Shakespeare. Sonnets. RStefanescu. CLP PDF

William Shakespeare
Sonnets. Sonete
Translated into Romanian by
Radu Ştefănescu
ISBN 978-606-760-001-8
© The University of Bucharest

© Radu Ştefănescu
Cover, Illustrations and Overall Layout
Lidia Vianu
Editor: Violeta Baroană
Sub-editing: Alexandra Ţucă
Proofreading: Violeta Baroană
IT Expertise: Simona Sămulescu, Cristian Vîjea
Publicity: Violeta Baroană
Translated into Romanian by
Radu Ştefănescu
William Shakespeare
Sonnets. Sonete. Parallel Texts.
Translated into Romanian by Radu Ştefănescu
1
Contents
1. From fairest creatures we desire increase p. 9

2. When forty winters shall besiege thy brow p. 10
3. When forty winters shall besiege thy brow p. 11
4. Unthrifty loveliness, why dost thou spend p. 13
5. Those hours, that with gentle work did frame p. 14
6. Then let not winter’s ragged hand deface p. 15
7. Lo! in the orient when the gracious light p. 17
8. Music to hear, why hear’st thou music sadly? p. 18
9. Is it for fear to wet a widow’s eye p. 19
10. For shame deny that thou bear’st love to any p. 21
11. As fast as thou shalt wane, so fast thou grow’st p. 22
12. When I do count the clock that tells the time p. 23
13. O! that you were your self; but, love, you are p. 25
14. Not from the stars do I my judgement pluck p. 26
15. When I consider every thing that grows p. 27
16. But wherefore do not you a mightier way p. 29
William Shakespeare
2
17. Who will believe my verse in time to come p. 31
18. Shall I compare thee to a summer’s day? p. 32
19. Devouring Time, blunt thou the lion’s paws p. 33
20. A woman’s face with nature’s own hand painted p. 34
21. So is it not with me as with that Muse p. 35
22. My glass shall not persuade me I am old p. 36
23. As an unperfect actor on the stage p. 38
24. Mine eye hath play’d the painter and hath steel’d p. 39
25. Let those who are in favour with their stars p. 40
26. Lord of my love, to whom in vassalage p. 42
27. Weary with toil, I haste me to my bed p. 43
28. How can I then return in happy plight p. 44
29. When in disgrace with fortune and men’s eyes p. 46
30. When to the sessions of sweet silent thought p. 47
31. Thy bosom is endeared with all hearts p. 48
32. If thou survive my well-contented day p. 50
33. Full many a glorious morning have I seen p. 51
34. Why didst thou promise such a beauteous day p. 52
35. No more be grieved at that which thou hast done p. 54
36. Let me confess that we two must be twain p. 55
37. As a decrepit father takes delight p. 56
38. How can my muse want subject to invent p. 58
39. O! how thy worth with manners may I sing p. 59
40. Take all my loves, my love, yea take them all p. 60
41. Those pretty wrongs that liberty commits p. 62
42. That thou hast her it is not all my grief p. 63
William Shakespeare
3
43. When most I wink, then do mine eyes best see p. 64
44. If the dull substance of my flesh were thought p. 66
45. The other two, slight air, and purging fire p. 67
46. Mine eye and heart are at a mortal war p. 69
47. Betwixt mine eye and heart a league is took p. 70
48. How careful was I when I took my way p. 71
49. Against that time, if ever that time come p. 73
50. How heavy do I journey on the way p. 74
51. Thus can my love excuse the slow offence p. 75
52. So am I as the rich, whose blessed key p. 77
53. What is your substance, whereof are you made p. 78
54. O! how much more doth beauty beauteous seem p. 79
55. Not marble, nor the gilded monuments p. 81
56. Sweet love, renew thy force; be it not said p. 82
57. Being your slave what should I do but tend p. 83
58. That god forbid, that made me first your slave p. 85
59. If there be nothing new, but that which is p. 86
60. Like as the waves make towards the pebbled shore p. 87
61. Is it thy will, thy image should keep open p. 88
62. Sin of self-love possesseth all mine eye p. 90
63. Against my love shall be as I am now p. 91
64. When I have seen by Time’s fell hand defac’d p. 93
65. Since brass, nor stone, nor earth, nor boundless sea p. 94
66. Tired with all these, for restful death I cry p. 95
67. Ah! wherefore with infection should he live p. 97
68. Thus is his cheek the map of days outworn p. 98
69. Those parts of thee that the world’s eye doth view p. 99
William Shakespeare
4
70. That thou art blamed shall not be thy defect p. 101
71. No longer mourn for me when I am dead p. 102
72. O! lest the world should task you to recite p. 103
73. That time of year thou mayst in me behold p. 105
74. But be contented when that fell arrest p. 106
75. So are you to my thoughts as food to life p. 107
76. Why is my verse so barren of new pride p. 109
77. Thy glass will show thee how thy beauties wear p. 110
78. So oft have I invoked thee for my muse p. 111
79. Whilst I alone did call upon thy aid p. 113
80. O how I faint when I of you do write p. 114
81. Or I shall live, your epitaph to make p. 115
82. I grant thou wert not married to my muse p. 117
83. I never saw that you did painting need p. 18
84. Who is it that says most, which can say more p. 119
85. My tongue-tied muse in manners holds her still p. 121
86. Was it the proud full sail of his great verse p. 122
87. Farewell, thou art too dear for my possessing p. 123
88. When thou shalt be disposed to set me light p. 125
89. Say that thou didst forsake me for some fault p. 126
90. Then hate me when thou wilt, if ever, now p. 127
91. Some glory in their birth, some in their skill p. 129
92. But do thy worst to steal thyself away p. 130
93. So shall I live, supposing thou art true p. 131
94. They that have power to hurt and will do none p. 133
95. How sweet and lovely dost thou make the shame p. 134
96. Some say thy fault is youth, some wantonness p. 135
William Shakespeare
5
97. How like a winter hath my absence been p. 137
98. From you have I been absent in the spring p. 138
99. The forward violet thus did I chide p. 139
100. Where art thou, Muse, that thou forget’st so long p. 141
101. O truant Muse, what shall be thy amends p. 142
102. My love is strengthen’d, though more weak in seeming p. 143
103. Alack, what poverty my Muse brings forth p. 145
104. To me, fair friend, you never can be old p. 146
105. Let not my love be call’d idolatry p. 147
106. When in the chronicle of wasted time p. 149
107. Not mine own fears, nor the prophetic soul p. 150
108. What’s in the brain that ink may character p. 151
109. O, never say that I was false of heart p. 152
110. Alas, ‘tis true I have gone here and there p. 154
111. O, for my sake do you with Fortune chide p. 155
112. Your love and pity doth the impression fill p. 156
113. Since I left you, mine eye is in my mind p. 158
114. Or whether doth my mind, being crown’d with you p. 159
115. Those lines that I before have writ do lie p. 160
116. Let me not to the marriage of true minds p. 162
117. Accuse me thus: that I have scanted all p. 163
118. Like as, to make our appetites more keen p. 164
119. What potions have I drunk of Siren tears p. 166
120. That you were once unkind befriends me now p. 167
121. ‘Tis better to be vile than vile esteem’d p. 168
122. Thy gift, thy tables, are within my brain p. 170
123. No, Time, thou shalt not boast that I do change p. 171
William Shakespeare
6
124. If my dear love were but the child of state p. 172
125. Were ‘t aught to me I bore the canopy p. 174
126. O thou, my lovely boy, who in thy power p. 175
127. In the old age black was not counted fair p. 176
128. How oft, when thou, my music, music play’st p. 178
129. The expense of spirit in a waste of shame p. 179
130. My mistress’ eyes are nothing like the sun p. 180
131. Thou art as tyrannous, so as thou art p. 182
132. Thine eyes I love, and they, as pitying me p. 183
133. Beshrew that heart that makes my heart to groan p. 184
134. So, now I have confess’d that he is thine p. 186
135. Whoever hath her wish, thou hast thy ‘Will’ p. 187
136. If thy soul check thee that I come so near p. 188
137. Thou blind fool, Love, what dost thou to mine eyes p. 190
138. When my love swears that she is made of truth p. 191
139. O, call not me to justify the wrong p. 192
140. Be wise as thou art cruel; do not press p. 194
141. In faith, I do not love thee with mine eyes p. 195
142. Love is my sin and thy dear virtue hate p. 196
143. Lo! as a careful housewife runs to catch p. 198
144. Two loves I have of comfort and despair p. 199
145. Those lips that Love’s own hand did make p. 200
146. Poor soul, the centre of my sinful earth p. 202
147. My love is as a fever, longing still p. 203
148. O me, what eyes hath Love put in my head p. 204
149. Canst thou, O cruel! say I love thee not p. 206
150. O, from what power hast thou this powerful might p. 207
William Shakespeare
7
151. Love is too young to know what conscience is p. 208
152. In loving thee thou know’st I am forsworn p. 210
153. Cupid laid by his brand and fell asleep p. 211
154. The little Love-god lying once asleep p. 212
William Shakespeare
8
William Shakespeare
9
I Sonet 1
From fairest creatures we desire increase, Îi vrem pe cei frumoşi rodind, am vrea
That thereby beauty’s rose might never die, Un trandafir, când toamna îl apleacă,
But as the riper should by time decease, Dar încă-i viu, să lase-n urma sa
His tender heir might bear his memory: Parfum, culori, în muguri noi să treacă.
But thou contracted to thine own bright eyes, Dar tu, ce doar în ochii-ţi dulci priveşti
Feed’st thy light’s flame with self-substantial fuel, Şi laşi doar focul lor să te desfete
Making a famine where abundance lies, Îţi eşti duşman… Bogat te crezi? Nu eşti,
Thy self thy foe, to thy sweet self too cruel: Comoara-ţi furi de unul singur, biete.
Thou that art now the world’s fresh ornament, Tu, hărăzit acestei lumi podoabă
And only herald to the gaudy spring, Eşti solul unei primăveri ce minte.
Within thine own bud buriest thy content, Păcat de rodul risipit cu grabă
And, tender churl, mak’st waste in niggarding: Şi ars cu lăcomie înainte.
Pity the world, or else this glutton be, Trezeşte-te, nu te lăsa-ngropat
To eat the world’s due, by the grave and thee. Cu tot cu har, cât nu te-ai semănat.
William Shakespeare
10
II Sonet 2
When forty winters shall besiege thy brow, Când patruzeci de ierni te vor brăzda
And dig deep trenches in thy beauty’s field, Şi-ţi va apune fala juvenilă,
Thy youth’s proud livery so gazed on now, A tinereţii haină-ţi va părea
Will be a totter’d weed of small worth held: O vechitură: ai să-ţi plângi de milă.
Then being asked, where all thy beauty lies, Vei fi-ntrebat: “Averea unde-o ţii?”,
Where all the treasure of thy lusty days, Vor da răspuns adâncile găvane
To say, within thine own deep sunken eyes, Ce-ţi îngropară fruntea: “Chiar aci”!
Were an all-eating shame, and thriftless praise. Dar îţi va fi ruşine, o, sărmane.
How much more praise deserv’d thy beauty’s use, Cu mult mai lesne bătrâneţea ta
If thou couldst answer ‘This fair child of mine Va fi iertată, dacă vei răspunde:
Shall sum my count, and make my old excuse,’ “Priveşte-acest copil, mă va purta:
Proving his beauty by succession thine! Acolo sunt, pe el întreabă-l unde.”
This were to be new made when thou art old, Şi sânge cald prin venele-ngheţate
And see thy blood warm when thou feel’st it cold. Va curge-atunci când moartea-ţi râde-n spate.
William Shakespeare
11
III Sonet 3
Look in thy glass and tell the face thou viewest Priveşte-te în ochi: o faţă nouă
Now is the time that face should form another; De-ai zămisli, când asta se destramă,
Whose fresh repair if now thou not renewest, Te vei găsi la fel în amândouă.
Thou dost beguile the world, unbless some mother. Nefericeşti o viitoare mamă,
For where is she so fair whose unear’d womb De mai aştepţi! Nu-i nicăieri hambar
Disdains the tillage of thy husbandry? Atât de plin, să nu viseze grâu,
Or who is he so fond will be the tomb Şi nici aşa nebun un grădinar
Of his self-love, to stop posterity? Să-mprăştie sămânţa în pârâu.
Thou art thy mother’s glass and she in thee Tu eşti oglinda mamei tale încă,
Calls back the lovely April of her prime; Al tinereţii ei de-April tezaur,
So thou through windows of thine age shalt see, La fel şi tu, în apa ei adâncă
Despite of wrinkles this thy golden time. Priveşti ‘napoi, spre anii cei de aur:
But if thou live, remember’d not to be, De chip lipsit când singur eşti, murind,
Die single and thine image dies with thee. Oglinzile din tine se desprind.
William Shakespeare
12
Arthur Hughes
William Shakespeare
13
IV Sonet 4
Unthrifty loveliness, why dost thou spend Frumos nesăbuit, copil căzut
Upon thy self thy beauty’s legacy? În patimi egoiste, moştenirea
Nature’s bequest gives nothing, but doth lend, De ce ţi-o risipeşti? Un împrumut
And being frank she lends to those are free: E tot ce dă, şi doar vremelnic, Firea.
Then, beauteous niggard, why dost thou abuse De ce întreci în cheltuieli măsura
The bounteous largess given thee to give? Şi iroseşti în patimi ce ţi-e dat?
Profitless usurer, why dost thou use Avut nemăsurat e picătura:
So great a sum of sums, yet canst not live? Nimic nu e etern, nu eşti bogat.
For having traffic with thy self alone, Te zăvorăşti, spre-a te-mplini în reci
Thou of thy self thy sweet self dost deceive: Îmbrăţişări: în tine se-amăgeşte
Then how when nature calls thee to be gone, Un eu pervers... Ce laşi atunci când pleci
What acceptable audit canst thou leave? Moştenitorilor? Nimic, fireşte:
Thy unused beauty must be tombed with thee, Lumina ta se stinge în pământ
Which, used, lives th’ executor to be. Cu tine-odat’, în ultimul cuvânt.
William Shakespeare
14
V Sonet 5
Those hours, that with gentle work did frame Acelaşi soare bun ce o răsfaţă,
The lovely gaze where every eye doth dwell, Şi scaldă-n dulcea lui lumină floarea,
Will play the tyrants to the very same Îi va sluţi cândva plăpânda faţă,
And that unfair which fairly doth excel; Ca un tiran, tăindu-i respirarea
For never-resting time leads summer on Cu toamne lungi, spre iarnă s-o târască,
To hideous winter, and confounds him there; Acolo unde frunzele uscate
Sap checked with frost, and lusty leaves quite gone, Se vor întoarce-n criptele de iască
Beauty o’er-snowed and bareness every where: Să doarmă somn de ger... Şi dacă poate
Then were not summer’s distillation left, Pe un pervaz, îţi pare că-ntr-o vază
A liquid prisoner pent in walls of glass, O floare-a lăcrimat, să ştii, e-agheasma
Beauty’s effect with beauty were bereft, Pereţilor de sticlă, ce păstrează
Nor it, nor no remembrance what it was: Ca un reproş, din trupul scurs, mireasma:
But flowers distill’d, though they with winter meet, Căci viaţa ei, deşi de chip s-a rupt,
Leese but their show; their substance still lives sweet. Musteşte încă, dulce, dedesubt.
William Shakespeare
15
VI Sonet 6
Then let not winter’s ragged hand deface, Când iernile oribile veşminte
In thee thy summer, ere thou be distilled: Pe trupul verii tale vor să pună,
Make sweet some vial; treasure thou some place Să-ţi distilezi esenţa înainte
With beauty’s treasure ere it be self-killed. Ca farmecu-i lăuntric să apună,
That use is not forbidden usury, Şi toarn-o într-un vas ce răsplăteşte
Which happies those that pay the willing loan; Pe cei ce îl deschid, cu un profit:
That’s for thy self to breed another thee, Căci dăruind în el, bogatul creşte,
Or ten times happier, be it ten for one; Copiii dând dobândă înzecit,
Ten times thy self were happier than thou art, Şi tot de zece ori mai vesel trece,
If ten of thine ten times refigured thee: Nepăsător, de moartea cea perfidă;
Then what could death do if thou shouldst depart, Când laşi posterităţii chipuri zece
Leaving thee living in posterity? Mai ştie ea pe care să-l ucidă?
Be not self-willed, for thou art much too fair Frumos rămâi, şi nu festin de viermi:
To be death’s conquest and make worms thine heir. Strecoară-te-n copiii tăi eterni.
William Shakespeare
16
Marc Chagall: Romeo and Juliet

William Shakespeare
17
VII Sonet 7
Lo! in the orient when the gracious light O, uită-te cum se ridică Soare
Lifts up his burning head, each under eye În glorie, din pronia eternă,
Doth homage to his new-appearing sight, Şi-aprinde zi, iar dedesubt, popoare
Serving with looks his sacred majesty; De muritori în humă se prosternă.
And having climbed the steep-up heavenly hill, O, uită-te, celestele coline
Resembling strong youth in his middle age, Din bolţile luminii cum le-atinge,
Yet mortal looks adore his beauty still, Şi-i tânăr încă-n mâna care ţine
Attending on his golden pilgrimage: De frâiele amiezii, când se stinge
But when from highmost pitch, with weary car, Abia simţit, în urmă-i, răsuflarea:
Like feeble age, he reeleth from the day, Deşi e sus, în aurul din rază,
The eyes, ‘fore duteous, now converted are O umbră din apus ‘i-apleacă zarea,
From his low tract, and look another way: Îngenunchind. Şi-i noapte ce urmează.
So thou, thyself outgoing in thy noon De fiu lipsit, deşi ajuns pe culme,
Unlooked on diest unless thou get a son. Şi tu la fel muri-vei, fără urme.
William Shakespeare
18
VIII Sonet 8
Music to hear, why hear’st thou music sadly? Îmi pari mâhnit, deşi o alăută
Sweets with sweets war not, joy delights in joy: Îţi mângâie auzul. Te apasă
Why lov’st thou that which thou receiv’st not gladly, Această armonie? Mai plăcută
Or else receiv’st with pleasure thine annoy? E leneşa cădere în angoasă?
If the true concord of well-tuned sounds, Şi totuşi dacă blândele-i solii
By unions married, do offend thine ear, Te plictisesc ori ţi se par caduce,
They do but sweetly chide thee, who confounds E pentru că-i mai lesne să te ţii
In singleness the parts that thou shouldst bear. Departe de ce singur nu poţi duce.
Mark how one string, sweet husband to another, Mai bine-ascultă notele cum cresc
Strikes each in each by mutual ordering; Din magice vibraţii reciproce,
Resembling sire and child and happy mother, În partituri distincte, şi lipesc,
Who, all in one, one pleasing note do sing: Bărbat, femeie şi copil, o voce
Whose speechless song being many, seeming one, Şoptindu-ţi: “Surghiunit într-unul
Sings this to thee: ‘Thou single wilt prove none.’ Şi logodit cu moartea stă nebunul.”
William Shakespeare
19
IX Sonet 9
Is it for fear to wet a widow’s eye, Tu ai ales acum singurătatea

That thou consum’st thy self in single life? De-a văduvei jelanie să scapi?
Ah! if thou issueless shalt hap to die, Dar când se va-ntâmpla să mori, cetatea
The world will wail thee like a makeless wife; Te va jeli la fel, şi nu încapi
The world will be thy widow and still weep Decât zădărniciei, care curmă
That thou no form of thee hast left behind, În spiţa ta, imaginea. Nevasta
When every private widow well may keep Ţi-ar fi păstrat în trup de plod o urmă:
By children’s eyes, her husband’s shape in mind: Plecând, o iei cu tine şi pe asta.
Look what an unthrift in the world doth spend Sămânţa risipită-i desfrânare;
Shifts but his place, for still the world enjoys it; Din ce-i e dat, nedăruind în loc,
But beauty’s waste hath in the world an end, Frumosu-şi ia doar faima rea pe care
And kept unused the user so destroys it. O va sădi-n al criptelor soroc.
No love toward others in that bosom sits Când nu-ţi iubeşte inima, socoate
That on himself such murd’rous shame commits. Că-n tine ai ucis o alta, poate.
William Shakespeare
20
Marc Chagall
William Shakespeare
21
X Sonet 10
For shame deny that thou bear’st love to any, În mulţi te risipeşti, când îi provoci,
Who for thy self art so unprovident. Ruşine n-ai: îl ai pe vino-ncoace.
Grant, if thou wilt, thou art beloved of many, Dar recunoaşte, răule, te joci,
But that thou none lov’st is most evident: Şi-i limpede că nimeni nu-ţi mai place.
For thou art so possessed with murderous hate, O patimă ce-n tine unelteşte
That ‘gainst thy self thou stick’st not to conspire, Îţi ruinează farmecul, lascivă,
Seeking that beauteous roof to ruinate Cu furia desfrâului, şi-opreşte
Which to repair should be thy chief desire. A firii zămislire, deopotrivă.
O! change thy thought, that I may change my mind: Te schimbă dar, de vrei să fiu al tău,
Shall hate be fairer lodged than gentle love? Şi dă-i din nou iubirii ‘ntâietate
Be, as thy presence is, gracious and kind, În faţa urii; sau măcar, prea rău
Or to thyself at least kind-hearted prove: Încearc-a nu mai fi cu tine. Poate,
Make thee another self for love of me, Din dragoste de mine renăscând,
That beauty still may live in thine or thee. Splendori uitate-or reveni, curând.
William Shakespeare
22
XI Sonet 11
As fast as thou shalt wane, so fast thou grow’st Cu cât decazi, cu-atât mai tânăr creşti
In one of thine, from that which thou departest; În fiul tău, de care te separi:
And that fresh blood which youngly thou bestow’st, În sângele pe care-l dăruieşti
Thou mayst call thine when thou from youth convertest. Te-oi recunoaşte, altul să răsari.
Herein lives wisdom, beauty, and increase; Aşa trăieşti, prin fii şi prin nepoţi,
Without this folly, age, and cold decay: Aşa prinzi rădăcini, nu-n burlăcie;
If all were minded so, the times should cease De ar gândi la fel ca tine toţi,
And threescore year would make the world away. S-ar stinge Lumea…Ducă-se-n pustie
Let those whom nature hath not made for store, Cel sterp, hidos şi rău de la Natură,
Harsh, featureless, and rude, barrenly perish: În urmă e, dar primul să dispară!
Look whom she best endow’d, she gave the more; Vezi, Firea doar de cei bogaţi se-ndură;
Which bounteous gift thou shouldst in bounty cherish: Sămânţă dă-i, şi-ogoarele îi ară:
She carv’d thee for her seal, and meant thereby, Cu harul Ei, desparte-te de moarte,
Thou shouldst print more, not let that copy die. Şi du-i pecetea-aleasă mai departe…
William Shakespeare
23
XII Sonet 12
When I do count the clock that tells the time, Când orologiul muşcă din secundă,
And see the brave day sunk in hideous night; Şi trupul crud al florii îl răpune,
When I behold the violet past prime, Când zorile în neguri le cufundă,
And sable curls, all silvered o’er with white; Şi-ncărunţeşte plete de tăciune,
When lofty trees I see barren of leaves, Când plopi trufaşi, ce-au ocrotit de soare
Which erst from heat did canopy the herd, Cirezile, de frunze se dezbracă,
And summer’s green all girded up in sheaves, Şi verdele de mai, cu resemnare,
Borne on the bier with white and bristly beard, Pe catafalcul spicelor se-apleacă,
Then of thy beauty do I question make, Mă-ntreb de ştii cum va veni, firească,
That thou among the wastes of time must go, Eclipsa frumuseţii ce dezmiardă
Since sweets and beauties do themselves forsake Fiinţa ta, ca-n alt vlăstar să crească,
And die as fast as they see others grow; De ai urmaşi. Nu-i învăţat să piardă
And nothing ‘gainst Time’s scythe can make defence Eternul Timp, dar crudele-i porunci
Save breed, to brave him when he takes thee hence. Le poţi desfide împăcat atunci.
William Shakespeare
24
Salvador Dali: Romeo and Juliet

