Portofoliu Anatomie si Biomecanica

Silvasan Teodora Gianina

Universitatea 1 Decembrie 1918
Anul 1 Terapie Ocupationala

1.Sistemul Osos

Scheletul este elementul de sustinere a organismului uman si reprezinta aproximativ o cincime din
greutatea organismului. Solide si usoare, cele 206 oase care il compun au o forma adaptata la rolul
fiecaruia si la mediul inconjurator. Coastele sunt suple si usoare si in timp de protejeaza organele
vitale, permit ridicarea si expansiunea toracelui in timpul respiratiei. Oasele noastre sunt tot atatea
puncte de fixare pentru muschi, care le utilizeaza pentru a misca diferitele parti ale corpului.
Craniul este incontestabil unul dintre grupurile de oase cele mai importante ale scheletului: format din
oase plate cu grosime de aproximativ un centimetru, adaposteste creierul. La nastere, acest ansamblu
este compus din oase separate, care sunt legate decat prin fontanele, membrane suple si cartilaginoase.
Progresiv, pana la aproximativ 2 ani, aceste membrane se osifica pentru a forma viitorul craniu al
adultului.
Cele 22 de oase ale craniului se impart in doua grupe: oasele craniene si oasele faciale. Cutia craniana
este formata din opt oase: patru sunt simetrice oasele parietale si oasele temporale; celelalte patru
sunt asimetrice osul sfenoidal (la nivelul pometilor) si osul etmoid (situat intre cavitatea nazala si
orbita).
Oasele faciale contin paisprezece oase: mandibula si vomerul (partea superioara a peretelui nazal),
oasele si apofizele zigomatice, nazale, stresinile lacrimare si oasele boltei palatine, care sunt perechi.
Partea inferioara a fetei este formata din mandibula in forma de U, care este singura parte mobila a
craniului.
Toate oasele craniului sunt legate intre ele prin suturi, compuse dintr-un tesut fibros, care le asigura
coeziunea.
i ntreaga greutate a scheletului aproximativ 16kg pentru om cantarind 80kg este sustinuta de
coloana vertebrala dorsala a corpului uman.
Compusa din 26 de oase, in lungime de 70cm, aceasta se imparte in cinci parti: sapte vertebre
cervicale care formeaza gatul, douasprezece vertebre dorsale(partea de sus a spatelui) pe care se
articuleaza coastele, cinci vertebre lombare(partea inferioara a spatelui) care sustin intreaga masa
viscerala. Urmatoarele cinci vertebre sunt sudate intre ele si formeaza sacrul, care se articuleaza cu
oasele iliace pentru a constitui bazinul. Ultimele vertebre, atrofiate, se unesc intr-un os unic, denumit
coccis.
Intre fiecare vertebra se afla cate un disc cartilaginos care amortizeaza socurile, in special cele produse
de locomotie. Vertebrele sunt legate unele de altele prin ligamente care le mentin aliniate. in afara
rolului sau in sustinerea si flexibilitatea scheletului, coloana vertebrala protejeaza maduva spinarii,
care se gaseste in interiorul unui canal situat in centrul sau.
Cutia toracica este compusa din 12 perechi de coaste fixate de vertebrele toracice, denumite vertebre
dorsale. Cele sapte perechi de coaste superioare sunt adevarate coaste, iar perechile a 8,9 si a 10 sunt

denumite false coaste.

Toate ajung, in fata, la stern. Ultimele doua perechi sunt denumite flotante pentru ca nu se articuleaza
de stern.
Oasele membrelor superioare ale scheletului permit omului sa beneficieze de un vast camp de
miscare. Fiecare membru superior contine 30 de oase care se repartizeaza intre brat, antebrat si mana.
Humerusul este unicul os al bratului; radiusul si cubitusul formeaza antebratul. Mana este compusa din
oasele carpului, din metacarp si din falange.
Oasele membrelor inferioare sustin corpul. Din aceasta cauza sunt mai solide decat cele ale
membrelor superioare. Repartitia oaselor este asemanatoare cu cea a membrelor superioare. Femurul
este unicul os al coapsei.; tibia si peroneul constituie gamba. La articulatia dintre coapsa si gamba
exista un os suplimentar, rotula.
Piciorul este compus din oasele tarsului, din metatars si din falange, ceea ce reprezinta un total de 26
de oase care sustin intreaga greutate a corpului. in pozitie ortostatica, masa corpului se repartizeaza in
picioare. Forma lor in arc de bolta permite o buna repartizare a greutatii corporale. Jumatate din
greutate se sprijina pe partea anterioara, constituita de oasele metatarsului si de falange, iar cealalta
jumatate pe oasele gleznelor sau ale tarsului. Scheletul omului si cel al vertebrelor in general raspunde
astfel perfect diferitor functii de protectie, de locomotie si de manevrare.

Cresterea oaselor
Cresterea corpului uman se bazeaza in special pe cresterea scheletului. Ea incepe de la nastere si se
opreste spre varsta de 20 ani. in uterul matern prinde forma scheletului copilului. Din a 4 pana a 6
saptamana de la conceptie, incep sa apara membrele. Acesti muguri de tesut moale se intaresc
progresiv si devin cartilaj. Apoi apare tesutul osos, care initial este suplu si rezistent. Acesta se va
modifica putin cate putin in cursul sarcinii, ajungand la structura osoasa cunoscuta.
Alte parti ale scheletului se formeaza intre a 6 si a 8 saptamana.
in aceasta Perioada, craniul si maxilarul incep sa se osifice. intre a 8 si a 12 saptamana, scheletul
capata forma, iar cartilajul incepe sa faca loc osului.
Din a 12 pana a 20 saptamana, osificarea este aproape completa. Dupa nasterea copilului, cresterea si
maturizarea scheletului continua timp de 20 de ani.
Cresterea osoasa este reglata de un ansamblu de hormoni. in copilarie, hormonul cresterii comanda
dezvoltarea cartilajului. Apoi, la pubertate, secretia de hormoni sexuali masculini si feminini
accelereaza dezvoltarea oaselor o caracteristica a adolescentei. Anumite parti ale scheletului sufera
transformari feminine sau masculine.
Aceasta perioada este urmata de osificarea completa a cartilajelor, care se realizeaza la doua niveluri
ale oaselor, in partea lor mijlocie, denumita diafiza, si la extremitati, epifizele, intr-o zona
intermediara, metafiza, celulele unei lame active de cartilaj se divid in mod repetat pentru a produce
cartilaj nou. in cursul procesului de osificare, o mare parte a acestui cartilaj va fi inlocuita de os. Dar
canalul central al osului va contine intotdeauna cartilaj pentru a-i permite sa se alungeasca.

Osul uman are particularitatea de a fi usor, moale si flexibil, avand in zona centrala o parte goala.
Suprafata sa externa este acoperita de o foita denumita periost. in compozitia oaselor intra doua tipuri
de tesut osos.
Primul, osul compact, este un tesut dens care contine o maduva galbena, bogata in lipide. El formeaza
corpul oaselor alungite. Cel de-al doilea, cu aspect poros, evoca structura unui burete, de unde si
denumirea sa de os spongios. Interstitiile, bogate in vase sanguine, contin o maduva rosie care produce
celulele sanguine(globulele rosii, globulele albe si trombocitele).
Examinate la microscop, celulele osoase, denumite osteocite, se prezinta sub forma de manunchiuri de
bastonase dispuse in lame suprapuse. Fiecare bastonas, de talie minuscula, poarta numele de sistem
Havers. in orificiul central al fiecarui bastonas, alte canale grupeaza nervii sensibili la durere, ca si
mici vase sanguine, care aduc substante nutritive la nivelul osteocitelor.
Compozitia chimica a osului este uimitoare. Asa dur cum este, osul contine o treime de apa si o treime
colagen, o proteina care ii confera flexibilitate. Osul mai contine si cristale de carbonat si de fosfat de
calciu, care ii dau rigiditate.
Oasele participa deplin la functia nutritiva a corpului uman. Ele contin numeroase saruri minerale care
pot fi puse la dispozitia organismului in caz de carenta. Sangele care circula prin minusculele vase din
interiorul osului transporta aceste saruri minerale spre organele care au nevoie de ele.
Dar, in ciuda aparentei lor soliditati, oasele sunt vulnerabile. Ele pot fi afectate de aceleasi boli ca si
celelalte tesuturi, iar din cauza structurii lor complexe complicatiile apar mai frecvent.

2.Sistemul muscular

Corpul uman are aproximativ 700 de muschi, care reprezinta 40% din masa corpului. Muschii
denumiti aparenti sunt vizibili sub piele, in special la culturisti. Acestia formeaza un strat superficial
sub care se gasesc straturi musculare intermediare. Sub acestea din urma, muschii profunzi se afla in
contact direct cu oasele scheletului.Dupa functie, localizare sau natura fibrelor se disting trei tipuri de
muschi: netezi, striati si cardiac. Examenul detaliat al particularitatilor muschilor permite sa se
inteleaga rolul lor in functionarea corpului uman.
Muschii striati sunt cei mai numerosi: peste 600. Termenul striat provine din aspectul zebrat, la
microscop, al fasciculelor de fibre musculare. Acesti muschi sunt denumiti scheletici, pentru ca sunt
legati direct de oase prin tendoane o structura de asemenea fibroasa, rezista la intinderi care pun in
actiune articulatiile. Capacitatea lor de a alterna cu rapiditate contractia si relaxarea le permite
realizarea de miscari multiple.Acest tip muscular este denumit si voluntar, aflandu-se sub controlul
constient al creierului.

