Caracterizare Mesterul Manole din drama cu acelasi titlu

z4z9924zs54ohq Subiectul dramei prezinta asemanari si deosebiri fata de balada Monastirea Argesului. La sapte ani de la alegerea locului, in camara sa de lucru, printre lumanari, Manole reface calculele pentru a afla cauza. daramarii zidurilor. Staretul Bogumil recomanda jertfa ca mijloc de imbunare a "puterilor" si de eliberare a sufletului. Spusele lui adancesc lupta dintre Manole -creatorul - si Manole - omul care socoate ca pentru "o isprava atat de intunecata" trebuia sa fi cladit mai putine altare sau sa fi fost "cel putin un an calau la curtea domneasca". Sfasiat de cele doua "porunci" (a creatiei si a jertfirii), Manole isi vede visul tot mai indepartat. O noua naruire a zidurilor starneste revolta zidarilor care cer schimbarea locului, dar solul lui Voda impune urgentarea lucrarilor. Hotararea lui Manole este luata: "Biserica se va ridica". Acceptand sfatul staretului, mesterul le spune zidarilor ca va jertfi "o sotie care inca n-a nascut, sora sau fiica" si care va veni cea dintai in zorii zilei urmatoare. Acum, Bogumil devine instrument al destinului: el raspandeste, in vale, vestea ca Manole va jertfi o fiinta si Mira se grabeste sa impiedice aceasta fapta. In sotia mesterului, totul este seninatate, desi cumpana nenorocului s-a aplecat spre genunea mortii. Zidirea Mirei (momentul culminant al dramei) decurge ca "un joc de alba vraja si intunecata magie", in timp ce Manole, cu o liniste neomeneasca, isi continua lucrul. Stapanit de patima zamislirii, el isi biciuieste zidarii pentru a-si potoli setea de creatie. Cand lacasul este gata, mesterul vrea sa-1 darame pentru a-si scoate sotia. Acum, Voda si boierii se opun, iar multimea nu-1 intelege pe Creatorul a carui suferinta s-a incorporat in fiecare piatra. Singur in fata Nefiintei, Manole se arunca din clopotiita pentru a implini destinul din veac al Zamislitorului si, poate, pentru a reconstitui, in vesnicie, casnicia cu Mira. Personajul Manole poate fi caracterizat tinand cont de cele trei motive literare ale dramei: al dorului, al jertfei si al desthului. Motivul dorului: prezent in toata creatia blagiani, ia forma unei porunci in jurul careia se tese conflictul (lupta cu sine insusi a personajului semnificand tragedia eterna a geniului coidamnat sa se zbata in "neschimbarea aceluiasi cerc"): "Launtric, un demon imi striga: Cladeste! Pamantul se-mpotriveste si-ni striga: Jertfeste!". Chemarea creatiei devine porunca ancestrala si, nu nai putin, o pedeapsa: "Doamne, pentru ce vina nestiuta am fost pedepsit cu dorul de a zamisli frumusete?". Ies astfel in evidenta sensurile mitice ale personajului pentru care dorul de biserica - prezent in sufletul lui ca dorul de casa - nu este altceva decat poraica eternei reintoarceri spre acel arhetip al inceputurilor al caror fier nostalgic se facea resimtit si in versuri. Manole incearca sa le insufle si celorlalti mesteri dorul de biserica si este magnifica scena in care, asezati in jurul lui, ei vad umbra turlelor si aud clopotele in inchipuire. Dupa zidirea Mirei, cuprins de furia constructiei, de patima de a-si vedea opera sfarsita, Manole isi biciuieste zidarii stapanit parca de demon. in cuvintele lui {"Temeliile lumii sunt fara noima. Cand El a cladit, ce-a jertfit?") fiinta umana devine mareata si tragica. Motivul jertfei apare in creatia populara ca o conditie a trainiciei; in opera lui Blaga, jertfa rituala devine o tulburatoare drama umana. Neintelegand la inceput necesitatea jertfei, Manole o accepta atunci cand solul lui Voda cere grabirea lucrarilor; conflictul din constiinta lui se adanceste atunci cind soarta hotaraste sa fie aleasa Mira si mesterul contopeste cele doua iubiri: dragostea pentru sotie si dorul de biserica. in virtutea destinului sau de Creator, Manole alege sacrificiu] si drama lui existentiala tulburatoare cum n-a mai fost alta devine un cantec de iubire impletit cu un cantec de moarte. In schimb, Mira isi intuieste destinul si exprima aceasta intuitie in metafora femeii-biserica: "... eu sunt biserica, jucaria puterilor". Aleasa pentru ca s-a dovedit a fi cea mai buna si mai pura ("Tu ai venit sa scapfun om de la moarte... astfel sufletul tau se vadeste cel mai curat"), Mirei i se definesc noi atribute, superioare celor ale Anei din balada populara. Motivul destinului se impleteste cu motivul dorului si cu acela al jertfei. Sortit sa se chinuiasca de dorul creatiei, Manole nu se poate mantui de destin decat prin jertfa; in final, urcandu-se in clopotnita, se arunca in gol, asumandu-si libertatea unei optiuni; el feconstituie destinul din veac al Zamislitorului de a pieri ucis de propria opera, dar si de a continua sa traiasca prin ea.

