LA STEAUA REFERAT Mihai Eminescu este poetul reprezentativ al literaturii romane.

Prin tot ce a creeat, el a produs un efect de modelare,profund si de durata. A facut ca toata poezia acestui secol,sa evolueze raportat la genul sau de poezie. Poezia"La steaua" explica printr-un mecanism cosmic,elucidat de stiinta moderna,disparitia iubirii, avand ca tema de baza "filozofia vietii",iar ca idee,"valoarea existentiala a omului in raport cu dimensiunea temporala". Comparatia alegorica a sentimentului de dragoste cu un fenomen ale mecanicii cosmice, produce nostalgia contemplarii spatiilor astrale. "La steaua care a rasarit E-o cale atit de lunga, Ca mii de ani i-au trebuit, Luminii, sa ne-ajunga". Poetul figureaza marile translatii din spatiu cosmic, in contaratimp cu perceptia umana limitata. Care poate intelege numai consecintele vizibile, nu cauzalitatea deplina a fenomenelor, inclusiv ale trairilor umane. "Poate de mult s-a stins in drum In departari albastre, Dar raza ei abia acum Lucii vederii noastre". Maretia unei iubiri trecute,neantelese aduce durerea tulburatoare al unui spectacol cosmic asezat sub semnul paradoxului. Icoana stelei ce-a murit Incet pe cer se suie: Era pe cand nu s-a zarit, Azi o vedem si nu e". Amorul,ca steaua ce intre timp s-a stins,imaginea primita fiind numai a unui spatiu mort,ce se supune acelorasi legi transcendentale. Iubirea sentiment de origine divina, emanatie a unui eros extins. In scara cosmica, poate trimite in lumea de jos, numai reflectarea tarzie a unui amintiri. "Tot astfel cand al nostru dor Pierii in noapte-adanca, Lumina stinsului amor

Ne urmareste inca". Starea de spirit al eului liric este cuprinsa de sentimente profunde de cugetare,asupra problemelor existentiale, intr-o motivare a sensului existentei. Sugestia universului identic,se bazeaza in primul rand pe motivul"stelei"si al"luminii",care semnifica acel corp ceresc supus la meditatie in pofida problemelor existentiale. Poezia include deasemenea o gama variata de figuri de stil,care o alcatuiesc intr-un limbaj poetic mai universal. Metafora "Icoana stelei"reprezinta in imaginatia poetului fata sfanta si divina a stelei ce invaluie un sir de ghinduri lumesti. Simbolizeaza ceva Dumnezeesc,unde icoana este semnul paradoxal,facandu-si loc in durerea tulburatoare a spatiului cosmic.Iubirea fiind un sentiment de origine sacra,care daca se stinge lasa intunerec,un spatiu mort. Datorita acestor elemente in totalitate a sentimentelor meditative, poezia"La steaua" se inscrie in genul liric deoarece este construita in straturi profunde ale sufletului eului liric si al ghandirii umane, unde se dau explicatii a unor experiente intelectuale fundamentale,in legatura cu temele universului si al vietii. Avand 4 strofe a cate 4 versuri cu un ritm iambic si o rima incrucisata este bazata pe comparatia intre personalitatea iubirii umane si evolutia stelara. Comentariu literar la poezia La steaua de Mihai Eminescu Mihai Eminescu este poetul reprezentativ al literaturii romane. Prin tot ce a creeat, el a produs un efect de modelare profound si de durata. A facut ca toata poezia acestui secol sa evolueze sub auspiciile genului sau. Cunoscuta poezie filozofica La steaua explica printr-un mecaanism cosmic elucidate de stiinta moderna si disparitia iubirii, avind tema de baza filozofia vietii iar idea valoarea existentiala a omului in raport cu dimensiunea temporala . Comparatia alegorica a sentimentului de dragoste cu un fenomen ale mecanicii cosmice produce nostalgia contemplarii spatiilor stelare La steaua care a rasarit /E-o cale atit de lunga/Ca mii de ani i-au trebuit/ Luminii san e ajunga. Poetul figureaza marile translatii din spatiu cosmic, in contaratimp cu perceptia umana limitata. Care poate intelege numai consecintele vizibile, nu cauzalitatea deplina a fenomenelor, inclusive ale trairilor umane Poate de mult s-a stins in drum/In departari albastre/ Dar raza ei abia acum / Lucii vederii noastre . Maretia undei iubiri trecute , neintelese are durerea tulburatoare al unui spectacol cosmic asezat sub semnul paradoxal Icoana stele ice-a murit /Incet pe cer se sue/ Era pe cind nu sa zarit / Azi o vedem si nue .Amorul, ca steaua , ce intre timp s-a stins imaginea primita fiind numai a unui spatiu mort, se supune acelorlasi legi transcendente. Iubirea sentiment de origine divina, emanatia a unui eros extins. In scara cosmica, poate trimite in lumea de jos, numai reflectarea tarzie a unui amintiri Lumina stinsului amor/Ne urmareste inca. Starea de spirit a eului liric este cuprinsa de sentimente profunde de cugetare, meditatie , reflectie asupra problemelor existentiale, intr-u motivarea sensului existentei. Sugestia universului identic se bazeaza in primul rind pe motivul stelei si al luminii care semnifica acel corp ceresc supus la meditatie in pofida problemelor existentiale. Motivul pe care se sprijina initial ideea aceasta se constituie intr-un punct de plecare de o sugestivitate exemplara: imaginea stelei rasarind nu se retine ca atare, ci ca metafora a calatoriei luminii:, aa steaua care-a rasarit I E-o cale-atat de lunga, I Ca mii de ani i-au trebuit I Luminii sa ne-

