You are on page 1of 18

Facultatea de Stiinte Economice

POLITICA PORTOFOLIULUI DE CREDITE AL BCR

CUPRINS

I. PRINCIPII SI REGULI GENERALE PRIVIND OPERATIILE DE CREDITARE ................................. 3 1.1 SUBIECTII RAPORTULUI DE CREDIT ................................................................................................................ 3 1.2 ANGAJAMENTUL DE RESTITUIRE AL CREDITULUI........................................................................................... 4 1.3 TIPURI DE CREDIT .......................................................................................................................................... 4 1.4 ANALIZE PE BAZA ACORDARII CREDITELOR ................................................................................................... 6 1.5 RISCUL DE CREDITARE .................................................................................................................................. 7 II. POLITICA PORTOFOLIULUI DE CREDITE ......................................................................................... 10 2.1 STRUCTURA PORTOFOLIULUI DE CREDITE ................................................................................................... 10 2.2 STRATEGIA PORTOFOLIULUI DE IMPRUMUTURI............................................................................................ 11 2.3 DEFINIREA CREDITELOR NEPERFORMANTE. FACTORI CE DETERMINA APARITIA ACESTORA ........................ 13 2.4 ADMINISTRAREA CREDITELOR NEPERFORMANTE ....................................................................................... 13 2.5 OPERATII DE RECUPERARE .......................................................................................................................... 14 CONCLUZII ....................................................................................................................................................... 17

POLITICA PORTOFOLIULUI DE CREDITE AL BCR

Introducere
Raporturile de creditare cu entitatile economice si persoanele fizice se desfasoara, indeosebi, de catre bancile comerciale, ca veriga importanta a sistemului bancar dintr-o tara. Ca institutii financiare specializate, bancile comerciale desfasoara activitati atat de atragerea de resurse monetare temporar disponibile, si plasarea lor, indeosebi sub forma de credite agentilor economici si persoanelor fizice, cat si de efectuare de transferuri monetare (moneda scripturala sau moneda primara) intre titularii de cont. Bancile comerciale si-au diversificat tehnicile de creditare pentru a raspunde solicitarilor firmelor si pentru a face fata cerintelor dezvoltarii acestora, in functie de profilul lor si posibilitatile de creditare. In evolutie, s-a produs o apropiere, respectiv o diminuare a deosebirilor intre produsele si serviciile bancilor comerciale si ale bancilor de economii si bancilor de afaceri.

I. Principii si reguli generale privind operatiile de creditare


Creditul, in general, reprezinta schimbul unei valori monetare viitoare. Cu alte cuvinte, primirea unor resurse imediate, in schimbul unei promisiuni de rambursare viitoare, insotita de plata unei dobanzi. In intreaga activitate de creditare, bancile respecta intocmai prevederile legale cu privire la activitatea bancara si reglementarile emise de Banca Centrala, care are atributii de reglementare si supraveghere in domeniile monetar, de credit, valutar si de plati. La baza acestor reglementari stau o seama de principii si reguli generale privind operatiunile de creditare. Operatiunile de creditare au la baza prudenta bancara, ca principiu fundamental ce caracterizeaza intreaga activitate bancara. Aceasta presupune, ca intreaga activitate de creditare trebuie sa se bazeze, in primul rand, pe analiza viabilitatii si realismului afacerilor in vederea identificarii si evaluarii capacitatii de plata a clientilor, respectiv de a genera venituri si lichiditati ca principala sursa de rambursare a creditului si de plata a dobanzilor si comisioanelor. Determinarea capacitatii de plata a clientilor se face prin analiza aspectelor financiare si nefinanciare ale afacerilor, atat cele din perioadele expirate cat si din cele prognozate. In acelasi timp analiza si acordare creditelor trebuie sa aiba in vedere, in mod obligatoriu, si influenta factorilor externi asupra proiectelor propuse de clienti, respectiv aspectele nefinanciare care pot avea efecte neprevazute asupra desfasurarii afacerilor si rambursarii creditelor. 1.1 Subiectii raportului de credit Subiectii raportului de credit, sunt partile ce intervin in raportul de credit, respectiv creditorul care acorda imprumutul, si debitorul, cel care primeste sau altfel spus, se indatoreaza. Din analiza naturii participantilor la procesul de creditare, retinem trei categorii principale: - firmele sau agentii economici;

- statul; - persoanele fizice. Preponderente in calitate de debitori se afla firmele sau agentii economici care angajeaza cea mai mare parte a creditelor de la banci. In tarile dezvoltate se afirma ca debitori si statul, care, se imprumuta indeosebi pentru acoperirea deficitului bugetar. Este de retinut ca subiectele creditului pot apare in dubla postura in cadrul raportului de credit, ca debitori, dar si creditori. In postura de creditori apar indeosebi firmele sau agentii economici, care manevreaza importante disponibilitati monetare ce pot temporar sa fie nefolosite si plasate in depozite la banci sau alte institutii financiare si de credite ce constituie resurse de creditare. 1.2 Angajamentul de restituire al creditului Angajamentul de restituire (promisiunea de rambursare) a sumelor angajate sub forma de imprumut, ca element esential al rapotului de credite, implica riscuri si ca urmare necesita garantii din partea debitorului. Dupa aprobarea unui credit, banca declanseaza un sistem de proceduri si tehnici in utilizarea, dar mai ales in respectarea angajamentului de restituire a creditului. Banca poate intrerupe imediat, fara preaviz, utilizarea de catre client a creditului aprobat, in cazul in care acesta a incalcat conditiile contractului de credit privind destinatia, utilizarea, garantiile, termenele, furnizarea de date nereale etc. , sau in cazul in care situatia economica si financiara a acestuia nu mai asigura conditii de garantie si rambursare. 1.3 Tipuri de credit Tipurile de credit pot fi clasificate dupa: debitor, destinatia creditului, duratele de acordare, calitatea creditelor.

