nu aveau încă un stat național unitar, existând în condițiile fărâmițării statale, moștenite din
Evul Mediu: existau pe atunci 7 state în Italia și 38 în Germania. Această situație frâna
dezvoltarea lor economică, social-politică și culturală, și era cauza rămânerii lor în urma altor
popoare. Deci unificarea națională devenise o necesitate vitală, realizarea ei fiind inevitabilă.
Însă formele în care s-a produs acest proces au fost diferite.
Astfel, unificarea unor țări putea fi înfăptuită pe calea "de sus" - când procesul este
condus de un stat puternic de aceeași origine etnică (de Prusia în Germania, de Piemont în
Italia) din cadrul țării ce se unifică. Națiunea, în acest caz, se unește în jurul statului cel mai
puternic din toate cele existente. În cazul Germaniei existau doua variante: "mică" - unirea în
jurul Prusiei - și "mare" - unirea în jurul Austriei.
A doua cale, de "jos", presupunea înfăptuirea unificării de către masele populare prin
metode și mijloace revoluționare, și putea duce la instaurarea în țară a unei orânduiri
democratice, republicane. Încercarea de unificare a Germaniei și Italiei pe această cale s-a
întreprins în anii revoluției din 1848-1849, dar fără succes. Ambele țări au fost unificate mai
târziu pe calea "de sus". De fapt, în Italia aceste căi s-au îmbinat.
Ca rezultat al unificării pe calea "de sus", în aceste țări au fost instaurate regimuri
monarhice, în frunte cu dinastiile statelor unificatoare: în Italia, dinastia de Savoia, în
Germania, dinastia Hohenzollern.

Unificarea Italiei

În prima jumătate a sec. al XIX-lea, în fața poporului italian stătea o sarcină foarte
complicată, care consta în lichidarea fărâmițării politice, înlăturarea absolutismului și
izgonirea asupritorilor străini. Poporul italian a izbutit pe parcursul câtorva decenii să-și
edifice statul unitar național, acest proces având următoarele etape:
- revoluția din 1848-1849, care s-a terminat cu o înfrângere, dar a trezit conștiința
națională a italienilor;
- războiul franco-italo-austriac din 1859 și alipirea Lombardiei la Piemont;
- mișcarea maselor populare din 1860, în urma căreia au fost răsturnate monarhiile
reacționare din Modena, Parma și Toscana. Aceste regiuni, împreuna cu regiunea papală
Romania, sunt alipite la Piemont. Tot atunci, în sudul Italiei izbucnește o puternică răscoală
populară, condusa de Garibaldi, ce răstoarnă vechea monarhie feudală din regatul Neapole,
care, de asemenea, este alipit la Piemont. Astfel a fost creat Regatul Italian;
- războiul în alianță cu Prusia din 1866 contra Austriei și alipirea regiunii Veneția;
- alipirea la Regatul Italian, în 1870, a Romei și proclamarea "orașului etern" drept
capitală a țării.

Unificarea Germaniei

Înfrângerea revoluției din 1848-1849 a amânat pentru un timp unificarea Germaniei.

Către sfârșitul anilor '50, datorită progresului economic, din nou este înaintată problema
unirii statale a țării. Succesele liberalilor italieni, în frunte cu Cavour (Camillo Benso, Conte
de Cavour), i-au însuflețit și pe liberalii germani - părtași ai unificării Germaniei sub
conducerea Hohenzollernilor prusaci. Acest curs este promovat de Otto von Bismarck care, în
septembrie 1862, devine prim-ministru al Prusiei. El și-a propus drept scop să creeze un mare
imperiu "prin fier și sânge".
În calea înfăptuirii scopului scontat, existau multe piedici. În primul rând, trebuia să se
țină cont de poziția Austriei. Pe de altă parte, Franța se temea de apariția la hotarele ei estice a
unui stat puternic și susținea separatismul micilor stătulețe germane (mai ales, al celor din
sud). Francezii doreau sa alipească la Franța tot malul stâng al Rinului. Anglia și Rusia țaristă
susțineau în mod tradițional independența statelor germane.
Bismarck intenționa să obțină mai întâi neutralitatea Rusiei. Realizarea acestei sarcini
era ușurată de faptul că, după războiul din Crimeea, relațiile Rusiei cu Austria și Anglia
rămăseseră foarte încordate, ele complicându-se și mai mult după izbucnirea răscoalei
poloneze din 1863. Franța, Anglia și Austria, sub pretextul apărării polonezilor, au încercat să
slăbească pozițiile Rusiei în Europa. Bismarck s-a folosit de izolarea Rusiei pentru a se
apropia de aceasta.
Primul pas în procesul de unificare a Germaniei a fost războiul Prusiei contra
Danemarcei, pentru ducatele Schleswig și Holstein, locuite de nemți, dar aflate sub stăpânirea
coroanei daneze. Previziunile lui Bismarck, că nici una din marile puteri nu avea să intervină
în sprijinul Danemarcei, s-au adeverit. Conform tratatului de pace încheiat, ducatele treceau
sub guvernarea comună a Prusiei și Austriei.
Următoarea sarcină a lui Bismarck era supunerea Austriei, în condițiile situației neclare
create în legătură cu administrarea în comun a ducatelor. Conflictul dintre Prusia și Austria
devenea astfel inevitabil.
Pentru a obține neutralitatea Franței, Bismarck l-a asigurat pe împăratul ei, Napoleon al
III-lea, că nu-l va împiedica să alipească Franței o parte din Belgia și malul stâng al Rinului.
Împăratul francez considera că războiul îi va slabi pe ambii inamici, ceea ce îi va permite
Franței să dicteze condițiile sale atât Prusiei cât și Austriei.
Războiul austro-prusac (1866) s-a soldat cu zdrobirea Austriei. După înfrângerea ei, sub
hegemonia prusacă a fost constituită Uniunea nord-germană, alcătuită din 22 de state.
Teritoriul propriu-zis al Prusiei, datorită anexării câtorva stătulețe germane, a crescut cu 1500
mile2, iar populația ei s-a mărit cu 4,5 milioane de oameni. Patru state sud-germane - Bavaria,
Württemberg, Baden și Hessen-Darmstadt - și-au păstrat independența în mod provizoriu.
Și de această dată, nici una din marile puteri nu s-a încumetat să împiedice Prusiei să-și
realizeze planurile. Anglia considera că Prusia va putea să se opună Franței și Rusiei.
Napoleon al III-lea spera să primească "recompensa" făgăduită de Bismarck. Guvernul prusac
l-a calmat pe țar, promițându-i ajutor în revizuirea Tratatului de pace de la Paris, din 1856.
Ultimele bariere în calea creării Imperiului German, sub conducerea Prusiei, au fost
înlăturate în urma războiului victorios din anii 1870-1871, contra Franței. Statele sud-
germane sunt incluse în componența Imperiului German, proclamat la 18 ianuarie 1871, în
Sala de Oglinzi a palatului de la Versailles.
Unificarea Germaniei a fost un act progresist și a constituit premisa principală care a
permis accelerarea dezvoltării ei economice, politice și culturale. Germania a încetat să fie
obiect al politicii internaționale, transformându-se într-un subiect al ei. Totodată, în țară a fost
instaurat un regim conservator semi autocratic. Dar stabilirea și consolidarea, în centrul
Europei, a unui puternic stat german militarist a pus in primejdie securitatea statelor de aici.

