You are on page 1of 5

Manipularea reprezintă acţiunea prin care un actor social (persoană, grup,

colectivitate) este determinat să gândească şi/sau să acţioneze într-un mod


compatibil cu interesele iniţiatorului, şi nu cu interesele sale, prin utilizarea unor
tehnici de persuasiune şi distorsionând intenţionat adevărul, lăsând însă impresia
libertăţii de gândire şi de decizie . Diferenţa dintre manipulare şi persuasiune
constă în faptul că actorul social persuadat cunoaşte intenţia celui care foloseşte
această tehnică pentru convingere, pe când în manipulare cel manipulat nu este
conştient de intenţia celui care se foloseşte de acest proces de convingere.

Clasificarea manipulărilor
În funcţie de amplitudiea modificărilor determinate într-un anumit context social,
Philip Zimbardo clasifică manipulările după cum urmează:
• manipulări mici - determină modificări minore în stuaţia socială dar pot
avea şi efecte ample, neprevăzute
• manipulări medii - determină modificări importante ale situaţiei sociale, cu
efecte ce pot depăşi dramatic aşteptările, dat fiind că puterea de influenţare a
conjuncturilor sociale asupra comportamentului uman e subevaluată
• manipulări mari - influenţează întreaga cultură în care trăieşte individul,
sistemul propriu de valori, comportament şi gândire

Tehnici de manipulare
R.V. Joule şi J.L. Beauvois identifică trei tehnici de manipulare:
• amorsarea - se referă la perseverarea într-o primă decizie aparent puţin
costisitoare (luată în lipsa informaţiilor complete) atunci când persoana
"amorsată" ia o a doua decizie, de data aceasta în perfectă cunoştinţă de
cauză.
• piciorul-în-uşă - se referă la obţinerea de la persoana vizată a unui
comportament iniţial neproblematic şi preparatoriu, a unei mici concesii în
împrejurări care facilitează comportamentul favorabil. Ulterior se adresează
o nouă cerere individului, însă de data aceasta mult mai costisitoare şi care
altfel nu ar fi fost realizată spontan.
• uşa-în-nas - se referă la prezentarea prealabilă a unei cereri exagerate, dificil
de acceptat, pentru a introduce ulterior o cerere care să pară moderată în
raport cu prima şi să aibă, astfel, mai multe şanse de a fi acceptată.
Bibliografie
• Buzărnescu, Ştefan, Sociologia opiniei publice, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică,
1996.
• Cathala, Henri-Pierre, Epoca dezinformării, Bucureşti, Editura Militară, 1991
• Crişan, Corina; Danciu, Lucian, Manipularea opiniei publice prin televiziune, Cluj-Napoca,
Editura Dacia, 2000
• Ficeac, Bogdan, Tehnici de manipulare, Bucureşti, Editura Nemira, 1996
• Ficeac, Bogdan, Cenzura comunistă şi formarea “omului nou”, Bucureşti, Editura Nemira,
1999
• Gerard de Selys et al, Minciuni mass-media, Bucureşti, Editura Scripta, 1992
• Joule, R.V.; Beauvois, J.L., Tratat de manipulare, Bucureşti, Editura Antet, 1997
• Lull, James, Mass-media – comunicare, Manipularea prin informaţie, Bucureşti, Editura
Samizdat, 1999
• Ramonet, Ignacio, Tirania comunicării, Bucureşti, Editura Doina, 2000
• Tran, Vasile, Stănciugelu, Irina, Teoria comunicării, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2003
• Tudor, Dona, Manipularea opiniei publice în conflictele armate, Cluj-Napoca, Editura Dacia,
2001
• Volkoff, Vladimir, Tratat de dezinformare, Bucurşti, Editura Antet, 1999
• Wierzbicky, Piotr, Structura minciunii, Bucureşti, Editura Nemira, 1996