Fiecare fibra musculara este conectata la creier prin intermediul unui nerv, iar comenzile acestuia sunt
transmise prin influxuri nervoase. Impulsul nervos transmis la fibrele musculare antreneaza o cascada
de reactii chimice care produce contractia muschiului.
Cu toate ca sunt rapizi si vigurosi, muschii striati au nevoie de repaus dupa orice activitate, pentru a se
decontracta.
Ei sunt mentinuti constant la un nivel minimal de contractie, denumit tonusul muscular. Aceasta stare
le permite sa reactioneze foarte rapid la ordinele date de sistemul nervos.
Toti acesti muschi consuma energie in timpul contractiilor. O parte din aceasta energie este
transformata si se va disipa in cursul contractiilor musculare. Este incalzirea musculara.
Majoritatea muschilor netezi sunt localizati in peretii organelor cavitare ca stomacul, vezica urinara
sau vasele sanguine. Spre deosebire de muschii scheletici, fibrele lor nu sunt striate. Acesti muschi
sunt in mare parte controlati de creier, in mod constient, ei sunt numisi involuntari. Contractiile lor
lente si regulate, nu necesita nici un repaus, spre deosebire de muschi scheletici. intrerupte de relaxari,
contractiile exercita presiuni asupra organului si asigura astfel progresia substantelor pe care acesta le
contine. Alti muschi netezi controleaza diametrul pupilei, miscarea diafragmei...
Muschiul cardiac alcatuieste peretii inimii. Numit si miocard are nevoie de o alimentare sanguina
importanta care este asigurata de arterele coronare. Acest muschi este compus din fibre striate
deosebite, strans legate intre ele, ale caror contractii ritmeaza bataile inimii. Miocardul apartine
categoriei muschilor involuntari si poate, de astfel, sa se contracte in afara oricarei stimulari nervoase.
Travaliul muscular
Paleta miscarilor corpului nostru este larga, fie ca e vorba de gesturi de o mare agilitate, cum ar fi
miscarea degetelor unui pianist, sau de actiuni de forta, cum ar fi cele ale unui heterofil.
Aceste contractii pot fi voluntare sau involuntare. in primul caz ele afecteaza muschii striati precum
cei implicati in miscare. in cel de-al doilea, privesc muschii netezi, care tapeteaza organele cavitare,
precum intestinul.

Muschii implicati in miscarile voluntare au un punct comun: aproape toti se termina prin tendoane,
constituite din structuri fibroase foarte rezistente fixate pe schelet. Muschiul se contracta sau se
relaxeaza, osul jucand rolul unei parghii. Atunci cand un culturist vrea sa-si puna in valoare
musculatura umflandu-si bicepsii, efectueaza o miscare asemanatoare unei tractiuni. Bicepsul situat in
fata interna a bratului se contracta, se scurteaza umflandu-se, apoi isi reia forma initiala.
Majoritatea muschilor de extensie, de presiune sau de compresiune pe care le efectueaza corpul nostru
se realizeaza datorita organizarii in cupluri a sistemului muscular. Majoritatea muschilor lucreaza in
perechi sau grupe, fiecare muschi avand un partener opus.

Astfel bicepsul atletului nu ar putea starni admiratia multimilor fara ajutorul tricepsului, situat pe fata
posterioara a bratului.
Anumiti muschi functioneaza in grupe de perechi opuse, efectueaza tractiuni in diagonala sau in unghi
ascutit, ceea ce permite executarea miscarilor de rotatie. Limba reprezinta o perfecta ilustrare in acest
sens. Numarul de pozitii pe care le poate adopta ne permite sa mancam si sa articulam o mare varietate
de foneme si de cuvinte. Aceasta capacitate se datoreaza celor sase muschi ai sai care functioneaza
concordant. Doi muschi superiori si doi muschi inferiori pot ridica sau cobori marginile limbii si o pot
face sa ia forma de U sau de U inversat.
Miscarile faciale, in schimb, nu sunt determinate de aceleasi procese musculare. Cei 50 de muschi ai
fetei sunt partial independenti de os. Unii sunt fixati sub piele sau pe alti muschi. Comisurile gurii
dispun de un muschi modiolus, pa care sunt inserati alti opt muschi ce parcurg buzele si urca pana la
ochi.Fiecare muschi al corpului este constituit dintr-o tesatura de fascicule de fibre a caror dimensiuni
depind de cea a muschiului insusi. Fibrele muschilor coapsei ajung la 10cm. Aceste fibre sunt
impartite in microfibrile. Doua proteine intra in compozitia fibrilelor, miozina si actina.Se disting fibre
rosii cu contractie lenta, mai consumatoare de oxigen, ca sursa de energie au grasimile si glucoza din
sange. Sunt foarte rezistente la oboseala.
Fibrele albe cu contractie rapida, are diametru mai mare ca cele precedente. Sunt destul de rezistente la
oboseala dar nu sunt atat de puternice ca cele rosii. Muschii corpului sunt alcatuiti din combinatia a
acestor fibre.
O serie de semnale dureroase ne avertizeaza de oboseala excesiva a muschilor. Crampele, de exemplu,
sunt puternice contractii involuntare ale unuia sau a mai multor muschi, care survin brusc, dar nu
dureaza niciodata mult timp.
Ele sunt provocate de o oboseala musculara consecutiva unui efort fizic fara antrenament suficient, de
mentinere prelungita a unei pozitii sau de o sudoratie foarte puternica.Contracturile sunt contractii
dureroase mai indelungate: muschii capata duritatea lemnului. Ele sunt datorate unei stimulari
nervoase reflexe a muschilor situati intr-o regiune a corpului supusa unei agresiuni sau unui
traumatism.

3.Aparatul genital feminin

Aparatul genital feminin este alctuit din organele genitale interne i organelle genitale externe.
Organele genitale interne, reprezentate de ovar, trompa uterin, uter i vagin sunt aezate n micul
bazin, iar cele externe, reprezentate de vulv, sunt situate la exterior.
Ovarul
Ovarul este un organ pereche care are rol de gland cu secreie mixt, extern i intern. Cele dou
ovare sunt aezate n micul bazin, n fosele ovariene situate de o parte i de alta a uterului i rectului,
sub originea vaselor iliace externe i interne.
Configuraia extern i raporturile ovarului
Ovarul are o form de ovoid turtit, cu diametrul mare de 3-5 cm. Culoarea ovarului este roie cenuie.
Ovarul prezint dou fee, dou margini i dou extremiti. Faa medial vine n raport cu fimbriile
trompei uterine, iar faa lateral, cu peretele lateral al micului bazin, de care este legat prin ligamentul
suspensor al ovarului. Extremitatea lateral sau tubar vine n raport cu trompa uterin, iar
extremitatea medial este legat de uter prin ligamentul uteroovarian. Cele dou margini ale ovarului
sunt marginea mezoovarian i opus acesteia, marginea liber.
Pe marginea mezoovaric se inser mezoovarul, o plic peritoneal ce leag ovarul de ligamentul lat al
uterului. Tot pe aceast margine se afl hilul ovarului, n care se gsesc vasele i nervii ovarului.
Foliculii ovarieni primordiali sunt nite formaiuni rotunde alctuite dintr-o celul mare sferic situat
n centru, care poart numele de ovocit ce prezint un strat de celule mici, turtite sau nalte situate
periferic, numite celule foliculare.
Foliculii ovarieni primari reprezint un stadiu mai evoluat al foliculilor primordiali.
Foliculii ovarieni cavitari sunt stadii i mai evoluate ale foliculilor plini.
Foliculii ovarieni maturi reprezint ultimul stadiu de evoluie al foliculilor.
Majoritatea foliculilor primordiali degenereaz, transformndu-se n foliculi atretici.

Din numrul mare de foliculi primordiali care evolueaz, numai unul singur ajunge la stadiul de
maturaie ntr-un ciclu ovarian de 28 de zile.
Celulele foliculare din jurul ovocitului alctuiesc aa-numitul disc proliger, care se continu cu
membrana folicular. n afara membranei foliculare, esutul conjunctiv se difereniaz n dou teci:
Teaca intern este alctuit din celule conjunctive modificate care secret foliculin. Pe msur ce se
mresc, foliculii ovarieni maturi se apropie de suprafaa ovarului, se rup, iar ovocitul este expulzat n
cavitatea n cavitatea peritoneal.
Procesul poart numele de ovulaie i se produce n perioada fertilitii, cu 14-15 zile naintea
menstruaiei. n cursul vieii sexuale a femeii se maturizeaz circa 400 de foliculi.
Corpul galben sau progesteronic reprezint o gland endocrin. Exist corpul galben menstrual i
corpul galben de gestaie.
Corpul alb este o cicatrice care nlocuiete corpul galben involuat.
Arterele care hrnesc ovarul sunt ramuri ale arterei ovariene i uterine. Venele sunt reprezentate de
vena ovarian dreapt care se vars n vena cav inferioar i de vena ovarian stng, care se vars n
vena renal stng i vena uterin care se termin n vena iliac intern.
Trompa uterin
Este un conduct musculomembranos lung de 10-12 cm care se ntinde de la ovar pn la cavitatea
uterin.
Configuraia extern
Trompa uterin prezint o extremitate lateral, care se deschise n cavitatea peritoneal printr-un
orificiu numit ostiul abdominal al trompei, cu un diametru de 2 cm i o extremitate medial, care se
deschide n cavitatea uterin prin ostiul uterin al trompei, cu un diametru de 1mm. Trompa uterin are
patru poriuni: poriunea intramural, istmul trompei uterine, ampula trompei uterine i infundibulul
trompei uterine.
Uterul
Este un organ cavitar nepereche interpus ntre trompele uterine i vagin.
Uterul este fixat n poziia lui fiziologic prin ligamentele late, ligamentele uterosacrale i chinga
muchilor ridictori anali.
Configuraia extern
Uterul are form de par. Prezint o extremitate superioar, numit fundul uterului, un corp i o
extremitate inferioar, numit colul uterin. Corpul se continu cu colul prin intermediul unui segment

scurt i strmt, numit istmul uterului. Uterul este turtit dinainte napoi i prezint dou fee, una
anterioar (sau vezical) i alta posterioar (sau intestinal)

Structura uterului
Peretele uterului este format din trei tunici: mucoas sau endometru,
muscular sau miometru i seroas sau perimetru.
Tunica mucoas are o structur diferit nainte de pubertate, la pubertate, n
perioada premenstrual i este format dintr-un epiteliu i un corion. Epiteliul este cubic, iar la
pubertate cilindric, ciliat. Corionul este alctuit din esut conjunctiv n care predomin elementele
celulare i ndeosebi fibroblastele.
Tunica muscular este format din fibre musculare netede dispuse n trei
straturi: intern, mijlociu i extern.
Tunica seroas este alctuit din peritoneul visceral.
Arterele care irig uterul sunt ramuri ale arterei iliace interne. Venele
colecteaz sngele pe care-l vars n vena iliac intern. Nervii provin din sistemul nervos vegetativ
simpatic (plexul hipogastric) i parasimpatic (nervul pelvic).
Vaginul
Are raport anterior cu vezica urinar i uretra, posterior cu rectul, lateral cu paravaginele.
Segmentul inferior al tractului genital, este un conduct muscular membranos lung de 7-8 cm, care se
ntinde de la colul uterin pn la vulv. Peretele vaginului este alctuit din trei tunici: mucoas,
muscular i adventicea.
Tunica mucoas are numeroase cute transversale i este format dintr-un epiteliu i un corion.
Tunica muscular este format din fibre musculare netede dispuse n dou straturi, unul intern circular
i altul extern longitudinal.
Adventicea este format din esut conjunctiv.
Arterele care irig vaginul provin din arterele uterin, rectal mijlocie, vezical inferioar i ruinoas
intern. Nervii vaginului provin din plexul hipogastric i din nervul pelvic.

