OCROTIREA LIBERTATII INDIVIDUALE

IN PROCESUL PENAL

Ordinea de drept reprezinta un ansamblu de principii si norme juridice

aplicabile intr-un stat, prin care se reglementeaza relatiile statornicite in societate,
intr-o anumita etapa de dezvoltare a acesteia, implicand respectarea intocmai a
dispozitiilor cuprinse in actele normative.
Realizarea ordinii de drept efective prin constrangere constituie o cale
de infaptuire indirecta a acestei ordini, ce functioneaza de regula in mod subsidiar
si conditionat.
Subsidiar, deoarece in primul rand, si in mod normal, ordinea de drept
reala trebuie sa se realizeze pe cale de conformare.
Conditionat, deoarece constrangerea nu poate interveni decat daca o
regula de conduita a fost incalcata in imprejurari care impun restabilirea ordinii de
drept prin aplicarea sanctiunilor prevazute pentru o astfel de incalcare.
Asadar, realizarea prin constrangere a ordinii de drept reale nu este
posibila fara preexistenta unui conflict intre vointa colectiva exprimata prin regula
de conduita incalcata si vointa persoanei care a savarsit aceasta incalcare, deci fara
existenta unui raport judiciar de contradictie izvorat din savarsirea unei fapte
ilicite.

