http://www.ebooksread.

com/

DESPRE SINUCIDERE

Arthur Schopenhauer
Din cite cunosc, nimeni, in afara adeptilor religiilor monoteiste, cum am
spune, ai religiei Judaice, nu priveste suicidul drept o crima. Acest lucru este
cu atit mai surprinzator, intrucit nici in Noul Testament, nici in Vechiul
Testament, nu poate fi gasita o interdictie sau o dezaprobare precisa care sa
fie exprimata asupra lui; astfel incit, profesorii de religie, se vad pusi in
postura ingrata de-a fundamenta condamnarea suicidului pe baza propriilor
conceptii filosofice. Acest lucru este cu atit mai rau, cu cit scriitori de acest
gen sint siliti sa compenseze fragilitatea argumentelor prin folosirea
termenilor cei mai de forta, cu ajutorul carora se straduiesc sa exprime
aversiunea lor fata de astfel de practici; cu alte cuvinte, sa se declare
impotriva lui. Ei nu contenesc sa repete ca suicidul este cel mai mare act de
lasitate; ca este un act propriu doar unui nebun; si alte lucruri insipide de
acelasi gen; sau altfel, tot asa cum mai obisnuiesc sa faca remarca lipsita de
orice fel de sens, potrivit careia suicidul este un lucru _rau_; in vreme ce este
cit se poate de evident, ca nu exista nimic in aceasta lume fata de care
cineva sa poata avea un drept mai incontestabil si mai natural decit aceasta
libertate de-a decide asupra propriei persoane si vieti.
Sinuciderea, asa cum am spus, este asimilata unei crime; si o crima care,
in special in situatia de intoleranta brutala ce domneste in Anglia, este urmata
de o inmormintare umilitoare si de confiscarea proprietatii; tocmai din acest
motiv, in cazul unui suicid, juriul se va pronunta cel mai adesea in favoarea
unui verdict de nebunie. Sa-l lasam acum pe cititor, ca pe baza propriilor
simtaminte morale, sa decida daca suicidul este sau nu, un act criminal.
Ginditi-va asupra impresiei ce a lasat-o asupra voastra o stire, in care cineva
cunoscut a comis o crima, sa spunem, un asasinat, sau a fost gasit vinovat
de un act de cruzime ori inselatorie, sau o tilharie si comparati acest
sentiment cu cel pe care l-ati avut atunci cind ati auzit ca un prieten, a plecat
de buna voie din aceasta lume. In timp ce primul caz, va stirni un sentiment
profund de indignare si un resentiment extrem, insotite de o puternica dorinta
de pedepsire sau de razbunare, in celalalt caz, veti fi miscati de simtaminte
de durere si compasiune; iar gindurile tale se vor pierde intr-un noian de
sentimente, din care la un moment dat, va rasari o admiratie pentru curajul
sau, ce este mult mai de asteptat decit o dezaprobare morala, ce insoteste de
regula un act nelegiuit. Cine nu a avut cunostinte, prieteni, rude, care din
propria lor vointa sa fi ales sa parseasca aceasta lume; si am fost oare
vreodata tentati sa judecam acest gest extrem al lor, gindindu-ne la ei cu
aceeasi oroare ce ne-o inspira un act criminal? _Nego ac pernego_! (Nu! in
cel mai accentuat mod cu putinta). Mai degraba sint de parere ca acei clerici
ar trebui sa fie somati sa explice cu ce drept au sa intre in amvon, sau sa ia
pana lor si sa scrie, punand sub semnul unei _crime_ o actiune pe care au

