Professional Documents
Culture Documents
Evaluarea aparatului
locomotor.
Evaluarea se poate defini ca: "procesul de stabilire a valorii sau meritului dalelor culese, prin
judecarea după anumite criterii a rezultatelor măsurătorilor".
Testul = probă determinată ce implică o sarcină de îndeplinit, identică pentru toţi subiecţii
examinaţi pe baza unei tehnici precise, în scopul aprecierii succesului sau eşecului sau notării
numerice a reuşitei.
1.Triajul
2.Interviul iniţial
Latură a examinării care culege prin examinarea clinică date de la pacient ducând spre un
diagnostic de probabilitate.
I.Vârsta
2.Sexul
5.Antecedente eredocolaterale
6.Antecedente personale:
3.Ţesut subcutanat: - ţesut adipos si ţesutul fibros. Se urmareste alterarea în sensul măririi
dimensiunilor unor regiuni sau părţi ale corpului date de: tumefacţie; edem; hipetrofie
musculară; chisturi; depunere de ţesut osos; alterarea în sensul scăderii dimensiunilor unor
regiuni sau părţi ale corpului date de: hipotrofia - atrofia musculară sau pierderea
continuităţii ţesutului moale
4.Ganglioni
5.Aparatul cardiovascular
6.Aparatul respirator
7.Aparat digestiv
8.Aparat uro-genital
9.Examen neurologic
10.Examen psihic
B)specifice - pentru o anumită patologie sau pentru evaluarea unei anumite funcţii
Mişcările pasive:
-localizeaza nivelul leziunii prin producerea unei dureri elective
-determina cauzele de modificare a amplitudinilor de mişcare normale
Teste neuromusculare:
-Teste de forţă (testing muscular pe scara 0-5)
-Teste de sensibilitate (atingerea, presiunea, vibraţia, temperatura, durerea,
propriocepţia, kinestezia, simţul dermolexic, stereognozia)
-Reflexele osteo-tendinoase
-Coordonarea, tonusul şi reflexele patologice
-Echilibrul şi stabilitatea
Evaluarea funcţiilor:
-respiratorie (clinică, prin aparate - teste funcţionale)
-capacităţii de efort
-mersului
-deglutiţiei
-apraxiei
-prehensiunii
Întrebări:
1.Ce este evaluarea?
2.Care sunt etapele evaluării?
3.Ce se înţelege prin anamneză?
4.ce se înţelege prin examenul obiectiv?
2. Evaluarea creşterii şi dezvoltăii fizice prin metode subiective şi obiective.
Metode subiective
Somatoscopia constă din examinarea vizuală a aliniamentului global şi segmentar al
corpului din faţă, spate şi profil, în stare statică şi dinamică (mers).
Se efectuează iniţial subiectiv, fără instrumente de măsură şi control. Când se recurge la
ajutorul acestora devine obiectivă, evaluările globale şi segmentare fiind în măsură să
stabilească un diagnostic precis al aliniamentului normal şi al abaterilor de la acesta.
Poziţia ideală din care se realizează evaluarea este stând: cu umerii relaxaţi,
membrele superioare pe lângă corp, palmele în poziţie intermediară de pronosupinaţie,
degetele uşor flectate, bărbia orizontală, privirea anterior, membrele inferioare apropiate,
genunchii extinşi, picioarele orientate anterior, călcâiele apropiate, vârfurile uşor sau chiar mai
mult depărtate, fără să depăşească 45°.