Manole
- personaj central de drama moderna expresionista - personaj-simbol "Mesterul Manole", de Lucian Blaga - drama de idei moderna expresionista Drama "Mesterul Manole" a aparut la Sibiu in 1927, iar la 6 aprilie 1929 are loc premiera piesei la Teatrul

National din Bucuresti. Piesa lui Lucian Blaga (1895-1961) se inspira, ca atatea alte creatii literare, din mitul popular al jertfei pentru creatie, pe care insa scriitorul-filozof il intelectualizeaza, adancindu-l in intelesurile lui cele mai intime, cu instrumentele teatrului modem, ale curentului literar numit expresionism. Conceptia estetica a expresionismului se fundamenteaza prin raportarea lucrurilor la absolut intr-o noua expresie a spiritualitatii umane. Trasaturile expresionismului pot fi restranse la cele relevate in drama "Mesterul Manole"; expresia pura a trdirilor sufletesti; imagini puternice, violente pentru a exprima nelinistea existentiala, idealul intoarcerii la sufletul primar; personajele sunt figuri generice. reprezentative pentru o intreaga categorie, fiind mai mult simboluri ale unor idei sau concepte, decat individualitati umane; titlurilesau subtitlurile pieselor expresioniste ("Mesterul Manole", "Zamolxe", "Tulburarea apelor", "Avram Iancu", "Anton Pann") au valoare de simbol prin trimitere la mitologie si plasarea in atemporalitate, prin intoarcerea la mit si legendd; esentializarea si abstractizarea printr-un limbaj metaforic absolut, potentdnd misterele, prefacandu-le "intr-un mister si mai mare". Piesa "Mesterul Manole" este o drama de idei expresionista, care are la baza mitul estetic al creatiei ilustrat de balada populara "Manastirea Argesului". Piesa lui Blaga este construita prin jertfa si suferinta mesterului Manole, valenta populara fund imbogatita cu profunde idei filozofice in perspective expresionista. Lucian Blaga specifica "Locul actiunii: pe Arges in jos. Timp mitic romanesc". Manole este personajul central al dramei de idei "Mesterul Manole" de Lucian Blaga, la care se raporteaza toate celelalte personaje, ca purtatoare ale unor idei si conceptii si mai putin ca individualitati distincte.

El este creatorul de arta, un martir al frumosului, deoarece creatia inseamna pentru el, patima si mistuire: Launtric, un demon striga: cladeste! Pamantul se impotriveste si striga: jertfeste!
Manole este creatorul de ars, un martir al frumosului, deoarece creatia tnseamna pentru el patima si mistuire: "Launtric, un demon striga: cladeste! Pamantul se impotriveste si-mi striga: jertfeste!...". Manole este un personaj-simbol si modern, o figura generica, reprezentativa pentru o intreaga categorie umana, fiind mai mult un purtator de simboluri ale unor idei si concepte, decat o individualitate distincta. Mira il vede ca pe o "inima fara odihna, gand treaz, visare fara popas", iar in discutia cu Bogumil, dupa zidirea Mirei, el insusi se autocaracterizeaza ca fiind dominat de patima Creatiei care "e foc ce mistuie [...] si e pedeapsa si e Western". Lucian Blaga identified in mod direct, chiar din prima scena, in didascalii, sufletul "chinuit si framantat" al lui Manole, care sta aplecat "peste pergamente si planuri", masurand si calculand. Dramaturgul creeaza, cu modalitati expresioniste, tensiunea unei vieti superioare, prin relevarea ideilor exprimate de personajulsimbol Manole. El este tulburat pentru ca "de sapte ani [...] nicio izbanda", zidurile manastirii se prabusisera de 77 de ori. Bogumil descifreaza in calculele lui Manole semnificatii satanice, "numai in iad se socoteste", pe cand "in imparatia lui Dumnezeu, a socoti e un pacat", asa ca unica sol u tie ramane jertfa, pe care mesterul o respinge la inceput cu fermitate: "A fost sapat in piatra: sa nu ucizi. Si alt fulger de atunci n-a mai cazut sa stearga poruncile". Manole traieste la cote maxime tragedia creatorului de valori spirituale, durabile peste timp, care constituie conflictul dramatic in lupta cu propriul destin: "A mea a fost patima, eu am fost al patimei", invingand in cele din urma artistul in fata omului Manole. Ancorata chiar de Blaga in "timp mitic romanesc", drama reflecta ideea timpului initial al miturilor, situatiile sunt arhetipale, etern repetabile, jertfa fiind singura care face posibila o creatie unica si vesnica. Personajul este insa modern prin starile profunde si ideile filozofice care-i rascolesc fiinta: Manole se opune mai intai cu toata forta jertfei umane care "ar tine laolalta incheieturile pana-n veacul veacului", deoarece omul nu se poate ridica la intelegerile superioare impuse din timpuri ancestrale, apoi se supune febril zidirii neputandu-se impotrivi patimei. Artistul incearca sa gaseasca raspuns la intrebarea "cine se opune zidirii?", dar Bogumil, sustinand cu tenacitate doctrina jertfei, considera ca numai sufletul unui om cladit in zid ce ar iesi astfel din "trupul harazit viermilor" si ar intra "invingator in trupul bisericii, harazit vesniciei", ar putea sustine lacasul sfant. Solutia staretului este ferma: "numai jertfa cea mare poate sa ajute". Manole este ros de indoieli chinuitoare pentru ca "biserica mi se cere, jertfa mi se cere" si crede ca Dumnezeu nu poate cere jertfa, deoarece porunca divina este sa nu ucizi, iar Satana nu o poate pretinde, intrucat biserica se inalta impotriva lui. Asadar, Manole traieste chinuitor un conflict interior, este macinat de cautari, zbatandu-se neputincios in dileme existentiale: "jertfa aceasta de neinchipuit cine o cere? Din lumina Dumnezeu nu poate s-o ceara, fiindca e jertfa de sange, din adancimi puteri necurate nu pot s-o ceara, fiindca jertfa e impotriva lor". Doctrina bogomilista este ilustrata aici prin ideea ca echilibrul si eternitatea Universului sunt determinate de cele doua forte la fel de puternice care-1 compun, binele si raul: "Si daca intru vesnicie bunul Dumnezeu si crancenul Satanail sunt frati? [...] Poate ca unul slujeste celuilalt", mediteaza staretul Bogumil Manole gaseste o solutie surprinzatoare, aceea de a uni cele doua imperative launtrice, jertfa si zidirea,

