Professional Documents
Culture Documents
HIDROLOGIE SI OCEANOGRAFIE
Note de curs
2009
1
Hidrologie
1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE
1
bilanţ al apei – raportul dintre intrările şi ieşirile unui sistem acvatic
2
ciclul hidrologic – succesiunea fazelor prin care trece apa în sistemul atmosferă - pământ
3
unităţi acvatice – întindere de apă delimitată precis, fie natural prin linia coastei, fie prin construcţii
hidrotehnice
2
Hidrologie
4
gospodărirea apelor – activitate care are ca obiect valorificarea resurselor de apă, apărarea împotriva efectelor
dăunătoare ale apelor şi protecţia acestora, în conformitate cu cerinţele populaţiei şi tuturor ramurilor
economice.
3
Hidrologie
5
rezidiuu fix – totalitatea sărurilor dizolvate în apă, exprimată în mg/l
4
Hidrologie
5
Hidrologie
Apa este cea mai importantă resursă a Terrei. În societatea actuală este
considerată o resursă fundamentală deoarece stă la baza tuturor activităţilor umane.
În unele domenii ale hidrosferei ea nu se găseşte în stare pură. Conţine numeroase
substanţe solubile ceea ce-i conferă calitatea de mediu hrănitor pentru diverse
organisme, ele însele reprezentând o altă sursă naturală (fig. 2). În soluţie sau suspensie
se găsesc, de asemenea, şi o serie de substanţe minerale.
Utilizarea apei de către om este foarte variată deoarece proprietăţile pe care le
deţine aceasta sunt şi ele diverse. Prezenţa apei este o condiţie indispensabilă apariţiei şi
6
Hidrologie
7
Hidrologie
transport, pentru extragerea sărurilor sau în tratarea unor boli. Apa dulce, existentă
pe continente, nu este uniform repartizată.
Răspândirea apei şi uscatului pe Terra nu este uniformă, mai ales în ceea ce
priveşte repartiţia acestora în cele două emisfere. Apa, dacă ar fi uniform repartizată
pe suprafaţa Terrei, ar deţine o grosime de 2 853 m. Volumul său ar încăpea într-un
cub cu latura de 1 133 km (fig.3). Cea mai mare parte a uscatului se găseşte în
emisfera nordică, unde apele acesteia ocupă 53%, iar suprafaţa uscatului 47%
(Vanney, 1991); în emisfera sudică apa ocupă 89%, în timp ce uscatul deţine doar
11% (Fig.4).
Din volumul total, cele mai mari proporţii sunt deţinute de apele subterane şi
calotele glaciare. Apa cantonată în gheţarii montani şi calotele glaciare însumează
un volum de 24.000.000 km3 (tab.1). Cea mai mare proporţie o deţine Antarctida cu
21.000.000 km3, după care urmează Groenlanda şi mai apoi, la mare distanţă,
gheţarii montani. Importanţa lor se leagă de volumul apreciabil de apă rezultat în
perioada de topire deoarece constituie sursa de alimentare a unor râuri. Există
preocupări în direcţia găsirii unor metode eficace pentru utilizarea icebergurilor.
8
Hidrologie
Apa provenită din topirea lor ar putea reprezenta o sursă pentru alimentarea
casnică, dar şi pentru irigaţii în zonele secetoase din apropierea litoralului.
Apele curgătoare reprezintă una din părţile cele mai reduse ale apelor dulci.
Cu toate acestea, omul le foloseşte din cele mai vechi timpuri. în fiecare an Oceanul
Planetar primeşte cea. 1.200 km3 de apă provenită din râuri. Participarea reţelei
hidrografice diferă de la un continent la altul, în funcţie de o serie de factori.
Existenţa unor organisme fluviale bine dezvoltate în cadrul Asiei (9 din cele 16 fluvii
cu un debit anual de peste 10.000 m3/s) situează acest continent pe primul loc (30,7%),
după care urmează America de Sud (25,3%), America de Nord (17,6%), Africa (9,7%),
Europa (6,8%), Australia şi Oceania (5%) şi Antarctida (4,9%). După disponibilul de apă
dulce pe locuitor, situaţia este cu totul alta: Australia şi Oceania, care se situează pe ultimul
loc (între continentele locuite) la volumul de apă scurs, de data aceasta ocupă primul loc cu
peste 106.727 m3/loc/an; urmează în ordine: America de Sud (50.256 m3/loc/an), America
de Nord (22.222 m3/loc/an), Africa (10.020 m3/loc/an), Asia (5.743 m3/loc/an) şi pe ultimul
loc Europa (5.302 m3/loc/an). Media mondială pe locuitor este de 10.804 m3/loc/an.
Cu toate acestea, chiar în
cadrul continentelor, apar
diferenţieri foarte mari, sau chiar
în cadrul aceleiaşi ţări
(Australia, America de Sud,
Africa, America de Nord etc.). În
acest sens se pot cita deşerturile
Sahara şi Kalahari din Africa,
deserturile centrale din Australia,
deşertul Atacam şi Podişul
Fig. 5. Resursele de apă ale Terrei raportate la numărul de Patagoniei din America de Sud,
locuitori (Ressources mondiales, 1992)
Podişul Mexicului şi Podişul
Marelui Bazin din America de Nord care sunt departe de indicele mediu continental al
disponibilului de apă.
9
Hidrologie
Continentul Europa are cel mai mare disponibil de apă dulce pe locuitor în sectorul
vestic al Peninsulei Scandinave, unde valoarea acestui indice este de peste 12 ori mai mare
decât media continentală. Media mai este depăşită doar de Europa Nordică şi Estică, în
regiunea muntoasă înaltă a lanţului alpino-carpato-balcanic şi în unele sectoare ale Europei
Occidentale. Valori apropiate de media continentală se găsesc în unele sectoare ale Europei
Vestice, peninsulele Iberică şi Italică. Valorile cele mai mici (de două-trei ori mai scăzute)
sunt specifice Europei Centrale; acest din urmă caz nu se explică prin lipsa resurselor de
apă, ci prin concentrarea masivă de locuitori, unde densităţile depăşesc adesea
valoarea de 200-300 loc/km2. Pe ţări, Norvegia are cel mai mare disponibil de apă
dulce pe locuitor, în timp .ce Ungaria se situează pe ultimul loc.
Resursele de apă ale râurilor din România sunt estimate la 37.000.000.000 m3/
an, ceea ce înseamnă că valoarea indicelui de disponibilitate pe locuitor este de
cca. 1.650 m 3 . Realitatea demonstrează că procentul creşte de 5 ori deoarece pe
teritoriul României trece şi Dunărea, care are un debit mediu anual la intrarea în ţară
de 5.300 m3 /s (170.000.000.000 m3 /an). Necesarul de apă în România a crescut de
la un total de 1,4 km3 în 1950 la 43 km3 în 2000 (tab.3). În aceeaşi perioadă,
furnizarea apei potabile a fost de 113 mil. m3/an în 1950 şi de 2,5 mld. m3/an în
1987.
10
Hidrologie
+11°C pe litoral si -4°C in Muntii Carpati iar precipitatiile medii anuale variaza intre 400
mm/an in Dobrogea si 1400 mm/an pe culmile inalte ale muntilor Carpati.
România dispune de o retea hidrografica cu o lungime de 78.905 km. Resursele
de apa din râurile interioare sunt de 40 miliarde m3, ceea ce reprezinta 20% din
resursele de apa ale fluviului Dunarea.
România are o resursa specifica din râurile interioare de 1.840 m3/loc.an si, din
acest punct de vedere, ocupa locul 13 in Europa.
Pe teritoriul tarii noastre se afla cursurile superioare si mijlocii ale unui numar
important de râuri care traverseaza frontiera de stat, iar râurile Tisa, Prut si Dunare
formeaza o parte a frontierei României.
Resursele de apă ale României sunt constituite din apele de suprafaţă – râuri,
lacuri, fluviul Dunărea – şi ape subterane. La nivelul anului 2005, aceste resurse de apă
(potenţiale şi tehnic utililizabile) prezentau următoarea distribuţie:
TOTAL RESURSE
Resursa teoretică 134.600.000
Resursa existentă potrivit gradului de amenajare a bazinelor hidrografice 40.398.001
11
Hidrologie
12
Hidrologie
13
Hidrologie
Problema de bază în cadrul bilanţului hidrologic este partajarea apei care cade
sub formă de precipitaţii, pe de o parte, apoi evacuarea şi scurgerea, pe de altă parte.
Prima ecuaţie generală a bilanţului hidrologic aparţine lui Perrault (1674):
P = E + Q,
unde:
P = ploaie;
E = evaporare şi transpiraţie;
Q = scurgere.
Dacă această ecuaţie este valabilă la scară globală, nu poate fi reală pe un ecart
de timp scurt. Există o stare latentă între momentul căderii ploii pe sol şi cel al
reapariţiei în ciclul hidrologic sub forma evaporării sau scurgerii. Formula
operaţională a bilanţului hidrologic trebuie să ţină cont de variaţiile sezoniere. În
acest caz ecuaţia practică valabilă în orice spaţiu devine:
P = E + Q + ΔR,
unde:
ΔR = variaţia rezervelor în apă. Rezervele în apă conţin, pe de o parte, apa
prezentă în partea superioară a solului, care asigură alimentarea cu apă a vegetaţiei
("rezerva hidrică", Ru), şi pe de altă parte rezerva hidrologică (Rh), care asigură
scurgerea (Cosandey, Robinson, 2000).
Întrucât volumul total de apă de pe uscat, suprafeţe oceanice şi atmosferă este
constant, doar distribuţia sa spaţială la momente diferite este variabilă, procesul
circulaţiei apei se consideră ca un sistem închis, motiv pentru care se mai numeşte şi
ciclu hidrologic (Şerban et al, 1989).
14
Hidrologie
Prin circulaţia ei în natură, apa efectuează un sistem de circuite, din care două
locale mai importante: local oceanic (sau oceanic) şi local continental (sau hidrologic).
15
Hidrologie
16
Hidrologie
mare al apei. El este mult mai complex decât cele locale, cuprinzându-le şi pe
acestea.
17
Hidrologie
18
Hidrologie
3
(Ώ-1xcm-1), iar pentru apa pură de
-8
4*10 (Ώ.-1 x cm -1).
Fig.13. Variaţia densităţii apei în funcţie de temperatură Densitatea. Reprezintă raportul
19
Hidrologie
dintre masă şi volum, la presiunea de 1 atm. şi temperatura de 4°C şi este egală cu unitatea (1
g/cm3; 1 kg/l).
Densitatea apei lichide creşte de la 0°C la 4°C, când atinge valoarea maximă, după care
coboară.
Tabel 4. Densitatea apei pure la diferite temperaturi
Temperatura °C Starea Densitatea kg/m-3
-2 Solidă 917,2
0 Solidă 917,0
0 Lichidă 999,8
4 Lichidă 1000,0
10 Lichidă 999,7
25 Lichidă 997,1
Vâscozitatea. Reprezintă
rezistenţa la curgere datorată frecării
interioare. Mai este denumită şi
vâscozitate dinamică (η); aceasta
variază odată cu temperatura având la
20°C o valoare egală cu 1 centipoise,
care la rându-i reprezintă a suta parte
dintr-un poise (după numele lui Fig. 14. Variaţia vâscozităţii în funcţie de temperatură
Poiseuille).
Proprietăţile fizice ale apei în stare solidă
Denumirea generică a apei în stare solidă este aceea de gheaţă. Ea cristalizează în
sistemul hexagonal şi prezintă următoarele caracteristici:
punct de topire: 0°C la presiunea de 760 mm Hg.;
masa specifică; 0,917 g/cm3;
căldura latentă de topire a
gheţii şi îngheţare a apei:
79,55 kcal/kg;
căldura specifică sub presiune
constantă: 0,5 kcal/kg/grad;
rezistenţa la rupere prin
compresiune: 35 kg/cm2;
rezistenţa la rupere prin
încovoiere: 20 kg/cm2; •
rezistenţa la forfecare: 10
20
Hidrologie
Proprietăţile chimice
Utilizarea apei pe scară industrială şi consum casnic este în funcţie de proprietăţile sale
chimice.
Reziduu fix. Reprezintă totalitatea substanţelor solide, minerale şi organice, existente în apă.
Acesta se obţine prin încălzirea apei la temperatura de 104,5°C în momentul când se
realizează evaporarea completă (se exprimă în mg/l).
Duritatea apei Reprezintă conţinutul de săruri de magneziu şi calciu existent în
soluţie. Aceste săruri pot fi carbonaţi, sulfaţi, cloruri. Se exprimă în grade de duritate
germane, franceze, engleze.
Duritatea apei variază în timp şi spaţiu în funcţie de acţiunea de dizolvare a rocilor
de către ape.
Un grad de duritate reprezintă 10 mg CaO sau 1,42 mg MgO la 1 1 de apă, adică 1 grad
german.
1 grad german = 17,9 grade franceze = 1,25 grade engleze.
Caracterizarea apelor după gradul de duritate:
foarte moi 0° - 4°;
moi 4° - 8°;
semidure 8°- 12°;
destul de dure 12°- 18°;
dure 18°-30°;
foarte dure >30°.
Apa potabilă nu trebuie să depăşească 12°. În acelaşi timp duritatea apei poate fi:
totală (suma sărurilor conţinute în soluţie);
permanentă (conţinutul de săruri solubile de calciu şi magneziu - sulfaţi, cloruri
etc. care nu dispar prin fierbere);
temporară (reprezintă diferenţa dintre duritatea totală şi cea permanentă care
este determinată de conţinutul de carbonaţi, care prin fierbere pierd dioxidul de
carbon şi precipită sub formă de carbonaţi insolubili, făcând să dispară această
duritate).
21
Hidrologie
22
Hidrologie
23
Hidrologie
6
Izofreate-izolinii ce unesc punctele de egala adancime ale panzei de apa subterana formata deasupra primului
strat de impermeabil de teren.
7
Hidroizohipse-izolinii exprimand cotele absolute ale suprafetelor apelor subterane .
24
Hidrologie
25
Hidrologie
26
Hidrologie
sunt mai mici. Un pamant ce contine apa capilara apare ca umezit. Apa capilara fierbe
la 100 oC si ingheata la-1 oC.