comis-o foarte multi dintre oamenii pe care in vremea vietii lor, i-au tinut in
favoruri, cinstindu-i asa cum meritau, cu cele mai alese sentimente de
onoare; pentru ca acum sa le refuze o inmormintare demna acestor oameni,
ce-au renuntat din libera lor vointa la aceasta lume. Nu se bucura de niciun
fel de autoritate Biblica, care sa le poata in vreun fel justifica aceasta actiune
de condamnare --ca un act de _crima_ ce ar fi comisa in cazul unui suicid;
mai mult decit atit, ei n-au nici macar vreun fel de argumente filosofice care
sa fie valabile la toate; si acestea sint acele _temeiuri_ pe care le solicitam;
simplele vorbe goale, sau acele fraze pompoase pline de exagerari, nu le mai
putem accepta. Daca legile penale interzic suicidul, acesta nu este un temei
pentru a detine autoritatea asupra binelui inchisa in biserici; mai mult decit
atit, este un gest extrem de ridicol, caci de ce pedeapsa ar putea fi oare
inspaimintati aceia care singuri isi cauta moartea? Cind un om este pedepsit
pentru ca a incercat sa se sinucida, este un act lipsit de tact, sortit de-a
dreptul esecului, ce-l reprezinta insasi pedeapsa.
Anticii erau deasemenea, foarte departe de un asemenea mod de-a privi
subiectul in aceasta lumina. Plinus spunea: "_Vitam quidem non adeo
expetendam censemus, ut quoque modo trahenda sit. Quisquis es talis,
aeque moriere, etiam cum obscoenus vixeris, aut nefandus. Quapropter hoc
primum quisque in remediis animi sui habeat: ex omnibus bonis, quae homini
tribuit natura, nullum melius esse tempestiva morte: idque in ea optimum,
quod illam sibi quisque praestare poterit_." Deasemenea, el mai spunea ca:
"_Ne Deum quidem posse omnia. Namque nec sibi potest mortem
consciscere, si velit, quod homini dedit optimum in taniis vitae poenis_," etc.
("Viata nu este un lucru care sa merite sa fie dorit intr-atit, pentru a fi cu
orice pret aparat. Indiferent de cine ai fi, este un lucru sigur doar acela ca intro buna zi vei muri, chiar daca viata ta a fost in intregime plina doar de
atrocitati si de crime. Sursa principala a tuturor remediilor ce pot exista pentru
o minte tulburata, este acel sentiment, ca printre toate aceste binecuvintari pe
care Natura le-a lasat omului, nu exista aici niciunul mai mare, decit aceasta
oportunitate a mortii; iar cel mai mare bine dintre toate, este ca fiecare se
poate sluji la un anumit moment dat de ea." [1] Iar in alta parte, acelasi
scriitor, declara: "Nici chiar pentru Dumnezeu nu sint toate lucrurile posibile;
pentru ca el nu si-a putut cuprinde in aceasta intreaga creatie a sa propria
moarte, in cazul in care si-ar fi dorit sa moara cindva, si cu toate acestea, in
ciuda tuturor mizerilor ce le cuprinde viata omului aici pe pamint, moartea
reprezinta darul cel mai minunat ce i-a fost facut." [2].)
In colonia Massalia si pe insula Ceos era oferita de catre magistrati o cupa
de cucuta celor care puteau oferi motive intemeiate pentru a parasi aceasta
lume; toate acestea se intimplau in public. [3] Si citi dintre eroii si inteleptii
antichitatii nu si-au incheiat socotelile cu viata prin acceptarea de buna voie a
mortii! Este adevarat ca Aristotel [4] a declarat ca: "Sinuciderea este un rau
indreptat impotriva Statului, chiar daca la prima vedere, el este indreptat
impotriva persoanei; Iar in expunerea filosofiei sale peripatetice, Stobaeus, a
facut urmatoarea remarca: " _Un om bun ar trebui sa paraseasca viata atunci
cind nenorocirile sale devin de nesuportat; un om rau ar trebui sa urmeze
aceeasi cale atunci cind intilneste in viata un succes orbitor_". Si similar: "
_Astfel ca el se va casatori, va da nastere la copii si va lua parte la afacerile