Vulva. Din ansamblul organelor genitale externe care alctuiesc vulva fac parte labiile mari i mici,
vestibulul vaginei, aparatul erectil i glandele anexe.
Glandele mamare
Sunt organe anexe ale aparatului genital feminin situate sub pielea regiunii pectorale, n dreptul
coastelor 3-7. Au o form caracteristic emisferic. Corpul mamelei prezint n mijlocul feei convexe
o zon circular, de culoare roz-brun, cu un diametru de aproximativ 3 cm, care se numete areol
mamar. n mijlocul acesteia se gsete mamelonul, prevzut cu 20-25 orificii numite pori galactofori
(orificiile canalelor galactofore).

4.Aparatul genital masculin

Este alctuit din: a) organele genitale interne (testicule, conductele excretoare i glandele anexe) i b)
organele genitale externe (penisul, scrot).
a) Testiculul
Este un organ pereche care are rol de gland cu secreie intern i extern.
Testiculele sunt aezate n nite pungi pe care le formeaz pielea la extremitatea anterioar a perineului
i care alctuiesc scrotul.
La adult, testiculul are o form oval, prezentnd o fa medial, una lateral, o margine anterioar,
alta posterioar i dou extremiti: superioar i inferioar. Pe extremitatea superioar i pe marginea
posterioar a testiculului se afl epididimul.
Acesta are un cap, un corp i o coad. Ca structur, testiculul prezint o capsul conjunctiv numit
albuginee i un esut propriu testiculului.
Albugineea este o membran conjunctiv albicioas, dens, groas i rezistent, este acoperit la
exterior de foia visceral a unei membrane seroase,numit vaginal.
esutul propriu al testiculului este format din tubi seminiferi contori, glanda interstiial a testiculului
i esut conjunctiv n care se afl vase limfatice i nervi. Tubii seminiferi contori ncep la periferia
lobului testicular sub forma unor funduri de sac.Ei se unesc ntr-un singur canal, numit tub seminifer
drept.
10

Tubii seminiferi drepi se anastomozeaz ntre ei la nivelul mediastinului testicular formnd o reea
canicular, numit rete testis (reeaua Haller).
Din aceast reea iau natere 12-15 conducte numite canale eferente care formeaz capul epididimului.
Fiecare canal eferent se deschide separat ntr-un canal unic i ntortocheat care formeaz corpul i
coada epididimului, a crui lungime este de 4-6 m. Canalul epididimar se continu cu canalul deferent.
Testiculul este irigat de artera testicular. Sngele venos este colectat de cele dou vene testiculare.
Nervii provin din plexul hipogastric.
Conductele excretoare
Sunt intratesticulare i extratesticulare. Cile excretoare intratesticulare sunt
reprezentate de tubii seminiferi contori, tubii drepi i rete testis, iar cile excretoare extratesticulare
de epididim, canalul deferent i canalul ejaculator.
Glandele anexe ale conductelor excretoare sunt veziculele seminale i prostata.
- vezicula seminal este un organ pereche n form de par care secret cea mai mare parte a lichidului
spermatic. Canalul su excretor se vars n canalul ejaculator.
- prostata este organ musculo glandular situat median ntre simfiza pubian i rect. esutul glandular
este format din acini care se deschid n uretra prostatic.

b) Penisul
Este organul copulativ masculin, prezint un segment fix rdcina i un segment mobil corpul i
glandul penisului.
Structur: pielea care acoper penisul fin i mai pigmentat depete glandul sub unui repliu cutanat
numit prepu. Glandul este acoperit de o albuginee, iar n mucoasa balanoprepuial se afl glandele
Tyson care secret sperma. esutul conjunctiv cuprinde reele arteriale venoase i limfatice, precum i
nervii. Corpii erectili reprezentai de corpi cavernoi ai penisului i corpii spongioi ai uretrei sunt
bogat vascularizate i devin turgescente i rigide n timpul ereciei.
Scrotul este situat sub simfiza pubian i conine testiculele.

11

5.Sistemul nervos

Corpul uman, supus capriciilor mediului inconjurator, isi adapteaza, raspunsurile fiziologice la fluxul
continuu al informatiilor care ii parvin din exterior.
Sistemul nervos central
Sistemul nervos central este sediul analizei si integrarii datelor senzoriale si motrice. Acest centru de
comanda si control contine 2 parti: creierul propriu-tis(ambele emisfere, cerebel, trunchi cerebral si
maduva spinarii).Emisfera dreapta si stanga comanda si percep senzatiile primite din partea opusa a
creierului.
Emisfere
Cele 2 emisfere cerebrale sunt interconectate printr-un pachet de fibre nervoase, denumite corp calos.
Diencefalul, sau creierul mijlociu, este situat la jonctiunea celor doua emisfere. El contine talamusul,
regiune a creierului ce filtreaza toate informatiile senzoriale ce provin de la intregul organism.
Sub talamus, hipotalamusul este centrul de reglare a foamei, a setei si a temperaturii: impreuna cu
hipofiza, el comanda secretiile hormonale.
La baza creierului, trunchiul cerebral este implicat in controlul functiilor vitale(functia cardiaca,
respiratorie, digestiei...); cerebelul, in spatele trunchiului cerebral, coordoneaza miscarile si echilibrul.
Lobii in sfarsit, maduva spinarii, este un cordon fin, albicios, cu o lungime de aproximativ 45cm,
gazduit in coloana vertebrala. Ea contine fascicule de fibre nervoase care ajung la creier si se reintorc
de aici, asigurand transmiterea mesajelor motorii si senzitive. La nivelul sau se gasesc 31 de perechi de
nervi spinali care deservesc intregul organism.
Maduva este de asemenea si organ autonom, capabil sa analizeze informatii simple si dea instructiuni
rapide cu efect local. Atunci cand ne ardem degetul , de exemplu, retragerea automata a manii se face
sub controlul maduvei spinarii.Intregul sistem nervos central este invelit intr-o pelicula numita
meninge. Exista trei tipuri de meninge: duramater, groasa si fibroasa, care este situata direct sub
tesutul osos; arahnoida, scaldata de lichidul cefalo-rahidian; pia mater, care adera la suprafata tesutului
nervos.
Lichidul cefalo-rahidian este un lichid nutritiv care joaca rolul unei perne pentru amortizarea socurilor.
Doua tesuturi nervoase sunt specifice pentru sistemul nervos central. Substanta gri formeaza scoarta
cerebrala sau cortexul, ca si mici aglomerari gri, nucleele gri sau bazale, localizati in profunzimea
creierului. Se gaseste de asemenea in interiorul maduvei spinarii. Substanta gri este constituita din
corpurile celulare le neuronilor, celulelor nervoase. Ea interpreteaza mesajele senzitive si elaboreaza
raspunsuri adecvate. Organizarea sa intr-o retea complexa si evolutiva ofera fiintei umane puterea de a
gandi.

