You are on page 1of 5

"Afara-i toamna" Mihai Eminescu - "Sonet" George Bacovia poezia romantica si cea simbolista-

Despre G. Bacovia , N.Manolescu afirma ca este simbolist prin formatie , dar care si depaseste epoca , apartinnd poeziei moderne ca unul dintre marii precursori . Implicarea simbolismului n opera lui Bacovia este evidenta, ntruct acesta recurge la : simboluri , sugestii , corespondente , muzicalitate , prozodie . Influentele resimtite n poemele sale sunt diverse : E.A Poe , Rollinat , Verlaine , Baudelaire . Temele si motivele simboliste preluate de poet ar fi : 626y2416g conditia poetului si a poeziei , motivul singuratatii , melancolia , evadarile , natura romantica , starea de nevroza , culorile si muzica , poezia trgului. Declararea atasamentului fata de simbolisti se regaseste n volumul Cu voi . Bacovia alesese sau poate fusese el cel ales de muze sa reprezinte si sa urce la cote nebanuite simbolismul romnesc. Caci n 1916 , cnd i aparea volumul de debut Plumb , Bacovia venea cu un univers al lui , orasul provincial , stilizat n linii si culori esentiale , n tonuri de cenusiu , violet si galben .El aduce acel sfrsit continuu , cum avea sa-i defineasca mesajul operei un comentator de mai trziu , Ion Caraion . Bacovia are voluptatea mortii , a dezagregarii , a trecerii n neant si toate simbolurile poeziei sale conduc catre aceasta idee. Cel mai adesea fixarea cadrului n care si plaseaza simbolurile are loc toamna si iarna , cel dinti dintre aceste anotimpuri fiind prin excelenta el nsusi un simbol al mortii . Sunt suficient de multe note distinctive si personale care-l ndeparteaza pe poet de simbolistii din tara lui Voltaire . Ceea ce la Verlaine si Baudelaire , ca si la ceilalti simbolisti, urmarea , alaturi de semnificatii muzica si armonia , la Bacovia , dimpotriva , e dizarmonic , aproape antimuzical , datorita sincopelor , ruperilor de vers . Peisajul sau e ntunecat , cu tuse ngrosate pna la brutalitate . Ceea ce conteaza la el e decorul , halucinant pentru ca nfioara , captivant pentru ca trimite la planul dedesubt al poeziei . Poezia lui Bacovia exprima o stare depresiva specifica unui intelectual proletar , cu o structura sufleteasca ultrasensibila , de aceea poate fi ncadrata si n directia simbolismului depresiv . Universul poeziei bacoviene este ca o cupola de plumb sub care domneste nelinistea , spaima de nefiinta , de izolare: De-attea nopti aud plound /Aud materia plngnd/Sunt singur si ma duce-un gnd/Spre locuintele lacustre .

"Nu ma-ncntati nici cu clasici, Nici cu stil curat si antic,[...] Eu ramn ce-am fost: romantic." (Mihai Eminescu) Aceasta veritabila confesiune de credinta a scriitorului ne arata clar ca optiunea sa este pentru romantism. Chiar mai mult, el se dezice astfel de clasicism si de regulile sale rigide, aceasta fiind de fapt una dintre trasaturile de baza ale curentului romantic, care