I. Creditul bancar, dupa debitorul bancii


Creditele bancare sunt angajate pe urmatoarele categorii de debitori: firme, populatie, alte banci corespondente, statul. 1. Credite bancare acordate populatiei (persoanelor fizice) Se acorda pe teremene scurte, mijlocii si lungi; acordarea lor presupune existenta unor garantii explicite; nivelul dobanzii percepute este uniformizat pe intreaga perioada de creditare. Creditele acordate populatiei imbraca mai multe forme: a) credite pentru constructii de locuinte; b) credite pentru cumparatori de automobile; c) credite pentru studii; d) credite bancare pentru carti de debit. 2. Creditul bancar acordat firmelor (persoanelor juridice) Creditul bancar intervine in completarea resurselor proprii ale firmelor, prin suplinirea unor necesitati temporare a capitalului lichid al acestora. Tipurile creditelor bancare acordate firmelor sunt: a) creditul de clasa/trezorerie; b) linia de credit bancar; c) credit bancar pentru capital de lucru; d) credit bancar pentru stocuri; e) credit bancar pentru productia la export si exportul de produse; f) credit bancar pentru produse cu ciclu lung de fabricatie;

g) h) i) j) 3.

credit de scont; credit de cecuri remise spre incasare; credit bancar de factoring; credit pentru facilitati de cont (descoperiri de cont). Credite bancare acordate altor banci Sunt determinate pe de o parte de surplusul de lichiditate monetara la unele banci sau de lipsa lichiditatilor la alte banci, indeosebi pentru refinantarea trezoreriei si constituirii de rezerve minime obligatorii. 4. Credite bancare acordate statului Se acorda prin cumpararea titlurilor de credit (certificate de depozite, bonuri de tezaur, obligatiuni), in moneda nationala sau in valuta, emise de Trezoreria Statului.

II. Credit bancar, dupa durata de acordare


Duratele de acordare a creditului bancar sunt diversificate, in functie de destinatia si natura creditului, precum si in functie de resursele de creditare ale societatii bancare. 1. Credite pe termen foarte scurt au o durata de 24 de ore (overnight), si reprezinta creditele interbancare. 2. Credite pe termen scurt au o durata de maxim 12 luni, si sunt acordate societatilor bancare sau populatiei sub forma de credite de consum. 3. Credite pe termen mediu au o durata de la 1 an la 5 ani, si se acorda de regula, pentru activitatea de comert exterior si pentru activitatea de investitii. 4. Credite pe termen lung au o durata de peste 5 ani pana la chiar 50 ani, si se acorda pentru infaptuirea de investitii cu durate mari de realizare si de atragere a parametrilor tehnico-economici, care sa permita realizarea de venituri pentru rambursarea creditelor. III. Credite bancare in functie de destinatie Destinatia creditelor determina doua tipuri de credite: productive si consumative. 1. Credite bancare productive Sunt cele mai utilizate tipuri de credite, fiind preponderente in totalul plasamentelor. Imbraca doua forme: a) credit bancar pentru activitatea curenta de productie si servicii; b) credit bancar pentru activitatea de investitii. 2. Credite bancare consumative Se acorda cu deosebire persoanelor fizice.

IV. Credite bancare in functie de calitatea lor


Calitatea creditelor este data de respectarea de catre beneficiarul de credit a conditiilor din conventiile de credit, si indeosebi in ce priveste rambursarea la scadenta a ratelor si achitarea la termen a dobanzilor si comisioanelor. Se disting: 1. Credite performante; 2. Credite neperformante.