12

Substanta alba, situata in maduva spinarii si in interiorul encefalului, cuprinde lungile ramificatii ale
celulelor nervoase, denumite axoni, inconjurate de o teaca de substanta grasoasa, responsabila de
culoarea lor albicioasa, mielina. Axonii sunt cabluri care asigura conducerea influxului nervos.
Interstitiile tesutului nervos sunt umplute cu celule nutritive ale tesutului interstitial sau nevroglii. Este
tesut protector care aduce celulelor nervoase elemente le energetice.
Cortexul este regiunea periferica a creierului. El este compus din substanta gri si prezinta faimoasele
circumvolutiuni tipice creierului mamiferelor superioare. Exista 45 de zone specializate in tratamentul
informatiilor: ariile senzoriale, bogate in celule rotunde, ariile motorii, ale caror celule sunt in forma
piramidala, si ariile asociative, contin celule de diferite tipuri si care sunt centrii interpretarii mesajelor
nervoase. De exemplu, ariile vizuale asociative ne permit sa recunoastem si sa denumim ceea ce
vedem. La cortex se face aluzie evocand faimoasa expresie materie cenusie. Griul este in caz
culoarea nobletei...
Organismul uman este parcurs de lungi cordoane albicioase, nervii, care formeaza sistemul nervos
periferic spre deosebire de sistemul nervos central, constituit din creier si maduva spinarii.
Tesuturile si organele sunt conectate in permanenta la centrele de comanda. Anumite organe au ca
principal rol captarea informatiilor asupra mediului. Este vorba de organele de simt, dar si de mii de
receptori sensibili la durere, presiune, temperatura, la tensiune musculara...
Muschii, viscerele si glandele raspund instructiunilor primite de la sistemul nervos central.
Planul de organizare a conexiunilor noastre nervoase este destul de complex. Lungi lanturi de celule
nervoase, legate unele de altele si uneori ramificate, asigura legatura dintre organele centrale si cele
periferice.
Fiecare nerv cuprinde un fascicul de fibre conductoare, care sint fiecare prelungirea acestor celule
nervoase, localizate in encefal sau maduva spinarii. Pe traiectul nervilor, ganglionii nervosi, un soi de
aglomerare de neuroni, transfera informatia altor celule nervoase.
Majoritatea organelor noastre joaca rol de intrare si de iesire. De exemplu, ochiul este si receptor si
efector. Fibrele nervoase senzitive asigura transmiterea senzatiei vizuale, in timp ce fibrele nervoase
motorii conduc mobilitatea ochiului. Astfel informatia circula in fibrele senzitive ale periferiei
sistemului nervos, in directia maduvei sau a creierului. Un nerv poate fi transmitator de informatie
intr-un singur sens sau dublu sens.
Se disting doua tipuri de fibre nervoase, dupa natura organului sau a tesutului deservit. Fibrele
somatice leaga organele de simt, pielea, muschii scheletici si articulatiile de sistemul nervos central.
Ele formeaza reteaua de informare a organismului constienta. Fibrele vegetative inerveaza viscerele si
glandele. Ele sunt implicate in viata autonoma a organismului si formeaza reteaua de coordonare a
miscarilor involuntare. Toate aceste fibre nervoase se grupeaza intr-un numar de nervi bine determinat.
Din encefal pornesc direct 12 perechi de nervi, denumiti cranieni.
Sistem nervos
Corpul contine in total 31 de perechi de nervi rahidieni din maduva spinarii. Fiecare dintre acesti nervi
trimite in maduva 2 radacini: posterioara regrupeaza fibrele senzitive, iar radacina anterioara, fibrele
motorii.

13

Anumiti nervi rahidieni se grupeaza in puncte aflate in retele complexe denumite plexuri. Din plexul
brahial porneste inervatia membrelor superioare, in timp ce plexurile lombar si sacral dau nastere
membrelor inferioare.
La nastere avem 10-20 de miliarde de celule nervoase, numar care scade apoi treptat. Neuronii sunt
printre cele mai specializate celule ale corpului uman. Aspectul lor diferit reflecta larga paleta de
functii pe care le integreaza. Un neuron care transmite senzatiile tactile nu seamana cu un neuron al
creierului. Totusi amandoi poseda aceleasi atribute fundamentale si relizeaza conducerea influxului
nervos.
O celula nervoasa se compune dintr-un corp celular, multiple ramificatii, denumite dendrite, si o
ramificatie principala sau fibra nervoasa principala, axonul.
Corpul celular prezinta cel mai des o zona mai mare in care se afla nucleul. Ca orice alta celula, este
sediul reactiilor chimice care alimenteaza activitatea neuronului. Dendritele care emana din corpul
celular formeaza numeroase ramificatii. Extremitatile lor intra in contact cu celulele nervoase vecine.
Axonul este un cordon lung, neted, cilindric care se termina prin cateva ramificatii. Poate conduce
influxul nervos pe lungi distante, fara ca semnalul sa piarda din amplitudine. Propagarea semnalelor
nervoase este deseori comparata cu cea a semnalelor sonore ale telefonului, convertite in impulsuri
electrice, cu exceptia faptului ca acest cablu nervos este viu. Deplasarile sarcinilor electrice sunt
urmarea a modificarilor complexe ale membranei axonului.
Atunci cand se afla in repaus celula nervoasa este mai saraca in ioni de natriu decat mediul exterior.
Cum sodiul este purtator al unei sarcini electrice pozitive, diferenta de concentratie antreneaza o
diferenta de sarcina electrica de o parte si de alta a membranei celulare. in repaus neuronul este
comparabil cu o baterie electrica, cu un pol pozitiv si unul negativ. Aceasta diferenta de sarcina
constituie potentialul de repaus. Atunci cand celula nervoasa este excitata, membrana sa reorganizeaza
local; ea lasa sa treaca ionii de sodiu, care intra masiv in celula in cateva miimi de secunda. Aceasta
antreneaza o reechilibrare a sarcinilor electrice si provoaca spontan o modificare a membranei: astfel
se propaga influxul nervos, de-a lungul membranei pana la extremitatea fibrei. Diferenta de sarcini ce
parcurg celula se numeste potential de actiune.
inainte de a ajunge la destinatie, la extremitatea fibrei, alta celula e sa preia stafeta. Pentru a transmite
mesajul celulele secreta substante chimice, neuromediatorii.
Neuroni
Anumite semnale au de strabatut distante lungi si trec prin numeroase statii intermediare, cum sunt
cele care pleaca de la picior la creier. Altele trebuie sa fie transmise de urgenta, de exemplu mesajele
de durere.
Morfologia diferitor celule nervoase reflecta specializarea lor intr-una sau alta dintre functii.
Dispozitivul lor de receptie a semnalelor are forme variate. Celulele situate in creier emit un numar
mare de dendrite in mai multe directii, ceea ce le permite sa capteze informatia de pe cateva canale. in
retina, de exemplu toate dendritele sunt grupate de aceeasi parte, astfel incat sa capteze cat mai bine
lumina.
Aspectul axonilor este diferit: ei formeaza fibre lungi in nervi, dar sunt mult mai scurti in creier. Cei
mai mari axoni sunt inconjurati de o teaca mielinica, o substanta grasoasa. Cand axonii sunt protejati
astfel ei transmit mesajele mai rapid.
Specializarea neuronilor se repercuteaza asupra terminatiilor nervoase. Fibrele nervoase motorii se
grefeaza pe muschi prin intermediul ramificatiilor cu extremitati aplatizate, denumite placi motorii.

14

in piele, terminatiile fibrelor senzitive se diferentiaza in receptori sensibil la atingere, la caldura, la frig
sau la durere...in planul de ansamblu al circuitelor noastre nervoase, fiecare component fiecare
neuron isi are locul sau si, datorita acestei diversitati, sistemul nervos este o retea de comunicare
foarte performanta.
Sistemul nervos periferic
In greaca soma inseamna corp. Un corp atent in permanenta la modificarile mediului sau, un corp
solicitat in permanenta de ceilalti. Un intreg program pentru sistemul nervos somatic, al carui rol este
de a centraliza datele adunate din mediul exterior, pentru a adapta, cat mai bine miscarile
organismului.
Sistemul nervos somatic trebuie sa indeplineasca mai multe sarcini in paralel. Este cazul al situatiei
cand ne aflam la volanul masinii...A conduce implica intai de toate a privi, a auzi si a-ti coordona
miscarile. Trebuie, in plus, sa-ti alegi itinerarul, sa evaluezi situatii, sa reactionezi la intamplarile
neprevazute...
in cursul acestor secvente actiuni-reactii, neuronii senzitivi ne informeaza in permanenta despre
crisparea mainilor noastre pe volan. Concomitent sunt mobilizate si vazul si auzul.
Oricare ar fi situatia intalnita, sistemul nervos elaborand raspunsuri instantanee opereaza intotdeauna
in acelasi mod. Fibrele nervoase senzitive furnizeaza informatiile: ele colecteaza senzatiile tactile,
dureroase cu ajutorul unor terminatii situate in piele. Perceptia pe care o avem asupra lumii exterioare
se imbogateste si prin senzatii auditive, olfactive, gustative si vizuale, adunate de fibrele senzitive.
Sistem nervosCaile nervoase ascendente fac ca informatia sa urce pana la cortexul cerebral. Pe traiect,
maduva spinarii, bulbul rahidian si talamusul efectueaza o prima taiere a mesajelor nervoase. Tot la
nivelul maduvei spinarii sau al bulbului, caile nervoase trec de partea cealalta: senzatiile ce iau nastere
in dreapta a organismului vor fi analizate de emisfera stanga a creierului li invers.
Perceptiile noastre sunt reglate de diverse regiuni specializate ale cortexului cerebral. Fiecarei portiuni
din suprafata corporala ii corespunde o zona precisa a cortexului senzitiv.
Alte regiuni trateaza informatiile legate de vedere, de auz etc.
in vecinatatea fiecarei arii senzitive si senzoriale exista arii de asociere. in numeroase coordonarea
miscarilor necesita o reglare fina a motricitatii. Aceasta se bazeaza in mare parte pe cai descendente
ele trec prin talamus, bulb si cerebel in comparatie cu caile sistemului piramidal. Controlul posturii,
al echilibrului se efectueaza in bulbul rahidian, iar cerebelul corecteaza miscarile si permite realizarea
lor cu precizie.
Aceste cai extrapiramidale au un rol esential: fara interventia lor, miscarile ar fi mult mai putin precise,
chiar dezordonate.
Sistemul nervos vegetativ regleaza functiile involuntare ale corpului. Aceasta retea de cai nervoase,
complementara sistemului nervos somatic, inerveaza inima, muschii tubului digestiv si al plamanilor,
muschii netezi ai peretelui vaselor sanguine si ai glandelor. El actioneaza deci asupra circulatiei
sanguine si a functiei cardiace, respiratiei, digestie si a excretiilor.
Contractiile muschilor viscerali si secretiile glandelor sunt automate, dar sistemul nervos vegetativ, nu
este mai putin important. Ca si sistemul somatic, cuprinde fibre senzitive ascendente si fibre
descendente care deservesc organele.