de Stat si in general va practica virtutea, continuind sa traiasca; si apoi, din

nou, daca va fi nevoie si oricind necesitatile il vor coplesi, se va desparti de
acest loc temporar, gasindu-si refugiul in moarte. [5] Si vom descoperi ca
Stoicii cinstesc intr-adevar sinuciderea, considerind-o drept o actiune nobila si
eroica, dupa cum se poate gasi asta in sute de pasaje ce-au fost scrise; asa
cum se poate vedea aproape pretutindeni, in intrega opera a lui Seneca, cel
care isi exprima cel mai puternic sprijin in aprobarea lui. Si este destul de bine
cunoscut, faptul ca Hindusii privesc sinuciderea ca pe un act religios, in
special atunci cind imbraca forma jertfei de sine, practicata de vaduve la
ceremonia mortuara a sotului lor; dar deasemenea, atunci cind ea consta in
lepadarea de sine, aruncindu-se sub rotile carului triumfal al lui Dumnezeu
sub imaginea lui Vishnu reincarnat in Krishna sub numele de Jagannath, sau
atunci cind se ofera drept hrana crocodililor din fluviul Gange, ori sint inecati
in rezervoarele sfinte din temple, si asa mai departe. Acelasi lucru se petrece
pe scena teatrului -- aceasta adevarata oglinda a vietii. Spre exemplu, in
_L'Orphelin de la Chine_ [6] o vestita piesa chineza, in care aproape toate
nobilele caractere prezentate isi sfirsesc viata prin suicid, fara ca aici sa fie
produsa in vreun fel cea mai mica aluzie sau impresie asupra spectatorilor,
ca ar participa la comiterea unei crime. Iar in propriile noastre piese de teatru,
pot fi intilnite astfel de personaje ce se aseamana izbitor, de exemplu
Palmira, din piesa Mahomet, sau Mortimer din Maria Stuart, Othello, Contesa
Terzky, etc. [7] Poate fi socotit, in orice chip posibil monologul lui Hamlet,
drept meditatie a unui criminal? El reprezinta o declaratie sincera, ca daca ar
fi aflat cea mai mica certitudine ca ar fi putut fi anihilat de ea, moartea, ar fi
fost infinit de preferat lumii, asa cum este ea. Dar tocmai _aici se ascunde
problema_.
[Nota 1: Hist. Nat. Lib. XXVIII., 1.]
[Nota 2: Loc. cit. Lib. ii. c. 7.]
[Nota 3: 3 Valerius Maximus; ist. Lib. II., c. 6, 7 i 8. Heraclides ponticus;
fragmenta de rebus Publicis, IX. Aeliani variae historiae, III., 37. Strabo; Lib.
x., c. 5, 6.]
[Nota 4: _Ethica. Nichomahica_., S. 15.]
[Nota 5: Stobaeus. _Ecl. Eth_ .. II., c. 7, pp.. 286, 312]
[Nota 6: Traduit par St Julien, 1834.]
[Nota 7: _Nota Traducatorului_ .-- Palmira: o femeie aflata n sclavie din
piesa lui Goethe, _Mahomet_. Mortimer: ar fi dorit sa fie iubitul i salvatorul
Mariei, n piesa lui Schiller, _Maria Stuart_. Contesa Terzky: personajul
principal dn piesa lui Schiller _Moartea lui Wallenstein_ ]
Motivele aduse impotriva sinuciderii de clerul monoteist, cum am spune,
de religiosii Judaici si de acei filosofi care incearca sa se adapteze ei insisi la
ele, sint reprezentate de citeva sofisme slab argumentate, ce pot fi respinse
cu cea mai mica usurinta. [1] Cea mai amanuntita respingere a lor este
realizata de catre David Hume, in cunoscuta sa lucrare, _Eseu despre

