Professional Documents
Culture Documents
ÎNTREPRINDERII
I.1. Relatiile economie nationala-întreprindere
1
N. Georgescu Roegen, „Omul si opera”, vol. I, Ed. Expert, 1996
2
Nita Dobrota (coordonator),”Dictionar de economie”, Ed. Economica, Bucuresti,2000
cursul de “Economia întreprinderii”, când ne vom referi la agenti economici avem în
vedere numai agentii producatori de bunuri si servicii.
Raritatea resurselor face ca fiecare agent economic sa ia decizii în procesul de
productie cu privire la asigurarea diferitelor resurse ce au destinatii si utilizari
alternative. În acest proces de decizie functioneaza principiul rationalitatii sau al
eficientei economice, conform caruia fiecare agent economic urmareste sa determine
acel nivel al productiei care îi maximizeaza câstigul (profitul), sau, ceea ce este
echivalent, sa minimizeze costurile sau sa realizeze un profit maxim pentru un nivel
dat al productiei .
Producerea bunurilor materiale ca si a serviciilor, desfacerea si utilizarea lor se
realizeaza, deci, de catre agentii economici producatori. Se pun, în mod firesc,
întrebarile:
a) care din acesti agenti economici pot fi numiti “întreprindere” si
b) ce probleme si activitati specifice îi caracterizeaza ?
Întrebari:
1. În ce constau relatiile dintre economia nationala si întreprinderi?
2. Care este esenta principiului rationalitatii sau al eficientei economice si cum se
realizeaza la nivelul întreprinderii?
3. Care este continutul si obiectul de studiu al economiei întreprinderii ca stiinta
si disciplina aplicativa?
4. Care sunt domeniile de abordare ale stiintelor economice de ramura?
Capitolul II: ÎNTREPRINDEREA SI MEDIUL SAU ÎN
ECONOMIA DE PIATA
II.1. Evolutia conceptului de întreprindere
5
Fr. Perroux, Cours d'économie politique, Paris, 1975, pag. 19.
6
V. Madgearu, Curs d economie politica, 1944, pag. 117-118.
Victor Slavescu sustinea ca “… întreprinderea în sensul stiintei întreprinderii este
tipul de organizatie economica dispunând de un patrimoniu, urmarind obtinerea unei
rentabilitati pentru capitalurile încredintate si care este exprimata în cifrele unui
bilant ce se încheie în epoci de vreme stabilite în timp de legiuitor”7.
Ion Ionescu de la Brad, Ion Raducanu au dezvoltat conceptul de întreprindere în
strânsa legatura cu organizarea si conducerea unitatilor economice cooperatiste din
România.
I.N. Evian în lucrarea “Studiu practic al întreprinderilor comerciale si industriale”,
Cluj, 1934, a cercetat problematica conducerii întreprinderii în strânsa legatura cu
functia financiar-contabila.
I. Tatos în “Notiunea de întreprindere”, articol aparut în “Independenta
economica”, Bucuresti, 1946, cerceteaza procesul de conducere în conditiile utilizarii
resurselor proprii si straine, structura averii, profit, finantare, siguranta si risc,
organizarea muncii, politica de conjunctura etc.
Constantin Bungeteanu în lucrarea “Întreprinderile particulare”, 1934, se ocupa
de principiile de organizare si de pretul de revenire.
Întreprinderea privata, individuala sau colectiva are o îndelungata existenta
istorica si în tara noastra.
În România antebelica rolul statului în procesul de dezvoltare prin investitii noi a
fost important, datorita lipsei de capital privat autohton. În anul 1936, capitalul investit
în întreprinderile economice ale statului se ridica la peste 130,7 mld. lei.
Dupa 1944, pe baza principiului “centralismului democratic”, întreprinderilor
economice, devenite în scurt timp în totalitatea lor întreprinderi de stat si cooperatiste,
li s-a limitat dreptul de decizie si au fost incluse în sistemul “planului national unic”,
si-au pierdut independenta economica reala si autonomia functionala. Economia de
comanda si centralismul excesiv au denaturat principiul autonomiei functionale si al
autogestiunii economice si au limitat atributele decizionale ale întreprinderii.
Preocuparile pentru definirea întreprinderii au dat nastere la opinii diferite8, dar nu s-a
conturat un concept coerent si complet care sa exprime continutul întreprinderii în
conditii de piata, întrucât nu erau întrunite conditiile formarii unui astfel de concept.
Desi de multa vreme, pe plan mondial, întreprinderea a ocupat un loc important în
analiza microeconomica traditionala, tratarea conceptului de întreprindere s-a facut de
o maniera mecanica, abordându-se legaturile sale cu mediul în principal prin sistemul
de preturi si în scopul maximizarii profitului, pe baza unui calcul economic rational.
Teoria economica a întreprinderii, numita si neoclasica, a aparut în cadrul
gândirii liberale de la sfârsitul secolului XIX si începutul secolului XX. Este vorba de
explicarea deciziilor de fixare a preturilor si a volumului de productie ca raspuns la
variatiile cererii si a costului factorilor de productie. Obiectivul principal era
maximizarea profitului . Pentru neoclasicii de la sfârsitul secolului XIX exista o
identitate între întreprinzator si întreprinderi, întreprinzatorul proprietar impunea
7
V. Slavescu, Ce este întreprinderea economica, Tiparnita nationala I. Ionescu de la Brad, Bucuresti, 1939
8
I. Blaga, Gh. Manea, Mecanismul economic al socialismului, Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 1977; Al. Detesan,
C. Jornescu, Cartea întreprinderii, Ed. “Viata economica”, nr. 1-2/1972; A. Giurgiu, M.N. Costin, V. Pacuraru,
Întreprinderea unitate de baza a economiei nationale a R.S. România, Ed. Dacia, 1978; V.D. Zlatescu,
Reglementarea legala a organizarii si conducerii unitatilor socialiste de stat, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1974;
Dictionar de economie politica, Ed. Politica, Bucuresti, 1974.
obiectivul sau personal: cel de maximizare a profitului. Teoria neoclasica se bazeaza
pe cinci ipoteze, care sunt:
1 2 3
Maximizarea Rationalitatea Functia economica a
profitului deciziilor (rolul întreprinderii consta
calculului economic). în transferul
Folosirea minimului factorilor de
de mijloace si productie în produse
obtinerea maximului finite
de rezultate
4 5
Mediul economic este Limitarea câmpului de
cunoscut. Vânzarile aplicare a teoriei la
potentiale si viitorul sunt studiul pretului si a
cunoscute volumului de productie
al întreprinderii
Aceasta teorie raspunde situatiei unei întreprinderi fara probleme. Conform acestei
teorii exista doar proprietarul, acesta fiind unicul detinator al puterii de decizie,
cunoscând cu precizie modalitatea de obtinere a profitului a carui maximizare era
sigurul obiectiv posibil.
Au fost formulate numeroase critici privind ipotezele acestei teorii. Dintre acestea
mentionam: absenta diferentierii dintre întreprinzator si întreprindere; separarea
produsa între proprietatea actionarilor si conducerea marilor întreprinderi încredintata
unor conducatori profesionisti (manageri) conduce la adaugarea la obiectivul de profit
si a obiectivelor proprii ale managerilor (obiective de prestigiu social, de exemplu).
Întreprinzatorul este confruntat cu constrângeri mai numeroase decât cele retinute de
teoria neoclasica (concurenti, consumatori, sindicate, Statul) si trebuie sa ia
majoritatea deciziilor sale într-o perspectiva incerta si în conditii de risc si
incertitudine. Întreprinderea nu este numai o realitate economica care are o
functiune de productie, cu o relatie stabila între volumul de munca, de capital si
de productie, ci este de asemenea o organizatie în care actioneaza importante
mecanisme de coordonare si de luare a deciziei .
Teoriile moderne despre întreprindere pun accent pe existenta acesteia legata
de munca în echipa care conduce la cresterea productivitatii muncii9,10.
Munca în echipa este rezultatul necesitatii combinarii factorilor de productie care
permite o mai buna diviziune a muncii si astfel fiecare individ se specializeaza în
activitati pentru care el este cel mai competent si participa în grup la obtinerea
9
Costin Murgescu - Echipa de conducere în unitatile economice, Ed. Politica, Bucuresti, 1972
10
Jaques Genéreau - Microeconomie, Hachette, Paris, 1995
produselor finale. Finalitatea specializarii si a combinarii factorilor de productie
este eficienta. Munca în echipa în cadrul unei întreprinderi asigura costuri mai
rationale si controlul capacitatii muncii si a rezultatelor obtinute.
12
Ov. Nicolescu si colab. - Management, Bucuresti, 1992
13
x x x – Legea 133 privind stimularea întreprinzatorilor privati pentru înfiintarea si dezvoltarea întreprinderilor
mici si mijlocii, M. Of. al României, nr.349/23 iul.1999
10
C. Barbulescu si colab. - "Economia si gestiunea întreprinderii ", Editura economica, Bucuresti,1995.
Materii prime Piata
Piata consumatorilor
Munca
factorilor Capital Întreprinderea
sau
de
Consumuri alte
productie intermediare întreprinderi
Resurse naturale
SISTEM ECOLOGIC
Materii prime si
energie
Sistem tehnologic
Sistem de
productie
întreprindere
Informatii
Sistemul
Sistem informational
Sistem
decizional
Salariati
Sistem social
OAMENI
SISTEM POLITIC
PRODUSE NEVOI
Lansarea pe Cercetarea
piata a nevoilor RESURSE
INFORMATIE
produselor pietei UMANE
Controlul
calitatii
Marketing
produselor Relatii cu
clientii
Între- Mana-
Productie prindere gement
Tehnologie
Gestiune
Finante
Forta de
munca
Materii
RESURSE Capital prime
UMANE INFORMATII
Capital Pret
Interese ÎNTREPRINDERI
împrumuturi
transporturi)
natura (ex.
prestatii în
impozite
subventii
Cotizatii
sociale
Pietele
Pietele de
factorilor ADMNISTRATIA bunuri si
servicii
prestatii în
venituri de
natura (ex.
impozite
transfer
scoli)
Munca Bunuri
Salarii
MENAJE
Burse
Banci Lucratori
Creditori Sindicate
ÎNTREPRINDERI
COSTURI
La ce costuri se realizeaza produsele
pentru a vinde la preturi competitive?
COMPETITIVITATEA
ÎNTREPRINDERII
CALITATE SERVICII
Întreprinderi
Întreprinderi societare private si Întreprinderi din Întreprinderi ale
individuale societati comerciale cu patrimoniul public sectorului economiei
capital majoritar de sociale
stat (în curs de
privatizare)
Variabile de
Decizii Piete
intrare
iesire
Piata muncii în aval
Sistem fizic de
transformare Clienti
Piata
financiara
Bugete Concurenti
Variabile de
Variabile de
Piata con-
iesire
sumurilor
intrare
intremediare
Sistem financiar
Legenda: Venituri
Cheltuieli
Flux fizic Flux financiar Flux informatii
X S Y
∆X R
{I} {E}
Subsisteme efectorii
Conducere strategica
Conducere tactica
Conducere operativa
Subsistem conducator
Cercetare -dezvoltare
Marketing-comercializare
Aprovizionare Desfacere
Întrebari:
1.Prin ce se caracterizeaza întreprindere ca un organism economico-social unitar?
2.Care sunt principalele trasaturi ale unei întreprinderi abordata în conceptie
sistemica?
3.Definiti si comentati conceptul de functionalitate (transmitanta) a sistemului
întreprindere.
4.Care sunt caracteristicile sistemului întreprindere?
5.Care sunt subsistemele componente ale întreprinderii?
Capitolul IV: ORGANIZAREA STRUCTURALA A
ÎNTREPRINDERII
IV.1. Conceptul de structura a întreprinderii
15
H.Mintzberg - Structure et dinamique des organizations. Ed. Organisation, Paris, 1982.
organizatorice si a relatiilor dintre acestea, orientate spre realizarea obiectivelor
prestabilite ale întreprinderii 16.
Structura organizatorica este formata din structura functionala si structura
operationala :
a. Structura functionala (verticala) corespunde coordonarii pe verticala a
sarcinilor si cuprinde:
• postul, atribuit unei persoane angajate;
• functia, reprezentata de sarcinile angajatului;
• compartimentul, care este o subunitate organizatorica aflata sub aceeasi
autoritate ierarhica.
Coordonarea sarcinilor si ierarhizarea diferitelor persoane corespunde
structurii verticale a întreprinderii si reprezinta sistemul de comanda al
organizarii. Aceasta structura se realizeaza în functie de tipurile de decizii care se iau
la diferite niveluri ale piramidei ierarhice.
Se pot distinge patru niveluri ierarhice, în functie de amploarea deciziei si de
orizontul de timp pe care-l implica:
• nivelul strategic, unde se iau deciziile care angajeaza întreprinderea pe
termen lung;
• nivelul tactic, care defineste drumul de urmat pentru a atinge obiectivele
fixate anterior;
• nivelul operational , care defineste pe termen scurt atingerea obiectivelor de
mai sus;
• nivelul de executie, unde se realizeaza activitatile de productie implicate
pentru realizarea obiectivelor stabilite.
b. Structura operationala (orizontala), care corespunde diviziunii muncii pe
orizontala si cuprinde functiunile întreprinderii. Structura orizontala
asigura organizarea întreprinderii în raport de omogenitatea si
complexitatea activitatii, pe baza a doua criterii de specializare:
• în cazul când produsele vândute si pietele sunt relativ asemanatoare,
activitatile se organizeaza pe marile functiuni ale întreprinderii;
• în cazul în care produsele si pietele sunt foarte eterogene, împartirea
activitatilor pe functiuni se face dupa gruparea produselor si a pietelor.
16
C.Barbulescu, T.Gavrila, F.Badea, V.Lefter, F.Pârvu, E.Fransua - Economia si gestiunea întreprinderii, Ed.
Economica, 1995.
rol în procesul de gestiune. O cultura puternica are valori numeroase si acceptate de
personalul sau, ceea ce poate deveni un factor de motivatie profesionala si de buna
gestiune.
Functionarea întreprinderii ca sistem tehnico-productiv necesita un cadru de
reglare a relatiilor care se stabilesc între diferite subsisteme. Acest cadru se realizeaza
prin intermediul structurii organizatorice. Orice structura organizatorica este o
ierarhie, diferentiata dupa mai multe criterii:
• criteriul (felul) produsului;
• criteriul functional;
• criteriul geografic;
• criteriul numeric.