William Shakespeare
25
XIII Sonet 13
O! that you were your self; but, love, you are O, tare-ai vrea neschimbător să treci,
No longer yours, than you your self here live: Prietene… dar trăitor în luturi,
Against this coming end you should prepare, Nu ţi-e îngăduit: te-nsoară deci,
And your sweet semblance to some other give: Şi dăruieşte-ţi alte începuturi.
So should that beauty which you hold in lease Căci doar aşa va şti frumosu-ţi chip
Find no determination; then you were Ce Firea-ţi hotărî, să-şi recunoască
Yourself again, after yourself’s decease, Esenţele, şi dulcele-arhetip
When your sweet issue your sweet form should bear. Când vei pleca, în forme noi să crească.
Who lets so fair a house fall to decay, Nu-i nimeni în paragină să-şi lase
Which husbandry in honour might uphold, Castelul şi-al familiei avut,
Against the stormy gusts of winter’s day Când iarna cu furtuni nesăţioase
And barren rage of death’s eternal cold? Izbeşte crunt în porţi. Vlăstaru-i scut
O! none but unthrifts. Dear my love, you know, Şi casă veşniciei… Fiu, odată,
You had a father: let your son say so. Să ai urmaşi ţi-e dat! Acum fii tată.
William Shakespeare
26
XIV Sonet 14
Not from the stars do I my judgement pluck; Mă cred un soi de astrolog, deşi
And yet methinks I have Astronomy, Înţelepciunea bolta nu mi-o-ndrumă,
But not to tell of good or evil luck, Şi nu prezic de ghinioane şi
Of plagues, of dearths, or seasons’ quality; De rodul toamnelor, de ploaie, ciumă,
Nor can I fortune to brief minutes tell, De foamete, de viaţa-n amănunt
Pointing to each his thunder, rain and wind, A prinţilor, de şansă, bogăţie,
Or say with princes if it shall go well De tunet, ploi, de toate câte sunt.
By oft predict that I in heaven find: Stiinţa-mi trag din cerul care ştie:
But from thine eyes my knowledge I derive, Din ochii tăi… Ei stele fixe mi-s,
And, constant stars, in them I read such art Şi viitorul îl citesc mai viu,
As truth and beauty shall together thrive, În adevărul ce în ei s-a-nchis,
If from thyself, to store thou wouldst convert; Şi-i frate cu lumina... Dar un fiu
Or else of thee this I prognosticate: De n-o să ai când vei muri, prezic,
Thy end is truth’s and beauty’s doom and date. Din toate astea n-o mai fi nimic.
William Shakespeare
27
XV Sonet 15
When I consider every thing that grows Când văd cum dau ‘napoi acei ce cresc
Holds in perfection but a little moment, Sau cât de scurt în glorie exultă,
That this huge stage presenteth nought but shows Şi-afară de spectacolul ceresc
Whereon the stars in secret influence comment; Nu au nimic, şi-o stea le scrie,-ocultă,
When I perceive that men as plants increase, Destinele; cum ei privesc în sus
Cheered and checked even by the self-same sky, Ca iarba, însetaţi de-acelaşi cer,
Vaunt in their youthful sap, at height decrease, Şi duc aceeaşi sevă spre apus
And wear their brave state out of memory; La cimitirul cu-amintiri, şi pier,
Then the conceit of this inconstant stay În toată-această lume osândită,
Sets you most rich in youth before my sight, Cu-atât mai tânăr chipul tău mi-apare,
Where wasteful Time debateth with Decay În ciuda vremii alungând grăbită
To change your day of youth to sullied night, Spre noaptea lungă, ciobul tău de soare;
And all in war with Time for love of you, Încerc, iubind, cu ea din răsputeri
As he takes from you, I engraft you new. Să lupt: ca să-ţi întorc lumini de ieri.
William Shakespeare
28

William Shakespeare
29
XVI Sonet 16
But wherefore do not you a mightier way În tine-i Timp, şi vrea să mi te ia.
Make war upon this bloody tyrant, Time? Te luptă, dar, să-i supravieţuieşti
And fortify your self in your decay Cu arme noi. Un vers nu poate-avea
With means more blessed than my barren rhyme? Puterea binecuvântării. Eşti
Now stand you on the top of happy hours, În floare-acum. Te văd în ochi de fată
And many maiden gardens, yet unset, Ursind virtutea-n floare, oglindit
With virtuous wish would bear you living flowers, Mai viu decât aş fi putut vreodată
Much liker than your painted counterfeit: Să zugrăvesc, de străluciri orbit…
So should the lines of life that life repair, Pricepe: doar un fiu te va descrie
Which this, Time’s pencil, or my pupil pen, Aşa cum eşti. Vorbind, nu fac decât
Neither in inward worth nor outward fair, A destrăma, şi nimeni n-o să ştie
Can make you live your self in eyes of men. Ce chip îţi stă în suflet zăvorât.
To give away yourself, keeps yourself still, Pictează-te chiar tu, fugind de oră:
And you must live, drawn by your own sweet skill. În trup de prunc, o pânză te imploră.
William Shakespeare
30
XVII Sonet 17
Who will believe my verse in time to come, Degeaba scriu de tine: nu m-or crede
If it were fill’d with your most high deserts? De-am să le spun că eşti născut din zei.
Though yet heaven knows it is but as a tomb Şi culmea e, din ceea ce se vede
Which hides your life, and shows not half your parts. Eu multe drămuiesc, de obicei.
If I could write the beauty of your eyes, Iar dacă-aş vrea în haina cea mai bună
And in fresh numbers number all your graces, Să te îmbrac, aş dezlega în van
The age to come would say ‘This poet lies; Metafora. Mi-ar spune-aşa: “Minciună!
Such heavenly touches ne’er touch’d earthly faces.’ Frumos ca el nu-i fiu de pământean.”
So should my papers, yellow’d with their age, Mai bine-ar fi să mă dispreţuiască,
Be scorn’d, like old men of less truth than tongue, Poet bătrân, flecar şi prăfuit,
And your true rights be term’d a poet’s rage Şi tot aşa vorbind de mine-i las, că
And stretched metre of an antique song: Eu stiu ce ştiu: aşa eşti, negreşit.
But were some child of yours alive that time, Dar dacă-odat’ vei zămisli un prunc
You should live twice, in it, and in my rhyme. O, îţi promit, sonetele mi-arunc.
William Shakespeare
31
XVIII Sonet 18
Shall I compare thee to a summer’s day? C-o zi de vară te-aş asemui

Thou art more lovely and more temperate: Dar gloria i-e scurtă: prea uşor
Rough winds do shake the darling buds of May, Un vânt de mai cutează-a-i pălmui
And summer’s lease hath all too short a date: Lalelele; tu-l treci, fermecător…
Sometime too hot the eye of heaven shines, Vezi, soarele ba arde, ba-i ascuns,
And often is his gold complexion dimmed, Şi auru-i păleşte; ce-i frumos
And every fair from fair sometime declines, Îşi pierde haru-n chip de nepătruns,
By chance, or nature’s changing course untrimmed: Sau în al Firii mers capricios,
But thy eternal summer shall not fade, Dar tu eşti altfel, farmecul tău sfânt
Nor lose possession of that fair thou ow’st, Desparte vremi; desăvârşirii fiu,
Nor shall death brag thou wander’st in his shade, Tu ruşinezi şi Moartea, pe pământ
When in eternal lines to time thou grow’st, Atot stăpânitoare… Şi mai viu
So long as men can breathe, or eyes can see, Ca viaţa eşti, căci stihul meu ţi-e dat,
So long lives this, and this gives life to thee. Cât ochii văd, şi inimile bat…
William Shakespeare
32

William Shakespeare
33
XIX Sonet 19
Devouring Time, blunt thou the lion’s paws, Cenuşi din Phoenix încă fumegând,
And make the earth devour her own sweet brood; Te văd cum spulberi, nemilos, şi cum
Pluck the keen teeth from the fierce tiger’s jaws, Din colţii tigrului ai rupt… De când
And burn the long-liv’d phoenix, in her blood; M-aştepţi, o, Timp! Întoarce-mă acum
Make glad and sorry seasons as thou fleet’st, In glie dacă vrei, şi fă-mi să spere
And do whate’er thou wilt, swift-footed Time, Când poarta primăverii le-o striveşti,
To the wide world and all her fading sweets; Zăpezile… că totul ţi-e-n putere.
But I forbid thee one most heinous crime: Un lucru nu-ţi îngădui: să sluţeşti
O! carve not with thy hours my love’s fair brow, Iubitului gingaşele sprâncene,
Nor draw no lines there with thine antique pen; Când mâzgăleşti cu anticul penel;
Him in thy course untainted do allow Îndură-te şi iartă-l de blesteme,
For beauty’s pattern to succeeding men. Că e sortit urmaşilor model…
Yet, do thy worst old Time: despite thy wrong, Oricum, în versul meu, chiar de n-asculţi,
My love shall in my verse ever live young. Mai tânăr va trăi, şi ani mai mulţi.
William Shakespeare
34
XX Sonet 20
A woman’s face with nature’s own hand painted, Ce farmec blând, stăpân-stăpână-mi, toată
Hast thou, the master mistress of my passion; Natura-n chipul tău iubit revarsă;
A woman’s gentle heart, but not acquainted O “ea” vorbind prin “el”, dar vindecată
With shifting change, as is false women’s fashion: De firea nestatornică şi falsă;
An eye more bright than theirs, less false in rolling, Cu aur, mult mai darnic în privire,
Gilding the object whereupon it gazeth; Blagosloveşti ce-atingi, femeie-n sine,
A man in hue all hues in his controlling, Dar stăpânind frivola ei pornire
Which steals men’s eyes and women’s souls amazeth. De-a ispiti un gând, un ochi, mai bine.
And for a woman wert thou first created; La început, femeie-ai fost creată;
Till Nature, as she wrought thee, fell a-doting, Dar la sfârşit, Natura-ndrăgostită
And by addition me of thee defeated, Te-a vrut a Ei; şi-n mine-mperecheată
By adding one thing to my purpose nothing. Cu-a mea virtute-n tine-adăugită,
But since she prick’d thee out for women’s pleasure, Ea te-a răpit femeilor; avere
Mine be thy love and thy love’s use their treasure. Ce-a mea-i acum, furând a lor plăcere.
William Shakespeare
35
XXI Sonet 21
So is it not with me as with that Muse, O, nu vă-nchipuiţi c-aş fi poetul

Stirred by a painted beauty to his verse, Metaforei celeste, că de Sus
Who heaven itself for ornament doth use Aştept să mă înveţe alfabetul
And every fair with his fair doth rehearse, Vreo Muză, sau că stilul mi-am supus
Making a couplement of proud compare Acestei mode plină de fervoare
With sun and moon, with earth and sea’s rich gems, A comparaţiei: smaralde, sori,
With April’s first-born flowers, and all things rare, Sau flori de-april, cu epitete care
That heaven’s air in this huge rondure hems. Din graţie divină, dau fiori.
O! let me, true in love, but truly write, Lăsaţi-mă să scriu precum iubesc,
And then believe me, my love is as fair Adevărat, cum pruncul e iubit
As any mother’s child, though not so bright De mama sa; deşi, mărturisesc,
As those gold candles fixed in heaven’s air: Că de arhangheli nu mi-s dăruit
Let them say more that like of hearsay well; Cu har. Nu-s negustor, nu-mi laud marfa;
I will not praise that purpose not to sell. În linişte, mai bine sună harfa.
William Shakespeare
36

William Shakespeare
37
XXII Sonet 22
My glass shall not persuade me I am old, Ea zice că-s bătrân, dar o desfid:
So long as youth and thou are of one date; Oglinda mea eşti tu, ce eşti de-o seamă
But when in thee time’s furrows I behold, Cu mugurii; eu poate doar un rid
Then look I death my days should expiate. Privind, mi-aş aminti de Marea Vamă.
For all that beauty that doth cover thee, Dar mai bătrân nu pot să mă gândesc
Is but the seemly raiment of my heart, A fi, când tinereţea ta îmbracă
Which in thy breast doth live, as thine in me: O inimă—a mea—ce-o regăsesc
How can I then be elder than thou art? Atât de asemănătoare. Dacă
O! therefore love, be of thyself so wary De azi, ai grija ei, cum o să am
As I, not for myself, but for thee will; Şi eu de-a ta, ca doica de copil,
Bearing thy heart, which I will keep so chary De dragul tău, ca-n sânul lui Avram
As tender nurse her babe from faring ill. Am s-o păzesc, în dulcele-i exil.
Presume not on thy heart when mine is slain, Şi nu-i un târg: dar una de-i ucisă,
Thou gav’st me thine, not to give back again. Eternitatea ne rămâne-nchisă.
William Shakespeare
38
XXIII Sonet 23
As an unperfect actor on the stage, Ca un actor cu meşteşug puţin,

Who with his fear is put beside his part, Învins de trac, înţepenit şi mut,
Or some fierce thing replete with too much rage, Ca leul ce în tragicu-i preaplin
Whose strength’s abundance weakens his own heart; Îşi frânge-n sine urletul tăcut,
So I, for fear of trust, forget to say La fel şi eu, în toate amator,
The perfect ceremony of love’s rite, Şi îndoit de mine, am uitat
And in mine own love’s strength seem to decay, Ceremonia dragostei: actor
O’ercharg’d with burthen of mine own love’s might. De marea-i patimă împovărat.
O! let my looks be then the eloquence Te lasă-n ochii mei atunci în loc
And dumb presagers of my speaking breast, Să te afunzi, căci mai convingător
Who plead for love, and look for recompense, Decât pot ei, eu n-aş pleda deloc,
More than that tongue that more hath more express’d. Şi răsplăteşte-le ofranda. E uşor
O! learn to read what silent love hath writ: Să-i înţelegi: tăcerea ascultând,
To hear with eyes belongs to love’s fine wit. Lumina lor vei auzi, curând.
William Shakespeare
39
XXIV Sonet 24
Mine eye hath play’d the painter and hath steel’d, În joacă, din priviri, mi te-am pictat
Thy beauty’s form in table of my heart; Pe inimă, ca trupul meu o ramă
My body is the frame wherein ‘tis held, Tabloului să-i fie; contemplat,
And perspective it is best painter’s art. Privelişte îţi sunt, de bunăseamă.
For through the painter must you see his skill, În mine-ţi vei găsi mereu portretul
To find where your true image pictur’d lies, Adevărat, ce dăinuie; te am
Which in my bosom’s shop is hanging still, În pieptul de artist, pe şevaletul
That hath his windows glazed with thine eyes. Străluminat de chipul tău, pe-un geam
Now see what good turns eyes for eyes have done: Ce-ai şlefuit, privindu-l. De-ajutor
Mine eyes have drawn thy shape, and thine for me Le-au fost şi ochii mei, cu încântare
Are windows to my breast, where-through the sun Pictând, deşi lumina nu-i a lor:
Delights to peep, to gaze therein on thee; Ai tăi le sunt ferestrele spre soare,
Yet eyes this cunning want to grace their art, Când ei tânjesc spre măiestrita artă
They draw but what they see, know not the heart. A inimii, ce mi-a rămas la poartă.
William Shakespeare
40

William Shakespeare
41
XXV Sonet 25
Let those who are in favour with their stars Fortuna pe aleşi să-i fericească,
Of public honour and proud titles boast, În demnităţi şi faimă, eu o las.
Whilst I, whom fortune of such triumph bars Pe mine nu a vrut să mă iubească
Unlook’d for joy in that I honour most. Deloc, dar e destul ce mi-a rămas.
Great princes’ favourites their fair leaves spread Un prinţ îşi coase mantia din rază,
But as the marigold at the sun’s eye, Ca florile, cu aur de-mprumut.
And in themselves their pride lies buried, Sărmanul: zeul arde la amiază
For at a frown they in their glory die. Şi îl trimite înapoi în lut.
The painful warrior famoused for fight, O, iată un soldat cu spada-n mână:
After a thousand victories once foiled, A câştigat mereu, dar azi, străpuns,
Is from the book of honour razed quite, Se-apleacă-ncet şi muşcă din ţărână:
And all the rest forgot for which he toiled: Istoria să-l uite, e de-ajuns.
Then happy I, that love and am beloved, Iubind, iubit, mă simt etern. E toată
Where I may not remove nor be removed. Averea mea, şi nu-mi va fi luată.
William Shakespeare
42
XXVI Sonet 26
Lord of my love, to whom in vassalage Că sunt de-a ta fiinţă-adânc legat,

Thy merit hath my duty strongly knit, De asta-ţi scriu, iubit stăpân: trufie
To thee I send this written embassage, Să-ţi povestesc de mine, niciodat’
To witness duty, not to show my wit: Nu voi avea. Vasalului să-i fie
Duty so great, which wit so poor as mine Iertată cutezanţa—prea sărac
May make seem bare, in wanting words to show it, În vorbe, să-şi plătească datoria.
But that I hope some good conceit of thine De altfel, e mai înţelept să tac:
In thy soul’s thought, all naked, will bestow it: Mai bine lasă-mă în visteria
Till whatsoever star that guides my moving, Închipuirii tale, până când
Points on me graciously with fair aspect, Va trece-o stea mai binevoitoare
And puts apparel on my tottered loving, Pe cerul meu, c-o mantie-mbrăcând
To show me worthy of thy sweet respect: Aceste vorbe zdrenţuite, care
Then may I dare to boast how I do love thee; Abia atunci vor spune cât iubesc;
Till then, not show my head where thou mayst prove me. Mai mult nu mă sili să-ţi dovedesc.
William Shakespeare
43
XXVII Sonet 27
Weary with toil, I haste me to my bed, E noapte iar, şi drumurile lungi

The dear repose for limbs with travel tired; Mă ostenesc şi mă grăbesc în pat.
But then begins a journey in my head Dar noi călătorii încep atunci,
To work my mind, when body’s work’s expired: În minte, când din trup m-am aruncat.
For then my thoughts--from far where I abide-- De-aici, departe, gândul peregrin
Intend a zealous pilgrimage to thee, Spre cerul tău se urcă,-ntrezărind
And keep my drooping eyelids open wide, Un chip iubit, ce numai orbul prin
Looking on darkness which the blind do see: Întunecimi îl mângâie, clipind,
Save that my soul’s imaginary sight Dar nu şi umbra-ţi, singur giuvaer
Presents thy shadow to my sightless view, Al hăului cu soarele zidit,
Which, like a jewel hung in ghastly night, Ce scaldă în splendori al nopţii cer
Makes black night beauteous, and her old face new. Şi-i dăruieşte chip întinerit.
Lo! thus, by day my limbs, by night my mind, Ce viaţă! Ziua drum şi noaptea gând,
For thee, and for myself, no quiet find. Odihnă nu ne mai găsim nicicând…
William Shakespeare
44

William Shakespeare
45
XXVIII Sonet 28
How can I then return in happy plight, Mai pot eu oare să-mi întorc destinul,
That am debarred the benefit of rest? Când sufletul de-odihnă-i jefuit,
When day’s oppression is not eas’d by night, Şi noaptea îmi desăvârşeşte chinul
But day by night and night by day oppress’d, Neliniştii, ce ziua l-a scornit?
And each, though enemies to either’s reign, Îmi pare că de-o vreme şi-au dat mâna
Do in consent shake hands to torture me, Şi-n ciuda duşmăniei, mă silesc
The one by toil, the other to complain Să umblu ziua după tine,’ntruna,
How far I toil, still farther off from thee. Iar noaptea, că nu eşti, să te jelesc.
I tell the day, to please him thou art bright, Ca s-o înduplec, zilei spun: “mă crede,
And dost him grace when clouds do blot the heaven: Luminii lui de norii grei nu-i pasă.”
So flatter I the swart-complexion’d night, Iar nopţii: “El e steaua ce se vede
When sparkling stars twire not thou gild’st the even. În serile când negura se lasă.”
But day doth daily draw my sorrows longer, Dar chinul zilei ţine mai mult încă,
And night doth nightly make grief’s length seem stronger. Durerea nopţii să-mi rămână-adâncă.
William Shakespeare
46
XXIX Sonet 29
When in disgrace with fortune and men’s eyes Nesocotit de oameni şi de soartă
I all alone beweep my outcast state, Ma plâng de viaţa fără căpătâi
And trouble deaf heaven with my bootless cries, Stăpânului cel surd, şi mi-e deşartă
And look upon myself, and curse my fate, Credinţa, iar blestemu-mi stă dintâi…
Wishing me like to one more rich in hope, Aş renunţa pe loc, fără-ndoială,
Featured like him, like him with friends possessed, La tot ce sunt, ca din virtuţi să fur,
Desiring this man’s art, and that man’s scope, Desăvârşind în har şi îndrăzneală
With what I most enjoy contented least; Cu farmec nou, destinul meu obscur!
Yet in these thoughts my self almost despising, Din fericire, gândul către tine
Haply I think on thee, and then my state, Mi se îndreapt-o clipă, şi urcând
Like to the lark at break of day arising Ca mierla dimineţii, din ruine
From sullen earth, sings hymns at heaven’s gate; Un imn spre cer, renasc, înseninând:
For thy sweet love remembered such wealth brings Când înţeleg ce dragostea mi-aduce
That then I scorn to change my state with kings. Mă simt, din cerşetor umil, un duce…
William Shakespeare
47
XXX Sonet 30
When to the sessions of sweet silent thought Secretul meu suspin icoane vechi
I summon up remembrance of things past, Mai cată-n melancolicul trecut,
I sigh the lack of many a thing I sought, Ca ore noi din timpul scurs, perechi,
And with old woes new wail my dear time’s waste: Să-mi irosesc în rana de-nceput,
Then can I drown an eye, unused to flow, Să mai revărs din ochiul ne’nvăţat
For precious friends hid in death’s dateless night, O lacrimă, cu prieteni ce-au apus
And weep afresh love’s long since cancell’d woe, În noaptea fără capăt, şi-înc’odat’
And moan the expense of many a vanish’d sight: Să mă închin vedeniei de sus,
Then can I grieve at grievances foregone, Ca jeluind ce am mai plâns, demult,
And heavily from woe to woe tell o’er In tomul disperării, socotit,
The sad account of fore-bemoaned moan, S-adaug înc-un geamăt, ca mai mult
Which I new pay as if not paid before. Dator să fiu de tot ce-am mai plătit…
But if the while I think on thee, dear friend, Dar e de-ajuns un gând fugar la tine,
All losses are restor’d and sorrows end. Prieten drag, să-mi iau ce-mi aparţine.
William Shakespeare
48

William Shakespeare
49
XXXI Sonet 31
Thy bosom is endeared with all hearts, E inima-ţi regat de inimi, toate
Which I by lacking have supposed dead; Însufleţind prieteni ce-am iubit
And there reigns Love, and all Love’s loving parts, Şi i-am uitat demult, sau duşi sunt poate,
And all those friends which I thought buried. Dar în virtuţi şi har te-au prevestit.
How many a holy and obsequious tear De dincolo-mi furară, prin iubire,
Hath dear religious love stol’n from mine eye, Atâtea lacrime, cum doar un sfânt
As interest of the dead, which now appear Ar fi vărsat, preamilostiv din fire;
But things remov’d that hidden in thee lie! Acum sunt vii, deşi le eşti mormânt.
Thou art the grave where buried love doth live, Sălaş prietenilor mei, în tine
Hung with the trophies of my lovers gone, Trofeele trecutului îmi ştii.
Who all their parts of me to thee did give, Plecând, te-au dăruit cum se cuvine,
That due of many now is thine alone: Cu tot ce sunt; prin ei îmi aparţii:
Their images I lov’d, I view in thee, În chipurile lor te-aduni, firesc,
And thou (all they) hast all the all of me. Cum eu, iubindu-vă, în tine cresc.
William Shakespeare
50
XXXII Sonet 32
If thou survive my well-contented day, De vei trăi nefericita vreme

When that churl Death my bones with dust shall cover Când eu, întors în colb, voi fi uitat,
And shalt by fortune once more re-survey Citind din nou stângacele poeme
These poor rude lines of thy deceased lover, Ce ţi le-a scris prietenul plecat,
Compare them with the bett’ring of the time, Compară-le cu marile condeie:
And though they be outstripped by every pen, Deşi de-acestea fi-vor mai prejos,
Reserve them for my love, not for their rhyme, În suflet pentru patimă să-ţi steie,
Exceeded by the height of happier men. Nu pentru rimă... O, şi drăgăstos,
O! then vouchsafe me but this loving thought: Prietene, mă binecuvântează
‘Had my friend’s Muse grown with this growing age, Cu gându’ acest: “Păcat, de-ar fi trăit,
A dearer birth than this his love had brought, Ar sta alături celor ce semnează
To march in ranks of better equipage: În cartea măiestriei. De citit,
But since he died and poets better prove, Citi-voi tot, şi-oi admira la fel:
Theirs for their style I’ll read, his for his love’. Pe ei, în stil; în flacără, pe el.”
William Shakespeare
51
XXXIII Sonet 33
Full many a glorious morning have I seen Adesea am văzut cum dimineaţa
Flatter the mountain tops with sovereign eye, Pogoară slava de lumini pe creste
Kissing with golden face the meadows green, Cu verde fraged sarutând fâneaţa,
Gilding pale streams with heavenly alchemy; Şi aurind în alchimii celeste
Anon permit the basest clouds to ride Izvoarele, ca-ndată să-şi ascundă
With ugly rack on his celestial face, Sub norii grei hălăduind pe sus,
And from the forlorn world his visage hide, Comorile, şi-n ziua-abia născândă,
Stealing unseen to west with this disgrace: Să-ntoarcă lumii faţa spre apus.
Even so my sun one early morn did shine, În tinereţe, şi în mine-o rază
With all triumphant splendour on my brow; A-nveşmântat culorile la fel,
But out, alack, he was but one hour mine, Dar repede s-a stins: o sumbră-amiază
The region cloud hath mask’d him from me now. I-a strecurat otravă în penel.
Yet him for this my love no whit disdaineth; Dar scurta glorie nu-mi e de-ocară;
Suns of the world may stain when heaven’s sun staineth. Când sorii fug, ai noştri pot să moară.
William Shakespeare
52