Somatoscopia generală apreciază:
• statura, care permite clasificarea subiecţilor în normo-, hiper- şi substaturali;
• starea de nutriţie, care va conduce la etichetarea subiecţilor în:
normoponderali, hiper- şi subponderali ;
• atitudinea globală a corpului, pe care o apreciem ca normală sau deficientă;
• proporţionalitatea între ansamblul somatic şi părţile sale, dar şi între segmente;
• concordanţa dintre vârsta biologică şi cronologică, prin aprecierea nivelului
creşterii şi dezvoltării somatoponderale, comparativ cu dezvoltarea caracterelor
endocrine şi psiho-intelectuale;
• tegumentele şi fanerele, apreciindu-se modificările patologice ale tegumentelor,
mucoaselor, părului şi unghiilor;
• elemente ale sistemului limfatic prin inspecţie;
• ţesutul celular subcutanat, apreciindu-se grosimea şi caracterul distribuţiei stratului
adipos subcutanat;
• muşchii scheletici, se apreciază ca formă şi relief în funcţie de: sex, vârstă,
biotip somatic, profesie, iar în cazul sportivilor şi în funcţie de sportul practicat;
• oasele se aproximează ca: dimensiuni, formă, eventuale sechele
după rahitism, traumatisme sau alte boli, lipsa unor segmente
(agenezie) sau segmente supranumerare, de exemplu polidactilia;
• articulaţiile, respectiv modificările de: formă, volum, dezaxări,
mobilitate articulară voluntară liberă;
• motricitate spontană sau provocată:
• atitudinea în timpul examinării, precum şi elementele comporta
mentale capabile să aducă informaţii asupra tipului de activitate
nervoasă superioară.
Metode obiective
Metodele obiective constau în: examinarea somatoscopică instrumentală a
aliniamentului corpului, examen clinic general, examen radiologie şi somatometrie.
Toate aceste linii trebuie să fie perpendiculare pe verticala zero (00), dar şi paralele
între ele şi cu orizontala cadrului antropometric de simetrie.
.
Examinarea din profil
în această examinare), postura corectă ideală se realizează când verticala zero (00) a
CAS-ului coincide cu axa de simetrie a corpului, care trece prin: vertex, lobul urechii,
articulaţia umărului, marele trohanter al femurului, uşor anterior faţă de mediana
genunchiului, uşor anterior faţă de maleola laterală, la nivelul proiecţiei cutanate a interliniei
articulaţiei mediotarsiene - Chopart.
Examinarea din faţă
În această examinare, aliniamentul corpului este ideal, când verticala liniei de simetrie
a corpului coincide cu verticala zero (00) a cadrului antropometric de simetrie care, trece
prin: mijlocul frunţii, mijlocul nasului, mijlocul buzelor, mijlocul bărbiei, sternului, ombilic,
simfiza pubiană, printre condilii femurali interni şi maleolele tibiale şi se proiectează în
mijlocul bazei de susţinere.
Determinarea plicilor
Determinarea plicilor se realizează pentru aprecierea compoziţiei corporale.
Plică include un dublu strat, al pielii şi al ţesutului adipos subcutanat, nu şi muşchiul.
Plică se formează prin ciupire între police şi index; se strânge ferm şi se menţine
pe tot parcursul măsurătorii.
Se măsoară cu caliperul, plasat cu muchiile la lcm de police şi index.
Înrebări:
1.Cum se face evaluarea creşterii şi dezvoltării fizice?
2.Ce apreciază somatoscopia generală?
3.Care sunt măsurătorile antropometrice?
3. Evaluarea amplitudinii de mişcare(1)
Întrebări:
1.Ce este bilanţul articular?
2.Care sunt condiţiile de aplicare a goniometrului?
3.Ce este poziţia de funcţiune?
4.Cum se calculează coeficientul global funcţional de mobilitate?
4.Evaluarea amplitudinii de mişcare(2)
Distanţa degete - sol se apreciază prin măsurarea distanţei dintre sol şi vârful
mediusului, după executarea flexiei coloanei.
Pentru coloana cervico-dorsală se măsoară distanţa menton-stern înainte şi după
executarea mişcărilor de flexie-extensie.
Mişcări în plan frontal şi ax sagital -reprezentate de înclinările laterale
• pentru coloana cervico-dorsală se măsoară distanţa lobul urechii - acromion;
• pentru coloana dorso-lombară se mă soară distanţa dactilion - capul fibulei.
Umărul. Are cea mai imperfectă coaptare articulară, datorată celor cinci articulaţii
care îl compun.
Întrebări:
1.Cum se realizează bilanţul articular al coloanei vertebrale?