Conceptul general al libertatii individuale

Libertatea individuala este pentru omul care traieste in societate cel mai
deseama drept, conservarea acestuia necesitand o atentie aparte. Guvernantii si
legea trebuie, deci, sa-l protejeze, sa-l apere contra oricarui act arbitrar de incalcare
a acestuia.
In prezent, garantarea libertatii persoanei este o problema primordiala pe
plan international, ce se regaseste la loc de frunte in politica interna a statelor
democratice. Astfel, Romania, proclamandu-se stat de drept (art.1 alin.3 al
Constitutiei Romaniei), a confirmat conceptul de garantare al vietii, sanatatii si
libertatii persoanei, unde una din exigentele specifice statului este consacrarea si
garantarea efectiva a drepturilor si libertatilor fundamentale; astfel, nu este
vorba numai de instrumente juridice ale afirmarii si realizarii omului si
cetateanului, dar si de mijloace eficiente de protectie a persoanei in raporturile
acesteia cu puterea.
Dreptul general la libertate este o valoare sociala suprema si reprezinta
posibilitatea persoanei de a gandi si activa corespunzator conceptiilor si opiniilor
sale despre necesar" si "dorit, de a-si atinge scopurile propuse in vederea
realizarii personale in lumea obiectiva.
In conceptia filozofica, a fi liber nu inseamna a obtine tot ceea ce
doresti, ci a aspira numai la ceea ce este realizabil.
Libertatea este o valoare morala specifica individului. Ea semnifica
puterea lui de a face sau de a nu face ceva. Libertatea este insa si o valoare
juridica caracteristica persoanei, apartinand unei societati determinate. Ea
semnifica puterea consacrata si garantata juridic, de a face sau a nu face ceva, cu
conditia insa de a nu leza drepturile sau interesele altora, precum si interesele
generale, comune ale colectivitatii.
Sentimentul libertatii s-a nascut si s-a inaltat deodata cu omul. Libertatea
pentru om a fost si va ramane tot atat de fireasca si de legitima cum este insasi
existenta lui.
Insa, libertatea individuala - ca drept fundamental, are un continut
juridic concret determinat, cu o semnificatie restransa, spre deosebire de conceptia
filozofica a acestui drept. Dupa cum s-a mentionat in literatura de specialitate ,
libertatea individuala priveste libertatea fizica a persoanei, dreptul sau de a se
putea comporta si misca liber, de a nu fi tinut in sclavie sau orice alta servitute, de
a nu fi retinut, arestat sau detinut decat in cazurile si dupa formele expres
prevazute de Constitutie si legi.
Conflictele permanente ce intervin intre lege si teorie, pe de o parte, si
practica autoritatilor publice, pe de alta parte - practica ce nu rareori a inregistrat
abuzuri si ilegalitati, desi autoritatile publice trebuie sa fie in slujba cetatenilor si
nu invers -, au impus formularea unor reguli constitutionale clare, a caror aplicare
sa nu fie stanjenita de interpretari si speculatii.
Libertatea individuala reprezinta una din primele libertati inscrise in
catalogul drepturilor omului, fiind consacrata de timpuriu in diferitele reglementari
ale statelor, iar mai tarziu si prin reglementari internationale.
Astfel, pentru prima data pe continentul european, libertatea individuala
a fost prevazuta in primul act constitutional britanic "Magna Charta Libertatum"
din 1215, care prevedea ca nici un om liber nu va fi arestat sau detinut in
inchisoare, sau lipsit de proprietate, sau declarat in afara legii, sau prigonit in alt
mod, si nu vom merge asupra lui, decat in baza unei sentinte legale, de catre
persoane egale lui si conform dreptului tarii.
In acelasi timp, prin art. 36 al Cartei, se intarea institutia controlului
judiciar al legalitatii arestarii invinuitului si posibilitatii liberarii pe garantie;
aceasta institutie era cunoscuta in Anglia si pana la semnarea "Cartei Libertatilor",
mai tarziu aparand ca procedura de protectie a individului, sub denumirea de
habeas corpus.
Procedura de habeas corpus presupunea la origine dreptul persoanei
arestate de a-i fi adus, in cel mult 24 de ore, corpul in fata autoritatilor
judecatoresti, pentru ca judecatorii sa verifice cauzele detentiunii (arestarii) in
vederea protejarii dreptului persoanei la libertate. In urma judecatii, judecatorul
trebuia sa decida daca arestatul ramane in detentie sau nu. Eliberarea se putea face
cu sau fara cautiune, iar rearestarea era de neconceput pentru aceleasi fapte.
Neexecutarea deciziei judecatoresti de eliberare era sanctionata cu amenda.
Libertatea individuala se regaseste in continuare in Anglia, capatand o
dezvoltare mai ampla in "Habeas Corpus Act" (Actul privind mijloacele unei bune