aparuse ca o rebeliune a tinerei generatii mpotriva vechiului regim. Cu toate acestea, Eminescu nu este un romantic pur, ca Byron sau Goethe de exemplu! ntlnim n opera sa chiar si concepte profund clasice, cum ar fi eterna cautarea adevarului, scriitorul tradnd poate din acest punct de vedere principiile romantismului. Dar mai presus de orice, el a avut marele privilegiu -datorat n cea mai mare masura neconcordantei temporale dintre majoritatea marilor romantici si dnsul-, de a da o expresie unica si totalizatoare a romantismului! Din acest motiv, opera sa se detaseaza net de cea a celorlalti romantici, existnd la Eminescu chiar si unele nsemne ale modernitatii. Dintre ele, luciditatea actului creatiei, tristetea apasatoare si pesimismul vor fi adoptate mai trziu si de poetii occidentali, care erau la vremea aceea preocupati mai degraba de estetica macabra si stranie a simbolismului. Exista nsa si nenumarate asemanari ntre Eminescu si ceilalti poeti romantici, att la nivel conceptual si stilistic, ct si n ceea ce priveste destinul lor boem si tragic.De fapt, toti romanticii alcatuiesc o adevarata comunitate de spirite si de destine. Despre tema timpului, la Eminescu putem spune ca avem de-a face cu o supra tema, pentru ca, mai mult ca iubirea, mai mult ca natura, el a cultivat aceasta tema. Se poate chiar vorbi de un sentiment al timpului specific eminescian. Astfel, poetul romn devine superior multor altor poeti romantici prin multitudinea perspectivelor. n ansamblu, opera sa poate fi considerata o adnca si ampla meditatie asupra vietii si a mortii. Poetul si simte ntreaga existenta sub semnul timpului, iar drama celui care ar vrea sa atinga o cunoastere absoluta este aceea de a avea sentimentul relativitatii. Se invoca des perspectiva timpului individual, care reprezinta trecerea spre o moarte inevitabila. n opera sa, Eminescu ncearca totusi diferite modalitati de scapare de sub zodia acestui timp individual. La Eminescu avem de-a face de fapt cu doua naturi. Mai nti una exterioara, ale carei elemente au fost evocate si de alti scriitori, dar care poarta totusi un timbru aparte, fiind mereu numita eminesciana. Elemente cum ar fi lacul, codrul, izvorul, teiul, salcmul, toate sunt articulate ntr-o noua lume. Dar exista apoi si un alt tip de natura, o natura interioara, un suflet ce se oglindeste n toate poeziile sale. Cu toate acestea, natura exteriaora preia o serie de elemente ale poeziei romantice, cum ar fipeisajul selenar si prezenta astrelor, peisajul cosmogonic. De asemenea, la fel ca la ceilalti romantici, motivul visului si cel acvatic sunt incluse n tema naturii. Dar ceea ce este cu adevarat inedit la Eminescu, ca si la ceilalti scriitori romantici, este mpletirea acestei teme cu cea a iubirii! El nu zugraveste pur si simplu natura ca pe un cadru, el nu a scris pasteluri ca Alecsandri. Natura eminesciana este un spectacol adevarat, contemplat dinauntru, surprins n nfatisarile sale primordiale si eterne. Calinescu afirma chiar ca poeziile lui Eminescu pe tema naturii pot fi considerate opere ale liricii interioare! Mihai Eminescu a scris sonete dintr-o insistenta nazuinta catre perfectiune. Mai mult ca alte specii cu forma fixa, sonetul face glorie literara incepand din secolul al XlIIIea, strabate intreaga Renastere si ajunge in clasicism si in romantism cu o experienta prozodica si tematica de neevitat. Cele trei sonete publicate la 1 octombrie 1879 in "Convorbiri literare", "Afara-i toamna...", "Sunt ani Ia mijloc...", "Cand insusi glasul...", formeaza un triptic al melancoliei ce copleseste eul poetic si indreapta, surprinzator, poezia eminesciana spre temele altui curent literar ivit la orizont, simbolismul. Ploaia insistenta, zloata, recluziunea in spatiul domestic, reconstituirea trecutului din amintiri disparate, din "roase plicuri", nu conduc insa la dezolarea totala, ca la George Bacovia, ci pastreaza in final speranta iluziei romantice, prin aceeasi intrupare angelica a iubitei din spatiul amintirii.