deznadejdea lui fiind comparabila cu aceea a lui Faust, monologurile acestor doua personaje fiind foarte asemanatoare ca intensitate tragica - "launtric, un demon striga: cladeste! Pamantul se-mpotriveste si-mi striga: jertfeste! [...] Visul s-a tot departat spre vesnicul niciodat"-, precum si ca profunda meditatie asupra minunii: "povara bisericilor si-o tine pretutindeni cu umilinta pamantul [...] numai pentru minunea mea nu se gaseste [.,.]piatra necuprinsa de blestem s-o sprijineasca subt ceruri". Conflictul dramatic este definit prin nelinistea si tensiunea sufleteasca ale mesterului, amplificate de iubirea profunda pentru Mira, "femeia adusa de peste apa", simbolul puritatii, care intelege patima lui Manole pentru creatie si faptul ca pasiunea lui este impusa de destin, ca un blestem. Caracterizat direct de celelalte personaje, Manole este numit de zidari "Mesterul Nenoroc", pentru ca lacrimeaza cu amandoi ochii, semn ca "ceva hotarator se petrece in el". La presiunile lui Voda, artistul mai cere un ragaz de trei zile si decide ca "biserica se va ridica!" Mesterii se revolta impotriva hotararii lui Manole, care constientizeaza ca este mistuit de patima creatiei: "am inceput sa cladesc fiindca n-am putut altfel" si le marturiseste zidarilor ideea jertfei pe care trebuie s-o implineasca impreuna, fiind acum obsedat de ridicarea bisericii cu orice pret, replica lui devenind un laitmotiv: "biserica se va inalta!" Manole anunta zidarilor ca jertfa trebuie sa fie la fel de mareata ca zidirea insasi, "o viata scumpa de om se va cladi in zid, jertfa va fi o sotie care inca n-a nascut, sora sau fiica, [...] sora curata, fiica luminata. Mira este revoltata ca mesterii vor sa comita o crima si incearca sa-si convinga sotul: "Manole, ai mai vazut minuni inaltate pe moarte?...". Mesterul incearca s-o determine sa piece, dar zidarii il constrang, in virtutea juramantului facut, s-o zideasca . Pentru Manole jertfa lui este iubirea absoluta, pe masura patimii si pe masura creatiei: "aceluia i se va lua, care mai tare va iubi", definindu-se astfel momentul de varf al conflictului dramatic. Scena zidirii Mirei, care acum nu mai este "nici caprioara, nici izvor, ci altar [...] intre blestemul ce ne-a prigonit si juramantul cu care l-am invins" este partea cea mai lirica a dramei, reliefand, indirect, suferinta sfasietoare si patima impetuoasa a artistului. Manole simte ca sacrificiul celei mai iubite fiinte, este o forma a jertfirii de sine, ceea ce ii da puterea sa implineasca ritualul jocului cu moartea, pe care Mira si-l asuma cu seninatate mioritica. Ca si Manole, Mira este o fiinta superioara si de aceea accepta moartea, pentru ca artistul sa-si poata implini idealul estetic: "Lacasul creste nebun. El va fi un cantec de iubire impletit cu un cantec de moarte". Manole si Mira sunt uniti in moarte, asa cum fusesera in viata, numai impreuna reusind sa desavarseasca miracolul zidirii sfantului lacas: "Mira, tu inceput si sfarsit, tu totul [...]