O APĂRARE A DISTINCȚIEI FREGEENE DINTRE SENS ȘI REFERINȚĂ

INTRODUCERE

Frege afirmă în „Sense and Reference” că atunci când analizăm modul în care un nume
referă la obiecte, trebuie să trasăm o distincție între sensul și referința acelui cuvânt. Distincția sens-
referință a fost discutată pe larg de către filosofi, obiecții puternice la adresa sa fiind aduse de
Russell. În acest eseu voi susține că distincția sens-referință propusă de Frege poate fi păstrată în
ciuda criticii aduse de Russell, pornind de la analiza contraargumentelor din „On Denoting” și
identificarea neclarităților prezente în acestea, precum și printr-o clarificare a doctrinei lui Frege.
Analiza mea va avea în vedere în primul rând articolul „Sense and Reference” al lui Frege.
Obiecțiile la adresa tezei lui Frege vor veni din articolul „On Denoting” al lui Russell. De
asemenea, voi face trimiteri la mai multe comentarii care pot fi găsite în articole scrise de Searle,
Hochberg, Kripke și alții. Prima parte a eseului va fi dedicată prezentării concepției lui Frege. În a
doua parte voi prezenta obiecțiile aduse de Russell în articolul său „On Denoting”, pentru ca în
partea a treia să răspund acestei critici și să încerc să apăr doctrina fregeană a distincției sens-
referință, aducând argumente în sprijinul ei și oferind o interpretare care respinge obiecțiile lui
Russell. La final voi trage concluziile acestui eseu.

1. CONCEPȚIA FREGEANĂ A DISTINCȚIEI SENS–REFERINȚĂ

Pornind de la faptul că enunțurile de identitate, de tipul a=a și a=b, în care avem două nume
ce referă la același obiect, și în cazul cărora putem spune că a=a e un truism, dar că a=b poate fi
uneori informativă, Frege a introdus distincția între sens și referință, parte a unei teorii expuse în
„Sense and Reference”1. Frege respinge ideea că referința unui cuvânt este totodată și semnificația

1
Gottlob Frege, „Sense and Reference”, The Philosophical Review, 57, 3 (1948): 209-230.
1
(meaning, sense) cuvântului. Spre exemplu, sensul expresiei „Președintele Statelor Unite” nu este
Barack Obama, ci proprietatea pe care o entitate o poate satisface la un moment dat, aceea de a fi
președinte al Statelor Unite. În cadrul teoriei lui Frege putem spune că o expresie exprimă un sens
(Sinn) și denotă sau referă la un denotat sau o referință (Bedeutung).2 Distincția dintre sens și
referință se aplică tuturor expresiilor lingvistice, fie ele parte din limbajul natural sau formal. 3 Frege
face apel la mai multe exemple pentru a prezenta rolul și utilitatea distincției sens-referință în
analiza limbajului. Unul dintre aceste exemple este cel al „luceafărului de seară și luceafărului de
dimineață”. Ambele expresii referă la planeta Venus, dar în maniere diferite. Putem spune deci că
ambele expresii au aceeași referință, dar sensuri diferite. Referința unui termen este așadar „un
obiect definit (acest cuvânt fiind luat în sensul cel mai larg)”4, referința fiind aici planeta Venus, iar
sensurile fiind „modurile de prezentare”5. În primul caz, referința este omul Barack Obama, în timp
ce sensul expresiei „Președintele Statelor Unite ale Americii” este doar un „mod de prezentare.”
Așa cum Kripke remarcă teoria lui Frege are ca motivație explicarea existenței unor enunțuri de
identitate non-triviale și adevărate.6 De asemenea, deși o expresie poate avea o singură referință,
totuși, putem avea mai multe sensuri pentru o singură referință. Din acest motiv Russell
menționează în articolul său că nu există un drum înapoi de la referință la sens.7 Avem deci
cuvintele sau expresiile, care exprimă anumite sensuri, și referă la anumite entități, care sunt
referințele. Relația dintre sens și referință este aceea că un sens este modul de prezentare al unei
referințe. Un alt aspect al teoriei lui Frege este, așa cum am menționat deja, faptul că Frege extinde
această distincție la nivelul tuturor expresiilor lingvistice. Așadar, distincția sa e valabilă și în cazul
numelor proprii și expresiilor denotative, dar și în cazul propozițiilor. Spre exemplu, numele proprii
referă la entități ce satisfac anumite condiții în funcție de care ele sunt denotate de acele nume, așa
cum sunt ele folosite de vorbitor, precum o arată și următorul exemplu. Putem să ne referim la
Aristotel fie prin expresia „discipolul lui Platon”, fie prin expresia „profesorul lui Alexandru cel
Mare”. Ambele expresii referă la același obiect, dar sensurile celor două diferă. Frege folosește
acest exemplu pentru a arăta că în cazul numelor proprii, precum Aristotel, putem avea sensuri
diferite. De exemplu, cineva poate atașa cuvântului „Aristotel” sensul de „profesorul lui Alexandru
cel Mare, care s-a născut în Stagira”, iar altcineva sensul de „discipolul lui Platon și profesorul lui