Cadrul poetic este alcatuit, in "Afara-i toamna...", din tuse fine, deplin adecvate sugestiei si detalierii unei stari de spirit: "Afara-i toamna, frunza-mprastiata, / Iar vantul zvarle-n geamuri grele picuri;/ Si tu citesti scrisori din roase plicuri/ Si intr-un ceas gandesti la viata toata." Cadenta rara a elementelor sugereaza o stare contemplativa de reverie, care faciliteaza proiectia intr-un trecut incarcat de miracolul iubirii. Toamna, ca anotimp al stingerii, cu "frunza-mprastiata", picuri grele de ploaie si rafale neasteptate de vant, creeaza un prag temporal al rememorarii trecutului din secvente disparate, consemnate scriptic in "roase plicuri", cu un efect de comprimare si suspendare a timpului. Reveria si somnul in fata focului creeaza efecte de contrast, deschizand, ca reactie la atmosfera ostila a toamnei, spatiul imaginar al visarii: "Pierzandu-ti timpul tau cu dulci nimicuri, / N-ai vrea ca nime-n usa ta sa bata;/ Dar si mai bine-i, cand afara-i zloata, / Sa stai visand la foc, de somn sa picuri." Solitudinea ca stare meditativa, de intoarcere spre vremurile imemoriale, reface o temporalitate ce se aglomereaza obsedant in amintire: "Si eu astfel din jet ma uit pe ganduri, / Visez la basmul vechi al zanei Dochii;/ In juru-mi ceata creste randuri-randuri". Intorcandu-se, din sfere inalte, catre orizontul marunt al intimitatii, populat cu "dulci nimicuri", poetul creeaza un spatiu de evocare, cu note de vag fabulos, sugerat de "basmul vechi al zanei Dochii", in timp ce timpul se materializeaza in falduri succesive, apasatoare, de ceata care "creste randuri-randuri". Poetul foloseste forme arhaice ale cuvintelor si inversiunea pentru a accentua starea de onirism total, de resurectie a unui taram imaterial, al visului ("nime" este forma invechita pentru "nimeni", in timp ee "dulci nimicuri" este o inversiune perfecta). Prezenta feminina invocata este eterica, imateriala, compusa din linii si umbre ce nu pot fi decelate: "Deodat-aud fosnirea unei rochii, / Un moale pas abia atins de scanduri.../ Iar mani subtiri si reci mi-acopar ochii." Ca si in mijlocul naturii, pe malul lacului, povestea erotica se implineste prin reverie, intr-un plan al perfectiunii ireale. "Sonetul" lui George Bacovia, aparut in volumul "Plumb" (1916), exemplifica toate mutatiile tematice si prozodice inregistrate de aceasta poezie cu forma fixa prin adaptarea ei la estetica simbolista bacoviana. Utilizat inca din secolul al XlII-lea in Italia, trecand prin Renastere, clasicism si romantism, folosit in creatii remarcabile de Charles Baudelaire, sonetul are in cazul lui Bacovia particularitati adecvate viziunii proprii asupra lumii cuprinse de un iremediabil declin existential. Dezarticularea limbajului poetic, una din trasaturile evidente ale creatiei bacoviene, care transforma armonia muzicala recomandata de Verlaine intr-un antisimbolism tot mai vizibil, se produce si sub aspect prozodic, chiar intr-o poezie cu forma fixa, cu rigori in mod normal de neinlaturat. Sonetul bacovian nu respecta masura unitara a versurilor (versul al doilea are 13 silabe fata de 11 ale celorlalte), rimele au banalitatea vorbirii comune, iar unele cuvinte se repeta, "noapte", "casa", "triste", accentuand universul obsesiv al poeziei. Tematic, in Sonet" este ilustrata o lume in declin, in dezechilibru, folosindu-se din plin instrumentarul simbolismului bacovian: noaptea "uda, grea", incarcata de o materialitate lichida, mahalaua potopita de intuneric, ploaia ajunsa la proportii diluviene, ceata in care se contureaza prezente umane estompate, sugerate prin "rosii felinare", crasmele marginase, case cu ziduri vechi, nesigure, in daramare: "E-o noapte uda, grea, te-neci afara./ Prin ceata - obosite, rosii, fara zare -/ Ard, afumate, triste felinare/ Ca intro crasma umeda, murdara." Este un spatiu sufocant, inchis, "fara zare", care invadeaza si inabusa fiinta umana, prin proiectii terifiante de umbre launtrice, cuprins, sub efectul licorilor bahice, de balans, de instabilitatea planului inclinat (Ion Caraion), pe care finalul sonetului o descrie in versuri memorabile. Lumea devine, in aceste versuri sugestive, o imensa carciuma, un spatiu al pierzaniei. Felinarele sunt "obosite", rosii, sugerand transcenderea lumii intr-un paradis