Manager general
(director general)
17
Fr.W.Taylor, Principies d’organisations scientifique, republicata sub titlului: La direction scientifique des
entreprises, Edision Dunod, Paris, 1957.
18
Henri Fayol, Administrations industrielle et generale, 1916, republicata în Edition Dunod, Paris, 1956.
19
Peter Drucker, La pratique de la direction des entreprises, Editions d’Organisation, Paris, 1957.
20
F.Nepveau-Nivelle, Conquete des marches, Edis ion Dunod, Paris, 1964.
21
J.P.Simeray, La structure de l’entreprise, Entreprise moderne, Paris, 1966
22
J.O.Shanghnessy, L’organisation des entreprises, Edision Dunod, Paris, 1968
23
P.Racape, Économie et gestion de l’entreprise, Edision Sirey, 1967.
24
J.Aubert-Krier, Gestion de l 'entreprise, P.U.F., Paris, 1966.
valabile functiunea industriala, functiunea comerciala, functiunea administrativa si
financiara.
Volumul redus al lucrarilor de conceptie existent în întreprinderi la începutul
secolului al XX-lea explica parerile specialistilor si a oamenilor de stiinta din acea
vreme despre functiunile întreprinderii. Cerintele care se puneau în fata
întreprinderilor în cea de a doua jumatate a secolului al XX- lea si în perspectiva nu
mai puteau sa se realizeze decât în cadrul unor activitati combinate de cercetare si
realizare a productiei. În acelasi timp, separarea functiunii financiare de cea contabila
este relativ greu de realizat datorita problemelor comune care fac obiectul acestor
activitati. De altfel, separarea lor creeaza si dificultati în aplicarea principiilor de
organizare structurala a întreprinderilor.
Continutul functiunii de securitate, sustinuta de Henri Fayol, se refera la
activitati de protejare a bunurilor si a persoanelor, de asigurare a tuturor conditiilor de
ordin social legate de dezvoltarea întreprinderii. Aceasta functiune “concentreaza
masurile care dau întreprinderii securitate, personalului linistea de spirit de care are
nevoie”. O astfel de tratare a acestei functiuni prin elementele la care se refera
abordeaza un domeniu limitat de activitate. Or, functiunea de personal are un continut
mai larg care vizeaza în primul rând realizarea tuturor actiunilor al caror element
principal este omul si anume recrutarea, selectionarea, perfectionarea sa, precum si
salarizarea.
Asupra continutului functiunii administrative sunt necesare o serie de
comentarii, mai detaliate. Fayol afirma ca, separat, în cadrul fiecareia din functiunile
întreprinderii nu poate fi alcatuit programul general de actiune al întreprinderii de
constituire a corpului de salariati, de coordonare a eforturilor si de armonizare a actelor
acestora. Acesta defineste continutul functiunii administrative, astfel: a prevedea, a
organiza, a comanda, a coordona si a controla. Fayol nu facea delimitari clare între
functiile întreprinderii si cele ale conducerii. Continuându-si rationamentul, autorul
acestei definitii sustine ca administrarea nu este nici un privilegiu exclusiv si nici o
sarcina personala a unui sef sau conducator oarecare. Rezulta ca atributele
administrarii sunt proprii oricarui conducator, indiferent de nive lul ierarhic pe care se
regaseste si în care functiunea activeaza.
Unii specialisti denumesc functiunea de productie a întreprinderii drept
functiune tehnica. Altii considera ca principalele functiuni ale întreprinderii sunt: de
productie, de marketing, financiara, adaugând si functiunea de personal ca functiune
de motivare.
Modul în care au fost delimitate mai târziu functiunile de baza ale întreprinderii
întruneste acordul multor specialisti din tara si strainatate.
Dupa Ov. Nicolescu si colab., functiunea întreprinderii este o componenta a
organizarii procesuale, un ansamblu de activitati omogene si/sau complementare,
desfasurate de personal de o anumita specialitate, folosind metode si tehnici
specifice, cu scopul realizarii obiectivelor stabilite25.
În cadrul întreprinderii nu toate functiunile au aceeasi intensitate de manifestare
în fiecare etapa de dezvoltare a acesteia. Dar realizarea obiectivelor stabilite pentru o
perioada în cadrul întreprinderii depinde de manifestarea în strânsa interdependenta a
25
Ov. Nicolescu s.a., Management, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1992.
tuturor functiunilor acesteia, cu intensitati diferite în etape diferite de dezvoltare a
întreprinderii, în functie de etapa de dezvoltare si de nivelul obiectivelor stabilite.
O analiza cuprinzatoare a domeniilor de activitate ale unei întreprinderi, în
conditiile gruparii pe baza legaturilor directe de influenta a unor activitati colaterale
sau a unor activitati care trebuie sa se regaseasca în mod obligatoriu în cadrul fiecarui
domeniu astfel delimitat, conduce la urmatoarele functiuni de baza ale
întreprinderii:
1. Functiunea de cercetare-dezvoltare;
2. Functiunea de productie;
3. Functiunea marketing-comercializare;
4. Functiunea financiar-contabila;
5. Functiunea de personal.
LANSAREA SI URMARIREA
PRODUCTIEI
- gama operatii
- mod de operatii -organizarea locurilor
-tip de operatii de munca
-necesar de -rationalizarea si
SDV-uri normalizate materiale simplificarea muncii
SDV-uri speciale -elaborarea normativelor
-timp de munca
de munca
- scule, dispozitive si
verificatoare(SDV)
Întrebari:
1. Ce întelegeti prin structura întreprinderii?
2. Ce cuprinde structura generala a întreprinderii?
3. Care este continutul structurii functionale (verticale) a întreprinderii?
4. Ce întelegeti prin structura operationala (orizontala) a întreprinderii?
5. În ce consta structura socio-culturala a întreprinderii?
6. Care sunt tipurile de organizare structur ala a întreprinderii ?
7. Ce întelegeti prin formalizarea organizarii întreprinderii si care este continutul
acesteia?
8. Cum a evoluat conceptul de functiuni ale întreprinderii si care sunt acestea?
9. Care este continutul functiunii de cercetare-dezvoltare?
10. Care este continutul functiunii de productie?
11. Care este continutul functiunii de marketing – comercializare?
12. Care este continutul functiunii financiar contabile?
13.Care este continutul functiunii de personal?
Capitolul V: ÎNTREPRINDERILE ORGANIZATE SUB
FORMA SOCIETATILOR COMERCIALE
V.1. Agentii economici si libera initiativa
27
Guvernul a propus o noua lege (2002) care abroga Decretul - Lege nr.54/1990 ce permite persoanelor fizice
cetateni ai statelor membre ale Uniunii Europene, ca si cetatenii români, sa desfasoare activitati independente pe
teritoriul României, în toate domenii si ocupatiile si sa constituie asociatii familiale din membrii familiei care se
gospodaresc împreuna.
• cerere de deschidere a contului;
• copie dupa autorizatia de constituire, eliberata de primarie si înregistrata la
administratia financiara;
• fisa cu specimenul de semnatura.
Societate în nume colectiv (SNC) este formata din doi sau mai multi asociati. Se
caracterizeaza prin faptul ca obligatiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social si
cu raspunderea nelimitata si solidara a tuturor asociatilor. Societatile comerciale
raspund mai întâi cu patrimoniul social. Potrivit acestei reguli, creditorii SNC se
despagubesc în primul rând din patrimoniul societatii si numai atunci când activul
acesteia nu acopera obligatiile sociale se recurge, în subsidiar, la avutul societarilor,
care sunt raspunzatori nelimitat si solidar de obligatiile sociale nesatisfacute de catre
societatea lor în nume colectiv. Referitor la garantarea obligatiilor sociale cu
patrimoniul social trebuie sa se aiba în vedere ca patrimoniul social poate fi compus
28
Legea nr.31/1990 privind societatile comerciale (republicata) Monitorul Oficial al României nr.335 din 28
noiembrie 1997
atât din drepturi, cât si din obligatiuni. Dar nu întregul patrimoniu social este la
dispozitia creditorilor, ci numai partea activului patrimoniului si numai în cazul în care
acesta este insuficient se recurge la avutul asociatilor.
Societatea în comandita simpla (SCS) are în componenta sa doua categorii
diferite de asociatii: comanditati si comanditari. Comandita este contractul de
asociere în care una din parti (comanditatul) raspunde nelimitat si solidar pentru
obligatiile societatii fata de creditori, iar cealalta parte (comanditarul) raspunde numai
pâna la concurenta aportului sau (în limitele capitalului investit de el). Comanditat este
asociatul care raspunde pentru angajamentele SCS, nelimitat, respectiv cu toata averea
lui prezenta si viitoare, si în mod solitar cu ceilalti. Comanditar este asociatul a carei
raspundere se limiteaza la capitalul depus într-o societate în comandita simpla si care
are dreptul de a beneficia de o parte din profitul realizat de societatea respectiva.
Atât în cazul SNC si SCS, cât si al celorlalte forme de societati, bunurile
constituite ca aport în societate devin proprietatea acestora. Asociatul care întârzie sa
depuna aportul social este raspunzator de daunele pricinuite, iar daca aportul a fost
stabilit în numerar este obligat si la plata dobânzilor legale din ziua în care trebuia sa
faca varsamântul. Aportul asociatilor la capitalul social nu este purtator de dobânzi.
Fiecare asociat primeste însa o cota parte din profit, numita dividend, în functie de cota
de participare la capitalul social.
Societatea în comandita pe actiuni (SCA) este societatea al carei capital social
este împartit în actiuni, iar obligatiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social si cu
raspunderea limitata si solidara a asociatilor comanditati; comanditarii sunt obligati
numai la plata actiunilor lor. SCA se asemana cu societatea pe actiuni prin faptul ca
patrimoniul este divizat în actiuni , dar se deosebeste prin existenta a doua categorii de
asociatii (comanditati si comanditari), fiecare având raspunderi diferite. Capitalul SCA
nu poate fi mai mic de 25 milioane lei, iar numarul actionarilor mai mic de cinci.
Societatea pe actiuni (SA) se caracterizeaza prin existenta unei singure
categorii de asociati si divizarea capitalului social în parti denumite actiuni .
Obligatiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social, actionarii fiind obligati numai
la plata actiunilor lor. Raspunderea patrimoniala a actionarilor pentru obligatiile
sociale este limitata la valoarea actiunilor pe care le detin. Actiunile societatii sunt
negociabile si liber transmisibile. Capitalul SA nu poate fi mai mic de 25 milioane lei,
iar numarul actionarilor mai mic de cinci. Capitalul social este reprezentat prin actiuni
emise de societate. Actiunea este un înscris, o hârtie de valoare care reprezinta o cota
fixa, dinainte stabilita, din capitalul unei SA, o hârtie emisa de o societate comerciala
care exprima dreptul de proprietate al celui ce o detine asupra unei parti din valoarea
respectivei societati comerciale, o valoare mobiliara ce reprezinta participarea la o
societate si comporta dreptul de decizie si dreptul la cota parte din profit. Actiunile pot
fi nominative sau la purtator. Felul actiunilor este determinat prin actul constitutiv, sau
în caz contrar vor fi la purtator. Actiunile au o valoare nominala (înscrisa pe actiune) si
o valoare reala, reprezentata de pretul la care se vând si se cumpara la un moment dat.
Dreptul de proprietate asupra actiunilor se transmite prin declaratia facuta în
registrul de actiuni al emitentului, subscrisa de cedent si de cesionar sau de mandatarii
lor si prin mentiunea facuta pe actiune. Subscriitorii si cesionarii ulteriori sunt
raspunzatori solidari de plata integrala a actiunilor timp de trei ani, socotiti de la data
la care s-a facut mentiunea de transmitere în registrul societatii.
Capitalul social nu poate fi majorat, nu se pot emite noi actiuni, pâna nu sunt
complet achitate contravaloarea celor din emisiunea anterioara. Când actionarii nu au
efectuat plata varsamintelor, societatea îi invita sa-si îndeplineasca aceasta obligatie
printr-o somatie colectiva publicata în Monitorul Oficial si într-un ziar de mare tiraj.
Daca actionarii nu efectueaza varsamintele nici în urma acestei somatii, consiliul de
administratie decide fie urmarirea actionarilor pentru varsaminte restante, fie anularea
acestor actiuni nominative. Decizia de anulare se publica în Monitorul Oficial, cu
specificarea numarului de ordine al actiunilor anulate. În locul actiunilor anulate se
emit noi actiuni purtând acelasi numar, care sunt vândute. Sumele obtinute din vânzare
se întrebuinteaza pentru acoperirea cheltuielilor de publicitate si vânzare, a dobânzilor
de întârziere si a varsamintelor neefectuate, iar eventualele diferente se înapoiaza
vechilor actionari. Daca pretul obtinut nu este suficient pentru acoperirea tuturor
sumelor datorate societatii sau daca vânzarea nu are loc din lipsa de cumparatori,
societatea se îndreapta împotriva subscriitorilor si cesionarilor. Daca nici în aceasta
faza nu se realizeaza sumele datorate societatii se procedeaza la reducerea capitalului
cu sumele respective. Dreptul de proprietate asupra actiunilor la purtator se transmite
prin vânzare. Actiunile sunt indivizibile. Când o actiune nominativa devine
proprietatea mai multor persoane, societatea nu este obligata sa înscrie transmiterea
atât timp cât acele persoane nu desemneaza un reprezentant unic pentru exercitarea
drepturilor rezultând din actiune. De asemenea, când o actiune la purtator apartine mai
multor persoane, acesta trebuie sa desemneze un reprezentant comun. Atât timp cât o
actiune este proprietatea indiviza a mai multor persoane, acestea raspund solidar
pentru efectuarea varsamintelor datorate.
Societatea nu poate dobândi propriile sale actiuni, nici sa acorde avansuri asupra
lor, în afara de cazul în care adunarea generala a actionarilor hotaraste astfel cu votul
actionarilor care reprezinta doua treimi din capitalul social.
Posesorii de actiuni au dreptul sa participe la împartirea rezultatelor financiare ale
întreprinderii (sa primeasca dividende), inclusiv a activelor ramase în cazul în care
societatea este lichidata. Dividendul este cota parte din profitul net al unei SA ce se
cuvine pentru o actiune, unei parti de fondator sau unei parti (actiuni) industriale.
Înscrisul atasat la fiecare actiune de capital care da dreptul posesorului lui legal sa
încaseze cota parte din profitul net se numeste cupon de dividend.
