I.

PRELIMINARII

Dumnezeu a creat lumea dintr-un motiv i cu un anumit scop. Acest scop d sens
i valoare lumii1. n zilele noastre, omul este confuz i de cele mai multe ori se simte
pierdut, de aceea are nevoie de a cunoate scopul pentru care a fost creat, pentru c
acesta este cel care d sens vieii sale. Nemaiavnd ncredere n Revelaia
Dumnezeiasc, omul modern i postmodern i fabric propriile concepii cu privire la
om i la lumea n care triete2.

Spuneam c Dumnezeu a creat lumea dintr-un anumit motiv i cu un anumit

scop, acestea dndu-i i un sens. Sfinii Prini au evideniat c motivul creaiei este
buntatea lui Dumnezeu, i nu o necesitate intern sau extern a Acestuia. Iar scopul
creaiei este prtia i a altor fiine de iubirea Lui intratrinitar. Sfntul Grigorie de
Nyssa spune n acest sens: Aadar a creat Dumnezeu-Cuvntul nelepciunea, puterea,
El a zidit i firea omeneasc i anume nu pentru c ar fi fost silit la aceasta de ceva, ci
l-a adus pe om pe lume, numai i numai dintr-o revrsare a dragostei Sale. i aceasta
pentru c lumina Lui nu trebuie s rmn ascuns, mrimea nemrturisit i buntatea
Lui nemprit i nici orice alte nsuiri pe care le vedem n firea dumnezeiasc nu
puteau rmne inactive, nct s nu se mprteasc i s nu se nfrupte nimeni din
ele3.

Aadar, motivul crerii lumii este iubirea nesfrit a lui Dumnezeu care se
manifest venic prin energiile divine necreate. Sfntul Dionisie Aeropagitul spune:
Binele prin nsui faptul c exist ca bine fiinial ntinde buntatea Sa la toate cele ce
sunt4.

1
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stniloae, Teologia Dogmatic Ortodox, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureti, 1997, p. 337
2
Pr. David Marian, Crearea omului i starea lui paradisiac, ed. Sfntul Ierarh Nicolae, Brila, 2014, p. 27
3
Sfntul Grigorie de Nyssa, Marele cuvnt catehetic, n Prini i Scriitori Bisericeti, vol. 30, trad. de Pr. Prof. Dr.
Dumitru Stniloae, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureti, 1998, p. 294
4
Pr. Lect. Dr. George Remete, Dogmatica Ortodox, Ed. Episcopiei Ortodoxe, Alba-Iulia, 1996, p. 181
1
 n spiritualitatea ortodox aceast realitate a creaiei a primit numele de
ndumnezeire. Aadar creaia a fost menit la ndumnezeire prin cununa sa, omul.
Sensul aducerii la existen a lumii i omului este ndumnezeirea.

Dac vom reui s nelegem acest lucru, vom ti de unde venim i ncotro ne
ndreptm, vom nelege cu adevrat care este menirea noastr pe acest pmnt i vom
reui s ne raportm mai bine la relaia pe care noi trebuie s o avem cu Dumnezeu i
lumea. Relaia noastr cu Dumnezeu i semenii (lumea) este cea care ne duce la
mntuire (episodul ntlnirii Mntuitorului cu nvtorul de Lege care l ntreab ce
poate face ca s moteneasc viaa venic).

