A

fost odata ca niciodata, ca daca nu ar fi nu as mai povesti, un alergator de cursa lunga ce

facea, inca de pe vremea cand era el mititel, ceea ce fac toti alergatorii prin insasi natura lor, si
anume, alerga.
Atunci cand de obicei copiii fac primii pasi in viata, el a alergat prima lui cursa contra
cronometru.
Mai intai a inceput sa alerge de parintii sai ascunzandu-se prin gradini sau soproane. Apoi,
mai tarziu, in adolescenta alerga de cei de aceeasi varsta cu el. Alerga de fete, caci ele il
impresionau cu fragilitatea si indemanarea lor. Alerga de baieti, caci ei il intimidau cu lipsa lor
de inhibitii si dezinvoltura.
Asa, intre alergaturi, si-a petrecut alergatorul toata adolescenta, avand ca singuri companioni
cartile tacute care ii umpleau clipele cu povesti si idei minunate. Ajuns la varsta adulta
alergatorul a devenit un individ de succes in lumea in care traia. Isi avea locul lui bine stabilit
in societate dat de vastele-i cunostinte si de rezistenta sa fizica nemaipomenita. Dar, caci iata
chiar si in lumea alergatorilor exista un dar, alergatorul era singur, si chiar mai mult de atat,
uneori se simtea coplesit de insingurare.
Alergatorul nu avea nici cea mai mica problema cu singuratatea, din contra ii fusese alaturi
dintotdeauna, asa ca devenise parte din el, din modalitatea lui de a fi, avand chiar nevoie de ea
pentru a functiona optim, pentru a se reculege, pentru a isi sorta gandurile si sentimentele
zilelor. Insa, desi adora singuratatea si se simtea excelent in acele dupa-amieze lungi de
lectura, muzica si lumina, uneori alergatorul era cuprins, coplesit si covarsit de un sentiment
atoatecuprinzator de insingurare.
In acele momente simtea un gol, o lipsa in el, pe care nu o vedea ca putand fi completata decat
de o alta fiinta umana. Decat de intelegerea altei fiinte, de privirea si zambetele ei. Alergatorul
vedea multe fiinte radiante in jurul lui ce i-ar fi putut umple acest gol, dar din nefericire
pentru el, nu stia cum sa relationeze cu ele, nu stia cum sa aiba o relatie cu ele, nu stia cum sa
existe cu altcineva si din aceste motive mereu sfarsea prin a face exact ceea ce fac alergatorii
cel mai bine, si anume, alerga.
Alerga de toti oamenii din viata lui si de posibilitatile pe care acestia le reprezentau. Partea
trista insa este ca el nu alerga pentru ca fugea, ci alerga pentru ca nu stia o alta modalitate de a
fi, desi isi dorea cu disperare sa aiba si el pe cineva, sa nu mai fie un alergator solitar in lungai cursa prin viata. Uneori se dispretuia pentru lucrurile pe care le simtea, si atunci luau nastere
in el, si mai multe sentimente contradictorii carora nu stia ce sa le faca si care il aruncau intr-o
confuzie profunda.
Insa fara sa stie, fara sa se astepte, exact atunci cand deja se impacase cu soarta lui solitara, un
eveniment insolit si insorit avu loc in viata alergatorului. Isi facu prieteni.
El cel care nu avea stare, cel care mereu se gasea in imposibilitatea de a sta locului o clipa
avea acum prieteni, dar nu orice fel de prieteni, ci prieteni ca el.
Prieteni ce aveau aceleasi pasiuni, care il intelegeau si care ii acordau spatiul de care el parea
a avea nevoie. Cu ei alergatorul a invatat ca si alti oameni sunt ca el, ca si el poate fi cu alti

oameni si ca poate destinul lui nu era sa alerge singur intotdeauna, ca poate uneori si
alergatorii isi gasesc un loc unde sa se odihneasca.