Propagandă

Denumirea de Propagandă îşi are originea în Congregaţia pentru Răspândirea


Credinţei (lat. Congregatio de Propaganda Fide), înfiinţată în 1622 de Biserica
Catolică, cu scopul de a coordona activităţile misionarilor în America Centrală,
America de Sud, Caraibe, Filipine, Japonia, China şi India, fără însă a se limita la
aceste ţări, şi de a organiza o bibliotecă şi o şcoală pentru preoţii misionari, toate
acestea cu scopul de a restaura catolicismul în ţările protestante şi ortodoxe şi de a-
l răspândi prin convertirea celor care practicau religii necreştine.
Propaganda îşi are însă începuturile în negura istoriei. De exemplu, împăratul
roman Augustus i-a comandat poetului Vergiliu să scrie Eneida cu scopul de a
glorifica măreţia Romei, de a inocula sentimentul de mândrie pentru trecutul
Romei şi pentru a cultiva virtuţile romane tradiţionale, precum loialitatea faţă de
familie, Imperiu şi zeii acestuia. Unii se întreabă dacă aceasta este propagandă
sau patriotism.
În prezent, termenul are o conotaţie mai curând negativă, referindu-se la
răspândirea deliberată a unor informaţii, zvonuri, idei şi lucrări de artă, cu scopul
de a dăuna altor grupuri specifice, mişcări, credinţe, instituţii sau guverne. Astfel
de exemple sunt propaganda revoluţionară şi propaganda nazistă.
În Doctrina pentru operaţii psihologice a forţelor armate ale SUA din 2003 se
poate găsi una din puţinele definiţii "oficiale" ale propagandei, înscrisă într-un
document doctrinar militar: Orice formă de comunicare în sprijinul unor
obiective naţionale în scopul influenţării opiniilor, emoţiilor, atitudinilor sau
comportamentelor oricărui grup de oameni în beneficiul direct sau indirect al
sponsorului acestei comunicări. Tot aici, propaganda este clasificată în
Propagandă Neagră, în care se lasă să se înţeleagă că informaţia ar emana de la
altă sursă decât cea reală; Propagandă Gri, în care nu este identificată sursa; şi
Propagandă Albă, în care sursa sau sponsorul este cunoscut publicului.
Relaţia între noţiunile de "Propagandă" şi "Relaţii publice" este complexă şi -
în funcţie de interesele de moment şi de concepţia despre lume - poate să fie
structurată în diverse feluri. În urma ultimelor evenimente desfăşurate pe plan
mondial, chiar şi deosebirile între propagandă şi relaţii publice sunt greu de
sesizat. În funcţie de punctul de vedere al celor interesaţi, propaganda poate fi
opusul relaţiilor publice, în măsura în care relaţiile publice "informează", în
timp ce propaganda "dezinformează" şi "manipulează", sau poate fi o formă
specială a relaţiilor publice, în măsura în care propaganda foloseşte, într-o
măsură mai mare, mijloace de manipulare şi de distorsionare a realităţii. Ambele
noţiuni sunt foarte strâns legate de noţinile de "Publicitate", "Informare",
"Manipulare" şi "Cenzură". Din punct de vedere istoric, cenzura a fost pusă în
relaţie cu propaganda, dar în ultima vreme, mai ales după începerea războiului
din Golful Persic, instanţele politico-militare ale SUA au aplicat cenzura şi în
legătură cu relaţiile publice.
În esenţă, propaganda reprezintă o propagare sistematică a unei doctrine,
ideologii sau idei, care reprezintă o valoare pentru vorbitor (un exemplu poate fi şi
propaganda electorală). Cuvântul-cheie al definiţiei este "sistematic". Simpla
expunere a unei ideologii sau doctrine nu reprezintă propagandă. Pentru a deveni
propagandă, ideologia şi doctrina trebuie să fie răspândite printr-un sistem de
comunicare, printr-o serie de evenimente organizate pe o perioadă lungă de timp,
cu scopul de a face ca auditoriul să adopte un nou fel de a gândi.
În lucrarea sa Aphorismes du temps présent 1913, Gustave Le Bon spunea că:
Este mult mai uşor să sugestionezi o colectivitate, decât un individ. Credinţa în
puterea sa şi lipsa de răspundere, îi dau gloatei o intoleranţă şi un orgoliu
excesive.
Înaintea sa, în lucrarea De la Démocratie en Amérique I 1835, Alexis de
Tocqueville opina că: În general, concepţiile simple pun stăpânire pe spiritul
poporului. O idee falsă, dar exprimată clar şi precis, va avea întotdeauna o putere
mai mare în lume decât o idee adevărată, dar complexă. Prin urmare, partidele -
care sunt un fel de mici naţiuni în sânul uneia mari - se grăbesc mereu să adopte
ca simbol un nume sau un principiu, care adesea reprezintă foarte imperfect
scopul pe care şi-l propun, şi mijloacele pe care le folosesc, dar fără de care nu ar
putea nici să subziste, nici să acţioneze.
Propaganda, împreună cu măsurile militare, economice şi/sau politice, reprezintă
şi o parte componentă a războiului psihologic.
Războiul psihologic constă în folosirea propagandei în aşa fel încât să zdrobească
rezistenţa inamicului, să demoralizeze forţele armate a le acestuia şi să sprijine
moralul forţelor poprii.
Profesorul Paul Linebarger considera că: Propaganda militară constă dintr-o
anumită formă de comunicare, planificată din timp, destinată să influenţeze
spiritul şi atitudinea inamicului, a unui grup neutru sau a maselor străine cu
atitudini ostile, în interesul unui scop strategic sau tactic bine definit.