15

Fibrele ascendente sunt responsabile de sensibilitatea viscerala. Mult mai originala este organizarea
cailor nervoase descendente, care regleaza activitatea viscerelor si a glandelor. Aceste fibre contin
nervi motorii, vasomotorii sau secretori. Ei fac parte din ansambluri distincte: sistemul simpatic si
parasimpatic. Fibrele nervoase apartin la unul dintre acesti sistem, unul stimuleaza activitatea, altul o
inhiba.
Sistemul nervos simpatic pune organismul in starea de alarma: face sa creasca consumul energetic
pregatindu-se sa raspunda la diferite agresiuni. Stimuleaza activitatea cardiaca si respiratorie.
Invers actioneaza sistemul parasimpatic, care intervine in trecerea in repaus a organismului.
Caile nervoase simpatice si parasimpatice sunt intotdeauna constituite din doua fibre nervoase care se
conecteaza la un ganglion nervos.
Piesele cele mai importante ale sistemului parasimpatic sunt nervii vagi, ale caror fibre deservesc
inima, caile respiratorii etc.
Reglarea contractiilor viscerale si a secretiilor rezulta dintr-un dozaj savant al activitatilor nervoase
simpatice si parasimpatice. Acest dozaj se face prin controlul a doi centri: hipotalamusul si trunchiul
cerebral.
Hipotalamusul realizeaza schimburi de semnale nervoase cu sistemul limbic si cu talamusul; capteaza
informatii pe cale sanguina, fiind sensibil la temperatura, presiune si componenta chimica a sangelui;
coopereaza cu hipofiza pentru a regla activitatea hormonala. Actionand in acelasi timp pe cale
nervoasa si pe cale hormonala, ei controleaza ansamblul mecanismelor reglatorii ale functiilor
organice.
Trunchiul cerebral leaga encefalul si maduva spinarii. El intervine in reflexe care asigura controlul
functiilor principale si regleaza presiunea sanguina si ventilatia pulmonara.
Sistemul nervos vegetativ este uneori denumit sistem nervos autonom. Totusi independenta sa de alte
functii nervoase este relativa. Centrii somatici si vegetativi situati in encefal schimba informatii si
colaboreaza strans. Armonizarea functiilor noastre vitale depinde de aceasta.

6.Sistemul urinar

Este o veritabila masina pentru epurarea corpului. El extrage deseurile din sange si le elimina in urina.
Aceasta operatie se efectueaza in rinichi.Urina se scurge apoi prin doua canale, ureterele, pana la
vezica. Odata plina, aceasta evacueaza lichidul printr-un canal numit uretra.
Rinichii, in forma de boabe de fasole, sunt situati sub plamani. Rinichiul drept ocupa o pozitie mai
joasa, el este comprimat de ficat. Fiecare rinichi masoara aproximativ 12 centimetri si cate 150g..
Sangele uzat soseste prin vasele mari. Interiorul rinichilor se imparte in trei parti: cortexul, medulara
si bazinetul. Cortexul, deschis la culoare si granulat, inconjoara medulara. Acest strat superficial are ca
functie esentiala formarea urinei, datorita prezentei a milioane de unitati filtrare, care se numesc
nefroni.
Fiecare nefron este prevazut cu un glomerul, un soi de mic pachet de capilare care sintetizeaza urina

16

primara, pornind de la sange. O structura, numita tub contort al nefronului, reabsoarbe apa, sarea si
glucoza prezente in urina. Primele deseuri trec intr-un tub in forma de U, care recupereaza apa si
sarurile din lichidul filtrat in glomerul. Deseurile sunt apoi canalizate si concentrate de un canal
colector care se prelungeste in medulara, partea centrala a rinichiului unde se intind structuri
albicioase, piramidele lui Malpighi.
Canalele si partea inferioara a piramidelor se termina in cavitatea interna a rinichiului. Aceasta este
prevazuta cu un tub in forma de palnie, bazinetul, care este legat de ureter.
Peretii bazinetului sunt tapetati cu tesut muscular neted, care se contracta, facilitand expulzarea urinei.
Sangele care iese din rinichi este curatat, filtrat de toate toxinele metabolice cum ar fi ureea.
Plamani si pielea iau, de asemenea parte la eliminarea substantelor in exces. Dar toxinele, deseurile
azotate si reziduurile medicamentelor sunt evacuate exclusiv de rinichi. Aceste organe controleaza si
continutul apei, de saruri si de elemente, precum fosfatul sau calciul. Ele expulzeaza in urina
elementele in exces si le retrimit in sange pe cele de care organismul are nevoie. Datorita actiunii lor
de filtrare si purificare, rinichii participa la echilibrul mediului intern si constituie unul dintre stalpii
homeostazei.
Ureterele, uretra si vezica constituie celelalte elemente ale sistemului urinar.
Ureterele sunt doua tuburi musculare foarte fine care transporta urina din rinichi spre vezica. Ele se
anchi automat cand vezica e plina, astfel ca lichidul, incarcat de deseuri, sa nu reflueze spre rinichi.
Situata in partea inferioara a abdomenului, vezica are peretii musculari extensibili. Acest organ este un
fel de sac recuperator al urinei. in forma de para atunci cand este goala, ea poate contine pana la
500ml. Atunci cand vezica este plina. isi varsa urina in uretra, care o evacueaza in exterior. Datorita
contractiilor sfincterului, alcatuit din inele musculare si care o inconjoara la iesire, uretra poate
controla fluxul urinar.

7.Sistemul limfatic

Fiecare celula a organismului este scufundata intr-un lichid in care isi arunca deseuri. Acest mediu
trebuie sa aiba o compozitie stabila pentru a garanta starea buna si functionarea perfecta a celulelor.
Echilibrul sau se bazeaza pe mecanisme de reglare orchestrate de sistemul limfatic.
Acesta colecteaza excedentul de limfa, fluid incolor eliberat de sange, care se acumuleaza in tesuturi,
si il aduce la inima. Limfa transporta substantele nutritive si preia deseurile celulare. Ea are drept
sarcina transportul lipidelor si al moleculelor liposolubile, din intestin pana in sange.
Contine proteine, grasimi, saruri minerale, iar compozitia sa se apropie de cea a plasmei, din care are
rezultat. Compozitia si aspectul sau difera totusi dupa regiune in care se gaseste. Astfel, in intestine,
limfa contine multe grasimi si are un aspect laptos. in ficat, ea este bogata in proteine.
Sistemul limfatic contine vase limfatice, ganglioni si organele limfoide repartizate in diverse regiuni
ale corpului.

17

Amigdale, apendicele vermicular si splina sunt organe limfoide. Ele servesc drept depozit pentru
celulele de aparare, cum ar fi limfocitele, care pot astfel sa intervina la aparitia unei infectii.
Ganglionii limfatici sunt mici aglomerari celulare de forma rotunjita, cu diametrul de 10-15mm,
distribuiti sub forma de ciorchini de-a lungul vaselor limfatice. Fiecare ganglion este compartiment in
mai multi foliculi limfatici bogati in globule albe, cum sunt limfocitele si macrofagele. Limfa care
patrunde in ganglioni este filtrata de foliculi limfatici si debarasata de eventualii sai agenti infectiosi.
Amigdalele sunt conglomerate de foliculi limfatici, in care abunda celulele de aparare. De forma
rotunjita, ele sunt acoperite de o mucoasa. Se intampla frecvent ca ele se umfle, in timpul unei angine.
Celulele lor sunt in acest caz angajate intr-o lupta incrancenate impotriva bacteriilor ofensive.
Ganglionii pot atunci sa-si mareasca volumul si sa fie palpati la nivelul gatului, ceea ce inseamna ca
vin in ajutorul amigdalelor.
Apendicele este situat intre intestinul subtire si cel gros. Cu o lungime de 8 cm, are si el foliculi
limfatici, care ii permit sa ajute organismului la combaterea infectiilor. Are totusi un rol minor, iar
absenta sa nu se perturba cu nimic echilibrul mediului inferior al organismului.
Alt organ limfoid, splina este situata in partea de sus a abdomenului si cantareste cam 150g la adult.
Functia sa principala este distrugerea globulelor rosii utilizate, dar ea joaca un rol important in sistem
imun. Splina cuprinde minusculi foliculi repartizati in doua grupe: unii sunt compusi din limfocite
imature, iar ceilalti din limfocite mature. Celulele defensive ale foliculelor asigura functiile imune ale
splinei, producand anticorpi.
Circulatia limfei se face dinspre tesuturi spre sange, prin intermediul valvelor si datorita contractiei
muschilor netezi ai peretelui vaselor. Limfa este captata in tesuturi de capilarele limfatice, al caror
perete il strabate, si condusa la ganglioni. Dupa ce a fost filtrata, ea este evacuata spre spatiile
interstitiale. Capilarele limfatice o colecteaza din nou pentru a o directiona spre inima. Limfa strabate
tuburi din ce in ce mai importante: vase, trunchiuri, canale limfatice, apoi canalul toracic, vasul-amiral
al sistemului limfatic, care deverseaza limfa in sange la nivelul venelor situate la baza gatului. Limfa
dreneaza astfel mediul intern, jucand rolul de supapa de preaplin.
Sistem limfaticStructura sistemului limfatic seamana cu cea a sistemului sanguin: ea cuprinde in
acelasi timp vase si organe. Analogia se opreste aici pentru ca, in sistemul limfatic, aceste doua parti
sunt total independente una de alta. Visele limfatice vehiculeaza limfa spre inima, in timp ce organele
limfatice servesc la stocarea limfocitelor care asigura apararea organismului.
Reteaua limfatica este constituita in primul rand din vase prezente in toate tesuturile, intre celulele si
capilarele sanguine. Doar sistemul nervos central, oasele, dintii si maduva osoasa sunt lipsite de sistem
limfatic.
Alta specialitate a retelei limfatice: vasele sale sunt dotate cu un sistem de usi care se deschid si se
inchid in functie de presiunea existenta in compartimentul interstitial. Aceste valvule impiedica
refluarea limfei. Odata ajunsa in capilare limfatice, ea se scurge spre vasele limfatice si se indreapta