2
 II. CREAREA OMULUI

a. Crearea omului actul iubirii lui Dumnezeu

Omul, i cu el ntreaga creaie, reprezint darul lui Dumnezeu. Ca o ncununare

a creaiei, Dumnezeu creeaz din iubire omul, ca pe un partener de dialog al Su. El
nu creeaz n persoana omului un obiect, o simpl podoab, ci pe temeiul plenitudinii
comuniunii Sale, El aduce la existen o creatur personal care st n relaie contient
cu El5. Toate nsuirile pe care Dumnezeu le are n fiina Sa le-a druit, n form creat,
i omului, pentru ca i acesta s poat participa n mod liber la dialogul comuniunii cu
El.
Omul, dup nvtura cretin, e adus la existen de la nceput ca unitate
constituit din trup i suflet, printr-un act creator special al lui Dumnezeu. Pentru
aceasta trebuia s existe lumea ca natur, dar omul nu e opera naturii, dei e legat de
ea6.
Dup ce mai nti, Dumnezeu a creat din nimic lumea spiritual, apoi lumea
material, la sfrit, pentru a ncorona opera Sa, l-a creat pe om care participa cu
sufletul su la lumea cea dinti, iar cu corpul la ce-a de a doua7. Omul este creat ca o
sintez a lumii ngereti i a lumii materiale, oglindind i avnd strns unite n sine
aceste dou lumi8.
Acest lucru reiese clar din referatul biblic din cartea Facerii: i a zis Dumnezeu:
S facem om dup chipul i asemnarea noastr i s stpneasc peste petii mrii,
psrile cerului, animalele domestice, toate vietile ce se trsc pe pmnt i tot
pmntul. Si a fcut Dumnezeu pe om dup chipul Su, dup chipul Su l-a fcut
Dumnezeu, a fcut brbat i femeie. i Dumnezeu i-a binecuvntat zicnd: cretei si

5
Pr. David Marin, op.cit., p. 29
6
Pr. Prof Dr. Dumitru Stniloae, op. cit., p. 405
7
Macarie F., Dogmatica Ortodox, Vol. I, trad. de Arhim. Gherasim Timus, Editura Crilor Bisericeti, Bucureti, 1886,
p. 541
8
Pr. Lect. Dumitru Abrudan, Aspecte ale antropologiei Vechiului Testament, n Studii Teologice, anul XXX (1978), nr.
3-4, p. 265
3
v nmulii i umplei pmntul i l supunei, i stpnii peste petii mrii, peste
pasrile cerului, peste toate animalele, peste toate vietile ce se mic pe pmnt i
peste tot pmntul (Facerea 1, 26-28).
Potrivit nvturii scripturistice i patristice, prezena nsuirilor dumnezeieti
din om a fost dat prin crearea dup chipul lui Dumnezeu. Numai omul a fost creat
dup chipul lui Dumnezeu i numai el posed responsabilitatea asemnrii. El este
creat ca un mic dumnezeu care are chemarea participrii la sfinenie9. Chipul l face pe
om unic i diferit de restul creaiei. Sfinii Prini spun c acest act al creaiei l face pe
om nrudit cu Dumnezeu. Astfel, Sfntul Grigorie de Nyssa spune: Omul este nrudit
cu Dumnezeu, iar Sfntul Macarie Egipteanul subliniaz c ntre Dumnezeu i om
exist cea mai mare nrudire.
Deci fiina noastr se arat i se menine ca chip al lui Dumnezeu prin relaie vie,
iar aceast relaie e posibil pentru c Dumnezeu l-a fcut pe om de la nceput nrudit
cu Sine i deci capabil cu relaia cu Sine.
Fiina noastr, n calitatea sa de chip al lui Dumnezeu, rmne permanent
participant la divin, la lumina dumnezeiasc, chiar dac nu o mai vede destul de clar10.
Dup Sfntul Grigorie de Nazianz noi suntem din neamul lui Dumnezeu, urmnd n
acesta Sfntului Apostol Pavel (Fapte 17, 29). Sfntul Maxim declar c noi suntem
prticic a lui Dumnezeu.
Omul a fost cinstit prin nsui actul creaiei sale cu calitate de chip al lui
Dumnezeu, ntruct prin ea s-a sdit nrudirea i relaia lui cu Dumnezeu. Dar aceast
calitate se menine i se dezvolt prin relaia continu cu Dumnezeu de care omul este
capabil i dup care se cere prin sufletul su. Chipul e un dar i o misiune11.