Apa gravitationala se gaseste in porii si spatiile mai mari din pamant pe care le umple
si se gaseste sub influenta fortei gravitationale, deplasandu-se in directia pantei
terenului. Se comporta ca orice apa libera, fierbe la 100 oC si ingheata la 0 oC in
conditii de presiune hidrostatica, transmite presiunea hidrostatica. Aspectul este de
pamant imbibat cu apa ; apa gravitationala formeaza depozite sau panze de apa
subterana.
Apa in stare solida – reprezinta apa gravitationala care ingheata la 0 oC trecand in
stare solida, ceea ce duce la crestere in volum si, implicit, la marirea golurilor din
pamant.
27
Hidrologie
ΔH
H 1 − H 2 = ΔH . Deci i =
l
C
oeficientul de filtratie (K), se determina fie
pe baze experimentale, fie prin calcul din
legea lui Darcy ( cantitatea de apa ce se
deplaseaza prin sectiunea transversala a
unui strat de teren este direct
proportionala cu suprafata, cu presiunea si
K = c ⋅ d c2 (0,70 + 0,30 ⋅ t ) m
24h
in care c – un coeficient care tine seama de gradul de porozitate al solului ; dc –
reprezinta diametrul granulelor solului ; t – timpul .
subteran va fi : Q = K ⋅i ⋅ A (m 3
/ 24h )
28
Hidrologie
Intre cele doua zone de saturatie diferita exista o suprafata de separatie care poarte
denumirea de nivel freatic, apa din zona de saturatie fiind cunoscuta sub denumirea de
29
Hidrologie
apa freatica. Partea superioara a apelor freatice sau a unui strat acvifer se numeste nivel
hidrostatic.
Apele de tip freatic sunt apele subterane care au legaturi permanente cu suprafata
solului si se clasifica in:
a) ape suprafreatice, existente in straturile superioare ale terenului, prezenta lor
fiind conditionata de fenomenele meteorologice ;
b) ape freatice, reprezentate de straturile continuie si permanente de apa situate
deasupra straturilor impermeabile ;
c) ape fara presiune, ape de provenienta freatica captata intre straturi de teren
impermeabil sub forma unor panze continui, fara presiune, fara caracter
ascensional.
Staturile acvifere libere, adica apele freatice reprezinta primul strat al apelor
subterane cu importanta in hidrologie deoarece reprezinta legatura apelor subterane cu
cele de suprafata.
Fig. 6. Strat acvifer captiv cu caracter prins intre doua orizonturi impermeabile,
ascensional (a) sau artizanal (b).
iar alimentarea cu ape superficile se face
doar pe o suprafata redusa, stratul se
considera captiv . Deoarece intre zona de alimentare si zona de drenare exista diferenta
de nivel apa existenta in strat este sub presiune . Evident, in cazul unui foraj, stratul
acvifer se ridica spre nivelul hidrostatic. Nivelul pâna la care se ridica apa straturilor
acvifere captive, in foraje, datorita presiunii hidrostatice, poarta denumirea de nivel
piezometric.
30
Hidrologie
In lipsa legaturii hidraulice intre apele raurilor si cele freatice, raporturile dintre straturile
acvifere si rauri pot fi de mai multe feluri :
a) stratul acvifer este la un nivel superior si alimenteaza raul ;
b) stratul acvifer este la aceelasi nivel cu raul si alimentarea se face reciproc ;
c) stratul acvifer se gaseste la un nivel inferior nivelului din rau si alimentarea se
face din rau;
d) in zona meandrelor raului, uneori raul primeste apa din stratul freatic pe de o
parte iar pe de alta o cedeaza stratului freatic aflat pe malul opus .
O forma de legatura intre apele freatice si suprafata terenului o reprezinta izvoarele
care sunt iesiri concentrate de apa subterana, intalnite in mod deosebit in zone de munte
si de deal. Legaturile dintre apele subterane si zona uscatului se fac intr-un mod deosebit
in zonele de carst, modificand fisurile si grotele calcarelor, formand adevarate rauri
subterane (bazinele Crisurilor, Ariesului, Bega, Motrului, Dambovita, Ialomita)
31
Hidrologie
NOTIUNI DE HIDROGRAFIE
4.
Bazinul hidrografic
32
Hidrologie
33
Hidrologie
A(km 2 )
bazinului hidrografic şi lungimea sa, cu ajutorul formulei bmediu = . Lăţimea medie
L(km)
a unui BH serveşte la prognoza viiturilor şi a amplitudinii lor: cu cât lăţimea medie este
mai mică cu atât forma bazinului este mai alungită şi timpul de concentrare a viiturilor
este mai mare.
Pentru studiul unui BH, o importanţă deosebită o are modul în care se compune
suprafaţa sa. In fig. 2 se prezintă un bazin hidrografic, cu văi şi cursuri de ape, sub-
bazinele componente, modul de realizare a graficului de dezvoltare a suprafeţei sale de la
izvor până la vărsare, precum şi graficul circular de compunere a suprafeţelor. Începând
de la izvorul râului, notat cu A, râul primeşte mai mulţi afluenţi pe partea dreaptă a
cursului, ale căror sub-bazine au fost notate cu 2' şi 4', iar pe cei din stânga cu sub-
bazinele 1' şi 3'. In afara afluenţilor, cursul principal al râului are suprafeţe proprii ale
bazinului de recepţie notate, în stânga cursului cu 1,3,5 şi în dreapta cu 2,4,6.
Se planimetrează fiecare sub-bazin precum şi suprafeţele proprii şi se verifică
dacă însumarea lor dă valoarea suprafeţei totale a BH.
34
Hidrologie
35
Hidrologie
PBH Acerc
dar Acerc = π ⋅ Rc , R c = , iar Lc = 2π ⋅ Rc
2
kc =
Lcerc π
Deci
Acerc Acerc
Lc = 2π =2 π2⋅ =2 π⋅A
π π
1 PBH 1 PBH
kc = ⋅ dar = 0,282, deci k c = 0,282 ⋅
2 π Acerc 2 π Acerc
9
Izocronele - izolinii care unesc puncte de pe un bazin în care scurgerea lichidă ajunge în aceeaşi unitate de timp
36
Hidrologie
Cu cât valoarea acestui coeficient este mai mare cu atât BH are forma mai puţin alungită
şi se vor înregistra amplitudini mari ale viiturilor.
coeficientul sau indicele de asimetrie (a), care se stabileşte în funcţie de suprafeţele
situate la stânga sau la dreapta văii sau râului principal şi se exprimă cu ajutorul
relaţiei:
Astg − Adr 2( Astg − Adr )
a= =
Astg + Adr A
2
Tipurile de bazine
Bazinele hidrografice, cu toată marea lor varietate, au fost grupate în 5 tipuri (Buta,
1983):
Tipul I, include bazinele hidrografice dezvoltate mai mult în cursul mijlociu: Crişul
Negru, Trotuş, Someşul etc.
Tipul II, unde bazinele hidrografice se dezvoltă în cursul superior: Jiu, Ialomiţa,
Buzău etc.
Tipul III, unde bazinele hidrografice se dezvoltă în cursul inferior: Argeş, Someşul Mic
etc.
Tipul IV, este caracteristic bazinelor hidrografice dezvoltate uniform: Arieş, Vedea,
Crişil Alb, Bega etc.
Tipul V, este tipic pentru bazinele care se îngustează în cursul mijlociu: Olt, Târnava
Mare etc.
Clasificarea de faţă este destinată a avea scopuri practice deoarece, în funcţie de
dezvoltarea bazinelor, se pot desprinde câteva caracteristici ce privesc geneza şi
dezvoltarea viiturilor:
- bazinele dezvoltate uniform, pe toată lungimea lor, nu generează viituri bruşte ci
numai creşteri progresive şi atenuări treptate;
- bazinele dezvoltate în cursul inferior favorizează scurgerea bruscă deoarece
apele din precipitaţii se vor aduna rapid la ieşirea din bazin;
- bazinele dezvoltate mult în cursul superior vor genera viituri a căror amploare va
scădea cu cât se apropie de cursul inferior.
37
Hidrologie
H max + H min
H mediu =
2
38
Hidrologie
k a (%) =
∑ a(lacuri, balti, mlastini ) ⋅ 100
A
39
Hidrologie
Suprafata
Nr.crt. Bazin/Spatiu hidrografic 2 %
(Km )
1. Somes Tisa 22.380 9,43
2. Crisuri 14.860 6,26
3. Mures 28.310 11,93
4. Banat 18.393 7,74
5. Jiu 16.713 7,05
6. Olt 24.050 10,14
7. Arges Vedea 21.479 9,04
8. Ialomita Buzau 23.874 10,05
9. Siret 28.116 11,85
10. Prut 20.267 8,53
11. Dunare, Delta Dunarii, SH Dobrogea + 18.949+ 7,98
ape costiere 1130
TOTAL Romania + ape costiere 237.391+ 1130 100
40
Hidrologie
de râuleţe cu bazine reduse, spre deosebire de zonele de şes unde există condiţii minime
de formare a unor râuri cu lungimi mai mari.
După lungimea pe teritoriul României, cele mai mari cursuri de apă sunt : Prutul şi
Mureşul (716 km), Oltul (698 km), Siretul (592 km), Ialomiţa (414 km), Someşul (345
km), Jiul (348 km), Argeşul (339 km).
41
Hidrologie
42
Hidrologie
Cel mai mare lac de acumulare din bazin este Vidraru cu o capacitate de 465
mil.m3 destinat producerii de energie electrică, acumulare care a fost inaugurată în anul
1965. Densitatea reţelei hidrografice este 0,36 km/km2 în medie şi densitatea maximă
peste 1,40 km/km2; variind între 0,67 km/km2 în partea superioară, 0,51 km/km2 în
partea centrală şi 0,30 km/km2 în partea inferioară a bazinului.
43
Hidrologie
44
Hidrologie
45
Hidrologie
46
Hidrologie
47
Hidrologie
48
Hidrologie
Râul Mureş, afluent al Tisei, îşi colectează principalele ape din lanţul vulcanic al
Carpaţilor Orientali, din Podişul Transilvaniei, din estul şi sudul Carpaţilor Apuseni şi din
versantul nordic al ramurii Carpaţilor Meridionali de la vest de Olt. Cumpăna apelor
bazinului traversează mai multe unităţi şi subunităţi de relief cu caractere fizico -
geografice specifice, despărţindu-l de numeroase bazine hidrografice importante.
Bazinul hidrografic al Mureşului are o suprafaţă de aproximativ 29.500 km2, iar
râul Mureş are o lungime totală de 749 km, din care pe teritoriul României 27.920 km2 şi
respectiv 718 km lungime, fiind în acest fel al treilea ca mărime între râurile şi bazinele
hidrografice din România.
Străbate regiuni de munte (25%), de podiş (55%) si de câmpie (25%). Are o
direcţie de curgere S-E, N-V, apoi spre V, S-S-V, E-V pe tot parcursul sau. Formează un
spectaculos defileu între Topliţa şi Deda lung de 50 km şi lat de 100 - 80 m. Panta
reliefului variază de la 2,7 ‰ în depresiunea Giurgeu, 20-25 ‰ în munţii vulcanici, 0,5
‰ în podişul Transilvaniei, la 0,3 ‰ în câmpie.
Principalii afluenţi sunt: Comlod, Luduş, Arieş, Târnava, Ampoi, Sebeş, Cugir,
Strei.
1. Mureşul superior – ce cuprinde Depresiunea Giurgeului si Defileul Topliţa-Deda
(110 km);
2. Mureşul mijlociu – axat pe zona centrală a Podişului Transilvaniei, între Deda si
Alba Iulia (266 km);
3. Culoarul Mureşului inferior – cuprins între Munţii Apuseni, Carpaţii Meridionali şi
Munţii Banatului, între Alba Iulia şi Lipova (225 km).
4. Muresul inferior – din Câmpia de Vest, între Lipova şi Ungaria (graniţa), 117 km.
El străbate câmpia Tisei de est, centrul Munţilor Bihor, Podişul Bistriţei Ardelene,
Munţii Hăşmaş, Munţii Harghita, Dealurile Odorheiului, Podişul Târnavelor, Munţii Cibin,
Vestul Munţilor Lotru, Munţii Sebeşului, Munţii Retezat, Munţii Godeanu, Munţii Ţarcului,
Munţii Poiana Ruscă, Dealurile Lipovei, Câmpia Tisei de Est.
Bilanţul hidrologic este variat. Luna cu scurgere maximă este aprilie, iar scurgerea
cea mai redusă este iarna. Scurgerea minimă se realizează iarna, în cursul superior, şi
vara-toamna, în cursul inferior.
Mureşul primeşte numeroşi afluenţi, dintre care, cei mai importanţi au suprafeţe
de bazin de 100 – 1.900 km2. Aceşti afluenţi sunt: Topliţa, Răstoliţa, Gurghiu, Arieş,
Pârâul de Câmpie, Târnava, Sebeş, Cugir, Râul Mare, Strei, Cerna.
49
Hidrologie
50
Hidrologie
Râul Someş îşi are izvoarele în România, străbate România (376 km) şi Ungaria
(51 km) şi se varsă în râul Tisa, în Ungaria. Râul Someş are două izvoare în Carpaţii
Orientali şi anume Someşul Mare, care izvorăşte din Munţii Rodnei şi curge spre sud-vest,
şi Someşul Mic, care izvorăşte din Munţii Apuseni (pârâurile Someşul Cald şi Someşul
Rece) şi curge spre nord-est. Lungimea râului Someş, incluzând Someşul Mare, este de
376 km şi suprafaţa totală a bazinului de 15.217 km2 pe teritoriul ţării noastre. Lungimea
râului Someşul Mare este de 130 km şi suprafaţa totală a bazinului de 5.033 km2.
Lungimea râului Someşul Mic este de 178 km şi suprafaţa totală a bazinului de 3.773
km2. Someşul Mic străbate (în regim canalizat) oraşul Cluj-Napoca şi este denumit
Someşul Cald până la confluenţa cu Someşul Rece în acumularea Gilău. Someşul Mare şi
Someşul Mic străbat rapid zona montană pentru a se întâlni în vecinătatea micului oraş
Dej. De aici, Someşul urmează un curs în zig-zag în direcţie nord-vest, străbătând
Câmpia Someş şi primind câţiva afluenţi mici şi câteva pâraie. Reţeaua hidrografică a
râului Someş include un număr de 403 cursuri de apă codificate, cu o lungime totala de
5.528 km, (reprezentând 7% din lungimea totală a râurilor interioare).
Scurgerea maximă se înregistrează în perioada de primăvară (30 – 50 %) şi vară
(25 – 40 %).