al simturilor. Elementul acvatic indeamna la somn, la uitare, determinand coborarea pe scara timpului, pe vremea potopurilor si a marilor catastrofe. Lipsa de zare inchide spatiul, creand un univers inchis, in care betia, alcoolurile tari sunt singura solutie de supravietuire. Noaptea, de o materialitate palpabila, fluida, se insinueaza treptat in aceasta atmosfera crepusculara, casele se satureaza de infiltratia acvatica, ziduri macinate de eroziunea timpului si de actiunea dizolvanta a apei, se afla in acelasi echilibru instabil al planului inclinat, "stau in daramare": "Prin mahalali mai neagra noaptea pare.../ Sivoaien case triste inundara -/ S-auzi tusind o tusa-n sec, amara -/ Prin ziduri vechi ce stau in daramare." E o stare de spirit postromantica, determinata de persistenta ruinelor si de reactii maladive iremediabile, de o "tusa-n sec, amara", a insesi vremii apocaliptice, ajunse la capat, la marginea timpului si a spatiului. Mahalaua este loc infernal, de margine, apocaliptic, cu o noapte si "mai neagra" decat in lumea obisnuita, vizitat periodic pentru licorile bahice, spatiu din care poetul totusi se intoarce, abia gasind puterea de salvare: "Ca Edgar Poe ma reintorc spre casa,/ Ori ca Verlaine, topit de bautura -/ Si-n noaptea asta de nimic nu-mi pasa." Poetul, incearca sa se uite pe sine in compania confratilor blestemati", Edgar Poe si Paul Verlaine , cu care se solidarizeaza in manifestari bahice si in viziunea asupra lumii, detasandu-se de realitate prin fluidizarea narcotica a dimensiunilor, printr-o perceptie euforizanta a instabilitatii si dezechilibrului ei perpetuu: "Apoi, cu pasi de-o nostima masura,/ Prin intunerec bajbaiesc prin casa,/ Si cad, recad, si nu mai tac din gura." Ion Caraion identifica aici, in succesiunea ciudata a verbelor ("Si cad, recad, si nu mai tac din gura"), o "metafora a caderii", o "forma a planului inclinat, in care linia de plutire intra in criza, echilibrul se surpa, normalitatea primeste in vizita rarirea, diferentierea si avertismentul". Cealalta constructie verbala, "nu mai tac din gura", sugereaza logoreea ce insoteste caderea, motivand in parte si dezarticularea limbajului ce se constata sub influenta tariilor alcoolice, Simbolurile predominante in aceasta poezie sunt cele ale mortii ce asteapta intro margine intunecata a lumii, prin care eul poetic trece periodic, reusind totusi, inca, sa se salveze. Felinarele rosii pregatesc calatoria spre lumea cealalta. intunericul noptii e in concordanta cu "ceata", cu felinarele "fara zare", epitetul "afumate" sugerand aglomerarea atmosferei apocaliptice, nota de vechime a lumii, aflata in prag de prabusire. in aceasta atmosfera incerta, de asteptare si dezechilibru, poetul sufera de extaze bahice, se supune exceselor hedoniste: "Ca Edgar Poe ma reintorc spre casa,/ Ori ca Verlaine, topit de bautura -/ Si-n noaptea asta de nimic nu-mi pasa." Poetii romantici si simbolisti se dedica acelorasi manifestari existentiale, dispusi la mari incercari ale fiintei. Starea de betie, proprie simbolistilor, produce euforie, se transforma intr-o manifestare de infailibilitate proprie. Drumul spre casa determina o ratacire salvatoare in acest labirint al mahalalei: "Apoi, cu pasi de-o nostima masura,/ Prin intunerec bajbaiesc prin casa,/ Si cad, recad, si nu mai tac din gura." Poezia se constituie in jurul unui sentiment nedeslusit, de continua alunecare, de trecere in starea de visare, indusa prin licori euforice. Carciuma devine un suprapersonaj, proiectand un tablou intunecat al lumii, in care predomina starea de neliniste, de nesiguranta a fiintei, un fior nedeslusit al extinctiei, sugerat prin epitete ale disolutiei si ale apasarii materiale si psihice: "uda", "grea", "triste". Tusea, ca exteriorizare maladiva a fiintei, este "amara", fulgurantele personaje bacoviene suferind de ftizie, boala concordanta cu umiditatea si dezagregarea structurala a lumii. Rosul, singura lumina ce domina in acest peisaj cu influente de tenebre, sugereaza o imagine de infern insidios, aflat intr-o subtila, irepresibila expansiune spatiala.

Teme si motive ale poeziei "Sonet" . Starea de apasare, de continua macinare a nervilor, data de tenebrele noptii acvatice. . Mahalaua, loc marginas, cu case triste, cu ziduri in daramare, cu strazi luminate de felinare rosii. . Taverna, punct de intalnire a oamenilor care locuiesc in zone tributare infernului. . Betia, corelata cu visul, accentuand starea de dezechilibru a lumii. . Labirintul intoarcerii spre casa, al salvarii eului de absorbtia intunericului si a neantului.