9
Pr. David Marin, op.cit., p. 29
10
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stniloae, op. cit., p. 410
11
Ibidem, p. 411
4
 b. Starea primordial a omului i cderea acestuia n pcat

Sfnta Scriptur mrturisete c ntreaga creaie, prin faptul c este opera lui
Dumnezeu, se bucur de perfeciune: i a privit Dumnezeu toate cte a fcut i iat
erau bune foarte (Facere 1, 31). Ea primete putere i via din belug, n imaginea ei
putndu-se vedea: puterea lui Dumnezeu (Ieremia 32, 17), nelepciunea (Ieremia51,
15), buntatea (Psalmi 32, 5), strlucirea i mreia Lui (Psalmi 8, 1). Rutatea i
imperfeciunile i au izvorul din lipsa de cooperare a fiinelor raionale create cu
Creatorul.

Creat din iubire i nvat s iubeasc, omul este glasul ntregului univers ctre
Creator, care i rmne permanent aproape oferindu-i toate buntile. Posednd prin
creaie chipul lui Dumnezeu, omul este ndemnat s ajung la asemnare, dar nu
ntmpltor, ci prin viaa trit mpreun cu Dumnezeu i prin pzirea poruncilor Lui:
Din toi pomii poi s mnnci, iar din pomul cunotinei binelui i rului s nu
mnnci, cci, n ziua n care vei mnca din el, vei muri negreit! (Facere 2, 16-17).

Omul a fost curat de pornirile rele tinznd spre binele comuniunii cu Dumnezeu
i cu semenii. El era contient i liber, iar n contiin i libertate avea tendine spre
cele bune. ntr-nsul nu era lupta ntre corp i suflet, deoarece acestea se aflau n cea
mai deplin armonie. Printele Dumitru Stniloae ne spune n acest sens: Nu era
pctos, dar nici mpodobit cu virtui dobndite i cu gnduri curate consolidate. Avea
nevinovia celui ce nu a gustat pcatul, dar nu cea ctigat prin respingerea ispitelor.
Era o fiin cu spiritul nernit i neslbit de pasiuni, dar nentrit prin exercitare n
faptele de supunere a trupului i a lumii, de actualizare a elasticitii contigente a lumii.
Trupul lui nu era robit legii automate a pcatului, dar nu avea nici fora ntrit prin
deprinderea de rmne imun fa de o astfel de stare12.

Adam este arhetipul persoanei umane, o fiin care stpnete, dar nu e

stpnit13, adic, un subiect liber, contient, responsabil. n aceast stare de libertate
deplin omul tria pacea cu sine, cu semenii, cu universul i cu Dumnezeu: Odinioar

12
Ibidem, p. 281
13
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Tratat de Teologie Dogmatic i Ecumenic, Ed. Romnia Cretin, Bucureti, 1999, p. 110
5
Adam era sus, nu n ce privete locul, ci prin libertatea voinei sale...era sub paza lui
Dumnezeu i se desfta cu buntile Lui. A pctuit pentru c a ntrebuinat ru voina
sa liber i a murit din cauza pcatului14.

Sfntul Ioan Damaschin spunea c Dumnezeu l-a fcut pe om fr de pcat n

fire i liber n voin, doar fr de pcat, nu ca inaccesibil pcatului, cci numai
Dumnezeu este inaccesibil pcatului, ci ca unul ce nu avea n fire putina de pctuire,
ci n libera alegere, adic avnd libertatea s struie i s progreseze n bine, ajutat de
harul dumnezeiesc, dar tot aa s se abat de la bine i s fie n ru, Dumnezeu
ngduind aceasta de dragul libertii; cci ceea ce se face cu sila nu este virtute15.

Aadar, viaa omului este un dar al lui Dumnezeu, refuzul darului nsemnnd
refuzul de a fi iubit de Dumnezeu i de a-L iubi pe El. Pcatul strmoesc echivaleaz
cu renunarea la prtia autenticei viei izvorte din iubirea lui Dumnezeu, nsemnnd
renunarea la comuniunea cu Dumnezeu. Pcatul nseamn ntrebuinarea rea a voinei
sale libere. Deprtarea de via implic apropierea de moarte, cci Dumnezeu e via
si lipsa vieii moarte, Adam cauzndu-i moartea prin ndeprtarea de sursa vieii: Iat,
vor pieri toi cei ce se vor ndeprta de Tine (Psalmi 72, 26). Astfel, moartea apare ca
ratare a existenei umane, ca eec existenial, ea fiind ngduit de Dumnezeu i nu
creat de Acesta.