Someşul primeşte ca afluenţi principali:
51
Hidrologie
Someşul Mare (L = 130 km, F = 5.033 km2), Lăpuş (L = 119 km, F = 1.875 km2),
Şieu (L = 71 km, F = 1.818 km2), Almaş (L = 68 km, F = 813 km2), Someşul Mic (L =
178 km, F = 3.773 km2).
52
Hidrologie
Crişul Negru şi Crişul Alb, care se unesc două cate două pe teritoriul Ungariei, formând
un singur curs care confluează cu Tisa.Poziţionarea pe hartă a bazinului Crişurilor.
Suprafaţa totală a bazinului este de 25.537 km2 din care 14.860 km2 pe teritoriul
României (6,3% din suprafaţa ţării), repartizaţi astfel pe bazine hidrografice: Ier 1392
km2 , Barcău 2025 km2, Crişul Repede 2973 km2 , Crişul Negru 4230 km2 , Crişul Alb
3911 km2 .
Bazinul hidrografic Crişuri cuprinde suprafeţe din judeţele Satu- Mare, Sălaj, Cluj,
Hunedoara, Arad şi Bihor.
Bazinul hidrografic Crişuri cuprinde un număr de 365 cursuri de apă codificate,
lungimea reţelei hidrografice fiind de 5785 km (7,3% din lungimea totală a reţelei
hidrografice a ţării şi o densitate de 0,39 km/km²). În cuprinsul bazinului se disting 3
zone geomorfologice: munţi (în proporţie de 38%), dealuri (20%), câmpie ( 42%),
eşalonate în ordine de la est la vest.
Zona de munte se încadrează în marea unitate a Carpaţilor Apuseni şi este
reprezentată prin munţi înalţi de 1600 - 1800 m (Munţii Bihorului), mijlocii de 800-1200
m (Munţii Metaliferi) şi mărunţi de 600-800 m (Munţii Zarand, Codru, Pădurea Craiului,
Plopiş), despărţiţi prin depresiuni (Brad, Halmagiu, Huedin, Gurahonţ, Beius, Borod) şi
teritorii joase colinare ce pătrund adânc în munţi ca niste golfuri de câmpie. Relieful
acestei zone apare fragmentat fie de văi adânci şi înguste cu versanţi împăduriţi (Munţii
Bihorului, Zarand), fie de văi în formă de chei cu pereţi abrupţi în regiunile calcaroase
(Munţii Metaliferi, Pădurea Craiului), fie de văi largi în zona munţilor mărunţi. Zona
dealurilor formează o treaptă mai joasă şi îngustă la poalele munţilor, cu înalţimi de 250
- 650 m, cu văi largi şi terase. Astfel sunt dealurile Pădurii Craiului între Crişul Negru şi
Crişul Repede, dealurile Ghepeşilui între Crişul Repede şi marginea muntilor Plopiş, zona
dealurilor cu aspect de platformă străbătută de râul Barcău.
Zona de câmpie face parte din marea unitate a campiei Tisa. Este o arie de
aluvionare intensă, străbătută de ape curgătoare cu direcţia est - vest. Râurile cu albii
abia schiţate fac meandre, unele dintre ele părăsite.
Din punct de vedere climatic bazinul Crişurilor se încadrează în tipul de climat
panonic, caracterizat prin întâlnirea mai multor influenţe - mediterană, baltică şi
continentală - cu temperatura medie de 10° C (mai ridicată decat media ţării), cu
precipitaţii bogate şi bine distribuite. Se remarcă diferenţieri de climat din cauza etajării
pe zone de altitudine a reliefului. Ier este ultimul afluent de dreapta a Barcăului în care
se varsă, pe teritoriul Ungariei la 9 km de graniţă. Drenează depresiunea cu acelaşi nume
din direcţia Carei spre sud-vest. Afluenţii principali sunt : Chechet, Santău, Zimoiaş, Rat
şi Salcia.
Barcău drenează partea sud-vestică a depresiunii Şimleului. Îsi are obarşia în
platoul calcaros de sub Ponor (977 m) din apropierea satului Tusa. Dupa ce străbate
53
Hidrologie
54
Hidrologie
5. APELE CURGĂTOARE
O parte din apa din precipitaţii sau din legăturile cu apele subterane (izvoare) se
concentrează în anumite denivelări existente la suprafaţa pământului după care urmând
legea gravitaţiei se deplasează în sensul pantei formând apele curgătoare.
Apele curgătoare de suprafaţă pot fi clasificate în:
ape nepermanente – alimentate de precipitaţii, nedefinite ca formă, neînsemnate
şi neregulate care urmează suprafaţa înclinată a unui teren (apele de şiroire,
torenţii);
ape permanente – au originea din apele subterane, din topirea gheţarilor sau
zăpezilor permanente sau dintr-o apă stătătoare şi au un caracter al scurgerii
permanent, în majoritatea timpului (pâraie, râuri, fluvii).
Apele de şiroire
nu au un curs individualizat, după fiecare ploaie îşi formează un nou drum;
mărimea apei de şiroire depinde de cantitatea de precipitaţii căzută şi de
intensitatea ploii;
determină eroziunea terenurilor şi transportă aluviuni de pe versanţii formelor de
relief pozitive;
Torenţii
iau naştere, de regulă, pe urmele lăsate de apele de şiroire, în cazul unor ploi
repetate şi de intensitate mare;
activitatea cea mai intensă are loc în cazul ploilor torenţiale sau primăvara la
topirea zăpezilor;
albia evoluează continuu, se individualizează, formându-se la partea superioară
un bazin de recepţie, un canal de scurgere şi un con de dejecţie în regiunea
inferioară.
au efecte mecanice asupra terenului, maximum în zona de recepţie.
Pâraiele, râurile, fluviile
pâraiele sunt cele mai mici unităţi de cursuri de ape curgătoare cu caracter
permanent.
râurile sunt cursuri de apă naturală curgătoare, permanente, rezultate din unirea
a două sau mai multe pâraie; ocupă văi şi albii prin care curg urmând linia de
pantă din zonele de altitudine ridicată către zonele de mică altitudine.
55
Hidrologie
56
Hidrologie
Limanurile reprezintă văi largi situate la gura de vărsare a unui râu in mare care au
fost invadate de apele marine si apoi separate de acestea prin cordoane litorale formate
din depunerile si acumulările succesive de aluviuni.
Se întâlnesc :
- limanurile fluviatile constituit dintr-un lac format la confluenţa dintre două râuri
atunci când zona în care afluentul şi-a barat drumul de curgere prin depuneri de
aluviuni in zona de confluenţă. Limanuri fluviatile se întâlnesc mai frecvent in
Câmpia Romana, in special de-a lungul Dunării, Ialomiţei, Buzăului, ca de
exemplu Jirlău, Amara, Balta albă sau pe bordura vestica a Dobrogei, cum sunt
Gârliţa sau Oltina;
- limanuri fluvio-maritime situate la vărsarea unui râu in mare atunci când zona de
vărsare este barată de cordoane de aluviuni depuse succesiv de mare sau chiar de
râu. Limanurile fluvio-marine se formează la mările fără maree. Au forme alungite
iar lungimea si adâncimea lor creste in aproprierea barajului. Se întâlnesc mai
frecvent limanuri fluvio-maritime pe ţărmul nordic al Marii Negre şi pot fi
exemplificate prin Limanul Nistrului sau Limanul Niprului.
Delta este o forma de relief litoral in zona de vărsare a unei ape curgătoare intr-un
lac, in mare sau ocean, care ia naştere atunci când procesul acumulării aluviunilor aduse
de apa curgătoare predomina asupra procesului spălării acestora de către maree, curenţi
litorali si valuri .
Condiţiile care favorizează formarea Deltei sunt : existenta unui şelf întins cu panta
redusa, a unui curs de apa care aduce o cantitate foarte mare de aluviuni si lipsa
mareelor sau existenta unor maree slabe.
Procesul de acumulare al aluviunilor are loc datorita scăderii vitezei de scurgere a
cursului de apa si a procesului de floculaţie, a particulelor fine sub acţiunea apei de mare
(concentrarea particulelor fine dintr-o suspensie sau dintr-o soluţie coloidala, in particule
mai mari care datorita greutăţii mai mari căpătate, se depun).
Datorita pantei reduse de curgere, in delta are loc despărţirea cursului de apa in
braţe, dispuse in general sub forma de triunghi, cu vârful in amonte, formă ce aminteşte
de cea de a patra litera din alfabetul grecesc ∆ (delta), de unde îi provine şi numele.
Pornind de la modul in care se formează, deltele au tendinţa de a avansa in mare
cucerind noi suprafeţe de teren in dauna acesteia, datorita cantităţilor însemnate de
aluviuni care se depun. Numai Dunărea, spre exemplu, transporta in medie, atunci când
cursul sau era liber, fără baraje, anual cca. 67,5 milioane tone de aluviuni in suspensie,
care de regula, se depun majoritar in zona de vărsare determinând înaintarea uscatului
in mare. Cea mai rapida înaintare se înregistrează in dreptul deltei secundare a braţului
Chilia, care, anual înaintează in mare cu cca. 400-600 m.
In lume întâlnim la aproape toate fluviile si râurile mari delte in zona de vărsare in
mare, acestea prezentându-se sub forme diferite, printre care putem aminti:
57
Hidrologie
58
Hidrologie
Vârsta si originea acestui colt de ţara au preocupat foarte mult o serie de cercetători,
începând cu informaţiile furnizate de Pliniu cel bătrân, Ptolemeu, Strabon si istoriograful
grec Herodot.
Este sigur, după cercetările moderne, ca Delta Dunării îşi are începuturile cu 13
milenii în urma, fiind produsul îngemănat al mişcărilor tectonice si al unor agenţi următori
situaţi in aluviunile Dunării combinate cu acţiunea valurilor si a curenţilor marini.
Se presupune ca evoluţia geologica a Deltei ar fi constituita din trei faze succesive :
- faza I-a corespunzătoare terţiarului, regiunea Deltei si a complexului Razelm
reprezentau depresiuni acoperite de apele marine si care comunicau intre ele
printr-un canal situat pe actuala vale Sarinasuf-Murighiol ;
- faza II-a corespunzătoare Quaternarului, epoca diluviului, prezintă o ridicare
înceata a terenului care iese de sub apele marine, iar cuvetele acestor depresiuni
rămân sub forma unor lacuri sărate. In aceasta perioada Delta, ca atare, nu exista
iar Dunărea se vărsa in mare printr-un singur braţ de-a lungul faliei Dobrogei,
situat probabil pe traseul actualului braţ Sfântul Gheorghe ;
- faza a III-a corespunde perioadei in care se înregistrează o noua tasare a
uscatului, fără ca aceasta tasare sa asigure legătura apelor prin canalul Sarinasuf-
Murighiol. In acesta perioada s-au format golfurile si limanurile Deltei prin
depunerea, in timp, a loessului.
Intr-o definire schematica Delta Dunării este rezultatul interacţiunii proceselor fluvio-
marine, petrecute cel mai devreme in Quaternar, desfăşurate pe un fundament
epirogenetic negativ. Fiecare dintre aceşti factori majori, fluviul si marea, sau influenţat
fiecare după caracteristicele lor şi au contribuit la procesul general de formare si de
evoluţie a deltei. Marea Neagra a avut un rol decisiv datorita oscilaţiilor de nivel, in
perioada formarii Deltei.
Un alt factor, cu un rol major, in formarea Deltei este reprezentat de tectonica locala
care a determinat si influenţat contribuţiile fluviului si a marii.
In acelaşi timp acumulările de aluviuni aduse de fluviu cat si aportul nisipului
transportat de curenţii marini au avut si ele o contribuţie majora in formarea Deltei. Cele
trei braţe dunărene, Chilia, Sulina si Sfântul Gheorghe, împart delta in trei mari ostroave
complexe : Letea, Sfântul Gheorghe si Dranov. Suprafaţa acestora e brăzdata de
numeroase braţe secundare, gârle sau canale trasate artificial (rezultate prin rectificarea
unor gârle) care leagă fluviul cu numeroasele lacuri si mlaştini din interior. Lacurile cele
mai cunoscute sunt Fortuna, Gorgova, Matiţa, Merheiul, Isacova, Roşu, Puiu, Rosuleţ.
Partea sudica a Deltei Dunării aparţine complexului lacustru Razelm-Sinoe, compus din
unităţile lacustre Razelm, Babadag, Goloviţa, Zmeica, Sinoe si Tuzla.
Bogăţiile Deltei Dunării sunt reprezentate de peşte, stuf, producţia agricola vegetala
si animala dar in mod deosebit se distinge atracţia turistica a zonei pentru care vor trebui
unele perfecţionări ale condiţiilor de cazare transport si agrement.
59
Hidrologie
***
Mai multe râuri ce se varsă unul în altul formează un sistem de râuri. Sistemul de
râuri sau fluviatil poate fi:
- independent – îşi varsă apele direct într-un lac, mare, ocean: Casimcea, Taiţa,
Teliţa.
- dependent – îşi varsă apele în alte râuri: Mureş, Siret, Bârlad.
În ţara noastră s-a stabilit un sistem de ierarhizare ţinând cont că majoritatea râurilor
se varsă intr-un singur colector, Dunărea. În acest sens toate râurile care se varsă în
Dunăre sunt râuri de ordinul I (Siret, Prut, Olt etc.), afluenţii acestora (Buzău, Trotuş,
Olteţ etc.) sunt de ordinul II, afluenţii râurilor de ord. II devin râuri de ord. III s.a.m.d.
Totalitatea unităţilor hidrografice dintr-un bazin de recepţie (sistemele de râuri de
pe un teritoriu, cursuri permanente şi temporare, lacuri naturale şi mlaştini) formează
reţeaua hidrografică.
Tipuri de reţele hidrografice:
- dendritic – cuprinde râurile care au reţeaua
asemănătoare cu un arbore, cu ramurile
ramificate; afluenţii râului principal se varsă sub
un unghi ascuţit (râul Bârlad între Vaslui şi
Tecuci);
- fluat – propriu râurilor care curg prin văile
aşezate între două masive muntoase; cursul
râului colector este mai drept iar afluenţii care
provin de pe versanţii laterali ai văii se varsă
direct în râul principal sub un unghi cuprins intre
Fig. 2 Reţea hidrografică
600 şi 900 (Lotru, Bistriţa);
- radiar – se întâlneşte în zonele în care cumpăna apelor dintre două bazine alăturate
prezintă o porţiune mai ridicată de unde pornesc cursuri de apă în toate direcţiile (în
zona munţilor Căliman şi Harghita).