1.4 Analize pe baza acordarii creditelor

1.5 Riscul de creditare Activitatea de creditare implica un risc, prin insasi elementele de anticipare pe care se bazeaza decizia de creditare, ceea ce implica cunoasterea de catre banca a acestui risc, evaluarea sa cat mai aproape de realitate si acceptarea lui in cunostinta de cauza. Procesul de creditare, care imbraca forme si continut diferit de la o banca la alta, are menirea sa accentueze: prevenirea, identificarea, rezolvarea problemelor potentiale ale debitorului. Prevenirea problemelor esentiale ale imprumutatului implica un echilibru intre risc si recuperarea creditului. Daca standardele de creditare ale unei banci sunt prea stricte, atunci volumul imprumutului, numarul clientilor, oportunitatile de vanzare de servicii si veniturile din dobanzi si comisioane vor fi reduse. Pe de alta parte, daca standardele de creditare ale bancii sunt prea permisive, atunci avantajele unui volum mai mare de imprumuturi, ale unui numar mai mare de clienti, ale unor oportunitati mai numeroase de vanzari de servicii for fi diminuate de veniturile pierdute si pierderile din imprumuturi. Riscul de creditare sau riscul de insolvabilitate a debitorilor, risc de nerambursare sau risc al deteriorarii calitatii activelor bancare (in conditiile in care alte active au o pondere redusa in bilantul bancii) se manifesta ca urmare a neindeplinirii contractului de credit de catre client. Acest risc creste pe masura ce dimensiunile creditului se maresc. Restrangerea acestuia conduce la scaderea cazurilor de insolvabilitate a debitorilor bancii, deoarece cresterea obligatiilor acestora se majoreaza, de regula, obligatiile beneficiarilor de credite, iar clientii care sunt apreciati ca riscanti vor avea un regim de creditare cu dobanzi mai ridicate. Astfel, un risc al insolvabilitatii majorat determina oferta de credit mai mica. In prevenirea si evitarea insolvabilitatii se iau masuri la nivel macroeconomic, functionand norme de metodologie bancara care promoveaza protejarea depondentilor, ca principali furnizori de resurse ai bancii, prin impunerea unor reguli menite sa imprime o anumita pozitie de echilibru intre relatiile cu clientii si stoparea efectelor de insolvabilitate si minimizarea acestora. Astfel de dispozitii de reglementare sunt: - obligatia unui capital minim al bancii; - o rata de acoperire a riscurilor exprimata ca raport intre fondurile proprii nete si creditele acordate, ponderate dupa gradul lor de risc (aceasta poarta denumirea de Norma Cooke si trebuie sa fie egala cu 8%); - o rata de deviziune a riscurilor care limiteaza, in functie de fondurile proprii ale bancii, dimensiunile creditului care poate fi acordat unui singur debitor, astfel incat falimentul unuia dintre clienti sa nu clatine echilibrul bancii. Gestiunea riscului de creditare are la baza doua principii clasice: - diviziunea riscurilor; - limitarea riscurilor. Diviziunea riscurilor se bazeaza pe minimizarea riscului global de creditare prin evitarea concentrarii portofoliului de credite si diversificarea plasamentelor de credite. Concentrarea portofoliului de credite echivaleaza cu o structura dezechilibrate a activelor bancare, in care ponderea unui anumit grup de debitori atinge un nivel ridicat. Se are in vedere diversificarea portofoliului de credit din punct de vedere sectorial, al formei de proprietate a debitorilor, geografic si al scadentelor. Obiectivul principal al activitatii de creditare, in cazul oricarei banci, il reprezinta fara indoiala acrodarea de credite in conditii de reducere la maxim a expunerii la riscuri si de asigurare a unei profitabilitati adecvate. Banca trebuie sa analizeze critic solicitarile de credit si expunerea respectiva la risc, pentru a cuantifica corect nivelul de risc asumat.

1.6 Analiza creditului - se intinde in timp de la solicitarea acordarii creditului si pana la rambursarea acestuia Procesul decizional in cazul creditarii se realizeaza secvential, in baza urmatoarelor patru etape: 1. analiza manageriala si economico-financiara a debitorului 2. analiza solicitarii de credit 3. adoptarea deciziei de creditare 4. analiza periodica a portofoliului de credit 1. Analiza manageriala si economico-financiara a debitorului incepe in momentul in care firma solicitanta de credit se adreseaza bancii cu o cerere de credit. De fapt, ea trebuie sa depuna la banca o documentatie, care sa cuprinda in principal urmatoarele: - cererea de credit, semnata de persoane autorizate - situatia stocurilor si cheltuielilor pentru care se solicita creditarea - bilantul contabil - balanta de verificare - contul de profit si pierdere - lista bunurilor materiale si a valorilor ce se pot constituii in garantii pentru creditul solicitat - imputernicire din partea actionarilor pentru managerii societatii de a solicita si utiliza creditul. De mentionat ca acestea reprezinta principalele documente in cazul primei etape a procesului decizional. Dupa caz, dosarul poate fi completat cu piese necesare la cea de-a doua etapa, de analiza a solicitarii de credit. Scopul acestei prime etape este de a determina daca debitorul are o situatie economico-financiara sanatoasa si daca desfasoara o activitate care sa-i permita degajarea unor excedente financiare, necesare rambursarii creditului si platii dobanzilor. In acest scop, banca poate avea o imagine asupra firmei prin determinarea unor indicatori: a) Indicatori de lichiditate exprima gradul de acoperire a pasivelor curente cu active curente. Este bine ca rezultatul sa fie supraunitar. rata curenta stoc de incredere: arata cat din stocuri se pot vinde pentru a acoperii datoriile curente: solvabilitatea reprezinta o componenta a lichiditatii totale ce are in vedere capacitatea firmei de a obtine lichiditati in termen de 90 zile pentru a a face fata platilor devenite scadente in acea perioada.