Actionari pot oferii spre vânzare actiunile lor pe cale de publicitate. În acest scop
întocmesc un prospect semnat de ei si de administratori, care cuprinde atât elementele
mentionate în contractul de societate si statut, cât si în contul de profit si pierderi al
societatii, dividendele acordate, obligatiunile emise si garantiile date. Prospectul în
forma autentica se depune la registrul comertului. Publicarea prospectului este
autorizata de catre judecatorul de la instanta teritoriala unde se afla sediul societatii.
Publicarea se face în cel putin doua ziare dintre cele mai raspândite din localitatea
unde se afla sediul societatii. Cumpararile de actiuni se fac pe baza prospectului de
vânzare semnat de actionari si administratori si vizat de judecatorul de la instanta
sediului registrului comertului. Cumparatorii de actiuni specifica: numele si prenumele
sau denumirea, domiciliul sau sediul cumparatorului, numarul actiunilor cumparate,
data cumpararii si declaratia expresa ca accepta si cunosc prospectul de vânzare a
actiunilor.
Situatia actiunilor se publica odata cu bilantul anual si se arata daca actiunile sunt
integral platite, numarul actiunilor pentru care s-a cerut, fara rezultat, efectuarea
varsamintelor.
Societatea cu raspundere limitata (SRL) împrumuta caracteristici atât de la
societatile de persoane (are o singura categorie de asociati si constituirea se face în
conditiile încrederii reciproce), cât si de la cele de capitaluri (asociatii raspund în
limita capitalului social subscris). SRL este societatea ale carei obligatii sociale sunt
garantate cu patrimoniul social, iar asociatii sunt obligati numai la plata partilor
sociale. SRL se poate constitui si atunci când un debitor nu-si poate continua
activitatea , iar creditorii lui nu socotesc oportuna lichidarea grabita si în consecinta se
asociaza între ei; creditorii debitorului comun pot duce la bun sfârsit fie exploatarea,
fie lichidarea lenta, operatiuni profitabile ambelor parti. Alte motive de asociere
provizorie cu raspundere limitata pot fi în cazul de cesiune a unei creante, exploatarea
proprie, prospectiuni, exploatari, cumpararea si vânzarea unui fond de comert etc.
În SRL numarul asociatilor nu poate fi mai mare de 50 iar capitalul social nu poate
fi mai mic de doua milioane lei si se divide în parti sociale egale, nu mai mici de 100
000 lei fiecare. În caz de aporturi în natura, acestea pot reprezenta cel mult 60% din
capitalul social. Prestatiile în natura si creantele nu pot constitui aport. Bunurile ce
reprezinta aporturi în natura se transmit în momentul constituirii societatii. Partile
sociale nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile. Administratorii elibereaza, la
cerere, certificatul constatator al drepturilor asupra partilor sociale, cu mentiunea ca
nu poate servi ca titlu pentru transmiterea drepturilor constatate, sub sanctiunea
nulitatii transmiterii.
În cazul în care într-o societate cu raspundere limitata partile sociale sunt ale
unei singure persoane, în calitate de asociat unic, acesta are drepturile si obligatiunile
adunarii generale.
29
Unii specialisti folosesc cu acelasi sens notiunea de guvernare corporatista (corporate government) .
vederea crearii de bogatie, locuri de munca si mentinerea situatiei
financiare sanatoase;
4. Prezentarea si transparenta societatii este obligatoriu sa se asigure
corect si la timp. Informatiile despre societate cuprind: situatia
financiara, performanta, proprietatea, conducerea;
5. Responsabilitatile consiliului de administratie se bazeaza pe orientarea
strategica a societatii, monitorizarea activitatii managerilor, precum si
raspunderea acestora fata de societate si actionari.
30
Legea 15/1990 privind reorganizarea unitatilor economice de stat ca regii autonome si societati comerciale,
M.Of. nr.98/1990; Legea 31/1990 privind societatile comerciale, MO nr.126-127/1990, republicata în 1997.
adunarea generala proportional cu numarul actiunilor ce le poseda. Dreptul de vot nu
poate fi cedat.
Administratorii nu pot vota, în baza actiunilor pe care le poseda, nici personal,
nici prin mandatar, descarcarea gestiunii lor sau o problema în care persoana sau
administratia lor ar fi în discutie. Ei vor vota însa bilantul si contul de rezultate, daca
sunt posesorii a cel putin jumatate din capitalul social si nu se poate forma majoritatea
legala fara votul lor .
Hotarârile adunarilor se iau prin vot deschis. Votul secret este obligatoriu
pentru alegerea membrilor consiliului de administratie si a cenzorilor pentru
revocarea lor si pentru hotarârile referitoare la raspunderea administratorilor.
Hotarârile luate de adunarea generala în conditii legale sunt obligatorii chiar pentru
actionarii care nu au participat la adunare sau au votat contra. Acestia pot însa sa atace
în justitie hotarârile adunarii generale contrare contractului de societate, statutului sau
legii. Hotarârile adunarii generale se depun la registrul comertului pentru a fi
mentionate în registru si publicate în Monitorul Oficial al României.
La intrarea în functiune, fiecare administrator are obligatia sa depuna o
garantie pentru administratia sa, care nu poate fi mai mica decât valoarea a 10 actiuni
sau dublul remuneratiei lunare. Garantia ramâne în casa societatii si se restituie
administratorului numai dupa ce adunarea generala a aprobat bilantul ultimului
exercitiu în care administratorul a functionat si s-a votat descarcarea de gestiune.
Semnaturile administratorilor se depun la registrul comertului, o data cu prezentarea
certificatului eliberat de cenzori din care rezulta depunerea garantiei.
Consiliul de administratie poate decide legal în prezenta personala a cel
putin jumatate din numarul administratorilor. Deciziile se iau cu majoritatea
absoluta a membrilor prezenti.
Membrii comitetului de directie si directorii nu pot fi, fara autorizarea
consiliului de administratie, administratori, membrii în comitetul de directie, cenzori
sau asociati cu raspundere nelimitata în alte societati comerciale sau având acelasi
obiect de activitate, nici exercita acelasi tip de comert sau altul concomitent, pe cont
propriu sau al altei persoane.
Administratorii pot sa încheie contracte în baza carora societatea urmeaza sa
dobândeasca imobile, instalatii si bunuri destinate a servi în mod durabil exploatarii
obiectului societatii, pe un pret ce depaseste în total sau în parte o zecime din capitalul
social, numai cu aprobarea adunarii generale. Comitetul de directie, toti administratorii
raspund fata de societate pentru actele îndeplinite de directori sau de personalul
încadrat de consiliul de administratie, când dauna nu s-ar fi produs daca ei ar fi
exercitat supravegherea impusa de îndatoririle functiei lor.
Administratorii societatii sunt solidar raspunzatori cu predecesorii lor
imediati daca, având cunostinta de neregularitatile savârsite de acestia, nu le
denunta cenzorilor. Raspunderea pentru actele savârsite sau pentru omisiuni nu se
întinde si la administratorii care au facut sa se constate, în registrul deciziilor
consiliului de administratie, împotrivirea lor si au încunostiintat despre aceasta în
scris pe cenzori.
În tarile dezvoltate se evidentiaza doua modalitati practice de administrare:
prin consiliul de administratie sau prin consiliul de supraveghere.
Consiliul de administratie (CA) se constituie în mod obligatoriu din rândul
actionarilor alesi de adunarea generala si are drept atributii: numirea presedintelui si
directorului general; aprobarea bilantului contabil; stabilirea strategiilor de dezvoltare;
achizitionarea de tehnologii; renuntarea la unele domenii de activitate; stabilirea
politicii sociale etc.
În Statele Unite conducerea corporatiilor (bordul de administrare) este
constituita din: adunarea generala a actionarilor (stockholders) si consiliul de
administratie, care exercita functii de conducere si control.
Existenta consiliului de supraveghere presupune o separare neta între functiile
de conducere si cele de control. Consiliul de supraveghere este format din rândurile
actionarilor si este ales de adunarea generala a actionarilor.
În Franta si Germania structura de conducere a societatilor este formata din:
consiliul de supraveghere care are functii de control si comitetul director care asigura
gestiunea activitatii.
În România, conducerea societatilor comerciale cu capital majoritar de stat are
în aceasta etapa trasaturi specifice. Astfel, atributiile adunarii generale a actionarilor
(AGA) sunt exercitate de reprezentantii statului care au un rol similar cu cel al
consiliului de supraveghere din unele tari. Structura de conducere a societatilor este
formata din consiliul de administratie, cu functii de conducere si control a comitetului
director.
Conducerea societatilor cu raspundere limitata (SRL) adopta hotarâri în
adunarea generala si cu votare prin corespondenta, daca aceasta posibilitate este
stabilita prin statut. Adunarea decide prin votul reprezentând majoritatea absoluta a
asociatilor si a partilor sociale. Pentru hotarârile având ca obiect modificarile
contractului de societate sau ale statutului este necesar votul tuturor asociatilor. Fiecare
parte sociala da drept la un vot. Un asociat nu poate exercita dreptul sau de vot în
deliberarile adunarilor asociatilor referitoare la aporturile în natura sau la actele
juridice încheiate între el si societate. Daca adunarea legal constituita nu poate lua o
hotarâre valabila din cauza neîntrunirii majoritatii cerute, adunarea convocata din nou
poate decide asupra ordini de zi, oricare ar fi numarul de asociati si partea din capital
reprezentata de asociatii prezenti.
Convocarea adunarii asociatilor se face de catre administratori, cel putin o data
pe an sau ori de câte ori este necesar. Adunarea asociatilor poate fi convocata si de
catre un asociat sau un numar de asociati ce reprezinta cel putin o patrime din
capitalul social. Convocarea se face prin semnare recomandata.
SRL este administrata de unul sau mai multi administratori, asociati sau
neasociati, numiti prin contractul de societate sau adunarea generala. Administratorii
nu pot primii, fara autorizatia adunarii asociatilor, mandatul de administratori în alte
societati concurente sau având acelasi obiect, nici sa faca acelasi fel de comert ori
altul concurent pe cont propriu sau cu alte persoane fizice sau juridice, sub sanctiunea
revocarii si raspunderii pentru daune.
SRL tine, prin grija administratorilor, registrul asociatilor în care se înscriu:
numele si prenumele, denumirea, domiciliul sau sediul fiecarui asociat; partea fiecarui
asociat din capitalul social; transferul partilor sociale sau alte modificari ale acestuia:
Registrul poate fi cercetat de asociati si creditori.
Statutul poate prevedea alegerea unuia sau mai multor cenzori de catre adunarea
asociatilor. Daca numarul asociatilor trece de 15, numirea cenzorilor este obligatorie.
Normele privind bilantul societatii, fondul de rezerva si reducerea capitalului sunt
identice cu cele ale SA.
Partile sociale pot fi transmise între asociati. Transmiterea catre persoane din
afara societatii este permisa numai cu aprobarea asociatilor care reprezinta cel putin
trei patrimi din capitalul social. Prestatiile periodice în natura nu sunt transmisibile
fara acordul adunarii generale. Transmiterea partilor sociale se înscrie în registrul
comertului si în registrul de asociati ai societatii.
Agentii economici, persoane fizice sau societati comerciale, care nu mai pot face
fata datoriilor si sunt numiti debitori intra în reorganizare judiciara sau faliment.
Legislatia în vigoare stabileste ca totalitatea bunurilor si drepturilor patrimoniale ale
debitorului pot face obiectul unei executari silite, în conditiile Codului de procedura
civila 31.
Procedura de reorganizare si lichidare judiciara a întreprinderilor se aplica de
catre instantele judecatoresti, judecatorul-sindic, administratorul, lichidatorul,
adunarea creditorilor si comitetul creditorilor.
Procedura de reorganizare sau lichidare începe pe baza unei cereri introdusa la
tribunal de catre debitor sau de catre creditori, ori de catre Camera de Comert si
Industrie Teritoriala . Judecatorul sindic, numit de presedintele tribunalului dintre
judecatorii desemnati, deschide procedura dupa 48 de ore de la înregistrarea cererii.
Judecatorul-sindic numeste un administrator, în cazul reorganizarii judiciare sau
un lichidator, în cazul falimentului. Administratorul sau lichidatorul, dupa caz,
întocmeste un raport amanuntit asupra cauzelor si împrejurarilor care au dus la
încetarea de plati, cu mentionarea persoanelor carora le-ar fi imputabile si îl prezinta
judecatorului-sindic.
Debitorul sau creditorii titulari pot sa propuna fie un plan de reorganizare, în
baza caruia activitatea debitorului poate continua, fie un plan de lichidare a unor
bunuri din averea acestuia.
În cazul admiterii unui plan de reorganizare, acesta va cuprinde posibilitatile de
redresare a activitatii, mijloacele financiare disponibile si cererea pietei pentru oferta
debitorului. Planul de reorganizare poate indica si majorarea capitalului social . Planul
se considera acceptat daca creditorii care detin majoritatea din valoare creantelor îl
voteaza. Debitorul este obligat sa îndeplineasca schimbarile structurale prevazute în
plan. Administratorul caruia i s-a încredintat conducerea continuarii activitatii
debitorului va trebui sa prezinte, lunar, rapoarte judecatorului – sindic asupra situatiei
financiare a averii debitorului, precum si situatia cheltuielilor efectuate pentru bunul
mers al activitatii. Creditorii vor fi convocati la sfârsitul fiecarui trimestru pentru a
asculta darea de seama contabila. Judecatorul-sindic poate dispune continuarea
activitatii debitorului, dar numai cu acordul creditorilor.
31
Legea 64/1995 privind procedura reorganizarii judiciare si a falimentului, modificata de Ordonanta de Urgenta
a Guvernului nr.58/1997 si ulterior de Legea nr.99/1999.
În caz de faliment judecatorul-sindic numeste un lichidator. Acesta poate vinde
bunurile debitorului. Se întocmeste un plan de lichidare, în baza careia începe
procedura. Lichidatorul ridica documentele si registrele de contabilitate, ia masuri de
inventariere a patrimoniului si trimite fiecarui creditor o notificare care precizeaza
termenul limita de înregistrare a creantelor împotriva debitorului. Efectuarea lichidarii
se face sub controlul judecatorului-sindic. Procedura începe cu afisarea unui tabel ce
contine obligatiile pe care le are întreprinderea. Bunurile acesteia pot fi vândute în
ansamblu sau individual.
Sumele realizate din vânzarea bunurilor vor fi depuse la banca, în contul averii debitorului.