William Shakespeare
53
XXXIV Sonet 34
Why didst thou promise such a beauteous day, De ce mi-ai prevestit o zi cu soare?
And make me travel forth without my cloak, Sunt gol, furtuna m-a ajuns din urmă,
To let base clouds o’ertake me in my way, Şi chipul tău pierit-a-n depărtare
Hiding thy bravery in their rotten smoke? Sub norii grei şi-a ceţurilor turmă…
‘Tis not enough that through the cloud thou break, O, nu-i destul s-arunci zâmbind o rază
To dry the rain on my storm-beaten face, Pe faţa mea udată de furtună!
For no man well of such a salve can speak, Cuvintele duioase-mi uşurează
That heals the wound, and cures not the disgrace: Mâhnirea doar, ruşinea nu; e bună
Nor can thy shame give physic to my grief; Căinţa, şi regretul e dojana
Though thou repent, yet I have still the loss: Ce singur ţi-ai ales, dar el n-aduce
The offender’s sorrow lends but weak relief Deplină vindecare pentru rana
To him that bears the strong offence’s cross. Ce-o poartă umilitul ca pe-o cruce.
Ah! but those tears are pearl which thy love sheds, Dar lacrimile tale, nestemate
And they are rich and ransom all ill deeds. Din dragoste, răscumpără păcate…
William Shakespeare
54
XXXV Sonet 35
No more be grieved at that which thou hast done: Nu te căi de ce-ai făcut: şi spinii
Roses have thorns, and silver fountains mud: Tot roze sunt, izvoarele-au nămol,
Clouds and eclipses stain both moon and sun, Eclipsa-i somnul trândav al luminii,
And loathsome canker lives in sweetest bud. Laleaua dă omizilor obol.
All men make faults, and even I in this, Vezi, úmbrele-s ursite fiecărui:
Authorizing thy trespass with compare, La fel şi eu, prin rugă îndulcind
Myself corrupting, salving thy amiss, Păcatul trupului, greşesc, dar stărui
Excusing thy sins more than thy sins are; De alt păcat mai greu să te desprind,
For to thy sensual fault I bring in sense, Fiindcă-ţi sunt ispitelor izvor…
Thy adverse party is thy advocate, În mine însumi lupt; ne’nduplecat
And ‘gainst myself a lawful plea commence: Judecător al desfrânării, or
Such civil war is in my love and hate, Al dulcii necredinţe avocat
That I an accessary needs must be, Corupt: furat, dar hoţului complice,
To that sweet thief which sourly robs from me. Sunt păgubaşul vinovat, s-ar zice.
William Shakespeare
55
XXXVI Sonet 36
Let me confess that we two must be twain, Mai bine-ar fi de tine să mă rup,
Although our undivided loves are one: Ca faima să-ţi rămână nepătată;
So shall those blots that do with me remain, Deşi-n iubire suntem doar un trup,
Without thy help, by me be borne alone. În viaţă nu-i la fel: ocara toată
In our two loves there is but one respect, Să-mi fie, aşadar. Un singur ţel
Though in our lives a separable spite, Avem iubindu-ne, dar ne dezbină
Which though it alter not love’s sole effect, O soartă rea; în miezul ei la fel,
Yet doth it steal sweet hours from love’s delight. Ne trece viaţa-n desfătări puţină.
I may not evermore acknowledge thee, Şi nici nu cred că-mi e îngăduit
Lest my bewailed guilt should do thee shame, Căindu-mă de ce-am făcut, ruşine
Nor thou with public kindness honour me, Să-ţi mai aduc; onoarea-ţi îndoit
Unless thou take that honour from thy name: Va suferi, de-ai milă pentru mine.
But do not so, I love thee in such sort, Al meu fiind, nu irosi în lume
As thou being mine, mine is thy good report. Iertându-mă, al tău, al meu renume.
William Shakespeare
56

William Shakespeare
57
XXXVII Sonet 37
As a decrepit father takes delight Moşneagul se făleşte c-un nepot,

To see his active child do deeds of youth, La fel şi eu, de şansă văduvit,
So I, made lame by Fortune’s dearest spite, Mă fericesc la umbra ta, cum pot,
Take all my comfort of thy worth and truth; Din tot ce eşti sau ce-ai înfăptuit.
For whether beauty, birth, or wealth, or wit, Că dacă şarm sau bogăţie, har,
Or any of these all, or all, or more, Sau toate împreună, ele nu-s
Entitled in thy parts, do crowned sit, În zestrea mea, iubind, încerc măcar
I make my love engrafted to this store: Să-ţi fur din moştenire ce-ai în plus.
So then I am not lame, poor, nor despis’d, Deşi de tot nu-s vrednic de dispreţ,
Whilst that this shadow doth such substance give La umbra-ţi glorioasă mă hrănesc
That I in thy abundance am suffic’d, Din ce arunci: ofranda n-are preţ,
And by a part of all thy glory live. Firimitura mi-e de-ajuns să cresc…
Look what is best, that best I wish in thee: Şi astfel bine îţi doresc mereu:
This wish I have; then ten times happy me! Îl voi avea-nsutit, apoi, şi eu.
William Shakespeare
58
XXXVIII Sonet 38
How can my muse want subject to invent, De plictiseală muza-mi nu se plânge

While thou dost breathe, that pour’st into my verse De când în haina graţiei mă-mbraci,
Thine own sweet argument, too excellent Şi teme dulci îmi dai; dar prea nătânge
For every vulgar paper to rehearse? Sunt foile ce-am oropsit, stângaci.
O! give thy self the thanks, if aught in me Din milă de te-apleci asupră-mi, vina
Worthy perusal stand against thy sight; E doar a ta, căci orice menestrel
For who’s so dumb that cannot write to thee, Făpturii tale pipăind lumina,
When thou thy self dost give invention light? Şi-oricât de prost, te-ar povesti la fel…
Be thou the tenth Muse, ten times more in worth O, fii a zecea muză, şi stăpână
Than those old nine which rhymers invocate; Pe celelalte nouă, înzecit.
And he that calls on thee, let him bring forth Luând poeţii veacului de mână,
Eternal numbers to outlive long date. Spre nemurire du-i, meşteşugit…
If my slight muse do please these curious days, Eu doar trudesc, sorbindu-te de har,
The pain be mine, but thine shall be the praise. De-aceea plac acestui ev bizar.
William Shakespeare
59
XXXIX Sonet 39
O! how thy worth with manners may I sing, Cum oare să te laud? Eşti din mine
When thou art all the better part of me? Fărâma cea mai dragă, miezul bun.
What can mine own praise to mine own self bring? Ce mi-ar aduce lauda de sine
And what is’t but mine own when I praise thee? Cântându-mă aşa? N-aş fi nebun?
Even for this, let us divided live, N-ar fi mai înţelept ca două nume
And our dear love lose name of single one, Să poarte dragostele noastre, iar?
That by this separation I may give I se cuvine bunului renume
That due to thee which thou deserv’st alone. Ce-l ai, întreagă-mi dragostea, măcar.
O absence! what a torment wouldst thou prove, Absenţă, tu, îngădui-vei oare
Were it not thy sour leisure gave sweet leave, De-acele zile searbede să fug
To entertain the time with thoughts of love, Cu dulcile-ţi minciuni? Nu-i gând în stare
Which time and thoughts so sweetly doth deceive, Să mă ajute-atunci, nici vicleşug;
And that thou teachest how to make one twain, Iubind aşa cum mă înveţi, nu am
By praising him here who doth hence remain. Nici un folos: din mine rupi un ram...
William Shakespeare
60

William Shakespeare
61
XL Sonet 40
Take all my loves, my love, yea take them all; Îţi dau iubirile-mi de glorii, iată!
What hast thou then more than thou hadst before? Crezi c-ai să fii-n iubire mai bogat?
No love, my love, that thou mayst true love call; O, nu. Tu n-ai să-i spui adevărată
All mine was thine, before thou hadst this more. Niciuneia, cât mi-eşti iubirii dat.
Then, if for my love, thou my love receivest, De dragul meu, de-ai să primeşti vreuna
I cannot blame thee, for my love thou usest; Spre desfătarea trupului, nu pot
But yet be blam’d, if thou thy self deceivest Să te condamn, dar nu îmi e totuna
By wilful taste of what thyself refusest. Că doar te laşi ispitelor, socot.
I do forgive thy robbery, gentle thief, Tâlhar iubit, deşi îi furi averea
Although thou steal thee all my poverty: Săracului, de tot vei fi iertat;
And yet, love knows it is a greater grief Doar o iubire-şi mistuie durerea
To bear love’s wrong, than hate’s known injury. Trădării,—atât de lesne şi curat.
Lascivious grace, in whom all ill well shows, Cu graţie lascivă, rău şi bun,
Kill me with spites yet we must not be foes. Ucide-mă... duşman nu-ţi sunt, oricum.
William Shakespeare
62
XLI Sonet 41
Those pretty wrongs that liberty commits, Acele dulci păcate săvârşind,
When I am sometime absent from thy heart, Când uneori din inimă-ţi plecat
Thy beauty, and thy years full well befits, Mă vrei, de frumuseţea ta se prind,
For still temptation follows where thou art. Şi de-anii tăi puţini, neruşinat,
Gentle thou art, and therefore to be won, Că nobil eşti, deci bun de cucerit,
Beauteous thou art, therefore to be assail’d; Cu şarm aşijderea, femei te vor,
And when a woman woos, what woman’s son Şi nu-i bărbat de ele plămădit
Will sourly leave her till he have prevail’d? Din mreajă să le scape-aşa uşor.
Ay me! but yet thou might’st my seat forbear, Dar pân-aici, nebune! În hotar
And chide thy beauty and thy straying youth, Nu îmi intra, pe cale eşti să faci
Who lead thee in their riot even there Un îndoit păcat: a mea-i, ştii doar;
Where thou art forced to break a twofold truth:-- Stârnind-o, ‘n praf şi pulbere prefaci
Hers by thy beauty tempting her to thee, Cu vraja ta privirile-i cuminţi,
Thine by thy beauty being false to me. Şi legământul nostru, când mă minţi…
William Shakespeare
63
XLII Sonet 42
That thou hast her it is not all my grief, A fost a mea, a ta-i acum, şi ştii
And yet it may be said I loved her dearly; Că o iubeam; mă aşteptam să doară,
That she hath thee is of my wailing chief, Dar că acum de drept îi aparţii,
A loss in love that touches me more nearly. E-o pierdere ce-aproape mă omoară...
Loving offenders thus I will excuse ye: Dar tot vă iert, şi-n gânduri vălmăşag
Thou dost love her, because thou know’st I love her; Îţi zic: era firesc să o alegi, şi tu
And for my sake even so doth she abuse me, Iubeşti precum iubesc; şi că-mi eşti drag
Suffering my friend for my sake to approve her. Ştiind, la fel, ea-n grabă-ţi se dădu...
If I lose thee, my loss is my love’s gain, Te pierd, o pierd, ferice dar de voi,
And losing her, my friend hath found that loss; Că v-aţi găsit! Câştigul e-ndoit
Both find each other, and I lose both twain, Iubire-având din mine amândoi,
And both for my sake lay on me this cross: Cât eu rămân de chin blagoslovit.
But here’s the joy; my friend and I are one; Batjocură a sorţii: fraţi de sânge,
Sweet flattery! then she loves but me alone. Nu pot de neiubire a mă plânge…
William Shakespeare
64
Dante Gabriel Rossetti: Hamlet and Ophelia

William Shakespeare
65
XLIII Sonet 43
When most I wink, then do mine eyes best see, Răsari abia când ochii mi-i închid:
For all the day they view things unrespected; Trezia mi-e oricum deşertăciune,
But when I sleep, in dreams they look on thee, Că ochilor lumina le stă zid...
And darkly bright, are bright in dark directed. În beznă tai lumină de tăciune,
Then thou, whose shadow shadows doth make bright, Ce doar cu umbra-ţi úmbrele le sperii,
How would thy shadow’s form form happy show Ca să mă-ntreb de nu cumva-n lumină
To the clear day with thy much clearer light, Întreci lumina arzătoare-a verii,
When to unseeing eyes thy shade shines so! Ca orbilor s-o dărui, cristalină…
How would, I say, mine eyes be blessed made Neînvăţat, cum oare aş putea
By looking on thee in the living day, În plină zi, să te privesc în faţă,
When in dead night thy fair imperfect shade Când doar c-o umbră mă orbeşti? În ea
Through heavy sleep on sightless eyes doth stay! Mi-e soarele de mâine dimineaţă!
All days are nights to see till I see thee, Că nu te am, mi-e ziua tristă noapte,
And nights bright days when dreams do show thee me. Şi noaptea zi, când te visez, departe...
William Shakespeare
66
XLIV Sonet 44
If the dull substance of my flesh were thought, De n-aş mai fi în trupul greu închis,
Injurious distance should not stop my way; Şi depărtarile nu m-ar lega
For then despite of space I would be brought, De-acest pământ, spre casa ta, ca-n vis
From limits far remote, where thou dost stay. Abisurile lumii-aş fulgera,
No matter then although my foot did stand Dezmărginindu-mă, cum doar gândind
Upon the farthest earth remov’d from thee; La tine, aş tăia pământ, ocean,
For nimble thought can jump both sea and land, Şi te-aş găsi… cum gândul, doar voind,
As soon as think the place where he would be. Desface-n timp al zărilor liman.
But, ah! thought kills me that I am not thought, Sunt zămislit din apă şi pământ,
To leap large lengths of miles when thou art gone, Ce mă strivesc; oprit mi-e zboru-acum,
But that so much of earth and water wrought, Şi mă ucide gândul că nu-s gând…
I must attend time’s leisure with my moan; Aştept iertarea Timpului, în fum
Receiving nought by elements so slow Să mă întorc: aici, din ce-s făcut,
But heavy tears, badges of either’s woe. Sunt doar o lacrimă curgând pe lut.
William Shakespeare
67
XLV Sonet 45
The other two, slight air, and purging fire Căci focul, aerul, în chip subtil,
Are both with thee, wherever I abide; Te însoţesc acolo unde eşti,
The first my thought, the other my desire, Iubire-gând plecată în exil;
These present-absent with swift motion slide. Aceste elemente le primeşti
For when these quicker elements are gone Ca soli ai dragostei, iar eu rămân
In tender embassy of love to thee, Cu apa şi pământul, care, ştii,
My life, being made of four, with two alone Mă trag în jos; pe moarte doar stăpân,
Sinks down to death, oppress’d with melancholy; Mă sting atunci în lungi melancolii.
Until life’s composition be recured Un lucru doar mă linişteşte: când
By those swift messengers return’d from thee, Făptura ta-mi trimite ca răspuns
Who even but now come back again, assured Ambasadorii dragostei, jurând
Of thy fair health, recounting it to me: Că eşti întreg şi bine-ndeajuns…
This told, I joy; but then no longer glad, O clipă mă-ntregesc şi eu, apoi
I send them back again, and straight grow sad. Cu întristare ţi-i trimit ‘napoi.
William Shakespeare
68
Edwin Landseer: A Midsummer Night’s Dream

William Shakespeare
69
XLVI Sonet 46
Mine eye and heart are at a mortal war, Mi-s inima şi ochiul puşi pe sfadă,
How to divide the conquest of thy sight; De când cu vraja ta s-au îmbătat:
Mine eye my heart thy picture’s sight would bar, El vrea să stăpânească-ntreaga pradă,
My heart mine eye the freedom of that right. Iar ea se-mpotriveşte, că-i e dat
My heart doth plead that thou in him dost lie, Să te păstreze într-un sipet—spune—
A closet never pierc’d with crystal eyes, În care ochii n-au ce căuta;
But the defendant doth that plea deny, Dar el se apără: “E o minune
And says in him thy fair appearance lies. A mea, de drept: doar eu o pot vedea.”
To ‘cide this title is impannelled Ca să-i împace, gândurile toate,
A quest of thoughts, all tenants to the heart; Ce partea inimii, se ştie, -o ţin,
And by their verdict is determined Au hotărât: “ De mâine, fie date:
The clear eye’s moiety, and the dear heart’s part: Pârâtului spectacolul divin
As thus: mine eye’s due is thine outward part, Al chipului; iar ei, fioru-nchis
And my heart’s right, thine inward love of heart. În inimă, din dragoste... am zis!”
William Shakespeare
70
XLVII Sonet 47
Betwixt mine eye and heart a league is took, Mi-s inima şi ochiul înţelese:
And each doth good turns now unto the other: Când de-o ocheadă el e însetat
When that mine eye is famish’d for a look, Şi inima îndrăgostită ţese
Or heart in love with sighs himself doth smother, Melancolii, el o invită-ndat’
With my love’s picture then my eye doth feast, La un festin de farmec şi lumină
And to the painted banquet bids my heart; Din chipul tău sorbind; la rândul ei,
Another time mine eye is my heart’s guest, Şi ea îl cheamă uneori la cină,
And in his thoughts of love doth share a part: C-un gând să-i dea priveliştii temei:
So, either by thy picture or my love, Şi astfel admirându-te, tabloul
Thy self away, art present still with me; Iubirii aproape-mi e, chiar dacă-ai fi
For thou not farther than my thoughts canst move, Plecat… când gândului îi eşti ecoul,
And I am still with them, and they with thee; Şi gând sunt tot, mai mult nu-mi poţi fugi;
Or, if they sleep, thy picture in my sight Iar când adorm, îi ispiteşte, trează,
Awakes my heart, to heart’s and eyes’ delight. Cu noi plăceri, splendoarea ce-i veghează.
William Shakespeare
71
XLVIII Sonet 48
How careful was I when I took my way, Ca nu cumva tâlharii de pe drum

Each trifle under truest bars to thrust, Să-mi prade fleacurile dragi, pe toate
That to my use it might unused stay Le-am încuiat cu grijă; ce nebun...
From hands of falsehood, in sure wards of trust! Pe tine tocmai, chipul care poate
But thou, to whom my jewels trifles are, Să umilească orice giuvaer,
Most worthy comfort, now my greatest grief, Cel care viaţa-mi binecuvântează
Thou best of dearest, and mine only care, Cu desfătări, tâlharului mizer
Art left the prey of every vulgar thief. I te-am lăsat acasă fără pază!
Thee have I not lock’d up in any chest, Mai ştiu un loc din care pleci sau vii
Save where thou art not, though I feel thou art, Şi mi te dai legat de bunăvoie,
Within the gentle closure of my breast, E tainiţa din inimă, o ştii:
From whence at pleasure thou mayst come and part; Acolo dulcea linişte cu noi e,
And even thence thou wilt be stol’n I fear, Deşi, de-arăţi aşa, nu-i nimeni sfânt,
For truth proves thievish for a prize so dear. Şi niciun loc nu-i sigur pe pământ.
William Shakespeare
72
William Shakespeare
73
XLIX Sonet 49
Against that time, if ever that time come, Va fi o zi, va trebui s-accept:
When I shall see thee frown on my defects, Când rid îmi vei afla, şi nu-l vei trece
When as thy love hath cast his utmost sum, Cu dragostea; judecător de drept,
Called to that audit by advis’d respects; Balanţa îndurării n-o s-aplece.
Against that time when thou shalt strangely pass, C-un soare stins mă vei învălui
And scarcely greet me with that sun, thine eye, Zâmbind fugar, să mă înveţi uitarea;
When love, converted from the thing it was, În firea schimbătoare vei găsi
Shall reasons find of settled gravity; Temeiul să-ţi justifice trădarea.
Against that time do I ensconce me here, Afar’ de tine n-am nimic mai bun
Within the knowledge of mine own desert, În sufletu-mi plebeu, şi ştiu că soarta
And this my hand, against my self uprear, N-o pot schimba, dar mărturie pun
To guard the lawful reasons on thy part: Că-ntemeiată ţi-e plecarea; poarta
To leave poor me thou hast the strength of laws, Să ţi-o deschid voi fi silit; mi-eşti dragă,
Since why to love I can allege no cause. Dar lege e: nu poţi păstra, dezleagă.
William Shakespeare
74
L Sonet 50
How heavy do I journey on the way, E greu la drum şi de prisos e graba,

When what I seek, my weary travel’s end, Când capătul nu-i văd; aud un glas:
Doth teach that ease and that repose to say, “Aceste leghe le aşterni degeaba,
‘Thus far the miles are measured from thy friend!’ Prietenul departe ţi-a rămas.”
The beast that bears me, tired with my woe, De plumb îmi e şi dobitocul, parcă
Plods dully on, to bear that weight in me, O voce dinăuntru i-a şoptit
As if by some instinct the wretch did know Că gândul de întoarcere mă-ncearcă,
His rider lov’d not speed being made from thee. Şi că-i minciună pintenul rotit
The bloody spur cannot provoke him on, Înfipt în crupă, să-l îndemn mai iute.
That sometimes anger thrusts into his hide, Acum se-opreşte, geme; îl ascult,
Which heavily he answers with a groan, Ca sângerând prin fire nevăzute,
More sharp to me than spurring to his side; Cu el alături, să-nţeleg mai mult:
For that same groan doth put this in my mind, Iubire las în spate şi plăcere,
My grief lies onward, and my joy behind. Iar zările-s deschise spre durere.
William Shakespeare
75
LI Sonet 51
Thus can my love excuse the slow offence De n-am temei s-alerg, nici iapa n-are;
Of my dull bearer when from thee I speed: Şi uite cum iubirea mea îi scuză
From where thou art why should I haste me thence? Păcatul leneviei. Mă-ntreb oare
Till I return, of posting is no need. Ce va scorni mârţoaga mea lăuză
O! what excuse will my poor beast then find, Pe drumul de întoarcere, când goana,
When swift extremity can seem but slow? Oricât de-ameţitoare, tot o joacă
Then should I spur, though mounted on the wind, Îmi va părea? De frică, lighioana
In winged speed no motion shall I know, Se va sili cu vântul să se-ntreacă:
Then can no horse with my desire keep pace. Degeaba, căci dorinţa mea-i făcută
Therefore desire, (of perfect’st love being made) Din dragoste curată, şi nu-i grabă
Shall neigh, no dull flesh, in his fiery race; Decât a ei mai mare. Dar o-ajută
But love, for love, thus shall excuse my jade- Din nou iubirea, şi sărmana gloabă
Since from thee going, he went wilful-slow, Iertată fi-va: că iubirea-i clipă,
Towards thee I’ll run, and give him leave to go. Şi din iubire o să-mi fac aripă...
William Shakespeare
76
Paul Falconer Poole: Ferdinand and Miranda

William Shakespeare
77
LII Sonet 52
So am I as the rich, whose blessed key, O cheie am la scrin, vrăjită, dar

Can bring him to his sweet up-locked treasure, Arareori o folosesc; bogatul
The which he will not every hour survey, ‘Şi-iubeşte diamantul, da-i avar,
For blunting the fine point of seldom pleasure. Şi nu vrea să-i tocească luciul; datul
Therefore are feasts so solemn and so rare, Festinului cu grijă-l drămuiesc,
Since, seldom coming in the long year set, Iar pentru desfătări o zi anume
Like stones of worth they thinly placed are, Aleg, precum un giuvaer ceresc
Or captain jewels in the carcanet. Ornează doar coroanele; costume
So is the time that keeps you as my chest, Nemaivăzute scot atunci din el
Or as the wardrobe which the robe doth hide, Păstrate pentru sărbători, comoară
To make some special instant special-blest, Ce-i dăruită ochilor la fel
By new unfolding his imprison’d pride. Cum temniţei, lumina de afară.
Blessed are you whose worthiness gives scope, O cheie spre extaz, vrajită,-mi eşti
Being had, to triumph; being lacked, to hope. Când te supun; şi jind, când îmi lipseşti.
William Shakespeare
78
LIII Sonet 53
What is your substance, whereof are you made, Din ce esenţă oare eşti făcut
That millions of strange shadows on you tend? Că umbre, milioane, ţi se-nchină?
Since every one hath, every one, one shade, O umbră are fiece născut,
And you but one, can every shadow lend. Dar tu în toţi pe-a ta o laşi, lumină.
Describe Adonis, and the counterfeit În chipul lui Adonis am găsit
Is poorly imitated after you; O imitaţie de-a ta, deşartă,
On Helen’s cheek all art of beauty set, Iar pictorul Elenei a sorbit
And you in Grecian tires are painted new: Din vraja ta desăvârşita-i artă.
Speak of the spring, and foison of the year, În primăveri, lăstare se desprind
The one doth shadow of your beauty show, Din trupul tău, iar toamna cea tăcută
The other as your bounty doth appear; Ţi-e graţia; şi astfel, locuind
And you in every blessed shape we know. În fiecare formă cunoscută,
In all external grace you have some part, Din toate eşti, neschimbător, o parte;
But you like none, none you, for constant heart. Dar sinele de lume te desparte.
William Shakespeare
79
LIV Sonet 54
O! how much more doth beauty beauteous seem Mai preţioasă frumuseţea-mi pare
By that sweet ornament which truth doth give. Când e-nsoţită de-adevărul pur,
The rose looks fair, but fairer we it deem Cum rozele-s mai ademenitoare,
For that sweet odour, which doth in it live. Că le ghicim parfumul; împrejur
The canker blooms have full as deep a dye O roză are trandafiri sălbatici
As the perfumed tincture of the roses, Cu-aceeaşi spini, sublim dezvăluind
Hang on such thorns, and play as wantonly Privirilor aceleaşi vii cromatici
When summer’s breath their masked buds discloses: Cand vântul îi răsfaţă; dar pălind,
But, for their virtue only is their show, Peţiţi de nimeni, singura virtute
They live unwoo’d, and unrespected fade; Le e uitată, şi se sting în drum,
Die to themselves. Sweet roses do not so; În timp ce rozele-s recunoscute
Of their sweet deaths are sweetest odours made: Şi dincolo, în dulcele parfum.
And so of you, beauteous and lovely youth, La fel te-oi distila, o, tinereţe,
When that shall vade, my verse distills your truth. Şi eu, în vers: cu stoică tristeţe.
William Shakespeare
80
Marc Chagall: William Shakespeare, The Tempest

William Shakespeare
81
LV Sonet 55
Not marble, nor the gilded monuments Ce rost au marmura de pe morminte

