FI BIOGRAFIC

EMIL GRLEANU (1878 1914)

S-a nscut la Iai dintr-o veche familie moldoveneasc.
nc din copilrie l-au ncntat peisajele moldoveneti,
lumea plin de tain a celor care nu cuvnt,
frumuseea basmelor.
Opera sa este alctuit din schie i nuvele. n unele,
Emil Grleanu nfieaz aspecte din viaa rnimii, a
intelectualitii. n culori pline de gingie zugrvete
universul gzelor, plantelor i animalelor. Aceste
povestiri sunt strnse n volumul Din lumea celor care
nu cuvnt. Cartea e dedicata fiicei sale Rodica.
Povestirile lui Emil Grleanu, adevrate poeme in proza, ne-au fcut s trim adnc strile
sufleteti ale vieuitoarelor descrise i nu le-am mai uitat niciodat. Rmn pentru totdeauna
povestea Cprioarei, a Gndcelului, a lui Grivei, a Vulturului sau a Calului in
memoria noastra si apoi le recomandam si fiilor si nepotilor nostri.
Emil Garleanu a dat grai celor care nu cuvanta in acest volum care inchide in el cateva
exemplare din specii diferite, inzestrandu-le cu atribute omenesti, vietati pure si impure, care
misuna, se bucura, se intristeaza, isi povestesc intamplari si necunoscute drame. Acestea sunt
adesea mici tragedii, aparent banale pentru trecator, dar de toata frumusetea pentru artist,
asa cum spunea Ilarie Chendi. Povestirile lui Emil Garleanu sunt adevarate metafore ale
candorii, fragilitatii, dezamagirii opuse unei umanitati abdicate de la conditia ideala si tarata
in animalitate. Spiritul de observatie se impleteste cu duiosia si blandetea, delicatetea
sufleteasca si umanitatea.
Autorul il lasa pe cititor sa reflecteze. Fiecare din povestirile lui poarta un adanc inteles, iar
finalul cuprinde o descriere cu talc care se strecoara pe nesimtite in sufletul cititorului,
facandu-l mai bun, mai intelegator, mai uman. Inaltimea si frumusetea sentimentelor puse pe
seama vietuitoarelor sunt adevarate apeluri la puritate morala.
In unele povestiri, Emil Garleanu pune pe seama micilor vietuitoare avanturi pline de elan
spre mai bine, eforturi uriase de a atinge un tel. Minusculul Gandacel, abia ivit pe lume,
vazand soarele din care credea ca s-a desprins, doreste sa ajunga pana la el. Face uriase
eforturi ca sa urce pe potirul unui crin si cand va ajunge in varf, cu un salt va fi la soare.
Sentimentele si trairile animalelor, care simt ca au imbatranit si devin inutile pe langa
gospodaria omului, sunt surprinse intr-un limbaj simplu, care merge la sufletul cititorului.
Grivei din povestirea cu acelasi nume, batran si bolnav, parasit de toti ai casei, plangea,
plangea, cum plang oamenii cu lacrimi fierbinti, care ii lunecau pe bot si parca-l ardeau.
Noaptea se zbatea in chinuri mari si urla sfasietor. Ca sa nu isi mai indurereze stapanii, a fugit
in padure, unde a murit in spasmele cumplitelor dureri.
Dar cea mai frumoasa si cea mai impresionanta povestire este Caprioara. Aceasta povestire
a facut parte din manualele scolare foarte multi ani. dragostea de mama , dusa firesc pana la
sacrificiu, impresioneaza atat de puternic, incat cel mai adesea lectura se termina cu glasul
tremurat, cu un suspin adanc sau chiar cu ochii umezi si se fixeaza in mintea cititorului,
imposibil de sters vreodata. Sentimentul de dragoste de mama pentru fiinta frageda careia i-a
dat viata, a hranit-o cu laptele ei, i-a purtat grija ocrotindu-o pana acum, o determina sa se
sacrifice pentru a o salva de la o moarte sigura.
Emil Garleanu s-a impus in literatura noastra, fiind inzestrat cu o capacitate de fina si subtila
observatie, cu o mare sensibilitae si delicatete sufleteasca. El a trait parca alaturi de fapturile
pe care le-a descris, privind cel mai adesea din punctul lor de vedere, transmitand si cititorului

aceste trairi pe care le-a redat intr-o maniera inegalabila. Nu este vietuitoare descrisa de el
care sa nu fi primit ceva din caldura dragostei lui. Simtim printre randuri cum i-a vibrat inima
pentru viata lor pusa in primejdie in orice moment. El a fost capabil sa vibreze puternic chiar
si pentru cele mai neinsemnate creaturi ale firii, pentru soarta unei gaze cat un fir de
neghina sau a unui gandacel, asa cum s-ar induiosa pentru soarta oamenilor. Emil Garleanu a
privit cu un ochi foarte atent, atat bucuriile, cat si marile primejdii ce le pandesc viata lor atat
de efemera. Ele se lupta cu obstacolele ce le stau in cale si le-a atribuit uneori rationamente
umane.