Judecatorul-sindic va da dispozitii tuturor bancilor la care debitorul are disponibil
în conturi sa nu dispuna de acestea fara un ordin al sau sau al lichidatorului.
Dupa expirarea termenului pentru înregistrarea creantelor, lichidatorul le va
examina pentru a le stabilii legitimitatea, valoarea exacta si prioritatea fiecarei creante.
În urma acestor verificari, lichidatorul va întocmi si va înregistra la tribunal un tabel
preliminar cuprinzând toate obligatiile debitorului. Lichidatorul poate angaja un expert
contabil pentru a-l asista la stabilirea preturilor bunurilor din averea debitorului.
Creantele vor fi platite, atât în cazul lichidarii unor bunuri din averea debitorului
pe baza unui plan de reorganizare, cât si în cazul falimentului. Dupa aprobarea de catre
judecatorul-sindic a raportului final al lichidatorului, acesta va face distribuirea finala
a tuturor fondurilor din averea debitorului si va încheia procedura de lichidare.
Membrii organelor de conducerea a întreprinderii suporta consecintele actelor lor.
Astfel, tribunalul dispune ca o parte din pasivul societatilor pe actiuni sau a societatilor
cu raspundere limitata aflate în încetare de plati sa fie suportata de catre:
administratori, directori, cenzori, daca acestia au contribuit la situatia în care a ajuns
societatea. Poate avea loc si executarea silita, conform Codului de procedura civila,
împotriva persoanelor vinovate.
137.456 137.445
140.000
117.078
120.000
95.921
100.000
80.000
65.479 62.089
60.000
42.947 43.662
41.754 40.630
40.000
20.000
0
1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000
Constructii
Alte servicii
2%
18%
Comert
Industrie 71%
9%
La sfârsitul anului 2000 sectorul IMM oferea 1,5 milioane locuri de munca,
fiind singurul care a creat astfel de facilitati dupa 1989 în România. Structura
personalului ocupat în IMM pe domenii de activitate este diferita fata de cea
anterioara.
Structura personalului pe domenii de activitate arata ca cea mai mare parte din
forta de munca din sectorul IMM este ocupata în comert si servicii, circa 920 000
persoane (fig.6.3.)
Comert
74%
32
Ovidiu Nicolescu, - „Managementul întreprinderilor mici si mijlocii – concepte, metode, aplicatii, studii de
caz”, Editura Economica, Bucuresti, 2001.
Pentru satisfacerea în conditii optime a cerintelor, la nivelul fiecarei localitati
este necesar ca unitatile de industrie mica sa se ramifice astfel încât sa fie cât mai
aproape de
resursele locale ce trebuie valorificate.
În comparatie cu unitatile de interes national, unitatile de industrie mica
au unele particularitati determinate de specificul activitatii desfasurate si de
obiectivele ce le revin în procesul complex al dezvoltarii si modernizarii economiei
în ansamblu, astfel:
• anumite gusturi si preferinte în legatura cu obiectele casnice si de uz
gospodaresc si cu unele articole de folosinta îndelungata sunt diferite
pe zone si grupe de localitati. Multi cumparatori s-au obisnuit sa-si
execute la comanda unele obiecte, ca: mobilier, articole de
îmbracaminte, produse alimentare si unele servicii la domiciliu precum
si repararea unor obiecte. Rezolvarea unor cerinte de acest gen impune
o anumita organizare a procesului de productie, diferita de cea din
societatile comerciale de interes national, care, de regula, sunt de
dimensiuni mai mari si specializate pe anumite produse sau grupe de
produse, pe care le executa, de regula, în serie;
• în industria mica se realizeaza produse din diferite ramuri ale economiei
nationale, multe din acestea regasindu-se în fiecare judet si, uneori,
chiar in aceeasi unitate. Dezvoltarea productiei si problemele pe care le
ridica conducerea, aprovizionarea, desfasurarea productiei si
înzestrarea tehnica a unitatilor fac necesara gasirea unor noi masuri de
organizare a întreprinderilor;
• dimensionarea unitatilor de industrie mica în functie de resursele de
materii prime disponibile în zona, de aria de desfacere a produselor, de
gradul de dotare tehnica, de cheltuielile ocazionate cu aprovizionarea si
desfacerea;
• existenta unor implicatii de ordin social în amplasarea, dimensionarea
si specializarea unitatilor de industrie mica face necesara asigurarea
îmbinarii judicioase a criteriilor de eficienta economica cu satisfacerea
cât mai deplina a cererilor întreprinderilor cu care coopereaza si ale
populatiei. Toti acesti factori pledeaza pentru o dimensiune mai redusa
a întreprinderilor din aceasta categorie.
1. MISIUNE
6. AVANTAJE 2. OBIECTIVE
COMPETITIVE FUNDAMENTATE
STRATEGIA
IMM- urilor
5. TERMEN DE 3. OPTIUNI
REALIZARE STRATEGICE
4. RESURSE
ALOCATE
Întrebari:
1. Care sunt criteriile de delimitare a IMM?
2. În ce consta importanta economica si sociala a IMM?
3. Care este evolutia sectorului IMM în România?
4. Care sunt sectoarele si domeniile în care se pot dezvolta prioritar IMM în
România?
5. În ce consta sistemul institutional si ce cuprinde legislatia care asigura
conditii pentru crearea si dezvoltarea IMM în România?
Capitolul VII: ASOCIEREA ÎNTRE ÎNTREPRINDERI
VII.1. Concentrarea si diversificarea productiei în întreprinderi
Holdingul este o societate privata sau publica ce detine o parte însemnata din
actiunile altor societati (întreprinderi) care produc sau vând marfuri, în vederea
asigurarii controlului asupra activitatii acestora. Holdingul are calitatea de “participant”
atunci când detine 10-50% din actiunile altor societati, acestea devenind “filiale” numai
în situatia în care holdingul poseda peste 50% din actiunile lor.
În practica, holdingul îndeplineste doua functiuni:
a) asigura majoritatea voturilor în adunarile generale ale actionarilor si în
consiliile de administratie ale societatilor la care detine actiuni, având astfel
un rol hotarâtor în controlul desfasurarii activitatii. În acest sens, în vederea
asigurarii unei mai mari coeziuni în procesul de conducere, a coordonarii
unitare a activitatii mai multor societati, actionarii unora dintre acestea se pot
constitui într-un holding care astfel va deveni principalul actionar al altor
societati comerciale. De exemplu, o societate pe actiuni se poate constitui în
doua modalitati:
• prin aportul direct al diversilor actionari care vor detine fiecare un
anumit numar de actiuni;
• prin aportul direct al unei societati holding care va detine majoritatea
actiunilor, precum si prin aportul altor actionari;
b) asigura multiplicarea capitalului prin asociere pornind de la mijloace
financiare limitate, în vederea asigurarii controlului activitatii uneia sau mai
multor societati comerciale.
Tabelul 7.1.
Competentele decizionale ale holdingului
2. Productia
- Negocierea preturilor si alegerea
furnizorilor de materii prime x
- Negocierea preturilor pentru alte
marfuri achizitionate si alegerea
furnizorilor x
- Efectuarea platilor pentru marfurile
achizitionate x
- Programarea productiei x
- Organizarea uzinelor x
- Studii tehnice x
Domenii de activitate / Competenta revine:
Atributii S.C. Holding
3. Investitii
- Stabilirea sumei globale pentru
investitii mici x
- Stabilirea obiectivelor mici de
investitii x
- Stabilirea obiectivelor mari de
investitii x
- Alegerea furnizorilor si a modului de
plata pentru investitii mari x
4. Cercetare-dezvoltare
- Cumparari si cesiuni de participari de
la filiale x
- Stabilirea obiectivelor de cercetare x
- Gestiunea brevetelor proprii si
vânzarea si cumpararea de brevete x
5. Financiar - Contabilitate
- Consolidarea anuala a conturilor
societatii comerciale x
- Consolidarea gestiunii excedentelor
acumulate x
- Efectuarea împrumuturilor x
- Efectuarea împrumuturilor pe termen
mediu si lung si redistribuirea
acestora între societatile holdingului
- Efectuarea de încasari si plati cu x
devize
x
6. Personal
- Recrutarea si concedierea
personalului x
- Fixarea nivelului salariilor x
- Formarea si promovarea personalului
x
7. Comunicatii interne si externe
- Relatiile cu sindicatele si personalul
propriu x
- Relatiile cu autoritatile locale x
- Relatiile cu guvernul x
- Relatiile cu bancile locale x
- Relatiile cu Banca Nationala si
bancile internationale x
Sursa: Vasile Dan – „Restructurarea organizarii si conducerii firmei”,
Editura Economica, Bucuresti, 1993.
Asocierea firmelor în vederea constituirii unui holding se poate face în mai multe
variante: (fig.7.1-7.4)
SC 2
49%/51
%
SC 1 SC 3
S.C.
49%/51 HOLDING 49%/51
% %
SC 4
49%/51%
Avantaje:
- holdingul va avea control în fiecare societate afiliata, asigurând promovarea
unei politici unitare;
- partea de 49% care ramâne în proprietate directa a societatilor le stimuleaza
pe acestea în vederea cresterii profitului.
Dezavantaje:
- cresterea personalului administrativ prin înfiintarea unei noi societati;
- posibilitatea obtinerii controlului în holding de catre una sau doua societati
care au capital social mai mare.
SC 1
S.C.HOLDING
25%
SC 2 25% 25% SC 3
25%
SC 4
Avantaje:
- în cadrul holdingul ui puterea de decizie este egala pentru toti partenerii;
- societatile comerciale cu capital social foarte mare îsi vor mentine o relatie
independenta fata de holding.
Dezavantaje:
- capitalul si puterea de decizie a holdingului e data de societatea comerciala
cu capitalul cel mai mic.
SC 1
25%
SC 2 25% 25%
SC 3
25%
25%
SC 4
Dezavantaje:
- se vor ivi situatii când holdingul la unele societati comerciale va detine
controlul, iar la altele nu;
- lipsa controlului de decizie în unele societati diminueaza puterea
holdingului.
SC 4
49%
51%
17 17 17
% % %
SC 1 SC2 SC3
Avantaje:
- nici o societate nu are controlul asupra holdingului;
- societatile comerciale 1, 2, 3 pot detine împreuna controlul asupra
holdingului;
- interesele societatilor 1, 2, 3 în holding sunt aceleasi.
Dezavantaje:
- puterea prea mare de decizie în holding a societatii 4 – 49%;
- e posibil ca holdingul sa nu detina controlul asupra societatilor 1, 2, 3 (când
capitalul acestora comparativ cu cel al societatii 4 este foarte mare).
Întrebari:
1. Ce întelegeti prin asocierea întreprinderilor?
2. Care sunt formele de asociere a întreprinderilor?
3. Care sunt prevederile legale privind fuziunea unor întreprinderi în România?
4. Cum se realizeaza asocierea întreprinderilor în România?
5. Ce este holdingul ca forma de organizare a întreprinderilor?
6. Ce forme diferite de holding se cunosc?
Capitolul VIII: RESTRUCTURAREA SI PRIVATIZAREA
ÎNTREPRINDERILOR
34
Legea 18/1991, Decretul lege 54 /1990 privind reorganizarea si desfasurarea unor activitati pe baza liberei
initiative, Legea 58/1991 privind privatizarea societatilor comerciale, Legea 55/1991 privind accelerarea
procesului de privatizare, Ordonanta de Urgenta a Guvernului României nr.88/1997 priv ind privatizarea
societatilor comerciale, M.Of. al României nr.381/29 dec.1997.
mecanismelor de piata (liberalizarea preturilor si a comertului, convertibilitatea leului,
liberalizarea ratei dobânzii, reforma bancara, masuri de securitate sociala etc.).
La nivel macroeconomic s-au elaborat strategii sectoriale si programe de
restructurare – privatizare, care s-au bazat pe principalele concluzii ale analizelor
diagnostic la nivel de ramuri si pe directiile strategice si metodologiile de
implementare a politicilor de restructurare.
Rezultatul esential al procesului de reforma este dezvoltarea sectorului privat.
Aportul acestuia la formarea produsului intern brut a ajuns la 61,5% în anul 1999, fata
de 16,4 % în 1990. (fig.8.1.)
%
70
60,6 61 61,5
60 54,9
50 45,3
40 38,9
34,8
30
20
10
0
1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999
35
Societatile comerciale agricole fara terenuri se privatizeaza conform legislatiei în vigoare pentru celelalte
domenii economice. Societatile comerciale agricole cu teren se privatizeaza în baza Legii 268/2001. Terenurile
apartinând statului se concesioneaza în baza Legii 219/1998.
36
Ovidiu Nicolescu, coordonator – „Strategii manageriale de firma”, Ed. Economica, 1996.
situatii cele doua actiuni - privatizare si restructurare - se pot desfasura concomitent.
De la caz la caz, o întreprindere de stat poate da rezultate bune în oricare din situatiile
mentionate.
Trebuie avut însa în vedere ca restructurarea fostelor întreprinderi de stat are
alte caracteristici fata de restructurarea societatilor comerciale create pe baza Legii
15/1990 privind transformarea întreprinderilor de stat în societati comerciale. Chiar în
procesul de aplicare a legii a avut loc o restructurare a întreprinderilor de stat, prin
divizare sau fuziune. Dar si societatile comerciale cu capital integral privat pot fi
adesea supuse unui proces de restructurare.
Reforma întreprinderii în procesul de privatizare - restructurare - conditia
de baza a succesului economiei de piata - a început în prima etapa cu un grup de
întreprinderi care aveau sanse reale de a deveni competitive si profitabile pentru a
demonstra populatiei ca acest lucru este posibil. S-au recomandat trei tipuri de
restructurare:
1. Refinantarea întreprinderilor, proces prin care societatile comerciale erau
sprijinite sa devina competitive pe cai financiare si sa se privatizeze. Se
astepta ca întreprinderile care se recapitalizau sa-si refaca potentialul
productiv si sa devina competitive pe piata. Principalele surse de refinantare
au fost: profitul, fondurile alocate de FPS, credite externe pentru
restructurare garantate de guvern, profitul net al Bancii Nationale, vânzarea
de active sau actiuni etc. În conditiile concrete ale României, aceasta cale a
avut succes doar partial. Unele întreprinderi industriale si agricole care au
beneficiat de refinantare, în conditiile mentinerii proprietatii de stat, au
înregistrat pierderi mari si multe au intrat în blocaj financiar.