18

spre inima. Aceste vase seamana mult cu venele. Vasele limfatice superficiale urmeaza acelasi itinerar
ca venele superficiale, iar vasele profunde iau calea arterelor profunde.
Diametrul vaselor creste progresiv pe masura ce limfa se apropie de inima. Fiecare regiune a
organismului are propriile sale vase limfatice. Cele ale gatului dreneaza limfa de la nivelul capului si
al gatului. Vasele regiunii abdominale conduc limfa de la nivelul organelor abdominale, cum ar fi
stomacul, ficatul, pancreasul si intestinele, spre ganglionii limfatici ai abdomenului. Apoi intra in
actiune ganglionii care-si incep activitatea de epurare. Odata debarasata de particulele sale nocive,
limfa porneste din nou spre alte vase limfatice inainte de a ajunge in circulatia venoasa.
Cele mai mari vase din aceasta retea formeaza asa-numitele trunchiuri limfatice. Limfa care parvine la
nivelul toracelui se imparte in doua canale. Cele doua canale deverseaza limfa filtrata in circulatia
venoasa, la baza gatului, la punctul de jonctiune dintre vena jugulara interna si vena subclavie.
Spre deosebite de circulatia venoasa, circulatia limfatica functioneaza fara a fi pompata. Aceasta e
pusa in miscare de contractiile muschilor scheletici. Ea se scurge variindu-si debitul in functie de
presiunile provocate de cavitatea toracica la fiecare inspir. Totusi, sistemul cardio-vascular participa in
mare parte la aceasta circulatie, prin extremitatea tecilor conjunctive care invelesc toate vasele, fie ca
sunt sanguine, fie limfatice, comunicand acestora din urma vibratiilor primelor. Pulsatiile arterelor
contribuie astfel direct la progresia limfei.
Contractiile muschilor netezi, situati in peretii canalelor limfatice, favorizeaza revarsarea finala a
limfei in circulatia venoasa. Din aceasta cauza ea nu se scurge la fel de usor si rapid ca sangele. O
activitate fizica nu poate decat sa amelioreze circulatia sa si deci drenajul substantelor nocive.
Sistemul limfatic are mai multe functii esentiale comune cu sistemul sanguin. Cele doua sisteme
participa la activ la homeostazie, echilibrul mediului intern. Ele reprezinta o modalitate de transport al
principiilor nutritive si al deseurilor dintr-un loc al organismului intr-altul. Ambele dispun de
mecanisme de aparare impotriva infectiilor.

8.Sistemul circulator

Inima, considerata ca un organ nobil de aproape toate culturile, nu este sediul sentimentelor. Rolul sau
nu este insa mai putin important. Ea asigura circulatia sangelui in intregul corp.
Este un organ muscular gol pe dinauntru, in forma de para, situat in partea mediana a cavitatii toracice,
intre plamani. Nu mai mare decat pumnul, greutatea sa medie este de 260g si lungimea variaza de la
12 la 14cm, la o latime de aproximativ 9cm. Varful sau, denumit apex, se sprijina pe diafragm si este
usor orientat spre stanga.
Pompa cardiaca este compusa dintr-o masa contractila, miocardul, acoperita si protejata spre exteriorul
de epicard, strat foarte rezistent care o leaga de diafragm, de stern si de vasele mari, iar in interiorul de
endocard-membrana fina, alba, care tapeteaza interiorul cavitatii cardiace. Miocardul este constituit

19

cea mai mare parte a masei inimii. Este constituit mai ales din celule musculare cardiace care ii
confera capacitatea de a se contracta. Aceste contractii ritmice sunt denumite batai cardiace.
In interiorul miocardului, fibre de tesut conjunctiv leaga intre ele celulele musculare si formeaza
fascicule care se intrepatrund in spirala. Aceasta retea de fibre dense si elastice intareste peretele intern
al miocardului. Miocardul are propriul sau sistem de irigare arterele coronare care ii aduc substante
nutritive si oxigenul necesar functionarii. Aceste artere iau nastere la baza aortei si incercuiesc inima.
Muschiul cardiac contine doua cavitati superioare, atriile, si doua inferioare, ventriculele. in atrii
patrunde sangele mai sarac in oxigen, dupa ce a circulat prin organism.
Data fiind dimensiunea lor mica, acestea nu participa realmente la activitatea de pompa a inimii si nici
la umplerea ventriculelor a 3 linguri de sange.
Atriile sunt separate de o membrana, septul interatrial, sl fiecare dintre ele se prelungeste, in partea sa
superioara, printr-un corp plat si plisat., urechiusa, care ii mareste volumul. Venele pulmonare, ca si
alte vene ale inimii, se deschid in urechiusa stanga.
Ventriculele sunt cavitati in forma de con, a caror baza este dirijata in sus. Ele sunt separate, de
asemenea, de o membrana, septul interventricular, si constituie punctul de plecare a circulatiei
sanguine. Acestea sunt pompele propriu-zise ale inimii. Ventriculul drept trimite sangele spre plamani
pentru a permite schimburile de gaze. El este pompa circulatiei pulmonare. Ventriculul stang trimite
sangele spre aorta, aceasta pornind circulatia sistemica.
Doua orificii dotate cu valvule se observa la intrarea fiecarui ventricul, patru valvule.
Datorita acestor patru valve, sangele circula in sens unic prin cele patru cavitati ale inimii. Valvele se
deschid si se inchid ca niste clapete, straturile lor externe fiind sensibile la variatiile presiunii sanguine.
Sangele urmeaza intotdeauna acelasi traiect in inima, de la dreapta, spre stanga: sarac in oxigen, intra
in urechiusa dreapta apoi in ventriculul drept, traverseaza trunchiul pulmonar pentru a ajunge la
plamani, unde se oxigeneaza. Sangele imbogatit cu oxigen se reintoarce apoi spre urechiusa stanga
prin venele pulmonare. El trece prin ventriculul stang, apoi este ejectat de aorta, care il distribuie in
corp prin ramificatiile sale. Venele aduc atunci sangele sarac in oxigen spre urechiusa dreapta. Astfel
se inchide sistemul.
Inima este deseori comparata cu o pompa. Acest muschi cu patru cavitati se contracta si se relaxeaza in
permanenta, intr-un ritm regulat. Este compus in cea mai mare parte din miocard. Contractia
muschiului este complet independenta de vointa noastra.
Mecanismul contractiei se bazeaza pe emiterea si transmiterea de impulsuri electrice denumite
potentiale de actiune. Aceste semnale sunt propagate dupa un mecanism denumit depolarizare. Din o
suta de fibre ale miocardului, una singura poate declansa un potential de actiune. Sistemul de
conducerea a inimii este compus din noduri, aglomerari tisulare globuloase, ansambluri de fibre
nervoase paralele.
Nodul sinusal se gaseste in peretele urechiusei stangi. Minuscul, el ofera cea mai rapida frecventa de
impulsuri dintre toate elementele sistemului de conducere, cca 70+700 de ori pe minut. Unda
potentiala creata de nodul sinusal ce traverseaza atriile este dirijata spre nodul atrio-ventricular. Este
nevoie de aproximativ 0.22 secunde pentru ca influxul sa se propage in intreg sistem de conducere a
inimii. Contractia ventriculara are loc imediat dupa sosirea influxului, de la apexul cardiac spre partea
superioara a ventriculelor. Valvele aortei si ale trunchiului pulmonar se deschid atunci si sangele este
ejectat in vase.
In timpul unei batai a inimii se produc multiple evenimente. Reunite sub denumirea de revolutie
cardiaca. Aceasta cuprinde doua faze. in timpul primei faze, diastola, peretele atriilor si ventriculelor

20

se relaxeaza, iar sangele umple cavitatile. Cea de a doua faza, sau sistola, cuprinde contractia peretelui
si golirea sa de continut. in cursul diastolei, presiunea e mica, sangele umple atriile relaxate, trecand
apoi in ventricule prin orificii cu valvele deschise. Valvele aortei si trunchiul pulmonar sunt inchise.
In timpul sistolei, presiunea creste lent. Atriile se contracta si tot sangele este ejectat in ventricule.
Muschii peretilor ventriculari se contracta, comprimand sangele prezent in cavitatile lor si crescand in
acelasi timp presiunea ventriculara.
Valvele atrio-ventriculari se inchid brusc pentru a impiedica orice reflux al sangelui. Apoi valvele
aortei si ale trunchiului pulmonar se deschid, permitand ejectia sangelui spre aorta si spre trunchiul
pulmonar. Dupa aceasta expulzate, ventriculele se destind si presiunea ventriculara scade sensibil.
Sangele ramas in aorta si trunchi reflueaza atunci spre ventricule, care isi inchid automat valvele. Dupa
inchiderea valvelor, incepe un nou ciclu, o noua diastola.
Circulatia sangelui este un mecanism complet in a carui reglare intervin diverse sisteme ale
organismului: sistemul nervos, hormonal si sistemul umoral. Trei parametri caracterizeaza aparatul
circulator: debitul sanguin, presiunea sanguina al rezistenta periferica.
Debitul sanguin este definit de volumul de sange care se scurge in sistemul vascular intr-o perioada
precisa de timp. El este constant atunci cand corpul este in repaus, dar poate varia in orice moment,
dupa starea sau nevoile organismului.
Presiunea sanguina desemneaza, in ceea ce o priveste, forta pe care sangele o exercita asupra peretilor
vaselor, cum ar fi arterele sau venele. Sangele circula datorita diferentelor de presiune care il
propulseaza in sistemul vascular. Acest lichid se scurge astfel cu fluiditatea dintr-o regiune de inalta
presiune, cum este aorta, spre o regiune de joasa presiune, cum sunt marile vene.
Propulsarea sangelui este controlata de aparatul cardio-vascular si de sistemele nervos si hormonal. De
natura extrinseca, acest al doilea control al volumului sanguin se realizeaza prin intermediul unei duble
inervatii a inimii implicand fibre simpatice si parasimpatice; primele au un efect accelerator asupra
frecventei si asupra volumului de sange ejectat, celelalte modereaza frecventa cardiaca.
Ambele actioneaza eliberand substante chimice care exercita sau inhiba celulele cardiace.
Atunci cand organismul sufera un stres, sistemul nervos simpatic emite noradrenalina care determina
inima sa bata mai repede. Cand corpul este in repaus, sistemul parasimpatic incetineste ritmul cardiac
eliberand aceticolina.
Circulatia sangelui este franata de frecarea lichidului de peretii vaselor. Este ceea ce se numeste
rezistenta periferica. Vascozitatea sangelui, diametrul sau lungimea vaselor pot face ca aceasta
rezistenta sa varieze. O vascozitea crescuta, ca si ingustimea unui vas pot incetini sensibil scurgerea
sangelui. O usoara crestere a diametrului sau este suficienta pentru a reduce rezistenta si presiunea
arteriala.
Atunci cand ventriculul stang se contracta, sangele este expulzat spre sorta cu o forta care ii permite sa
curga cu foarte mare viteza, destinzand peretii aortei. in mod obisnuit, sunt masurate doua feluri de
presiune arteriala. Presiunea sistolica sau maximala, care se masoara in timpul unei contractii cardiace
si se situeaza in medie intre 10 si 14 cm de mercur. Aceasta presiune scade apoi foarte rapid si atinge
minima in timpul fazei de repaus a inimii. Presiunea minima, diastolica, variaza intre 6 si 9 cm de
mercur. Aceasta sunt cifre pe care vi le comunica medicul, dumneavoastra atunci cand ca ia tensiunea:
14 cu 8 sau 10 cu 6. Circulatia sangelui variaza dupa tesuturile pe care le deserveste, fiecare organ
avand propriile sale nevoi sanguine. Acest fenomen denumit rezistenta periferica variaza in functie de
vascozitatea sangelui, diametrul sau lungimea vaselor. Astfel, muschii scheletici necesita un debit