2. Cum se realizează bilanţul articular al toracelui?
3. Cum se realizează bilanţul articular al mebrului inferior?
4. Cum se realizează bilanţul articular al membrului superior?
5. Evaluarea forţei musculare
Evaluarea musculară este complexă, în final ea trebuind să ne dea răspunsul asupra
valorii forţei musculare, a rezistenţei musculare, a tonusului muscular, asupra inervării
musculare, a controlului motor şi desigur a integrităţii anatomice a musculaturii.
Testarea musculară are un mare rol chiar în precizarea diagnosticului de boală.
Tot pe testarea exactă a muşchilor paralizaţi apreciem nivelul lezional medular la un
traumatizat vertebromedular.
În toate bolile neurologice testarea musculară alături de cea sensitivă devine
definitorie pentru diagnostic.
Alături de precizarea diagnosticului de boală, evaluarea musculară ne dă o suită
de lămuriri obligatorii pentru programul recuperator:
a) să apreciem valoarea musculară disponibilă pe care ne putem baza
în programul terapeutic;
b) să înţelegem cât de mult slăbiciunea muşchilor afectează activităţile
zilnice (ADL);
c) să putem preveni sau corecta dezechilibrele musculare care au gene
rat diformităţi sau dezaxări;
d) să apreciem necesităţile pentru aparate şi dispozitive de asistare ca
măsură compensatorie (de la purtare de baston, orteze până la stimulatoare
neuromusculare);
e) să putem selecta activităţile posibile ale individului în funcţie de
capacităţile musculare ale sale (ale restantului muscular);
f) să ştim exact ce muşchi trebuie reeducaţi şi cât de importantă tre
buie să fie această evaluare.
g) să apreciem posibilităţile vocaţionale. Evaluarea musculară se face
întotdeauna după bilanţul articular.
Primul contact cu deficitul muscular îl luăm prin anamneză asupra acestui deficit.
Bolnavul ne va prezenta acuzele caracteristice.
Întrebările medicului sau kinetoterapeutului trebuie să completeze şi să lămurească
toate aspectele observaţiilor şi afirmaţiilor pacientului.
Evaluarea obiectivă
Întrebări:
1.De ce este importantă evaluarea musculară?
2.Ce înseamnă evaluarea obiectivă?
3.Cum se face testarea forţei musculare?
6.Evaluarea prehensiunii
Prehensiunea este un gest precis, adaptat, conştientizat sau reflex, care pe baza
informaţiilor instantanee extero şi proprioceptive se automatizează prin repetare şi determină
coordonarea optimă a mâinii pentru prindere sau apucare
După Littler mâna este divizată in trei elemente de mişcare:
- raza 1, policele, metacarpianul I şi articulaţiile dintre ele; metacarpianul I nu se
articulează cu cel de-al doilea şi astfel policele poate fi opus degetelor II-V; şi muşchii
policelui.
- Raza 2, indexul, prin cei 7 muşchi proprii poate fi mobilzat independent fată de
celelalte trei degete;
- Raza 3 – formată din degetele III-V şi metacarpienele corespunzătoare.
Tipuri de prehensiune
1.Prehensiunea terminală se realizează între extremitatea pulpei policelui, aproape de
unghie şi extremitatea pulpei fiecărui deget, în particular a indexului.
Este o prehensiune bidigitală fină, discriminatorie prin care sunt sesizate obiectele
fine. Testul de eficacitate constă în apucarea unui ac sau a unui băţ de chibrit aşezat pe masă.
Această mişcare necesită integritatea flexorului lung al policelui şi al flexorului profund al
degetului opus acestuia.
2.Prehensiunea subterminală se realizează între pulpa policelui şi pulpa altui deget
când este bidigitală sau pulpele a două degete, când este tridigitală.
Acest mod de prehensiune este mai des folosit în activităţile cotidiene şi permite
sesizarea unor obiecte mai groase care pot fi apucate cu două sau trei degete, de obicei police,
index şi medius.
Testul de eficacitate pentru priza bidigitală index-police constă în încercarea de a
smulge o foaie de hârtie ţinută între aceste două degete.