asigurari a libertatii persoanei si prevenirii detentiunii peste mare), precum si in
"Petition of Right" (Petitiei drepturilor) din 1688, care au inclus intr-o forma
rudimentara eliminarea arbitrariului in retinerea unei persoane .
In 1776, pe continentul american apare Declaratia de independenta a
Statelor Unite, influentata de stilul constitutiilor engleze, care proclama: este de
la sine inteles adevarul, ca toti oamenii se nasc egali si creatorul lor ii investeste
cu anumite drepturi inalienabile si printre acestea se numara si straduinta la
viata, libertate si fericire; in vederea acestor drepturi, oamenii instituie guverne,
care isi dobandesc puterea legala prin consimtamantul acelor guvernati; ca daca
oricand, oricare forma de guvernamant pericliteaza aceste scopuri, poporului ii
sta in putere de a o rasturna si de a instaura o noua guvernare.
Pentru ocrotirea libertatii individuale, mai tarziu (dupa adoptarea
Constitutiei SUA in 1787), au fost adoptate unele amendamente, in special
impotriva urmaririi si arestarii arbitrare (al Patrulea Amendament al Constitutiei
SUA), care prevad ca Dreptul poporului de a fi asigurat in ce priveste persoana,
locuinta, documentele si bunurile sale impotriva unor perchezitii si confiscari
excesive nu va fi violat si nu se vor emite mandate decat pe baza de motive
probabile sustinute prin juramant sau declaratie solemna, descriindu-se in detaliu
locul care va fi perchezitionat si persoanele sau obiectele care trebuie retinute.
Una din motivatiile ce au stat la baza Revolutiei Franceze a fost si
problema asigurarii libertatii individuale, care este prevazuta in Declaratia
drepturilor omului si ale cetateanului din 1789, ce a conturat conceptul drepturilor
si libertatilor fundamentale, inspirat de teoria dreptului natural si de teoria
contractului social. Art.7 al Declaratiei drepturilor omului si ale cetateanului
prevedea ca Nici un om nu poate fi condamnat, retinut sau arestat decat in
cazurile si in conformitate cu procedura prevazuta de lege.
In scopul asigurarii libertatii individuale, Declaratia drepturilor
omului si cetateanului a interzis expres practica arestarii administrative in baza
renumitelor letres de cachet eliberate de rege, ce contineau numai ordinul de
intemnitare a unei persoane, fara a indica invinuirea si termenul de detinere. Iar,
uneori, letres de cachet se dadeau persoanelor favorite in alb ( en blanc), fiind
posibila arestarea oricarei persoane.
"Carta Natiunilor Unite" adoptata la 1945 la San Francisco a prevazut
norme de importanta esentiala ce reglementau drepturi fundamentale ale omului cu
caracter juridic, social si economic.
Libertatea persoanei a fost consacrata ca drept universal fundamental ce
trebuie respectat fara distinctie cu privire la rasa, sex, limba sau religie ( art. 55
lit.c din Carta).
Toate statele semnatare ale Cartei au avut obligatia sa se conformeze
acestor reglementari consacrate de dreptul international.
Se poate astfel vorbi de o internationalizare a drepturilor omului, ca o
expresie a respectului unanim pe care toate statele lumii sunt datoare sa il
recunoasca libertatii fiintei umane.
Aceasta idee transpare in toate declaratiile ce au emanat de-a lungul
timpului din partea Natiunilor Unite ( "Declaratia pentru drepturile copilului",
"Declaratia referitoare la statutul refugiatilor sau la azil", etc.).
Adunarea Generala a O.N.U. a adoptat la 10 decembrie 1948,
"Declaratia Universala a Drepturilor Omului", care proclama dreptul fiecarui
individ la viata, la libertate si la siguranta personala.
Conceptul libertatii individuale este temeinic statuat de catre primele
dispozitii ale acestui act de insemnatate capitala.
 Potrivit art.3 al Declaratiei, Orice fiinta umana are dreptul la viata, la
libertate si la securitatea sa, iar in art.5 se arata ca "Nimeni nu poate fi supus la
torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante".
Articolul 9 din aceeasi Declaratie prevede ca : "Nimeni nu poate fi
arestat, detinut sau exilat in mod arbitrar"
"Conventia Europeana a drepturilor omului" adoptata de statele membre
ale Consiliului Europei la Roma in 4 noiembrie 1950 ( intrata in vigoare la 3
septembrie 1953), constituie garantia colectiva pe plan european a unora din
principiile enuntate in "Declaratia Universala a Drepturilor Omului", consolidata
printr-un control judiciar international ale carui decizii trebuie sa fie respectate de
state.
In Preambul, se afirma ca unul din scopurile Conventiei este de a asigura
prin masurile luate de guvernele statelor semnatare, garantarea drepturilor si