- Lungimea râului;
- Coeficientul de sinuozitate;
- Ramificarea râului;
- Profilul longitudinal.
60
Hidrologie
11
talveg – linia ce uneşte punctele de cea mai mare adâncime situate pe cursul unui râu.
61
Hidrologie
62
Hidrologie
- albiile râurilor de munte, mai drepte, cu multe fragmente din roca pe care au
înfrânt-o;
- albiile râurilor de şes, cu forme sinuoase, cu scăderea pantei longitudinale,
scăderea vitezei de scurgere a apei.
În evoluţia lor, albiile râurilor dau naştere unor formaţii de albie: plajele, care iau
naştere lângă maluri (în special, cele convexe), alcătuite din depuneri de nisip; praguri
transversale, care apar în puncte de inflexiune ale albiei, adică acele locuri unde se
înregistrează treceri de la o curbă a albiei într-un sens la o curbură în sens opus; bancuri
de nisip care apar pe cursul unui râu datorită prezenţei unor obstacole în faţa cărora se
depun aluviunile care cresc în timp şi ajung la sfârşit să se transforme în insule.
Totalitatea proceselor prin care albiile râurilor se schimbă este cunoscut denumirea de
procese de albie.
Dacă facem o secţiune în albia
unui râu cu un plan
perpendicular pe direcţia de
curgere a apei, obţinem profilul
transversal al râului respectiv
(fig 2). Profilul transversal este
limitat la partea sa inferioară de
fundul albiei iar lateral de
Fig. 2 Profil transversal printr-un râu
malurile albiei.
Din profilul transversal se
disting:
Nivelul maxim – nivelul până la care se ridică apa râului în albie în cazul apelor mari;
Nivelul minim – nivelul cel mai scăzut ce se înregistrează în albiea râului în
perioadele de secetă;
Nivelul mediu – media nivelurilor apelor unui râu într-o anumită perioadă (1 an);
Suprafaţa secţiunii transversale a albiei - care poate fi măsurată până la nivelul
maxim al apei, până la nivelul mediu sau minim;
Suprafaţa activă a apei curgătoare - în care se poate pune în evidenţă mişcarea apei
în toate punctele secţiunii. Se
caracterizează prin următoarele
elemente morfometrice (fig. 3):
63
Hidrologie
Ω
râului (B): Hmediu = ;
B
- perimetrul udat – lungimea liniei fundului între limitele apei, este format din
segmente de dreaptă reprezentând ipotenuzele triunghiurilor dreptunghice care au
catetele reprezentate de distanţele dintre două verticale alăturate; relaţia de
calcul:
- raza hidraulică este un element imaginar lşi exprimă raportul dintre suprafaţa
Ω
secţiunii active (Ω) şi perimetrul udat (P): R = ; pentru fluvii sau râuri mari a
P
căror lăţime depăşeşte mult adâncimea medie, raza hidraulică poate fi înlocuită cu
adâncimea medie.
- coeficientul de rugozitate – au fost determinate pentru diferite tipuri de albii (tabel
1).
- Secţiunea totală de scurgere (Ω) se determină pe baza planimetrării secţiunilor
elementare ω1, ω2, ω3,… ωn , sau analitic cu ajutorul relaţiei:
h1 h + h2 h + hn h
Ω = b1 + b2 1 + ... + b n −1 n −1 + bn n
2 2 2 2
- Secţiunea moartă sau inactivă – in care mişcare apei este foarte redusă sau apa
stagnează.
64
Hidrologie
P1 = G sinα
P2 = G cosα
Forta P1 care provoacă deplasarea picăturii de apă pe planul înclinat ar trebui să
imprime acesteia o mişcare uniform accelerată, lucru care ar provoca viteze sporite ale
râurilor de la izvor spre vărsare. În realitate coeziunea dintre moleculele de apă precum
şi frecarea dintre picătura de apă şi teren apropie această mişcare de una uniformă.
Coriolis a demonstrat că dacă două corpuri în natură se află în mişcare, unul în
raport cu celălalt, atunci la cea de-a doua mişcare i se aplică o acceleraţie suplimentară
perpendiculară pe direcţia sa de deplasare care modifică mişcarea acestuia. În cazul
nostru Pământul efectuează o mişcare de rotaţie de la vest spre est şi atunci asupra
maselor de apă aflate în mişcare, în raport cu mişcarea Pământului, acţionează
suplimentar forţele lui Coriolis, care abat aceste mişcări spre dreapta în emisfera nordică
şi spre stânga în emisfera sudică. Această abatere spre dreapta o întâlnim în cazul
râurilor din emisfera noastră, la care se înregistrează modificări ale pantei secţiunii
transversale spre malul drept unde se exercită presiuni mai mari şi ca o consecinţă
eroziuni şi mai puternice. Datorită acţiunii acestor forţe şi a consecinţelor ei se poate
vedea în emisfera nordică că râurile au malul drept mai înalt şi o tendinţă la râuri de
curgere spre dreapta.
65
Hidrologie
Pe cursurile de ape se întâlnesc în multe cazuri coturi sau meandre care dau
râurilor o formă de arc de cerc şi unde datorită mişcării apei se naşte o forţă centrifugă
m ⋅ v2
dată de relaţia C = în care C – reprezintă forţa centrifugă; m – masa apei; v –
R
viteza de deplasare a apei în râu; R – raza de curbură a meandrului.
m ⋅ v2
c v2
tgα = = R = în care: g – acceleraţia gravitaţională; h = l x tg α
m⋅g m⋅g R ⋅g
Toate aceste forţe acţionează concomitent asupra apei râurilor.
66
Hidrologie
superficial din râuri prezintă o particularitate şi anume, este convergent spre mijlocul
râului ceea ce determină existenţa unui cumul de apă în zona de convergenţă şi, în
consecinţă, ridicarea nivelului apei în acel loc (fig. 6)
Curentul superficial convergent determină existenţa a doi curenţi de profunzime
circulari, ce apar în mod natural în secţiune sub forma unor curenţi divergenţi (fig. 7). La
râurile cu adâncimi mai mari şi cu viteze de deplasare relativ mari ale apei se semnalează
şi prezenţa unor curenţi de profunzime convergenţi, care sunt împinşi de la maluri spre
mijlocul apei (fig. 8)
67
Hidrologie
12
Mira hidrometrică şi alte instalaţii hidrometrice pentru măsurarea şi înregistrarea nivelurilor vor fi prezentate la laborator.
68
Hidrologie
nivelul planului „0” al mirei (fig. 1). Ambele planuri de referinţă se stabilesc în raport faţă
de un reper de nivelment situat în apropiere faţă de care se efectuează periodic
măsurători de control.
Valoarea citită la un moment dat de observator la mira hidrometrică sau nivelul
determinat la un moment dat reprezintă un nivel instantaneu, corespunzător momentului
citirii. În calculele hidrologice nu se pot folosi valorile de nivel instantaneu ci se lucrează
cu valori ale nivelului mediu sau cu valori extreme: nivel maxim sau nivel minim.
Calculele pornesc de la determinarea valorii nivelului mediu zilnic (2 măsurători la orele 7
şi 19 dacă variaţiile nivelului au fost mici sau mai multe măsurători dacă variaţiile
nivelului sunt mari).
Calculul nivelului mediu se face prin:
- metoda analitică;
- metoda grafoanalitică;
- metoda grafomecanică.
Metoda analitică constă în calcularea mediei aritmetice a valorilor de nivel măsurate
într-o zi şi se aplică atunci când înregistrăm variaţii mici de nivel ce nu depăşesc 10 %
din amplitudinea anuală.
Metoda grafoanalitică se aplică atunci când, într-o zi, s-au efectuat mai multe
măsurători de nivel, deci variaţiile de nivel au fost mari şi, pe baza măsurătorilor
efectuate la miră, prin interpolare, se calculează nivelele la intervale de 2-3 ore, se
calculează pentru ziua respectivă valoarea nivelului mediu făcând media aritmetică a
tuturor valorilor de nivel extrase.
Metoda grafomecanică presupune realizarea pe baza măsurătorilor făcute a graficului
orar sau la intervale de 2 sau 3 ore a variaţiei nivelurilor, planimetrarea suprafeţei
acestui grafic şi apoi împărţirea suprafeţei planimetrate la bază (durata celor 24 ore).
Atât suprafaţa cât şi baza se exprimă la aceeşi scară. Acest cât va exprima înălţimea
medie a figurii planimetrate, adică nivelul mediu din ziua respectivă.
Cu ajutorul nivelelor medii zilnice se pot calcula celelalte niveluri caracteristice:
nivelul mediu lunar şi nivelul mediu anual.
n
∑h mediu zi ln ic
Hmediu lunar = 1
n
12
∑H mediu lunar
Hmediu anual = 1
12
Valorile de nivel maxim şi minim lunar şi anual se extrag din şirul de valori
instantanee, notându-se data la care s-a înregistrat nivelul respectiv.
Distribuţia scurgerii pe un râu, în special sub aspectul nivelurilor înregistrate, exprimă
regimul sintetic al scurgerii pe acel râu. Prezentarea evoluţiei nivelurilor pe un râu, pe
69
Hidrologie
Hmax − Hmin
Hg = (cm)
10
Cunoaşterea valorii hidrogradului caracterizează variaţia nivelurilor pe diferite
sectoare ale unui râu. Existenţa unor niveluri echivalente cu 1-3 hidrograde exprimă
staţionarea acestora, variaţia între 4 şi 7 hidrograde reprezintă continua creştere a
nivelurilor care pot prognoza viituri, iar valorile de 8 şi 9 hidrograde prezintă niveluri
foarte mari şi extraordinare care se apropie de nivelul maxim înregistrat în perioada de
timp respectivă.
70
Hidrologie
de adâncime nulă ale apei, adică diferenţa valorii absciselor în punctele în care oglinda
apei întretaie malurile.
Lăţimea Distanţele pe orizontală Un caz particular îl constituie râurile şi fluviile
râului (m) între verticalele de sondaj cu lăţimi mari la care măsurătorile nu mai pot
(m) păstra regulile prezentate anterior (vezi
1 Din 0,10 în 0,10 laborator nr. 6).
1-10 10 verticale la distanţe Prelucrarea datelor brute culese pe teren
egale constă în raportarea absciselor faţă de poziţia
Graficul
profilului Fig. 2 Profil transversal pe un râu.
transversal cuprinde materializarea pe plan a calculelor făcute asupra lungimilor şi
adâncimilor măsurate iar sub acestea se înscriu:
- data la care s-au realizat măsurătorile;
- distanţele între punctele verticalelor de sondaj;
- distanţele cumulate pornind de la reper;
- cotele absolute ale fundului albiei şi malurilor;
- date asupra naturii fundului râului.
Se mai pot trece în partea superioară a graficului următoarele date:
- poziţia mirei hidrometrice;
- planul „0” al mirei hidrometrice,
71
Hidrologie
- planul „0 al graficului” ;
- nivelul înregistrat la mira hidrometrică în momentul efectuării măsurătorilor;
- poziţia malului drept şi a celui stâng;
- nivelul maxim înregistrat vreodată sau aflat din relatările localnicilor.
72
Hidrologie
Din analiza izotahelor se poate vedea că poziţia axei dinamice a râului este
deplasată spre suprafaţa râului. Acest lucru este normal dacă ţinem cont de rugozitatea
malurilor şi fundului râului care reduce în aceste zone viteza de deplasare a apei.
73
Hidrologie
metoda grafomecanica.
Metoda analitică porneşte de la valorile măsurate în toate punctele stabilite în fiecare
verticală şi în funcţie de numărul de măsurători efectuate:
a. în cazul măsurării vitezei în 5 puncte:
v 0 ,2h + v 0 ,8h
vm =
2
d. în cazul măsurării într-un singur punct:
este egal cu media aritmetică a vitezelor medii măsurate în mijlocul fiecărei fâşii:
n
∑v mi
vm = i=1
n
În cazul în care epura nu poate fi împărţită în fâşii egale şi ultima fâşie are o
înălţime diferită de a celorlalte, procedeul de lucru se menţine acelaşi dar pentru calculul
vitezei medii totale pe verticală se aplică următoarea formulă:
n
hn
∑v
i=1
mi + vn
hi
vm =
hn
n+
hi
vm – viteza medie pe întreaga verticală;
vmi – vitezele medii măsurate la mijlocul fâşiilor egale ca înălţime (hi);
vn – viteza medie măsurată la mijlocul ultimei fâşii;
hn – înălţimea ultimei fâşii;
hi – înălţimea fâşiilor egal împărţite.
74
Hidrologie
Debitul lichid
Debitul unui râu poate fi definit ca fiind cantitatea de apă ce se scurge printr-o
secţiune de râu în unitatea de timp. Dacă considerăm o secţiune de râu AB reprezentată
ca în fig. 1. şi vitezele de scurgere ale apei măsurate în 4 verticale (V1, V2, V3, V4) şi
reprezentate la scară sub formă de vectori, rezultă că într-o secundă prin secţiunea
respectivă se scurge un volum de apă reprezentat de corpul geometric alăturat, mărginit
de 2 feţe plane (planul secţiunii transversale şi planul oglinzii apei) şi o suprafaţă curbă
delimitată de vectorii vitezelor măsurate în
fiecare punct din verticală.
Tot din această figură se poate observa că
„modelul” debitului total este format din
tronsoane delimitate de planurile verticalelor
de viteză şi a epurelor delimitate de vectorii
vitezelor. Un asemenea tronson detaşat din
model reprezintă modelul matematic al
debitului parţial cuprins între verticalele 1 şi 2
Fig. 1 Modelul matematic al debitului (fig. 2). Pentru a calcula volumul de apă
t t l
cuprins în acest tronson este
necesar ca modelul debitului parţial
să capete forma unui paralelipiped
mărginit de suprafeţe plane, lucru
posibil dacă în locul epurelor
vitezelor din V1 şi V2 figurăm câte
un dreptunghi cu aceleaşi înălţimi
h1 şi h2 dar cu lăţimi egale cu
vitezele medii calculate pentru
fiecare verticală. (vm1 şi vm2). Prin
această modificare volumul rămâne
neschimbat doar corpul capătă o
formă regulată al cărui volum se
Fig. 2 Modelul matematic al debitului parţial.
poate calcula mai uşor. Volumul
corpului din fig. 2 este:
75
Hidrologie
V=
(v m2 x h1 ) + (v m2 x h 2 ) x b
2
2
Folosind acelaşi raţionament se calculează debitul parţial pentru fiecare tronson în
parte, debitul total fiind reprezentat de suma debitelor parţiale.