Of princes, shall outlive this powerful rhyme; Şi aurul din cripte? Versul doar
But you shall shine more bright in these contents E de folos aducerii aminte,
Than unswept stone, besmear’d with sluttish time. O ştii; clepsidra-i regilor gropar.
When wasteful war shall statues overturn, Statuile, sub sabia lui Marte,
And broils root out the work of masonry, Umil vor săruta cândva ţărâna,
Nor Mars his sword, nor war’s quick fire shall burn Palate vor cădea, dar nu e moarte
The living record of your memory. Să-ţi ardă, vie, amintirea: una
‘Gainst death, and all oblivious enmity Cu versul meu fiind, strivind uitarea,
Shall you pace forth; your praise shall still find room În glorie te vei afla în toţi
Even in the eyes of all posterity Ce vor trăi atunci, grăbind spre zarea
That wear this world out to the ending doom. De nepătruns a marii judecăţi,
So, till the judgment that yourself arise, Când soarta îţi vei şti şi tu: dar azi
You live in this, and dwell in lovers’ eyes. Trăieşte-n ochii-mpătimirii, calzi.
William Shakespeare
82
LVI Sonet 56
Sweet love, renew thy force; be it not said Renaşte-te, ascute-te, iubire,
Thy edge should blunter be than appetite, Nu mă lăsa să cred că mai vârtoasă
Which but to-day by feeding is allay’d, Ţi-e pofta trupului: de-ţi vii în fire,
To-morrow sharpened in his former might: Mai mult ca ieri vei flamânzi, tăioasă.
So, love, be thou, although to-day thou fill Şi mai ridică-ţi pleoapa-ndestulată
Thy hungry eyes, even till they wink with fulness, De lenevie; fulgerând, încearcă
To-morrow see again, and do not kill Lăuntrica lumină-a firii, iată:
The spirit of love, with a perpetual dulness. E-o altă zi, şi-oceanul taie parcă
Let this sad interim like the ocean be Întinderea uscatului în două,
Which parts the shore, where two contracted new De-o parte eu, de-o parte tu, privirea
Come daily to the banks, that when they see Scrutând în zări, înţelegând că nouă
Return of love, more blest may be the view; Spre desfătări ni-i dată despărţirea.
As call it winter, which being full of care, Sau spune-i clipei de sfârşeală iarnă,
Makes summer’s welcome, thrice more wished, more rare. Ce vara mult mai dulce ne întoarnă.
William Shakespeare
83
LVII Sonet 57
Being your slave what should I do but tend Sunt doar un rob încremenit la pândă,
Upon the hours, and times of your desire? Cu-n ochi pe ceasu-ngăduinţei tale,
I have no precious time at all to spend; Sperând, tăcut, să-mi dărui o secundă,
Nor services to do, till you require. Chemându-mă. Nimic nu am, mi-s goale
Nor dare I chide the world without end hour, Amiezele de când te-ai dus; ştii, firea
Whilst I, my sovereign, watch the clock for you, Nesăţioasă mi-e, stăpâne, şi de
Nor think the bitterness of absence sour, Izvorul tău mi-e sete, iar orbirea
When you have bid your servant once adieu; S-aştern pe-acel “adio” ce ucide,
Nor dare I question with my jealous thought Mi-e peste poate. O, nu-i gelozie
Where you may be, or your affairs suppose, În gândul meu amar, ce-ades întreabă
But, like a sad slave, stay and think of nought Cu cine te petreci... îmi spun: “Să fie
Save, where you are, how happy you make those. Şi ei la fel de fericiţi!.” Neghioabă
So true a fool is love, that in your will, Mi-e dragostea, şi-ncrezătoare,-ncât
Though you do anything, he thinks no ill. Poţi face-orice: nu voi gândi urât.
William Shakespeare
84
John William Waterhouse

William Shakespeare
85
LVIII Sonet 58
That god forbid, that made me first your slave, Prin voia Domnului, ţi-s rob, şi-oprit
I should in thought control your times of pleasure, De-a-ţi îngrădi capriciile, dacă
Or at your hand the account of hours to crave, Te-ntreb, umil, pe unde-ai hoinărit,
Being your vassal, bound to stay your leisure! Chiar de o fac în gând; robia, tacă.
O! let me suffer, being at your beck, Îngăduie-mi să-nvăţ, întemniţat,
The imprison’d absence of your liberty; Cum să-mi îndur, tăcut, singurătatea;
And patience, tame to sufferance, bide each check, De nici un rău nu te acuz, plecat
Without accusing you of injury. Când îmi vei fi; ai toată libertatea.
Be where you list, your charter is so strong Tu foloseşte-o doar, stăpâne,-aşa
That you yourself may privilege your time Cum simţi că-i mai plăcut; e timpul care
To what you will; to you it doth belong Spre desfătare-i dat, dar nu uita,
Yourself to pardon of self-doing crime. Chiar tu îţi dai trădărilor iertare:
I am to wait, though waiting so be hell, Să judec nu am fost sortit, ci doar
Not blame your pleasure be it ill or well. Să te aştept, cu sufletul amar.
William Shakespeare
86
LIX Sonet 59
If there be nothing new, but that which is Nimic nu-i nou, dar gândul nu o ştie,
Hath been before, how are our brains beguil’d, Şi stăruie, naiv, în truda sa
Which labouring for invention bear amiss De-a plăsmui: zadarnică trufie,
The second burthen of a former child. Să naşti un plod îmbătrânit deja.
Oh that record could with a backward look, Prin veacuri prăfuite,’n cărţi uitate,
Even of five hundred courses of the sun, Istoria de m-ar purta-napoi,
Show me your image in some antique book, Te-aş regăsi descris cu simplitate,
Since mind at first in character was done, În forme de-nceput, ce-acum par noi,
That I might see what the old world could say Aflând ce-au spus maeştrii de demult,
To this composed wonder of your frame; Privindu-şi opera: “Desăvârşit!
Whether we are mended, or where better they, Oricât de buni, nu vor putea mai mult
Or whether revolution be the same. Urmaşii.” “Cred, doar voi aţi irosit
Oh sure I am the wits of former days, Culorile în chipuri fără nume,
To subjects worse have given admiring praise. Nimic lăsând aleşilor”, le-aş spune.
William Shakespeare
87
LX Sonet 60
Like as the waves make towards the pebbled shore, Gonind, se-ntorc la mal, aceleaşi unde
So do our minutes hasten to their end; Şi se zdrobesc de stânci: iar alte-n loc
Each changing place with that which goes before, Se nasc, cum zestrea de secunde
In sequent toil all forwards do contend. Din piepturile nostre, la soroc.
Nativity, once in the main of light, Un Soare în eclipsă cheamă Luna,
Crawls to maturity, wherewith being crowned, Apusul cuibăreşte în amiază,
Crooked eclipses ‘gainst his glory fight, Căci Timpu-i rotitor. Întotdeauna
And Time that gave doth now his gift confound. Tenebrele se zămislesc din rază.
Time doth transfix the flourish set on youth Fiind, aducem lumii un adaos;
And delves the parallels in beauty’s brow, Prisosul naşte riduri. Penitentă,
Feeds on the rarities of nature’s truth, Natura noastră se întoarce-n haos
And nothing stands but for his scythe to mow: Ca moartea drept să-şi ia, indiferentă:
And yet to times in hope, my verse shall stand Dar braţu-i crud, triumfător mereu,
Praising thy worth, despite his cruel hand. Îl voi învinge, sper, cu versul meu.
William Shakespeare
88
William Shakespeare
89
LXI Sonet 61
Is it thy will, thy image should keep open Mi-s ochii grei, dar treji, e ca şi când
My heavy eyelids to the weary night? În faţă au un chip. E vrerea ta?
Dost thou desire my slumbers should be broken, E-o umbră-aici, de somnul meu râzând:
While shadows like to thee do mock my sight? Mă-ntreb a cui e oare. De-aş afla
Is it thy spirit that thou send’st from thee Că spiritul şăgalnic e al tău,
So far from home into my deeds to pry, În toate curios, aş bănui
To find out shames and idle hours in me, Că vrei să ştii ce fac, şi dacă rău
The scope and tenor of thy jealousy? Mă port, aşa cum nu ai vrea să ştii.
O, no! thy love, though much, is not so great: Dar nu! Nu-i dorul tău atât de ‘nalt:
It is my love that keeps mine eye awake: E-a mea iubirea ce mă ţine viu,
Mine own true love that doth my rest defeat, Veghindu-mă, cu ochiul celălalt,
To play the watchman ever for thy sake: Al tău, în tot ce fac. Şi paznic, ştiu,
For thee watch I, whilst thou dost wake elsewhere, Îţi sunt şi eu, spre binele-ţi, când tu
From me far off, with others all too near. Cu alţii te-nsoţeşti, cu mine nu.
William Shakespeare
90
LXII Sonet 62
Sin of self-love possesseth all mine eye Decât să te iubeşti, păcat mai greu
And all my soul, and all my every part; Eu nu cunosc, dar tot mi-s drag: rămân
And for this sin there is no remedy, Robit de mine,-n tot ce e al meu,
It is so grounded inward in my heart. Şi nu-mi văd leac. Modelelor stăpân,
Methinks no face so gracious is as mine, Nici nu mă tem că-i chip mai graţios
No shape so true, no truth of such account; Decât al meu, sau trup mai înrudit
And for myself mine own worth do define, Cu-al zeilor. Frumosu-i doar frumos:
As I all other in all worths surmount. Deasupra lui, mă ştiu desăvârşit.
But when my glass shows me myself indeed Dar când oglinda mă arată drept,
Beated and chopp’d with tanned antiquity, Îmbătrânit, uscat şi cenuşiu,
Mine own self-love quite contrary I read; Încep să mă-ndoiesc: mai înţelept
Self so self-loving were iniquity. Ar fi s-o cred pe ea, cât nu-i târziu:
‘Tis thee, myself, that for myself I praise, Iar noi trăind într-unul, să te cânt,
Painting my age with beauty of thy days. Cu vraja ta pe anii mei pictând.
William Shakespeare
91
LXIII Sonet 63
Against my love shall be as I am now, Şi tu vei fi ca mine într-o zi:

With Time’s injurious hand crush’d and o’erworn; Crestat de gheara timpului, golit
When hours have drain’d his blood and fill’d his brow De sânge, mâzgălit cu riduri mii;
With lines and wrinkles; when his youthful morn O negură-ţi va sugruma, cumplit,
Hath travell’d on to age’s steepy night; Această dimineaţă; frumuseţi
And all those beauties whereof now he’s king Pe care-acum domneşti, se vor fi dus
Are vanishing, or vanished out of sight, Pe veci prinos tâlharului de vieţi,
Stealing away the treasure of his spring; Biruitor, într-un aprilie răpus.
For such a time do I now fortify Prin vers, jefuitorului etern
Against confounding age’s cruel knife, Mă-mpotrivesc, rupând acel cuţit
That he shall never cut from memory Ce taie amintirea, şi aştern
My sweet love’s beauty, though my lover’s life: Splendorii tale chip dumnezeit
His beauty shall in these black lines be seen, De pe acum: de timpul vrea s-o şteargă,
And they shall live, and he in them still green. Rămână verde-n astă slovă neagră.
William Shakespeare
92
Marc Chagall: The Tempest

William Shakespeare
93
LXIV Sonet 64
When I have seen by Time’s fell hand defac’d Când am văzut statuile-n ruină
The rich proud cost of outworn buried age; Murind încet, cetăţile semeţe
When sometime lofty towers I see down-raz’d, Cum lutului nimicitor se-nchină,
And brass eternal slave to mortal rage; Şi bronzul scrijelit de bătrâneţe;
When I have seen the hungry ocean gain Când am văzut oceanul cum inundă
Advantage on the kingdom of the shore, Regatul ţărmului învins, şi lasă
And the firm soil win of the watery main, Un alt pământ, în urmă, să-l pătrundă
Increasing store with loss, and loss with store; Învingător, din furia retrasă;
When I have seen such interchange of state, Când am văzut că lumea e mişcare
Or state itself confounded to decay; Sau scurt popas în drumul către moarte,
Ruin hath taught me thus to ruminate Am înţeles că vine-un Timp în care
That Time will come and take my love away. Iubirea îmi va fi pe veci departe…
This thought is as a death which cannot choose Nu poate-alege muritorul gând:
But weep to have that which it fears to lose. Doar plânge ce va pierde în curând.
William Shakespeare
94
LXV Sonet 65
Since brass, nor stone, nor earth, nor boundless sea, Când moartea-i peste tot, în lut, în ape,
But sad mortality o’ersways their power, În bronz, în piatră, mă întreb cum oare
How with this rage shall beauty hold a plea, Putea-va frumuseţea ta să-i scape,
Whose action is no stronger than a flower? Cu braţu-i slab, neştiutor, de floare?
O! how shall summer’s honey breath hold out, Ar fi în stare dulcea ei lumină
Against the wrackful siege of battering days, Să-nduplece a Timpului stihie,
When rocks impregnable are not so stout, Când porţi de-oţel ruginii se închină
Nor gates of steel so strong but Time decays? Şi-n praf s-a-ntors a stâncilor tărie?
O fearful meditation! where, alack, Ce gând înfricoşat! Şi oare unde
Shall Time’s best jewel from Time’s chest lie hid? Să îţi ascunzi, tu, Lume, giuvaerul
Or what strong hand can hold his swift foot back? Cel mai de preţ, când criptele-s flămânde?
Or who his spoil of beauty can forbid? E cineva s-oprească Temnicerul?
O! none, unless this miracle have might, Nu-i nimeni, doar miracolul ce-mi duce
That in black ink my love may still shine bright. Cerneala-n vers, iubirea când străluce.
William Shakespeare
95
LXVI Sonet 66
Tired with all these, for restful death I cry, De tot scârbit, în moarte-aş vrea să fug,
As to behold desert a beggar born, Sa nu-i mai văd în zdrenţe pe cei buni,
And needy nothing trimm’d in jollity, Sluţenia ornată cu belşug,
And purest faith unhappily forsworn, Credinţa compromisă de minciuni,
And gilded honour shamefully misplac’d, Pe harnic în batjocură plătit,
And maiden virtue rudely strumpeted, Fecioarele împinse la desfrâu,
And right perfection wrongfully disgrac’d, Dezonorat pe cel desăvârşit,
And strength by limping sway disabled Pe şchiop ţinând zburdălnicia-n frâu,
And art made tongue-tied by authority, Ştiinţa-nlănţuită de tiran,
And folly, doctor-like, controlling skill, Talentul explicat de idioţi,
And simple truth miscall’d simplicity, Apostrofat cel pur, ca grobian,
And captive good attending captain ill: Şi gardianul slugărind la hoţi.
Tir’d with all these, from these would I be gone, Sleit de toate astea, aş pleca,
Save that, to die, I leave my love alone. Dar lumii pradă las iubirea mea.
William Shakespeare
96
Marc Chagall: A Midsummer Night’s Dream

William Shakespeare
97
LXVII Sonet 67
Ah! wherefore with infection should he live, De ce-ar trăi cu răul împreună?
And with his presence grace impiety, Păcatului ţinând tovărăşie,
That sin by him advantage should achieve, Să-i dea prilej să urce? Să se spună
And lace itself with his society? Că îl înnobilează? Să îi fie
Why should false painting imitate his cheek, Contrafăcută-n pânză măreţia,
And steal dead seeming of his living hue? Sub fardul calp? Culorile să-i fure?
Why should poor beauty indirectly seek De ce-ar trăi? Să-ngăduie hoţia
Roses of shadow, since his rose is true? De farmec viu, nuanţelor impure?
Why should he live, now Nature bankrupt is, De ce-ar trăi? Natura e sleită,
Beggar’d of blood to blush through lively veins? Cerşindu-i sângele, ca o comoară
For she hath no exchequer now but his, A venei însetate, tâlhărită
And proud of many, lives upon his gains. De tot ce-a izvodit odinioară:
O! him she stores, to show what wealth she had O! El e doar ce mai păstrează-acum,
In days long since, before these last so bad. Spre laudă, în veacu-acest, de fum.
William Shakespeare
98
LXVIII Sonet 68
Thus is his cheek the map of days outworn, Obrazul lui, istorie: o hartă
When beauty lived and died as flowers do now, A rozelor apuse înainte
Before these bastard signs of fair were born, Ca pudra să urzească-o nouă artă
Or durst inhabit on a living brow; Pe chipul mincinos; când azi morminte
Before the golden tresses of the dead, Se pângăresc, a părului podoabă
The right of sepulchres, were shorn away, Furată-i morţilor, şi pusă peste
To live a second life on second head; O tigvă râncedă, găteală snoabă,
Ere beauty’s dead fleece made another gay: Înveselind sinistru alte ţeste,
In him those holy antique hours are seen, În el, adevărată, se păstrează
Without all ornament, itself and true, Splendoarea-ntreagă, ce odinioară
Making no summer of another’s green, A refuzat cu verdele din rază
Robbing no old to dress his beauty new; De împrumut să-şi făurească vară:
And him as for a map doth Nature store, Şi doar pe el Natura-l ţine hartă,
To show false Art what beauty was of yore. Ce-i pur, de făcătură să despartă.
William Shakespeare
99
LXIX Sonet 69
Those parts of thee that the world’s eye doth view În tot ce lumii-arăţi, aproape n-ai
Want nothing that the thought of hearts can mend; Nimic de îndreptat, că eşti frumos;
All tongues, the voice of souls, give thee that due, E adevăru-ntreg, în orice grai
Uttering bare truth, even so as foes commend. Rostit, chiar de duşmani, cum graţios,
Thy outward thus with outward praise is crown’d; Ce-i pentru ochi, de ochi e-ncununat,
But those same tongues, that give thee so thine own, Prinos firesc, splendori înapoind;
In other accents do this praise confound Dar gândul vrea ce ochiului nu-i dat,
By seeing farther than the eye hath shown. Şi trece mai departe, iscodind
They look into the beauty of thy mind, În chipul dinăuntru, pângărit
And that in guess they measure by thy deeds; De fapta rea, ca lauda-napoi
Then, churls, their thoughts, although their eyes were kind, Să-şi ia, punând pe floarea ta, scârbit,
To thy fair flower add the rank smell of weeds: Miasma buruienii de noroi:
But why thy odour matcheth not thy show, De ce-i aşa? Parfumul e-ngropat
The soil is this, that thou dost common grow. În roza vămuită de păcat.
William Shakespeare
100
Sir John Everett Millais: Ophelia

William Shakespeare
101
LXX Sonet 70
That thou art blamed shall not be thy defect, Nu-i vina ta că eşti bârfit: e trează
For slander’s mark was ever yet the fair; Invidia, şi gloria ţi-o spurcă;
The ornament of beauty is suspect, Suspiciunea ce e alb pătează,
A crow that flies in heaven’s sweetest air. Precum un corb văzduhu-n care urcă.
So thou be good, slander doth but approve E de ajuns ca bun să fii: cu timpul,
Thy worth the greater being wooed of time; Şi-n clevetiri în graţie vei creşte,
For canker vice the sweetest buds doth love, Căci viermele iubeşte anotimpul
And thou present’st a pure unstained prime. Când mugurii cei dulci pleznesc. Regeşte,
Thou hast passed by the ambush of young days Ai ocolit în anii de văpaie,
Either not assailed, or victor being charged; Capcana desfătării-amăgitoare,
Yet this thy praise cannot be so thy praise, Dar sabia virtuţilor nu taie
To tie up envy, evermore enlarged, Zavistia; regate, la picioare,
If some suspect of ill masked not thy show, De inimi, chipul mândru ţi-ar aşterne,
Then thou alone kingdoms of hearts shouldst owe. În lipsa ei: dar măşti îl strâng, eterne.
William Shakespeare
102
LXXI Sonet 71
No longer mourn for me when I am dead Să plângi, prietene, când voi fi dus,
Than you shall hear the surly sullen bell Doar pân’ la primul dangăt; coborât
Give warning to the world that I am fled Voi fi atunci, din iadul cel de sus,
From this vile world with vilest worms to dwell: În casa viermilor, ospăţ. Atât.
Nay, if you read this line, remember not Citeşte-mă de poţi, dar nu gândi
The hand that writ it, for I love you so, La mâna care-a scris, că n-ai putea
That I in your sweet thoughts would be forgot, Să-ngădui amintirea: m-ai jeli;
If thinking on me then should make you woe. Mai simplă e uitarea, curgi în ea.
O! if, I say, you look upon this verse, Nu mă rosti prea des, mă-ncetineşti,
When I perhaps compounded am with clay, Şi poate-n lut m-amestec chiar atunci.
Do not so much as my poor name rehearse; Din gându-ţi dulce scoate-mă: tu eşti,
But let your love even with my life decay; Eu voi fi fost; doar moartea dă porunci.
Lest the wise world should look into your moan, De faci altcum, vor râde înţelepţi,
And mock you with me after I am gone. De tine-aici, de mine, între drepţi.
William Shakespeare
103
LXXII Sonet 72
O! lest the world should task you to recite Decât silit de unii, c-am fost bun
What merit lived in me, that you should love Să spui, când eu voi fi de tot plecat,
After my death,--dear love, forget me quite, Mai bine taci, şi uită-mă de-acum:
For you in me can nothing worthy prove. Mi-ar sta mai rău aşa-nfrumuseţat.
Unless you would devise some virtuous lie, Chiar dacă mi-ai scorni virtuţi, n-ai face
To do more for me than mine own desert, Din eul meu pustiu, nimic mai mult,
And hang more praise upon deceased I Iar slova epitafului, stângace,
Than niggard truth would willingly impart: M-ar stânjeni; minciuni nu vreau s-ascult.
O! lest your true love may seem false in this Decât iubirea ta adevărată
That you for love speak well of me untrue, Să li se pară falsă, când declamă,
My name be buried where my body is, Îngroapă-mi numele cu trupu-odată
And live no more to shame nor me nor you. Şi ne vom rupe-atunci, de bunăseamă,
For I am shamed by that which I bring forth, Eu, de dizgraţia ce-n urmă-o las,
And so should you, to love things nothing worth. Iar tu, nimic iubind, de-acest popas.
William Shakespeare
104
John William Waterhouse: Miranda

William Shakespeare
105
LXXIII Sonet 73
That time of year thou mayst in me behold E toamnă vremea’n care m-ai aflat.
When yellow leaves, or none, or few, do hang E vânt, şi frunze ce mai am, puţine,
Upon those boughs which shake against the cold, Îngân-un cânt de mierlă-nmormântat
Bare ruined choirs, where late the sweet birds sang. În strana ramurilor, pe ruine.
In me thou see’st the twilight of such day Priveşte-mă, sunt ziua ce se pleacă
As after sunset fadeth in the west; Încetişor, spre braţul de apus
Which by and by black night doth take away, Al nopţii ce o cheamă, să-şi petreacă
Death’s second self, that seals up all in rest. Acel răstimp secund, în somn supus.
In me thou see’st the glowing of such fire, Ascultă-mă, sunt doar o pâlpâire
That on the ashes of his youth doth lie, A focului ce-n sine îşi consumă
As the death-bed, whereon it must expire, Substanţa tinereţii, şi în Fire
Consum’d with that which it was nourish’d by. Se-ntoarce, scrum, îngenunchind în humă;
This thou perceiv’st, which makes thy love more strong, Şi poate-aşa, iubirea-ţi mai adâncă
To love that well, which thou must leave ere long. Îţi va părea, aici cât mai eşti încă.
William Shakespeare
106
LXXIV Sonet 74
But be contented when that fell arrest Cândva luntraşul mă va recunoaşte,

Without all bail shall carry me away, Şi vom pluti spre vămi: să nu-ţi mai pese.
My life hath in this line some interest, A doua oară stihul mă va naşte,
Which for memorial still with thee shall stay. Iar duhul meu în tine îşi va ţese
When thou reviewest this, thou dost review Memoria. Iubirea ţi-e-nchinată,
The very part was consecrate to thee: Apleacă-te şi ia ce-ţi aparţine,
The earth can have but earth, which is his due; Acolo-s eu, sămânţa mea curată;
My spirit is thine, the better part of me: Pământului, ce-i greu i se cuvine,
So then thou hast but lost the dregs of life, Şi viermii-nveseleşte, cum borhotul
The prey of worms, my body being dead; Din vinul pur, încet la fund se lasă.
The coward conquest of a wretch’s knife, Atât vei pierde: trupul meu, cu totul
Too base of thee to be remembered. Sortit uitării. Partea mea aleasă,
The worth of that is that which it contains, Din adâncimi desprinsă, va pleca
And that is this, and this with thee remains. Spre tine, ca să dăinuie, a ta.
William Shakespeare
107
LXXV Sonet 75
So are you to my thoughts as food to life, Mi-eşti gândului ospăţ, când flămânzesc
Or as sweet-season’d showers are to the ground; Şi ploaie când mi-e iunie uscat;
And for the peace of you I hold such strife Zgârcit, mă cert cu mine, că-mi păzesc
As ‘twixt a miser and his wealth is found. Nesăbuit comoara: desfătat
Now proud as an enjoyer, and anon De-al meu avut şi-ngrijorat apoi,
Doubting the filching age will steal his treasure; Când înţeleg că-s pizmuit de hoţi;
Now counting best to be with you alone, Îndestulat că suntem numai noi,
Then better’d that the world may see my pleasure: Sau năzuind să mi te-arăt la toţi:
Sometime all full with feasting on your sight, De joi sătul de-al dragostei festin
And by and by clean starved for a look; Ca vineri o privire să-ţi conjur;
Possessing or pursuing no delight Nimic dorind afar’ de ce-am din plin,
Save what is had, or must from you be took. Din plinul tău, dar lacom vreau să-ţi fur.
Thus do I pine and surfeit day by day, Şi uite-aşa, mi-e foame sau mă-mbuib
Or gluttoning on all, or all away. Cu zborul tău, nici pasăre, nici cuib.
William Shakespeare
108
John William Waterhouse: Miranda

William Shakespeare
109
LXXVI Sonet 76
Why is my verse so barren of new pride, De ce mi-e versu-mbătrânit o piatră,