14
Sfntul Vasile cel Mare, Omilii i cuvntri, C Dumnezeu nu este autorul relelor, n colecia P.S.B., vol. 17, p. 442-
443
15
Pr. Prof. Dumitru Stniloae, Starea primordial a omului n cele trei confesiuni, n ,,Ortodoxia, anul IX(1957), nr. 1,
p. 325
6
 III. HRISTOS noul Adam

In urma pacatului stramosesc savarsit de Adam prin calcarea poruncii, chipul lui
Dumnezeu din om s-a intunecat, comuniunea deplina dintre Dumnezeu si om nu a mai
fost posibila, firea omeneasca si-a pierdut transparenta pentru Dumnezeu, devenind
intr-un oarecare fel opaca chiar. In aceasta situatie, dupa cum se exprima si Sfantul
Grigore de Nyssa, "firea noastra bolnava avea nevoie sa fie vindecata, decazuta sa fie
ridicata, moarta sa fie inviata. Noi pierdusem impartasirea cu binele, trebuia sa ni se
dea inapoi - eram in intuneric, trebuia sa fim dusi la lumina". Dar, din marea Sa iubire
de oameni, la plinirea vremii (Galateni 4, 4), Dumnezeu S-a aratat in trup (I Timotei 3,
13), S-a desertat pe Sine, chip de rob luand, facandu-Se asemenea oamenilor, S-a
smerit pe Sine, ascultator facandu-Se pana la moarte si inca moarte pe cruce (Filipeni
2, 7-8), desfiintind peretele cel din mijloc (Efeseni 2, 14) ce despartea pe om de
Dumnezeu, facandu-l din nou pe om capabil de a fi transparent pentru Dumnezeu, El
insusi, prin firea Sa omeneasca indumnezeita si deplin pnevmatizata, dand posibilitate
de indumnezeire firii omenesti a oricarui om care doreste mantuirea. Dintre Sfintii
Parinti, indeosebi Sfantul Atanasie cel Mare scoate in evidenta acest aspect: "El S-a
facut om, ca noi sa ne indumnezeim".

De aceea, intruparea Cuvantului lui Dumnezeu era deosebit de necesara, pentru

ca in trup sa se realizeze opera de restabilire a omului cazut. Sfantul Atanasie arunca o
raza de lumina si in aceasta problema: "Daca, datorita puterii Sale, ar fi poruncit si
blestemul s-ar fi dezlegat, s-ar fi aratat puterea Celui ce a poruncit si omul ar fi devenit
cum a fost si Adam inainte de cadere, primind harul din afara si neavandu-l conexat cu
trupul... si poate ar fi fost si mai rau, caci a invatat sa pacatuiasca. Fiind astfel, daca ar
fi fost convins de sarpe, iarasi ar fi fost necesara porunca lui Dumnezeu pentru
dezlegarea blestemului. Si asa ar fi fost o continua trebuinta de porunca si oamenii ar
fi ramas vinovati si supusi pacatului, avand mereu nevoie de iertare si niciodata nu s-

7
ar fi eliberat, fiind mereu trupuri si mereu biruiti de legea neputintei trupului". Or,
tocmai ca lucrarea mantuitoare a lui Hristos se indreapta in mod deosebit spre firea Sa
omeneasca, cu scopul de a o vindeca, a o face capabila de indumnezeire. Si desi in
lucrarea de mantuire se disting trei directii - spre Dumnezeu, spre Sine si spre oameni
- lucrarea este una singura. Pentru ca in cadrul lucrarii de restabilire si indumnezeire a
firii omenesti se slaveste insusi Dumnezeu, a Carui slava transpare prin natura
omeneasca restabilita, iar directia spre oameni nu este altceva decat prelungirea lucrarii
mantuitoare asupra firii Sale omenesti.