. Intre voi doua nicio deosebire nu fac, pentru mine sunteti una". Manole se elibereaza de mistuirea ce-l arde, cucerind astfel eternitatea si atingand absolutul prin creatia sa zamislita de suferinta. Manole rosteste aici cea mai cutremuratoare idee de sorginte faustiana, care confirma conceptia ca nicio creatie majora nu se poate infaptui decat prin iubire: "A mea a fost patima, eu am fost al patimei". Manole este cuprins si el de febrilitatea zidirii, dar disperarea il face sa rosteasca rautacios: "aprindeti padurile sa se vada de departe ca aici zece draci cladesc o biserica lui Hristos". Revolta sa, imbinata cu o inaltare spirituala superioara, capata proportii uriase: "daca fapta noastra nu e buna, sa fie cel putin frumoasa, daca nu e frumoasa, sa fie cel putin inspaimantatoare!". Finalul dramei contureaza personajul modern, un mester revoltat si razvratit impotriva faptei cumplite, care vrea sa sparga zidul pentru a-si elibera iubita. El este obsedat de vaietul ce razbate din zidurile bisericii si-i acuza pe toti zidarii: "nu scuipati ca sunteti pe un mormant, nu injurati ca sunteti pe o biserica, taceti molcom, ca unul din voi a ucis". Manole rosteste un blestem dureros si crud, insistand si asupra implicatiei de constiinta a tuturor celor ce au zidit: "Judecata mea mi-o voi face-o singur, judecata voastra cine va faceo?". Manole exprima o dureroasa meditate privind singuratatea sufletului sau, aflat acum langa un "lacas abia inceput, mormant de ingeri si sfinti". Mesterul strange pumnii impotriva credintei, "astazi si totdeauna", dar Voda il consoleaza ca "biserica ta va canta peste toata tara". Ca personaj modern, Manole este chinuit de intrebari si dilema sa privitoare la blestemul patimii este plina de dramatism: "Ca patima aceasta coborata de aiurea in om e foc ce mistuie preajma si purtator. Si e pedeapsa si e blestem. [...] Doamne, pentru ce vina nestiuta am fost pedepsit cu dorul de a zamisli frumusete?...". Creatia estetica nu este resimtita ca har artistic, ca o binecuvantare, ci ca o predestinare blestemata. Manole se urea in turla bisericii, tragand pentru prima oara clopotul pentru "aceea care cantare de clopot n-a avut", dupa care se arunca "in vazduh", lasand in viata pe toti cei noua mesteri ca certitudini ale adevarului ca marile izbanzi ale omului cer totdeauna dramatice sacriflcii umane. Moartea este prezentata ca "un joe de alba vraja si intunecata magie", in care puterea de sacrificiu a artistului de geniu face posibila atingerea absolutului si intrarea in eternitate. Autosacrificiul lui Manole se petrece intr-o comuniune de dreptate si iubire cu Mira, dupa credinta populara in viata de dincolo, semnificand faptul ca acesta intra in eternitate si, odata cu el, iubirea pentru viata vesnica si pentru arta. Eliberat de patima, Manole poate admira cu uimire frumusetea sfantului lacas : "Acesta Dumnezeu singur si 1-a ridicat printr-o minune, pe care doar el o intelege. Eu am fost numai o netrebnica unealta, o scandura in schelele pe care le darami cand cladirea e gata si folosul vremelnic

