Postfaţa autorului

Obiectul acestei lucrări, interpretarea realităţii cu ajutorul reprezentării

literare sau al „imitării", mă preocupă de multă vreme ; iniţial am plecat de
la problema platonică din cartea a 10-a a Republicii, mimesis-ul ca o copie
de al treilea ordin după adevăr, ca şi de la pretenţia lui Dante de a fi redat
adevărata realitate în Comedie. Considerînd însă variatele moduri de
interpretare a faptelor umane în literaturile europene, interesul meu s-a
îngustat şi s-a precizat, dezvoltîndu-se cîteva idei călăuzitoare pe care am
încercat să le urmăresc.
Prima din aceste idei se referă la teoria antică, preluată apoi de toate
curentele clasiciste, despre nivelurile stilistice ale reprezentării literare. Mi-a
devenit clar faptul că realismul modern, aşa cum s-a dezvoltat în Franţa la
începutul secolului al XlX-lea, realizează ca fenomen estetic o desprindere
totală de acea teorie; mai totală şi mai importantă pentru conformaţia
ulterioară a imitării vieţii în literatură decît amestecul dintre sublim şi
grotesc proclamat de contemporanii romantici, în momentul în care Stendhal
şi Balzac au făcut din nişte personaje oarecare ale vieţii de toate zilele,
dependente de împrejurările istorice ale vremii, obiecte ale unei reprezentări
serioase, problematice, ba chiar tragice, ei au sfărîmat regula clasică a
diferenţei dintre nivelurile stilistice, conform căreia realitatea cotidiană şi
practică putea să ocupe un loc în literatură numai în cadrul unui stil umil
sau mediu, adică fie ca grotesc comic, fie ca divertisment agreabil, facil,
variat şi elegant. Prin aceasta ei au desăvîrşit o evoluţie care se pregătea de
multă vreme (de la romanul de moravuri şi comedie larmoyante din secolul
al XVIII-lea, iar mai precis de la „Sturm und Drang" şi preromantism) - şi
au netezit calea pentru realismul modern care s-a dezvoltat de atunci în
forme tot mai ample, conform realităţii vieţii noastre care se schimbă şi se
amplifică mereu.
în acelaşi timp, mi-am dat seama în cursul acestor consideraţii că revo-
luţia împotriva teoriei clasice a nivelurilor stilistice de la începutul secolului
al XlX-lea n-a putut fi prima de acest gen; barierele pe care le-au dărîmat
atunci romanticii şi realiştii fuseseră ridicate încă de la sfîrşitul secolului
al XVI-lea şi în secolul al XVII-lea de către adepţii unei imitaţii stricte a
literaturii antice. Pînă atunci, de-a lungul întregului Ev Mediu, ca şi în
Renaştere, existase un realism serios atît în literatură, cît şi în artele
50-t
MIMESIS
plastice; fusese posibilă reprezentarea celor mai cotidiene evenimente ale
realităţii într-un context serios şi important, căci teoria nivelurilor stilistice
nu avea o valabilitate absolută. Oricît de mult diferă realismul Evului Mediu
de cel modern, ele coincid totuşi în ceea ce priveşte această concepţie de
principiu. Făcusem încă cu mult înainte presupuneri asupra modului în care
s-a format această concepţie artistică medievală şi asupra momentului şi
modalităţii în care s-a produs prima fisură în teoria clasică : istoria vieţii şi
faptelor lui Cristos cu amestecul său lipsit de orice constrîngere între realul
cotidian şi tragicul cel mai măreţ, sublim, este cea care a învins regula
stilistică antică.
Comparînd însă aceste două iruperi în teoria nivelurilor stilistice, ne
dăm imediat seama că ele s-au petrecut în condiţii cu totul diferite şi au avut
rezultate complet deosebite. Concepţia despre realitate care se desprinde
din operele creştine ale Antichităţii tîrzii şi ale Evului Mediu e cu totul
diferită de cea a realismului modern. Este foarte dificil să formulăm speci-
ficul concepţiei creştine mai vechi scoţînd în evidenţă esenţialul şi cuprinzînd
în acelaşi timp toate fenomenele care aparţin acestuia. O soluţie care m-a
satisfăcut în genere am găsit-o analizînd istoria semnificaţiei cuvîntului
figura, şi de aceea numesc figurală concepţia antică tîrzie şi medieval-
-creştină despre realitate. Ce înţeleg prin aceasta am explicat în repetate
rînduri în cartea de faţă (de exemplu pp. 69 şi urm.); o prezentare mai
amănunţită se găseşte în studiul meu intitulat Figura (retipărit în ale mele
„Neue Dante-studien", din Istanbuler Schriften, nr. 5, 1944, acum Berna).
După o atare concepţie, un eveniment petrecut pe pămînt, independent de
înrîurirea sa asupra realităţii de aici şi de acum, nu înseamnă numai eveni-
mentul ca atare, ci în acelaşi timp şi un altul pe care îl vesteşte sau îl
confirmă prin repetare; iar legătura dintre evenimente nu e privită îndeosebi
ca o dezvoltare temporală sau cauzală, ci ca o unitate în cadrul planului
divin, acele evenimente fiind verigile şi oglindirile lui; legătura lor terestră
nemijlocită este de mai mică importanţă, iar cunoaşterea lor nu este uneori
deloc necesară pentru interpretare.