libertatilor enuntate in "Declaratia Universala a Drepturilor Omului", proclamata
de Adunarea Generala a Natiunilor Unite in 1948, ce constituie temelia insasi a
acestei institutii.
Prin acest document de maxima insemnatate, se consacra - cu valoarea
de principiu - ca Orice persoana are dreptul la libertate si siguranta. Nimeni nu
poate fi privat de libertate in afara de cazurile urmatoare si potrivit cailor legale
(art.5), fiind prevazute totodata si garantii de asigurare a libertatii individuale in
caz de restrangere a acestei inviolabilitati.
Este important de observat aici ca art. 5 si 6 din "Conventia Europeana a
Drepturilor Omului" creeaza un veritabil "Cod de procedura penala"; art. 5 fixeaza
conditiile fata de care este subordonata eliberarea mandatului de arestare si
determina drepturile recunoscute persoanelor aflate sub puterea acestui mandat.
Articolul 6 organizeaza garantiile necesare procedurii in fata instantei de
judecata, in special in recunoasterea drepturilor tuturor persoanelor, prin statuarea
unei bine fondate acuzatii in materie penala, dreptul generat trebuind respectat
public, in cadrul unui proces echitabil.
La data de 16 decembrie 1966, Adunarea Generala a ONU a adoptat
"Pactul International cu privire la drepturile civile si politice", care dezvolta
principiile enuntate in "Declaratia Universala a Drepturilor Omului" si stabilea
detaliat care sunt drepturile civile si politice recunoscute de comunitatea
internationala ce trebuie garantate de state in mod corespunzator.
 In evolutia istorica a Romaniei, s-au reliefat preocupari pentru drepturile
omului in epoca moderna, in special cu privire la ocrotirea libertatii persoanei, in
stransa legatura cu procesul infaptuirii aspiratiilor romanilor spre libertate si
unitate nationala.
Astfel, problematica drepturilor omului si a libertatilor fundamentale a
inceput sa capete conturul ei modern in contextul Revolutiei de la 1848, in
documentele programatice ale acesteia, marcate puternic de influenta Revolutiei
franceze.
Ulterior, problematica drepturilor omului a cunoscut o evolutie
dinamica, prin elaborarea unor instrumente juridice bazate pe o conceptie
umanista, prin institutionalizarea drepturilor cetatenesti, atat in Constitutia din
1866 si cea din 1923, ca si prin dezvoltarile teoretice in materie ale unei stralucite
pleiade de juristi, diplomati si istorici din perioada interbelica.
Multe din prevederile legislative adoptate in aceasta perioada, cum ar fi
Codul civil ( 1862), Codul penal (1865) si Codul de procedura penala, au consacrat
principii inaintate ca: principiul legalitatii pedepsei, principiul dreptului la aparare,
principiul egalitatii in fata legii, etc.
In sfera legislatiei penale si procesual penale s-au inscris inca din anii
'30 - '40 tendinte liberale aliate legislatiilor anglo-saxone - Marea Britanie si
S.U.A., in opozitie cu legislatia represiva a Italiei fasciste si a Germaniei hitleriste,
care urmau curentul autoritar al regimurilor politice adoptate in aceste state.
In doctrina vremii era impartasita conceptia liberala a lui Enrico Ferri,
potrivit caruia, un Cod de procedura penala nu este destinat raufacatorilor, ci,
dimpotriva, in el isi gasesc apararea oamenii obisnuiti, care ar veni in contact cu
organe de stat represive. Aceste conotatii s-au regasit si in dispozitiile Codului de
procedura penala roman din acea perioada, urmand si traditia liberala a Codului de
instructie francez.
In perioada 1944 - 1989 au fost ratificate majoritatea conventiilor si
acordurilor internationale din domeniul drepturilor omului, chiar daca cadrul
normativ intern nu a fost intotdeauna in acord cu standardele internationale.
In ciuda multiplelor abateri in fapt de la principiile privitoare la
drepturile omului, legislatia anterioara anului 1989, in vigoare si astazi, a consacrat
si unele principii unanim admise in aceasta materie. Putem mentiona cu titlu de
exemplu in materia garantarii libertatii persoanei, art. 190 din Codul penal roman,
care pedepseste cu inchisoare de la 3 la 10 ani si interzicerea unor drepturi,
punerea sau tinerea unei persoane in stare de sclavie, precum si traficul de sclavi.
De asemenea, este incriminata supunerea la munca fortata sau obligatorie in art.
191 din Codul penal.
O importanta evolutie a garantarii dreptului la libertate al persoanei o
constituie crearea, dupa 22 decembrie 1989, a Institutului Roman pentru Drepturile
Omului ( prin Legea nr. 9/1991), precum si a unor asociatii cum ar fi : Asociatia
pentru Apararea Drepturilor Omului in Romania si Liga Apararii Drepturilor
Omului.
Fundamentata pe inaltele valori ale democratiei europene si pe respectul