nu le mai cere". Moartea tragica a lui Manole simbolizeaza idealul pentru care a trait: iubirea si creatia, forta launtrica de a eterniza din iubire, cu iubire. Manole este, asadar, un simbol al destinului creator al omului, fiind dominat de patima creatiei pentru care accepta jertfa prin iubire si din iubire, ca un Faust modern. El atinge absolutul prin creatia sa, zamislita din suferinta si va cuceri astfel nemurirea. Stilul lui Lucian Blaga este dominat de metafore revelatorii, impletite cu proverbe si zicatori, expresii populare, dand originalitate expresivitatii acestei drame de idei ce se inscrie in modernism si prin limbajul artistic. "Mesterul Manole" a lui Lucian Blaga este o capodopera a literaturii romane, mit al miturilor, este "un monument al omului in plina inaltare prin suferinta a sufletului creator din om - e momentul unei povesti de iubire care se perpetueaza din veac in veac prin cantec si cuvinte, prin freamatul padurii si murmurul apelor. O poveste ca niciodata". (Liviu Rusu)

Mira este cea impreuna cu care Manole intregeste cuplul primordial, ei fiind sufletepereche, uniti in moarte asa cum au fost in viata. Prin moarte, puterea de sacrificiu a lui Manole, artistul de geniu, face posibila atingerea absolutului si intrarea in eternitate. El se urca in turla bisericii, tragand pentru prima oara clopotul pentru aceea care cantare de clopot n-a avut, dupa care se arunca in vazduh, lasand in viata pe cei noua mesteri, pentru a rataci in continuare.

Lucian Blaga Mesterul Manole - comentariu literar

MESTERUL MANOLE - comentariu literar Lucian Blaga Aceasta splendida drama, comparabila in literatura universala cu ceea ce au scris Dante si Goethe, este capodopera lui Lucian Blaga, unul din marii dramaturgi interbelici. Dramaturgia lui cuprinde opere literare reprezentative care se inscriu, ca perioada de creatie si aparitie, intre anii 1921-1965: Zamolxe (1921), Tulburarea apelor (1923), Daria (1925), Mesterul Manole (1927), Avram Iancu (1921), Arca lui Noe (1944), Anton Pann (1965). 34766ung49qxx2f In anul 1927, Lucian Blaga avea sa publice, la Sibiu, drama Mesterul Manole, pentru ca in 1929, la 6 aprilie, piesa sa cunoasca premiera absoluta, pe scena Teatrului National din Bucuresti. Mesterul Manole, care este denumit de catre G. Calinescu mitul estetic ca rod al suferintei, cunoaste de la publicarea baladei de catre V. Alecsandri in 1852, multe abordari in toate genurile literare. In 1964, Gh. Ciompec identifica numai in poezie peste 50 de creatii inspirate din mitul respectiv. Unicitatea baladei romanesti, in ceea ce priveste valoarea artistica, este legata si de perfectiunea edificiului crestin - unic prin arhitectonica sa - Manastirea de la Curtea de Arges. Preluand cunoscuta balada, Lucian Blaga va da originalitate operei, adancind si largind motivele baladei din perspectiva expresionismului, ce-i permite scriitorului sa dea realitatii o expresie noua, prin raportarea lucrurilor la absolut si printr-o patetica participare la imaginile create. nx766u4349qxxx Drama poarta dedicatia: Lui Sextil Puscariu - renumitul lingvist clujean care a contribuit la lansarea poetului inca din 1919 - si cuprinde cinci acte, constituite intr-o gradatie, ce duce la deznodamant. Dupa ce enumera personajele: Voda, Manole, Mira, Staretul Bogumil, Gaman, zidarii (care nu au nume, unii din ei, cu unele precizari privind indeletnicirile: Intaiul - a fost candva cioban; Al doilea - a fost candva pescar; Al treilea - a fost candva calugar; Al patrulea - a fost candva ocnas; apoi de la al cincilea pana la al