Studiul se bazează pe aceste trei idei, strîns legate una de alta, care au
dat formă problemei iniţiale, dar i-au fixat bineînţeles şi limitele. El conţine
încă multe alte motive şi probleme, aşa cum au rezultat pe rînd din multi-
tudinea fenomenelor istorice care se cereau tratate, dar cele mai multe dintre
ele stau într-un fel sau altul în legătură cu acele idei, la care oricum trimit
mereu.
Despre metodă am vorbit cu alt prilej (pp. 497-498). O istorie sistematică
şi completă a realismului ar fi fost nu numai imposibilă, ci şi necores-
punzătoare intenţiei; căci ideile conducătoare au conturat în mod bine
POSTFAŢA AUTORULUI
505
determinat obiectul; nu mai era vorba de realism în genere, ci de măsura şi
felul seriozităţii, problematicii sau tragicului în tratarea obiectelor realiste ;
încît operele exclusiv comice şi cele care rămîn vădit în domeniul stilului
umil au rămas pe dinafară; le-am luat în considerare numai ocazional, ca
exemple contrare, şi în acelaşi scop au fost amintite uneori şi opere cu
totul nerealiste de stil sublim. Am evitat să elaborez teoretic şi să descriu
sistematic categoria „opere realiste de stil şi caracter serios", care n-a fost
niciodată tratată distinct şi nici măcar recunoscută; aceasta ar fi necesitat
chiar la începutul studiului o definire anevoioasă şi obositoare pentru orice
cititor (deoarece nici măcar expresia „realist" nu este clară), şi n-aş fi ieşit
probabil la capăt fără o terminologie neobişnuită şi dificilă. Procedeul pe
care 1-am întrebuinţat, şi anume cel de a prezenta pentru fiecare epocă un
număr de texte spre a-mi aproba pe baza lor ideile, conduce fără ocolişuri în
inima problemei, încît cititorul simte despre ce este vorba încă înainte de a
i se impune o teorie.
Metoda interpretărilor de texte lasă oarecare libertate aprecierii inter-
pretului ; acesta poate alege şi poate pune accentele acolo unde doreşte, în
orice caz însă, ceea ce afirmă trebuie să se afle în text. Fără îndoială,
interpretările mele sînt călăuzite de o intenţie anumită; această intenţie a
căpătat însă formă doar treptat, de fiecare dată pe baza textului de care
m-am lăsat condus pe mari distanţe; de altfel, textele sînt în cea mai mare
parte arbitrare, alese mai degrabă la întîmplare şi în funcţie de preferinţă
decît cu un scop precis, în studiile de acest fel nu avem de-a face cu legi, ci
cu tendinţe şi curente care se interferează şi se completează în mod variat;
nu am intenţionat deloc să prezint doar ceea ce servea foarte strict intenţiei
mele; dimpotrivă, m-am străduit să obţin varietate şi să dau elasticitate
formulărilor mele.
Capitolele tratează fiecare cîte o epocă, uneori relativ scurtă, de o jumă-
tate de secol, alteori mult mai lungă; între acestea există deseori lacune,
adică epoci care au rămas netratate, de pildă din Antichitate, care îmi
serveşte doar ca introducere, sau din Evul Mediu timpuriu, din care s-a
păstrat prea puţin. S-ar fi putut introduce mai tîrziu şi alte capitole, dedicate
unor texte englezeşti, germane, spaniole; bucuros aş fi tratat mai amănunţit
el siglo de oro, şi cu multă plăcere aş fi adăugat un capitol special despre
realismul german al secolului al XVII-lea. Dar dificultăţile au fost prea
mari; oricum, avem de-a face cu texte din trei milenii, şi adeseori a trebuit
să părăsesc domeniul meu propriu-zis, literaturile romanice. Se mai adaugă
faptul că studiul a fost scris în timpul războiului la Istanbul. Acolo nu exista
o bibliotecă bine înzestrată pentru studii europene, relaţiile internaţionale
stagnau, încît a trebuit să renunţ la aproape toate revistele, la cele mai multe
506
MIMESIS
studii mai noi, uneori chiar şi la o ediţie critică serioasă a textelor mele. Iată
de ce este posibil şi chiar probabil că mi-au scăpat multe lucruri de care ar
fi trebuit să ţin cont şi că susţin uneori lucruri ce au fost infirmate sau
modificate de către studiile mai recente. Sper că nici una dintre aceste
probabile erori nu atinge miezul ideaţiei, în strînsă legătură cu lipsa de
literatură de specialitate şi de reviste este şi faptul că această carte nu conţine
note; în afară de texte citez relativ puţin, şi acest puţin a putut fi uşor
încorporat în prezentarea propriu-zisă. De altfel, este foarte posibil ca
lucrarea mea să-şi fi datorat naşterea tocmai lipsei unei mari biblioteci de
specialitate ; dacă aş fi putut încerca să mă informez despre tot ce s-a scris
în legătură cu atît de numeroase teme, poate că n-aş mai fi ajuns să scriu.
Cu acestea am spus tot ce credeam că mai datorez cititorului. Nu mai
rămîne decît să se găsească şi el, cititorul. Fie ca studiul să ajungă la cititorii
săi; atît la prietenii mei de odinioară care au supravieţuit, cît şi la toţi
ceilalţi cărora le este destinat; şi să contribuie ca să reunească din nou pe
cei care au păstrat nealterată dragostea faţă de istoria noastră occidentală.