ajunga . O cale de mii de ani-lumina desincronizeaza fenomenele. Rasaritul stelei va fi perceput de noi peste mii de ani, timp in care ea poate sa fi disparut. Motivul astrului mort care isi supravietuieste in icoana de lumina devine o constanta in creatiile eminesciene tarzii, de fapt un nucleu polisemantic pentru o noua serie motivica, ce nu a mai ajuns, credem, sa fie definitiv cristalizata (Ioana Em. Petrescu, op. cit). De o poeticitate sublima este a treia strofa a acestui poem. Steaua ca icoana, inaltarea pe cer, oximoronul in expresie delicata din ultimele doua versuri creeaza o imagine de ansamblu exceptionala:, Jcoana stelei ce-a murit I incet pe cer se suie: I Era pe cand nu s-a zarit, I Azi o vedem, si nu e . Doar ultimei strofe ii e rezervata imaginea tinta, pentru care destinul astrului este doar metafora cosmica a unei aspiratii irealizabile, aceea a comunicarii (ibidem). Proiectia merge catre sentimentul cel mai complex in alcatuirea lui pluridimensionala: dorul. Iubire, nostalgie dureroasa, dorinta, tanjire, proiectie in amintire si vis, absenta, eternizare - acestea sunt doar partial definitiile dorului. La acest nivel, al planului sufletesc, noaptea adanca si lumina, persistenta luminii in ciuda disparitiei sursei, analogia iubirii cu lumina constituie elemente figurative pe care poezia le contine fara a recurge decat la semnificand concreti. Metafora devine, prin reductie, comparatie: Tot astfel cand al nostru dor I Pieri in noapte-adanca, I Lumina stinsului amor I Ne urmareste inca . Ritmul cantabil, armonia sonora a ansamblului fac din La steaua un poem pe cat de concentrat, pe atat de expresiv. Versificatia de aici e identica celei din Luceafarul: ritm iambic, rima incrucisata, masura de 7-8 silabe Mihai Eminescu LA STEAUA

Deasupra Romaniei isi intinde petalele o floare decupata din nesfarsituri de azur, o floare ce parfumeaza si infrumuseteaza chiar Palatele de clestar ale Domnului. Nectarul ei este bineplacut Creatorului, mandru ca a putut plamadi din huma plina de tina o asemenea frumusete. Atat de bucuros a fost, incat din cocoloasele de plamada ramase, a rasarit pe cer LUCEAFARUL de noapte... O floare ce-si trage seva din taramurile de basm ale Tarii numita Romania, pe unde a haladuit candva Lumina insasi, cea din care avea sa se intrupeze, peste veacuri, asemeni unui curcubeu, Poetul nepereche. Insasi acea Lumina de care vorbeste Poetul: "La Steaua care-a rasarit/ E-o cale-atat de lunga,/ Ca mii de ani i-au trebuit/ Luminii sa ne-ajunga". Petalele rasfrante ale florii albastre se transforma noaptea intr-o Stea norocoasa pentru acest neam harazit de bunul Dumnezeu, stea care ne lumineaza, ba chiar stralumineaza bezna in care ne afunda parcam tot mai mult. Nu este orb mai periculos decat cel care nu vrea sa vada: noi de ce oare, sau unii dintre noi, nu vrem sa vedem frumusetea-ntrupata in poemele eminesciene, care stralucesc de-ti iau ochii in hrubele neputintei noastre? Iata ca in vremuri de adanca disolutie morala, de terfelire generalizata a valorilor, de ridicare la suprafata a gunoaielor de tot felul, Steaua Eminescu devine inaccesibila, lumina ei orbeste, creeaza o senzatie de disconfort, iar latratorii cu eventuale pretentii de poet pretind ca ar fi si pentru ei loc sub Soare. Desigur, nu in Soare, in plina Lumina, caci, impatimiti de intuneric, nu ar suporta socul acestei regasiri cu propria origine, caci toti am fost, initial, Fii ai Luminii, nu-i asa?!