Nu trebuie sa fii cat un munte de mare, ca sa poti judeca. Ci de-ai fi cat o neghina, ori cat un
fir de colb, daca ai in capusorul tau scanteia ce cuprinde lumea ti-i de ajuns: stii ce esti, de
unde vii si-ncotro trebuie sa te indrepti. Cu aceste cuvinte ale furnicutei pe care i le adreseaza
unei ganganii din povestirea Cat un fir de neghina se deschide volumul Din lumea celor
care nu cuvanta.
Dramele vietuitoarelor descrise in acest volum sunt asemanatoare cu cele omenesti, pentru ca
soarta poate fi potrivnica si lor, ca si oamenilor. Musculita moare intr-un moment cu totul
neasteptat. Dupa ce se saturase bine, se asezase pe litera rosie a unui ceaslov si a atipit. Dar
popa Gheorghe a intrat in camera suparat.
Repede, cu o miscare iute, sfintia sa inchide ceaslovul si-l arunca la loc, in dulap.
Iar in mijlocul slovei rosii, musculita, strivita, se facu una cu hartia, tocmai in clipa cand, mai
adormita, izbutise sa-si statorniceasca in capsorul ei un gand: Ce bine e sa traiesti si sa mori
satula!. Ca in toate povestirile si aici simti prezenta autorului. Povestitorul se comprima la
dimensiunile musculitei pentru a resimti ceara picurata pe colturile ceaslovului ca pe niste
pereti.(Tudor Vianu)
Asemenea musculitei, carabusul din povestirea Saracutul isi va gasi sfarsitul tocmai cand se
considera iesit din primejdie. Luat pe sus de un vartej si lasat in mijlocul unui drum de tara, pe
langa el trec mari primejdii, un cocos, un curcan si un paun si pentru fiecare si-a simtit
sfarsitul aproape. Cand a intalnit si un pui de sturz si-a zis: Ei! De asa paseri mici, mai de
seama mea, mi-i drag si mie si chiar se gandea sa ii dea buna ziua. Dar sturzul a apucat
carabusul cu lacomie si hap ! hap! L-a inghitit, gata sa se inece cu el. De pe gard, o vrabie
cu puisorii ei si-au luat zborul, ducand cu ei o invatatura mai mult.
Si lumea pasarilor de prada este prezentata zbatandu-se intre satisfactiile vietii si primejdiile
mortii.
Vulturul, din povestirea cu acelasi nume, se simte puternic si stapanitor al vazduhului de la
inaltimea caruia priveste lumea de jos. Se simte imbatat de aerul racoros pe care il soarbe si
de atata putere, se considera stapanul a tot ce vede inaintea lui, dar intorcandu-se spre cuib, l-a
atins un glont al unui vanator si i-a ranit o aripa. S-a rostogolit de cateva ori prin aer si a cazut
printre brazi, agatandu-se de o creanga a unui brad. La radacina acestuia era un caprior care
privea linistit.
Iar vulturul simte ca-i pierdut, ca puterile il parasesc. O ura strasnica il cuprinde: parca ar
dori sa se stinga toata lumea o data cu dansul. Se lasa sa pice drept peste caprior si cu cea din
urma putere, ii infige gheara in ochiul curat si umed.
In vreme ce capriorul se scutura si fuge, nauc de spaima si de durere, pasarea cade moarta, cu
ghearele stranse, cu ochii inchisi.
Vulturul d-lui Garleanu, cu zborul sau maret, cu tragica-i cadere si si cu ghiarele infipte in
ochii nevinovatului caprior, este un poem intreg. (Ilarie Chendi)
La fel isi gaseste sfarsitul si o turturica din povestirea Nedespartire, ce-si luase zborul intr-o
toamna, intr-un stol, spre tarile calde. Un glonte a lovit-o mortal si a cazut in rau, purtand-o la
vale. Perechea stinghera se desprinde din stol si se roteste deasupra apei, urmandu-si
perechea, ca un simbol al vesnicei iubiri. Povestirea aceasta ne aminteste de motivul
popular al turturelei ramasa stinghera.
E plina de duiosie soarta unei frunze din povestirea Frunza pe care o avem sub ochii nostri
de cand a aparut. Tot sub ochii nostri a crescut in razele soarelui si in picaturile de ploaie,

dand adapost unui scatiu. Si-a gasit sfarsitul lovita chiar de aripa acestuia.