2. Restructurarea unui numar stabilit de întreprinderi cu capital de stat,
de importanta nationala (Hotarârea Guvernului nr.445/1994), care au
intrat sub supravegherea Agentiei Nationale de Restructurare si au elaborat
programe de restructurare. Acestora li s-au alocat fonduri si acordat garantii
pentru credite bancare, urmarindu-se asanarea economica, eliminarea
pierderilor si a platilor restante, rentabilizarea si încurajarea privatizarii.
Sursele de finantare a procesului de restucutrare au fost: resursele proprii ale
societatii comerciale, fonduri alocate de la bugetul FPS si de la bugetul
statului, credite externe garantate de guverne, credite acordate de banci cu
garantia statului etc. Din pacate, o parte a acestor întreprinderi nu au reusit sa
se rentabilizeze, au ramas în proprietatea statului, au fost lichidate sau sunt în
curs de lichidare.
3. Lichidarea întreprinderilor pentru care restructurarea nu mai poate
constitui o solutie de asanare sau supravietuire în conditii de eficienta
economica.
9822,82
6784
6290,13
4103,6
1840 2166
1337
44,63 348,5
1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001
La 01.01.2001 La 31.12.2001
MF si MAA MF si MAA
4,34% 4,34%
Legenda: RA- Regii autonome; SN,CN- Societati/Companii nationale; SC-societati comerciale; PPM-
Procesul de privatizare în masa; SIF- Societati de Investitii Financiare; SNCFR- Societati divizate de SN Cailor
Ferate Române; RENEL – Societati divizate din fostul RENEL; MF- Ministerul Finantelor; MAA – Ministerul
Agriculturii si Alimentatiei
9603,24 9671,543
37
Un numar de 77 societati comerciale mari vor fi privatizate prin cele doua programe internationale PSAL I si
PSAL II. Programul PSAL II are doua componente : privatizarea si restrucutrarea ( unele societati comerciale se
privatizeaza iar altele se restructureaza în vederea privatizarii )
comerciale teritoriale, ce se vor privatiza câte doua pe an. Scopul acestui proces de
restructurare – privatizare este eficientizarea sectorului si ieftinirea energiei .
Pentru accelerarea vânzarii societatilor comerciale din portofoliul APAPS a
început deja un proces de stergere si esalonare a datoriilor în vederea atragerii
cumparatorilor. Se vor externaliza unele active care nu fac parte din activitatea de baza
a societatilor comerciale si se vor crea înlesniri financiare la plata unor datorii.
În continuare sunt necesare masuri de accelerare a privatizarii si de creare a
mediului de afaceri propice pentru întreprinderile care se restructureaza, precum si
pentru etapa post privatizare.
Autoritatea pentru Privatizarea Patrimoniului Proprietatii Statului a propus, la
începutul anului 2002, un nou act normativ pentru accelerarea procesului de
privatizare. Principalele prevederi cuprinse în actul normativ sunt:
• vânzarea societatilor comerciale mici si foarte mici prin intermediul
unor agenti de privatizare, selectati dintre societatile de audit si formele
specializate în lichidarea si reorganizarea societatilor comerciale;
• societatile mari, cuprinse în programul PSAL, vor fi privatizate în
continuare de catre APAPS, cu ajutorul unor firme de consultanta,
desemnate prin licitatie;
• simplificarea procedurii de vânzare a pachetelor reziduale de actiuni, pe
care le mai detine la societatile comerciale, prin intermediul pietei de
capital;
• alocarea unor fonduri speciale societatilor aflate în portofoliul sau
pentru îndeplinirea cerintelor de mediu, prin asigurarea cotei cerute în
proiectele cu finantare externa;
• introducerea unui sistem de administrare pe baza de mandat, care va
permite administratorului special sa ia masuri de restructurare a
societatii, s-o divizeze sau sa propuna fuziune, sa vânda active, sa faca
externalizari sau transferuri de activitati si active cu caracter special, sa
faca conversia unor creante etc.;
• înghetarea datoriilor la bugetul de stat ale societatilor care se vor
privatiza în anul 2002, la data de referinta 31 decembrie 2001, cu
conditia sa-si plateasca datoriile aferente anului în curs;
• se va reduce procedura de privatizare pentru vânzarea pachetelor de
actiuni mai mici de 33% din capitalul social si se scurteaza durata de
exercitare a dreptului de optiune a cumparatorului pentru actiunile
rezultate în urma majorarilor de capital;
• diversificarea metodelor si procedeelor de privatizare;
• cresterea gradului de transparenta a procesului de privatizare prin
întocmirea unei noi grile de evaluare a societatii etc.
Întrebari:
1. În ce consta procesul de privatizare a întreprinderilor cu capital de stat?
2. Cum este conceputa restructurarea la nivel de întreprindere?
3. Ce evolutii cunoaste legislatia privatizarii întreprinderilor în România?
4. Care sunt institutiile implicate în procesul de privatizare a
întreprinderilor cu capital de stat?
5. Care sunt procedurile de privatizare utilizate în prezent?
6. Cum se realizeaza vânzarea actiunilor întreprinderilor?
7. Care este stadiul actual al procesului de privatizare a întreprinderilor?
Capitolul IX: GESTIUNEA STRATEGICA A
ÎNTREPRINDERII
IX.1. Definirea si alegerea strategiei întreprinderii
38
Gilles Bressy, Christian Konkuyt – „Économie d'entreprise” , Ed. SIREY, Paris, 1998.
39
Porter, M.E. – „Choix strategiques et concurrence”, Economica, Paris, 1982.
evalueze diferentele dintre strategii si sa usureze alegerea uneia dintre ele pentru
întreprinderea data (fig.9.1.)
Analiza mediului Analiza potentialului Finalitatea sau scopul
(oportunitati si întreprinderii (puncte tari, întreprinderii
constrângeri) puncte slabe)
Sinergie „2+2=5”
Inovatie, Penetratie,
Tactica
Expansiune, Diversificare
În multe cazuri se adopta forma de societate de tip holding, ale carei active
sunt constituite din parti ale altor societati si care-si sporeste portofoliul de activitati
prin cumpararea si vânzarea de participatiuni în întreprinderi.
Diversificarea întreprinderii are avantaje si dezavantaje.
Avantajele diversificarii tin, în special, de repartizarea riscurilor pe mai multe
activitati, se creeaza posibilitatea constituirii unui portofoliu de activitati echilibrate;
se creeaza posibilitati de îmbunatatire a rentabilitatii globale, ca urmare a
complementaritatilor create între activitati. Exista un câstig (sinergie) care rezulta din
faptul ca suma rezultatelor care se vor obtine este superioara fata de rezultatul fiecarei
activitati luate separat („2+2=5”).
Dezavantajele diversificarii tin de dispersarea eforturilor investitionale ale
întreprinderii, care le reduce eficacitatea si de dificultatile care apar în management.
Din aceste motive, diversificarea trebuie adoptata cu prudenta. Din acest punct de
vedere, diversificarea conglomerala este mai riscanta decât cea concentrica.
Fiecare din cele trei dimensiuni este la fel de importanta si numai o armonizare a
lor poate conduce la ceea ce numim „management strategic” al întreprinderii.
Din perspectiva economica si tehnologica, procesul analitic de planificare
strategica parcurge mai multe etape:
• formularea scopului, a misiunii întreprinderii pentru situarea ei în
mediul economic, politic, tehnologic si social;
• fixarea obiectivelor cantitative si calitative pe care întreprinderea doreste
sa le atinga în orizontul de planificare strategica;
• alegerea portofoliului de activitati;
• analiza mediului pentru a crea viziunea strategica exterioara a
întreprinderii, care sunt tendintele majore ale mediului si ce impact vor
avea acestea asupra sa;
• evaluarea resurselor întreprinderii;
• definirea politicilor de orientare majora;
• evaluarea strategiei economice si a politicilor;
• stabilirea programelor si planurilor de actiuni pentru transpunerea în
practica a strategiei economice alese;
• traducerea în termeni financiari a deciziilor anterioare;
• cautarea unui sistem de management adaptat conditiilor concrete.
Strategia întreprinderii
Planul strategic
(programul de punere în aplicare a unei structuri ce
se desfasoara pe mai multi ani)
Întrebari:
1. Cum se defineste strategia întreprinderii?
2. Care sunt elementele care definesc strategia firmei?
3. Ce sunt strategiile economice?
4. Ce contin strategiile de specializare sau diversificare?
5. Cum defineste M. Porter cele trei strategii pentru un produs?
6. Ce contin strategiile de crestere economica?
7. Ce contine procesul de planificare strategica?
8. Ce sunt prognozele (previziunile)?
9. Ce este si ce contine planul strategic al firmei ?
Capitolul X: ACTIVITATEA DE PRODUCTIE
Daca, de exemplu, multimea de productii a unei firme este cea din figura 10.1,
rezulta ca numai punctele situate pe frontiera superioara a multimii hasurate vor
corespunde outputului maxim, deci numai punctele situate pe aceasta frontiera vor
constitui multimea de productie a firmei. Functia care descrie frontiera multimii de
productie a firmei se numeste functie de productie a firmei . Aceasta masoara
outputul maxim posibil pornind de la inputul dat (sau o combinatie de inputuri).
Functia de productie descrie deci sintetic tehnologia de productie a firmei .
Pornind de la modelul de comportament al producatorului, care urmareste
maximizarea profitului sub restrictiile date de functia de productie, se poate determina
oferta, costurile atasate (total, mediu, marginal), corelatiile ce se stabilesc între
diferitele categorii de costuri, proportia în care se pot substitui între ei factorii de
productie, conditiile de optimalitate pentru maximizarea productiei sub restrictii de
cost sau de minimizare a costului pentru o productie fixata, precum si alte relatii dintre
variabilele economice care descriu procesul de productie a firmei. Toate aceste
probleme fac obiectul de studiu al altor discipline, astfel ca nu le vom detalia aici
(economiile de ramura, modelarea economica etc.).
STRATEGIA DE PRODUCTIE
Termen lung
Programul de productie
Investitii în Personalul specializat Aprovizionarea
infrastructura pentru productie
Bugetul anual
Previziuni
comerciale
Termen scurt
Programul de
productie
Programul de
Stoc de semifabricate
(componente) aprovizionare
Directii (decizii)
Comenzile furnizorilor pentru alte activitati
Pv
I= , unde:
Cs ⋅ H ⋅ S
P v - productia în perioada de vârf;
Cs - coeficientul numarului de schimburi din perioada de vârf;
H - numarul de ore de lucru într-un schimb din perioada de vârf.
ds − tî
C plf = , unde
T
Cplf - capacitatea de productie la o linie în flux;
ds - durata schimbului de lucru în minute;
tî - timpul întreruperilor reglementare;
T - timpul liniei în flux, în minute.
Ch p =
∑ q ⋅c
i pi
⋅1000 , unde:
∑q ⋅ p
i i
1000
(Chm − Chm p1 )⋅ Pm p1
VERachmTotal =
0
, unde:
1000
- ERachp/1000, ERachm/1000 - economii la 1000 lei productie marfa din reducerea
absoluta a cheltuielilor de productie, respectiv cheltuielilor materiale la 1000 lei
productie marfa în perioada considerata, fata de perioada de baza;
- Chp0, Chpp1 - cheltuieli de productie la 1000 lei productie marfa în perioada de
baza si respectiv curenta (de plan);
- Chm0, Chmp1 - cheltuieli materiale la 1000 lei productie marfa în perioada de baza si
respectiv curenta (de plan);
- VERachpTotal, VERachmTotal - volumul de economii pe total productie marfa
planificata din reducerea absoluta a cheltuielilor de productie la 1000 lei productie
marfa, respectiv din reducerea absoluta a cheltuielilor materiale la 1000 lei productie
marfa.
Pe baza cunoasterii economiei din reducerea absoluta a cheltuielilor de
productie si respectiv a cheltuielilor materiale la 1000 lei productiei marfa se poate
determina reducerea procentuala a cheltuielilor de productie, respectiv a
cheltuielilor materiale în perioada considerata fata de perioada de baza, folosind
relatiile:
ER achp / 1000
1. R pchp / 1000 = ⋅100
Chp0
Erachm / 1000
2. R pchm / 1000 = ⋅100 , unde:
Chm0
Rpchp/1000, Rpchm/1000 reprezinta reducerea procentuala a cheltuielilor de
productie la 1000 lei productie marfa în perioada considerata fata de perioada de
baza, respectiv a cheltuielilor materiale.
Xjt
Informatii Hit
detaliate
ORDONANTARE
(1) D jt = X jt + l jt (t −1) − l jt
(2) ∑
n =1
P lmt ≤ N lt + H lt
(3) ∑P lmt ≤ c mt
l =1
Plmt ≥ Ymt ( X jt )
L
(4) ∑E
l =1
lm
(5) H lt ≤ S lt
(6) X jt , l jt , H lt , Plmt ≥ 0
Fiecare gama de operatii are o operatie initiala (j,1) si o operatie finala (j,kj) astfel
încât oricare ar fi (j,k), t jk = t j1 + pj1 si t jk = tjkj - pjkj.
Operatiile sunt supuse la doua tipuri de restrictii:
• restrictii interne gamei de fabricatie care exprima legaturile între diferitele
operatii
dintr-un lot (j,k) nu poate începe decât daca operatia (j,k-1) s-a terminat;
• restrictii externe referitoare la mijloacele disponibile (din fiecare masina exista
doar câte un singur exemplar si functionarea ei este asigurata de un singur
muncitor), datele limita (fiecare lot are o data de început c j1 si o data de sfârsit f jkj.
Am vazut ca c j1 = 0 si
L
f jkj = ∑ Plm ,
l =1
daca m este masina pe care se deruleaza operatia (j,kj).
Nivelul superior (planificarea) transmite nivelului inferior productia de efectuat
Xj, j=1,2,…J, iar nivelul inferior repartizeaza operatiile pe masini si muncitorii pe
masini.
Interfata între cele doua niveluri se realizeaza cu ajutorul marimii Ymt (Xjt ) -
durata de ocupare a masinilor care se obtine pornind de la cantitatea de produse lansate
în fabricatie si de la ordonantarea realizata.
Nu totdeauna nivelurile de productie Xj transmise de nivelul superior pot
produce o ordonantare posibila, astfel ca functionarea modelului presupune o
procedura interactiva pâna când se obtine o ordonantare admisibia, dupa schema
urmatoare(fig.10.4):
Cererea
Planificare Costurile
P(i)Imt
X(i)jt
Calcul
Y(I)m1(Xj1 ) Ordonantare
perioada 1
Se trece la
i=i+1 Ordonantarea perioada
este admisibila ? urmatoare
Întrebari:
1. În ce consta teoria moderna a productiei?