b) Indicatori de profitabilitate arata eficienta cu care sunt folosite capitalurile firmei. Rata marjei brute arata cat la suta din cifra de afaceri revine firmei, dupa acoperirea cheltuielilor. Ea poate exprima si profitabilitatea societatii. Acesti indicatori sunt buni in masura in care sunt mai mari sau, in dinamica inregistreaza cresteri. 2. Analiza solicitarii de credit dupa ce solicitantul a trecut de analiza manageriala si economico-financiara a firmei, el este acceptat de banca printre clientii sai. In acest moment firma se incadreaza in criteriile stabilite de banca pentru debitorii sai. Urmeaza analiza solicitarii de credit, care va stabilii daca cerintele de finantare ale firmei, in corelatie cu destinatia ce se va da creditului corespund cu exigentele bancii. Analiza solicitarii de credit se realizeaza parcurgand urmatoarele etape: a. identificarea scopului si nivelului creditului acordat b. identificarea surselor de rambursare a creditului c. identificarea garantiilor creditului 3. Adoptarea deciziei de creditare dupa ce s-au analizat debitorul si creditul, banca trebuie sa ia o decizie in privinta acordarii creditului. In aceasta etapa intervin factori care tin de posibilitatile de creditare ale bancii si de politica pe care o urmareste in acest sens. Se parcurg urmatorii pasi: a. corelarea cu resursele bancii b. adoptarea si comunicarea deciziei de creditare c. analiza realizarii deciziei de creditare 4. Analiza periodica a calitatii portofoliului de credite se realizeaza de catre serviciul datoriei. Multe dintre aspectele urmarite tin mai mult de gestiunea globala a riscului de creditare si vor fi prezentate in cadrul acestei teme. In ceea ce priveste gestiunea riscului individual de creditare, banca trebuie sa urmareasca daca creditul acordat isi mentine calitatile determinate in momentul acordarii sale sau daca acestea se degradeaza si apare un supliment de risc. Limitarea riscurilor are caracter normativ si autonormativ. Fiecare banca, in functie de calitatea mediului economic si de evolutia parametrilor sai proprii, asigura limitaea riscurilor in doua feluri: global si analitic, astfel: - fixind o limita proprie, interna, angajamentul sau global in operatii riscante, (dar rentabile). Se stabileste o limita maxima (de ex. 75%) pentru ponderea activitatilor (plasamentelor) riscante in total active sau relativ la capitalul bancar. - fixind plafoane de credite pe debitor, grup de debitori, sectoare de activitate sau zone geografice pentru a preveni ca modificari semnificative ale situatiei economice a acestor grupe sa ii afecteze negativ expunerea lor. Se mai pot stabili plafoane de tip stop-loss care definesc riscurile maxime referitor la pierderile constatate sau la provizioanele constituite. Foarte utile se pot dovedi si limitele interne stabilite pe baza unor scenarii de criza, limite greu de definit in momentul in care criza se produce;preferabil este ca banca sa fie pregatita pentru eventualitatea producerii unei crize, oricat de improbabila ar parea aceasta intr-un context dat.

II. Politica portofoliului de credite 2.1 Structura portofoliului de credite Reglementarile bancare obliga bancile sa analizeze periodic portofoliul de credite acordate si sa le incadreze in diverse categorii, dupa riscul de credit ce-l prezinta fiecare dintre acestea si anume: standard, in observatie, substandard, indoielnic, pieredere. In Romania clasificarea creditelor se face tinand seama de evaluarea performantelor financiare ale clientilor si de capacitatea acestora de a-si onora la scadenta datoria. In conformitate cu acestea, evaluarea performantelor financiare se face de catre fiecare societate bancara si creditele vor fi incluse in una din urmatoarele categorii: - categoria A: perfomante financiare foarte bune, care permit achitarea la scadenta a dobanzii si a ratei de credit, cu mentinerea acestor performante; - categoria B: perfomante financiare bune, dar nu pot mentine acest nivel intr-o perspectiva mai indelungata; - categoria C: perfomante financiare satisfacatoare, cu tendinta de inrautatire; - categoria D: perfomante financiare scazute si cu o evidenta ciclicitate la intervale scurte de timp; - categoria E: pierderi si incapacitatea rambursarii. In functie de aceste criterii, creditele se clasifica in cale cinci categorii astfel:(vezi tabelul )

Scopul tuturor acestor analize a portofoliului de credite al fiecare societati bancare, este de a cunoaste in orice moment pe de o parte gradul de risc de credit pe care-l gestioneaza, iar pe de alta parte, sa determine suma provizioanelor specifice de risc, ce trebuie sa le constituie pentru creditele neperformante.