Sinucidere_. Aceasta lucrare nu a a fost publicata pina la moartea sa, cind a

si fost interzisa imediat, ca urmare a scandaloasei intolerante si rusinoasei
tiranii eclessiastice, ce au triumfat in Anglia; si tocmai de aceea, doar citeva
copii din aceasta lucrare au putut fi vindute pe sub ascuns si la un pret foarte
ridicat. Acest eseu si un alt tratat apartinind aceluiasi mare om, ne-au
parvenit datorita unei editii ce a fost tiparita la Basel si din acest punct de
vedere, ar trebui sa fim deplin recunoscatori pentru faptul ca aparitia unei noi
editii a avut sansa de-a fi retiparita. [2] Este o mare rusine pentru natiunea
engleza faptul ca acest tratat de filosofie pura ce provine de la unul dintre
primii ginditori si scriitori din Anglia, ce a dorit sa combata argumentele
existente impotriva sinuciderii, judecind de asta data intreaga problematica
din perspectiva unei gindiri perfect lucide, fara nicio influenta care sa vina din
exterior, a fost nevoita sa se furisze prin propria sa tara asemeni unui tilhar in
miezul noptii, ca in cele din urma sa-si gaseasca refugiul pe Continent. In
acelasi timp, acest lucru arata tipul de constiinta pe care-l manifesta Biserica
in chestiuni de acest gen.
[Nota1: Vezi tratul meu _Fundamentele Morale_ A 5.]
[Nota 2:_Eseu despre suicid si _Imortalitatea sufletului, de David Hume,
Basel, 1799, vinduta de James Deker.]
In lucrarea mea fundamentala, am explicat ca singurul rationament valid
existent impotriva sinuciderii poate fi trecut in sarcina mortii. El este acesta:
ca sinuciderea impiedica realizarea celor mai inalte obiective morale, prin
aceea ca fiind o eliberare reala din mijlocul acestei lumi de mizerie, el o
inlocuieste cu una, ce este total iluzorie. Dar de la o _greseala_ si pina la o
_crima_, este o mare diferenta; si este un gest asemanator unei crime, faptul
ca acest cler Crestin doreste sa insemneze cu aceasta marca, orice parere
asupra sinuciderii.
Cel mai adinc miez al Crestinismului este adevarul ca suferinta -_Crucea_ -- este obiect al vietii si sfirsitul ei real. De aceea Crestinismul
condamna sinuciderea, ce se opune implinirii acestui sfirsit; in timp ce in
lumea antichitatii, desi se acorda o atentie mai mica acestui subiect, el se
bucura totusi de o anumita aprobare, ba chiar de onoare. [1] Dar daca vom
cauta sa ridicam un argument valabil impotriva sinuciderii, acest lucru
necesita cercetarea ascetismului; el este intemeiat doar dintr-un punct de
vedere etic, un tel mult mai inalt decit cel ce a fost vreodata adoptat de
filosofia morala a Europei. Daca vom abandona aceasta inalta perspectiva
etica, nu va mai ramine aici niciun temei care sa mai poata fi justificabil din
punct de vedere moral pentru a condamna sinuciderea. Energia si zelul
extraordinar de care da dovada clerul religios monoteist in atacul lansat
impotriva sinuciderii, nu este sprijinit de niciun pasaj din Biblie, sau de orice
alte argumente solide; astfel incit apare ca si cum ei ar detine unele
considerente secrete ce le permit a condamna suicidul. Poate ca nici nu va fi
acela --ca renuntarea de buna voie la viata ar fi un compliment gresit ce ar fi
facut celor ce spun ca aici pe pamint _toate lucrurile ar fi facute in aceasta
lume pentru a fi cele mai bune_? ( ?) [2] . Pentru ca daca ar fi
asa, el ofera un alt exemplu de optimism cras al acestor religii -- ce denunta
suicidul doar pentru a scapa de-a fi denuntate la randul lor, de catre el.
[Nota 1: Nota Traducerii- Schopenhauer face referire aici la opera sa,