unanim recunoscut pentru drepturile si libertatile omului, Constitutia Romaniei
adoptata in 1991, garanteaza cetateanului un spatiu larg de manifestare a
personalitatii si demnitatii umane, constituindu-se ca un instrument juridic modern,
comparabil cu legile fundamentale ale celor mai insemnate democratii
internationale.
Preocuparea legiuitorului roman pentru receptarea dreptului natural,
imprescriptibil si inalienabil al omului la libertate, in acord cu actualele
reglementari internationale, si-a gasit reflectarea in dispozitiile art. 23 din
Constitutia Romaniei .
Libertatea individuala, in contextul art. 23, priveste libertatea fizica a
persoanei, dreptul sau de a se comporta si misca liber, de a nu fi arestata decat in
cazurile si in conditiile prevazute de lege.
Articolul 23 consfiinteste numeroase reguli cu valoare de garantii ale
inviolabilitatii persoanei, precizand, intre altele ca "Arestarea se face in temeiul
unui mandat emis de un magistrat pentru o durata de cel mult 30 de zile;
prelungirea arestarii se aproba numai de instanta de judecata; celui arestat i se
aduc de indata la cunostinta, in limba pe care o intelege motivele retinerii sau ale
arestarii, iar invinuirea, in cel mai scurt termen; invinuirea se aduce la cunostinta
numai in prezenta unui avocat, ales sau numit din oficiu. Pana la ramanerea
definitiva a hotararii judecatoresti de condamnare persoana este considerata
nevinovata".
Prin aceste reglementari, Constitutia Romaniei raspunde practic
exigentelor formulate de actele normative internationale adoptate in acest
domeniu si mai ales de "Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si
a libertatilor fundamentale" .
 Potrivit art. 11 din Constitutie, statul roman s-a obligat sa indeplineasca
intocmai si cu buna-credinta obligatiile ce ii revin din tratatele la care este parte,
tratatele internationale ratificate de Parlament, potrivit legii, facand parte din
dreptul intern.
In materia drepturilor omului, articolul 20 dispune ca dispozitiile
constitutionale trebuie interpretate si aplicate in lumina "Declaratiei Universale a
Drepturilor Omului" si a tratatelor la care Romania este parte, neconcordantele
dintre aceste tratate si legislatia interna solutionandu-se in favoarea primelor, prin
inlaturarea de la aplicare a legilor interne contrare.
Este astfel evident ca in blocul de constitutionalitate sunt incluse
tratatele internationale in materia drepturilor omului, inclusiv "Conventia
europeana a drepturilor omului".
Aceasta Conventie se bucura de aplicabilitate directa in dreptul intern si
are forta juridica superioara oricarei norme interne. Toate normele de drept intern
trebuie sa fie conforme celor din "Conventia europeana a drepturilor omului",
vorbindu-se astfel de "conventionalitatea" lor, in caz contrar, ele fiind lipsite de
efecte juridice.
Conventionalitatea normelor interne se apreciaza, in primul rand, potrivit
principiului subsidiaritatii, de judecatorul national.
In masura in care insa a fost sesizata Curtea Europeana a Drepturilor
Omului, aplicarea Conventiei este de competenta juedecatorului european, care,
analizand numai cazul concret, statueaza asupra incalcarii Conventiei,
pronuntandu-se astfel, inclusiv asupra conventionalitatii dreptului intern (asadar,
concordanta dreptului intern cu normele "Conventiei europene a drepturilor
omului").
Curtea Europeana este gardianul Conventiei, solutiile jurisprudentiale
date de aceasta facand corp comun cu Conventia, alcatuind un "bloc de
constitutionalitate", similar blocului de constitutionalitate din dreptul intern, unde
se regasesc, intre alte componente, Consitutia si jurisprudenta instantei de
contencios constitutional.
Cum dreptul european al drepturilor omului este in egala masura un
drept conventional si un drept jurisprudential, interpretarea Conventiei, in ultima
instanta, apartinand Curtii europene, atunci Conventia europeana nu este decat
ceea ce Curtea europeana considera ca este. Altfel spus, interpretarea Conventiei
europene, in ultima instanta, este atributul de necenzurat al Curtii europene, iar
interpretarea data de aceasta textelor scrise este obligatorie si se impune
autoritatilor state-parti, inclusiv jurisprudentei nationale.
Autoritatile nationale, inclusiv jurisdictiile, atunci cand aplica
dispozitiile Conventiei europene a drepturilor omului, sunt obligate sa se supuna
interpretarilor date acestora prin jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor
Omului. Obligativitatea dreptului european jurisprudential este aceeasi ca
obligativitatea dreptului european conventional.