2. Care sunt formele planificarii productiei?
3. Ce cuprinde sectiunea planului „Productie în expresie fizica”?
4. Din ce este formata productia marfa a întreprinderii?
5. Ce este valoarea adaugata?
6. Cum se determina capacitatea de productie a întreprinderii?
7. Ce indicatori cuprinde planul costurilor de productie?
8. Ce cuprinde „Programarea productiei” într-o întreprindere?
Capitolul XI: ACTIVITATEA DE PERSONAL
DETERMINAREA NECESARULUI DE
PERSONAL DE ASIGURAT
ORIENTAREA PROFESIONALA
ASIGURAREA
RECRUTAREA PERSONALULUI VALORII
PERSONALULUI
SELECTIA PROFESIONALA
FORMAREA SI PERFECTIONAREA
PERSONALULUI
PRIMIREA SI INTEGRAREA
PERSONALULUI
ORGANIZAREA MUNCII SI A
PROCESELOR
VALORIFICAREA
ANALIZA REZULTATELOR MUNCII SI PERSONALULUI
A MODULUI DE RECOMPENSARE SI
STIMULARE
STABILIREA CERINTELOR DE
DEZVOLTARE A PERSONALULUI
- autogestionare
Indivizi si - aspiratii, motivari
grupe
SINDICAT ASOCIATII
Productia de bunuri si
servicii pentru Planurile Situatia resurselor umane
întreprinderii
perioada T+1 în perioada T
STRATEGII
Planuri de investitii
Automatizare -
Situatia robotizare
sistemului Sistem de
productiv supravietuire
Adaptarea I Adaptare I
PRODUCTIVITATE DURATA MUNCII
Compararea
nevoilor
cu resursele
Adaptarea II
ADAPTAREA
RESURSELOR LA NEVOI
Constatarea dezechilibrului
Necesarul de personal
Adaptari interne
Situatia sistemului
Modificari, formare
educativ intern
Descrierea
postului
Determinarea salariului
Negocierea salariilor
Legislatia salarizarii
Cuvinte cheie:
• gestiunea resurselor de munca;
• persoane apte de munca;
• oferta de munca;
• politica de personal;
• evaluarea personalului;
• analiza previzionala a resurselor umane;
• organizarea eficienta a muncii;
• determinarea salariului;
• negocierea salariilor;
• contratul de munca;
• promovare, salarizare;
• recompense directe si indirecte.
Întrebari:
1. Caracterizati resursele de munca ale întreprinderii.
2. În ce consta evaluarea si selectia personalului?
3. În ce consta organizarea eficienta a activitatii personalului?
4. În ce consta problematica salarizarii personalului întreprinderii?
Capitolul XII: ACTIVITATEA COMERCIALA A
ÎNTREPRINDERII
43
Günter Wöhe,” Einfuhrung in die Allgemeine”, Betriebs-Virtschaftslehre 16 Auflage, Verlag Vahlen, Munchen, 1986.
delimitarea notiunii de desfacere de cea de marketing. În numeroase lucrari privind
economia întreprinderii, notiunea de desfacere este înlocuita cu notiunea de marketing.
Conceptul sau notiunea de marketing s-a extins în ultimele decenii din motive de
moda, fiind preluata initial de la americani. În ultimul timp însa aceasta notiune a
dobândit o semnificatie larga.
Activitatea de comercializare
Facturarea Portofoliu de comenzi Achizitia de
comenzi
Stoc
de produse finite
Programul de
Asamblarea productie
Activitatea de productie
Stocul de Comenzile în lucru Aprovizionarea
semifabricate
Momentul desfacerii constituie, prin toate implicatiile sale, latura cea mai
complexa si într-o continua evolutie a functiunii comerciale. Pe de o parte se poate
afirma ca volumul si structura productiei depind de volumul si structura consumului
(productiv si neproductiv), ceea ce implica o participare activa a functiunii comerciale
la cunoasterea cererii si astfel, indirect, la determinarea volumului si structurii
productiei. Pe de alta parte, însa, este tot atât de adevarat ca întreprinderile,
descoperind posibilitatile de a crea produse noi, creeaza ele însele noi necesitati si,
deci, o largire a cererii globale. În aceasta directie functiunea comerciala trebuie sa
asigure studiul pietei interne si internationale nu numai pentru produsele consacrate, ci
si pentru produsele noi. Încercând o sintetizare a continutului functiunii comerciale
am putea afirma ca aceasta se refera la cercetarea, definirea produselor, reclama
si promovarea vânzarilor, întretinerea relatiilor publice si asigurarea livrarilor,
precum si a aprovizionarii corespunzatoare. În determinarea cererii de consum sub
toate aspectele se folosesc din ce în ce mai mult tehnicile de marketing.
Momentul livrarii nu epuizeaza continutul functiei comerciale. Livrarile includ
si asigurarea întretinerii în perioada de garantie, asigurarea pieselor de schimb, precum
si asistenta tehnica necesara. În ultimul timp, în plasarea diferitelor produse o
importanta din ce in ce mai mare o are calitatea si perioada asigurarii service-ului.
Adeseori o piata poate fi cucerita nu numai prin pret si calitatea produselor oferite, ci
si prin calitatea si promptitudinea serviciilor oferite dupa vânzare.
Activitatea de desfacere ridica si o serie de probleme ce tin de planul
psihosocial, a caror rezolvare asigura succesul în afaceri:
-inocularea spiritului de eficienta si profitabilitate în psihologia personalului de
la desfacere;
-creativitate, initiativa si raspundere în activitatea de desfacere;
-sprijinul juridic în rezolvarea problemelor de desfacere;
-sprijin acordat de specialisti în analiza valorii pentru vânzarea produselor;
-examen psihologic si asistenta psihosociala a personalului de la desfacere;
-cunoasterea modalitatilor specifice de actiune pentru solutionarea starilor
conflictuale în activitatea de desfacere.
Strategia comerciala
• Analiza pietei
• Obiectivele comerciale
• Puncte strategice
• Pozitia de piata
Programul de vânzari
Produs Pret Piata Comunicare(informatie)
Sistemul
informational Obiective ? Buget ? Decizie
Sistemul
Integrare
Controlul grupului decizional informatiilor
comerciale
Rezultate
- Faza 2: Cresterea:
• produs: eforturi pentru reducerea cheltuielilor de productie ca efect al
economiei de scara;
• pret: cresterea beneficiilor prin cresterea volumului vânzarilor si reducerea
costului unitar;
• distributie: extinderea canalelor de distributie; trecerea de la distributia
selectiva la distributia de masa;
• promovare: trecerea de la publicitatea diferentiata la cea nediferentiata,
corespunzatoare ofertei.
- Faza 3: Maturitatea:
• produs: majoritatea producatorilor au adoptat noul produs; ameliorari ale
tehnologiei, utilizarea de noi materii prime care reduc costul produsului;
• pret: mentinerea pe piata se face cu sacrificii de pret atunci când unii
producatori si-au creat conditii de productie mai competitive;
• distributie: scade ritmul vânzarilor, se adopta noi modalitati de distributie
(vânzari pe credit s.a.);
• promovare: publicitate de reluare, pentru mentinerea clientelei,
revitalizarea pietei.
- Faza 4: Declinul :
• produs: se cauta noi domenii de utilizare produsului care sa-i prelungeasca
ciclul de viata;
• pret: reduceri substantiale de pret pentru a evita stocurile nevandabile;
• distributie: utilizarea celor mai accesibile forme de comert: stradal, bazar,
solduri;
• promovare: activitatea promotionala pune accent pe reducerile de pret si
alte facilitati acordate.
STUDIU PRELIMINAR
PRIVIND STUDIU PRELIMINAR
POSIBILITATILE PRIVIND PIATA
TEHNICE
VERIFICAREA CONCEPTULUI
PROCES DE INOVARE
DE PRODUS PE PIATA
STUDIUL PIETEI
VERIFICAREA CONCEPTULUI
DE PRODUS ÎN ÎNTREPRINDERE
STUDIU A NALITIC
Echipa de negociere trebuie sa tina seama de factorii care pot influenta pretul
de vânzare a produsului, cum ar fi:
• gradul de competitivitate a întreprinderii;
• felul produselor (daca sunt bunuri de consum sau mijloace de productie);
• daca sunt produse standardizate sau unicate obtinute pe baza de comenzi;
• specificul unitatii, respectiv daca aceasta are ca obiectiv de activitate
productia sau distributia;
• continutul reglementarilor legale privind produsul respectiv;
• posibilitatea de a anticipa fluctuatii ale preturilor pe piata;
• posibilitatea de a adapta preturile la cerintele pietei etc.
Cuvinte si expresii cheie:
• activitatea comerciala;
• aprovizionarea tehnico-materiala;
• activitatea de desfacere;
• strategia comerciala;
• negocierile comerciale;
• concurenta;
• marketing;
• termen de livrare;
• prospectarea pietei;
• portofoliu de produse;
• tehnici de vânzare.
Întrebari:
1. Ce se întelege prin notiunea de activitate comerciala a întreprinderii?
2. Ce fel de relatie exista între activitatea comerciala si activitatea de productie a
întreprinderii ?
3. Care sunt activitatile pe care le grupeaza functiunea de marketing–
comercializare ?
4. Care este locul si rolul aprovizionarii cu resurse materiale în cadrul circuitului
economic la nivelul întreprinderii ?
5. În ce consta negocierea comerciala ?
Capitolul XIII: GESTIUNEA FINANCIARA A
ÎNTREPRINDERII
În strânsa legatura cu celelalte functiuni ale întreprinderii, functiunea financiar-
contabila are rolul de a asigura apararea, cresterea si consolidarea patrimoniului
întreprinderii.44 În aceasta sfera se includ toate deciziile legate de realizarea
investitiilor si finantarea acestora, evidenta productiei si a cheltuielilor, precum si
repartizarea si utilizarea profitului realizat. Activitatile principale care fac parte din
sfera acestei functiuni sunt: :
• analiza financiara a întreprinderii în vederea diagnosticarii situatiei
financiare. Pentru aceasta se utilizeaza informatiile de sinteza cuprinse
în bilantul contabil si contul de rezultate;
• previziunea financiara care, pe baza unor ipoteze referitoare la situatia
economica generala, conduce la elaborarea unor planuri financiare pe
termen mediu si lung, a bugetelor de venituri si cheltuieli specifice
fiecarei activitati a întreprinderii;
• fundamentarea deciziilor de investitii si de finantare a acestora astfel
încât disponibilitatile banesti ale întreprinderii sa-si gaseasca cea mai
rentabila utilizare în viitor;
• asigurarea legaturii întreprinderii cu piata financiara si cu diferitele
organisme ale acesteia, în vederea mobilizarii eventualelor capitaluri
disponibile ale altor agenti economici (fizici sau juridici) pentru
dezvoltarea si cresterea economica a întreprinderii;
• gestionarea riguroasa a activelor financiare ale întreprinderii,
negocierea eventualelor credite, asigurarea unei capacitati de plata
corespunzatoare desfasurarii ritmice a activitatilor de productie si
comerciale;
• realizarea politicii rezultatelor întreprinderii, repartizarea si utilizarea
profitului net conform hotarârilor adunarii generale a actionarilor etc.
44
Ion Stancu – „Gestiunea financiara a agentilor economici”, Ed. Economica, Bucuresti, 1994.
si Pasiv (A-P) se numeste "situatie neta" a întreprinderii (averea actionarilor sau
activul
neangajat în datorii). Situatia neta (SN) poate fi pozitiva, caz în care reflecta o
gestiune economica sanatoasa (o crestere a bogatiei întreprinderii) sau negativa,
aratând o depasire a activului de catre datorii (situatie falimentara).
Bilantul reflecta echilibrul financiar al întreprinderii la un moment dat. Fiecare
element al activului reprezinta o "alocare" de fonduri banesti, structurate dupa gradul
lor de lichiditate (posibilitatea de a fi transformate în bani). Astfel, imobilizarile
necorporale (brevete, licente, studii, marci de fabrica si alte drepturi de autor) sunt
cele mai putin lichide; imobilizarile corporale (terenuri, cladiri, utilaje etc.) au o
lichiditate superioara activelor necorporale, iar imobilizarile financiare (titluri de
participatie, împrumuturi acordate pe termen lung) sunt cele mai lichide. Datorita
rotatiei relativ lente a capitalurilor investite în astfel de active ele se numesc si
"alocari permanent” (stabile). Activul cuprinde, de asemenea, activele circulante
(stocuri, creante, disponibilitati), mult mai lichide decât imobilizarile, numite si
"alocari temporare", la care recuperarea capitalurilor investite se face la încheierea
exercitiului.
Cealalta parte a bilantului, Pasivul , reflecta sursele de provenienta a
capitalurilor proprii (CP) si împrumutate. Pasivele sunt structurate dupa gradul lor de
exigibilitate (scadenta la un termen dat). Astfel, întâi se înscriu în pasivul bilantului
capitalurile proprii, apoi cele din reinvestiri ale acumularilor anterioare (rezerve) si
cele provenite
din surse publice (subventii). Aceste elemente au un termen de scadenta îndepartata
si constituie "surse permanente". În aceasta categorie pot fi incluse si datoriile pe
termen lung. Datoriile pe termen scurt (credite, furnizori, clienti etc.) au un grad
sporit de exigibilitate si sunt numite "surse temporare".
Alocarile permanente trebuie sa fie, în principiu, acoperite din surse
permanente. Diferenta între sursele permanente si alocarile permanente constituie
"fondul de rulment" (FR) al întreprinderii:
FR = (CP + Datorii) -Imobilizari nete (fara amortizari)
Fondul de rulment este expresia echilibrului financiar al întreprinderii, fiind
utilizat pentru înnoirea stocurilor si creantelor. Alegerea între diferitele posibilitati de
utilizare (pentru investitii, productie, titluri) este o problema cheie a gestiunii
financiare a întreprinderii. Uneori, fondul de rulment poate fi si negativ, semnificând
faptul ca pentru alocarile permanente s-au utilizat si sursele temporare. În acest caz,
gradul de îndatorare pe termen scurt este foarte mare si situatia financiara a
întreprinderii devine "exploziva".