3.Prehensiunea subtermino-laterală se realizează între pulpa policelui şi faţa laterală a
unui deget, mai frecvent indexul, ca şi cum am număra banii, am prinde o farfurie sau am
răsucii o cheie, motiv pentru care se mai numeşte „ pensa de cheie”.
Întrebări:
1.Care sunt elementele de mişcare al mâinii?
2.Care sunt tipurile de prehensiune?
7. Evaluarea mersului
Întrebări:
1.De ce este importantă evaluarea mersului?
2.Care sunt perturbările fazei I?
3. Care sunt perturbările fazei II?
4. Care sunt perturbările fazei III?
5. Care sunt perturbările fazei IV?
8.Evaluarea ADL-urilor
Întrebări:
1.Ce sunt ADL-urile?
2.Care este importanţa ADL-urilor?
3.Care sunt categorisite ADL-urile?
9. Explorarea motilităţii şi a tonusului muscular
Lasegue pozitiv se poate cuantifica prin precizarea gradelor la care devine pozitiv: 30,
40, 50,…, grade.
Durerea cordonală are extindere difuză imprecisă însoţită de parestezii.
Durerea talamică apare în jumătatea corpului opusă leziunii cu caracter particular =
sindromul talamic: are sediul profund şi distrubuţie difuză, cu caracter de arsură, intesă,
parţial influenţată de analgezice; durerea este exagerată de stimulări algogene minimale şi de
stimulări nealgogene.
II. Sensibilitatea obiectivă
Examenul sensibilităţii obiective trebuie să se efectueze după mai multe reguli:
- explorarea se face într-o camera linştită cu temperatura de confort;
- subiectul va avea ochii închişi pentru a nu vedea aplicarea excitantului;
- înainte de începerea examinării vom face cunoscut subiectului excitantul care va fi
aplicat;
- examinarea se face comparativ, pe zone simetrice;
- regiunea cu tulburări de sensibilitate se delimitează cu un creion dermatograf
Explorarea sensibilităţii superficiale.
Se examinează pe rând sensibilitatea tactilă, termică şi dureroasă.
1.Sensibiliatea tactilă
a)sensibilitatea tactilă se examinează cu ajutorul unei bucăti de vată cu care atingem
diferite regiuni ale corpului. Se apreciază intensitatea excitantului şi localizarea lui. Atingerea
se face uşor şi cu aceeaşi intensitate.
În condiţii patologice sensibilitatea tactilă poate fi diminuată=hipoestezie sau
abolită=anestezie.
b)discriminarea tactilă este posibilitatea de a distinge doi excitanţi tactili aplicaţi
simultan pe piele, la o oarecare distanţă. Ea se examinează cu compasul lui Weber care are
două braţe (unul cu vârful ascuţit celălalt cu vârful bont) aşezate pe o bară metalică gradată.
Distanţa minimă la care cei doi excitati aplicaţi simultan sunt apreciaţi corect este diferită în
funcţie de regiune: la nivelul buzelor= 1-3 mm, la nivelul pulpei degetelor =1-2 mm, la spate
şi la coapse =6-8 mm.
c)dermolexia constă în capaciatea subiectului de a recunoaşte cu ochii închişi literele,
cifrele sau desenele executate de examinator, pe diferite regiuni ale pielii corpului. Tulburările
dermolexiei se numesc adermolexie.
2.Sensiblitatea termică
Sensibilitatea termică permite aprecierea temperaturii unui obiect pus în contact cu
tegumentele. Pentru explorare se utilizează două eprubete, una cu apă încălzită la 40-50o C şi
o alta cu apă rece sub 15oC. Se aplică alternativ cald şi rece pe regiunile de examinat.
Excitanţii trebuie aplicaţi la un oarecare interval de timp, deoarece senzaţia persistă un timp
mai îndelungat.
Sensibilitatea termică poate fi modificată în plus=hiperestezie, diminuată=hipoestezie
sau abolită=anestezie.