So far from variation or quick change? Vâltoarea apei domolind? Măcar
Why with the time do I not glance aside De m-aş topi în stilul vremii, artă
To new-found methods, and to compounds strange? A şlefuirii ritmurilor, dar
Why write I still all one, ever the same, Putere n-am să schimb acum veşmântul
And keep invention in a noted weed, În care-mbrac acelaşi vechi discurs,
That every word doth almost tell my name, Încât mă tem că fiul meu, cuvântul,
Showing their birth, and where they did proceed? Părintele-şi trădează; timpul scurs,
O! know sweet love I always write of you, Prietene, mi-a însoţit rostirea
And you and love are still my argument; Cu slava ta, ce straiul preţios
So all my best is dressing old words new, Mi-a pus în vechiul stih, spre înnoirea
Spending again what is already spent: Metaforei îmbătrânind frumos:
For as the sun is daily new and old, Cum stins ori viu e soarele, aşa
So is my love still telling what is told. Mi-e dragostea, arzând ce-i ars deja.
William Shakespeare
110
LXXVII Sonet 77
Thy glass will show thee how thy beauties wear, Ţi-or povesti de farmecu-ţi pălit
Thy dial how thy precious minutes waste; Oglinzi, iar ceasul, orele cum fug;
The vacant leaves thy mind’s impr’nt will bear, O urmă-ţi lasă doar, istorisit,
And of this book this learning mayst thou taste. Un gând, pe foaia albă. Din belşug
The wrinkles which thy glass will truly show Te mai învaţă riduri de pe chip:
Of mouthèd graves will give thee memory; La fel cu groapa ce te-aşteaptă ţi-s.
Thou by thy dial’s shady stealth mayst know Priveşte umbra-n ceasul de nisip:
Time’s thievish progress to eternity. Te-nvaţă Timp, trăgându-te-n abis.
Look what thy memory cannot contain, Memoria nu-ţi poate tot păstra,
Commit to these waste blanks, and thou shalt find Vezi bine. Las-o foii. Vei găsi
Those children nursed, delivered from thy brain, Copiii minţii tale-acolo, ca
To take a new acquaintance of thy mind. Să îi împaci cu tine, şi vei fi
These offices, so oft as thou wilt look, Îmbogăţit. E-o rugă înapoi,
Shall profit thee and much enrich thy book. Ce ţi-o înalţi: să ai mai multe foi.
William Shakespeare
111
LXXVIII Sonet 78
So oft have I invoked thee for my Muse, Te-am invocat, şi mi-ai însufleţit
And found such fair assistance in my verse, De-atâtea ori poemele, încât
As every alien pen hath got my use, Mai toţi săracii-n har s-au pripăşit
And under thee their poesy disperse. La umbra ta, din chipul coborât
Thine eyes, that taught the dumb on high to sing, Să fure stil sau duh dezlegător
And heavy ignorance aloft to fly, De limbi: şi aripi noi le-ai pus
Have added feathers to the learnèd’s wing Învăţăceilor, ca mai uşor
And given grace a double majesty. Să zboare spre-nălţimi. Dar mai presus
Yet be most proud of that which I compile, De ei mă văd, şi mult mai mândru sunt,
Whose influence is thine and born of thee: Fiindcă simt că darul mi-e născut
In others’ works thou dost but mend the style, Din tine chiar, nu meşteşug mărunt,
And arts with thy sweet graces gracèd be; Cum e al lor: sfârşit şi început
But thou art all my art, and dost advance În artă-mi eşti menit să mă ridici,
As high as learning my rude ignorance. Cu-nvăţătura, dintre ucenici.
William Shakespeare
112
William Blake: Oberon, Titania and Puck, with Fairies Dancing

William Shakespeare
113
LXXIX Sonet 79
Whilst I alone did call upon thy aid, Când singur mie îmi dictai poeme,
My verse alone had all thy gentle grace, Potirul de lumină-ţi beam, întreg.
But now my gracious numbers are decayed, Dar m-ai lăsat. Acum sunt orb: de-o vreme,
And my sick muse doth give another place. Îl fericeşti pe altul. Înţeleg
I grant, sweet love, thy lovely argument Că tema dulce-a frumuseţii tale
Deserves the travail of a worthier pen, Ar merita un alt condei, mai bun,
Yet what of thee thy poet doth invent Dar salba ei de giuvaericale
He robs thee of and pays it thee again. Robită ţi-e, şi-ntoarsă doar. Îţi spun,
He lends thee virtue, and he stole that word Virtutea ce poetul ţi-o-mprumută
From thy behavior; beauty doth he give E tot a ta, furată; în tablou
And found it in thy cheek: he can afford Culori nu-ţi poate-adăuga, le mută
No praise to thee but what in thee doth live. În altă ramă, doar veşmântu-i nou.
Then thank him not for that which he doth say, Nu-i mulţumi c-a scris: tu îţi compui
Since what he owes thee thou thyself dost pay. De unul singur stihurile lui.
William Shakespeare
114
LXXX Sonet 80
O! how I faint when I of you do write, Cum aş putea, când văd că menestrelul
Knowing a better spirit doth use your name, Te laudă, eu, cel umil şi sec,
And in the praise thereof spends all his might, Să te mai cânt? Acelaşi ne e ţelul,
To make me tongue-tied speaking of your fame. Dar meşteşugul nu pot să-i întrec.
But since your worth, wide as the ocean is, Doar că oceanul tău adânc îl lasă
The humble as the proudest sail doth bear, Adesea să plutească, pe cel mic,
My saucy bark, inferior far to his, Capricios: în luntrea-mi ticăloasă,
On your broad main doth willfully appear. Urmând hoţeşte graţiosul bric,
Your shallowest help will hold me up afloat, M-avânt atunci, tăind aceleaşi ape,
Whilst he upon your soundless deep doth ride; Sperând ca dintr-o toană să mă tragi
Or, being wracked, I am a worthless boat, Din necuprins, spre ţărmurile-aproape,
He of tall building and of goodly pride: Deşi, mă tem, tot velele ţi-s dragi...
Then, if he thrive and I be cast away, De mă scufunzi când te iubesc aşa,
The worst was this: my love was my decay. E-un lucru trist, dar fi-va vina mea.
William Shakespeare
115
LXXXI Sonet 81
Or I shall live, your epitaph to make, De-o fi ca epitaful să-ţi compun

Or you survive, when I in earth am rotten, Sau dimpotrivă, de-oi pleca întâi,
From hence your memory death cannot take, Uitat de toţi, nu ştiu; un trup mai bun
Although in me each part will be forgotten. Găsi-vei chiar aici: în stih rămâi
Your name from hence immortal life shall have, Cu numele de glorie, prin ani
Though I, once gone, to all the world must die: Ce vor veni, sub ochii lumii noi;
The earth can yield me but a common grave, Al meu, săpat pe-o cruce de sărmani
When you entombèd in men’s eyes shall lie. Mă va urma-n uitare, şters de ploi…
Your monument shall be my gentle verse, Mormânt mai blând, iubite, ţi-oi săpa
Which eyes not yet created shall o’er-read, În versul meu; priviri ce încă nu-s
And tongues to be your being shall rehearse Te vor citi, şi guri te-or lăuda,
When all the breathers of this world are dead; Când astăzi cei ce sunt se vor fi dus.
You still shall live—such virtue hath my pen— Neîntrecută-n meşteşug, o liră
Where breath most breathes, ev’n in the mouths of men. Te-o aşeza pe buze ce respiră.
William Shakespeare
116
Pablo Picasso: Shakespeare

William Shakespeare
117
LXXXII Sonet 82
I grant thou wert not married to my muse, Am înţeles, nu-i vina ta că unii
And therefore mayst without attaint o’erlook Te laudă aşa: ei au în faţă
The dedicated words which writers use Un chip ce stă zălog perfecţiunii,
Of their fair subject, blessing every book. Iar muza mea de mult nu mai ţi-e soaţă…
Thou art as fair in knowledge as in hue, Înalt în spirit, mândru pe măsură,
Finding thy worth a limit past my praise; Găsind că slova mea îţi e datoare,
And therefore art enforced to seek anew Te vezi silit să cauţi o gravură
Some fresher stamp of the time-bett’ring days. Ce-ţi veşniceşte zilele în floare;
And do so, love; yet when they have devised Pe cine-aştepţi? Pe-un oarecine
What strainèd touches rhetoric can lend, Psalmodiindu-şi lirica vulgară?
Thou, truly fair, wert truly sympathized Că adevărul locuieşte-n mine,
In true plain words by thy true-telling friend. Ar trebui să crezi; pe dinafară
And their gross painting might be better used Doar eu te ştiu, prietene: şofranul
Where cheeks need blood—in thee it is abused. E-al altora, al meu e porţelanul.
William Shakespeare
118
LXXXIII Sonet 83
I never saw that you did painting need, Nu-ţi trebuie sulemeneli şi fard,
And therefore to your fair no painting set; Culorile penelului nu-ţi prind
I found, or thought I found, you did exceed Pe-obraz: cu searbăd meşteşug, un bard
The barren tender of a poet’s debt: Te mâzgăleşte doar. Aşa gândind,
And therefore have I slept in your report, Acestei lumi de orbi mi te-am ascuns,
That you yourself, being extant, well might show Ca singur să te-nfăţişezi, şi-ncet,
How far a modern quill doth come too short, Virtutea ta vorbind îndeajuns,
Speaking of worth, what worth in you doth grow. Să-i dăruieşti un autoportret.
This silence for my sin you did impute, Tăcerii mele doar tăcere-i dai,
Which shall be most my glory, being dumb. Nu glorie, ba chiar, cum m-am temut,
; Tu vină îi găseşti, când alţii-un rai
For I impair not beauty, being mute, Făgăduindu-ţi, giulgiu ţi-au cusut.
When others would give life, and bring a tomb. Îţi spun, e viaţă-n ochii tăi, şi har:
There lives more life in one of your fair eyes În stihuri ei o caută-n zadar.
Than both your poets can in praise devise.
William Shakespeare
119
LXXXIV Sonet 84
Who is it that says most, which can say more Exişti. Ce-ar fi de spus mai mult? Din toate
Than this rich praise, that you alone are you— Cuvintele, e laudă mai vie?
In whose conf’ne immurèd is the store O pot găsi? Ce spirit ‘nalt mai poate,
Which should example where your equal grew? Dezmărginindu-se, să te descrie?
Lean penury within that pen doth dwell E mort poetul, dacă nu-mprumută
That to his subject lends not some small glory; Din sângele-i eroului: de-ar spune
But he that writes of you, if he can tell Că tu eşti tu, ar mai trăi o sută
That you are you, so dignifies his story. De ani în glorie. Cu-nţelepciune,
Let him but copy what in you is writ, Să copieze ce-a-nţeles mai bine,
Not making worse what nature made so clear, Îngăduie-i; înnobilându-i gura,
And such a counterpart shall fame his wit, Va înceta să pângărească-n rime
Making his style admired everywhere. Ce-a zămislit în tine, pur, Natura...
You to your beauteous blessings add a curse, E un blestem când lauda îţi place:
Being fond on praise, which makes your praises worse. Primeşti puţin, şi-s vorbe mici, sărace.
William Shakespeare
120
William Shakespeare
121
LXXXV Sonet 85
My tongue-tied muse in manners holds her still, Când nouă muze şlefuiesc o rimă,
While comments of your praise, richly compiled, Şi-n broderii de epitete ţes
Reserve their character with golden quill Omagiul pe mantia-ţi mai fină
And precious phrase by all the muses filed. Ca aurul, eu tac: e de-nţeles.
I think good thoughts, whilst other write good words, Eu te slăvesc în gând, în stihuri, alţii;
And like unlettered clerk still cry “Amen” Diacon fără carte, strig “amin”
To every hymn that able spirit affords, La fiecare imn pe care ‘nalţii
In polished form of well-refinèd pen. Prelaţi îl intonează, şi mă-nchin.
Hearing you praised, I say “‘Tis so, ‘tis true,” “Aşa-i”, rostesc de fiecare dată,
And to the most of praise add something more; Şi lauda, tăcut, le-o întregesc
But that is in my thought, whose love to you, Iubindu-te; dar vorba-i mai înceată:
Though words come hindmost, holds his rank before. Tu inima auzi întâi, firesc.
Then others for the breath of words respect, Pe ei tu laudă-i că scriu mai bine;
Me for my dumb thoughts, speaking in effect. Că tac, vorbind cu-adevărat, pe mine.
William Shakespeare
122
LXXXVI Sonet 86
Was it the proud full sail of his great verse, Dar cine-i umflă pânzele şi cine
Bound for the prize of all too precious you, Covor ales în drum i-a aşternut
That did my ripe thoughts in my brain inhearse, Acestui hoţ? E-acelaşi care-n mine
Making their tomb the womb wherein they grew? A îngropat un stih abia născut?
Was it his spirit, by spirits taught to write E spiritu-i, de spirite damnate
Above a mortal pitch, that struck me dead? Purtat spre culmi în care eu m-am frânt?
No, neither he, nor his compeers by night O, nu. Nici el, nici ele, vinovate
Giving him aid, my verse astonishèd. Nu sunt că tac, că nu-mi găsesc cuvânt.
He, nor that affable familiar ghost Şi nici năluca binevoitoare
Which nightly gulls him with intelligence, Ce noaptea-i dăruieşte har, o, nu
As victors of my silence cannot boast. M-a-nvins…. Bolnav de-a spectrelor teroare
I was not sick of any fear from thence; Eu nu mă ştiu a fi: dar îşi umplú
But when your countenance filled up his line, Poemele, în chip desăvârşit
Then lacked I matter, that enfeebled mine. Cu dulcea-mi temă, tu. Şi m-a golit.
William Shakespeare
123
LXXXVII Sonet 87
Farewell, thou art too dear for my possessing, Rămâi cu bine! Nu pot să te ţin...
And like enough thou know’st thy estimate. Că sunt sărac, şi scump eşti, ai aflat.
The charter of thy worth gives thee releasing; Iubirea-i dată zborului: de chin,
My bonds in thee are all determinate. De piatra care-ţi sunt, fii dezlegat.
For how do I hold thee but by thy granting, Averea ce în mine-ai cheltuit
And for that riches where is my deserving? Întoarcă-se! Cum oare s-o primesc
The cause of this fair gift in me is wanting, Când nu-s nimic, şi de dispreţuit
And so my patent back again is swerving. E tot ce am? Te-ai dăruit, regesc,
Thyself thou gav’st, thy own worth then not knowing, Ori preţul încă nu-ţi ştiai? Viclean,
Or me, to whom thou gav’st it, else mistaking; Ţi-am înşelat privirile? Oricum,
So thy great gift, upon misprision growing, Eu nu te merit, plânsul mi-e în van:
Comes home again, on better judgment making. De drept, e-al altuia ce fur acum.
Thus have I had thee as a dream doth flatter: Că te-am avut a fost un vis, o ştiu:
In sleep a king, but waking no such matter. Un rege gol, trezindu-se-n pustiu.
William Shakespeare
124
Thomas Stothard: Prospero, Miranda and Ariel

William Shakespeare
125
LXXXVIII Sonet 88
When thou shalt be disposed to set me light Când cu ocară ochii tăi lovind,
And place my merit in the eye of scorn, Mă vor strivi, nevrednic precum sunt,
Upon thy side against myself I’ll fight, M-oi arunca asupră-mi, dovedind
And prove thee virtuous, though thou art forsworn. Că adevăr grăiesc şi nu-s un sfânt.
With mine own weakness being best acquainted, Păcatu-ascuns mi-oi dezveli, că doar
Upon thy part I can set down a story Obişnuitu-m-am cu el, şi nici
Of faults concealed, wherein I am attainted, Nu m-oi lupta, ca astfel să dispar
That thou in losing me shalt win much glory. Şi tu, neprihănit, să te ridici.
And I by this will be a gainer too, Vei propăşi, păcatul când mi-l strig:
For bending all my loving thoughts on thee, De rănile ce mi le fac mereu,
The injuries that to myself I do, Ferindu-te, tu vei avea câştig,
Doing thee vantage, double vantage me. Din binele-ţi hrănindu-mă şi eu.
Such is my love, to thee I so belong, Aşa de-adânc mă simt al tău, încât
That for thy right myself will bear all wrong. Cu bucurie-ndur ce ţi-e urât.
William Shakespeare
126
LXXXIX Sonet 89
Say that thou didst forsake me for some fault, De m-ai lăsa, spunând că ţi-am greşit,
And I will comment upon that offense. M-aş dezvinovăţi, mâhnit; dar când
Speak of my lameness, and I straight will halt, Îmi zici că-s şchiop, eu mă supun, sfiit,
Against thy reasons making no defense. Şi mă trezesc, minune, şchiopătând...
Thou canst not, love, disgrace me half so ill, Să mă deteşti tu nu ştii să o faci
To set a form upon desired change, Mai mult decât pot eu; de vrei temei
As I’ll myself disgrace, knowing thy will; Sa mă înlocuieşti, te porţi stângaci,
I will acquaintance strangle and look strange, Căci milă ţi-e: pleca-voi, dacă vrei,
Be absent from thy walks, and in my tongue Dar nu-mi ieşi în cale niciodat’,
Thy sweet belovèd name no more shall dwell, Ca nu cumva, greşind, să mă trezesc
Lest I, too much profane, should do it wrong Pe buze cu un nume adorat,
And haply of our old acquaintance tell. Şi că ne ştim, nătâng, să pomenesc…
For thee against myself I’ll vow debate, De partea ta, ‘mpotrivă-mi mă ridic,
For I must ne’er love him whom thou dost hate. Spre-a nu iubi ce-i vrednic de nimic.
William Shakespeare
127
XC Sonet 90
Then hate me when thou wilt, if ever, now, De-acum ‘nainte ura ta să taie
Now while the world is bent my deeds to cross; Din mine hălci întregi; ba nu, acum!
Join with the spite of fortune, make me bow, Că tot mi-e surd norocul şi mă-ndoaie
And do not drop in for an after-loss: Pân’ la pământ: dar nu-mi ieşi în drum
Ah, do not, when my heart hath ‘scaped this sorrow, Când rana se va fi închis şi sorţii,
Come in the rearward of a conquered woe. Cu multă trudă, poate-i voi schimba,
Give not a windy night a rainy morrow, Şi nu-mi ploua în zori, când vântul nopţii
To linger out a purposed overthrow. Mai suflă încă-n dimineaţa mea...
If thou wilt leave me, do not leave me last, De vrei să pleci, nu amâna, loveşte,
When other petty griefs have done their spite Căci alte rele mă vor fi slăbit,
But in the onset come; so shall I taste Săgeţi tocite, biciuind orbeşte
At first the very worst of fortune’s might; Aceleaşi răni… înfige-mi un cuţit,
And other strains of woe, which now seem woe, Să-mi amintesc cum sfâşie-o durere,
Compared with loss of thee will not seem so. Şi-arsura ei să-mi pară mângâiere.
William Shakespeare
128
Frank Dicksee
William Shakespeare
129
XCI Sonet 91
Some glory in their birth, some in their skill, Se laudă cu stirpea lor mai marii,
Some in their wealth, some in their bodies’ force, Iar alţii din ştiinţă-şi fac onoare,
Some in their garments, though new-fangled ill, Sau se petrec cu şoimii, cu ogarii,
Some in their hawks and hounds, some in their horse; Cu patima veşmintelor bizare.
And every humour hath his adjunct pleasure, E-n firea omului să se închine
Wherein it finds a joy above the rest: Plăcerii deopotrivă lui: dar mie
But these particulars are not my measure; Străine toate-mi sunt, găsind în tine
All these I better in one general best. O desfătare ce le-ntrece, vie,
Thy love is better than high birth to me, Iubirea ta: de-obârşie mai bună,
Richer than wealth, prouder than garments’ cost, Mai scumpă ca averea, mai înaltă
Of more delight than hawks or horses be; Ca zborul şoimului; căci împreună
And having thee, of all men’s pride I boast: Le-agonisii spre lauda cealaltă.
Wretched in this alone, that thou mayst take Cu-atât mai gol rămân când n-am în jur
All this away and me most wretched make. Făptura ta, pustiul să-mi îndur...
William Shakespeare
130
XCII Sonet 92
But do thy worst to steal thyself away, Fă tot ce poţi mai rău: a te fura
For term of life thou art assured mine, Din mine. Viu, te am. Nu mai departe,
And life no longer than thy love will stay, Iar viaţa-mi nu va zăbovi nici ea,
For it depends upon that love of thine. Urzită din iubire fi’nd, şi parte...
Then need I not to fear the worst of wrongs, Mai are rost de moarte să mă tem
When in the least of them my life hath end. Când mă ucide cea mai mică şoaptă?
I see a better state to me belongs De al capriciilor crunt blestem
Than that which on thy humour doth depend; De-o să mă rup, un alt rost mă aşteaptă.
Thou canst not vex me with inconstant mind, Vezi, nu mă doare dacă mă trădezi,
Since that my life on thy revolt doth lie. Căci numai viaţa-i soră cu trădarea;
O, what a happy title do I find, Şi ce noroc, în dragoste să crezi
Happy to have thy love, happy to die! Trăind, iar mort, să-i afli dezlegarea!
But what’s so blessed-fair that fears no blot? O, cine-i să sclipească fără pată?
Thou mayst be false, and yet I know it not. Poţi să mă-nşeli, să n-aflu niciodată...
William Shakespeare
131
XCIII Sonet 93
So shall I live, supposing thou art true, Şi-aşa, că n-am de-ales, te cred fidel,
Like a deceived husband; so love’s face Ca orice-ncornorat, că mi te-arăţi
May still seem love to me, though alter’d new; Cu-acelaşi chip şi mă priveşti la fel;
Thy looks with me, thy heart in other place: Dar simt că gându-ţi zboară-n alte părţi.
For there can live no hatred in thine eye, Iar ochii tăi suavi nu par a şti
Therefore in that I cannot know thy change. Să oglindească ura; te prefaci,
In many’s looks the false heart’s history Să nu ţi-o văd, aşa cum pot citi
Is writ in moods and frowns and wrinkles strange, La alţii mila-n rictusul stângaci?
But heaven in thy creation did decree O, nu. Prin voia cerului, tu laşi
That in thy face sweet love should ever dwell; Privirii mele doar un soare blând,
Whate’er thy thoughts or thy heart’s workings be, Ca orice arzi, să nu îi faci părtaşi
Thy looks should nothing thence but sweetness tell. Pe cei ce te iubesc, împrumutând
How like Eve’s apple doth thy beauty grow, Splendoarea mărului, ce-i dulce întru
If thy sweet virtue answer not thy show! Amarul miez al Evei dinlăuntru.
William Shakespeare
132
William Shakespeare
133
XCIV Sonet 94
They that have power to hurt and will do none, Ca stânca, îngăduitori, ei tac,
That do not do the thing they most do show, Şi drum dorinţelor mereu închid
Who, moving others, are themselves as stone, Cei ce ne pot răni, şi nu o fac,
Unmoved, cold, and to temptation slow, Dar sângerează-n miezul lor placid.
They rightly do inherit heaven’s graces Ei moştenesc acel talent sublim
And husband nature’s riches from expense; De-a risipi în zbor un mic prinos
They are the lords and owners of their faces, Al graţiei, când noi ne împietrim
Others but stewards of their excellence. În servitutea vorbelor, pe jos.
The summer’s flower is to the summer sweet, Dar crinii sunt doar magicelor veri
Though to itself it only live and die, Pe plac, şi-i scurt al lor incert parfum;
But if that flower with base infection meet, Când buruiana urcă mângâieri
The basest weed outbraves his dignity: Spre rod, ei mor şi putrezesc în drum,
For sweetest things turn sourest by their deeds; Căci faptei lenevind, adeseori,
Lilies that fester smell far worse than weeds. Dulceaţa le dospeşte în duhori.
William Shakespeare
134
XCV Sonet 95
How sweet and lovely dost thou make the shame Ca viermele ce’n mugur furişează,
Which, like a canker in the fragrant rose, Seducător, al furtului păcat,
Doth spot the beauty of thy budding name! La fel şi tu, cu a dulceţii rază
O, in what sweets dost thou thy sins enclose! Te încălzeşti, curvar neruşinat.
That tongue that tells the story of thy days, Dar zvonul ce se răspândeşte’n lume
Making lascivious comments on thy sport, Te face de ocară; toţi te ştiu
Cannot dispraise but in a kind of praise; Lasciv şi desfrânat; renume
Naming thy name blesses an ill report. De’Adonis prefăcut şi fustangiu.
O, what a mansion have those vices got Palat de glorie şi desfătare
Which for their habitation chose out thee, E trupul tău, şi viciul l-a găsit;
Where beauty's veil doth cover every blot, Oglinzi de farmec îl ascund de soare
And all things turn to fair that eyes can see! În hainele virtuţii, iscusit,
Take heed, dear heart, of this large privilege; Dar nu te-ncrede’n har. Cândva şi-o lamă
The hardest knife ill-used doth lose his edge. De sabie se va toci. Ia seamă.
William Shakespeare
135
XCVI Sonet 96
Some say thy fault is youth, some wantonness; Din tinereţe unii-ţi fac păcat,
Some say thy grace is youth and gentle sport; Iar alţii spun că-i graţie şi joc;
Both grace and faults are loved of more and less; Oricum ar fi, cu har eşti răsfăţat:
Thou makest faults graces that to thee resort. În palma ei, tu nu greşeşti deloc.
As on the finger of a throned queen Aşa cum orice ne’nsemnat inel
The basest jewel will be well esteem’d, Un deget de regină’mpodobind,
So are those errors that in thee are seen E diamant, şi ochii tăi, la fel,
To truths translated and for true things deem’d. Mă ameţesc, minciuni adeverind.
How many lambs might the stern wolf betray, Mă-ntreb câţi miei ar înşela un lup
If like a lamb he could his looks translate! De-ar şti privi în ochii lor mai blând!
How many gazers mightst thou lead away, La fel, gândesc, de te-ai servi de trup
If thou wouldst use the strength of all thy state! Aşa cum vrei, m-ai amăgi oricând.
But do not so; I love thee in such sort Dar nu o face; te iubesc oricum.
As, thou being mine, mine is thy good report. Rămâi al meu, aripă-ţi sunt şi drum.
William Shakespeare
136
William Shakespeare
137
XCVII Sonet 97
How like a winter hath my absence been Decembrie mi-a fost, când nu mi-ai fost:
From thee, the pleasure of the fleeting year! Prinos amar al timpului curgând
What freezings have I felt, what dark days seen! Din norul mort; şi ceţuri fără rost
What old December’s bareness every where! Pe cerul alb, m-au schilodit de gând.
And yet this time removed was summer’s time, Apoi trecu şi iunie, udat
The teeming autumn, big with rich increase, De-o toamnă ca un pântec inutil
Bearing the wanton burden of the prime, De văduvă, stăpânului plecat
Like widow’d wombs after their lords’ decease: În grabă închinându-i un copil.
Yet this abundant issue seem’d to me E fals belşugul verii şi pustiu,
But hope of orphans and unfather’d fruit; Vlăstar strivit de un stejar tăiat;
For summer and his pleasures wait on thee, De când nu eşti, lăstunii nu mai ştiu
And, thou away, the very birds are mute; Să taie zori din câmpul nemişcat,
Or, if they sing, ‘tis with so dull a cheer Când mierla aţipeşte la vecernii,
That leaves look pale, dreading the winter’s near. Şi frunzele pălesc de frica iernii.
William Shakespeare
138
XCVIII Sonet 98
From you have I been absent in the spring, De când nu eşti, trecu un alt April
When proud-pied April dress’d in all his trim Înveşmântat de sărbătoare; sus,
Hath put a spirit of youth in every thing, Saturn cel greu zâmbi ca un copil,
That heavy Saturn laugh’d and leap’d with him. Sorbind şi el din duhul nou, supus.
Yet nor the lays of birds nor the sweet smell Dar nu ştiură păsări şi nici flori,
Of different flowers in odour and in hue Din cânt sau din ameţitor parfum,
Could make me any summer’s story tell, Să îmi alunge viscolele, ori
Or from their proud lap pluck them where they grew; Eu n-am mai vrut să le ascult... În drum
Nor did I wonder at the lily’s white, A crinilor zăpadă am strivit
Nor praise the deep vermilion in the rose; Şi nici cu-al rozei sânge nu am plâns;
They were but sweet, but figures of delight, Sunt cópii toate, căci desăvârşit,
Drawn after you, you pattern of all those. În chipul tău, tipar divin, le-ai strâns.
Yet seem’d it winter still, and, you away, M-am amăgit cu umbra ce-ai lăsat
As with your shadow I with these did play. Plecând, în ele toate, îngheţat.
William Shakespeare
139
XCIX Sonet 99
The forward violet thus did I chide: Certat-am vioreaua: “S-ale tale
Sweet thief, whence didst thou steal thy sweet that smells, Miresmele sau tocmai le-ai furat
If not from my love’s breath? The purple pride Din dulcea-i răsuflare? În petale
Which on thy soft cheek for complexion dwells Îi văd rubinul, sânge dezgropat...”
In my love’s veins thou hast too grossly dyed. De stânjenel, că ţi-a furat din palmă
The lily I condemned for thy hand, Zăpada somnoroasă, ce să spun?
And buds of marjoram had stol’n thy hair: La măghiran sărit-am cu sudalmă
The roses fearfully on thorns did stand, Că-ţi jefui zulufii. Mă răzbun
One blushing shame, another white despair; Pe-o roză ce se-mbujoră de-ndată
A third, nor red nor white, had stol’n of both Ce-am acuzat-o; alta, se albi
And to his robbery had annex’d thy breath; Pe loc; trandafiria, însetată
But, for his theft, in pride of all his growth De prada-i dulce, buzele-ţi, pieri
A vengeful canker eat him up to death. Ca de-un blestem: e plină iarba toată
More flowers I noted, yet I none could see De hoaţele plăpânde, cu duiumul,
But sweet or colour it had stol’n from thee. Şi toate-ţi poartă boiul sau parfumul.
William Shakespeare
140
William Hogarth: The Tempest