Dezinformarea, în contextul spionajului, informaţiilor militare şi al


propagandei, reprezintă difuzarea de informaţii voit false, cu scopul de a deruta
inamicul cu privire la poziţia proprie sau la intenţiile de acţiune. Se referă şi la
distorsionarea unor informaţii reale, pentru a le face inutilizabile.
După Vladimir Volkoff, autorul celebrului Tratat de dezinformare, dezinformarea
este tehnica ce permite furnizarea de informaţii generale eronate unor terţi,
determinându-i să comită acte colective sau să difuzeze judecăţi dorite de
dezinformatori.
Tehnicile de dezinformare se regăsesc şi în comerţ şi guvernare, fiind folosite de
unele grupuri cu intenţia de a submina poziţia unui concurent.
În timp ce propaganda are ca principal ţel obţinerea de sprijin emoţional,
dezinformarea are scopul de a manipula audienţa la nivel raţional, fie prin
discreditatarea unor informaţii ce se contrazic, fie prin sprijinirea unor concluzii
false. O a treia metodă de ascundere a faptelor este cenzura, aplicată atunci când
un grup poate exercita un astfel de control. Atunci când canalale de informare nu
pot fi închise complet, ele sunt făcute inutilizabile prin saturarea cu dezinformări,
scăzând astfel valoarea "raportului semnal/zgomot".
Dezinformarea nu trebuie confundată cu eroarea de informare, care nu este
deliberată. De exemplu, dacă o persoană sau o agenţie de ştiri difuzează o
informaţie despre care nu ştie că este adevărată, dar despre care crede că este
adevărată, aceasta nu este o dezinformare propriu-zisă. De aceea, adesea
dezinformarea este dată drept eroare de informare, atunci când acela care
difuzează mesajul nu ştie că acela care stă la originea mesajului a construit în mod
deliberat o informaţie falsă, pe care a pus-o la dispoziţie spre difuzare. Dacă
scopul unei astfel de acţiuni este inducerea în eroare a utilizatorului final al
informaţiei sau dacă dezinformarea are rolul de a distruge credibilitatea celor
suficient de creduli pentru a o difuza (de obicei, o agenţie de ştiri), fără a-şi da
seama ce pagube îi produc receptorului final, trebuie judecat caz cu caz.
Un exemplu clasic de dezinformare s-a petrecut în timpul celui de-Al Doilea
Război Mondial, ducând la debarcarea din Ziua "Z", când serviciile de informaţii
britanice au reuşit să dezinformeze germanii în aşa măsură, încât aceştia au crezut
că grosul forţelor de debarcare s-ar găsi la Kent, Anglia, de unde urmau să
traverseze Canalul Mânecii. În realitate, debarcarea a avut loc în Normandia,
regiune în care s-a putut stabili un cap de pod, datorită ezitării Comandamentului
german de a-şi deplasa forţe în zonă.
Se pot da câteva sfaturi „candidaţilor la dezinformare", ştiind că vulnerabilitatea
unei ţinte depinde de personalitatea individului ameninţat, de situaţia sa socio-
profesională (în special când aparţine mediilor de influenţă sau este o autoritate în
materie decizională):
- să nu te laşi sufocat de informaţie:
- formularea de principii şi opinii doar asupra subiectelor pentru care se
poate avea acces la mai multe surse de informare;
- practicarea spiritului de contradicţie;
- refuzarea autocenzurilor;
- examinarea:
- sursei;
- conţinutului informaţiei;
- momentului şi contextului în care a fost lansată;
- confruntarea cu realitatea;
- comunicarea trebuie să fie suportivă:
- atacă problema şi nu persoana;
- fii descriptiv şi nu evaluativ;
- fii specific, concret şi nu general, global;
- validează interlocutorul;
- asigură continuitatea procesului de comunicare;
- asumă-ţi răspunderea;

You might also like