CARTE

ROBERT KOLESNIKOV

Sărbători de toamnă

Poate că n-ar fi fost dintotdeauna așa cum și-ar fi dorit Herald Negub, dar fiind o persoană modestă chiar și cele
mai mici detalii contau pentru el. În apropierea sezonului, Herald ar fi împodobit Hornwood cu lumini decorative,
flori verzi-gălbui risipite prin potecile pavate cu piatră maro și imprimeuri specifice toamnei. Hornwood ar fi fost
dintotdeauna un lăcaș al tuturor persoanelor cu spirit de horă și voie bună. În cel mai vestic capăt al
Hornwood-ului, s-ar fi găsit mai multe statui, reprezentative Celor Luminați, o breaslă ce și-ar fi avut activitatea în
urmă cu sute de ani. Dintre Cei Luminați ar fi făcut parte și rudele lui Herald Negub, așa cum spun poveștile
vârstnicilor din zonă. Și nu lăudau ei mereu, dar asta era subiect de mândrie pentru toți ce locuiau acolo în
Hornwood, pentru că membrii întemeietori ai breslei acolo s-ar fi născut.

În urmă cu mult timp, înainte de întâmplările pe care vreau să vi le spun, Herald Negub nu a fost mereu așa de
vioi. A fost ținut sub sclăvie pe majoritatea adolescenței lui, ținut cu forța la unul dintre boierii din orașul Gan
Hantar. Gan Hantar era căpătaiul tuturor bețivilor, dar și al bogaților, pentru că acolo doar cei împliniți trăiau. Și
când vorbesc despre împlinire, nu vorbesc despre succes în viață. Erau oameni a căror stare materială era
superioară celor care trăiau, de exemplu, în Hornwood. Trecând peste subiectul ăsta, v-aș mai putea spune despre
trecut, însă trecutul nu este așa important în ceea ce urmează să aflați.

În apropierea sezonului de toamnă, Herald Negub s-ar fi asigurat împreună cu cei de la consiliul local că trebuiau
s-o pună de un adevărat festival, ca cei din sud să vină și să petreacă al șaptezecelea an de la comemorarea breslei
Cei Luminați, așa că totul trebuia să iasă perfect.

— Dar nu avem destule scaune să așezăm la masa asta, spuse Herald spre Gad Morhill.

— Oh, dar de unde știi tu că vor vrea să se așeze aici? Nimeni nu vrea să piardă hora din centru, vor încerca toți
să rămână în fața, chiar dacă asta înseamnă să șadă pe pământul rece.

— În cazul ăsta, de ce nu acoperim pământul cu pături colorate? Sau chiar cu paie? interveni și Loney, în vârstă
de șaizeci și opt de ani.

— Splendidă idee, Loney. Vorbiți cu dânsele să ne aducă până diseară tot ce avem nevoie. Cu ideea lui Loney,
vom acoperi și costurile pentru scaune sau mese în plus, spuse Herald Negub.

În cea de-a șaptea zi din luna octombrie, despre marea petrecere de la Hornwood s-a auzit în tot ținutul. Chiar și
persoane de la Gan Hantar au dat să vină la loc. Petrecerea de amploare a ținut șase zile continuu, și oamenii nu
s-au oprit nici măcar pentru o clipă din joc și mâncat, nici măcar din băut. Fiind un succes total, costurile
Hornwood-ului s-au acoperit. Cei din consiliul Hornwood-ului aveau acum banii să repare în întregime Pietrele
Stelelor, adică acolo unde vă spuneam despre statuile breslei respective. Era un loc sacru, ba chiar ținut sub pază.
Nimeni nu ar fi pătruns acolo decât cu acordul lui Herald Negub. Chiar și după câteva săptămâni de la petrecere,
oamenii încă nu-și reveniseră complet. Timp de prea multe săptămâni au rămas acei oameni în liniște, dar era
normal, pentru ca așa fu dintotdeauna acolo. Doar că acum, presiunea consiliului era prezentă în tot satul. Herald
Negub, Gad Morhill și ceilalți din consiliu nu voiau să prindă primăvara fără să termine lucrările la Pietre, căci riscau
ca tâlharii să revină și să încerce să intre în locul sacru. Și nu că ar fi avut ce să fure, că erau doar morminte, fără
obiecte de valoare înăuntru, însă locul era încărcat cu valoare morală. Nu voiau ca mormintele să fie profanate așa
că își puseseră în cap să se ocupe într-un sfârșit de problemă.