William Shakespeare
141
C Sonet 100
Where art thou, Muse, that thou forget’st so long O, muză, rătăceşte de ţi-e vrerea,
To speak of that which gives thee all thy might? Dar nu uita, doar dragostea cântând
Spend’st thou thy fury on some worthless song, Te-ai înălţat... nu-ţi irosi puterea
Darkening thy power to lend base subjects light? În teme ne’nsemnate, ca şi când
Return, forgetful Muse, and straight redeem Te-ai război cu úmbrele. Vicleană
In gentle numbers time so idly spent; E Vremea, şi te-a văduvit de har;
Sing to the ear that doth thy lays esteem Răscumpără-l cu dragoste, că hrană
And gives thy pen both skill and argument. Iubirea-i meşteşugului, şi iar,
Rise, resty Muse, my love’s sweet face survey, Trândavă muză, dragul în lumină
If Time have any wrinkle graven there; Adu-mi-l, căci de ridul chipului
If any, be a satire to decay, E vinovată Vremea—că-i haină
And make Time’s spoils despised every where. Şi pictor prost: tu bunul nume du-i
Give my love fame faster than Time wastes life; Iubirii mele, fulger, mai departe,
So thou prevent’st his scythe and crooked knife. Decât pictează secera-i cu moarte.
William Shakespeare
142
CI Sonet 101
O truant Muse, what shall be thy amends O, Muză vagaboandă, ce temei

For thy neglect of truth in beauty dyed? Găseşti să taci la ce-i frumos şi pur,
Both truth and beauty on my love depends; Uitând de-al meu iubit? O, tu nu bei
So dost thou too, and therein dignified. Din slava lui? Să nu-mi zici, te conjur,
Make answer, Muse: wilt thou not haply say Că tot ce-i viu respiră prin culori
‘Truth needs no colour, with his colour fix’d; Şi nu îndură fard, că de penel
Beauty no pencil, beauty’s truth to lay; Frumosul e-ntinat de-oricâte ori
But best is best, if never intermix’d?’ Artistul îl răsfaţă, şi că el,
Because he needs no praise, wilt thou be dumb? Perfect, nevoie n-are de veşmânt;
Excuse not silence so; for’t lies in thee N-ai nici o scuză: e-n puterea ta
To make him much outlive a gilded tomb, Să-l duci prin vremi, ca auru-n mormânt,
And to be praised of ages yet to be. Ca laudă din viitor să ia.
Then do thy office, Muse; I teach thee how Tu fă-ţi menirea; te învăţ eu cum
To make him seem long hence as he shows now. Să-l faci s-arate pururi ca acum.
William Shakespeare
143
CII Sonet 102
My love is strengthen’d, though more weak in seeming; Iubesc mai mult, dar tot la fel ascund,
I love not less, though less the show appear: Arăt puţin, dar nu iubesc puţin;
That love is merchandized whose rich esteeming Nu vreau în târg să laud ce-n străfund
The owner’s tongue doth publish every where. Păstrez al meu, ferit de ochi străin.
Our love was new and then but in the spring Iubirea nouă-a fost, într-un april
When I was wont to greet it with my lays, Ce m-a găsit cântând, cum la-nceput
As Philomel in summer’s front doth sing În prag de veri, privighetori; un tril
And stops her pipe in growth of riper days: Ce-l sting apoi, în arşiţă, tăcut.
Not that the summer is less pleasant now La fel sunt nopţile acum, şi ea
Than when her mournful hymns did hush the night, La fel adoarme crângul, la apus;
But that wild music burthens every bough Dar ramura de cântece-i mai grea,
And sweets grown common lose their dear delight. Şi dulcea-i vrajă de-nceput s-a dus.
Therefore like her I sometime hold my tongue, Aşa şi eu, mai tac din când în când,
Because I would not dull you with my song. Să nu te supăr, sila amânând…
William Shakespeare
144
William Shakespeare
145
CIII Sonet 103
Alack, what poverty my Muse brings forth, Culori de fum, o, Muza mea săracă,
That having such a scope to show her pride, Ai picurat în versul meu netot,
The argument all bare is of more worth Veşmânt modest, când el vorbea... să-i tacă
Than when it hath my added praise beside! Splendorile, să nu orbesc de tot.
O, blame me not, if I no more can write! Iubite, de sunt mut, nu-mi face vină,
Look in your glass, and there appears a face Oglinda doar îţi ştie chipul drag.
That over-goes my blunt invention quite, Pe lângă ea, umilă-i orice rimă,
Dulling my lines and doing me disgrace. Iar stihul meu, plictisitor, beteag.
Were it not sinful then, striving to mend, N-ar fi păcat să şlefuiesc o piatră
To mar the subject that before was well? Deja desăvârşită, ca s-o stric?
For to no other pass my verses tend Să te pictez, n-am har destul şi artă,
Than of your graces and your gifts to tell; Spre darul tău înalt, nu duc nimic:
And more, much more, than in my verse can sit Poemul meu e umbra-ţi doar, pălindă,
Your own glass shows you when you look in it. Mai mult din tine află din oglindă…
William Shakespeare
146
CIV Sonet 104
To me, fair friend, you never can be old, Prietene, ca-n prima zi te văd:
For as you were when first your eye I eyed, De-atunci, trei veri au îmbrăcat păduri,
Such seems your beauty still. Three winters cold Şi tot atâtea viscole, prăpăd
Have from the forests shook three summers’ pride, De alb lăsară-n tufele de muri.
Three beauteous springs to yellow autumn turn’d Cum se prefac în toamnă, am văzut
In process of the seasons have I seen, Trei primăveri îngălbenind poteci,
Three April perfumes in three hot Junes burn’d, Şi-Aprilie arzând miresme-n lut
Since first I saw you fresh, which yet are green. De Iunie, la fel; tu, verde, treci...
Ah! yet doth beauty, like a dial-hand, Se mişcă-ncet al frumuseţii ac
Steal from his figure and no pace perceived; Pe-al vieţilor cadran, abia şoptit,
So your sweet hue, which methinks still doth stand, Iar dacă-n farmec parcă scazi, eu tac,
Hath motion and mine eye may be deceived: Şi-ncerc să cred că ochiul m-a minţit.
For fear of which, hear this, thou age unbred; Dar că mă tem zic celor ce-or veni:
Ere you were born was beauty’s summer dead. Ce-a fost frumos nu v-a fost dat a şti...
William Shakespeare
147
CV Sonet 105
Let not my love be call’d idolatry, Văzând că-i scriu doar lui, acelaşi, (cel
Nor my beloved as an idol show, Ce-mi pare tată, fiu şi duh), mereu,
Since all alike my songs and praises be Să nu numiţi iubirea mea un fel
To one, of one, still such, and ever so. De adoraţie: el nu-i un zeu.
Kind is my love to-day, to-morrow kind, Eu doar iubesc, cum azi, şi mâine: blând,
Still constant in a wondrous excellence; Din inimă, statornic, virtuos;
Therefore my verse to constancy confined, La el mi se opreşte orice gând,
One thing expressing, leaves out difference. Cusururi negăsindu-i. În frumos,
‘Fair, kind and true’ is all my argument, În adevăr, şi tot ce-i bun, îl cânt:
‘Fair, kind, and true’ varying to other words; Cu ele trei, şi alte stihuri ţes,
And in this change is my invention spent, Sunt gânduri care curg dintr-un cuvânt
Three themes in one, which wondrous scope affords. Ce poartă-n toate-un singur înţeles:
‘Fair, kind, and true,’ have often lived alone, Iar dacă ieri icoană ruptă-au fost,
Which three till now never kept seat in one. Îşi regăsiră-n el sublimul rost.
William Shakespeare
148
Sir John Gilbert: The Plays of William Shakespeare

William Shakespeare
149
CVI Sonet 106
When in the chronicle of wasted time Tot zăbovind prin cronici din vechime
I see descriptions of the fairest wights, M-au fermecat prinţese, cavaleri,
And beauty making beautiful old rhyme Cu mândru chip, ce spre viitorime
In praise of ladies dead and lovely knights, Trimis-au versul barzilor de ieri.
Then, in the blazon of sweet beauty’s best, Văzut-am culmea dulce-a frumuseţii
Of hand, of foot, of lip, of eye, of brow, Din buze, braţe, ochi, picioare, frunţi.
I see their antique pen would have express’d De-ai fi trăit atunci, o, toţi poeţii
Even such a beauty as you master now. Te-ar fi cântat, canoanele să-nfrunţi!
So all their praises are but prophecies De fapt, sorbeau din tine—profeţie
Of this our time, all you prefiguring; A frumuseţii pure—ce-o visau,
And, for they look’d but with divining eyes, Dar n-aveau har destul, căci făr’ să-ţi ştie
They had not skill enough your worth to sing: Splendorile, ei doar te bănuiau.
For we, which now behold these present days, Degeaba te privim, cei hărăziţi
Had eyes to wonder, but lack tongues to praise. A te avea, căci amuţim, vrăjiţi...
William Shakespeare
150
CVII Sonet 107
Not mine own fears, nor the prophetic soul Nu ştie-al lumii vis prorocitor
Of the wide world dreaming on things to come, Cât dăinuie ce-i drag şi-adevărat,
Can yet the lease of my true love control, Şi nici chiar eu nu ştiu, când mă măsor
Supposed as forfeit to a confined doom. Cu spaimele... Vezi, Luna a-ndurat
The mortal moon hath her eclipse endured Eclipse mii, şi totuşi haine noi
And the sad augurs mock their own presage; Şi-a pus, în ciuda celor care vin
Incertainties now crown themselves assured Cu profeţii de care râd apoi.
And peace proclaims olives of endless age. Începe era crengii de măslin!
Now with the drops of this most balmy time În stropii-acestui parfumat văzduh
My love looks fresh, and death to me subscribes, În care Moartea s-a supus, exulţi;
Since, spite of him, I’ll live in this poor rhyme, Eu m-am ascuns în vers, în timp ce-un duh
While he insults o’er dull and speechless tribes: Ne’ndurător îi seceră pe mulţi.
And thou in this shalt find thy monument, Când falnice statui s-or prăbuşi,
When tyrants’ crests and tombs of brass are spent. Şi tu în el te vei adăposti...
William Shakespeare
151
CVIII Sonet 108
What’s in the brain that ink may character Din ce-am în suflet, şi se poate scrie,
Which hath not figured to thee my true spirit? A mai rămas ceva de spus, iubire?
What’s new to speak, what new to register, Mai e vreo strună cunoscută mie
That may express my love or thy dear merit? Sa nu o fi atins? O, dulce mire
Nothing, sweet boy; but yet, like prayers divine, Al tinereţii mele, nu-i niciuna...
I must, each day say o’er the very same; Doar buzele deschise-a rugăciune
Counting no old thing old, thou mine, I thine, Şoptind că-ţi sunt, la fel, că-mi eşti, întruna,
Even as when first I hallow’d thy fair name. Ca-n ziua sfântă când ţi-am zis pe nume!
So that eternal love in love’s fresh case Eternă e iubirea mea, nu-i pasă
Weighs not the dust and injury of age, De adormirea pielii încreţite...
Nor gives to necessary wrinkles place, Ea încă scrie-n pagina rămasă
But makes antiquity for aye his page, Din cartea vremilor, te-nvie, şi te
Finding the first conceit of love there bred Descoperă cu-acelaşi farmec sfânt
Where time and outward form would show it dead. Chiar dacă ani te cheamă spre pământ...
William Shakespeare
152
CIX Sonet 109
O, never say that I was false of heart, Iubite, nici cu gândul nu te-nşel
Though absence seem’d my flame to qualify. Când sunt plecat! Cum aş putea să rup
As easy might I from myself depart Din mine sufletul, ascuns şi el
As from my soul, which in thy breast doth lie: În pieptul tău, ce ne e casă, trup?
That is my home of love: if I have ranged, Mai hoinăresc şi eu, pe unde-apuc,
Like him that travels I return again, Dar tot iubind mă-ntorc, şi nu târziu.
Just to the time, not with the time exchanged, Păcatu-mi spăl în apa ce-o aduc
So that myself bring water for my stain. Şi singur mă dezleg... Aşa-i, sunt fiu
Never believe, though in my nature reign’d De Evă ispitită, sânge, os,
All frailties that besiege all kinds of blood, Şi slab, e drept, dar nu-ntr-atât nebun
That it could so preposterously be stain’d, Să mi te schimb cu raiul mincinos
To leave for nothing all thy sum of good; Al altuia. Eşti tot ce am... Îţi spun,
For nothing this wide universe I call, N-am altă rugă-n lume: neatins
Save thou, my rose; in it thou art my all. Păstrează-te, o, roză, restu-i stins...
William Shakespeare
153
Alfred Elmore: Romeo and Juliet

William Shakespeare
154
CX Sonet 110
Alas, ‘tis true I have gone here and there Aşa-i! am hoinărit ca un nebun,
And made myself a motley to the view, Şi-am risipit averi în patru zări
Gored mine own thoughts, sold cheap what is most dear, Să cuceresc amici de-o zi şi un
Made old offences of affections new; Păcat mai nou pe salba cu trădări...
Most true it is that I have look’d on truth Iubirea am privit-o cu dispreţ,
Askance and strangely: but, by all above, Dar din desfrâu am dobândit folos,
These blenches gave my heart another youth, Înţelegând, prietene, că preţ
And worse essays proved thee my best of love. De ai, eu nu ţi l-am ştiut! Milos
Now all is done, have what shall have no end: De eşti, primeşte-mă-napoi, în veci
Mine appetite I never more will grind Voi ţine-n frâu ispitele! Dovezi
On newer proof, to try an older friend, Nu-mi trebuie de-acum: că zeii-ntreci
A god in love, to whom I am confined. În dragoste aflat-am... Să mă crezi
Then give me welcome, next my heaven the best, Când spun că trupul tău mi-e rai sortit,
Even to thy pure and most most loving breast. Şi să mă strângi la piept, de bun venit.
William Shakespeare
155
CXI Sonet 111
O, for my sake do you with Fortune chide, Mai bine ceartă-mi soarta pământească,
The guilty goddess of my harmful deeds, Zeiţă a pedepselor, ce-n loc
That did not better for my life provide De fire-aleasă, îmi dădu o mască
Than public means which public manners breeds. De cabotin... Al stirpei nenoroc
Thence comes it that my name receives a brand, Îl port şi azi în numele de sclav
And almost thence my nature is subdued Ce-mi silui natura, făr’ să ştiu,
To what it works in, like the dyer’s hand: Precum boiaua palma de zugrav
Pity me then and wish I were renew’d; Purtând o haină de-mprumut. Să-nviu
Whilst, like a willing patient, I will drink M-ai face de mi-ai arăta blândeţe:
Potions of eisel ‘gainst my strong infection Aş bea din leacul ciumei împăcat,
No bitterness that I will bitter think, Şi miere-ar fi, ca trupul meu să-nveţe
Nor double penance, to correct correction. Pedeapsa ce din milă i s-a dat.
Pity me then, dear friend, and I assure ye Prietene, ţi-o jur, tămăduit
Even that your pity is enough to cure me. Pe loc aş fi, ştiindu-mă iubit…
William Shakespeare
156
CXII Sonet 112
Your love and pity doth the impression fill Să mă rănească vorba de ocară
Which vulgar scandal stamp’d upon my brow; Când dragostea-i de toate mai presus
For what care I who calls me well or ill, Şi vindecă stigmate? Să mă doară
So you o’er-green my bad, my good allow? Tot ce în spate bârfele mi-au pus?
You are my all the world, and I must strive Eşti legea mea, a lor îmi e nedreaptă,
To know my shames and praises from your tongue: Iar în afara ta, pedeapsă nu-i.
None else to me, nor I to none alive, Tu singur poţi să mă dezlegi de faptă;
That my steel’d sense or changes right or wrong. De-s bun sau rău, nu-i treaba nimănui.
In so profound abysm I throw all care M-am lepădat de alte voci, m-apasă
Of others’ voices, that my adder’s sense O laudă sau un blestem, la fel.
To critic and to flatterer stopped are. In iad le-am zăvorât, să nu mai iasă,
Mark how with my neglect I do dispense: Şi-urechile mi-astup: tu eşti acel
You are so strongly in my purpose bred A cărui judecată o ascult,
That all the world besides methinks are dead. Ei, spectre ce hulesc, nimic mai mult.
William Shakespeare
157
John Massey Wright

William Shakespeare
158
CXIII Sonet 113
Since I left you, mine eye is in my mind; Mai văd cu inima, de când m-am dus
And that which governs me to go about Şi nu te am aici, căci micul soare
Doth part his function and is partly blind, Din ochii mei de carne a apus,
Seems seeing, but effectually is out; Deşi mai pune încă în tipare
For it no form delivers to the heart Ce minţii i le dă, stăruitor,
Of bird of flower, or shape, which it doth latch: Lumina florilor ce-i stau în faţă,
Of his quick objects hath the mind no part, Ca altădat’; dar formele îi mor,
Nor his own vision holds what it doth catch: Căci inima de altceva se-agaţă,
For if it see the rudest or gentlest sight, Şi tot ce i se-arată, chipeş, slut,
The most sweet favour or deformed’st creature, Amiază, noapte, val de mare, stâncă,
The mountain or the sea, the day or night, Un porumbel, un corb, în ce-a ştiut
The crow or dove, it shapes them to your feature: Mai bine, chipul tău, ea-l schimbă încă.
Incapable of more, replete with you, Atât mai poate ea, de tine plină:
My most true mind thus makes mine eye untrue. Să mintă, însetată de lumină.
William Shakespeare
159
CXIV Sonet 114
Or whether doth my mind, being crown’d with you, Sau poate inima luă, flatată,
Drink up the monarch’s plague, this flattery? Năravul regilor... Sau poate-o fi
Or whether shall I say, mine eye saith true, Adevărat ce ochiul îi arată?
And that your love taught it this alchemy, Să fie el stăpân pe alchimii,
To make of monsters and things indigest Şi demonii-n arhangheli îi preface,
Such cherubins as your sweet self resemble, Asemeni ţie, chipul ce-l sărut,
Creating every bad a perfect best, Desăvârşind în treacăt, cum îi place
As fast as objects to his beams assemble? Şi inimii, ce e vulgar şi slut?
O,’tis the first, ‘tis flattery in my seeing, A lui e vina! Ea, îndrăgostita,
And my great mind most kingly drinks it up: Că-i lacomă de laude, bău
Mine eye well knows what with his gust is ‘greeing, Din cupa cu iluzii, dar ispita
And to his palate doth prepare the cup: E-a lui, că-i ştie gustul dulce: tu.
If it be poison’d, ‘tis the lesser sin De-a fost otravă-n ea, păcate nu-s:
That mine eye loves it and doth first begin. I-o fi plăcut, că primul s-a supus…
William Shakespeare
160
CXV Sonet 115
Those lines that I before have writ do lie, Din tot ce-am scris, minţit-am într-un rând:
Even those that said I could not love you dearer: “Mai mult de-atât nu cred să pot iubi!”
Yet then my judgment knew no reason why Aşa citeam în jarul fumegând
My most full flame should afterwards burn clearer. Ce îmi jura că nu-s văpăi mai vii...
But reckoning time, whose million’d accidents Vedeam cum Timpul curge, cum peceţi
Creep in ‘twixt vows and change decrees of kings, Pe schimbătoare legi monarhii pun,
Tan sacred beauty, blunt the sharp’st intents, Cum mint iubiţii oarbe tinereţi,
Divert strong minds to the course of altering things; Cum se preface farmecul în scrum...
Alas, why, fearing of time’s tyranny, O, vai! De coasa vremii-nfricoşat,
Might I not then say ‘Now I love you best,’ De ce n-am spus “Azi, te iubesc cât pot”,
When I was certain o’er incertainty, Ferit de îndoială? Aş fi dat
Crowning the present, doubting of the rest? Pe-o zi sublimă, viaţa mea de tot...
Love is a babe; then might I not say so, Dar cum să treci de-a dragostei poruncă,
To give full growth to that which still doth grow? Ştiind că-i un copil, şi creşte încă?
William Shakespeare
161
Eugène Delacroix: Hamlet and Horatio in the Graveyard

William Shakespeare
162
CXVI Sonet 116
Let me not to the marriage of true minds Nu-i piedică să rupă cununia
Admit impediments. Love is not love Acelor firi ce gându-şi simt pereche.
Which alters when it alteration finds, Nu-i dragoste, când nestatornicia
Or bends with the remover to remove: E plata oarbă-a alteia, mai veche.
O no! it is an ever-fixed mark O, nu! Iubirea e un far, veghează
That looks on tempests and is never shaken; Şi negura o sparge, când spre casă
It is the star to every wandering bark, Luntraşi pribegi comoara-şi duc, i-o rază
Whose worth’s unknown, although his height be taken. Din Steaua Nordului... Şi nici nu-şi lasă
Love’s not Time’s fool, though rosy lips and cheeks Copiii în ocara vremuirii,
Within his bending sickle’s compass come: Deşi sub coasa Timpului păleşte
Love alters not with his brief hours and weeks, Obrazul fraged, buza dulce... Mirii
But bears it out even to the edge of doom. Şi-i poartă peste veac, şi-i povesteşte.
If this be error and upon me proved, De-mi dovediţi că mint, mă plec oricui:
I never writ, nor no man ever loved. N-am scris nimic, şi nici iubire nu-i.
William Shakespeare
163
CXVII Sonet 117
Accuse me thus: that I have scanted all O, ceartă-mă că nu-ţi invoc mai des
Wherein I should your great deserts repay, Iubirea—cea mai scumpă dintre toate,
Forgot upon your dearest love to call, Că rău plătesc din harul ce-am cules,
Whereto all bonds do tie me day by day; Şi firii-ţi dulci am datorii uitate,
That I have frequent been with unknown minds Că vremea ta o cheltui hoinărind
And given to time your own dear-purchased right; Cu venetici, pe apele viclene,
That I have hoisted sail to all the winds Cu pânze ce de orice vânt se prind,
Which should transport me farthest from your sight. Departe, spre ispite pământene...
Book both my wilfulness and errors down, Mărturisit-am tot, ca tot să scrii,
And on just proof surmise accumulate; Păcate noi şi vechi! O, mi te-ncruntă,
Bring me within the level of your frown, Că ură ţi-am trezit, dar nu grăbi
But shoot not at me in your waken’d hate; A-ţi arunca săgeata, şi mă-nfruntă
Since my appeal says I did strive to prove Cu mila doar: am vrut să ştiu tăria
The constancy and virtue of your love. Iubirii tale, şi statornicia...
William Shakespeare
164
CXVIII Sonet 118
Like as, to make our appetites more keen, Aşa cum gustul ni-l trezim punând
With eager compounds we our palate urge, Pe vârful limbii firul de boia,
As, to prevent our maladies unseen, Iar boala iartă pântecul flămând
We sicken to shun sickness when we purge; Şi curăţat de pofte vechi, aşa
Even so, being full of your ne’er-cloying sweetness, Sorbeam şi eu, sătul de-un dulce boi,
To bitter sauces did I frame my feeding; Amarul unui chip de tot străin,
And, sick of welfare, found a kind of meetness Şi-mbolnăvit de bine,-n boli mai noi
To be diseased ere that there was true needing. Mă ascundeam, să fug de primul chin;
Thus policy in love, to anticipate Greşeam păzind iubirea când, setos,
The ills that were not, grew to faults assured, Îi profeţeam dezgustul, şi, nebun,
And brought to medicine a healthful state Doftoriceam cu rău ce-i sănătos!
Which, rank of goodness, would by ill be cured; Din toate astea-am învăţat, şi-mi spun
But thence I learn, and find the lesson true, Că leacurile minţii-s otrăvite:
Drugs poison him that so fell sick of you. Mai mult bolnav de tine sunt, iubite.
William Shakespeare
165
John Faed: Shakespeare and His Friends at the Mermaid Tavern