2.2 Strategia portofoliului de imprumuturi O strategie clar definita a portofoliului de credite comerciale este esentiala. Toti bancherii isi dau seama ca un echilibru intre riscul de nerambursare si profitul din portofoliu de imprumuturi constituie esenta unui management sanatos al imprumutului si este critic pentru evitarea unur prestatii foarte fluctuante. Majoritatea bancilor incearca sa echilibreaze portofoliile lor de imprumuturi si raporturile dintre risc si profit, prin dispersarea imprumuturilor in diverse domenii cu caracteristici de risc diferite. In aceasta privinta, in fiecare banca mare au fost create departamente de planificare strategica si de management al portofoliului care au sarcina de a investiga expunerea totala a bancii fata de risc in diverse domenii si, de asemenea, de a cerceta mijloacele de diversificare a activelor bancii intr-un mod mai eficient. Este, in general, acceptat ca planificarea unui portofoliu de credit al unei banci este un obiectiv pe termen lung, desi banca trebuie sa reactioneze la cererile zilnice de imprumut ale functionarilor specializati, care ei insisi sunt preocupati de profitabilitatea de rambursare in fiecare caz in parte. Prin urmare, strategia portofoliului de imprumuturi trebuie sa fie in mod necesar o decizie a conducerii superioare, care este in mod clar legata de cei responsabili de aplicarea ei. De regula, in asemenea cazuri este valabil principiul teoriei diversificarii portofoliulu. O dobanda profitabila a contractului de imprumut trebuie sa compenseze banca pentru doua tipuri diferite de costuri. In primul rand, rata dobanzii imprumutului trebuie sa acopere valoarea in timp a fondurilor avansate. Aceasta valoare in timp rata pura a dobanzii este in general cea mai mare parte a ratei imprumutului si este usor de masurat. In al doilea rand, dobanda imprumutului ar trebui sa includa si o prima peste rata pura a dobanzii, pentru a compensa posibilitatea nerambursarii integrale. Stabilitatea acestei prime intr-un mod adecvat necesita o evaluare sofisticata a pozitiei financiare a imprumutatului in viitor. Prima cuprinsa in dobanda imprumutului poate fi subdivizata in continuare intr-o prima de nerambursare si o prima de risc. Tipul uzual de analiza de credit bancar este in mare masura orientat catre probabilitatea ca un anumit imprumut sa nu fie rambursat integral. Aceasta prima de rambursare poate fi stabilita prin examinarea caracteristicilor unui imprumut in mod izolat fara referire la alte active sau pasive bancare. A doua componenta a primei dobanzii imprumutului compenseaza imprumutatorul in legatura cu gradul de rambursare a imprumutului. Doi factori distincti determina prima de risc adecvata. Primul este gradul de aversiune fata de risc al imprumutatorului: cu cat este mai retinut imprumutatorul in a suporta riscul de nerambursare, cu atat mai ridicata va trebui sa fie aceasta prima. In al doilea rand, prima de risc ceruta de imprumutator este afectata de compozitia altor active din portofoliul de credite. Spre deosebire de prima de nerambursare, o prima de risc adecvata nu poate fi stabilita fata de unde activ independent de alte active detinute de imprumutator. Dimpotriva, teoria moderna a portofoliului arata ca un risc al sigurantei poate fi evaluat numai impreuna cu alte active detinute in acelasi portofoliu. Principiul diversificarii arata ca pierderile efective ale unui portofoliu de imprumuturi pot fi previzionate mai exact, cu cat este mai mare numarul de imprumuturi separate din portofoliu. Acest lucru este valabil daca nerambursarile de diversi imprumutati nu sunt corelate perfect pozitiv unele cu altele. Este important de subliniat ca, principiul diversificarii nu poate reduce rata medie de rambursare a portofoliului, ci numai variabilitatea profiturilor bancii. In privinta implementarii, aceste chestiuni principale trebuie sa fie aplicate deciziilor de evaluare a imprumutului in intreaga banca. Termenii imprumutului trebuie sa reflecte contributia imprumutatului la riscul total al bancii, care este determinat de masura in care activele si pasivele individuale reactioneaza la aceleasi evenimente externe. Sunt necesare trei