Măsurarea debitului lichid pe râuri reprezintă una din cele mai importante activităţi
hidrometrice ce se întreprinde în staţiile hidrometrice. În funcţie de condiţiile locale, de
gradul de precizie ce se cere precum şi de mijloacele tehnice ce la avem la îndemână,
măsurarea debitului pe râuri se poate face prin una din următoarele metode:
a. ridicarea profilului transversal pe râu şi măsurarea elementelor hidrometrice
(viteze) sau a elementelor hidraulice (panta şi coeficientul de rugozitatea);
b. volumetrică, prin măsurarea directă a volumului de apă ce se scurge pe râu;
c. chimică sau metoda diluţiei;
d. pe baza construcţiilor hidrometrice sau hidrotehnice.
Pentru aplicarea primei metode de determinare a debitului este necesară, în primul rând,
alegerea unui sector de râu care să îndeplinească anumite condiţii:
a. să aibă malurile drepte şi paralele pe o lungime de cel puţin 10 ori lăţimea râului;
b. pe aceeaşi lungime râul să aibă un curs cât mai rectiliniu şi fără coturi;
c. albia să aibă un profil cât mai regulat, fără zone accidentale;
d. să se evite zone cu vegetaţie, cu braţe moarte sau cu eroziuni ori depuneri prea
puternice;
e. să existe în sectorul ales o miră hidrometrică la care să se poată citi nivelul.
f. în perioada de iarnă, dacă sunt formaţiuni de gheaţă, sectorul râului trebuie să fie
acoperit cu un strat uniform de gheaţă şi continuu, fără formaţiuni de zăpoare sau
gheaţă spongioasă.
Trasarea şi măsurarea elementelor profilului transversal se execută după regulile
prezentate în cursurile anterioare. În verticalele stabilite în profilul transversal se
măsoară cu ajutorul moriştii hidrometrice valorile vitezelor şi se vor calcula vitezele
medii în fiecare verticală folosind una din următoarele metode:
- analitică;
- grafoanalitică;
- grafomecanică;
- izotahelor sau metoda Kuhlman.
Metoda analitică de măsurare a debitelor de apă este o metodă destul de precisă, larg
folosită în practica hidrometrică. Aplicarea acestei metode presupune realizarea pe teren
a profilului transversal, fixarea poziţiei (pe cablu, pentru râuri mai mici) a verticalelor de
viteză (1,2 etc.) şi măsurarea vitezelor cu ajutorul moriştii. Cu datele rezultate din
executarea profilului transversal: distanţele de reper la oglinda apei şi dintre verticale şi
cu adâncimile măsurate, prin sondare, în toate verticalele (h1, h2, h3 etc.) se execută
reprezentarea grafică la scară a profilului transversal (fig. 3).
76
Hidrologie
v m1 + v m 2 v m 2 + v m3 v m3 + v m 4
v m1− 2 = v m 2 −3 = v m 3− 4 =
2 2 2
Pentru zonele de margine, reprezentate de două triunghiuri, viteza medie se calculează
cu relaţiile (ţinând cont de distribuţia aproximativ parabolică a vitezei medii pe verticală
în aceste zone):
2 2
v m0 −1 = ⋅ v m1 v m 4 −5 = ⋅ v m4
3 3
Trebuie reţinut faptul că la executarea măsurătorilor este necesar ca distanţele şi
adâncimile să fie măsurate în metri iar vitezele în m/s.
După calcularea vitezelor medii între verticale se trece la calcularea suprafeţelor parţiale
între verticalele de sondaj, suprafeţe care pot fi asimilate în extremităţi unor triunghiuri şi
unor trapeze la interior:
b1 xh1
ω1 =
2
h1 + h 2
ω2 = b 2
2
h 2 + h3
ω3 = b 3
2
h3 + h 4
ω4 = b 4
2
b 5 xh 4
ω5 =
2
77
Hidrologie
2
q1 = v m1 ⋅ ω1
3
v m1 + v m 2
q2 = ⋅ ω2
2
v m 2 + v m3
q3 = ⋅ ω3
2
v m3 + v m 4
q4 = ⋅ ω4
2
2
q5 = v m 4 ⋅ ω5
3
Prin însumarea debitelor parţiale se obţine debitul total Q (m3/s).
Calculul celorlalte elemente caracteristice ale secţiunii se face astfel:
- secţiunea vie totală:
∑ ω (m )
n
Ω= 2
- adâncimea medie:
Ω
H med =
B
- viteza medie de deplasare a apei pe secţiune:
Q
v medie = (m / s )
Ω
Această metodă de calcul se poate prezenta şi sub formă tabelară:
În cazul măsurătorilor de viteze efectuate numai la suprafaţă sau numai la 0,6h,
valori ce se consideră viteze medii în fiecare verticală ordinea calculelor este aceeaşi cu
singura deosebire că debitul calculat cu aceste valori reprezintă, de fapt, un debit fictiv
78
Hidrologie
care trebuie corectat cu un coeficient de trecere μ care este subunitar cu valori cuprinse
între 0,8 şi 0,9.
În cazul pâraielor care nu depăşesc câţiva l/secundă sau la izvoare, determinarea
debitului se face aplicând metoda volumetrică. Această metodă presupune concentrarea
întregii cantităţi de apă din pârâu spre un vas de volum cunoscut şi care este gradat.
Cronometrând timpul în care apa pătrunde în vas şi măsurând după un timp cantitatea
de apă colectată nu ne rămâne decât să facem raportul între cantitatea de apă acumulată
în vas exprimată în litri şi timpul de acumulare exprimat în secunde pentru a calcula
debitul cursului de apă respectiv.
Metoda chimică sau metoda diluţiei sau amestecului este utilizată în acele cursuri de
apă în care albia are o formă neregulată iar cursul de apă este turbulent cu viteze diferite
şi curenţi puternici provocate de pante accentuate dar variabile pe distanţe scurte şi
presărate din loc în loc cu obstacole naturale (bolovani, stânci, buşteni căzuţi). Pentru
aplicarea aceste metode avem nevoie de o soluţie concentrată de NaCl sau sulfat de
magneziu (MgSO4) sau bicromat de potasiu (K2Cr2O7). Se aleg două profile de râu
convenabile, unul amonte şi unul aval situate la o distanţă convenabilă astfel ca soluţia
lansată în apa râului să aibă timp să se amestece complet. În profilul amonte se plasează
vasul pentru lansarea soluţiei concentrate. În vas se depozitează soluţia dinainte
pregătită, în cantitate cunoscută şi cu o concentraţie cunoscută (c1) exprimată în g/l.
Această soluţie se lansează timp de 10-15 minute în apa râului cu debitul dinainte
cunoscut q1 (l/s). În profilul aval se colectează la interval de 1-2 minute câte trei probe
de la suprafaţa râului, câte una de la cele 2 maluri şi una din mijlocul apei. Probele
colectate se analizează pentru a li se determina concentraţia pe care o notăm cu c2.
Notând cu c3 concentraţia iniţială a apei râului şi cu Q debitul râului exprimat în l/s,
rezultă următoarea relaţie între elementele prezentate:
Q ⋅ c 3 + q1 ⋅ c1 = (Q + q1 ) ⋅ c 2
Rearanjând termenii relaţiei şi scoţând Q din formulă, ecuaţia devine:
c1 − c 2
Q = q1
c2 − c3
Putem neglija concentraţia iniţială a râului şi, deci, vom obţine:
c1 − c 2
Q = q1
c2
Dacă şi debitul soluţiei lansate este foarte mic comparativ cu cel al râului (sub 2%)
atunci putem neglija şi valoarea lui q1 şi vom obţine:
c1
Q= −1
c2
În anumite situaţii, din cauza nivelelor şi a vitezelor mici, rezultatele obţinute la
calcularea debitelor ar fi eronate prin metodele menţionate anterior şi, de aceea, se
79
Hidrologie
folosesc anumite construcţii hidrometrice care permit acest lucru. Printre construcţiile
hidrometrice amintim: deversoare, canale hidrometrice, praguri ş.a.
Cu ajutorul măsurătorilor executate în profilul râului şi a calculelor efectuate ulterior
căpătăm valoarea debitului instantaneu corespunzător momentului măsurătorii.
În practica hidrometrică însă sunt necesare o serie de valori caracteristice: debitul
mediu anual, lunar, sezonier, multianual, debitul maxim, minim, modul, debite cu o
anumită frecvenţă sau durată etc. Toate aceste date nu se pot extrage sau calcula din
datele referitoare la debitele instantanee ci dintr-o serie de date de mai mare regularitate
cum ar fi datele referitoare debitele zilnice, calculate ca valori medii.
Pornind de la măsurătorile de debite instantanee, executate pe o perioadă mai
îndelungată în acelaşi post hidrometric se poate trece la calculul debitelor zilnice folosind
mai multe metode: prin interpolare sau cu ajutorul cheii limnimetrice (vezi laborator).
În cazul existenţei unor construcţii hidrometrice (deversori, canale) debitul zilnic se
poate determina prin efectuarea mai multor măsurători în 24 ore şi calcularea mediei
aritmetice a măsurătorilor efectuate.
80
Hidrologie
exemplu, la creşterea sau scăderea nivelurilor), modificării albiei din cauza eroziunii sau
colmatării, remuului provocat de un baraj, datorită unei confluenţe, unui zăpor etc.
În toate aceste cazuri, punctele debitelor măsurate se situează dispersat pe graficul
de corelaţie (fig. 1), iar curba va fi posibil să se traseze numai printre puncte (cu
aproximaţie) sau printr-o serie de puncte stabilite ca centre de greutate ale unor grupuri
de puncte.
Cu ajutorul curbelor de corelaţie se poate stabili cu uşurinţă ce debite curg prin
secţiunea hidrometrică, numai prin simpla cunoaştere a valorii nivelului apei citit la miră.
În cazul unei curbe constante pentru o perioadâ de timp, pe baza cîtorva (15—20)
măsurători de debit, se pot stabili valorile debitelor zilnice pentru perioada respectivă,
după ce în prealabil s-a întocmit o tabelă — cheie tabelară — ce reprezintă relaţia
analitică între nivel şi debit, stabilită pe baza valorilor interpolate luate de pe grafic.
81
Hidrologie
DEBITE CARACTERISTICE
Debitele caracteristice sunt elemente de bază în diferite calcule hidrologice, în studii
de generalizare teoretică, în întocmirea unor proiecte etc. Ele se obţin pe baza curbelor
de durată anuale, putînd să fie exprimate în funcţie de durata asigurată sau în procente.
La un curs natural de apă se pot diferenţia următoarele debite caracteristice:
catastrofal (Qcat), debitul cel mai mare, care nu s-a înregistrat încă,dar care
poate surveni în viitor;
maxim maximorum (Qmax max) sau Q max, cel mai mare debit ce s-a înregistrat
pînă în prezent;
extraordinar (Qmaxex), debitul cel mai mare înregistrat într-o perioadă de 30 de
ani consecutivi:
maxim anual (Qmaxan), debitul cel mai mare înregistrat în una din cele 365
de zile ale anului, deci debitul cu durată de o zi pe an;
maxim normal (Qmax norm), debitul cu durată de 10 zile pe an, adică debitul
care s-a menţinut sau a fost depăşit în 10 zile dintr-un an;
mediu anual (Qman), media aritmetică a debitelor zilnice din cursul unui an;
normal sau debitul modul, debitul care reprezintă media aritmetică a debitelor
medii anuale pe o perioadă cât mai mare de ani consecutivi;
mediu, debitul pe o perioadă oarecare (o decadă, o lună, un anotimp); se notează
Qmvară, Qmiunie (de o lună), Qm 1 — 10 iulie (decadă) etc;
de etiaj (Qe), debitul cu durata de 355 de zile, adică 10 zile din an poate să existe
un debit mai mic decît Qe;
minim anual (Qmin an), debitul cel mai mic înregistrat în una din cele 365 de zile
ale anului;
minim minimorum (Qmin min), cel mai mic debit înregistrat vreodată.
În irigaţii, desecări şi alte lucrări hidrotehnice se determină şi debitele caracteristice
pe perioade diferite precum: 3 luni, 6, luni, 9 Iuni, care se obţin tot de pe curba de
durată.
Debitele caracteristice se mai pot exprima şi prin asigurarea procentuală, ceea ce
simplifică terminologia şi uşurează operaţiile de calcul. lată cîteva exemple de debite
carateristice exprimate în timp, procente şi asigurare:
Qmax an = durata 1 zi, reprezintă 0,3%, se notează Q0,3%;
Qmax norm = durata 10 zile, reprezintă 3%, se notează QM;
Qetiaj = durata 355 de zile, reprezintă 97%, se notează Q97%;
Qmin an = durata 365 de zile, reprezintă 99,7% se notează Q 99,7%.
Raportul dintre debitul maxim şi minim observat ilustrează constanţa debitelor unui
râu, ca şi coeficientul de torenţialitate. Cu cît raportul între cele două debite extreme ale
unui râu este mai mare, cu atât râul are un caracter mai torenţial şi invers. Pe teritoriul
82
Hidrologie
ţării noastre, acest raport variază: 1/16 pentru Dunăre; 1/130 pentru Someşul Mic, la
Cluj-Nappca; 1/110 pentru Someşul Mare, la Beclean; 1/933 pentru Bîrlad etc.
Scurgerea solida
Actiunile de eroziune cauzate de precipitatii, alternanta dintre inghet si dezghet
cat si de scurgerea lichida in bazinul receptie pe versanti si albiile râurilor conduc la
existenta unei cantitati importante de material solid care este transportat de ape de la
izvor catre varsare. Dupa dimensiunile particulelor erodate, acestea pot fi de diametre
mici sau foarte mici, constituind categoria aluviunilor in suspensie care, datorita
dimensiunilor fine si greutatilor mici, sunt transportate in masa apei pe distante foarte
mari sau de dimensiuni mari, bucati rupte din sol, care sunt cunoscute sub numele de
aluviuni târâte deoarece, datorita greutatilor si dimensiunilor mari, sunt târâte pe patul
albiei de curentul apei.
Transportul aluviunilor târâte depinde de dimensiunile solului dislocat si de debitul
si viteza curentului de apa. Un rol deosebit in formarea aluviunilor il joaca si factorii
geologici. Constitutia si rezistenta rocilor care formeaza solul determina gradul de
stabilitate al acestuia, rezistenta sa la actiunile de eroziune ale precipitatiilor sau scurgeri
lichide.