2
Voi traduce Sinn prin „sens” și Bedeutung prin „referință”.
3
Kevin C. Klement, Frege and the Logic of Sense and Reference, New York: Routledge, 2002, p. 10.
4
Frege, „Sense and Reference”, 210.
5
Idem, 210.
6
Saul Kripke, „Frege’s Theory of Sense and Reference: Some Exegetical Notes”, Theoria, 74 (2008): 182.
7
Bertrand Russell, „On Denoting”, Mind, vol. 14, nr. 56 (1905): 487: „nu există un drum înapoi de la denotație la
semnificații”.
2
Alexandru cel Mare”. Cei doi ar da interpretări diferite propoziției „Aristotel s-a născut în Stagira”,
pentru unul ea putând avea caracter informativ. Cu alte cuvinte, modul de prezentare diferă în cele
două expresii.8 Am putea spune în altă manieră că sensul este modul prin care specificăm referința.9
În ceea ce privește propozițiile pentru aceastea referința o reprezintă valoarea de adevăr 10, iar sensul
lor este determinat de sensul termenilor ce intră în componența propoziției respective. Totuși, există
și cazuri în care referința unei expresii este chiar sensul, iar nu obiectul la care referă în mod
obișnuit. Pentru a ilustra această situație Frege dă exemplul următor: „Copernic credea că orbitele
planetare sunt cercuri”.11 Conform lui Frege expresia „orbitele planetare” are ca referință nu orbitele
în sine, ci sensul expresiei „orbitele planetare”. Acestea sunt cazurile de referință indirectă.
Distincția introdusă de Frege este susținută de două argumente principale bazate pe două probleme
ce necesită o explicație, și anume, acela al faptului că avem propoziții de identitate care ne oferă
cunoaștere și acela al expresiilor sau numelor care trimit la obiecte non-existente. Despre acestea
spunem că nu au o referință, dar au sens. Teoria fregeană a sensului și referinței oferă o explicație
pentru ambele probleme. Voi reveni asupra lor în secțiunea a treia în care aduc răspunsuri
obiecțiilor aduse de Russell.

2. CRITICA FORMULATĂ DE RUSSELL

Russell începe critica teoriei lui Frege, în „On Denoting”, cu următorul pasaj: „Relația
semnificației la denotație12 implică anumite dificultăți mai curând ciudate, care par a fi suficiente în
sine pentru a demonstra că teoria care ne duce în asemneea dificultăți trebuie să fie greșită.” 13
Russell încearcă să arate că teorie lui Frege este greșită printr-o reductio ad absurdum, așa cum
observă Searle.14 Prin a arăta dificultățile rezultate din acceptarea teoriei fregeene, Russell crede că
arată de ce ea este greșită. Aceste dificultăți sunt ilustrate prin intermediul unor exemple, menite să
scoată la suprafață ineficiența teoriei lui Frege și să o dovedească greșită. Mai exact, autorul „On