În mijlocul iernii, oamenii nu mai ieșeau des pe străzi, ieșeau doar la nevoie. Herald trăia singur. Nu avea fii, fiice
sau soție. Nu avea nici măcar părinți, chiar dacă fusese un copil adoptat. Primii l-au abandonat iar cei adoptivi au
fost spânzurați în Gan Hantar, atunci când el a fost luat drept sclav. Și-a clădit însă de unul singur viața, a reușit să
fugă din mâinile boierilor și și-a promis că va face tot posibilul să nu ajungă la fel cum au fost respectivii. Herald era
o persoană caldă, deschisă tuturor. Înfățișarea lui Herald ar fi fost știută drept un individ înalt, dar fără vigoare, fără
păr pe cap, era îmbracat cu țoale colorate, acoperite de o mantie.

CAPITOLUL I — Rătăcit printre spirite

Herald n-a spus nimănui un singur amănunt, însă. Fiind unul din sângele celor Cei Luminați, el nu putea doar să
șadă în acel loc. De mult timp își plănuia o escapadă din Hornwood, și nu că s-ar fi plictisit, dar pe dinăuntrul
sufletului său știa că are altceva de făcut și acel ceva nu se găsea în Hornwood, și mai presus, era ceva sacru.
Herald Negub dobândise de-a lungul anilor o gândire realistă, asupra faptului că lumea nu se termină doar la
pragul de trecere al satelor, sau al orașelor. Este o lume întreagă ce așteaptă să fie descoperită, și mai știa că asta
trebuie s-o facă el, fiind unicul din neamul breslei înființată la Hornwood. Nu a plănuit să-și anunțe plecarea căci nu
voia să atragă toată atenția asupra lui, și mai ales, el fiind considerat un om bogat, în Hornwood, multe priviri
aveau să revină asupra lui atunci când va pune picior pe poteci. Spre sfârșitul iernii, Herald Negub a dat să plece din
Hornwood, undeva la miez de noapte, și a reușit. A trecut de Valea Sconcșilor, de la vest de Hornwood și a
continuat spre Gan Hantar. Singurul drum ce ducea dincolo de orașul nobil era cel de la est, așa că trebuia să
treacă întâi de turnurile de veghe de la Gan Hantar și mai ca apoi să treacă, fără să fie văzut departe în câmpie.
V-aș putea spune cu sinceritate despre faptul că Herald Negub ca fiind o persoană foarte hotărâtă, dar nu v-aș
putea asigura despre faptul că drumurile astea sunt așa de sigure. Nu mulți au avut intenția să părăsească
pământurile natale, în căutarea altei vieți, și până la urmă nu-i putem condamna. Unde mai punem că Herald știa
deja de necazurile ce ar putea să-l pândească atunci când ajunge în zone necunoscute, dar era conștient de asta și,
documentându-se din vechile scrieri ale Celor Luminați, ar fi urmat o cale, relativ sigură. Doar că trebuia să treacă
de Trecătoarea Cenușie, cu mult dincolo de Gan Hantar.