Desi inca de la intrupare se vorbeste in Dogmatica de indumnezeirea firii

omenesti, ca urmare a unirii ipostatice, trebuie precizat ca, acum, indumnezeirea firii
omenesti a fost data numai potential si, desi incepe in momentul Nasterii, creste
progresiv cu fiecare moment din opera de rascumparare a neamului omenesc si
culmineaza cu evenimentul invierii si inaltarii la cer si sederii de-a dreapta Tatalui,
cand indumnezeirea suprema a omenitatii lui Hristos inseamna o perfecta capacitate a
ei de a transmite toata infinitatea puterilor divine. Caci daca restabilirea omului,
respectiv indumnezeirea firii umane, s-ar fi facut chiar la intrupare, celelalte acte ale
mantuirii ar fi fost de prisos. Leontiu de Bizant, raspunzand unui aftardochet care
sustinea indumnezeirea totala a firii omenesti in Hristos, inca de la intrupare, spune:
"Caci precum daca celor bolnavi le-a venit sanatate deplina de la primul leac, e de
prisos stradania ulterioara a medicilor impotriva bolii odata biruite, la fel, daca ne-a
zidit turnul nestricaciunii inca de la unirea cu trupul, e de prisos tot ciclul celalalt al
mantuirii".

Prin fiecare moment soteriologic din viata Mantuitorului, firea umana asumata
de El, enipostaziata Ipostasului divin, era strabatuta mai mult de divin, se apropia de
momentul final cand "va fi total vivificata, innoita si indumnezeita de Duhul dupa
moartea pe cruce si ingropare, prin invierea din morti". Se observa, asadar, ca in centrul

8
operei de mantuire a omului, atat in lumina scrierilor Noului Testament cat si a Sfintilor
Parinti, stau patimile de buna voie si moartea pe cruce, strans legata, desigur, de
invierea din morti si inaltarea la ceruri. Pentru ca fara cruce mantuirea nu ar fi fost
realizata.

In procesul de restabilire a firii umane decazute, firea umana luata de

Mantuitorul Hristos, cu ajutorul Ipostasului divin, trebuia sa biruiasca si sa inlature
toate afectele care au intrat in trup prin pacat. Nu este vorba asadar de o izbavire de ele
prin atotputernicie din exterior, ci de o biruire a lor de catre firea omeneasca insasi,
dinauntru in afara, se intelege nu fara lucrarea lui Dumnezeu care este neaparat
necesara, pentru a face firea omeneasca in stare de un asemenea act. Insa toate afectele
intrate in trup, fie de placere, fie de durere, au ca ultim rezultat, care este de fapt si cel
mai puternic afect, moartea. Si in definitiv, pacatul, care este cauza acestor afecte, isi
are originea in voia libera a omului. Iar pentru restabilire, vointa omeneasca trebuie sa
ramana pana la capat fara de pacat, adica in deplina conformitate cu vointa lui
Dumnezeu, sa nu fie atrasa nici de afectele de placere ce i se ofera si nici sa fuga de
afectele de durere. Pacatul putea fi depasit numai daca firea omeneasca reusea odata sa
invinga pana la capat, prin voia ei libera, cele ale pacatului. Dar o astfel de vointa, care
sa se conformeze intru totul vointei lui Dumnezeu, care sa renunte la sine pana la capat
pentru a se darui lui Dumnezeu, nu era posibila la o faptura omeneasca autoipostatica.
Si acest lucru a fost posibil numai in Hristos, in care Ipostasul divin enipostaziindu-
si firea omeneasca, a ajutat-o sa inainteze spre eliberarea de patimi si afecte. El insusi
ca Dumnezeu, fiind Cel ce o misca, in calitatea Sa de ipostas si al firii umane. Iar
moartea pe Cruce a Logosului intrupat este centrul operei de mantuire, pentru ca acum
ultimul si cel mai puternic afect a fost invins. Eliberandu-se de afecte si murind omului
celui pacatos Domnul, "strabatand actul mortii ca om, strabatea spre desfiintarea mortii
firii omenesti, prin actul mortii", intrucat moartea Domnului cuprindea in sine
inceputul invierii. Invierea nu este decat un act de biruire a mortii cu moartea.