Factorii de influenta difera de la un punct la altul al unui teritoriu si din aceasta
cauza scurgerea solida prezinta, de regula, un caracter azonal.
Aluviunile, de toate categoriile, transportate in cursul scurgerii superficiale ajung
si in unitatile lacustre de toate tipurile, aprovizionate cu apa din apele curgatoare, in care
datorita vitezelor mici de deplasare a apei sau in conditiile stagnarii acesteia, datorita
greutatii proprii, se depun in timp pe fundul lacului, constituind categoria aluviunilor
sedimentate. Procesul de sedimentare al aluviunilor il intalnim si pe cursul apelor
curgatoare.
In lacurile de toate tipurile si bazinele piscicole prezenta aluviunilor fine sau
grosiere este determinata si de existenta valurilor sau curentilor, care actionand asupra
malurilor sau a barajelor construite pentru retinerea apelor provoaca erozinea acestuia.
Forta de erodare depinde de frecventa si intensitatea valurilor, iar transportul
materialului erodat este asigurat de curenti. Depunerea aluviunilor pe fundul lacurilor,
bazinelor piscicole sau al râurilor determina fenomenul de colmatare, proces mult mai
evident la lacuri si care exprima gradul de imbatranire al acestora.
Masurarea aluviunilor
Masurarea aluviunilor de toate tipurile se face dupa planul stabilit de masuratori,
prin prelevara de probe si analiza acestora. ln perioadele de aflenta a apelor aluvionate
83
Hidrologie
este indicat ca masuratorile sa fie executate la intervale de timp mai scurte, pentra a
putea urmari cu atentie procesul de aluvionare.
Prelevarea probelor de apa pentru masurarea aluviunilor in suspensie se
realizeaza in verticalele de rada sau pe profile la lacuri, in profilul mirei la rauri sau pe
profilele stabilite in cadrul masuratorilor expeditionare, folosind batometrele .
In cazul unitatilor in care nu exista curenti se pot folosi batometrele cu umplere
instantanee, iar pentru lacurile cu curenti sau rauri se recomanda folosirea batometrelor
cu umplere lenta.
In practica hidrometrica de la noi, pentru recoltarea probelor de apa cu aluviuni,
cu umplere instantanee se foloseste batometrul din fig. 1. Este format dintr-un cilindru
de tabla, cu capacitatea de 1-2. litri, având un diametru interior de 8-10 cm , deschis la
ambele capete. Se introduce deschis la ambele capete in apa, la adancimea dorita si
dupa ce apa a patruns in cilindru cele doua deschideri se inchid cu doua capace
prevazute cu garnituri pentru etansare.
84
Hidrologie
85
Hidrologie
aceste doua greutati sau mai corect greutatea aluviunilor din proba, dupa care se
calculeaza si se inscrie turbiditatea apei in profil.
Aluviunile târâte le intalnim, in special, in râuri si lacurile alimentate de rauri, ca
de exemplu in lacurile de acumulare in scop hidroenergetic sau pentru irigatii, in special
in zona de varsare a râului acolo unde curentul este mai puternic si poate transporta
aluviunile grosiere de fund.
Cantitatea cea mai mare de asemenea aluviuni o intalnim in timpul unei viituri
mai prelungite sau imediat dupa producere a unei viituri puternice dar de scurta durata.
Pentru recoltarea probelor se foloseste batometrul de fund (fig. 4) sau batometrul
cu sita ( fig. 5).
Instrumentele se introduc pe fundul albiei cu gura de intrare deschisa si orientata
spre curent, asteptandu-se intre doua si zece minute sa patrunda aluviunile de fund in
interior.
Fig. 4 Batometrul
a. vedere generala b. sectiune longitudinala
86
Hidrologie
87
Hidrologie
88
Hidrologie
Pentru lacurile si bazinele mai mici, procesul de colmatare este mai intens si se
petrece intr-o perioada de timp mai scurta, mai ales cand alimentarea se realizeza dintr-
un curs de apa ce dreneaza un bazin hidrografic. Din aceste motive, masuratorile privind
cantitatea de aluviuni ce patrunde in lac, modul in care se distribuie aluviunile pe
suprafata lacului si felul in care se sedimenteaza, se fac la intervale mai scurte de timp,
iar in perioadale de golire a cuvetei lacului se executa ridicari topografice, in zonele in
care intalnim depuneri de aluviuni, precum si foraje si prelevari de probe pentru studiul
depunerilor, al evolutiei acestor depuneri si al naturii lor. Materializarea profilelor si a
bazelor de masuratori se face cu ajutorul pichetilor sau al bornelor.
Calculul turbiditatii
Deterrninarea continutului de aluviuni in suspensie existent in apa raurilor sau
lacurilor se face prin prelevarea de probe de apa cu ajutorul batometrelor, buteliilor cu
ajutaje sau a sticlelor simple odata ca operatiunea de masurare a vitezei executata cu
morisca hidrometrica si determinarea turbiditatii in punctul de luare a probelor prin
metodele studiate anterior.
Turbiditatea (ρ ), se exprima in grame la litru de apa sau kilograme la metrul cub
de apa.
In verticalele de viteze stabilite, sau verticalele de prelevare a probelor in lacuri,
se recolteaza probe de apa. Daca apa contine cantitati reduse de aluviuni, apa
prezentand-se la vedere suficient de limpede, se recomanda recoltarea in fiecare punct a
unei cantitati mai mari de apa (2-10 litri) pentru a putea asigura obtinerea valorii
turbiditatii mai apropiata de realitate. In alte conditii se recolteaza din fiecare punct cate
un litru de apa.
Prin filtrarea apei si cantarirea filtrelor uscate la etuva, (dupa cantarirea prealabila
a filtrelor inainte de folosirea lor), prin diferenta de greutate se obtine cantitatea de
aluviuni retinute de filtru exprimata in grame la litru prin raportul intre greutatea
aluviunilor retinute si volumul apei filtrate.
G gr grx 1000
ρ = = = gr / lsau 3
= gr / m 3
V 1litru m
89
Hidrologie
2 ρ 0 , 2 h + ρ 0 ,8 h
ρ mediu =
2
In cazul masurarii vitezei si a turbiditatii intr-un singur punct, la suprafata sau 0,6 h:
ρ mediu ⋅complet
K1 =
ρ sup
ρ mediu ⋅complet
K1 =
ρ 0 ,6 h
Pentru simplificarea operatiunilor de calcul, pe baza de masuratori complete ale
turbiditatii si debitelor de apa si masuratorile corespondente la 0,6 h si suprafata se
pot construi grafice de corelatii ale coeficientilor de trecere K1 si K 2 pe baza relatiilor:
pentru turbiditate:
ρ med = f (ρ 0 , 6 h )
ρ med = f (ρ sup )
In afara metodei analitice, prezentata mai inainte pentru determinarea turbiditatii
medii pe verticala se mai pot folosi, la fel ca si Ia determinare vitezelor medii, metoda
grafoanalitica si grafomecanica. Pentru aplicare acestor metode este necesar sa se
construiasca, la scara,epura turbiditatii, pe baza masuratorilor facute in punctele
90
Hidrologie
standard, dupa care calculul turbiditatii se face aplicand aceleasi metode ca in cazul
determinarii vitezelor medii.
Masurarea debitului lichid se efectueaza prin masuratori de viteze complete, in toate cele
5 verticale stabilite, in timp ce, pentru masuratoarea debitului de aluviuni in suspensie
se stabileste prelevarea de probe pentru aluviuni numai in trei verticale si anume
verticalele 1, 3 si 5.
La fel ca si in cazul debitului lichid si calculul debitului de aluviuni in suspensie se poate
efectua printr-una din cele trei metode cunoscute si anume:
a. metoda analitica;
b. metoda grafoanalitica;
c. metoda grafomecanica.
91
Hidrologie
Pentru aplicarea metodei analitice, dupa trasarea sectiunii raului si stabilirea elementelor
geometrice ale acesteia, se preleveaza probe de apa pentu aluviunile in suspensie in
verticalele 1, 3 si 5 in fiecare din acestea, in functie de adincime siprogramul stabilit, in
5, 3, 2 sau un singur punct.
Cu ajutorul acestor probe de apa se trece la calcularea turbiditatii in fiecare punct
masurat. Valoarea turbiditatii (ρ) se exprima in gr/litru si se transforma in gr/mc.
α 0 ,, 2 h = V 0 , 2 h * ρ 0 , 2 h
α 0 ,, 6 h = V 0 , 6 h * ρ 0 , 6 h
- in trei puncte:
α 0 ,, 6 h = V 0 , 6 h * ρ 0 , 6 h
α 0 ,, 8 h = V 0 , 8 h * ρ 0 , 8 h
92
Hidrologie
α 0 ,, 6 h = V 0 , 6 h * ρ 0 , 6 h ( m/sec x gr/m 3
= gr / sec.m2)
α + 3α + 3α + 2α + α
α m = sup r 0 ,2 h 0 ,6 h 0 ,8 h fund
10
- in cazul calcularii debitului unitar in 3 puncte;
α + 2α + α
α m = 0 ,2 h 0 ,6 h 0 ,8 h
4
- in cazul calcularii debitului unitar in 2 puncte.
α + α
α m = 0 ,2 h 0 ,8 h
2
- in cazul calcularii debitului unitar intr-un singur punct, fie cel de la suprafata sau 0,6h
acest debit se considera ca fiind debit unitar mediu.
93
Hidrologie
h1 + h3
ω2 = (b1 + b2 )
2
h3 + h5
ω3 = (b3 + b 4 )
2
1
ω 4 = b5 * h5
2
Acest calcul al debitului de aluviuni in suspensie se poate prezenta, cu aceleasi date, sub
forma tabelara:
2 2
0 0 α m1 ω1 α m1 * ω1
3 3
α m1 + α m3 α m1 + α m3
1 α m1 ω2 ω2
2 2
α m3 + α m5 α m3 + α m5
3 α m3 ω3 ω3
2 2
2 2 4
5 α m 5
3
α m 5 ω5
3
α m5 ω4 R= ∑ ΔR
1
94
Hidrologie
95
Hidrologie
6 LIMNOLOGIE
Limnologia este o ramură a hidrologiei care se ocupă cu studiul lacurilor (naturale
si artificiale). Lacurile fac parte din categoria apelor stătătoare.
Formele negative de teren, reprezentate de depresiunile existente pe suprafaţa
pământului, cunoscute sub denumirea de cuvete sau loji, împreună cu apele care le
acoperă formează lacurile. Sursa de aprovizionare cu apă o constituie precipitaţiile.
Suprafaţa şi adâncimea lor diferă de la un lac la altul, iar procesele fizice, chimice şi
dinamice se deosebesc de cele ale apelor subterane ori ale apelor curgătoare. Lacurile
sunt răspândite aproape în toate regiunile climatice. Ca urmare, deosebim lacuri din
zonele cu climă umedă şi temperată şi lacuri din zonele aride şi uscate. Lacurile din
zonele cu climă umedă şi temperată sunt cele mai numeroase, au un volum mare de apă,
prezintă un regim de alimentare pluvială, pluvio-nivală, -nivo-pluvială sau nivală, sunt
dulci şi se caracterizează prin scurgere de suprafaţă. Această grupă de lacuri are legătură
cu Oceanul Planetar şi formează categoria de lacuri cu scurgere (Bucura, Zănoaga,
Capra, Bâlea, Bistreţu, Căldăruşani din Romania; Baikal, Issîk-Kul, Matana, Biwa din
Asia; Victoria, Tanganyika, Malawi din Africa; Superior, Huron, Michigan, Erie, Ontario,
Lacul Urşilor, Sclavilor, Winnipeg din America de Nord; Titicaca şi Maracaibo din America
de Sud). Lacurile din zonele aride şi uscate sunt puţine şi lipsite de scurgere, au un
volum redus de apă, sunt adesea sărate şi prezinta un regim de alimentare pluvială sau
pluvio-nivală. Nu au legătură cu Oceanul Planetar şi formează categoria de lacuri făra
scurgere. Exemple de lacuri fără scurgere sunt Ech-Chergui, El Hodna, Zahrez, Ciad din
Africa; Marea Moartă, Aral, Caspica din Asia, Techirghiol, Lacul Sărat din România. Pe
suprafaţa Pămîntului se află circa 1 000 000 lacuri, care totalizează 2,1 mil. kmp, adică
1,4% din suprafaţa uscatului sau cu ceva mai puţin decît Marea Mediterana. Ele
însumează un volum de aproximativ 700 mii km3 apă. Cele mai multe lacuri(60%) se află
răspândite în Finlanda, fosta U.R.S.S.,Suedia şi Canada. Adâncimea apelor variază de la
un lac la altul. Valorile cele mai mari se întâlnesc la lacurile de origine tectonică. Lacul
Baikal are cea mai mare adîncime, de 1 741 m.
96
Hidrologie
Caspică). La formarea cuvetelor lacustre participă fie agenţii interni, fie agenţii externi.
Factorii interni (endogeni) dau naştere la cuvete cu suprafeţe şi adâncimi mari, iar după
umplerea lor cu apă sunt considerate lacuri de origine tectonică şi vulcanică. Factorii
externi (exogeni) participă, de asemenea, activ la formarea lacurilor.
97
Hidrologie
98
99
100
101
102
103
Hidrologie
10
104
Hidrologie
105
Hidrologie
106
Hidrologie
107
108
Hidrologie
109
Hidrologie
110
Hidrologie
111
112
113
7 NOŢIUNI DE TELMATOLOGIE ∗
Consideratii generale
Mlaştinile se formează în condiţiile unui climat cu umiditate abundentă, evaporaţie
scăzută şi în prezenţa unui strat impermeabil lipsit de scurgere superficială. In această
situaţie rezultă un exces de apă care, de regulă, se acumaleaza în spaţiile terestre cu
forme negative de relief, unde se dez-voltă o vegetaţie hidrofilă şi higrofilă ce
favorizează, în ultimă instanţă, procesul de turbifiere. E. Pop (1960) consideră mlaştină
„o formaţiune biogeografică acvatică neaerisită, ale cărei plante în loc să putrezească sau
să se mineralizeze, după moarte se turbifică aglomerându-se, în cele din urmă, la fund
sub formă de zăcămînt turbos". Sub influenţa condiţiilor hidroclimatice menţionate,
mlaştinile se pot forma pe luncile râurilor, pe interfluvii, pe terenurile împădurite, la baza
versanţilor muntoşi sau deluroşi şi pe spaţiul lacurilor colmatate.