În conformitate cu principiul gestiunii financiare, alocarile temporare trebuie sa
aiba ca surse de acoperire sursele temporare. Diferenta între acestea se numeste
"nevoia de fond de rulment (NFR)":
NFR = Alocari temporare - Surse temporare = (Stocuri + creante) -(datorii de
exploatare)
Evident, si NFR poate fi pozitiva sau negativa. Comparând FR cu NFR la
încheierea exercitiului financiar, se determina disponibilitatile banesti ale întreprinderii
aflate în contul curent la banca sau în casa (numite "trezoreria neta -TN"):
TN = FR –NFR.
Trezoreria neta este expresia elocventa a unei activitati eficiente. Când este
pozitiva, exercitiul financiar s-a încheiat cu un surplus monetar, concretizat în
profitul net înscris în pasivul bilantului. Trezoreria neta negativa evidentiaza un
dezechilibru financiar. Diferenta între trezoreria neta la sfârsitul exercitiului (1) si de
la începutul lui (0) reprezinta "cash-flow"-ul (CF) perioadei:
CF = TN1 -TNo.
Un CF pozitiv reflecta o situatie financiara buna a întreprinderii, o crestere a
capacitatii ei de a finanta investitii si de a creste bogatia proprietarilor. Invers, un CF
negativ va semnifica o saracire, o reducere a valorii proprietatii.
45
A. Geledan - "La bourse-marché financier ou casino? ", Editions Sirey, Paris, 1991.
PRODUCTIE CONSUMURI
-materii prime;
-materiale;
- livrata
-alte consumuri;
(cifra de
afaceri) CONSUMURI
MARJA INTERMEDIARE
- stocata
ASUPRA
(variatia CONSUMURI-
stocurilor) LOR Alte cheltuieli
VALOARE de exploatare
- imobilizata ADAUGATA -cu personalul
-impozite,
taxe, alte obligatii
Cheltuieli
EXCEDENT
BRUT DE financiare
EXPLOATARE
(E.B.E) Capacitate de DIVIDENDE
autofinantare Autofinantare
46
P. Garnier, "La tehnique comptable aprofondie ", Ed. Dunod, Paris, 1972.
47
A fost notat cu 200n anul care se înscrie în perioada 2000-2009.
1.Bugetul activitatii
generale
Componentele
BUGETULUI de 3. Bugetul activitatii
7. Rezerve VENITURI SI de trezorerie
CHELTUIELI
5. Bugetul activitatii
de investitii
48
Zahiu Letitia si colab. – „Economia întreprinderii”, ASE, 1995.
calitatea actului managerial. În literatura de specialitate se utilizeaza cu sens similar
notiunile de performanta si eficienta.
Eficienta economica este o categorie complexa care sintetizeaza la nivelul
întreprinderii rezultatele obtinute în gospodarirea patrimoniului, a tuturor resurselor în
vederea maximizarii profitului. Eficienta exprima calitatea unei activitati care produce
efecte economico-financiare pozitive.
Privita din punct de vedere sistemic pot exista mai multe variante eficiente, dar
varianta performanta se asigura atunci când rezultatele sunt maxime. În mod similar
sunt utilizate notiunile de optim si eficient. Între optim si eficient pot exista raporturi
ca de la parte la întreg. Partea reprezinta optimul partial, iar întregul multimea
variantelor eficiente. Optimul poate fi si partial si total . Optimul partial asigura
optimizarea raportului dintre efecte si eforturi la nivelul subsistemelor întreprinderii
(sectii, sectoare etc.), iar optimul total asigura optimizarea la nivelul sistemului.
Performanta economica a întreprinderii are o sfera larga de cuprindere, în
esenta reflectând raportul dintre efecte si eforturi. Performanta economica depinde
atât de gradul de înzestrare cu resurse ale întreprinderii, cât si de performanta
managementului în toate sferele activitatii acesteia si în special în plan economico-
financiar.
Diagnosticarea activitatii tehnico-productive si economico-financiare se poate
face prin masurarea performantelor activitatilor si pe ansamblul întreprinderii pentru a
gasi solutii ca aceasta sa devina competitiva. Se urmareste asanarea activitatilor
nerentabile, cunoasterea sanselor întreprinderii de a deveni competitiva pe piata, de a-
si relansa si stabiliza activitatea economica sau de a intra în faliment. În cazul unor
sanse reale de redresare economica se elaboreaza un plan de afaceri detaliat
(Cap.XIV).
Informatiile necesare în vederea masurarii performantei economice prezente si
previzibile se obtin din contabilitatea analitica, din bilantul contabil si anexele
acestuia, din analiza realizarii prevederilor bugetului de venituri si cheltuieli, din
investigarea si evaluarea starii tehnice a întreprinderii si a desfasurarii proceselor
tehnologice, din studii de marketing, din analiza bonitatii si previziunilor financiare
etc.
Orice relatie comerciala a întreprinderii implica un risc. Riscul poate prove ni
din cauza unor factori endogeni (evaluari gresite, necunoasterea corecta a potentialului
real propriu etc.) sau din cauze exogene (exterioare), în primul rând din cauza unor
reactii neprevazute si necunoscute legate de partenerii de afaceri sau de piata.
Cunoasterea performantei economice a întreprinderii, ca si analiza unor informatii
despre bonitatea partenerilor de afaceri, sta la baza elaborarii programelor de
productie, a organizarii si functionalitatii fluxurilor materiale si financiare.
Informatiile despre performanta economica si bonitatea întreprinderilor pot asigura
evitarea riscului si permit luarea unor decizii corecte. Planul de afaceri sintetizeaza
numeroase decizii privind activitatile de productie, comercializare si financiare ale
firmei.
Masurarea rezultatelor economice necesita informatii si, pe baza acestora,
calculul unor indicatori partiali si finali, fizici si valorici, cantitativi si calitativi.
O succinta ordonare a acestor indicatori, unii abordati deja în cuprinsul altor capitole,
poate fi urmatoarea:
A. Indicatori de eforturi: capitalul fix; capitalul circulant; numarul de salariati;
fondul de salarii; cheltuielile de productie; volumul investitiilor; capitalul social;
capitalul permanent etc.
B. Indicatori de efecte: capacitatea de productie; productia fizica (totala);
productia marfa; cifra de afaceri; profitul; încasari valutare etc.
C. Indicatori ai eficientei productiei : productivitatea muncii pe produs;
costurile unitare; profitul pe unitatea de produs; rata profitului.
D. Indicatori ai utilizarii factorilor de productie:
a) factorul munca: productivitatea muncii; salariul mediu lunar si
anual; gradul de înzestrare tehnica a muncii (capitalul fix pe
lucrator) etc.
b) factorul capital: cifra de afaceri la 1000 lei capital; profitul la
1000 lei capital; viteza de rotatie a activelor circulante;
consumurile specifice de resurse pe unitatea de produs; gradul de
utilizare a capacitatii de productie; investitia specifica; termenul
de recuperare a investitiilor; coeficientul de eficienta a
investitiilor etc.
c) factorul pamânt: cifra de afaceri, profitul la 100 ha teren agricol
si arabil49.
E. Indicatorii financiari: cesti indicatori se utilizeaza în analiza financiara si
permit exprimarea bonitatii întreprinderii (firmei). Cei mai semnificativi
indicatori financiari (de bonitate) si relatiile de clacul sunt:
1) Indicatori de lichiditate, care arata daca întreprinderea are sau nu
disponibilitati pentru plata la termen a datoriei:
Atunci când coeficientul este mai mare decât 2, el arata o buna lichiditate pentru
întreprindere.
- Rata lichiditatii imediate (testul acid). Se calculeaza dupa formula:
Active curente - Stocuri
Li = .
Pasive curente
2) Indicatori de solvabilitate:
- Rata datoriilor (Rd), exprima capacitatea unei întreprinderi de a-si
onora obligatiile fata de terti pe seama activelor sale.
49
Pentru întreprinderile agricole care detin terenuri.
Total datorii
Rd = ⋅100 .
Total active
Capital propriu
Sp = ⋅100.
Total pasiv
Indicatorul este bun atunci când rezultatul este mai mare de 30%, indicând o
pondere satisfacatoare a surselor proprii în totalul pasivului.
3) Indicatori ai echilibrului financiar:
- Rata autonomiei financiare (Af):
Capital propriu
Af = ⋅ 100.
Capital permanent
Fondul de rulment rezulta din scaderea activelor fixe (imobilizari corporale) din
capitalul permanent (capital propriu plus credite pe termen mediu si lung).
- Rata capitalului propriu fata de activule fixe (Rcpaf):
Capital propriu
Rcpaf = .
Active fixe
Daca valoarea coeficientului este mai mica decât 1, rezulta ca activele s-au
achizitionat pe datorie. Daca este mai mare decât 1, arata ca activele s-au achizitionat
din capitalul propriu, fapt care se datoreste unei capacitati ridicate de autofinantare.
Întrebari :
1. În ce consta gestiunea financiara a întrerpinderii?
2. Ce reflecta bilantul contabil al întreprinderii?
3. Cum se determina fluxul de numerar si ce rol are acest
indicator în previzionarea financiara?
4. Care sunt componentele bugetului de venituri si cheltuieli?
5. Ce se întelege prin performanta economica?
6. Care este sistemul de indicatori economici si financiari
care exprima performanta economica (eficienta) a
activitatii unei întreprinderi?
Capitolul XIV: PLANUL DE AFACERI AL ÎNTREPRINDERII
50
Constantin A.Bob si colab. – „Economia întreprinderii”, ASE, Bucuresti, 1997.
51
L.Zahiu, V.Manole – „Tematica si baza de date pentru elaborarea unui studiu de fezabilitate pentru credite de
investitii”, ASE,1994.
Calitatea planului de afaceri depinde de calitatea conceptiei si de efortul depus
pentru reusita sa. Acest instrument al planificarii strategice cuprinde doua parti
principale: diagnosticul economic si evaluarea activitatii viitoare.
Orice proces de management beneficiaza de o structura formala, iar planificarea
afacerii nu face exceptii de la aceasta regula. Descrierea procesului ca un ciclu
presupune ca planificarea afacerii nu este un proces închis, ci unul continuu (fig.14.1).
ANALIZA DIAGNOSTIC
MONITORIZAREA
EVALUAREA STRATEGIEI
IMPLEMENTAREA
52
D.Margulescu, M.Niculescu, V.Robu - „Diagnostic economico-financiar”, Editura Romcart, 1994.
53
Maria Niculescu – „Diagnostic global strategic”, Editura Economica, 1997.
Diagnosticul poate fi declansat:
• fie în cazul întreprinderilor în dificultate, când efectuarea diagnosticului
reprezinta o obligatie legala în cadrul procedurii de reorganizare si
lichidare judiciara;54
• fie în cazul întreprinderilor sanatoase, având caracterul unui instrument
de control al realizarii performantelor.
54
Legea nr.64/1999, privind procedura reorganizarii judiciare si a falimentului.
55
Letitia Zahiu si colab.- „Economia întreprinderii”, ASE, Bucuresti, 1995.
cresterea disponibilitatilor banesti si a credibilitatii la banci în vederea contractarii de
credite. Aceste masuri se evidentiaza în urmatoarele directii:
a. în sfera aprovizionarii: aprovizionarea de la surse apropiate si cu mijloace
adecvate, clauze contractuale precise cu termene si fara confuzii, evidenta
operativa buna, simpla si usoara, eliminarea pierderilor de transport –
depozitare - gestionare;
b. în sfera productiei : lansarea de noi produse, cresterea calitatii produselor,
scurtarea ciclului de productie, reducerea consumurilor specifice prin
retehnologizari si dotari, utilizarea de masini si utilaje cu productivitate
ridicata, mecanizarea lucrarilor cu volum mare de munca, automatizarea
proceselor de productie, introducerea normelor progresive, organizarea
aprovizionarii continue a locurilor de munca, eliminarea deseurilor,
rebuturilor, folosirea înlocuitorilor de materiale;
c. în sfera livrarilor: cresterea ritmului de vânzare, accelerarea ritmului de
încasari, mecanizarea transportului la livrare, cresterea volumului livrarilor,
organizarea operativa eficienta a formelor de expediere;
d. alte sfere de influenta: rapiditatea în schimbarea tehnologiilor si dotare de
calitate, garantarea fiabilitatii utilajelor, respectarea disciplinei tehnologice,
utilizarea de materiale de calitate.
56
J.P.Thibaut - „Le diagnostic d’entreprise: quide partique”, Sedifor, 1989.
57
Maria Niculescu - „Diagnostic global strategic”, Editura Economica, Bucuresti, 1997.
b. dupa nivelul la care se face investigarea, analiza poate fi:
- microeconomica;
- mezoeconomica;
- macroeconomica.
Analiza microeconomica se desfasoara la nivelul agentului economic, respectiv
la scara întreprinderii sau a elementelor ei structurale.
Analiza mezoeconomica studiaza fenomenele la nivelul sectorului, ramurii de
activitate.
Analiza macroeconomica vizeaza nivelul economiei nationale:
c. dupa modul de urmarire în timp a fenomenelor, se disting:
- analiza statica;
- analiza dinamica.
Analiza statica studiaza fenomenele la un moment dat.
Analiza dinamica cerceteaza fenomenele economice în schimbarea lor.
d. în functie de orizontul de timp pe care se cerceteaza fenomenul, pot fi:
analize pe termen scurt (pâna la un an), care sunt frecvente în
managementul intern operativ si analize pe termen lung (peste un an),
implicând în diagnosticul retrospectiv si deciziile strategice.
e. dupa sfera de cuprindere si finalitate, pot fi:
- analiza globala;
- analiza expresa;
- analiza functionala.
Analiza globala (aprofundata) cuprinde un ansamblu de metode care permit
cunoasterea, întelegerea si explicarea functionarii întreprinderii ca sistem. Prin cele trei
dimensiuni ale sale: cognitiva, explicativa si predictiva, acest tip de analiza permite
orientarea activitatii viitoare pe coordonate care sa asigure ameliorarea performantelor.
Analiza expresa este impusa de necesitatea reglarii operative a
disfunctionalitatilor aparute în activitatea firmei, iar analiza functionala este orientata
spre investigarea modului de realizare a functiunilor întreprinderilor si spre
solutionarea unor probleme specifice.
În acceptiunea moderna, analiza globala si cea functionala sunt realizate
într-o viziune strategica, care consta în articularea fortelor si slabiciunilor firmei cu
oportunitatile si pericolele ce provin din mediul în care aceasta actioneaza.