21

sanguin adaptat la activitatile lor de moment. Pielea, care indeplineste mai multe functii, printre care
reglarea temperaturii corporale, necesita un debit sanguin de aproape 2,5 litri pe minut. Creierul, are
nevoie de un debit sanguin mai stabil, de ordinul a 0.75 litri pe minut. Debitul sanguin raspunde astfel
exigentilor fiecarui organ si ale miliardelor de celule care compun organismul.

9.Sistemul digestiv

La fel ca oxigenul pe care il respiram, alimentele pe care le ingeram sunt vitale. Alimentatia contine
elementele nutritive esentiale: glucidele, lipidele, proteinele, apa, vitaminele si sarurile minerale.
MancareToate substantele prezente in alimente sunt utilizate de organism, care extrage molecule
asimilabile. Celulele noastre au, cert, capacitatea de a crea noi molecule, pornind de la substante deja
prezente in organism, dar aceasta activitate de sinteza este limitata si insuficienta pentru buna
functionare a organismului. Aproximativ 50 de molecule vitale, cum este glucoza, nu pot fi obtinute
decat prin alimentatie. Aproape toate glucidele pe care le consumam provin din vegetale, exceptie
lactoza din lapte si glicogenul din carne. Glucidele sunt clasificate in doua grupe: simple sau rapide si
complexe sau lente.
Primele sunt constituite dintr-o molecula de glucid (glucoza, fructoza) sau doua (lactoza, zaharoza).
Zaharurile complexe difuzeaza lent in corp. Acestea sunt dintr-un numar mare de molecule de glucide
simple(ex. amidonul si celuloza ).
Celulele organismului nu utilizeaza zaharurile decat sub forma de glucoza. Lanturile lungi de glucide
complexe trebuie deci sa suporte, in timpul digestiei, o degradare enzimatica pentru a fi descompuse in
glucide mai simple. Glucoza este folosita pentru sinteza ATP, o molecula indispensabila nevoilor
energetice ale celulelor. Cand glucidele nu sant prezente in cantitate suficienta, sunt consumate lipidele
si proteinele. O serie de reactii biochimice le transforma atunci in glucoza.
Ca si glucidele, lipidele sunt o importanta sursa de energie pentru corp. Ele contin in principal acizi
grasi. Proteinele trebuie si ele sa figureze in meniurile noastre, pentru ca unele dintre componentele
lor, acizii aminati, sau esentiali, nu pot fi sintetizati de celule. Proteinele ingerate sunt fragmentate in
acizii aminati si asimilate de celulele corpului, care utilizeaza acizii aminati obtinuti pentru a elabora
propriile sale proteine. Proteinele de origine animala, prezente in oua, carne sau lapte, contin cea mai
mare cantitate de acizi aminati esentiali. Cerealele, soia si leguminoasele sunt vegetalele cele mai
bogate in proteine.
Vitaminele sunt substante organice indispensabile pentru buna functionare a organismului. Pana in
prezent au fost inventariate 13. Ele sunt repartizate in doua grupe: vitaminele hidrosolubile (C, B1, B2,
B5, B6, B8, B12, PP) si liposolubile(A, D, E, K). Unele dintre ele, de exemplu D, sunt sintetizate in
cantitate insuficienta de organism si trebuie deci completate prin alimentatie.
22

Sarurile minerale iau parte la numeroase reactii biochimice. Fosforul , calciului, sodiul, potasiul si
magneziul sunt elemente minerale majore, spre deosebire de fier, zinc, mangan, cupru sau iod, grupate
sub denumirea de elemente minore. Iata de ce acestea din urma sunt denumite oligoelemente.
Sistemul digestiv are ca rol transformarea alimentelor si degradarea lor in glucide, lipide, proteine si
alte substante sub o forma asimilabila.
Aparat digestivTotul incepe in cavitatea bucala. Dintii incep procesul de degradare a alimentelor
printr-o actiune mecanica. Glandele salivare impregneaza cu saliva alimentele zdrobite; acestea contin
o enzima, ptialina, care incepe digerarea glucidelor. Limba le impinge spre partea posterioara a gurii.
Hrana, mestecata si fragmentata este transformata intr-o pasta. Acest bol alimentar este apoi inghitit.
Trece prin faringe si coboara prin esofag, ajutat de miscari ritmate ale peretelui acestui conduct.
Odata ajunsa in punga stomacala, hrana este amestecata cu sucul gastric, care contine o cantitate
importanta de acid clorhidric. Acesta sterilizeaza alimentele, distrugand bacteriile si activeaza enzime
ca pepsinogenul, care se transforma in pepsina si ataca proteinele alimentare. Cheagul(labfermentul)
este un alt constituent al sucului gastric, care coaguleaza laptele. Toate acestea elemente activeaza
digestia gastrica, care dureaza doua-patru ore, dupa natura principiilor nutritive. Alimentele sunt
impregnate cu suc gastric si sunt impinse de micile miscari ale musculaturii groase a stomacului. Cand
sunt aproape dizolvate si formeaza aproape o pasta omogena, denumita chim, progreseaza in partea
inferioara a stomacului.
Chimul depaseste apoi pilorul, muschi inelar care se deschide ca o diafragma, scurgandu-se spre
intestine. in duoden, prima parte a intestinului subtire, patrund intai alimentele devenite lichide. Bila si
secretiile pancreatice intra atunci in actiune. Sintetizate de ficat si pancreas, ele se varsa in duoden. si
continua descompunerea chimului in fragmente chimice simple, pe care peretii intestinului vor
absoarbe spre capilare. Glucidele cele mai complexe sunt transformate in zaharuri elementare, lipide in
acizi grasi, proteinele in aminoacizi. Bila faciliteaza actiunea enzimelor care emulsioneaza si
transforma grasimile.
Reziduurile alimentelor patrund apoi in intestinul gros. Depasesc colonul, unde bacterii degradeaza
glucidele complexe restante, mai mult pentru a se hrani decat pentru a contribui la starea noastra de
bine. in aceasta etapa, o fractiune importanta a apei si a sarurilor minerale trece in circulatia sanguina.
Deshidratate, reziduurile sunt dirijate spre rect, unde sunt stocate, apoi sunt evacuate prin anus sub
forma de fecale.
Celulele corpului sunt mari consumatoare de energie. Grasimile, zaharurile si proteinele continute in
alimentele sunt transformate in substante chimice bogate in energie. Celulele recupereaza pentru
propriile lor nevoi o parte din aceasta energie continuta in legaturile intramoleculare. Metabolismul
este caracterizat de reactii de tip anabolic si catabolic. Primele sunt reactii de degradare. Ele sunt
reactii in care se sintetizeaza substante cu structuri complexe pornind de la molecule simple.
Aminoacizii, de exemplu, se asociaza intre ei pentru a da nastere la proteine.
Catabolismul se bazeaza pe principiul invers: elemente complexe sunt degradate in molecule mai
simple.
Prin reactii catabolice tubul digestiv degradeaza hrana pentru a putea fi asimilata in organism.
Reactiile metabolice implica trei etape.

23

In prima, alimentele sunt dizolvate in tubul digestiv cu ajutorul unor secretii bogate in acizi si enzime.
Odata transformate in elemente chimice simple, apoi absorbite, ele sunt transportate de sange spre
celulele tesuturilor.
Cea de a doua etapa are loc in interiorul celulelor. Elementele nutritive asimilate sunt transformate
printr-o serie de reactii anabolice si catabolice in alte molecule.
Cea de a treia etapa implica numai reactii catabolice si are loc in mitocondrii, organite celulare care
joaca rolul de centrala energetica.
Toate reactiile metabolice ale glucidelor implica glucoza. Aceasta este oxidata la bioxid de carbon prin
intermediul a trei procese distincte: glicoliza, ciclul lui Krebs si lanturi de oxido-reducere.
Prin glicoliza, glucoza este degradata, formandu-se acid piruvic si ATP. Acidul piruvic este apoi
transformat in acetil-coezima A.
Ciclul lui Krebs cuprinde o serie de reactii biochimice care duc, de asemenea, la degradarea glucozei.
Aceasta are loc in mitocondrii. Unele dintre produsele de degradare intra apoi in lanturi de oxidoreducere, reactii-cascada care au loc in membrana interna a mitocondriilor si care furnizeaza o mare
cantitate de energie sub forma de ATP.
Glucoza serveste in mare masura la sinteza moleculelor de ATP. Dar cand rezervele de ATP sunt foarte
mari, glucoza este transformata in glicogen si este stocata pentru utilizarea ulterioara.
Cu lipidele se intampla cam acelasi lucru. Odata absorbite de mucoasele intestinale, sunt transportate
in sange, apoi degradate de enzime plasmatice. Sub forma de acizi grasi si de glicerol, ele sunt
recuperate de celule pentru o ultima transformate. Glicerolul este usor convertit in gliceraldehida 3
fosfat, alta molecula intermediara. Transformarea acestuia din urma produce mai putin de jumatate din
energia furnizata de glucoza. Totusi, lipidele, care contin foarte putina apa, reprezinta energia cea mai
concentrata. Iar, in final, randamentul energetic al catabolismului lipidelor este dublu fata de cel ai
degradarii glucozei sau proteinelor, adica 38 de kilojouli pe gram de lipide, fata de 17 kilojouli pe
gram de glucid sau de proteina.