3.Sensibilitatea dureroasă
Sensibilitatea dureroasă înregistrează excitanţii care produc durerea. Pentru explorarea
ei se foloseşte un ac cu un vârf bine ascuţit pe care îl aplicăm moderat, dar suficient ca să
provoace o senzaţie dureroasă si nu tactilă.
Sensibilitatea dureroasă poate fi diminuată= hipoestezie sau abolită=anestezie
Întrebări:
1.Cum se împarte sensibilitatea din punct de vedere clinic?
2.Care sunt regulile de examinare a sensibilităţii obiective?
3.Cum se face explorarea sensibilităţii profunde?
11.Explorarea reflexelor
3.Reflexele patologice
Refelxul lui Babinski este fiziologic până la vârsta de 2 ani; patologic apare în leziuni
ale căii piramidale. Se declanşează prin excitarea cu un ac a marginii externe a feţei plantare a
piciorului. Constă în extensia halucelui însoţită, uneori, de răsfirarea degetelor în formă de
evantai. Se poate pune în evidenţă şi prin alte tehnici: presiunea tegumentelor de sus în jos pe
creasta tibială (semnul Oppenheim) , ciupirea tendonului lui Achile (semnul Schaffer)
presiunea musculaturii gambiere anterioare (semnul lui Gordon).
Reflexul lui Rossalino constă în flexia plantară a degetelor produsă prin percuţia pulpei
degetor membrelor inferioare; este pozitiv în leziunile căii piramidale.
Reflexul lui Mendel-Bechterew se produce prin percuţia cu ciocanul pe faţa dorsală a
piciorului, în dreptul cuboidului; răspunsul este o flexie plantară a degetelor; este pozitiv în
leziunile căii piramidale.
Clonusul este rezultatul exagerării reflexului de întindere şi constă în declanşarea de
secuse clonoide la întinderea bruscă a tendonului lui Achile sau a muşchiului cvadriceps.
Apare în leziuni piramidale accentuate.
Refelxul Marinescu-Radovici (palmo-mentonier) se produce prin excitarea
tegumentelor eminenţei tenare şi constă în contracţia mentonului de aceeaşi parte; apare în
leziuni de trunchi cerebral şi piramidale bilaterale.
Întrebări:
1.Care sunt reflexele osteotendinoase?
2.Care sunt reflexele patologice?
12. Evaluarea echilibrului
Ortostatism static
Ortostatism activ
Testul întinderii membrului superior foarte utilizat mai ales la vârstnici, în
ortostatism lipit cu umărul de un zid, picioarele paralele. Braţul anteflectat la 90°
(cot întins) lipit de zid. Se începe aplecarea înainte cu avansarea membrului superior
maxim posibil, fără pierdere de echilibru. Se notează pe zid nivelul atins de vârful
degetelor. Se măsoară distanţa de la nivelul iniţial al vârfului degetelor până la cel final.
Bilanţuri funcţionale
Sunt frecvent utilizate în serviciile de specialitate aducând informaţii complexe
căci pacientul este pus să îndeplinească o serie de acţiuni care cer oarecare abilităţi. După
modul de execuţie, se pot aprecia deficitele funcţionale:
a) Scala echilibrului Berg reprezintă o listă de 14 acţiuni pe care pacientul
trebuie să le execute .După modul cum sunt executate fiecare se codifică cu 0-1-2-3-4
(0 = incapabil să execute, iar 4 = execută fără nici o dificultate).
b) Scala abilităţilor de mişcare are 10 teste de mobilizare
Utilizează ca scor cuantificările 0-1-2 (0 = incapabil; 1 = performează
cu dificultate; 2 = performează fără dificultate).
c) Testul „ridică-te şi mergi" este foarte frecvent utilizat la bătrâni, hemiplegiei
etc. Şi acest test se poate cuantifica pe scala 0--1-2-3. Practic, el se desfăşoară astfel:
pacientul stă pe scaun, i se comandă să se ridice în picioare (fără sprijin), să meargă
6-10 m; să se întoarcă şi să se reaşeze pe scaun. Durata acestor acţiuni se poate
cronometra.