noualea fara alte precizari), un baiat de curte, copii si ajutoare, un sol si doi sulitasi, trei carutasi, boieri, calugari, femei, norod si robi - Lucian Blaga face urmatoarea precizare in legatura cu locul si cu timpul actiunii dramei: Locul actiunii: pe Arges in jos. Timpul mitic romanesc. Actul intai ne introduce in camera de lucru a Mesterului Manole, intr-un decor propice meditatiei grave lumanari aprinse pe masa, pe blidar, in fereastra. Pe masa, dupa precizarile autorului, se vede un chip mic de lemn al viitoarei biserici. Staretul Bogumil, in fata mesei, priveste drept inainte si clipeste repede din ochi. Gaman, figura ca de poveste, cu barba lunga impletita, cu haina de lana ca un cojoc, doarme intr-un colt, miscandu-se nelinistit in somn. Mesterul Manole la masa, aplecat peste pergamente si planuri, masoara chinuit si fragmentat. Este noaptea tarziu. Aceste precizari pe care le face autorul, precum si cele care deschid actele urmatoare evidentiaza claritatea discursului poetic, intr-un cadru foarte bine stabilit. De o mare insemnatate sunt si celelalte indicatii scenice, de miscare, de reactie psihologica mai ales, care contribuie la caracterizarea personajelor, dat fiind faptul ca drama este constituita intr-o maniera moderna, cu un decor redus, care subliniaza ideile textului. Este folosit jocul de lumini care adanceste si lumineaza misterul; jocul scenic este marcat de gesturi modelate si de pauze meditative. Fiind o drama de idei filozofice, autorul urmareste ca spectatorul sa contemple un om in care sa se regaseasca, sa traiasca intens drama unei vieti superioare, pline de tensiune, activa, pusa mereu in fata unor alternative contrastante. Drama nu mai incepe ca balada, cu alegerea locului pentru manastire, pe un zid vechi, neispravit si parasit. Constructia se concepe tot in spiritul traditiei: Intru-un loc incercat-am sa-l ridicam pe moaste. In alta parte apa unui rau am ridicat-o din albie, ca sa cladim pe temelie curata. Peste morti am incercat.. Alegerea locului inseamna la Blaga contactul cu spiritualitatea originara, cu elementele simbolice: viata, moarte, apa, morti. Intriga se contureaza inca din primul act, prin motivul jertfei, anuntat de staretul Bogumil si de Gaman. Bogumil semnifica doctrina religioasa cu originea in Asia Mica, cunoscuta sub numele de bogomilism, dupa numele calugarului bulgar Ieremia Bogomil. Doctrina concepe puterile supranaturale ca expresie a doua principii universale: al binelui, reprezentat de Dumnezeu, si al raului, reprezentat de Satana. Gaman este, de asemenea, un personaj ce simbolizeaza mentalitatea primitivului care, in conceptia lui Blaga, reprezinta fortele magice. Gaman asista in somn la manifestarile spiritelor negative. Magicul explica faptul ca zidurile se surpa pentru ca nu sunt contracarate de o alta forta. Manole refuza ideea, ceea ce va adanci conflictul dramatic, pentru ca Gaman intruchipeaza si un personaj in actiune. Neastamparul demonic care-l stapaneste pe Manole pentru a realiza un lacas de preamarire pentru divinitate este infruntat de Bogumil - care dezleaga enigma nerealizarii prin jertfa de om... Raspunsul privind jertfa il primeste de la Gaman: ... Manole, sunt mai batran decat... Manole, de sfarsit nu sunt departe. Mestere - biserica ta - ma vreau cladit in ea eu! . Atitudinea lui Gaman, replica sa sugereaza aspiratia spre nemurire, el inscriindu-se in categoria personajelor arhaice care aspira la realizarea unor valori nemuritoare perene. Mira, femeia adusa de peste apa, este simbolul puritatii, al jertfei care intelege tragismul situatiei lui Manole, in neputinta sa de a renunta la creatie. Pasiunea lui este manata de un destin necunoscut, ca in tragedia moderna, si in care vointa omeneasca se impleteste cu destinul, omul nu este tarat de destin, ci destinul este dus la implinire de vointa omeneasca.(Liviu Rusu) Actul al doilea este semnificativ pentru scena Juramantului, pe care il vom regasi in toate celelalte acte, asa cum am aratat mai sus. Manole este surprins de mesteri cum cerceteaza ruinele bisericii: Ce tot cerceteaza Mesterul Nenoroc? Discutia intre Manole, mesteri si Solul venit de la Voda capata si ea un caracter dramatic. Certitudinea reusitei este sintetizata de cuvintele lui Manole catre sol: Ai venit sol de la Voda, intoarce-te sol de la noi: biserica se va ridica!. Mesterii se invoiesc, dupa o dramatica confruntare, care se vrea o dezlegare de la vrajitoria ascunsa cu care Manole a biruit cu chipul mic al bisericii si care nu mai poate fi uitata.