William Shakespeare
166
CXIX Sonet 119
What potions have I drunk of Siren tears, Licori drăceşti am înghiţit, mă tem...
Distill’d from limbecks foul as hell within, Tot ce câştig se dovedeşte-a fi
Applying fears to hopes and hopes to fears, O pierdere, nădejdea mi-e blestem,
Still losing when I saw myself to win! Şi fricile balsam! O, ce prostii
What wretched errors hath my heart committed, Mai poate face-o inimă, chiar când
Whilst it hath thought itself so blessed never! I se deschide raiul! Ce smintit
How have mine eyes out of their spheres been fitted Acest delir al ochilor lăsând
In the distraction of this madding fever! Orbite goale pentr-un zbor minţit...
O benefit of ill! now I find true Dar bine face răul uneori!
That better is by evil still made better; Caci dragostea-i ruină-acum şi pot
And ruin’d love, when it is built anew, Cu har înalt şi alte ursitori,
Grows fairer than at first, more strong, far greater. S-o veşnicesc cu noi puteri... De tot
So I return rebuked to my content Mă-ntorc la casa mea! Ce-am cheltuit
And gain by ill thrice more than I have spent. În rău, voi scoate-n bine, întreit.
William Shakespeare
167
CXX Sonet 120
That you were once unkind befriends me now, Lovit-ai primul, n-a durut puţin,
And for that sorrow, which I then did feel Dar amintindu-mi, parcă mai uşor
Needs must I under my transgression bow, Îmi e acum, lovind şi eu, să-mi ţin
Unless my nerves were brass or hammer’d steel. Plecată fruntea, şi să te implor.
For if you were by my unkindness shaken, De-ai suferit ca mine, veşnicii
As I by yours, you’ve pass’d a hell of time; Ai petrecut în iad, când eu, tiran,
And I, a tyrant, have no leisure taken O clipă nu gândeam a-mi cântări
To weigh how once I suffered in your crime. Durerile... O, de-aş putea să am
O, that our night of woe might have remember’d În suflet urma nopţii de tristeţi
My deepest sense, how hard true sorrow hits, În care-am plâns în doi, şi-adânc, să tac,
And soon to you, as you to me, then tender’d S-aud cum rupe chinul, să mă ierţi
The humble salve which wounded bosoms fits! Cum am iertat şi eu, să-ţi fiu de leac,
But that your trespass now becomes a fee; Să cumpăr, dar, ce e de neiertat,
Mine ransoms yours, and yours must ransom me. Păcatul tău plătind al meu păcat.
William Shakespeare
168
CXXI Sonet 121
‘Tis better to be vile than vile esteem’d, Mai bine rău cel ce se naşte bun,
When not to be receives reproach of being, Şi-i ponegrit de toţi—aşa se zice;
And the just pleasure lost, which is so deem’d Oglinda lumii-i strâmbă, şi oricum
Not by our feeling but by others’ seeing: Îl va schimonosi: de ce complice
For why should others’ false adulterate eyes Să fiu cu ochiul unui desfrânat
Give salutation to my sportive blood? Ce vede-n sânge cald o rea pornire?
Or on my frailties why are frailer spies, De ce să intre-un slab, neruşinat,
Which in their wills count bad what I think good? În viaţa mea, zicând că-s slab din fire?
No, I am that I am, and they that level Eu sunt ce sunt; ei doar se oglindesc
At my abuses reckon up their own: În talpa mea, când rătăcesc prin tină...
I may be straight, though they themselves be bevel; Eu pot fi drept, ei nu, căci prea lumesc
By their rank thoughts my deeds must not be shown; E gândul lor, să îmi găsească vină,
Unless this general evil they maintain, Da-n lumea asta, cârmuită-n veci
All men are bad, and in their badness reign. De mârşăvii, ei prinţ te ung, de treci...
William Shakespeare
169
William Bell Scott: Ariel and Caliban

William Shakespeare
170
CXXII Sonet 122
Thy gift, thy tables, are within my brain Aici ascuns-am vorbele pe care
Full character’d with lasting memory, Mi le-ai trimis: sub frunte, ca o carte.
Which shall above that idle rank remain, Pe foaia albă slova-i muritoare,
Beyond all date, even to eternity: Dar mintea mea o duce mai departe,
Or at the least, so long as brain and heart Măcar atât cât i-a fost dat, puţinul
Have faculty by nature to subsist; Îngăduit pe-acest pământ de Fire,
Till each to razed oblivion yield his part Cât mi-s uitat de moarte, şi tainul
Of thee, thy record never can be miss’d. Uitarea nu şi-a rupt din amintire.
That poor retention could not so much hold, Memoria păstrează, nu condeiul,
Nor need I tallies thy dear love to score; Şi nici răboj nu-i trebuie, să ştie
Therefore to give them from me was I bold, Cât a iubit! Aşa găsii temeiul
To trust those tables that receive thee more: S-arunc o scumpă coală de hârtie.
To keep an adjunct to remember thee De-aş fi păstrat-o, ar fi fost toiag
Were to import forgetfulness in me. Drumeţului uitând de chipul drag...
William Shakespeare
171
CXXIII Sonet 123
No, Time, thou shalt not boast that I do change: Nu, Vreme, nu-ţi sunt rob: adevărat,
Thy pyramids built up with newer might Doar tu mai poţi să ‘nalţi o piramidă,
To me are nothing novel, nothing strange; Dar asta nu mă mişcă; tot uscat
They are but dressings of a former sight. E faraonu-n noua lui hlamidă...
Our dates are brief, and therefore we admire La tot ce-i vechi ne minunăm, crezând
What thou dost foist upon us that is old; Că ne-a fost dat. Suflarea ni-i grăbită.
And rather make them born to our desire Ne-ai învăţat că toate câte sunt
Than think that we before have heard them told. Ne aparţin, dar cartea-i măsluită.
Thy registers and thee I both defy, O, te desfid cu tot ce îmi aduci!
Not wondering at the present nor the past, Trecut, prezent, nu-mi spun nimic. Nebună
For thy records and what we see doth lie, E goana ta meşteşugind năluci,
Made more or less by thy continual haste. Iar tot ce văd, am mai văzut: minciună.
This I do vow and this shall ever be; Un lucru doar, mă jur, în veci îţi scapă:
I will be true, despite thy scythe and thee. Credinţa mea, precum uleiu-n apă.
William Shakespeare
172
CXXIV Sonet 124
If my dear love were but the child of state, Bastard al Sorţii veşnic schimbătoare,
It might for Fortune’s bastard be unfather’d’ Ar fi acum iubirea-mi, în palate
As subject to Time’s love or to Time’s hate, De mi s-ar fi născut: o dulce floare,
Weeds among weeds, or flowers with flowers gather’d. Sau bălărie-n drum, umilă, poate.
No, it was builded far from accident; Dar nu mi-o ştiu plămada întâmplării:
It suffers not in smiling pomp, nor falls Ea nu se-nclină celor de la cârmă,
Under the blow of thralled discontent, Şi nu învaţă lacrima uitării,
Whereto the inviting time our fashion calls: Ca răzvrătiţii-n temniţa din urmă.
It fears not policy, that heretic, De mreaja uneltirii o fereşte
Which works on leases of short-number’d hours, Înţelepciunea; crede doar în faptă.
But all alone stands hugely politic, Amiaza însorită n-o sporeşte
That it nor grows with heat nor drowns with showers. Şi n-o doboară ploile: aşteaptă.
To this I witness call the fools of time, Mi-s martori ticăloşii fără vini,
Which die for goodness, who have lived for crime. Ieşind, pios, din vieţi de asasini.
William Shakespeare
173
Joseph Noel Paton: Caliban

William Shakespeare
174
CXXV Sonet 125
Were ‘t aught to me I bore the canopy, N-aş fi putut şi eu să ‘nalţ cetăţi

With my extern the outward honouring, Ce se-nfrăţesc cu pulberea, o sută?
Or laid great bases for eternity, Sau baldachinul regilor netoţi
Which prove more short than waste or ruining? Să-l port cu umilinţă prefăcută?
Have I not seen dwellers on form and favour Dar oare nu văzusem cum trufia
Lose all, and more, by paying too much rent, Plătind mai mult, îşi cumpără spoiala,
For compound sweet forgoing simple savour, Cum îşi ucide gustul lăcomia,
Pitiful thrivers, in their gazing spent? Şi cum păcatul îşi contemplă fala?
No, let me be obsequious in thy heart, Ba da. Şi de-asta mă supun doar ţie.
And take thou my oblation, poor but free, Îţi sunt ofrandă, ia-mă, sunt curat
Which is not mix’d with seconds, knows no art, De orice vicleşug. Te dă! Să fie
But mutual render, only me for thee. Acelaşi preţ cu care m-ai luat...
Hence, thou suborn’d informer! a true soul Iscoadă, piei! Mă tot acuzi de crime,
When most impeach’d stands least in thy control. Dar nu o să mă poţi avea, străine.
William Shakespeare
175
CXXVI Sonet 126
O thou, my lovely boy, who in thy power În boiu-ţi chipeş ornice nu bat
Dost hold Time’s fickle glass, his sickle, hour; Şi coasele se frâng, o, drag băiat
Who hast by waning grown, and therein show’st Ce te înalţi când dragii tăi se scurg,
Thy lovers withering as thy sweet self grow’st; Pălind încet, ca soarele-n amurg…
If Nature, sovereign mistress over wrack, Dar dacă Firea urmele ţi-a şters,
As thou goest onwards, still will pluck thee back, Şi din ce-i viu, pe tine te-a ales
She keeps thee to this purpose, that her skill Tipar sublim, în singurul ei vis
May time disgrace and wretched minutes kill. Ferit de legea clipei—ce-a ucis,
Yet fear her, O thou minion of her pleasure! Tu teme-te: o jucărie-i eşti!
She may detain, but not still keep, her treasure: Ea poate-ascunde, nu păzi; cereşti
Her audit, though delay’d, answer’d must be, Sunt legile ce-ascultă, şi cândva
And her quietus is to render thee. La Judecată-n schimb ea te va da.
William Shakespeare
176
CXXVII Sonet 127
In the old age black was not counted fair, Pe vremuri, ochii ei strălucitori
Or if it were, it bore not beauty’s name; Şi negri n-ar fi fost la preţ; ei plac
But now is black beauty’s successive heir, Abia acum, dar nobilei culori
And beauty slander’d with a bastard shame: Îi duce şi blestemul: sluţii fac
For since each hand hath put on nature’s power, Cu artă falsă-un chip de împrumut
Fairing the foul with art’s false borrow’d face, Şi îi uzurpă Firii dreptul sfânt
Sweet beauty hath no name, no holy bower, De-a dărui frumos, iar cel născut
But is profaned, if not lives in disgrace. Cu farmec e-n dizgraţie, şi-nfrânt
Therefore my mistress’ brows are raven black, De impostura măştii. De-asta poartă
Her eyes so suited, and they mourners seem Podoaba întunericului: plâng
At such who, not born fair, no beauty lack, De mila celor văduviţi de soartă,
Slandering creation with a false esteem: Ce profanează-n visul lor nătâng
Yet so they mourn, becoming of their woe, Sublimul: şi sunt negri, să le-arate
That every tongue says beauty should look so. Tristeţea frumuseţii-adevărate.
William Shakespeare
177
Henry Fuseli Swiss: Prospero, Caliban and

Miranda
William Shakespeare
178
CXXVIII Sonet 128
How oft, when thou, my music, music play’st, Aş vrea sa fiu sub mâna ta clavirul,
Upon that blessed wood whose motion sounds De nu, măcar o clapă, să te-ascult
With thy sweet fingers, when thou gently sway’st Când degetele-ţi dulci mă vor, şi birul
The wiry concord that mine ear confounds, Să ţi-l plătesc cu sărutări... cer mult?
Do I envy those jacks that nimble leap Roşesc de ciudă! Aşchia răsfaţă
To kiss the tender inward of thy hand, Parfumul pielii tale c-un sărut
Whilst my poor lips, which should that harvest reap, La fiecare notă, struna-i hoaţă,
At the wood’s boldness by thee blushing stand! Iar buzele-mi tânjesc! De-aş fi avut
To be so tickled, they would change their state Un trup de lemn, mi-ar fi la fel belşugul
And situation with those dancing chips, Şi-aş face schimb cu micul ticălos,
O’er whom thy fingers walk with gentle gait, Ce-i ştie mâinii tale meşteşugul
Making dead wood more blest than living lips. De-a învia ce-i mort! Mărinimos
Since saucy jacks so happy are in this, Voi fi de azi: rămână el cu toate,
Give them thy fingers, me thy lips to kiss. Eu doar stăpân pe buze-nmiresmate...
William Shakespeare
179
CXXIX Sonet 129
The expense of spirit in a waste of shame Dorinţa trupului—o irosire

Is lust in action; and till action, lust A spiritului adormit, sperjură,
Is perjured, murderous, bloody, full of blame, Sălbatică, şi dincolo de fire
Savage, extreme, rude, cruel, not to trust, Neruşinată, ce-o-mplineşti cu ură,
Enjoy’d no sooner but despised straight, De tine însuţi dezgustat; o nadă
Past reason hunted, and no sooner had A bestiei ce nu-ţi ascultă mintea,
Past reason hated, as a swallow’d bait Prosteşte înghiţită, stând dovadă
On purpose laid to make the taker mad; Smintelii ce te-mpinge înaintea
Mad in pursuit and in possession so; Pierzaniei: având, să n-ai; o vrere
Had, having, and in quest to have, extreme; Stârnită de o dulce aşteptare,
A bliss in proof, and proved, a very woe; Urmată de extaz, apoi durere:
Before, a joy proposed; behind, a dream. Neantul absolut, minciuna care
All this the world well knows; yet none knows well Te duce-n iad, ştii bine, da-i eşti rob,
To shun the heaven that leads men to this hell. Şi o urmezi ascultător, neghiob.
William Shakespeare
180
CXXX Sonet 130
My mistress’ eyes are nothing like the sun; Nu-i niciun soare-n ochii doamnei mele...
Coral is far more red than her lips’ red; De jar e buza ei—cărbune stins.
If snow be white, why then her breasts are dun; Cosiţa—sârmă, drept e, în inele,
If hairs be wires, black wires grow on her head. Iar sânii oacheşi, parcă înadins.
I have seen roses damask’d, red and white, În roz şi alb văzut-am roze, sute,
But no such roses see I in her cheeks; Dar, vai, niciuna în obrajii ei;
And in some perfumes is there more delight M-au desfătat odoruri mai plăcute
Than in the breath that from my mistress reeks. Decât respiră dânsa de-obicei...
I love to hear her speak, yet well I know E dulce glasu-i, totuşi o vioară
That music hath a far more pleasing sound; Îmi pare că vorbeşte mai frumos,
I grant I never saw a goddess go; Şi n-am habar zeiţele cum zboară,
My mistress, when she walks, treads on the ground: Dar ei, cum văd, pământu-i de folos.
And yet, by heaven, I think my love as rare Pe zei, poeţii mint! Atât mai zic:
As any she belied with false compare. Ca ea, pe lumea asta nu-i nimic...
William Shakespeare
181
William Maw Egley: Prospero and Miranda

William Shakespeare
182
CXXXI Sonet 131
Thou art as tyrannous, so as thou art, Te porţi ca un tiran, trufaşă, crudă,

As those whose beauties proudly make them cruel; Ca orice chip frumos, vânzându-şi harul;
For well thou know’st to my dear doting heart O perlă eşti, iubirea mea zăludă,
Thou art the fairest and most precious jewel. Dar scump te dai, şi cu dispreţ... Hotarul
Yet, in good faith, some say that thee behold Sublimului a fost atins la tine:
Thy face hath not the power to make love groan: Se spune că n-ai fi defel frumoasă!
To say they err I dare not be so bold, Pe legea mea, tu poţi trezi suspine
Although I swear it to myself alone. Şi-n bolovani... Dar tac şi nici nu-mi pasă…
And, to be sure that is not false I swear, Te văd o dată, şi oftez de-o mie,
A thousand groans, but thinking on thy face, Şi frică mi-e că gândul mă trădează.
One on another’s neck, do witness bear Nu-s toate astea oare mărturie
Thy black is fairest in my judgment’s place. Că te ador, întunecată-mi rază?
In nothing art thou black save in thy deeds, Curată-n frumuseţe, neagră-n faptă,
And thence this slander, as I think, proceeds. De-aici se trage mincinoasa şoaptă.
William Shakespeare
183
CXXXII Sonet 132
Thine eyes I love, and they, as pitying me, Adânc mi-e chinul, doamnă, dar nătâng:
Knowing thy heart torments me with disdain, Când ochii-ţi dragi, văzându-mă, îşi pun
Have put on black and loving mourners be, Veşmânt cernit, şăgalnic, şi mă plâng,
Looking with pretty ruth upon my pain. Îmi pare că mă cheamă din surghiun...
And truly not the morning sun of heaven Pe legea mea, nu-i soare mai aprins
Better becomes the grey cheeks of the east, Pe-obrazul cenuşiu al dimineţii,
Nor that full star that ushers in the even Şi nici o stea, când soarele s-a stins,
Doth half that glory to the sober west, Nu binecuvântează nopţi, cum feţii
As those two mourning eyes become thy face: Acesteia-i e potrivit bocitul!
O, let it then as well beseem thy heart Păi, las-atunci şi inima-ţi, în jale
To mourn for me, since mourning doth thee grace, A-i însoţi, şi plânge-ţi osânditul
And suit thy pity like in every part. Cu toate părţile făpturii tale,
Then will I swear beauty herself is black Să pot jura că negru-i doar frumos,
And all they foul that thy complexion lack. Iar restul tot, mizer şi mincinos...
William Shakespeare
184
CXXXIII Sonet 133
Beshrew that heart that makes my heart to groan Mă ai întreg, ispită fără leac,
For that deep wound it gives my friend and me! De ce mai vrei un rob? Ca îndoit
Is’t not enough to torture me alone, Să plâng? Sau de-un prieten mai sărac,
But slave to slavery my sweet’st friend must be? De cel mai dulce, să mă vezi hulit?
Me from myself thy cruel eye hath taken, De mine însumi astfel m-ai furat,
And my next self thou harder hast engross’d: Robindu-mi-l, că-n el sălăşluiam.
Of him, myself, and thee, I am forsaken; De el, de mine şi de tine-s dat
A torment thrice threefold thus to be cross’d. Uitării astfel, întreit... O, n-am
Prison my heart in thy steel bosom’s ward, De-ales decât o temniţă, a ta,
But then my friend’s heart let my poor heart bail; Nu pot fugi, deci pune-mă străjer
Whoe’er keeps me, let my heart be his guard; La inima-i, sau ia-mă gaj cumva,
Thou canst not then use rigor in my gaol: Şi lasă-mi-l, atâta îţi mai cer;
And yet thou wilt; for I, being pent in thee, Deşi, mă tem, să-l doară îi e scris,
Perforce am thine, and all that is in me. ‘Lăuntrul tău, cu el în mine-nchis.
William Shakespeare
185
Alfred Fowler Patten: Miranda and Prospero Meeting Ferdinand

William Shakespeare
186
CXXXIV Sonet 134
So, now I have confess’d that he is thine, De-acum e-al tău, de ce s-o mai ascund,
And I myself am mortgaged to thy will, Mai mult de-atât, mă ţii zălog, vezi bine.
Myself I’ll forfeit, so that other mine Mă leg să-ţi beau otrava pân’ la fund,
Thou wilt restore, to be my comfort still: Dar lasă-mi-l... măcar să mă aline.
But thou wilt not, nor he will not be free, Oare-ai s-o faci? Îl ştiu mărinimos,
For thou art covetous and he is kind; Iar tu, de pofte plină, hrăpăreaţă;
He learn’d but surety-like to write for me În numele-mi el jură doar, frumos,
Under that bond that him as fast doth bind. Pecetluind robia mea de-o viaţă,
The statute of thy beauty thou wilt take, Iar tu, cămătăreasă ne’ntrecută,
Thou usurer, that put’st forth all to use, Ce înmulţeşti atât de dulce-un ban,
And sue a friend came debtor for my sake; Dobândă-i ceri la un sărut, o sută,
So him I lose through my unkind abuse. Şi am să-l pierd. Mă-ntreb de îl mai am...
Him have I lost; thou hast both him and me: În plasa ta, destinul ni-i mărunt,
He pays the whole, and yet am I not free. Ne ai... el dă, iar eu tot rob îţi sunt.
William Shakespeare
187
CXXXV Sonet 135
Whoever hath her wish, thou hast thy ‘Will’, Un dor, mai toate au; pe Will, doar tu,
And ‘Will’ to boot, and ‘Will’ in overplus; Mistuitor, cu Will pe-ndestulate.
More than enough am I that vex thee still, Mai mult decât un Will ţi-aş fi, de nu
To thy sweet will making addition thus. Mi l-ai goni; te-ar îndulci în toate...
Wilt thou, whose will is large and spacious, Te-nduri, încăpătoare, să-l mai laşi
Not once vouchsafe to hide my will in thine? Măcar o dat’, adăpostind în tine?
Shall will in others seem right gracious, De ce le-ar fi oceanul tău sălaş
And in my will no fair acceptance shine? Doar altora, şi mie nu? Vezi bine,
The sea all water, yet receives rain still Nici marea picăturii nu-i duşman,
And in abundance addeth to his store; Ci, lacomă, în mreaja ei o-nghite;
So thou, being rich in ‘Will,’ add to thy ‘Will’ La fel mi-ar curge vrerea, cât mai am
One will of mine, to make thy large ‘Will’ more. Will deajuns, în largu-ţi, pasămite.
Let no unkind, no fair beseechers kill; Nu-i alunga pe toţi ce Will îşi spun.
Think all but one, and me in that one ‘Will’. Îngăduie-i: în mine îi adun....
William Shakespeare
188
CXXXVI Sonet 136
If thy soul check thee that I come so near, Burzuluit ţi-e gândul ca de frig,
Swear to thy blind soul that I was thy ‘Will,’ Când te ating, dar zi-i: “E Will”!—să tacă.
And will, thy soul knows, is admitted there; Spre lauda iubirii să-l înfig,
Thus far for love my love-suit, sweet, fulfil. Deschide-ţi, doamnă, mult prea dulcea teacă,
‘Will’ will fulfil the treasure of thy love, S-o umple Will cu alţi fârtaţi la fel,
Ay, fill it full with wills, and my will one. Şi-alături lor, să-ţi domolească jarul;
In things of great receipt with ease we prove (Ştiut e că nu supără acel
Among a number one is reckon’d none: Ce-adaugă, chiar dacă-i plin hambarul,
Then in the number let me pass untold, Că doar nu simţi un bob stingher în sac).
Though in thy store’s account I one must be; Mă lasă deci, cu-acei deopotrivă
For nothing hold me, so it please thee hold Să te-ndulcesc. Da, sunt nimic: nu fac
That nothing me, a something sweet to thee: Decât să cresc în mâna-ţi milostivă...
Make but my name thy love, and love that still, Fă numele acesta, “Will”, icoană,
And then thou lovest me, for my name is ‘Will’. Şi-n veci mă vei iubi, că Will mă cheamă.
William Shakespeare
189
English School, 18th C: Prospero, Miranda and Ariel