8
Frege, „Sense and Reference”, 210
9
Kripke, „Frege’s Theory of Sense and Reference: Some Exegetical Notes”, 182
10
Idem, 183
11
Frege, „Sense and Reference” , 219
12
Russell traduce Sinn prin „meaning” și Bedeutung prin „denotation”. Termenii „meaning” și „denotation” înlocuiesc
termenii „sens” și „referință”. Deci meaning=sense= sens și denotation=reference=referință.
13
Russell, „On Denoting”, 485
14
John Searle, „Russell's Objections to Frege's Theory of Sense and Reference”, Analysis, vol. 18, nr. 6 (1958): 137.
3
Denoting”, dorește să arate că în cadrul teoriei lui Frege, anumite exemple, demonstrează eșecul
doctrinei fregeene de a explica ceea ce s-a angajat să explice, adică apariția sensului unor expresii în
propoziții a căror referință este sensul unei expresii și nu referința acelei expresii. Concluzia pe care
Russell încearcă să o tragă este că sensul unei expresii nu poate apărea în propoziție, ca făcând
referire la sens, ci doar ca referind la referința expresiei. În continuare voi prezenta argumentele pe
care Russell el aduce pentru a-și susține concluzia.
În primul rând, el face trimitere la situațiile în care obiectul la care referă o expresie nu
există. Aici Russell dă celebrul exemplu „Regele Franței este chel”, pe care l-aș sintetiza astfel: Fie
S notarea propoziției „Regele Franței este chel”15, propoziția S este o propoziție cu sens. Expresia
„regele Franței” este subiectul propoziției S, deci dacă S are sens, atunci ea trebuie să fie despre
regele Franței. Dar dacă regele Franței nu există, atunci propoziția nu este despre nimic și deci nu
este despre regele Franței. Așadar, de vreme ce S are sens, atunci trebuie să existe sau să subziste în
vreun fel regele Franței. Russell consideră că numele din cadrul propozițiilor stau pentru obiecte, de
aceea pentru el ideea că un obiect non-existent ar putea subzista cumva este îndoielnică și se
întreabă: „Dar cum poate o non-entitate să fie subiectul unei propoziții?”16 Astfel, el continuă prin a
clarifica faptul că atunci când vorbim despre sensul unei expresii o notăm pe aceasta între ghilimele,
iar când vorbim despre referința unei expresii folosim expresia ca atare. Exemplele sale sunt:
„Primul vers al Elegiei lui Gray” și „Centrul de masă al Sistemului Solar”. Astfel, el arată cum
folosind expresia fără ghilimele ne referim la denotatul ei, iar cu ghilimele la sensul ei.17
Dificultatea pe care Russell o atribuie teoriei lui Frege poate fi gândită astfel: fie relația dintre sens
și referință este una logică, și atunci ar fi imposibil să ne referim la sensul unei expresii denotative18,
fie ea nu este o relație logică, și atunci teoria lui Frege nu ar mai avea nicio valoare explicativă 19,
căci relația dintre sens și referință ar rămâne „cu totul misterioasă”20. Acest punct este exemplificat
prin pasajele referitoare la „Primul vers la Elegiei lui Gray”. Hochberg subliniază ideea că nu putem

