PERSONALITATEA LUI NAPOLEON

Nici un alt om, cu exceptia, poate, a lui Alexandru Macedon, nu si-a

influentat atat de decisiv epoca precum a facut-o Napoleon Bonaparte
(1769-1821). Viata lui este aceea a unui om exceptional dotat, care a stiut
sa fructifice la maximum toate oportunitatile oferite de istorie. Fara Revolutia
din 1789, micul caporal, cum cu atata dragoste il alintau soldatii sai, nu ar fi
reusit sa depaseasca probabil gradul de colonel. Revolutia insa a descatusat
energiile oamenilor, in general ale celor tineri, punandu-le in valoare,
modificand ierarhiile sociale si promovand competenta in locul originii.
Ceea ce-l individualizeaza pe Napoleon in raport cu ceilalti nu este doar geniul
militar, care-l plaseaza in galeria marilor comandanti de osti, alaturi de
Alexandru Macedon, Iulius Cezar sau Frederic cel Mare, ci si o rara si fericita
combinatie intre o putere de munca iesita din comun, o memorie fantastica si
o inteligenta neobisnuita. Dormea trei ore pe noapte, fiind capabil ca, in toiul
celei mai aprige batalii, sa atipeasca vreme de 10 minute, pentru ca mai apoi,
refacut complet, sa ia deciziile cele mai potrivite. Victoriile de la Arcole
(1796), Rivoli (1797), Abukir (1799), Marengo (1800), Austerlitz (1805),
Friedland (1807), Wagram (1809), Montmirail (1814) raman niste
capodopere de arta militara, prin viteza de executie, stiinta concentrarii unor
forte superioare in locul si la momentul oportune, precum si prin capacitatea
imparatului de a-si mobiliza si motiva soldatii. Bonaparte cunostea pe de rost
numele a mii de militari, ingrijindu-se in permanenta de hrana si cazarea lor.
Le cerea eforturi supraomenesti atat generalilor sai, cat si simplilor ostasi, dar
ii si rasplatea pe masura. Devotamentul armatei fata de el a ramas
neschimbat in pofida tradarii maresalilor, in schimb calitatea soldatilor a
scazut constant, pe masura pierderilor suferite in nenumaratele razboaie
purtate. Campaniile anilor 1814 si 1815 au fost duse cu tineri recruti,
entuziasti dar lipsiti de experienta si vigoarea veteranilor.
Napoleon nu a fost doar un genial comandant militar, ci si un om de stat care
a pus temeliile noii Frante. El a redat tarii increderea in sine, prestigiul si
forta de care aceasta fusese atat de lipsita in ultimii ani ai Vechiului Regim.
Puterea lui de munca l-a ajutat sa rezolve toate problemele de care s-a
ocupat: infiintarea Bancii Frantei (1800), concordatul cu Vaticanul (1801),
crearea ordinului Legiunii de Onoare (1802), reforma administratiei si
introducerea institutiei prefectilor (1802), reforma sistemului educational si
crearea liceelor (1802), dar mai ales Codul Civil (1804) care ii poarta numele
si care a ramas in vigoare pana in zilele noastre.
La apogeul puterii sale, Napoleon era nu doar imparatul Frantei, ci si regele
Italiei, protectorul Confederatiei Rinului si mediatorul Confederatiei Helvetice,
controland si hotarand totul pentru regatele fratilor sai: Neapole, Spania,
Olanda si Westfalia. Napoleon a schimbat nu numai Franta, ci si intreaga
Europa, unde a zdruncinat din temelii vechea oranduire, dotand-o cu
institutii si legi noi, moderne, izvorate din spiritul Revolutiei de la 1789. Dupa
caderea lui, nimic nu a mai fost ca inainte.
Deteriorarea sanatatii sale, din cauza unor solicitari excesive, credinta in
infailibilitatea deciziilor proprii, indepartarea unor ministri capabili ,
increderea excesiva acordata rudelor sale, mediocritati notorii, au dus la
adoptarea unor hotarari dintre care cea privitoare la atacarea Rusiei (1812)
i-a fost fatala.
Napoleon parea condamnat sa invinga mereu. Insa victoriile impotriva Austriei
(1797, 1801, 1805, 1809), Prusiei (1806) si Rusiei (1807) n-au facut decat
sa amane scadenta. Vlaguita dupa 20 de ani de razboaie, Franta n-a putut
tine pasul cu ambitia imparatului ei. Si sfarsitul a venit inevitabil, incepand cu
bataliile de la Leipzig si Dresda (1813).
Campania din 1814 arata un imparat care parea sa-si fi regasit vigoarea si
intuitia din anii tineretii. Era insa mult prea tarziu si abdicarea a survenit
logic la 6 aprilie 1814, pe fondul unei puternice depresii, urmata de o
tentativa de sinucidere.
Cele O Suta de Zile (20 martie 22 iunie 1815) n-au facut decat sa adauge
o pagina de glorie si dramatism legendei sale. Exilul pe Sfanta Elena si
tratamentul la care a fost supus de catre meschinul Hudson Lowe,
guvernatorul insulei, au pus aureola martiriului pe fruntea celui care devenise
deja mit. Intoarcerea ramasitelor sale pamantesti, in 1840, la Paris a
reprezentat apoteoza unui destin care a faurit o noua Franta, a marcat o
epoca si a schimbat o lume.

Astfel lua sfarsit, pe intinderea de langa micuta localitate belgiana Waterloo,

in seara zilei de 18 iunie 1815, cea mai fascinanta poveste de succes a istoriei.
La nici 46 de ani, Napoleon I, cel de-al doilea fiu al unui nobil corsican
scapatat, isi incheia cariera fulminanta inceputa in urma cu 22 de ani.