Garantarea libertatii individuale.

Gravitatea tulburarii ordinii de drept prin savarsirea de infractiuni,

deosebita rezonanta a faptelor penale si severitatea sanctiunilor pe care acestea le
atrag, impun ca recurgerea la calea represiunii sa fie cu atentie si cu suficiente
garantii reglementata . A reglementa reintegrarea ordinii de drept pe cale de
represiune inseamna a reglementa prin dispozitii de lege procesul penal in
complexul sau.
Astfel, in cazul cand prin lege se admite restrangerea libertatii
individuale, apare necesitatea formularii notiunii de siguranta a persoanei, notiune
ce exprima ansamblul garantiilor care protejeaza persoana, in situatii de aplicare a
masurilor care privesc aceasta libertate.
Sistemul garantiilor ce asigura libertatea individuala apare ca mijloc
eficient ce exclude luarea de catre autoritatile publice a unor masuri ilegale fata de
persoana acuzata de savarsirea unei infractiuni.
Prin urmare, categoria juridica de siguranta a persoanei prevazuta de
Constitutie, poate fi vazuta si ca o garantie a libertatii individuale, ea privind
legalitatea masurilor ce pot fi dispuse de catre autoritatile publice in cazurile si in
conditiile prevazute de lege
In scopul asigurarii libertatii individului in raporturile lui cu puterea, s-
au expus in literatura juridica urmatoarele masuri esentiale:
- precizarea stricta, prin lege, a conditiilor in care o persoana poate fi
acuzata, retinuta sau detinuta ;
- impersonalitatea legii ;
- postularea principiului legalitatii incriminarii si a pedepsei ;
- consacrarea prezumtiei de nevinovatie ;
 - aplicarea principiului neretroactivitatii legii penale (exceptand legea
penala mai blanda) ;
- remiterea integrala catre instante a functiei represive, daca prin masura
susceptibila de aplicare se afecteaza libertatea individului ;
- garantarea independentei judecatorilor ;
- consacrarea dreptului la aparare ;
- institutionalizarea unei proceduri penale in masura sa satisfaca
exigentele legalitatii si a ordinii de drept concomitent cu cele care decurg din
dreptul la libertate.
O buna parte din aceste masuri fac obiectul reglementarii legii procesual
penale, care concretizeaza conditiile si temeiurile cand o persoana poate fi retinuta
sau arestata. Ansamblul garantiilor asigurarii libertatii individuale este cuprins in
Constitutia Romaniei (art.23), precum si in acte internationale cum ar fi :
"Conventia europeana pentru protectia drepturilor omului si a libertatilor
fundamentale" din 1950 (art.5) si "Pactul international cu privire la drepturile
civile si politice" din 1966 (art.9).
Astfel, art.5 C.proc.pen. al Romaniei stabileste ca In tot cursul
procesului penal este garantata libertatea persoanei. In dezvoltarea acestei reguli
generale mentionam urmatoarele garantii de asigurare a libertatii persoanei, expuse
in literatura de specialitate:
1. Cazurile si conditiile generale ale luarii masurilor de preventie sunt
strict enumerate si explicate de lege, in asa fel incat nimanui sa nu i se poata
restrange libertatea decat in imprejurarile prevazute si prescrise limitativ.
2. Masurile de preventie intra in atributiile celor mai calificate organe
judiciare. Cu exceptia retinerii, care poate fi luata si de organele de cercetare
penala, aceste masuri se dispun exclusiv de magistrat (judecator sau procuror).
3. Durata masurilor de preventie este diversificata in functie de
caracterul lor restrictiv, existand o limitare destul de scurta in timp a acestora si
fara posibilitatea de a fi prelungita. Numai in cazul arestarii inculpatului exista
posibilitatea prelungirii duratei de timp initiale de catre instanta de judecata.
4. Cel impotriva caruia s-a luat masura arestarii preventive sau o masura
de restrangere a libertatii, daca considera ca aceasta este ilegala, are dreptul, in tot
cursul procesului, sa se adreseze instantei competente, potrivit legii. Instanta de
judecata este obligata sa se pronunte in aceeasi zi, prin incheiere, asupra legalitatii
masurii, dupa ascultarea invinuitului sau inculpatului.
 5. Celui retinut sau arestat i se aduc de indata la cunostinta, in limba
pe care o intelege, motivele retinerii sau ale arestarii, iar invinuirea
in cel mai scurt termen in prezenta unui avocat, ales sau numit din
oficiu.
6. Pentru a nu parcurge procesul penal in stare de arest, inculpatul privat
de libertate care indeplineste anumite conditii legale poate fi pus in libertate
provizorie sub control judiciar sau pe cautiune.
7. Persoana, impotriva careia s-a luat ilegal o masura preventiva, are
dreptul la repararea pagubei suferite in conditiile prevazute de lege.
8. Masurile preventive avand un caracter provizoriu, se revoca
obligatoriu la cerere sau din oficiu, daca motivele acestor masuri au
disparut. Totodata masurile preventive inceteaza de drept intr-o
serie de cazuri prevazute de lege.
In conturarea garantiilor de asigurare a libertatii persoanei, sunt de
mentionat si prevederile art. 24 din Constitutia Romaniei, care stabileste ca
Dreptul la aparare este garantat. In tot cursul procesului penal, partile au
dreptul sa fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.
Principiul dreptului la aparare, ca regula de baza a procesului penal, are
ca finalitate necondamnarea nici unei persoane nevinovate, si nici un nevinovat sa
nu suporte rigorile legii penale mai mult decat se cuvine.
Ideea dreptului la aparare se regaseste din cele mai vechi timpuri, inca
din dreptul roman, cand nimeni nu putea fi judecat fara a fi aparat.
De la conceptia dreptului la aparare ca drept natural inerent persoanei
umane s-a ajuns, in teoriile moderne contemporane, la concluzia ca aceasta
constituie un principiu juridic general inerent ordinii de drept.
In aceasta acceptiune a si fost consacrat in normele de drept
international, printre care amintim ca fiind cele mai cunoscute: "Declaratia
Universala a Drepturilor Omului" si "Conventia Europeana a Drepturilor Omului".
In Romania, institutia aparatorului a fost supusa unor modificari
esentiale dupa anul 1990, prin interventia, in mod succesiv, a unor acte normative,
care au condus, pe de-o parte, la o democratizare a acesteia, in consens cu procesul
de democratizare a dreptului in general, iar, pe de alta parte la o largire de continut
cu implicatii nemijlocite asupra infaptuirii in procesul penal a unuia din drepturile
procesuale fundamentale : dreptul la aparare.
 In lumina reglementarilor legale in vigoare, asistenta juridica este
acordata de o persoana cu calificare juridica. In acest sens, Legea pentru
organizarea si exercitarea profesiei de avocat nr. 51/1995 cat si statutul profesiei
de avocat, reglementeaza conditiile de exercitiu ale acestei profesii.
Adoptarea Legii nr. 51/1990 are menirea de a defini statutul avocatului
in sistemul nostru de drept procesual (penal sau civil), iar pentru procesul penal are
ca premisa reglementarea dreptul la aparare si drepturile aparatorului cuprinse in
legile de modificare a Codului de procedura penala ( in art. 171 - 174, 513 - 522),
in Constituia Romaniei (art.24), in Legea de organizare judecatoreasca nr. 92/1992
(art. 7 si 8) precum si in art. 6 din "Conventia Europeana a Drepturilor Omului",
drepturi cu care statutul aparatorului se afla in stransa legatura si ii formeaza
continutul functional, in vederea realizarii scopului procesului penal, pentru o mai
buna infaptuire a justitiei in cauzele penale.
Desemnarea unui avocat din oficiu este obligatorie ori de cate ori legea
cere ca invinuitul sau inculpatul sa fie asistat, iar acesta nu are un aparator ales.
Sub aceste aspecte, subliniem faptul ca legislatia procesuala penala a
Romaniei a stabilit o reglementare adecvata ocrotirii libertatii persoanei.