Din neant s-au intrupat si sunt parjoliti de nesetea de repaos, adica n-au hodina pana nu-l dau jos pe Eminescu de pe soclu, in speranta, hilara, ca poate se vor cocota ei acolo intr-o zi. Ca n-au dram de dreptate, o stim cu totii, asa cum cu totii ne intrebam: ce caine turbat i-o fi muscat, de nu se mai opresc din defaimare?! Din nefericire, la noi umbla inca o vorba ce tine de Evul Mediu: Pana nu faci foc, nu iese fum! Si daca-i asa, iata ca autorii de manuale se-nversuneaza sa-i acorde un spatiu tot mai restrans, inducand, ba chiar inculcand copiilor ideea ca Eminescu nu mai merita citit... Atunci cand, dimpotriva, stim cat se poate de bine ca la capataiul oricarui Roman curat ar trebui sa stea, alaturi de Biblie, opera, cel putin poetica, a Poetului. Iar la rasarit, acolo unde se asaza icoanele intru cinstire la ruga de dimineata, ar trebui sa se afle si portretul lui Eminescu... Mii de ani i-au trebuit poporului nostru sa dea lumii o valoare ca Eminescu. Iar cand ea a fost, in sfarsit, apreciata cum se cuvine, datorita traducerilor si traducatorilor (carora le aducem aici omagiul nostru) care au reusit sa-l impuna atentiei lumii, iata ca unii pretinsi romani se apuca sa-l desfiinteze, din ratiuni straine de cea mai elementara ratiune. Explicatia este gasibila in acelasi poem: "Icoana stelei ce-a murit/ Incet pe cer se suie:/ Era pe cand nu s-a zarit,/ Azi o vedem, si nu e." Steaua noastra a murit - era oare constient vizionarul Eminescu de valoarea sa pentru neamul romanesc?! Ii va fi ramas, insa, icoana, care-ncet pe cer se suie. Iata, deci, ca firmamentul ar trebui sa pastreze chipul superb si suprem al Poetului, ce se prelungeste dincolo de vremi, intinzandu-si radacinile in zarile Nesfarsitului. Ea era, traia, dar prea putini realizau comoara vie ce pulsa in operele eminesciene, iar astazi, cand vedem cu totii ce intindere are aceasta opera unica in peisajul chiar al literaturii universale, ea nu mai este deja in centrul atentiei, gratie (sic!) unor ipochimeni cu rol de demolatori. Poezia LA STEAUA pare a fi testamentul poetic al Poetului. Vizionarul Poet stia care ii va fi soarta, caci deja se scrisese in epoca despre conditia Geniului, dar el nu condamna pe nimeni, nu bleastama pe ingrati la ingratitudine, nici pe ignoranti la ignoranta. Subtilitatea neasteptata a primului vers este uluitoare: noua, romanilor, ne era, de multa vreme, dor de Eminescu; el se identifica, se confunda cu semnificatia cuvantului DOR cuvant fara echivalent in nici o alta limba din lume! S-ar parea chiar, in descendenta eminesciana, ca acesta ar fi Rod-ul Cuvantului cel dintru inceput: dor-ul romanesc este fructul simtirii, al sentimentului romanesc, al acelor inconfundabile modus vivendi, pensandi, amandi romanesti! Orice ar fi, Eminescu, dorul de Eminescu ne doare, da roade, rodeste in noi dor si mai aprig de Eminescu, de noi insine, de cel care ne-a pus in armonie cu noi insine si cu Universul. Marea plecare la durut pe Poet durandu-ne pe noi in carnea sufletului nostru, durand in acestea: a rodit in noi germenii unei iubiri vesnice. Dovada este ca Poetul insusi, in stralucitele sale intuitii, stia ca Lumina stinsului amor de Eminescu ne urmareste inca!