Manole, titan si rebel in realizarea marii opere, isi da seama ca nu se poate realiza opera fara ajutorul mesterilor. Previziunea oraculara a unuia (cu glas ireal, cum noteaza scriitorul) incheie acest act: Pentru sotie care inca n-a nascut, pentru sora curata sau fiica luminata care intai va veni / barbat sa-si vada, / frate sa-si vada, / tata sa-si vada Actul al treilea pune in lumina, cu acelasi rafinament artistic, momentele de mare groaza ale asteptarii, ale aparitiei Mirei, ale jertfei: Trei zile ca trei ani ne-am pandit unul pe altul. Stai, ce faci? Nu te misca. Juramantul ne-a istovit intre bolovani. Fiecare a crezut a ca poate sa insele pe-Naltul. De fapt, indicatiile scenice ale acestui act sunt semnificative pentru caracterizarea atmosferei de mare incordare. Zidarii sunt in asteptarea celei dintai care va veni. Fetele lor sunt trase, palide, slabite. Mult timp tacere. Numai cate un tusit s-aude. Fiecare pe cate o piatra. Scena jocului de-a moartea este dramatica. Metaforele pe care Blaga le foloseste in caracterizarea Mirei adancesc lirismul textului dramei: caprioara neagra, izvor de munte - simboluri ale frumusetii si ale puritatii - ea fiind singura capabila de a deveni altar. Manole incheie acest act prin cuvintele: Jocul e scurt. Dar lunga si fara de sfarsit minunea. Aceasta sintagma este sustinuta in textul acestui act de alte rascolitoare previziuni: ...a ta a fost patima de a cladi. Actul al patrulea releva febrilitatea zidirii, zbaterea lui Manole, constituindu-se in una din culmile a tot ce s-a scris pana acum la noi. Manole se razvrateste, obsedat de vaietul ce razbate din zidurile bisericii. Blaga face din Manole un erou civilizator ce depaseste durerea individuala, care-l indeamna la distrugerea operei neterminate: Bici subtire de foc, sarpe lung mi-ar trebui, sa va ard. Sa ramaneti insemnati pe trup cu semn talharesc. Sa va arate lumea. Ei sunt! Sa va ocoleasca, hulindu-va, ca ati sugrumat femeia in zid. Judecata mea mi-o voi face-o singur, judecata voastra cine va face-o? Valorile metaforei sunt certe, Blaga gradand intrarea in eternitate prin iubirea Mirei: lumina, femeia din miazazi si stea, in jocul etern al dragostei, al muncii in timpul zidirii, al mortii. Asemanarea cu Luceafarul lui Eminescu este certa, fiindca geniul, inclusiv al creatiei, este sortit pieirii. Actul al cincilea releva moartea eroica, intr-o comuniune de dreptate si iubire; autosacrificarea duce la unirea din nou cu Mira, dupa credinta populara - in viata de dincolo. Ipostaza mortii explica puterea creatoare a omului in folosul colectivitatii. Prin creatie, prin perfectiunea ei, creatia intra in eternitate si o data cu ea iubirea de viata, de arta. Deznodamantul este numai la prima vedere rezultatul unui factor exterior: Voda, insotit de boieri si calugari, vine sa vada minunea, iar reactiile sunt contradictorii. Voievodul e multumit ca in timpul sau s-a zamislit un lacas intru vecie. Ceilalti, boierii si mai ales calugarii, il acuza pe Manole de crima si cer pedepsirea lui. Pe Manole nu-l mai poate atinge ceea ce e omenesc. Intru-un gest iconoclast, el se adreseaza unui Dumnezeu care a creat doar prin cuvant, in timp de lui, omului-creator, i-a cerut totul: Doamne, pentru ce vina nestiuta am fost pedepsit cu dorul de a zamisli frumusete?. In balada, sfarsitul lui Manole era urmarea unui fapt exterior - invidia lui Voda; in drama lui Blaga, moartea eroului este un gest deliberat. Nu e o sinucidere oarecare, ci contopirea creatorului cu opera si unirea lui dincolo de existenta efemera cu Mira. Viata omului si a artistului Manole este biserica, menirea lui s-a implinit si, neavand ce mai jertfi, el intra nu numai in nefiinta, ci in memoria colectiva, in legenda. Ceilalti zidari raman in viata (spre deosebire de balada), ca semnificatie a permanentului dor de a zamisli frumusete, fiecare din ei putand fi un alt Mester Manole. Sunt relevante pentru incarcatura artistica metaforele, comparatiile, personificarile, antiteza si limbajul pe care Blaga il imbogateste cu proverbe si zicatori, expresii, expresii populare ce dau originalitate dramei. De asemenea, multe din replici se constituie ca sentinte ale iubirii, ale vietii, mortii, pasiunea pentru bine si frumos capatand valoare gnomica.

Mit la miturilor, capodopera a literaturii romane, ca de altfel intreaga creatie a lui Lucian Blaga, drama Mesterul Manole aduce, ca si Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, dovada maiestriei, a talentului scriitoricesc, a conceptiilor filosofice, artistice si de limba romaneasca ridicare la rafinamentul intelectual circumscris in universalitate, alaturi de creatii cum sunt cele ale lui Eschil, Dante, Goethe, in reprezentarea spiritualitatii romanesti si prin literatura lui Lucian Blaga si a capodoperei arhitectonice care se vede: Manastirea de la Curtea de Arges.