La o răscruce de drumuri, Herald ajunge într-un târziu și rămâne pentru câteva zeci de minute acolo. Poartă cu el
o hartă, de-ale gurii și câteva haine pentru orice situație. Herald plănuiește să-și refacă rezerva de mâncare de
îndată ce ajunge la râul de peste Gana Marhome, un vechi oraș, acum în ruine. Drumurile de la răscruce sunt în
bezna negurii. Herald stă peste o bucată de piatră, înfiptă pe jumătate în pământul moale. De aseară noapte plouă
într-una. Herald este acoperit doar de o pătură. Tunete încep să spargă din pădurile de la est, pământul parcă se
cutremură. Un marș violent aduce la urechea lui Herald. Nu erau tunete, erau tobe de luptă. În ce situație s-a pus
acesta? Nimeni nu venise aici și aveau un motiv solid. În ultimă instanță, Herald își strânge catrafusele și se
ascunde în tufișul din spatele pietrei pe care obișnuia să stea în urmă cu puțin timp. Era o armată întreagă, soldații
ieșeau din codrul ce se întindea peste sute de hectare ca niște furnici dintr-un morman. Sute și sute de soldați, în
frunte cu generalii lor. Se prea părea că o vor lua în direcția lui Herald, însă se împărțise pe mai multe drumuri.
Unul din ele era cel ce ducea spre răscrucea unde Herald Negub se ascundea, după o piatră cu o pătură trasă de la
cap la picioare. Acum, adevărata furtună începu să troncăne peste ținut. Boom-boom-boom, sunetele aproape că-l
surzeau pe Herald. Soldații însă înaintau și nici măcar nu băgau de seamă furtuna ce se izbucni asupra întregului
ținut. Tobele băteau în continuare, un zgomot atât de gălăgios că se prea poate să fi trezit întregul glob. Herald era
pe cale să realizeze ca această călătorie nu avea să fie atât de clară și lipsită de pericole, căci cei din neam n-au scris
despre asemenea lucruri pe vechile cărți.

În timp ce un întreg batalion traversa răscrucea de drumuri, Herald avu ocazia să prindă câteva priviri asupra
steagului pe care aceștia îl fluturau. Nu era niciunul, și culmea, nici armurile lor nu aparțineau unui anumit rege sau
regat. Nu mai era nici urmă de îndoială— este un loc ciudat, fără asemănări cu cel de unde venise el. Era o noutate.
Te intrebi, poate, de ce nu s-au întâlnit niciodată acești oameni cu cei de la Gan Hantar? Aș putea vorbi despre cei
de la Gan Hantar, însă cum am scris și mai sus, erau oameni mulțumiți cu puținul pe care-l aveau. Erau doar câteva
sute de ani de când atacurile se opriseră și nu voiau să sape în zone necunoscute. Cât despre cei din est, nu există
momentan vreo explicație. Nu știm nici măcar cine sunt.

Herald ieși după mult timp din acel loc îndesit cu lighioane și nămol. Urmele armatei întregi ce trecuse aseară pe
aici încă erau vizibile, și Herald Negub avea în gând să le urmărească. Înainte să vă apucați să spuneți despre
nebunia acestuia, ar trebui să ne aducem aminte de ce venise aici în primul rând. Curiozitatea omului nu este
întotdeauna parșivă. Oamenii n-ar fi evoluat niciodată dacă nu erau curioși. Herald Negub era poate, pe cale, să
descopere o nouă civilizație, cu ideologii diferite.

Ajuns la capătul drumului, Herald Negub continuă pe o câmpie deschisă să urmărească urmele armatei. Nu știa
deloc unde merge. Nici măcar în hărți nu scria despre zonele astea, și nu era din cauză că Cei Luminați ar fi uitat,
probabil erau alte motive la mijloc, poate că aici nu trebuia să fii atât de curios.

Mergând de ore bune, Herald începu să se epuizeze. Nu mai era hidratat și hrana era puțină, la fel ca și apa. Nu
voia să le irosească decât în situații extreme. După ce trece de o măgură întreagă, drumul pare nesecat. ”Unde
avea să se oprească? Cine au fost soldații de aseară? De unde vin?”, erau întrebări ce-l îndesau la cap pe Herald.
Fiind aproape în limita sa, Herald face o oprire lângă o movilă de pământ, parcă de curând săpată. Acolo își
epuizeaza apa și hrana. Rămâne fără nimic. Nu se aștepta niciodată să meargă atât de departe, atât de mult de la
acea trecătoare de la Gan Hantar. În adâncul său, focul ardea. Era istovit de puteri. Privirea i se încetoșa și printre
norii străvezii, parcă chipuri apăreau. Erau toate în imaginația sa. Însă într-un ultim moment, marșul armatei se
auzi în urechile lui Herald. Cu un ultim strop de puteri, acesta își ridică privirea în fața acestuia însă nu era nimic. În
timpul ăsta, sunetul capătă intensitate în spatele acestuia. Nu ajunge să se întoarcă și cade pe jos, în iarba moale și
cu pământ ud.