Cu emotie infinita si cu multa bonomie, uneori simtindu-l inlacrimat, scriitorul a surprins
contrastul dintre armonia naturii si tragediile de-o clipa.
Marta, calul orb, din povestirea Parasita, cade in prapastie si peste trupul zdrobit se apleaca
manunchiurile inalte de cimbru salbatic. Este aici mult lirism in cadrul bogat al naturii care
cuprinde in sanul ei tragedia Martei. ...malul se desprinse mai intai domol, rasturnand-o pe o
coasta, apoi se surpa dintr-o data, repede, la vale, rostogolind-o pana in adanc, oprind-o
tocmai pe un damb dedesuptul caruia fierbea paraul. Si vantul, care sufla printre malurile
prapastiei, curgand si dansul ca o apa, apleca manunchiurile inalte ale cimbrului salbatec peste
trupul ei zdrobit.
Povestirile lui Emil Garleanu sunt adevarate metafore ale candorii, fragilitatii, dezamagirii
opuse unei umanitati abdicate de la conditia ideala si tarata in animalitate. Spiritul de
observatie se impleteste cu duiosia si blandetea, delicatetea sufleteasca si umanitatea.
Autorul nu tradeaza vreo intentie de a instrui, de a obtine vreo morala, ci se retrage la partea
pur artistica., asa cum noteaza Tudor Vianu.
Autorul il lasa pe cititor sa reflecteze. Fiecare din povestirile lui poarta un adanc inteles, iar
finalul cuprinde o descriere cu talc care se strecoara pe nesimtite in sufletul cititorului,
facandu-l mai bun, mai intelegator, mai uman. Inaltimea si frumusetea sentimentelor puse pe
seama vietuitoarelor sunt adevarate apeluri la puritate morala.
In unele povestiri, Emil Garleanu pune pe seama micilor vietuitoare avanturi pline de elan
spre mai bine, eforturi uriase de a atinge un tel. Minusculul Gandacel, abia ivit pe lume,
vazand soarele din care credea ca s-a desprins, doreste sa ajunga pana la el. Face uriase
eforturi ca sa urce pe potirul unui crin si cand va ajunge in varf, cu un salt va fi la soare.
Si a mers voinicelul, a mers. Mult sa fi mers.Se uita in jos si-l cuprinse ameteala. Privi in sus
si se cutremura. Ce nu facuse nici un sfert din sfertul drumului. Puterile ii cam slabisera, dar
nu se lasa. Inca vreo cativa pasi, si ici, deasupra, parca se intruchipa o frunzisoara latareata, ca
o prispa. Acolo o sa se odihneasca. Si iar purcese la drum; si umbla si umbla, baiete; si de abia
ajunse. Iar cand a poposit, ud de sudoare, ca parea o picatura de roua, bulgarele de aur,
scapatase de amiaza. Si gandacelul, increzator in puterile sale, isi va relua drumul in ziua
urmatoare.
In povestirea Mai sus, ciocarlia intruchipeaza acelasi delicat optimism, bucuria de viata si
avantul spre inaltimi. Avantul ei ne suna ca un averisment : trebuie sa cunoastem limitele,
altfel poate sa se intoarca impotriva celui ce cuteaza nemasurat. In avantul spre inaltimi,
ciocarlia canta fericita, dar epuizarea ii aduce sfarsitul.
Si-n vreme ce, smulgandu-se, nebun de fericire, glasul se-nalta singur, tremurator si
dumnezeiesc de dulce, in inalt, trupul cade ca un bulgare de tarana spre pamant.
Sentimentele si trairile animalelor, care simt ca au imbatranit si devin inutile pe langa
gospodaria omului, sunt surprinse intr-un limbaj simplu, care merge la sufletul cititorului.
Grivei din povestirea cu acelasi nume, batran si bolnav, parasit de toti ai casei, plangea,
plangea, cum plang oamenii cu lacrimi fierbinti, care ii lunecau pe bot si parca-l ardeau.
Noaptea se zbatea in chinuri mari si urla sfasietor. Ca sa nu isi mai indurereze stapanii, a fugit
in padure, unde a murit in spasmele cumplitelor dureri.
Dar cea mai frumoasa si cea mai impresionanta povestire este Caprioara. Aceasta povestire
a facut parte din manualele scolare foarte multi ani. dragostea de mama , dusa firesc pana la
sacrificiu, impresioneaza atat de puternic, incat cel mai adesea lectura se termina cu glasul
tremurat, cu un suspin adanc sau chiar cu ochii umezi si se fixeaza in mintea cititorului,
imposibil de sters vreodata. Sentimentul de dragoste de mama pentru fiinta frageda careia i-a
dat viata, a hranit-o cu laptele ei, i-a purtat grija ocrotindu-o pana acum, o determina sa se
sacrifice pentru a o salva de la o moarte sigura.