Formarea națiunilor în America și Asia

 Ca și în unele state europene (Italia, Țările Balcanice, Polonia etc.), popoarele de pe
continentele american și asiatic, aflate sub dominație străină, și-au format conștiința națională
datorită luptelor de eliberare și de constituire a statelor proprii, independente.
Astfel, lupta coloniilor engleze din America de Nord, în anii 1774-1783, s-a soldat cu o
revoluție, care a dus la formarea republicii federale S.U.A. Lupta pentru aceleași interese,
constituirea unui teritoriu comun și a unei economii unitare au contribuit la crearea unei noi
națiuni, - națiunea americană -, care a continuat să utilizeze limba engleză.
În America de Sud, dimpotrivă, deși locuitorii din fostele colonii spaniole vorbeau
aceeași limbă, s-au format state și națiuni aparte. Fiecare colonie alcătuia o unitate economică
distinctă, astfel că lupta de eliberare națională s-a desfășurat separat. S-a creat, în acest fel, o
tradiție istorică și o conștiință națională diferite. În colonii, în afară de coloniști spanioli și
robi negri, aduși din Africa, locuiau diferite popoare autohtone (urmași ai populațiilor maya,
azteci, incași s.a.) care au influențat, de asemenea, formarea națiunilor. Ca rezultat al luptei
de eliberare națională a națiunilor latino-americane, s-au creat statele independente Mexic,
Venezuela, Columbia, Peru, Bolivia, Argentina, Chile, Brazilia s.a.
În Japonia, în urma revoluției "de sus", din 1868-1918, a fost înființat un stat modern și
a luat naștere națiunea modernă japoneză.
Bazele națiunii moderne din China au fost puse după revoluția din 1911-1913.
Revoluția Revolution (chineză: 辛亥革命) sau Revoluția Hsin-hai, cunoscută ca Revoluția
de la 1911 sau Revoluția Chineză, a fost o revoluție care a răsturnat ultima dinastie
imperială din China (Dinastia Qing), în urma ei înființându-se Republica Chineză. Revoluția
a constat din mai multe revolte și răscoale. Punctul de cotitură a fost Revolta Wuchang de pe
10 octombrie 1911, drept rezultat al proastei Mișcări pentru Protecția Căilor Ferate. Revoluția
s-a încheiat cu abdicarea împăratului Dinastiei Qing Xuantong Puyi de șase ani, pe 12
febuarie 1912, care a pus capăt conducerii imperiale ce a durat mai bine de 2000 de ani și a
pus bazele Republicii Chineze. Taiwanul și Republica Populară Chineză se consideră
succesorii legitimi ai Revoluții Xinhai și venerează idealurile revoluției, inclusiv
a naționalismul, republicanismul, modernizarea Chinei și unitatea națională. Data de 10
octombrie este comemorată în Taiwan, fiind ziua națională a Republicii Chineze. În Hong
Kong și Macau, această zi este sărbătorită ca Aniversarea Revoluției Xinhai.
În India și Egipt, aflate sub dominația engleză, procesul de constituire a națiunilor
moderne s-a manifestat prin lupta împotriva colonialismului britanic, prin dezvoltarea
industriei moderne, prin formarea și avântul burgheziei naționale.
Revoluția din 1905-1907 din Rusia țaristă a constituit un imbold substanțial pentru
popoarele asuprite în lupta lor pentru eliberarea națională și dezvoltarea liberă ca națiuni.

În concluzie, trebuie subliniat că în sec. al XIX-lea s-a încheiat procesul de formare a

națiunilor și a statelor lor naționale. În Europa s-a definitivat concertarea marilor națiuni
moderne: engleză, franceză, rusă, germană și italiană. Relațiile dintre ele au determinat
evoluția ulterioară a proceselor internaționale - politice, economice, culturale… .

Surse:
https://fr.scribd.com/doc/124367578/Formarea-Natiunilor-Si-a-Statelor-Nationale
https://ro.wikipedia.org/wiki/Revolu%C8%9Bia_Xinhai