— Verificați, spune unul dintre soldații din fruntea grupului. Nu era armata pe care Herald o urmărise, erau însă
indivizi îmbrăcați cu haine negre, din cap până în picioare. Aveau imprimat pe armură un lup în bătaia sulițelor în
flăcări.

Herald pare mort, însă există medici în acel grup și aceștia își dau seama rapid de situație.

— Să-l ajutăm, aduceți niște apa și câte ceva de-ale gurii. Omul ăsta este pe moarte, nu-l putem abandona, vorbi
unul dintre medici. În lasă pe Herald rezemat de movila de pământ. Acesta aude ce se întâmplă în jur însă nu
realizează nimic. Fața acestuia palidă își lasă expresia parcă secată de viață.

Unul dintre soldați îi aduc medicului cele cerute. După ce Herald este pălmuit și reînviorat, acesta își revine
încet-încet. Privește prima oară spre cel din fața lui. Nu recunoștea pe nimeni.

— Hei! Sunt Blimo, ai vreo idee despre cine ești? se asigură Blimo de sănătatea lui Herald.

— Nu îmi amintesc de locul ăsta, să trăiți, dar știu că aici m-am oprit. Urmăream niște soldați, au trecut aseară
prin vest. Am vrut să-i urmăresc, să văd unde merg aceștia, răspunse Herald fără probleme.

— Cu siguranță nu ești de pe aici. De unde vii? îl întrebă Besk Groma în timp ce coborâse de pe cal.

— Herald Negub, să trăiți. V-aș întreba și pe dumneavoastră însă sunt sigur că nu mi-ați da un răspuns valid, cine
sunt eu până la urmă?

— Are și maniere! Vii cumva din ținutul zânelor sau cum? răspunsese ironic Groma. Nu este nevoie să vorbești în
asemenea șarade, Herald. Nu sunt vreun nenorocit de împărat sau vreo entitate intitulată. Nu vreau sa fiu asociat
cu gloata aia de ordinari. N-au facut nimic de atâția ani, mă întreb când o să se întâmple ceva. Spune-mi, ai vorbit
despre o armată? Din câte știu, singura armata în adevăratul sens al cuvântului ar fi cea a lui Emyr.

— Aveau tobe la ei, au ieșit din pădure, sud, dacă nu mă înșel, vorbi Herald în timp ce se ridică de la pământ. Erau
sute de soldați, cu mult mai mult față de câți sunteți voi. Din câte am studiat eu asupra lor, nu aveau nicio
inscripție. Nu știu de unde vin, nu știu dacă e armata despre care vorbești tu.

— Ei sunt. Emyr a renunțat la casă. Vrea să creadă că face asta pentru binele poporului, însă se minte pe el însuși.
Nu face asta decât să potolească oamenii că e de-o inimă cu ei, însă țăranii aia nu au idee despre ce necaz îi
așteaptă dacă rămân ignoranți. Ei cred că Cei Luminați au rezolvat totul acum sute de ani. Am crezut mereu că aia a
fost doar începutul și ce e mai rău ar trebui să se întâmple cam... în timpul nostru. Te întrebi probabil cine suntem,
răspunsese Besk și în același timp, își etalează însemnul de pe armură.

— Imposibil! exclamă Herald. Dar în cărți nu se spune nimic despre asta.

— Cărțile de istorie nu sunt întotdeauna reale, Herald. Au fost odată și sunt și acum. Eu însămi am readunat
oamenii.