15
Russell, „On Denoting”, 484.
16
Idem, 485.
17
Idem, 486: „Pentru a începe, spunem că atunci când C apare vorbim despre denotația sa; dar când „C” apare este
semnificația sa. Acum, relația dintre semnificație și denotație nu este pur și simplu lingvistică prin frază: trebuie să
existe o relație logică care estei mplicată, pe care o exprimăm spunând că semnificația denotează denotația. Dar
dificultatea care se află în fața noastră este că nu putem avea succes atât în păstrarea legăturii dintre semnificație și
denotație, cât și în prevenirea lor din a fi una și aceeeași.” (Mă voi întoarce la acest pasaj în secțiunea 3, pentru a discuta
distincția dintre occurs in și refers to).
18
Idem, 487: „Aceasta ne face să spunem că, atunci când distingem între semnificație și denotație, trebuie să ne ocupăm
de semnificație: semnificația are o denotație și este un compelx și că nu există altceva în afară de semnificație, care
poate fi numit complex și despre care se poate spune că are atât semnificație, cât și denotație.”
19
Searle, „Russell's Objections to Frege's Theory of Sense and Reference”, 138.
20
Russell, „On Denoting”, 487.
4
explica relația dintre referință și sens doar prin descrierea relațiilor lingvistice dintre sens, referință
și expresie.21
Mă voi concentra în continuare pe exemplul pe care lucrează și Russell, cel cu „Primul vers
la Elegiei lui Gray”. Dacă spunem că orice frază denotativă C are și sens și referință, atunci când
spunem „sensul lui C” de fapt ar trebui să ne referim la sensul denotației. Astfel, „sensul lui
primului vers la Elegiei lui Gray” este același cu „sensul expresiei ' The curfew tolls the knell of
parting day ' ” și este diferit de „sensul „primului vers al Elegiei lui Gray”.22 Deci pentru a putea
vorbi de sensul unei expresii, nu vom vorbi despre „sensul lui C”, ci despre „sensul lui ' C '” care
este același lucru cu a vorbi despre „C”. De asemenea, „denotația lui C” nu înseamnă denotația pe
care vorbitorul o dorește, ci înseamnă ceva prin care se denotă ceea ce e denotat de denotația pe care
o dorim.23 Cred că aici Russell este cel puțin neclar. Continuând el arată că dacă înlocuim „Primul
vers al Elegiei lui Gray” cu C, atunci denotația lui C va fi The curfew tolls the knell of parting day,
nereușindu-se referirea la sensul expresiei „Primul vers al Elegiei lui Gray”, ci făcându-se referire
tot la denotatul ei. Explicația lui Russell pentru această problemă este că în momentul în care un
complex denotativ este adăugat într-o propoziție, atunci acea propoziție este despre denotat, iar dacă
adăugm ca subiect într-o propoziție „sensul lui C” atunci subiectul este sensul denotației (dacă
aceasta chiar are unul), deci din nou nu reușim să ne referim la sensul expresiei. Apoi, Russell arată
că nu putem salva discuția despre sens ca fiind diferit de referință, nici dacă ne folosim de o
convenție de notare, să spunem să notăm sensul expresiei atunci când dorim să vorbim despre el
între ghilimele. Aceasta nu este o soluție pentru că atunci când vrem să formulăm o propoziție
despre sens, dacă adăugăm „C” de exemplu, acesta trebuie să însemne nu sensul expresiei, ci ceva
care referă la acel sens. De asemenea, C nu poate apărea în acea propoziție, precum apare în
expresia „sensul lui C”, căci atunci propoziția ar fi despre denotație și nu despre sens: „for if C
occurs in the complex, it will be its denotation, not its meaning, that will occur, and there is no
backward road from denotations to meanings”.24

21
Herbert Hochberg, „Russel's attack on Frege's theory of meaning”, Philosophica, 18 (1976): 12.
22
Russell, „On Denoting”, 486.
23
Idem, 486.
24
Idem, 487.
5
3. APĂRAREA DOCTRINEI FREGEENE A DISTINCȚIEI DINTRE SENS ȘI REFERINȚĂ

Există două modalități simple de a respinge argumentele lui Russell. Prima ar fi cea adoptată
de Searle, dar și de Church, și anume, de a arăta că argumentația lui Russell prezintă niște confuzii
care o fac să-și rateze ținta asumată. A doua cale ar fi cea a lui Peter Geach de a arăta că Russell de
fapt își critică propria teorie care a precedat-o pe cea din „On Denoting”, și că se lasă condus de o
confuzie între propria teorie și cea fregeană. Conform lui Geach, Russell ca și Aristotel, are obieciul
de a denatura concepțiile altor filosofi pentru a se potrivi cu idei de-ale sale.25 Astfel, el critică de
fapt în „On Denoting” propria teorie din Principiile Matematicii.26 Mai ales că așa cum Russell
recunoaște într-o notă de subsol din articolul său: „Teoria susținută aici este aproape aceeași cu a lui
Frege și este destul de diferită de teoria care va fi susținută în cele ce urmează.” 27 Cele două
modalități sunt asemănătoare, în sensul în care presupun o greșeală de interpretare a teoriei fregeene
din partea lui Russell. Eu mă voi concentra pe prima modalitate, deoarece cred că a doua poate fi
pusă la îndoială destul de ușor, mai ales având în vedere că avem un suport textual pentru ideea că
Russell argumentează împotriva lui Frege.28 Așa încât voi încerca să construiesc în continuare o
apărare a teoriei lui Frege pornind de la ceea ce Searle, Hochberg și Kripke au de spus despre
contraargumentele lui Russell, scopul meu fiind de a arăta că Russell nu aduce argumente relevante
împotriva doctrinei fregeene. Searle identifică două premise de la care pornește argumentația lui
Russell, și anume:

„(1) Când dorim să ne referim la sensul unei expresii care referă, facem asta prin punerea
expresiei în ghilimele.
(2) Sensul unei expresii care referă se referă la referință.”29