În sensul celor mentionate mai sus, analiza diagnostic cuprinde un ansamblu
de caracteristici si indicatori functionali si financiari a caror evidentiere
presupune reperarea simptomelor, a disfunctionalitatilor unei firme,
identificarea cauzelor acestor disfunctionalitati , pe baza urmatoarelor genuri de
diagnostic:
• diagnosticul capacitatii de adaptare la cerintele pietei;
• diagnosticul tehnologiei;
• diagnosticul calitatii;
• diagnosticul calitatii managementului general;
• diagnosticul resurselor umane;
• diagnosticul economico-financiar.
Rezulta, deci, ca partile constitutive ale analizei diagnostic trebuie sa raspunda
functiilor pe care o întreprindere le exercita în activitatea sa.
XIV.3. Etapa „Evaluarea activitatii viitoare”
Evaluarea strategica
58
Teodor Hada – „Diagnoza, restructurare si perspective de realizare la societatile comerciale”,
Editura Intelcredo, Deva, 1997.
59
Letitia Zahiu si colab. - Economia întreprinderii, ASE, Bucuresti, 1995.
• cresterea sau reducerea gradului de utilizare a capacitatilor de productie în
functie de cerere si în scopul repartizarii profitului;
• alte cai de realizare a scopului fundamental al întreprinderii – maximizarea
profitului - ca: masuri de sporire a productivitatii muncii; rationalizarea
cheltuielilor de productie; cresterea calitatii produselor.
Pentru fundamentarea celor trei componente ale etapei de evaluare strategica
sunt necesare informatii care se prelucreaza si se sintetizeaza în indicatori tehnici si
economico-financiari (Cap.XIII).
Evaluarea activitatii viitoare se concretizeaza în urmatoarele sectiuni ale
planului de afaceri:
a) PLANUL DE PRODUCTIE cuprinde:
• proiectarea capacitatilor de productie pe întregul flux tehnologic;
• descrierea completa si precisa a produselor proiectate si stabilirea cantitatilor ce
se vor obtine anual (cel putin trei ani);
• stabilirea necesarului de personal pe categorii si a fondului de salarii anual;
• proiectarea consumurilor specifice si totale de resurse, în conditiile
tehnologiilor de productie viitoare;
• estimarea implicatiilor ecologice, inclusiv a impactului acestora asupra
costurilor;
• proiectarea costurilor unitare si a cheltuielilor pe elemente componente,
produse si pe ansamblul întreprinderii.
b) PLANUL DE MARKETING-COMERCIALIZARE
Aceasta sectiune trebuie sa fie realista si bine documentata, în vederea realizarii
vânzarilor proiectate si ocuparea segmentului de piata stabilit. Acest capitol al planului
de afaceri cuprinde:
• sinteza analizei de piata (populatie, consumul estimat pe fiecare produs,
veniturile medii ale populatiei, numarul si puterea concurentilor, tendintele pietei
produselor, cota de piata etc.);
• analiza de produs (avantaje în comparatie cu alti competitori);
• strategiile de marketing (preturi practicate, reclama, promovare etc.);
• estimarea cantitatilor de produse ce se vor vinde, preturile unitare pe perioade,
veniturile previzibile pe fiecare produs;
• reteaua de distributie a întreprinderii si modul de asigurare a transportului
produselor; sistemul de aprovizionare (cantitati de aprovizionat, preturi,
furnizori, transport etc.).
c) PLANUL FINANCIAR cuprinde:
• bugetul de venituri si cheltuieli pentru perioada urmatoare, inclusiv rezultatele
financiare si repartizarea lor pe destinatii.
d) ANALIZA FINANCIARA cuprinde:
• determinarea fluxului de numerar;
• determinarea fluxului de numerar actualizat si calculul ratei interne de
rentabilitate, în cazul în care se fac investitii;
• indicatorii economico-financiari, determinati în scopul sustinerii avantajelor
proiectului propus sau a viabilitatii întreprinderii, în urma masurilor de
restructurare sau a investitiilor propuse.
e) ANALIZA DE RISC cuprinde:
• determinarea riscurilor activitatii viitoare (factori posibili de risc, cuantificarea
factorilor de risc si impactul asupra cheltuielilor si veniturilor viitoare).
În cazul solicitarii unor credite de la banci pentru functionarea normala a
întreprinderii, în planul de afaceri trebuie estimat volumul acestora pe baza
situatiei economice a întreprinderii.
Planul de afaceri este completat cu anexe si diagrame (desene sau planuri ale
produselor si obiectivului de investitii, contracte, prospecte etc.).
Etape de corectie
Analiza pietei trebuie sa reflecte informatii privind sectorul din care face parte
firma, industrial sau sectorul agroindustrial, problemele actuale si cercetarile de piata
ale firmei. Acestea sunt cuprinse în analiza pietei tinta si stabilirea cotei de piata a
firmei.
Piata tinta cuprinde:
• caracteristicile distinctive ale principalelor piete tinta si ale segmentelor de
piata ale firmei, îngustarea pietei tinta etc. eforturile de penetrare pe pietele tinta
privesc: cererea critica; extinderea spre nevoile curente; demografia; localizarea
geografica; tendinte ciclice sezoniere;
• principala piata tinta: numarul de potentiali clienti; achizitionarile anuale de
produse sau servicii similare cu ale firmei; aria geografica; cresterea anticipata a
pietei;
• penetrarea pietei urmareste: împartirea pietei; numarul de clienti; acoperirea
geografica; estimarea rationala a pietei;
• preturile si profitul marginal: nivelul de pret; niveluri ale profitului marginal;
reduceri de pret, de volum, de plati etc.;
• metode de identificare a competitorilor pe piata tinta;
• mediile de comunicare cu competitorii pe piata tinta;
• achizitionarea de potentiali clienti: identificarea cererii, cercetarea cererii;
solutionarea proceselor de evaluare a cererii; selectarea personalului de decizie
din domeniul comercial (manageri, agenti de vânzari etc.);
• tendinte c heie si schimbarile anticipate pe principala piata tinta;
• pietele tinta secundare si atributele cheie (cresteri demografice, tendinte
viitoare semnificative).
Informatii financiare
Planul de afaceri
al unei societati comerciale care face investitii în modernizare
si solicita credit bancar
CUPRINSUL
REZUMAT SI CONCLUZII
Planul de afaceri
B. ANALIZA OFERTEI
1. Potentialul tehnico-productiv
2. Diagnosticul activitatii manageriale
3. Diagnosticul economic-productivitatea factorilor
4. Activitatea de marketing si rentabilitatea produselor
5. Diagnosticul financiar
6. Concluziile diagnosticului; puncte slabe; puncte forte
Anexe
Cuvinte si expresii cheie:
• plan de afaceri;
• analiza diagnostic;
• evaluarea strategica;
• sectiunile planului de afaceri;
• analiza financiara;
• analiza de risc.
Întrebari:
1. Ce se întelege prin plan de afaceri?
2. De ce este necesar un plan de afaceri?
3. Ce este analiza diagnostic?
4. Ce cuprinde analiza diagnostic?
5. În ce consta etapa de evaluare a activitatii viitoare a unei întreprinderi în
vederea elaborarii planului de afaceri?
6. Care sunt sectiunile planului de afaceri?
7. Ce trateaza sectiunea: Planul de productie?
8. Ce trateaza sectiunea: Planul de marketing – comercializare?
9. Ce trateaza sectiunea: Planul financiar?
10. În ce consta analiza financiara - componenta a planului de afaceri?
BIBLOGRAFIE
1. Barbulescu, Ctin., - Economia si gestiunea întreprinderii, Ed.
Gavrila, I., Lefter, V., Economica, Bucuresti, 1995.
Badea, F., Pârvu, F.,
Fransua, E.
2. Barney J.B., - Organization Econo mics, San Francisco, Jossey
Ouchi W.G. Bass, 1986.
3. Betbèze, Y.P. - Économie de l`entreprise contemporaine, Ed.
Nathan, Paris, 1989.
4. Blendel, F. - Gestion de la production, Ed. Dunod, Paris, 1997.
5. Bran, Paul - Finantele întreprinderii, Ed. Economica, Bucuresti,
1997
6. Bressy, G., - Économie d`entreprise, Ed. SIREY, Paris, 1998.
Konkuyt C.
7. Ceausu, Ion - Agenda managerului, vol. I,II,III, Ed. ATTR, 1993.
8. Chandler, A.D. - Strategie et structure, Ed. d`organisation, Paris,
1996.
9. Cîrstea , Gh., - Economia si gestiunea întreprinderii, Ed.
Pârvu, Fl. Economica, 1999
10. Coriant, B., - Les nouvelles theories de l`entreprise. La livre de
Weinstein, O. poche, 1995.
11. Cox S., De Serpa A., - Consumer Information and Princing of Legal
Canby, W. Services, Journal of Industrial Economics, vol.XXX,
n.3, mars ,1982.
12. Daniel, Soulié - Analyse Économieque et Strategie d'entreprise,
EDICEF, Paris, 1992.
13. Darbelet,M, Izard ,I. - Économie d'entreprise, Ed.Nathan, Paris, 1987.
14. Dobrota, Nita, - Dictionar de economie, Ed. Economica, Bucuresti,
si colab. 1998.
15. Drücker, P.F. - Inovatia si sistemul antreprenorial, Ed.
Enciclopedica, Bucuresti 1993.
16. Drüker, P.F. - Management:task,responsabilities,practices, New
York, Harper and Row, 1974.
17. Dumitrescu, Mihail - Organizarea structurala a întreprinderii, Ed.
Stiintifica, Bucuresti, 1969.
18. Dumitrescu, Mihail - Management general, Ed. Burounion, Oradea,
1995.
19. Gheorghita, Mircea - Strategii de dezvoltare a firmei, Univ. Ecologica,
Bucuresti, 1994.
20. Günter, Wönhe - Einfuhrung in die Allgemeine Betriebs-
Virtschaftslehre 16 Aufjage Verlag Vahlen,
Munchen, 1986.
21. Hart P.E. - Experience Curve and Industrial Policy,
International Journal of Industrual Organization,
1983.
22. Hill C.W. - Internal Capital Market Control and Financial
Performances in Multidivisionnal Firms , Journal of
Industrial Economics, septembre, 1988.
23. Kotler, Ph., - Marketing – Management, Ed. Teora, Bucuresti,
Dubois, B. 1997.
24. Labourdette A. - Stratégies d'entreprises, Paris, Montchrestien, 1989.
25. Lefter,Vi orel , Manolescu, - Managementul resurselor umane, Studii de caz,
Aurel Ed.Economica , Bucuresti, 1999.
26. Manolescu, Aurel - Managementul resurselor umane, Ed.Economica,
Bucuresti, 2000.
27. Margulescu, Dtru Maria, - Diagnostic economico-financiar, Ed. Romcart,
Niculescu Bucuresti, 1994.
Robu, V.
28. Mihuleac, Emil - Bazele managementului, Ed. TEMPUS, Bucuresti,
1994.
29. Mintzberg, Henry - Structure et dinamique des organisations, Ed.
d`organisation, 1984.
30. J.L. Le Moigne, D.Carré - Auto-gestion de l'entreprise, Les Edisions
d'Organisation, Paris, 1997.
31. Moldoveanu, George - Conducerea operativa a productiei, A.S.E,
Bucuresti, 1993.
32. Murgescu, Costin - Mersul ideilor economice la români, Ed.
Enciclopedica, Bucuresti, 1990.
33. Negrutiu, Constantin, - Economia si gestiunea întreprinderii, Ed. Augusta,
Cazan, E., Timisoara, 1998.
Zahiu, Letitia,
Pruda, S., Manu, S.
34. Nicolescu, Ovidiu, - Management, Ed. Economica, Bucuresti, 1995.
Verboncu, Ion
35. Nicolescu, Ovidiu - Strategii manageriale de firma. Ed. Economica,
(coordonator) 1996.
36. Pezrelevade , J. - Économie de l’entreprise, Fayard, Paris, 1989.
37. Popescu, Dan - Conducerea afacerilor, Ed.Scripte, Bucuresti, 1995.
38. Porter, M.E. - Choix strategiques et concurrence, Ed. Economica,
Paris, 1982.
39. Russu, Corneliu - Organizarea structural-informationala a
întreprinderii, Ed. Politica, Bucuresti, 1978.
40. Stokes, D. - Small Business Management – An active learning
approach, Ed. D.P. Publications, Londra, 1992.
41. Tietard, R. - La strategie d`entreprise, Mc Graw-Hill, 1990.
42. Toma, M., - Ghid practic pentru audit financiar, Ed. Corpul
Chivulescu, M. expertilor contabili, Bucuresti, 1995.
43. Topala, Eugen - Fezabilitatea – restructurare, Ed. Semne, Bucuresti,
1996.
44. Varian, H.R. - Intermediate microeconomics, W.W. Norton and
Company, New York, 1990.
45. Vasile, Dan - Restructurarea organizarii si conducerii firmei, Ed.
Economica, Bucuresti, 1993.
46. Williamson, R.D. - The nature of the firm, Oxford University, 1991.
47. Zahiu, Letitia, - Economia întreprinderii, ASE, Bucuresti, 1995.
Gheorghita, M.,
Nastase, M.
Leonte, J.,
Stoian, Mirela
48. Zorlentan, Tiberiu - Microeconomie, Ed. Economica, Bucuresti, 1994.
s.a
49. x x x - Legea nr.31/1990 privind societatile comerciale,
republicata , M.Of. al României nr.33/29 .I.1998
50. x x x - Hotarârea Guvernului nr. 64/1991 privind
elaborarea studiului de fezabilitate.
51. x x x - Legea nr.64/1995 privind procedura reorganizarii
judiciare si a falimentului, republicata, M.Of. al
României nr.608/1999
52. x x x - Ordonanta de Urgent a a Guvernului privind
privatizarea societatilor comerciale. M.Of. al
României, nr.608, dec.1997.
53. x x x - Lege privind stimularea întreprinzatorilor privati
pentru înfiintarea si dezvoltarea întreprinderilor mici
si mijlocii. M.Of. al României nr.349,iulie 1999
54. x x x - Strategia nationala de dezvoltare a României pe
termen mediu, Guvernul României , Bucuresti, 2000
55. x x x - Hotarârea Guvernului României nr.15 privind
organizarea si functionarea Ministerului pentru
Întreprinderile Mici si Mijlocii si Cooperatie. M.Of.al
României nr.13 ian.2001