etape interconectate pentru a monitoriza si controla expunerea totala la riscul de imprumut al institutiei: a) Conducerea trebuie sa enumere riscurile sistemice care trebuie sa fie luate in considerare la ansamblarea portofoliului bancii. O banca, de exemplu poate considera ca fiind foarte importanta posibilitatea unei recesiuni regionale, in timp ce o alta poate fi mai ingrijorata de efectele modificarii cursului de schimb asupra imprumutatilor. Aici analizele economice si statistice joaca un rol important, dar importante sunt si bunul simt si experienta bancara indelungata. Punctul esential consta in aceea ca, explicit sau implicit, orice imprumut bancar reprezinta un partiu in privinta cursului viitor al companiei. Prin identificarea explicita a riscurilor relevante si a probabilitatilor lor, banca va fi intr-o pozitie mult mai buna de apreciere adecvata a expunerii totale si de evaluare a riscului. b) Banca trebuie sa proiecteze si sa instaleze un sistem de raportare cu numar controlabil de categorii de imprumuturi adecvate. Un sistem optim va impune analize preliminare substantiale pentru a determina modul de grupare a imprumuturilor. Imprumutatii potentiali pot fi apoi grupati intr-o serie de categorii care include majoritatea reactiilor fata de socurile externe (de exemplu, in timp ce imprumuturile industriale si comerciale se vor dovedi a fi in mod sigur o categorie prea larga, o grupare foarte specifica precum imprumuturi catre detailistii de hardware cu vanzari anuale sub 1 milion va fi prea diversificata pentru a permite o diviziune de management). Proiectarea initiala a categoriilor de imprumuturi ar evalua probabil experientele istorice privind imprumuturile utilizand tehnici statistice pentru a stabili relatii trecute intre tipuri de imprumuturi. Gradul de adecvare al categoriilor de imprumuturi existente trebuie sa fie de asemenea revizuit periodic, pe masura ce banca isi revizuieste evaluarea privind riscurile de imprumut relevante. c) Conducerea bancii trebuie sa stabileasca diverse prime de risc pentru tipuri de imprumut despre care se crede ca implica dispuneri de risc diferite. Pur si simplu confruntarea cu concurenta in toate contractele de credit inseamna acceptarea evaluarilor de riscuri ale altor banci. O viziune mai activa privind evaluarea imprumutului cere bancii sa proiecteze magnitudinea posibila a socurilor relevante pentru fiecare categorie de credit, sa transpuna aceste socuri intr-o serie de efecte asupra profiturilor totale si sa stabileasca termenii imprumutului care sa genereze profituri previzionate suficient de mari pentru a compensa riscurile implicate. Ajustarile riscurilor pentru diverse tipuri de credite pot fi implementate in mai multe moduri: 1. Preturile de transfer intern pot fi modificate pentru a reflecta corelatiile diverselor categorii de credite cu alte active ale bancii. 2. Pentru imprumuturile cu grad ridicat de corelare cu restul portofoliului, termenii contractuali pot fi structurati pentru a include colateralul, clauze restrictive, scadente mai apropiate sau alte trasaturi care reduc diferentierile. 3. Poate fi impusa limita de bani asupra anumitor categorii de credite (de marimi specifice ale creditului). Concluziile rezultate din analiza portofoliului de credite sunt avute in vedere de catre societatile bancare la acordarea de noi credite in perioadele urmatoare astfel: - pentru clientii care in urma analizei au fost incadrati in categoria A, aprobarea creditelor solicitate de acestia incuba un risc acceptabil pentru banca, performantele economicofinanciare cat si perspectivele viitoare asigurand in cel mai inalt grad conditiile pentru restituirea creditelor si plata dobanzilor la termen; - in cazul clientilor din categoria B si C, decizia de aprobare a creditelor are suficiente argumente favorabile, dar si unele motive de ingrijorare in ceea ce priveste perspectiva viitoare a activitatii economico-financiare a acestora;

- aprobarea unor credite pentru clientii din ultimele doua categorii implica riscuri majore pentru banca in cazul imprumtantilor din categoria de si chiar inregistrarea de pierderi datorita imposibilitatii rambursarii ratelor scadente si plata dobanzilor datorate in cazul clientilor din categoria E.

2.3 Definirea creditelor neperformante. Factori ce determina aparitia acestora n baza reglementarilor BNR si a normelor proprii, bancile vor considera ca toate creditele detinute de un client, persoana juridica, sunt considerate credite neperformante, daca este ndeplinita una din urmatoarele conditii: clientul nregistreaza datorii restante fata de banca de peste 90 zile; mpotriva clientului a fost declansata procedura executarii silite si/sau s-a primit notificarea privind deschiderea procedurii prevazuta de legea insolventei; sunt, nsa si cazuri de exceptie n care bancile declara creditele neperformante si atunci cnd: clientul si-a restrns activitatea, situatia financiara este n continua degradare, garantiile sunt deteriorate sau au disparut, nu se mai justifica prelungirea perioadei de creditare etc; un client face parte dintr-un grup de companii legate ntre ele si firma conducatoare a grupului are credite neperformante. In situatia declararii unor credite ca neperformante bancile sunt obligate sa constituie provizioane integrale - de 100% - asupra expunerii totale - soldul la zi al creditelor si dobnzilor datorate din care se poate deduce pna la 25% din valoarea garantiilor reale constituite n favoarea creditorului. 2.4 Administrarea creditelor neperformante Institutiile de credit se organizeaza n vederea bunei gestionari a creditelor ajunse n aceasta situatie, deoarece, potrivit normelor de recuperare, exista obligativitatea valorificarii garantiilor existente sau aplicarii altor masuri pentru limitarea pierderilor suferite. Pentru Inceput in urma efectuarii clasificarii portofoliului de credite se calculeaza si se nregistreaza nivelul provizioanelor de constituit, ce se suporta pe seama rezultatelor financiare ale bancilor. Apoi, in functie de criteriile evocate anterior se determina creditele ce se declara neperformente si clientii respectivi mpreuna cu intreaga documentatie se predau unor compartimente specializate in gestionarea lor. Cu acest prilej, se procedeaza la reevaluarea garantiilor existente si se verifica gradul lor de conservare sau modul cum sunt folosite. Dosarul fiecarui client se instrumenteaza de catre analistul de credite urmarindu-se n principal: Performantele istorice, actuale si de perspectiva; Fluxurile financiare n cadrul grupului de firme, caz n care se examineaza si posibila contaminare a clientului n cauza, cu situatia dificila a unei alte companii din grup; Evolutia creantelor si a obligatiilor, sub aspectul vechimii si volumului, precum si perspectiva de ncasare a acestora; Perspectiva mbunatatirii capacitatii de plata a clientului; Identificarea activelor detinute de client, altele dect cele aduse n garantie si care pot fi valorificate pentru recuperarea creditelor. In baza acestei etape de analiza, structurile specializate n recuperare, procedeaza si la o examinare din punct de vedere juridic al documentatiei iar, n final, se propun pasii de urmat n relatia cu clientul.