In luncile râurilor, datorită inundaţiilor şi revărsărilor, se creează un surplus de
umiditate care favorizează dezvoltarea unei vegetaţii abundente higrofile. Aceasta, cu
timpul, este înlocuită de muşchi şi rogozuri şi transformată în mlaştini de luncă sau
mlaştini comune. Pe terenurile împădurite, tot ca urmare a excesului de umiditate,
rezultat din precipitaţiile bogate, din menţinerea unei evaporaţii reduse şi a unei infiltraţii
aproape inexistente din cauza solurilor impermeabile, iau naştere tinoavele sau mlaştinile
oli-gotrofe, formate din sphagnete. Aceste mlaştini împiedică aerisirea par-terului, unde
se află rădăcinile arborilor, aşa încât pădurea este distrusă cu timpul. Tot sub influenţa
condiţiilor hidrice excedentare, mlaştinile se mai pot forma la baza versanţilor (prin
apariţia la zi a nivelului freatic), pe interfluvii etc.
O evoluţie mai complexă o au mlaştinile care iau naştere în depresiunile lacustre.
Acestea, în urma intensificării procesului de colmatare, încep să se acopere cu vegetaţie
acvatică. Acţiunea continuă până ce toată suprafaţa lacului este invadată de vegetaţia
hidrofilă (muşchi, rogoz, trestie, păpuriş) şi transformată într-o mlaştina ierboasă de
depresiune. Apoi, prin acumularea continuă a ierburilor moarte, se transformă într-un
zăcământ de turbă, unde speciile de muşchi şi rogoz sunt înlocuite cu tufişuri şi esenţe
lemnoase. în felul acesta, mlaştina ierboasă trece în stadiul de împadurire sau de
tranziţie. Cu timpul, vegetaţia lemnoasă începe să fie înlocuită cu muşchiul Sphagnum,
iar mlaştina trece în stadiul de sphagnete, avînd formă convexă, bombată.
∗
sursă: Ion Pişotă, Iuliu Bută. 1983. Hidrologie. Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, p. 311-314
114
Hidrologie
Clasificare
După modul de alimentare cu apă, după forma suprafeţei şi componenţa
vegetaţiei, mlaştinile se împart în trei grupe: eutrofe, mezotrofe şi oligotrofe.
Mlaştinile eutrofe se află răspîndite pe spaţiul lacurilor colmatate, în luncile râurilor
frecvent inundate şi în jurul izvoarelor lor. Suprafaţa lor este plană sau joasă
(concavă). Se alimentează din precipitaţiile atmosferice, din apele care se revarsă
din albia minoră a rîurilor şi din apele freatice bogate în săruri nutritive. Sub
influenţa unui substrat suprasaturat cu apă şi bogat în substanţe hrănitoare se
dezvoltă o vegetaţie de baltă, alcătuită din numeroase specii de fanerogame:
Phragmites communis, Typha latifolia, Glyceria fliiitans, Scirpus silvaticits, Carex
vulpina, C.flava, C acutiformis, Dryopteris Hrelepteris, Equisetum palustre, E.
limosum, Potentilla tormentilla, Comarum palustre, Lythrum salicaria, Angelica
silvestris, Ranunculus flammula, Lysimachia vulgaris, Prunella vulgaris, Eriophomm
latifolium etc. Pe lângă vegetaţia ierboasă, în cuprinsul mlastinilor eutrofe cresc şi
specii lemnoase (Salix repens, S. cinerea, S. fragilis, Betula pubescens, B.
verrucosa). Mlaştinile eutrofe se întâlnesc în zona climatului temperat şi a
climatului subpolar de tundră. La noi în ţară, apar în luncile unor râuri (Someş,
Mureş Crasna, Siret, Prut, Călmatui, Colentina), Delta Dunării şi în depresiunile
intramontane (Giurgeu, Ciuc, Ţara Bîrsei). Procesul de turbificare este intraacvatic
(sub nivelul apei de suprafaţă); de aceea turba este pământoasă.
Mlaştinile oligotrofe se dezvoltă în regiunile cu climat umed şi rece. La noi în ţară
sunt .numite „tinoave" şi se află situate în regiunile carpatice şi subcarpatice, între
500 şi 1500 m. Se alimentează predominant din precipitaţiile atmosferice, iar solul
şi apa unde acestea se formează sunt sărace în săruri nutritive. Din această cauză,
componenţa lor floristică este săracă. Predomină speciile de Sphagnum fuscum, S.
rubellum, S. rnedium, S. papillosum, S. molluscum. Muşchiul Sphagnum se
dezvoltă sub forma unui covor cu aspect bombat, convex. Acest covor este
împestriţat şi de alte specii de plante. Mlaştinile oligotrofe sunt răspândite în
Europa nordică, Canada şi Alaska, iar la noi în Carpaţii Orientali (Munţii Harghita,
Depresiunea Dornelor, Munţii Maramureş, Gutîi etc.) şi Munţii Apuseni (regiunea de
izvoare a Someşului Rece şi Someşul Cald).
Mlaştinile mezotrofe ocupă o poziţie intermediară sau de tranziţie între cele
oligotrofe şi eutrofe, atât prin componenţa floristică, cât şi prin gradul de
mineralizare a apelor.
115
Hidrologie
liberă, care circulă sub influeriţa forţei de gravitaţie şi este separată de turbă, şi apa
legată de zăcământul de turbă. Apa liberă se prezintă sub forma unor lacuri, ochiuri de
apă, canale, râuleţe etc, alimentate din ploi, zăpezi şi din revărsarea rîurilor.
Apa legată de zăcămîntul de turbă apare sub formă de apă capilară, coloidală,
osmotică şi apă de hidratare.
a)Apa capilară circulă prin golurile capilare aflate între fibrele şi particulele de turbă,
sub influenţa forţelor capilare. Poate fi îndepărtată din zăcămîntul de turbă prin
procesul de evaporare.
b) Apa coloidală face parte din amestecul coloidal şi este compusă din apă şi din
particule extrem de fine de turbă. Se poate rediice prin uscarea turbei.
c) Apa osmotica se află în interiorul celulelor vegetale nedistruse şi poate fi
îndepărtată numai prin distrugerea chimică a acestor celule.
d) Apa de hidratare intră în compoziţia turbei ca orice compus chimic. Regimul
hidiologic al mlaştinilor se caracterizează prin procesul de alimentare, prin circulaţia
apei şi prin variatiile de nivel.
Mlaştinile au mai multe surse de alimentare: precipitaţiile atmosferice, izvoarele şi
cursurile de apă care se revarsă periodic. Mlaştinile oligotrofe au ca sursă principală în
alimentarea lor precipitaţiile atmosferice. Apele de suprafaţă contribuie în procesul de
alimentare cu o cantitate foarte redusă. Aceste mlaştini se dezvoltă în condiţiile climatului
umed şi poartă numele de mlaştini ombrogene. Mlaştinile eutrofe se alimentează, fie din
apele subterane, fie din apele râurilor şi izvoarele. Atunci când se alimentează în
principal din apele subterane, alcătuiesc tipul de mlaştini topogene, iar când în
alimentarea lor predomină sursele provenite din apele râurilor sau a izvoarelor,
alcătuiesc tipul de mlaştini soligene.
Circulaţia apelor depinde de permeabilitatea zăcămintelor de turbă şi de gradul de
descompunere a acestora. Ea are loc prin infiltrarea apelor pe verticală şi prin şanţurile
de desecare. Infiltrarea apelor este în funcţie de calitatea turbei şi de grosimea acesteia.
în mlaştinile cu Sphagnum (oligotrofe), cu grosimi de 1 - 2 m, viteza de infiltrare va fi
foarte activa în orizontul superior (2 - 3 cm/s) şi extrem de redusa (0,005 cm/s) la
adîncimea de 1 m. In cazul mlaştinilor eutrofe, viteza de infiltrare a apelor este foarte
mare în stratul superior (50 - 80 cm/s) şi scade brusc la adîncimea de 0,4 - 1 m, unde
turba este bine tasată şi se află într-un grad de descompunere avansat (0,01 - 0,02
cm/s).
Nivelul apelor din mlaştini variază de la un anotimp la altul,fiind influenţat de
cantitatea de apă pe care mlaştinile o primesc prin sursele de aîimentare şi de cantitatca
de apă care sc pierde prin şanţurile şi canalele de scurgere. Primăvara şi toamna când
cad precipitaţii togate se înregistrează ape cu nivel maxim. larna şi vara cînd
temperaturile apei scad sau respectiv cresc în mlaştini se semnalează ape cu nivel minim.
116
Hidrologie
117
Hidrologie
8 NOŢIUNI DE GLACIOLOGIE ∗
Consideratii generale
Apa in stare solida (zăpada, gheata) este foarte răspândita pe suprafaţa Globului,
întâlnindu-se aproape la toate latitudinile (chiar şi in zona ecuatoriala, unde apare insa
numai la altitudini mari).
Problema zăpezii si a gheţii se pune insa in mod deosebit pentru regiunile in care
aceasta capătă caracter de permanenta, in aşa-numitele regiuni ale “îngheţului peren”,
corespunzătoare latitudinilor mari. In aceste regiuni, învelişul acvatic are ca trăsătură
specifică tocmai predominarea in stare solida a apei, nu numai la suprafaţa scoarţei, ci —
până la o anumita adâncime — si in interiorul acesteia. Învelişul permanent de zăpada si
gheata ocupa in prezent cca. 20% din suprafaţa globului terestru şi cca. 11% din
suprafaţa uscatului (16 321 100 km2), repartizata astfel:
regiunile polare nordice..............................2 100 000 km2;
regiunile temperate din emisfera nordica ..... 100 000 km2;
regiunile tropicale .................................... 100 km2;
regiunile tropicale din emisfera sudica......... 21 000 km2;
regiunile polare sudice ………………………... 14 100 000 km2.
La acestea se mai adaugă si cca. 7000000 km2 de oceane acoperite cu gheata ceea ce
face ca hidrosfera permanent îngheţată să fie foarte extinsa. P. A. Sumski denumeşte
învelişul rece criosferă
Importanta gheţii in natura, ca parte integranta a hidrosferei, este foarte mare. Ea
condiţionează formarea unui peisaj specific, al îngheţurilor veşnice foarte extins in zonele
circumpolare (Arctica si Antarctica) şi cu caracter insular pe munţii înalţi. Ca un produs al
climei, calotele glaciare influenţează la rândul lor direct asupra climei, găsindu-se deci
intr-un raport de interdependenţă Deasupra calotelor glaciare iau naştere arii
anticiclonale reci, care invadează. si suprafeţele învecinate, coborând temperatura uneori
foarte brusc. Prin înaintarea lor, gheţarii modifica permanent relieful, având o puternică
acţiune de eroziune, transport, iar, in zonele de topire, de depunere a materialelor
antrenate. Relieful rezultat de pe urma activităţii gheţarilor prezintă particularităţi cu
totul specifice, pe care nu le întâlnim decât in zonele actuale ale criosferei sau in cele
unde criosfera a dominat in perioadele glaciare.
Gheţarii, în înaintarea lor, şlefuiesc rocile, distrug solurile, barează râurile, creează
excavaţii în care iau naştere lacuri, ca şi forme convexe prin depuneri de morene.
∗
sursă: Ion Pişotă, Iuliu Bută. 1983. Hidrologie. Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, p. 239-
249,311-314
118
Hidrologie
119
Hidrologie
120
Hidrologie
Mişcarea gheţarilor
Plasticitatea gheţii condiţionează curgerea sa în momentul când aceasta a depăşit
o anumită grosime (grosimea critică) proces ce se petrece mai uşor în prezenţa unei
pante.
Viteza de curgere este şi ea direct proporţională cu presiunea (respectiv cu
grosimea masivului de gheaţă) şi cu panta. S-a calculat că pentru o pantă redusă (1°),
declanşarea curgerii se produce numai în cazul când grosimea gheţii atinge 60—65 m, în
timp ce la o pantă de 45° este suficientă o grosime de numai 1,5—2 m.
Chiar şi în cazul suprafeţelor orizontale sau al unui accident, mişcarea gheţii
continuă lent, datorită plasticităţii masei sale.
121
Hidrologie
S-a constatat apoi că în masa de gheaţă, mai ales în cazul limbilor glaciare, viteza
de curgere este inegală, fiind întârziată de rezistenţa fundului şi a pereţilor văilor glaciare
(fig. 1, c). Ca şi în cazul râurilor, punctele de viteză maximă nu corespund axei
geometrice a văii glaciare, ci unei linii sinuoase, care urmăreşte curburile acesteia. Viteza
creşte dinspre amonte spre aval, fiind legată şi de profilul transversal al văii (invers
proporţional cu lărgimea ei).
în ceea ce priveşte valoarea vitezei de curgere, gheţarii din Alpi înaintează cu cca.
0,14 m/zi, cei din Himalaya cu 2—4 m/zi, iar cei de pe coastele vestice ale Groenlandei,
unde şi presiunea calotei de gheaţă este enormă, cu 10—40 m/zi. în deplasarea lor, la
trecerea peste praguri, limbile gheţarilor crapă transversal, iar la curburi, lateral şi uşor
divergent (în zonele convexe ale curburilor). Se înregistrează uneori şi crevase
longitudinale, precum şi deplasări lamelare ale straturilor de gheaţă, în funcţie de
plasticitatea sa.
122
Hidrologie
Topirea gheţarilor
La un gheţar se pot separa două regiuni distincte: regiunea de alimentare, situată
în zona cu bilanţ pozitiv al precipitaţiilor solide (deasupra limitei zăpezilor eterne), şi
regiunea de curgere, situată în zona bilanţului negativ. în prima regiune se produce
acumularea zăpezii şi transformarea ei în gheaţă, iar în cea de-a doua — dispariţia prin
topire. Topirea este condiţionată, pe lângă bilanţul negativ al precipitaţiilor solido, de
temperaturile mai ridicate, în funcţie de care se măreşte şi evaporaţia, precum şi de
frecvenţa ploilor.
Raportul dintre acumulare şi pierdere poate da trei cazuri de evoluţie a gheţarilor:
menţinerea la aceleaşi dimensiuni, în cazul unui raport de egalitate;
scăderea sau retragerea gheţarului, în cazul pierderilor mai accentuate decât aportul
din zona de acumulare;
creşterea şi înaintarea gheţarului, în caz invers (acumularea mai mare decât
pierderile).