William Shakespeare
190
CXXXVII Sonet 137
Thou blind fool, Love, what dost thou to mine eyes, E vai şi-amar de ochii fericiţi,
That they behold, and see not what they see? Când dragostea i-a învăţat minciuna!
They know what beauty is, see where it lies, Sărmanii mei, frumosul nu-l mai ştiţi?
Yet what the best is take the worst to be. Cred, v-aţi smintit... Vi-i bine, rău, totuna?
If eyes, corrupt by over-partial looks V-a ispitit un port îndepărtat,
Be anchor’d in the bay where all men ride, Dar n-aţi văzut că-n el mai toţi coboară?
Why of eyes’ falsehood hast thou forged hooks, De ce, inímă, ochilor te-ai dat?
Whereto the judgment of my heart is tied? Acum te au, pe viaţă te legară...
Why should my heart think that a several plot De ce te-ai amăgit c-acest pământ
Which my heart knows the wide world’s common place? E doar ăl tau, când geme de epave?
Or mine eyes seeing this, say this is not, Nu ştii că-n mila lor ei pun veşmânt
To put fair truth upon so foul a face? Adevărat minciunilor suave?
In things right true my heart and eyes have erred, Pe ce-am mai sfânt, v-aţi înşelat cu toţii,
And to this false plague are they now transferr’d. Iubind pe necuratul, ca netoţii.
William Shakespeare
191
CXXXVIII Sonet 138
When my love swears that she is made of truth Ea jură că-i o sfântă! Cine-o crede?
I do believe her, though I know she lies, Să-i spun că jură strâmb? O, n-are rost.
That she might think me some untutor’d youth, Sau poate-am chip de tânăr... cum se vede,
Unlearned in the world’s false subtleties. Încrezător muierii, crud şi prost.
Thus vainly thinking that she thinks me young, O fi, n-o fi, mai am de-un ban speranţă,
Although she knows my days are past the best, Chiar dacă ştie că-s un pic răscopt,
Simply I credit her false-speaking tongue: Încerc să tac… O, adevăru-i zdreanţă!
On both sides thus is simple truth suppress’d. Mă minte, o ajut aşa cum pot...
But wherefore says she not she is unjust? De ce nu-mi zice doamna că-i o poamă,
And wherefore say not I that I am old? Iar eu, că-i sunt cu-naintaşii leat?
O, love’s best habit is in seeming trust, Iubirea din credinţă îşi ia hrană;
And age in love loves not to have years told: Batrânii-şi fug de ani, ca de-un păcat.
Therefore I lie with her and she with me, Şi uite-aşa, cu dulcile braşoave,
And in our faults by lies we flatter’d be. Ni-s nopţile mai lungi şi mai suave!
William Shakespeare
192
CXXXIX Sonet 139
O, call not me to justify the wrong Să mi te iert? Cât poate să îndure

That thy unkindness lays upon my heart; O inimă rănită-atât de crud?
Wound me not with thine eye but with thy tongue; De vrei să tai, cuvântul fă-l secure,
Use power with power and slay me not by art. Dar nu mă mai privi! O, pot s-aud
Tell me thou lovest elsewhere, but in my sight, Că nu ţi-s drag, că altul ţi-e icoana,
Dear heart, forbear to glance thine eye aside: Dar te implor, când lângă tine stau,
What need’st thou wound with cunning when thy might Nu-l mai sorbi din ochi! Adâncă-i rana,
Is more than my o’er-press’d defense can bide? Şi inimile-nvinse ziduri n-au...
Let me excuse thee: ah! my love well knows De-ar fi să iert, aş zice-aşa: “Ea ştie
Her pretty looks have been mine enemies; Că ochii-i poartă suliţe de foc...
And therefore from my face she turns my foes, Ferindu-mă de ei, cu gingăşie,
That they elsewhere might dart their injuries: Pe alţii ea-i blagosloveşte-n loc”!
Yet do not so; but since I am near slain, (Oricum, ‘s-aproape mort. Mai bine nu).
Kill me outright with looks and rid my pain. Priveşte-mă, să mor ferice. Tu...
William Shakespeare
193
Reginald Arthur: The Death of Cleopatra

William Shakespeare
194
CXL Sonet 140
Be wise as thou art cruel; do not press Să nu-mi dispreţuieşti, trufaşă doamnă,
My tongue-tied patience with too much disdain; Răbdarea şi tăcerea; bine-ar fi
Lest sorrow lend me words, and words express Să te fereşti de ele, căci îndeamnă
The manner of my pity-wanting pain. Durerile adânci a povesti...
If I might teach thee wit, better it were, Fii înţeleaptă, doamnă, nu fi crudă,
Though not to love, yet, love, to tell me so; Făgăduieşte-mi trupul, chiar de minţi;
As testy sick men, when their deaths be near, Un muribund cerşeşte, vrea s-audă
No news but health from their physicians know; Că va trăi: minciunile-s cuminţi.
For, if I should despair, I should grow mad, De disperare-aş da în limbuţie,
And in my madness might speak ill of thee: Şi-aş răspândi o vorbă rea în târg,
Now this ill-wresting world is grown so bad, Iar lumea-atât aşteaptă: cum se ştie,
Mad slanderers by mad ears believed be, Nebunii-nghit smintelile cu sârg.
That I may not be so, nor thou belied, În inima-ţi flămândă, ştiu, nu-ncapi:
Bear thine eyes straight, though thy proud heart go wide. Struneşte-ţi ochii dacă vrei să scapi...
William Shakespeare
195
CXLI Sonet 141
In faith, I do not love thee with mine eyes, Pe legea mea, cusururi ai o sută,
For they in thee a thousand errors note; Iar ochii mei te-alungă, dar de pază
But ‘tis my heart that loves what they despise, Stă inima vasală, ce-ţi sărută
Who in despite of view is pleased to dote; Picioarele, şi ţi se prosternează!
Nor are mine ears with thy tongue’s tune delighted, Urechea mea nu-ţi înţelege glasul,
Nor tender feeling, to base touches prone, Şi pielea ta nu-mi pare de mătasă,
Nor taste, nor smell, desire to be invited Iar gust, miros, s-ar cam feri de ceasul
To any sensual feast with thee alone: Festinului cu trupul tău pe masă...
But my five wits nor my five senses can Degeaba! Simţuri cinci, şi gânduri toate
Dissuade one foolish heart from serving thee, Nu sunt în stare inima s-oprească:
Who leaves unsway’d the likeness of a man, Ea-mi părăsi a trupului cetate,
Thy proud hearts slave and vassal wretch to be: În glorie pe-a ta s-o întregească...
Only my plague thus far I count my gain, Sunt singur, doar cu boala ce te cere,
That she that makes me sin awards me pain. Păcătuind. Iar tu-mi întorci durere.
William Shakespeare
196
CXLII Sonet 142
Love is my sin and thy dear virtue hate, Greşesc iubindu-te, şi te-nţeleg:
Hate of my sin, grounded on sinful loving: Păzind virtutea, îmi urăşti păcatul
O, but with mine compare thou thine own state, De-a îndrăzni să vreau... Iubind, te leg
And thou shalt find it merits not reproving; De jindul trupului; dar vinovatul
Or, if it do, not from those lips of thine, Sunt numai eu? Te-ntreabă! Dacă da,
That have profaned their scarlet ornaments Guriţa ta să tacă, biata, las-o:
And seal’d false bonds of love as oft as mine, Păcate roz pecetluieşti cu ea
Robb’d others’ beds’ revenues of their rents. La fel ca mine, multe, mincinoaso.
Be it lawful I love thee, as thou lovest those De m-ai lăsa să te desfăt măcar
Whom thine eyes woo as mine importune thee: Cum tu pe alţii când te vrei râvnită,
Root pity in thy heart, that when it grows Ti-ar încolţi în inimă un dar:
Thy pity may deserve to pitied be. Al milei. Şi vei fi compătimită
If thou dost seek to have what thou dost hide, La rândul tău, primind îndeajuns
By self-example mayst thou be denied! Plăceri pe care-acum le ai pe-ascuns.
William Shakespeare
197
Frederic Leighton: Desdemona

William Shakespeare
198
CXLIII Sonet 143
Lo! as a careful housewife runs to catch Închipuieşte-ţi, doamna mea, găina

One of her feather’d creatures broke away, Zburătăcind afară din pătul,
Sets down her babe and makes an swift dispatch Şi după ea, fugind, pe gospodina
In pursuit of the thing she would have stay, Îngrijorată, şi trudind destul
Whilst her neglected child holds her in chase, Să prindă orătania, iar plodul
Cries to catch her whose busy care is bent Pe care mama-n grabă l-a uitat,
To follow that which flies before her face, Strigând-o în deşert, urmând-o-n glodul
Not prizing her poor infant’s discontent; Ogrăzii, podidit de plâns... Ciudat,
So runn’st thou after that which flies from thee, Aşa şi tu, urmând în tot ţinutul,
Whilst I thy babe chase thee afar behind; Cu sârg, un zburător, mă laşi pustiu,
But if thou catch thy hope, turn back to me, Copil uitat, ce-aşteaptă, blând, sărutul
And play the mother’s part, kiss me, be kind: Întoarcerii, când ai să-l prinzi de viu.
So will I pray that thou mayst have thy ‘Will,’ Usucă-mi lacrimile-atunci, şi zău,
If thou turn back, and my loud crying still. Mă voi ruga să-l ai pe Will al tău...
William Shakespeare
199
CXLIV Sonet 144
Two loves I have of comfort and despair, Ca duhurile-n toate păzitoare,

Which like two spirits do suggest me still: Mă însoţesc iubiţii: zi şi noapte.
The better angel is a man right fair, Un înger auriu, bărbat în floare,
The worser spirit a woman colour’d ill. Un drac, muiere de culori răscoapte.
To win me soon to hell, my female evil Covor spre iad urzind să îmi întindă
Tempteth my better angel from my side, —Ştiind că nevinovăţia-i oarbă—
And would corrupt my saint to be a devil, În mreje-ntunecate-ar vrea să-l prindă
Wooing his purity with her foul pride. Muierea pe cel drag, şi să mi-l soarbă.
And whether that my angel be turn’d fiend Pot bănui, dar nicidecum şti dacă
Suspect I may, but not directly tell; De înger mi se-atinse cea urâtă;
But being both from me, both to each friend, Fiind departe, oare nu-i dezbracă
I guess one angel in another’s hell: Dulceaţa, şi i-o ţine zăvorâtă?
Yet this shall I ne’er know, but live in doubt, Doar când crăpa-va temniţa-i de smoală
Till my bad angel fire my good one out. De prea mult saţ, scăpa-voi de-ndoială...
William Shakespeare
200
CXLV Sonet 145
Those lips that Love’s own hand did make Chiar dacă buzele-ţi ciopli
Breathed forth the sound that said ‘I hate’ Iubirea însăşi, tu arunci
To me that languish’d for her sake; “Urăsc!”, deşi prea bine ştii,
But when she saw my woeful state, Ţi-s rob în toate... Dar atunci
Straight in her heart did mercy come, Se-nduioşează Ea, certând
Chiding that tongue that ever sweet În grabă, gura ce ştia
Was used in giving gentle doom, Doar graiul îngerilor, sfânt,
And taught it thus anew to greet; Şi dulce sfat îi dă, aşa:
‘I hate’ she alter’d with an end, “Sfârşeşte blând ce-ai început
That follow’d it as gentle day Cum albe, zorile de sus
Doth follow night, who like a fiend Urmează îngerul căzut
From heaven to hell is flown away; Al nopţilor.”.. Atunci ai spus
‘I hate’ from hate away she threw, Cuvânt ce viaţă îmi dădu:
And saved my life, saying ‘not you.’ “Urăsc, dar nu pe tine, nu...”
William Shakespeare
201
Eduard von Grützner: Falstaff mit Handschuhen

William Shakespeare
202
CXLVI Sonet 146
Poor soul, the centre of my sinful earth, Sărmane suflet, păcătos pământul
These rebel powers that thee array; Ce-l duci pe umeri, năzuinţei rob:
Why dost thou pine within and suffer dearth, Ruine oarbe-ţi plâng pe dinăuntru,
Painting thy outward walls so costly gay? Tu poleieşti ferestrele, neghiob.
Why so large cost, having so short a lease, Risipă faci cu-a trupului chirie,
Dost thou upon thy fading mansion spend? Căci anii pământeşti îi sunt puţini.
Shall worms, inheritors of this excess, Trăind, ţi-mpovărezi c-o datorie
Eat up thy charge? Is this thy body’s end? Moştenitorii, viermii de sub crini.
Then soul, live thou upon thy servant’s loss, Înfometează-ţi trupul veşted. Huma,
And let that pine to aggravate thy store; Averea lui, e-a ta. N-ai sărăcit.
Buy terms divine in selling hours of dross; Un loc în rai ţi-ai arvunit de-acuma,
Within be fed, without be rich no more: Cu timpul pe nimicuri cheltuit.
So shalt thou feed on Death, that feeds on men, Să-i fie trupul cina de pe urmă,
And Death once dead, there’s no more dying then. Din Moarte muşcă şi ospăţu-i curmă...
William Shakespeare
203
CXLVII Sonet 147
My love is as a fever, longing still Flămândă e iubirea mea, dogoare

For that which longer nurseth the disease, Ce-şi arde lacom inima de iască,
Feeding on that which doth preserve the ill, Şi-nghite doar otrăvurile-n stare
The uncertain sickly appetite to please. Dorinţa tulbure să-mi împlinească…
My reason, the physician to my love, Aveam un vraci în dreapta judecată,
Angry that his prescriptions are not kept, Dar a fugit de mine ca de râie,
Hath left me, and I desperate now approve Văzând că n-o ascult... O, desfrânată,
Desire is death, which physic did except. Ucigătoare poftă fără frâie!
Past cure I am, now Reason is past care, Să fie rău-ntreg, luă şi leacul,
And frantic-mad with evermore unrest; Iar gura mea, cu vorbe de ocară
My thoughts and my discourse as madmen’s are, Şi fără de-nţeles aruncă; dracul
At random from the truth vainly express’d; A pus zălog pe mintea mea şi zbiară.
For I have sworn thee fair and thought thee bright, Că bezna ta străluce-aş fi jurat;
Who art as black as hell, as dark as night. Că iadu-i rai, la fel. M-am înşelat.
William Shakespeare
204
CXLVIII Sonet 148
O me, what eyes hath Love put in my head, Şi dacă ochi mi-a pus Iubirea-n frunte,
Which have no correspondence with true sight; Să mintă cu osârdie? Sau poate
Or, if they have, where is my judgment fled, Ce-aduce el—măcar cât un grăunte—
That censures falsely what they see aright? E-adevărat, iar mintea strâmbă toate?
If that be fair whereon my false eyes dote, De ce-mi tot zice lumea că e slută
What means the world to say it is not so? Femeia ce privirile-mi răsfaţă?
If it be not, then love doth well denote Sau îngerii cu farmec o-mprumută,
Love’s eye is not so true as all men’s ‘No.’ Să-şi mintă robul cu o altă faţă?
How can it? O, how can Love’s eye be true, De-atâta plâns şi veghe, nu-i mirare
That is so vex’d with watching and with tears? Că ochii mei, sărmanii, se înşeală;
No marvel then, though I mistake my view; Chiar soarele e orb sub norii care
The sun itself sees not till heaven clears. Tot din iubire plâng... Cu o scorneală
O cunning Love! with tears thou keep’st me blind, Mă ţii jelind: ca tulbure, privirea
Lest eyes well-seeing thy foul faults should find. Să nu-ţi mai ştie, păcătoaso, firea...
William Shakespeare
205
Eduard von Grützner: Falstaff

William Shakespeare
206
CXLIX Sonet 149
Canst thou, O cruel! say I love thee not, Că nu te-ador, că nu gândesc la tine,
When I against myself with thee partake? Ne’nduplecato, nu-ndrăzni să-mi spui...
Do I not think on thee, when I forgot De partea ta cu mine lupt, ştii bine,
Am of myself, all tyrant, for thy sake? Şi când sunt viu, tu gând îmi eşti, dintâi.
Who hateth thee that I do call my friend? Mă crezi prieten cu duşmanii-ţi, oare?
On whom frown’st thou that I do fawn upon? La cin’ te-ncrunţi ocheade vezi c-arunc?
Nay, if thou lour’st on me, do I not spend E de ajuns din ochii-ţi o mustrare:
Revenge upon myself with present moan? Mă pedepsesc cu un suspin adânc.
What merit do I in myself respect, Sunt rob şi umilinţa mi-e supliciul,
That is so proud thy service to despise, Mândria mea nu face nici un sfanţ;
When all my best doth worship thy defect, Ce-i bun în mine îţi iubeşte viciul,
Commanded by the motion of thine eyes? Clipind o dată, mă întorci în lanţ...
But, love, hate on, for now I know thy mind; Ţi-s dragi acei cu ochi blagosloviţi?
Those that can see thou lovest, and I am blind. Mă poţi urî... Iubind, îi ţin lipiţi.
William Shakespeare
207
CL Sonet 150
O, from what power hast thou this powerful might Ce iaduri te adapă, ce miasme
With insufficiency my heart to sway? Îţi dau puterea de a-mi porunci?
To make me give the lie to my true sight, Şi-n ochii mei ce otrăvite basme
And swear that brightness doth not grace the day? Solomonişi, de noaptea le e zi?
Whence hast thou this becoming of things ill, De unde-ţi afli, doamnă, meşteşugul
That in the very refuse of thy deeds De a-ţi preface drojdiile-n vin?
There is such strength and warrantise of skill Cum faci un rob să-şi îndrăgească jugul,
That, in my mind, thy worst all best exceeds? Să-i pară spurcăciunea har divin?
Who taught thee how to make me love thee more Cin’ te-nvăţă cum să mă pierzi cu firea,
The more I hear and see just cause of hate? Când doar temei de ură îţi găsesc?
O, though I love what others do abhor, O, alţii îţi dispreţuiesc privirea,
With others thou shouldst not abhor my state: Nu fă la fel cu ochii mei… ei cresc
If thy unworthiness raised love in me, Din ura ta o dragoste curată:
More worthy I to be beloved of thee. Cu-atât mai mult sunt vrednici de răsplată.
William Shakespeare
208
CLI Sonet 151
Love is too young to know what conscience is; Amoru-i plod neştiutor de carte
Yet who knows not conscience is born of love? Dar spiritul plodeşte din amor;
Then, gentle cheater, urge not my amiss, Păcatele nu-mi judeca aparte
Lest guilty of my faults thy sweet self prove: Când dulce trup—al tău—le e izvor.
For, thou betraying me, I do betray Ce-i sfânt în mine cărnii grosolane
My nobler part to my gross body’s treason; Lăsat-am—gându-i jind şi jindu-i semn;
My soul doth tell my body that he may Când sufletu-i alăturea de carne
Triumph in love; flesh stays no further reason; Nici carnea nu aşteaptă alt îndemn,
But, rising at thy name, doth point out thee Ci ridicându-se când numele-ţi pricepe
As his triumphant prize. Proud of this pride, Şi-arată bucuria de-a avea;
He is contented thy poor drudge to be, Lucrarea, întărindu-se, ‘şi-ncepe
To stand in thy affairs, fall by thy side. Ca triumfând, să se topească-n ea:
No want of conscience hold it that I call “Iubito”-i spun muierii mele sus,
Her love for whose dear love I rise and fall. Şi jos la fel, cu dulce gând supus.
William Shakespeare
209
William Shakespeare
210
CLII Sonet 152
In loving thee thou know’st I am forsworn, Iubindu-te, am rupt un legământ;

But thou art twice forsworn, to me love swearing, Legându-mi-te, doamnă, rupt-ai două:
In act thy bed-vow broke and new faith torn, Pe cel al aşternutului—cel sfânt;
In vowing new hate after new love bearing. Pe-al meu—cenuşă sub văpaie nouă.
But why of two oaths’ breach do I accuse thee, Dar gura mi-ar păcătui vorbind
When I break twenty? I am perjured most; De tine când, ea—înzecit sperjură—
For all my vows are oaths but to misuse thee Nedemnă ţi s-a dovedit, hulind
And all my honest faith in thee is lost: Aşa de josnic dulcea ta făptură:
For I have sworn deep oaths of thy deep kindness, Când cleveteam că zâmbetul ţi-e blând,
Oaths of thy love, thy truth, thy constancy, Iar firea sinceră, gingaşă, bună,
And, to enlighten thee, gave eyes to blindness, Statornică, ba chiar mai mult, jurând
Or made them swear against the thing they see; Pe chipul tău... De două ori minciună:
For I have sworn thee fair; more perjured eye, A ochilor pe care i-am orbit,
To swear against the truth so foul a lie! A mea, ştiind prea bine ce-am iubit.
William Shakespeare
211
CLIII Sonet 153
Cupid laid by his brand and fell asleep: Cu torţa lângă el, Amor dormea;
A maid of Dian’s this advantage found, O nimfă a Dianei i-o fură,
And his love-kindling fire did quickly steep Şi-o stinse-ntr-un izvor, gândind c-aşa
In a cold valley-fountain of that ground, Îl va-ncălzi. Şi mult se bucură
Which borrowed from this holy fire of Love De el naiada-n feciorescu-i jind,
A dateless lively heat, still to endure, Şi arşiţa iubirii-l dărui
And grew a seething bath, which yet men prove Cu har ceresc, de boli tămăduind
Against strange maladies a sovereign cure. Pe cei ce se scăldau. Iar într-o zi
But at my mistress’ eye Love’s brand new fired, Făclia stinsă i-o aprinse draga,
The boy for trial needs would touch my breast; Iubita-mi doamnă, doar clipind! Pervers,
I, sick withal, the help of bath desired, Piticul zeu, unealta lui—beteaga—
And thither hied, a sad distempered guest, O-nfipse-n pieptul meu, adânc. A mers:
But found no cure; the bath for my help lies Acum mă scald în apa mincinoasă,
Where Cupid got new fire—my mistress’ eyes. Să caut leac. Dar leacu-i la ochioasă.
William Shakespeare
212
CLIV Sonet 154
The little Love-god lying once asleep, O liotă de nimfe—păzindu-şi fecioria

Laid by his side his heart-inflaming brand, Cu-adâncă întristare—pe Amor, micul zeu
Whilst many nymphs that vowed chaste life to keep Ce moţăia în iarbă, îl văd scăpând făclia,
Came tripping by; but in her maiden hand Iar una—cea mai dulce—se încruntă: “I-al meu”,
The fairest votary took up that fire Şi îi luă unealta—cu care Generalul
Which many legions of true hearts had warmed; Iubirilor făcuse în rândul lor prăpăd—
And so the General of hot desire Şi-o stinse cu obidă în apă, chiar la malul
Was, sleeping, by a virgin hand disarmed. Pe care nătăfleţul se hodinea... “Te văd”!
This brand she quenched in a cool well by, Strigă-ngrozit sărmanul şi îi porni pe urme,
Which from Love’s fire took heat perpetual, Dar dusă-a fost! Iar torţa, c-un ultim sfârâit,
Growing a bath and healthful remedy, Înfierbântă pârâul—ce vindecă, se spune,
For men diseased; but I, my mistress’ thrall, De-atunci, în om pohtirea, şi leac e, de iubit.
Came there for cure and this by that I prove, Minciuni… Eu, rob muierii, iubirea nu mi-o sting
Love’s fire heats water, water cools not love. În apa din poveste, ba chiar mai rău mă-ncing.
William Shakespeare
213

Shakespeare. Sonnets. RStefanescu. CLP PDF

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Shakespeare. Sonnets. RStefanescu. CLP PDF

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

William Shakespeare

© The University of Bucharest

1. From fairest creatures we desire increase p. 9

Marc Chagall: Romeo and Juliet

Is it for fear to wet a widow’s eye, Tu ai ales acum singurătatea

Salvador Dali: Romeo and Juliet

Salvador Dali: Romeo and Juliet

Shall I compare thee to a summer’s day? C-o zi de vară te-aş asemui

Salvador Dali: Romeo and Juliet

So is it not with me as with that Muse, O, nu vă-nchipuiţi c-aş fi poetul

Salvador Dali: Romeo and Juliet

As an unperfect actor on the stage, Ca un actor cu meşteşug puţin,

Salvador Dali: Romeo and Juliet

Lord of my love, to whom in vassalage Că sunt de-a ta fiinţă-adânc legat,

Weary with toil, I haste me to my bed, E noapte iar, şi drumurile lungi

Salvador Dali: Romeo and Juliet

Salvador Dali: Romeo and Juliet

If thou survive my well-contented day, De vei trăi nefericita vreme

Salvador Dali: Romeo and Juliet

Salvador Dali: Romeo and Juliet

As a decrepit father takes delight Moşneagul se făleşte c-un nepot,

How can my muse want subject to invent, De plictiseală muza-mi nu se plânge

Salvador Dali: Romeo and Juliet

Dante Gabriel Rossetti: Hamlet and Ophelia

Edwin Landseer: A Midsummer Night’s Dream

How careful was I when I took my way, Ca nu cumva tâlharii de pe drum

How heavy do I journey on the way, E greu la drum şi de prisos e graba,

Paul Falconer Poole: Ferdinand and Miranda

So am I as the rich, whose blessed key, O cheie am la scrin, vrăjită, dar

Marc Chagall: William Shakespeare, The Tempest

Not marble, nor the gilded monuments Ce rost au marmura de pe morminte

John William Waterhouse

Against my love shall be as I am now, Şi tu vei fi ca mine într-o zi:

Marc Chagall: The Tempest

Marc Chagall: A Midsummer Night’s Dream

Sir John Everett Millais: Ophelia

John William Waterhouse: Miranda

But be contented when that fell arrest Cândva luntraşul mă va recunoaşte,

John William Waterhouse: Miranda

Why is my verse so barren of new pride, De ce mi-e versu-mbătrânit o piatră,

William Blake: Oberon, Titania and Puck, with Fairies Dancing

Or I shall live, your epitaph to make, De-o fi ca epitaful să-ţi compun

Pablo Picasso: Shakespeare

Thomas Stothard: Prospero, Miranda and Ariel

William Hogarth: The Tempest

O truant Muse, what shall be thy amends O, Muză vagaboandă, ce temei

CII Sonet 102

CIII Sonet 103

CIV Sonet 104

Sir John Gilbert: The Plays of William Shakespeare

CVI Sonet 106

CVII Sonet 107

CVIII Sonet 108

CIX Sonet 109

Alfred Elmore: Romeo and Juliet

CXI Sonet 111

CXII Sonet 112

John Massey Wright

CXIII Sonet 113

CXIV Sonet 114

CXV Sonet 115

Eugène Delacroix: Hamlet and Horatio in the Graveyard

CXVI Sonet 116