n cele mai multe cazuri clientii sunt vizitati la sediul lor de personalul bancii implicat si se analizeaza gradul de cooperare al acestora n gasirea unor solutii practice pentru stingerea datoriilor restante. n practica bancara se cunosc mai multe solutii de recuperare. Alegerea modalitatii de recuperare adecvata n functie de particularitatile fiecarui caz n parte, de natura creditelor neperformante, de valoarea creantei, de identificarea si cuantificarea tuturor elementelor de risc, de natura si valoarea garantiilor constituite. 2.5 Operatii de recuperare 2.5.1 Recuperarea amiabila Aceasta modaliatate de recuperare se adopta n conditiile n care se constata ca exista capacitate de onorare a angajamentelor precum si disponibilitatea clientului de a colabora cu banca. n cadrul acestei etape cunoastem mai multe modalitati de recuperare amiabila. A. Restructurare financiara Prin restructurare financiara se realizeaza o ntelegere ntre mprumutat si banca, concretizata prin ncheierea unui act bilateral, contract de credit sau act aditional la contractul de credit si care are ca scop recuperarea datoriei. Poate fi adoptata prin utilizarea separata sau cumulativa a urmatoarelor modalitati de recuperare: Reesalonarea creditelor si a dobnzilor neplatite existente n sold: a) n cadrul perioadei initiale de rambursare, prin redimensionarea ratelor de rambursat, de cele mai multe ori, ntr-un volum mai redus la nceput si - progresiv - mai ridicat catre partea finala, cnd se considera ca redresarea financiara a clientului este mai consistenta; b) prin prelungirea duratei initiale de rambursare, situatie n care datoriile lunare de platit se reduc simtitor, iar clientul are posibilitatea reala de redresare, concomitent cu adoptarea unor masuri interne, de catre clientul n cauza; Diminuarea procentului de dobnda si reducerea nivelului comisioanelor- se poate apela la aceasta solutie numai n situatiile bine fundamentate, cnd prin diminuarea procentului de dobnda si/sau al comisioanelor percepute se pot crea conditii de rambursare a datoriilor clientului catre banca. Suplimentarea creditelor initiale prin acordarea unor noi credite ori eliberarea de scrisori de garantie bancara, acoperite integral cu garantii solide. Aceasta solutie se adopta numai n cazuri bine justificate si cnd banca apreciaza, n mod real, ca sunt conditii concrete, solide pentru redresarea clientului (ex.: finalizarea unor investitii n curs, cresterea capitalului circulant strict necesar continuarii activitatii etc.) n cadrul unui termen stabilit de comun acord. Valorificarea pe cale amiabila a unor garantii, prin vnzarea activelor afectate garantiei, de catre proprietarul garant, cu acordul prealabil al bancii si sub conditia ca sumele obtinute n cadrul vnzarii sa fie destinate recuperarii datoriilor. Rambursarea creditelor si a dobnzilor prin intrarea n proprietatea banciii, prin darea n plata sau prin adjudecare n contul creantei, a unor active atractive de natura bunurilor mobile si imobile. La o asemenea solutie se poate apela n cazurile n care banca apreciaza ca poate folosi bunurile pentru propria sa activitate, sau ca le poate vinde ntr-o perioada scurta. Precizam ca aceasta modalitate de recuperare nu poate fi utilizata atunci cnd mpotriva clientului s-a decalnsat procedura insolventei. B. Angajamentul de plata Este un act unilateral al debitorului prin care acesta si asuma fata de banca obligatia de a plati datoriile exigibile, la anumite termene si cu indicarea cuantumului fiecarei plati. De