"Lumea ca vointa si reprezentare, vol 1, 69 , unde cititorul poate descoperi

acelasi argument formulat ceva mai pe larg. Conform lui Schopenhauer,
libertatea morala --cel mai inalt tel etic-- poate fi obtinuta numai prin negarea
vointei de a trai. Departe de a fi o negare, suicidul este o afirmare categorica
a vointei de a trai. Pentru ca el este o fuga din fata placerilor vietii si nu din
fata suferintelor ei si tocmai in acest lucru consta si negarea lui. Atunci cind
un om isi distruge existenta sa ca individual, aceasta nu inseamna neaparat o
distrugere a vointei sale de a trai. Dimpotriva, el si-ar fi dorit sa traiasca daca
ar fi putut sa faca asta ca pe o rascumparare a lui insusi; daca ar putea
sustine vointa sa impotriva acelor forte ce sint dictate de circumstante; dar in
acest caz, aceste circumstante se dovedesc a fi prea puternice in fata lui.]
[Nota 2: Bd.. I. p. 69. ]
In general, se poate descoperi ca imediat ce teroarea vietii a atins acel
punct in care va cintari mai greu decit teroarea mortii, omul va pune capat
vietii sale. Dar teroarea mortii ii confera totodata o rezistenta considerabila in
fata vietii; cele doua, stau asemeni unor sentinele de paza la poarta unde
incepe aceasta lume. Poate ca nu ar exista niciun om in viata aici, care sa
nu-si fi pus capat vietii, daca acest sfirsit ar fi avut doar un caracter pur
negativ, o intrerupere subita a existentei. Dar aici este vorba despre ceva
pozitiv; este o distrugere a corpului; iar un om va evita aceasta distrugere,
deoarece corpul sau fizic este manifestarea vointei de a trai.
Oricum, lupta cu o sentinela este de regula nu atit de grea cum poate
parea, daca este privita de la distanta, mai cu seama pentru ca este o
consecinta a antagonismului dintre suferinta corpului si suferinta spiritului.
Pentru ca daca ne aflam intr-o mare suferinta a trupului, sau daca durerea
persista un timp indelungat, vom deveni total indiferenti la toate celelalte
nenorociri; tot ceea ce vom putea gindi, va fi doar cum sa scapam de sub
aripa acestei suferinte. In acelasi fel, o mare suferinta a spiritului ne va face
insensibili la orice suferinta a trupului; vom ajunge pina acolo incit il vom
dispretui; ba chiar mai mult, daca aceasta durere va depasi in intensitate
toate celelalte suferinte, va reusi sa ne distraga gindurile, oferind o pauza
suferintei spiritului. Acest lucru este deosebit de evident in cazul acelora ce
sint condusi spre sinucidere de unele sentimente pur morbide si de un tip de
indispozitie exagerata. Nu este necesar un efort special pentru ca aceste
sentimente sa invinga, nici macar nu este necesar ca aceste persoane sa fie
impinse pentru a atinge momentul deciziei hotaritoare de-a face acest pas;
dar cit de curind ce posesorul unor asemenea emotii le va lasa libere pret de
citeva minute, ele il vor purta in acea viltoare grabita, tirindu-l departe, pentru
a-i pune capat vietii.
Cind in timpul unui cosmar inspaimintator, atingem momentul culminat al
teroarei, subit, ne trezim; aceasta trezire alunga toate acele forme hidoase
nascute din fiorul noptii. La rindul ei, viata, nu este alceva, decit aceeasi
palida plasmuire ca si visele noastre; iar atunci cind va sosi acest moment
culminant al temerilor, ne va constringe sa rupem acea legatura nevazuta ce
ne tine de viata.
Sinuciderea poate fi vazuta asemeni unui experiment -- o intrebare pe
care omul o pune Naturii, incercind sa forteze obtinerea unui raspuns.
Intrebarea ar fi: 'Ce schimbare va produce moartea in existenta omului si in

interiorul lui, in natura lucrurilor?"

Si este un experiment nefericit, ce este dinainte sortit esecului; pentru ca el
implica tocmai distrugerea acelor constiinte ce pun intrebarea si ce se
asteapta, probabil, si la un posibil raspuns.

Tr. -CasCarino-