Fundamentul dreptului de a pedepsi.

O viata sociala normala implica in mod necesar un sistem de sanctiuni

organizat si pus in aplicare de forta publica. Dar, se pune intrebarea pe ce se
fundamenteaza acest drept de a pedepsi. El se bazeaza pe functiile pedepsei privite
in contextul socio-filosofic si juridic, asa cum reies din evolutia doctrinara in
materie si anume :
1/ Doctrine fundamentate pe ideea de justitie : punitur quia
peccatum est (pedeapsa se aplica unui act savarsit cu vinovatie).
Ideea se gaseste in forme diverse :
in civilizatiile primitive (sacrificiul celui vinovat destinat
induplecarii divinitatii : Legea Talionului : ochi pentru ochi, dinte
pentru dinte. Codul lui Hammourabi);
in opera filosofilor greci antici (Platon) ;
in doctrinele crestine, unde apar notiunile de responsabilitate
morala si de iertare ;
 in filosofia justitiei absolute (Kant).
2/ Doctrina fundamentata pe utilitatea sociala : punitur ne pecetur.
Obiectul esential al sanctiunii este de a evita infractiunile viitoare. Este
idea de prevenire (Bentham).
Critica : aceasta conceptie risca sa atraga o pedeapsa riguroasa.

3/ Scoala neo-clasica franceza : doctrina de sinteza ( Rosse, Guizot).