regula, aceasta metoda se accepta n perioada prealabila nceperii executarii silite, n situatia n care nu sunt ndeplinite conditiile pentru restructurare financiara. C. Alte masuri Codul civil romnesc prevede si defineste unele masuri de recuperare ca: Novatia, Delegatia, Cesiunea de creanta, Subrogatia etc. n rezumat, aceste cai, constau n preluarea de catre o alta persoana dect clientul debitor, a obligatiilor de restituire a datoriilor catre banca. n unele cazuri chiar banca poate prelua unele drepturi de creanta ale clientului asupra altor persoane juridice sau fizice, n vederea recuperarii lor ulterioare. 2.5.2 Recuperarea n contencios Bancile recurg la aceasta modalitate de recuperare a creantelor atunci cnd din analiza rezulta ca nu exista o alta cale de recuperare sau cnd alte masuri ar fi mai putin eficiente precum si atunci cnd recuperarea amiabila nu a dat rezultate. Se urmareste ca procedura recuperarii n contencios sa decurga ct mai rapid pentru evitarea riscului prescriptiei dreptului la actiune sau a dreptului de a cere executarea silita precum si evitarea perimarii sau disparitiei garantiilor reale. n practica bancara se cunosc mai multe modalitati de recuperare n contencios, astfel: A. Executarea silita a bunurilor clientului debitor sau al garantiilor n cadrul structurilor specializate de gestionare a creditelor neperformante, bancile pot ncadra specialisti din diferite domenii de activitate, analisti de credit, evaluatori, juristi si executori bancari. Aceasta structura mixta ofera posibilitatea bancii de a urgenta gasirea celor mai potrivite cai de recuperare si de a actiona rapid atunci cnd se decide executarea silita a garantiilor reale. n aceasta etapa, un rol determinant l au juristii si executorii bancari, care sustin toate demersurile bancii n justitie pentru obtinerea ncuviintarilor legale de executare silita, dar si realizarea propriu-zisa a valorificarii acestor garantii reale. Mentionam ca datorita lipsei unei piete mature de tranzactionare a bunurilor imobiliare si - uneori - chiar a celor mobiliare procesul de vnzare a bunurilor aduse n garantie de clienti se dovedeste anevoios si n multe cazuri pretul obtinut poate fi redus fata de valoarea bunurilor evidentiata n contabilitate sau stabilita de evaluatori. B. Procedura insolventei pentru debitori si garanti La aceasta procedura se recurge, n general, atunci cnd: se considera ca fiind oportuna declansarea acestei proceduri de catre banca procedura a fost deja declansata din initiativa debitorului sau a unui tert debitor. Principalele obiective ce se urmaresc pe perioada de derulare a procedurii: nregistrarea corecta a creantelor bancii; alegerea bancii n Comitetul Creditorilor; sustinerea celei mai adecvate modalitati de derulare a procedurii (procedura simplificata, reorganizare judiciara, faliment); analiza planului de reorganizare; justa evaluare a bunurilor debitorului; aprobarea modalitatilor oportune de valorificare a bunurilor debitorului; nchiderea ct mai rapida a procedurii, atunci cnd este posibil. C. nscrierea creantei n alte proceduri speciale (ex.: nscrierea creantei bancii n procedura lichidarii reglementata de Legea nr.137/2002 privind unele masuri pentru accelerarea privatizarii) n concluzie, recuperarea n contencios poate fi adoptata ca masura de recuperare ca urmare a esuarii recuperarii amiabile.

2.5.3 Recuperarea creantelor pe calea vnzarii acestora unor societati specializate O asemenea modalitate a fost abordata pentru prima oara de catre bancile romnesti cu numai 2-3 ani n urma, pe masura ce numarul creantelor de recuperat a crescut vertiginos, n special n sectorul creditelor pentru persoanele fizice. Se tine cont si de faptul ca asemenea creante: sunt omogene, respectiv reprezinta credite acordate pentru nevoi personale, achizitia de bunuri de folosinta ndelungata etc.; sunt de valori relativ reduse; sunt n numar mare si posibilitatile de recuperare ale unor banci sunt limitate. n aceste cazuri, bancile negociaza cu societatile specializate, structura creantelor, valoarea acestora, pretul rezidual pe care bancile l vor ncasa (ca procent din valoarea totala a pachetelor externalizate), termenele de plata etc. Pentru institutiile de credit aceasta modalitate de recuperare poate fi o solutie rapida pentru eliminarea din bilant a unor creante neperformante si reluarea, pe o baza mai sanatoasa, a creditarii. Gestionarea cu raspundere a creditelor neperformante reprezinta o activitate importanta a bancilor si constituie o cale de gestionare a riscurilor de credit si de rentregire a fondurilor necesare creditarii. n plus pot fi rentregite provizioanele constituite pentru acoperirea creditelor neperformante, cu influente directe n mentinerea profitabilitatii n sectorul bancar.

Concluzii

De-a lungul timpului, bancile au incercat sa isi mareasca portofoliul de produse datorita dezvoltarii economico - financiare, dar si datorita cresterii cerintelor clientilor, care reprezinta principala preocupare a bancilor. Analiza cu privire la fundamentarea deciziei de acordare a creditelor efectuate de banci este una din activitatile majore care implica o seama de activitati cum ar fi: previzionarea cerintelor financiare, analiza economico-financiara a clientilor, riscuri in activitatea de creditare, contractul de credit, proceduri comune de fundamentare a deciziei de creditare, garantiile creditului, controlul utilizarii creditelor si constituirea provizionelor specifice de risc. Activitatea de creditare implica un risc, prin insasi elementele de anticipare pe care se bazeaza decizia de creditare, ceea ce implica cunoasterea de catre banca acestui risc, evaluarea sa cat mai aproape de realitate si acceptarea lui in cunostinta de cauza. Riscul in creditare are un factor important in falimentul bancar. Dintr-un studiu de piata realizat in Marea Britanie pentru 22 de falimente bancare, a reiesit ca 16 dintre ele se datoreaza unui sistem defectuos de gestionare a dosarelor de credit, deci al portofoliului ce-l aveau. Modul de administrare al portofoliului de credite este un element esential, care este urmarit cu multa atentie de investitori in momentul in care banca doreste sa atraga noi fonduri.

You might also like