d) Testul de echilibru Tinetti cu 2 sau 3 grade de apreciere (0-1 sau 0-1-2)
e) Testul de mers Tinetti este o analiză a câtorva componente ale mersului care se
poate face la viteza obişnuită a pacientului sau/şi viteză crescută. Şi la acest test,
gradele de apreciere pot fi 0-1 sau 0 1-2. Deseori ambele teste Tinetti sunt asociate
dând o mai bună apreciere.
f) Scala evaluării mersului este ceva mai complexă decât testul de mers
Tinetti, căci se introduc o serie de mişcări automate din mers ale articulaţiilor
membrelor inferioare şi ale membrelor superioare. Scala de grade de apreciere este
0-1-2-3 în care însă 0 este normalitatea şi 3 aspectul cel mai grav.
Evaluarea se realizează la vârstnici mai ales pentru aprecierea pericolului de
căderi.
Întrebări:
1.Cum se evaluează echilibrul static?
2.Ce sunt bilanţurile funcţionale?
3.Din ce este alcătuit testul „ridică-te şi mergi"?
13. Evaluarea funcţională, cardiorespiratorie şi a reactivitătii
neuromusculare
Evaluarea funcţională
Refacerea după aceste eforturi poate fi realizată prin trei tipuri de pauze,
care permit:
a) refacerea completă a capacităţii de efort;
b) refacerea incompletă a capacităţii de efort;
c) supracompensarea sau creşterea capacităţii de efort peste
valorile iniţiale.
Cu cât mişcările sunt mai complexe, cu atât timpii sunt mai mari.
Promptitudinea răspunsului motor voluntar la diverşi stimuli se ameliorează prin
exersare.
Un răspuns motor voluntar poate fi obţinut numai din partea unui pacient
conştient, capabil să reacţioneze la comenzile verbale ale kinetoterapeutului: "trage",
"rezistă", "împinge", "relaxează" etc.
La primele execuţii, viteza de reacţie este scăzută, dar prin repetare,
răspunsul va deveni din ce în ce mai rapid.
Promptitudinea şi performanţa răspunsului motor se poate auto-aprecia şi
autocorecta prin biofeed-back.
Biofeed-back-ul foloseşte aparate electronice sofisticate, compuse din: EMG,
osciloscoape, monitoare, circuite electronice exterioare, vizuale sau sonore, care
furnizează pacientului retrocontrolul, crescându-i astfel motivaţia participării la
actul recuperator.
Când mişcările voluntare se normalizează, controlul extern dispare şi
pacientul realizează mişcarea cu coordonatele aşteptate: amplitudine, viteză, precizie.
Întrebări:
1.Care este importanţa evaluării funcţionale în kinetoterapie?
2.Ce include explorarea cardiovasculară?
3.Cum se apreciază reactivitatea neuromusculară?
14. Evaluarea capacităţii de efort şi a capacităţii psihice
După Eysenck:
• extravertul este sociabil, vorbăreţ, săritor la nevoie, agrează
oamenii şi compania lor; nu este totdeauna de încredere, se plictiseşte
repede, nu agrează lucrurile neinteresante sau care îi consumă timpul;
• introvertul - este tocmai opusul.
Nu se poate spune că unul este superior celuilalt; ei sunt numai diferiţi.
Autoobservaţia şi autoaprecierea sunt indisolubil legate.
Pacientul poate să-şi observe şi analizeze reacţiile locale şi generale la
mijloacele terapeutice aplicate: durere intensă, limitarea amplitudinii de mişcare,
scăderea tonusului muscular etc. sau dimpotrivă, scăderea acuzelor dureroase,
creşterea amplitudinii articulare, a tonusului muscular etc.
Rezultatele introspecţiei pot fi trecute în fişe şi comparate apoi cu rezultatele
evaluărilor obiective, efectuate de psiholog sau kinetoterapeut.
Întrebări:
1.Ce tip de efort întâlnim în kinetoterapie?
2.Cum se determiniă indirect VO2 max?
3.Cum se evaluează temperamentul?
4.Ce încheie psihodiagnosticul?