Dreptul de a pedepsi este fundamentat pe principiile justitiei si pe
utilitatea sociala ( in aplicarea sa). A nu se pedepsi prea mult nu este drept, prea
mult nu este util. Se elimina pedepsele prea severe si pedepsele prea superflue.
Critica : va fi dificil de apreciat dreptatea si utilitatea (pedeapsa recidivei
socialmente periculoasa, dar din punct de vedere moral, cu mai multa vinovatie).
4/ Scoala pozitivista italiana .
S-au format doua scoli:
a/ scoala antropologica ce pune accentul pe factorii individuali ai
infractiunii (Lombrozo) ;
b/ scoala sociologica ( Ferri) care se ataseaza indeosebi pe factorii
sociali ai infractiunii care rezida in civilizatie, mediu, economie.
5/ Pragmatismul retine sistemele care dupa o experienta dau cel mai
bun rezultat.
6/ Epoca actuala. Asistam la o sinteza a tuturor acestor curente printre
orientari noi, cum ar fi doctrina apararii sociale (Marc Ancel) care este preocupata
de studierea in acelasi timp a infractiunii, a personalitatii infractorului.\

Caracterul restrangerii libertatii individuale

Concomitent cu dezvoltarea conceptiei cu privire la drepturile si

libertatile fundamentale ale omului s-a formulat si admisibilitatea restrangerilor, in
legatura cu exercitiul acestora.
Astfel, "Declaratia franceza a drepturilor omului si cetateanului" din
1789 prevedea in art.4 ca Libertatea consta in a putea face tot ceea ce nu
dauneaza altuia. De asemenea, exercitiul drepturilor naturale ale fiecarui om nu
are limite decat pe cele care asigura celorlalti membrii ai societatii sa se bucure
de aceleasi drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate decat de lege.
 Limitarea unor drepturi si libertati este conturata si in unele documente
juridice internationale, cum ar fi "Declaratia Universala a Drepturilor Omului",
care prevede in art. 29 alin.2 ca In exercitarea drepturilor si libertatilor sale,
fiecare persoana este supusa numai ingradirilor stabilite de lege in scopul
exclusiv al asigurarii, recunoasterii si respectarii drepturilor si libertatilor
celorlalti si in vederea satisfacerii cerintelor juste ale moralei, ordinii publice si
bunastarii generale intr-o societate democratica.
Libertatea individuala, ca de altfel toate libertatile umane, nu este, nu
poate si nu trebuie sa fie absoluta; ea poate fi restransa in scopul realizarii
interesului general numai prin lege. In acest sens, Constitutia Romaniei, in art.49
alin.1 prevede restrangerea exercitiului unor drepturi sau al unor libertati daca se
impune, dupa caz, pentru apararea sigurantei nationale, a ordinii, a sanatatii ori a
moralei publice, a drepturilor si a libertatilor cetatenilor; desfasurarea instructiei
penale; prevenirea consecintelor unor calamitati naturale ori al unui sinistru
deosebit de grav. Imprejurarile care justifica restrangerea unor drepturi sau libertati
sunt expres si limitativ aratate, urmand, deci, regulile specifice exceptiilor.
Restrangerea trebuie sa fie proportionala cu situatia care a determinat-o
si nu poate atinge existenta dreptului sau libertatii (art.49 alin.2 al Constitutiei
Romaniei).
Pornind de la natura libertatii individuale, restrangerea acestui drept
poate fi facuta in scopul apararii ordinii de drept in general si desfasurarii
instructiei penale in special.
Dupa cum s-a mentionat, actiunile autoritatilor publice de restabilire a
ordinii de drept, de represiune ( atunci cand este cazul) sunt si trebuie sa fie la
randul lor conditionate si clar determinate, astfel incat libertatea individuala sa fie
respectata si nici o persoana care este inocenta sa nu fie victima unor actiuni
abuzive sau determinate eventual de ratiuni pur politice.
In scopul unei bune desfasurari a procesului penal se poate dispune
luarea unor masuri fata de persoana invinuita de savarsirea unei infractiuni, ce
privesc direct libertatea individuala, cum este retinerea sau arestarea, precum si
perchezitionarea acesteia.
Limitele aduse libertatii individuale, dupa cum s-a expus in literatura
de specialitate, nu trebuie privite ca o sacrificare, incalcare sau abandonare a
acesteia, ele sunt prevazute si strict determinate de lege, au un caracter de exceptie,
fiind instituite si trebuind a fi folosite numai in cazuri de extrema necesitate, sunt
proportionale cu nevoile create de interesul superior, pe care il deservesc si sunt de
interpretare restrictiva.