CARACTERIZAREA MESTERULUI MANOLE

Lucian Blaga, unul dintre scriitorii literaturii romane, a manifestat o bogata activitate literara, dovada fiind operele sale: poezii (Poezii, Lauda somnului, La cumpana apelor, Poemele luminii), piesele de teatru (Zamolxe, Anton Pann, Arca lui Noe, Mesterul Manole) sau lucrarile sale de eseistica, filozofie, aforisme si memorialistica (Filozofia stilului, Trilogia cunoasterii, Spatiul mioritic, Geneza si sensul culturii, Pietre pentru templul meu). Drama Mesterul Manole a aparut in 1927 la Sibiu, iat in 1929 are loc premiera piesei la Teatrul National din Bucuresti. Este o drama mitica expresionista si de idei, datorita influentelor mitice si expresioniste pe care le are. Tema piesei o constituie destinul tragic al creatorului, stapanit de patima sa, ca de o boala. Personajul central al dramei de idei Mesterul Manole este mesterul Manole, la care se raporteaza toate celelalte personaje. El este creatorul de arta, un martir al frumosului, deoarece creatia inseamna pentru el, patima si mistuire: Launtric, un demon striga: cladeste! Pamantul se impotriveste si striga: jertfeste! Portretul fizic al lui Manole este foarte sumar schitat, lipsind cu desavarsire. Singura trasatura fizica mentionata si ilustrata prin intermediul caracterizarii directe facuta de alte personaje, mai precis de Mira, este ca are par negru. Celelalte trasaturi ale lui Manole sunt puse in evidenta atat prin mijloace de caracterizare directa, cat si prin mijloace de caracterizare indirecta. Astfel, prin intermediul autocaracterizarii este ilustrat faptul ca Manole este stapanit de aceasta patima pentru creatie, care il mistuie pe zi ce trece. (pentru biserica zilnic mor, e foc ce mistuie [] si e pedeapsa si e blestem). Prin intermediul caracterizarii directe facuta de alte personaje sunt reliefate alte trasaturi ale lui Manole. Mira il vede ca pe o inima fara odihna, gand treaz, visare fara popas, si in momentul in care afla ca acesta, impreuna cu cei noua zidari, vor sa jertfeasca pe cineva pentru zidirea bisericii nu se abtine sa il numeasca ucigas (noua ucigasi si cu Manole zece). Solul il considera un mesager al adevarului, zidarii il numesc Mesterul Nenoroc, cel de-al saselea marturisindu-I ca Eu te-am urat si te-am iubit cel mai tare. Faptele lui Manole releva faptul ca este tipul creatorului, pasionat de arta, de frumos, din aceasta cauza fiind dominat de un hybris. Este un erou tragic pentru ca

incearca sa atinga absolutul, dar isi constientizeaza neputinta de a avea totul in plan uman. Surprins intr-o situatie limita, este fortat sa aleaga intre cele doua jumatati: Mira si biserica, si este constient ca pierderea uneia dintre ele il va anihila. Gandurile lui reflecta zbuciumul launtric si conflictul interior, fiind infatisate prin intermediul monologului interior si al introspectiei. Ele stabilesc cele doua forte ale conflictului: dragostea pentru Mira si patima pentru creatie. Tot prin intermediul gandurilor sunt relevate superioritatea si inteligenta personajului. Initial, acestea exprima indoiala, refuzul jertfei, iar in final exprima constientizarea si hotararea, ilustrata si prin sintagma biserica se va inalta!, care devine lait motiv pentru Manole. Din punctul de vedere al limbajului, Manole are un limbaj profetic, pentru ca Mira ii spune Tu inceput si tu sfarsit, tu totul, metaforic, numind-o pe Mira altarul bisericii. Limbajul sugereaza revolta mesterului, prin interogatii si exclamatii retorice. Mediul in care traieste Manole este un spatiu specific, care il ajuta sa se detaseze de lume, drama fiindu-I inteleasa doar de cateva dintre personaje, Bogumil, Mira si Gaman. Mediul este cel care diferentiaza o lupta intre Manole omul si Manole artistul. Din relatiile cu ceilalti se observa superioritatea personajului, el reusind sa ii inchida pe mesteri intr-un cerc de vraja. De asemenea, toti ceilalti recunosc fascinatia pe care o exercita Manole asupra zidarilor. Bogumil a fost considerat o alta fata a creatorului, fiind cel care constientizeaza necesitatea jertfei. El este cel care raspunde revoltei creatorului: Cine e? Ce e? Nu e apa, nu e foc, sunt puterile. Numele lui sugereaza dualitatea umana, intre bine si rau, Dumnezeu si Satana, suflet si trup, sacru si profan. Gaman este simbolul stihiilor ce se opun zidirii. A fost socotit unul dintre profetii teatrului romanesc, in piesa, fiind cel care intuieste ca Mira va fi jertfita: Tu-inger, tu-copil, tu-piatra. Premonitia lui Gaman se adevereste: Sa tacem, sa tacem, visul se va implini, dar linistea nu o vom mai gasi. Relatia dintre ei este indisolubila, el fiind cel care in final intuieste starile creatorului si aude impreuna cu acesta cantecul din zid. Al saselea zidar este razvratit, dar credincios vesnic lui Manole. Destinul lui se apropie de cel al lui Iuda, dar in final ajunge sa creada in minunea savarsita. Mira este cea impreuna cu care Manole intregeste cuplul primordial, ei fiind sufletepereche, uniti in moarte asa cum au fost in viata. Prin moarte, puterea de sacrificiu a lui Manole, artistul de geniu, face posibila atingerea absolutului si intrarea in eternitate. El se urca in turla bisericii, tragand pentru prima oara clopotul pentru aceea care cantare de clopot n-a avut, dupa care se arunca in vazduh, lasand in viata pe cei noua mesteri, pentru a rataci in continuare.