Tentativa lui Russell de reductio ad absurdum se bazează pe (2), care este identificată de acesta ca
teza lui Frege privind relația dintre sens și referință. Problema apare în momentul în care încercăm

25
Peter Geach, „Russell on Meaning and Denoting”, în Essays on Bertrand Russell, ed. E. D. Klemke, Urbana:
University of Illinois Press, 1970, p. 212.
26
Idem, 209-212.
27
Russell, „On Denoting”, 480.
28
Idem, 483.
29
Searle, „Russell's Objections to Frege's Theory of Sense and Reference”, 137.
6
să descoperim ce înțelege Russell prin (2), căci așa cum Searle notează, bazându-ne pe textul lui
Russell putem da formularea următoare lui (2): „(2a) De câte ori sensul unei expresii apare (occurs)
într-o propoziție, propoziția se referă la referința din acel sens.” De fapt, Searle este de părere că
aici stă problema argumentului lui Russell, deoarece acesta face o confuzie între occurs in și refers.
Pentru Russell, conform acestei interpretări, în momentul în care o expresie apare într-o propoziție,
atunci ea referă la referința ei obișnuită. De unde decurge imposibilitatea unei expresii de a referi la
sensul ei, iar de aici ar decurge falsitatea teoriei lui Frege. Russell încearcă să reducă la absurd
teoria lui Frege, dar deoarece confundă „occur in a proposition” cu „referring”, deci deoarece
confundă sensul cu referința, argumentul său se transformă într-un argument îndreptat împotriva
negației teoriei lui Frege și a distincției sens-referință, iar nu invers, așa cum pretinde acesta. Cu alte
cuvinte, critica lui Russell nu-și atinge ținta reală. Argumentele lui Russell nu au efect, deoarece el
confundă ocurența unei expresii ca parte a propoziției („occuring as a part of a proposition”) și a fi
denotat de o propoziție („being referred to by a proposition”).30 Această idee o regăsim și în pasjul
următor, care indică din nou confuzia lui Russell: „Russell exprimă principiul lui Frege spunând că
sensul unei expresii care referă se referă la referință. Acum, strict vorbind, aceasta nu este ceea ce
spune Frege. Conform lui Frege, nu sensul, ci semnul referă și referă în virtutea sensului, sensul
oferă modul de prezentare al referinței. Un semn exprimă sensul și referă la referent.” 31
Adăugând concepției fregeene asumpția proprie neexplicită conform căreia dacă într-o
propoziție avem o expresie care referă la un obiect atunci acel obiect apare (occurs) ca parte a
propoziției, Russell încearcă să arate că sensul expresiei este o noțiune în plus. Dacă avem deja o a
ocurență a obiectului în propoziție, atunci nu mai avem cum să adăugăm și sensul de vreme ce deja
avem referința în propoziție. Cred că aici Russell introduce ideea sa că descripțiile decupează
obiecte și că simbolurile (cuvintele) stau pentru obiecte, în prezentarea teoriei lui Frege. Searle
încearcă să clarifice puțin felul în care Russell poate înțelege ocurența unei referințe în propoziție,
echivalând-o cu felul în care la Frege o propoziție exprimă ceva. Totuși, el recunoaște că această
explicație este departe de a fi clară. Dar chiar și așa, este clar că ocurența și referința sunt lucruri
diferite, deci argumentul lui Russell pică. În plus, așa cum susține Searle: „Orice concepție care face
obiectele la care se referă o propoziție chiar parte din acea propoziție este sortită lipsei de sens.”32,
concluzia sa fiind că argumentul lui Russell care încerca să arate că distincția sens-referință este
greșită, sfârșește prin a ataca opusul tezei lui Frege, deoarece prin felul în care Russell înțelege