10.Sistemul respirator

Nasul, faringele, traheea, bronhiile si plamanii, sistemul respirator in totalitate, furnizeaza miliardelor
de celule ale organismului nostru oxigenul necesar.
Plamani trahee laringeSistemul respirator alimenteaza corpul cu oxigen si il curata de gaze toxice ca
dioxidul de carbon. Respiratia este o functie vitala a organismului, care nu poate stoca oxigenul, dar
are nevoie de aportul continuu al acestui gaz pentru un numar mare de reactii biochimice. Reactiile de
combustie din interiorul celulelor asigura degradarea alimentelor si producerea de energie.
Aparatul respirator propriu-zis este alcatuit din mai multe structuri. Plamanii sunt deserviti de caile
aeriene superioare. Aerul inspirat pe gura si nas trece prin faringe si laringe inainte de a patrunde in
trahee, flexibila si mobila, lunga de aproximativ de 10 centimetri. in nas, este curatat de particulele de
24

praf mai voluminoase, apoi intra in contact cu peretele traheii. Mucoasa nasului, acoperita de cili, va
propulsa mucusul incarcat de praful din aer spre faringe. Aerul apoi coboara apoi spre bronhii, care ii
conduc in plamani.
Fiecare bronhie deserveste un plaman. Cele 2 bronhii principale iau nastere la extremitatile inferioara a
traheii si se subdivizeaza apoi in conducte mai mici, bronhiole. Bronhiolele constituie conductele
intermediare ale plamanilor si transporta aerul pana la alveolele pulmonare. Aparat respiratorLa acest
nivel aerul ajunge la capilare, la globulele rosii. Oxigenul si gazul carbonic se infiltreaza in capilare
datorita diferentei de presiune partiala care exista intre alveola si vasul sanguin. Trecerea se face din
compartimentul in care presiunea gazoasa este mai mare spre cel in care aceasta e mai mica. Celulele
sanguine au un pigment special, hemoglobina, care are proprietatea de a fixa oxigenul. Acesta este
extras din aer si transportat de sange la inima, apoi spre toate tesuturile organismului, unde este
consumat de celule.
Deseurile gazoase fac drumul invers, trecand de la globulele rosii la alveole si sunt eliminate prin
fluxul de aer expirat.
Aceste miscari de inspiratie si de expiratie sunt posibile datorita contractiei si expansiunii cutiei
toracice. Diafragma, un muschi curb, foarte subtire, situat sub plamani, comanda aceasta miscare cu
ajutorul muschilor intercostali. in timpul unei inspiratii, diafragma si muschii intercostali se contracta.
Coastele se ridica, in timp ce diafragma coboara si se aplatizeaza. Toracele creste ca volum, presiunea
sa interna scade, ceea ce produce un aport de aer din exterior. Plamanii se umfla. In expiratie, muschii
se relaxeaza, coastele coboara si se apropie, in timp ce diafragma isi recapata pozitia curbata, cu
convexitate in sus. Cutia toracica isi reia volumul initial, presiunea sa interna creste, iar aerul pe care il
contine este expulzat: plamanii se golesc.Radiografie plamani
In timpul respiratiei, plamanii sunt lubrifiati de pleura, o membrana transparenta care ii inveleste in
intregime. Cele doua foite pleurale produc o secretie seroasa, denumita lichid pleural, care reduce
frecarea.
Fiecare plaman prezinta scizuri care il impart in lobi. Plamanul stang are scizura oblica si una
orizontala. Acest al treilea lob face plamanul drept mai voluminos. Plamanul stang este mai mic,
pentru a lasa loc inimii.
Ritmul respiratiei este programat de centri nervosi situati in bulbul rahidian. Influxurile parcurg nervii
intercostali si frenici, care stimuleaza diafragmul si muschii intercostali. Activitatea neuronilor este
ciclica, dar constanta. Ea produce 12-18 de respiratii pe minut, inspiratia si expiratia durand in total
aproape 5 secunde.
Respiratia este un act spontan, complex, ale carui ritm si amplitudine pot fi modificate de diferite
elemente exterioare(boala, alcool, somnifere...) care inhiba neuronii implicate.

25

12.Sistemul articular
Oasele scheletului sunt unite prin articulaii. Dei este necesar o articulare solid, n acelai timp,
unele oase trebuie s fie capabile de mobilitate unul n raport cu cellalt. Aceste articulaii ne permit o
gam variat de micri i fac din schelet un sistem foarte mobil.
Articulaiile sunt mparite n dou categorii principale mobile sau sinoviale i fixe sau fibroase.
Articulaiile sinoviale permit o gam larg de micri i sunt delimitate de un nveli numit sinovial.
Mobilitatea articulaiilor fibroase este limitat de prezena esutului fibros. Pe lng aceste dou tipuri,
unele articulaii ale corpului se formeaz ntre os i cartilaj. Deoarece cartilajul este foarte flexibil, el
permite un grad deosebit de micare n absena unei membrane sinoviale. Articulaiile dintre coaste i
stern sunt exemple de articulaii cartilaginoase.
Articulaii sinoviale
Articulaiile sinoviale pot fi, la rndul lor, mprite n funcie de amplitudinea micrii pe care o pot
efectua. Articulaiile cotului i ale genunchiuiui permit micri de flexie i de extensie; articulaiile
semimobile permit micri laterale n toate direciile, deoarece suprafeele articulare sunt aplatizate sau
uor curbate. Exemple de articulaii semimobile se gsesc la nivelul coloanei vertebrale, oasele
pumnului i oasele tarsiene. Articulaiile pivotante de la baza craniului i cea a cotului ntre humerus i
uln sunt tipuri speciale de articulaii n balama care se mic n jurul unui pivot. Articulaia pivotant
a gtului permite micrile de rotaie ale capului, iar cea a cotului asigur rotaia antebraului, fcnd
posibile micri cum ar fi rsucirea unei chei sau a unei urubelnie. Articulaiile care sunt mobile n
toate direciile, cum ar fi cele ale oldului i umrului, sunt denumite articulaii cu suprafee sferice.
Articulaiile degetelor sunt articulaii tipice n balama. Extremitile osoase sunt acoperite cu un
material denumit cartilaj articular. ntreaga articulaie este mprejmuit de un esut fibros rezistent,
denumit capsul articular. Aceasta menine poziia articulaiei, prevenind orice micare anormal. n
interiorul articulaiei, dar nedepind cartilajul articular, se gsete sinoviala. Acesta este un strat de
esut care, uneori, are doar grosimea unei singure celule care formeaz lichidul sinovial, ce permite
micarea i reducerea frecrii. Ea nu este absolut necesar pentru funcionarea normal a articulaiei i
n anumite condiii membrana sinovial este afectat.
Articulaia genunchiului
Articulaia genunchiului este o structur n balama. Extremitatea inferioar a femurului este rotunjita
pentru a permite o optima conexiune cu extremitatea superioar. Suprafeele oaselor sunt acoperite cu
cartilaje.
Pentru a permite stabilitatea i flexibilitatea micrilor n particular se gsesc dou pri cartilaginoase.
Acestea sunt poriunile care sufer leziuni n activiti sportive i pot nsemna intervenie chirurgical.
Suprafeele articulare sunt lubrifiate cu lichid sinovial pentru a asigura micrile articulaiei. Exist, de
asemenea, un lichid numit burse sinoviale, parte din articulaie i are o protecie mpotriva ocurilor
severe.

26

Forta i stabilitatea sunt asigurate de nite benzi fibroase denumite ligamente. Far a mpiedica
micarea genunchiului, aceste ligamente sunt dispuse pe ambele pri i n interiorul articulaiei,
meninndu-i poziia.
Micrile articulaiei genunchiului sunt determinate de muchii coapsei. Muchii anteriori determin
extensia articulaiei (l trag nainte) i cei posteriori fac flexia (l trag napoi). Inseria acestor muchi
se afl pe oasele bazinului i pe femur. La extremitatea inferioar, aceti muchi se unesc pritr-un
tendon fibros, care se prinde pe tibie, trecnd peste articulaia genunchiului.
Pentru prevenirea frecrii dintre articulaie i tendon n timpul micrii, la acest nivel exist un os
inclus n grosimea tendonului, denumit rotula (patela), neataat de restul articulaiei genunchiului. Ea
are micri n sus i n jos raportat la extremitatea inferioar a femurului ce se gasete n cavitatea
articular i este lubrifiat de lichidul sinovial. Exist, de asemenea, nc dou burse cu rol de
absorbie a ocurilor.
Genunchiul este important in mod special la locomoie. Cu fiecare pas, el se ndoaie, permind
micarea nainte a gambei fr a atinge pmntul altfel piciorul ar avea o micare exterioar
datorit tracionrii pelvisului. Dup aceea, are loc extensia genunchiului i piciorul este adus pe
pmnt prin micari ale articulaiei oldului.
Articulaiile fibroase
Articulaiile fibroase le includ pe cele ale coloanei vertebrate, sacrului, craniului i unele din
articulaiile gleznei i pelvisului. Aceste articulaii nu au sinovial; oasele sunt unite printr-un esut
fibros dens, care nu permite dect micri limitate sau nici un tip de micare. Articulaiile coloanei
vertebrate reprezint o excepie, fiind destul de flexibil pentru a permite un anumit grad de mobilitate,
n acelai timp mentinandu-i rolul de susinere al acesteia.

27