30
Searle, „Russell's Objections to Frege's Theory of Sense and Reference”, 141.
31
Idem.
32
Idem, 142.
7
ocurența, el argumentează de fapt împotriva ideii că sensul și referința sunt același lucru.33 Așadar,
răspunsul pentru obiecția lui Russell ar putea fi că ne putem referi la sensul unei expresii prin
următoarea formulare: „sensul expresiei ' E ' ”.34
Un alt punct în care Russell pare că realizează o confuzie este cel identificat la începutul
secțiunii ca fiind premisa (1) de la care pleacă argumentul său, și anume: „Când dorim să ne referim
la sensul unei expresii care referă, facem asta prin punerea expresiei în ghilimele.” Aici se poate
susține că Russell însuși folosește această notare în trei moduri diferite în articolul său: „ca indicând
că expresia este prezentată și că se vorbește despre ea, mai degrabă decât că e folosită în modul
obișnuit; ca „ghilimele speciale”; și ca mijloc pentru a ne referi la sensurile expresiilor.”35 Conform
lui Church, acest aspect este suficient pentru a vicia argumentul lui Russell.36 Dar aceasta nu este
principala problemă cu premisa (1), ci faptul că este falsă. Frege ar folosi mai degrabă o notare de
tipul „sensul expresiei 'E' ” pentru a se referi la sensul unei expresii.37
Un răspuns pentru o altă obiecție a lui Russell, și anume, aceea că nu există un drum înapoi
de la referință la sens, poate fi preluat de la Dummett care afirmă următoarele: „când Frege pretinde
că dă un sensul unui cuvânt sau simbol, ceea ce face este să afirme ce este referința (...) prin a spune
care este referentul său, trebuie să alegem un mod particular de a spune aceasta, un mijloc particular
de a determina ceva ca fiind referința (...) spunem care este referința unui cuvânt și prin urmare
arătăm care este sensul său”.38 Răspunsul oferit de Dummett, care face apel la ce am descris în
prima secțiune ca fiind „modul de prezentare”, este considerat corect și de către Kripke.39

33
Searle, „Russell's Objections to Frege's Theory of Sense and Reference”, 142.
34
Idem.
35
Searle, „Russell's Objections to Frege's Theory of Sense and Reference”, 138.
36
Alonzo Church, „Carnap's Introduction to Semantics”, Philosophical Review, 51 (1943): 302: „Russell folosește
ghilimele pentru a deosebi sensul unei expresii de referința sa, dar rămâne fără o notare pentru expresia respectivă; dacă
introduce, să zicem, un al doilea tip de ghilimele pentru a semnala numele expresiilor, obiecțiiile lui Russell contra lui
Frege dispar cu totul.”
37
Searle, „Russell's Objections to Frege's Theory of Sense and Reference”, 138.
38
Michael Dummett, Frege: Philosophy of Language, New York: Harper & Row, 1973, p. 227.
39
Kripke, „Frege’s Theory of Sense and Reference: Some Exegetical Notes”, 182-183.
8
 CONCLUZII

În concluzie, cred că putem spune că Russell construiește o critică bazată pe o confuzie sau
pe o reprezentare greșită a concepției lui Frege, ce poate fi observată mai ales în ceea ce privește
ocurența și referința, dar și utilizarea ghilimelelor ca notare a sensului unei expresii. Am văzut că
exemplele sale nu susțin concluzia sa, și anume, că distincția sens-referință a lui Frege ne pune în
imposibilitatea de a ne referi la sensul unei expresii denotative. Prin urmare, cred că distincția sens-
referință propusă de Frege poate fi susținută în ciuda criticii aduse de Russell, de vreme ce
argumentele sale denaturează doctrina fregeană și se bazează pe asumpții care nu sunt împărtășite
de Frege.

BIBLIOGRAFIE

 Church, Alonzo, „Carnap's Introduction to Semantics”, Philosophical Review, 51 (1943): 198-

304.

 Dummett, Michael, Frege: Philosophy of Language, New York: Harper & Row, 1973.

 Frege, Gottlob, „Sense and Reference”, The Philosophical Review, 57, 3 (1948): 209-230.

 Geach, Peter T., „Russell on Meaning and Denoting”, în Essays on Bertrand Russell, ed. E. D.

Klemke, Urbana: University of Illinois Press, 1970, pp. 209-212.

 Hochberg, Herbert, „Russel's attack on Frege's theory of meaning”, Philosophica, 18 (1976): 9-

34.

 Klement, Kevin C., Frege and the Logic of Sense and Reference, New York: Routledge, 2002.

 Kripke, Saul, „Frege’s Theory of Sense and Reference: Some Exegetical Notes”, Theoria, 74

(2008): 181-218.

 Russell, Bertrand, „On Denoting”, Mind, vol. 14, nr. 56 (1905): 479-493.

 Searle, John, „Russell's Objections to Frege's Theory of Sense and Reference”, Analysis, vol.
18, nr. 6 (1958): 137-143.