Observaţiile din ultimii ani au înregistrat o accentuată tendinţă de retragere a
glaciaţiunii arctice, ca şi a celei din regiunile montane. în' cuaternar, aceste faze de
înaintare şi de retragere a gheţarilor s-au succedat de câteva ori, înregistrând variaţii de
mare amploare. Pentru Alpi se admit patru perioade glaciare (Günz, Mindel, Riss, Würm)
şi trei interglaciare. Periodicitatea lor este legată de variaţiile ciclice ale climei, cu
intervale foarte mari între fazele de încălzire şi de răcire ale acesteia.
Procesele de acumulare
Topirea gheţarilor, respectiv retragerea lor, atrage după sine depunerea
materialului transportat în timpul înaintării masei de gheaţă.
La gheţarii din regiunile montane, formele cele mai caracteristice rezultate din
procesul depunerilor sunt morenele frontale, cu aspect în general semilunar. Taluzul
exterior al acestor materiale acumulate haotic este mai prelung, iar cel inferior mai
abrupt. Uneori, în spatele morenelor frontale se poate acumula apă, creându-se lacuri de
baraj morenic. în mod obişnuit, întreaga zonă de topire a limbii gheţarului, cu depunerile
respective, formează aşa-numitul „complex fluvio-glaciar", respectiv regiunea de trecere
de la gheţar la râu. Alimentarea râurilor este foarte bogată şi constantă în aceste cazuri,
iar circulaţia subterană, prin masa materialului morenic, deosebit de activă.
Retragerea gheţarilor montani permite şi depozitarea morenelor laterale, care se
păstrează însă mai greu. în ceea ce priveşte morenele de fund, acestea sunt antrenate
ulterior de râul care ia IocuI vechiului gheţar.
în regiunea de platformă, unde predomină calotele glaciare sub formă de saltea,
depunerile rămase după retragerea acestora sunt reprezentate mai ales prin morenele de
fund, care dau naştere unui microrelief specific: drum-linuri (movile longitudinale dispuse
123
Hidrologie
Tipurile de gheţari
în funcţie de caracterele lor comune şi de diversele particularităţi, gheţarii de pe
suprafaţa Globului au fost împărţiţi în două mari categorii: continentali şi montani.
1. Gheţarii continentali au aspect de saltele de gheaţă, de felul celor care acoperă
Antarctida sau Groenlanda. Joacă rolul esenţial în peisajul glaciar tocmai prin extensiunea
lor considerabilă. Forma generală a saltelei uriaşe de gheaţă este aproape plată, uşor
convexă şi nu mai ţine seama de relieful preexistent, care este complet acoperit.
Înaintarea se face radial dinspre centru, unde se produc mereu acumulări, spre periferie,
respectiv spre zonele de topire. Mişcarea este lentă, în afara cazurilor când în vecinătatea
ţărmului iau naştere limbi glaciare. Modelarea reliefului este, de asemenea, înceată şi
tinde spre o nivelare generală, cu aspect de platformă. Fenomenul e însă aşa de lent,
încât putem vorbi mai curând de o conservare a reliefului preexistent decât de
transformarea sa. Grosimea calotei de gheaţă este foarte mare de 1500 — 3 300 m şi
chiar mai mult. Odată ajunsa la ţărm, calota de gheaţă nu mai are bază de susţinere şi,
subminată de valuri, se rupe, dând uneori blocuri enorme, care plutesc spre regiunile mai
calde, unde se topesc (fig. 2). Acestea sunt bine cunoscutele aisberguri (iceberguri =
munţi de gheaţă) şi pot provoca uneori accidente în navigaţie (ex. naufragiul
transatlanticului Titanic), mai ales că, datorită temperaturilor scăzute, atunci când ajung
în zonele mai calde sunt înconjurate de ceaţă . Pericolul este accentuat de faptul că
mărimea lor aparentă este foarte înşelătoare, în sensul că 9/10 din corpul de gheaţă este
cufundat în apă şi numai 1/10 rămâne la suprafaţă, datorită blocurilor de rocă
încorporate în masa lor, care le măresc mult greutatea specifică.
In cazul gheţarilor continentali, se diferenţiază două tipuri:
antarctic, foarte masiv, care se extinde până în ocean, unde dă naştere unor
adevărate banchize plutitoare de gheaţă, a căror răspândire variază mult în cursul
unui an ;
groenlandez, care are cam aceleaşi trăsături, dar la periferie se canalizează pe vai,
sub formă de limbi, până la nivelul mării.
124
Hidrologie
125
Hidrologie
c. Gheţarii de podiş sunt mai rari, apar în Pamir şi pe alte platouri înalte. Au
aspecte mici de saltele de gheaţă, fără scurgere, de unde şi caracterul de suspendare.
Importanţa gheţarilor de munte constă în special în faptul că majoritatea lor
alimentează, cu un debit permanent crescut în anotimpul cald, râurile care se continuă de
la periferiile lor.
126
Hidrologie
127
Hidrologie
9 NOŢIUNI DE OCEANOLOGIE
Una din ramurile importante ale hidrologiei este reprezentată de oceanologie,
domeniu foarte important care se ocupă de mările şi oceanele existente pe globul
pământesc.
Studiul oceanului planetar este consecinţa directă a importanţei pe care o joacă oceanul
în viaţa planetei noastre.
Deşi oceanul reprezintă un mediu ostil şi mai greu accesibil omului, el a reprezentat şi
prezintă un interes deosebit deoarece:
- domină prin suprafaţă globul pământesc, ocupând prin cele 36147259 km2 cât
înglobează suprafaţa oceanului planetar, 70,8 % din suprafaţa totală a planetei;
- răspunde unor însemnate probleme referitoare la naşterea şi evoluţia vieţii pe
pământ precum şi a altor probleme de ordin ştiinţific;
- oceanul reprezintă pentru om un rezervor bogat de resurse minerale şi de hrană
care trebuie cunoscute, cercetate şi apoi exploatate raţional;
- reprezintă mijlocul de comunicare cel mai simplu între diferite continente sau
insule şi asigură schimburile dintre oameni din diferite puncte ale globului;
Studiul oceanografic având ca obiect principal oceanul planetar, urmăreşte printre
altele:
- cunoaşterea componentelor acestui domeniu, adică oceanele şi mările existente în
lume;
- studierea configuraţiei ţărmurilor şi a reliefului marin;
- proprietăţile fizice şi chimice ale apelor marine;
- dinamica apelor oceanului planetar şi principiile de guvernare a mişcării apelor
oceanice;
- studierea proceselor calorice şi biologice care se dezvoltă în apele oceanice sau
marine;
Evident că în oceanologie se folosesc pentru cercetare metodele clasice si anume:
- metoda staţionară, în staţii sau posturi fixe care urmăresc un ansamblu de
caracteristice prin observaţii şi măsurători permanente;
- metoda expediţionară, pe diverse trasee stabilite în care se folosesc vase de
cercetare echipate cu aparatură de specialitate şi încadrate cu personal ştiinţific;
- metoda experimentală, folosită în laboratoare în care se simulează, la scară,
diverse fenomene sau manifestări marine.
Este clar că toate aceste metode, aplicat şi în hidrologie în general, prezintă unele
caracteristici specifice mediului marin. Istoricul cercetărilor marine se pierde în negura
vremurilor, cercetători renumiţi atestând asemenea activităţi încă din timpuri preistorice.
128
Hidrologie
Nici antichitatea nu a ocolit acest domeniu şi date şi scrieri precum cele ale lui Herodot,
Aristotel, Lucretius Carus, Strabo, Ptolemeu şi Pliniu cel Bătrân atestă aceste lucruri.
A urmat epoca marilor călătorii şi descoperiri geografice, epoca Renaşterii şi a
culminat cu expediţiile moderne şi contemporane care au întregit patrimoniul cunoaşterii
oceanului planetar cu numeroase date importante.
Privind în ansamblu globul pământesc, se poate observa că uscatul reprezentat de
continentele mari şi insulele mai mici nu reprezintă decât nişte arhipelaguri răspândite la
diferite latitudini în oceanul planetar care este dominant. Orice studiu efectuat în
ansamblul globului sau pe emisfere scoate în evidenţă dominaţia oceanului planetar.
Comparând însă volumele ocupate de uscat şi apa oceanică apare însă dominaţia netă a
Pământului. Considerând adâncimea medie a oceanului planetar ca fiind de cca. 3800 m
ea apare ca o valoare neînsemnată cu raza Pământului care este de 6379 km. De
asemenea, greutatea hidrosferei, evaluată la cca. 14 x 108 tone reprezintă sub 7 % din
greutatea geoidului, iar volumul oceanului planetar estimat la 1370 milioane km3
reprezintă 1/800 din volumul total al Pământului care reprezintă 1096 miliarde km3 .
Oceanul planetar, constituit din mări şi oceane, prezintă o serie de caracteristici
proprii, care-l deosebesc de restul hidrosferei, şi anume:
- continuitatea – caracteristică materializată prin faptul că din orice punct al
oceanului planetar se poate ajunge în oricare alt punct sau în punctul de plecare
mergând numai pe apă, fără a traversa uscatul;
- independenţa – element ce atestă faptul că oceanul planetar se află într-o totală
independenţă faţă de uscat, influenţa dominantă fiind a oceanului asupra
uscatului;
- coincidenţa – suprafaţa oceanului planetar coincide aproximativ cu suprafaţa
geoidului terestru.
Unităţile cele mai mari ale oceanului planetar sunt reprezentate de mările primare
denumite oceane.
Se cunosc 4 unităţi oceanice principale:
- Oceanul Atlantic
- Oceanul Indian;
- Oceanul Pacific;
- Oceanul Arctic.
OCEANELE LUMII
Denumirea Suprafaţa (mii km2) Adâncimea (m)
oceanului Suprafaţa totală Suprafaţa fără medie maximă
cu mările mările
adiacente adiacente
Atlantic 92020 73540 3700 8428
Indian 76160 62950 3900 7450
Pacific 179240 146440 4100 11034
Arctic 14910 4500 1500 5449
129
Hidrologie
130
Hidrologie
- mări care îngheaţă - situate la mari altitudini şi care o mare parte a anului sunt
acoperite cu gheaţă.
O altă clasificareîmparte mările în:
- mări interioare – mările înconjurate în cea mai mare parte de uscat şi care
comunică cu celelalte mări sau cu oceanul prin strâmtori, ca de exemplu M. Azov,
M. Neagră, M. Baltică, M. Albă;
- mări semiînchise – mărginite de o parte de continente şi separate de oceanul
planetar prin grupuri sau lanţuri de insule sau peninsule care pătrund adânc în
ocean, ca de exemplu: M. Nordului, M. Ohoţk, M. Caraibelor, M. Behring, M.
Japoniei etc.;
- mări deschise – aşezate la marginea cuvetelor oceanice şi care se află în directă
legătură cu oceanul pe o porţiune largă, cum sunt: M. Barents, M. Arabiei, M.
Norvegiei, Marea Ross etc;
- mări interinsulare – sunt mările înconjurate în totalitate de insule care prin
aşezarea lor izolează marea de restul oceanului, diferenţiind-o chiar şi prin unele
caracteristici de ocean. Asemenea mări sunt: M. Sulu, M. Banda, M. Djawei.
131
Hidrologie
ZONA DE TARM
TREAPTA CONTINENTALA
0m
PLATFORMA CONTINENTALA
200 m
TALUZUL CONTINENTAL
1500 m
REGIUNEA ABISALA
6000 m
11020 m
Tot în rândul ţărmurilor înalte întâlnim şi fiordurile, care reprezintă căldările unor
vechi gheţari topiţi şi migraţi spre ocean. Acum se prezintă ca nişte golfuri interioare în
nişte regiuni muntoase, cu adâncimi apreciabile.
Asemenea fiorduri le întâlnim la coasta Scandinavă, Scoţia, Groenlanda, America de
Sus, Insulele Maldive sau Noua Zeelandă.
În zona Mării Adriatice, la coasta Dalmaţiei întâlnim ţărmul de tip dalmatic, care
prezintă o serie de insule paralele cu ţărmul şi care închid nişte văi longitudinale,
invadate de apa mării, care se constituie în canale închise între pereţi înalţi, adăposturi
sigure în caz de furtună.
Ţărmuri cu riass, reprezintă o serie de văi vechi continentale care, datorită mişcărilor
oscilatorii negative ale uscatului, au fost acoperite de apele mării. Asemenea ţărmuri se
întâlnesc în Bretania şi Galicia. Ţărmurile înalte, datorită formei lor şi a adâncimilor mai
132
Hidrologie
mari ale apelor marine prezintă unele avantaje pentru instalarea porturilor şi acostarea
navelor.
- ţărmurile joase se întâlnesc acolo unde oceanul sau marea se intersectează cu zone
de câmpie continentală. Zona litorală are o extensie apreciabilă iar linia ţărmului se
deplasează în funcţie de nivelul apei marine, de valuri, curenţi sau maree.
Se disting:
- ţărmuri de acumulare, rezultate din acumulările de nisip aduse de valurile sau
curenţii marini şi depuse în timp;
- ţărmuri drepte, rezultate tot ca urmare a acţiunii valurilor şi curenţilor care dislocă
particule de nisip sau bucăţi de uscat, le transportă şi apoi le depun în zone mai
liniştite, formând un nou ţărm;
- ţărmuri cu lagună, o zonă de golf marin, de regulă cu adâncimi mai mici, care prin
depuneri repetate de aluviuni care formează cordoane litorale este despărţit de
mare aproape complet, formând o lagună;
- limanurile, constituite din văi largi situate la vărsarea unor râuri în mare, văi
invadate uneori de apele marine, purtate de valuri sau la furtuni şi care
construiesc praguri prin depuneri succesive de aluviuni la gura râului sau în zona
de contact cu marea şi care formează, în timp, o unitate hidrologică distinctă.
- deltele, formaţiuni construite în zonele de vărsare în mare a unor fluvii;
- baia, o sinuozitate a liniei ţărmului mai puţin închisă decât golful şi care prin
depuneri succesive de aluviuni tinde să devină un golf;
- promontoriul, proeminenţe ale liniei de coastă care pătrund în interiorul mării,
terminat de regulă cu un cap.
La nivelul ţărmului în zona de contact cu apa marină se înregistrează multiple şi
continui transformări datorită unor forţe şi procese ce acţionează şi care conduc la
modificări ale coastei marine. Printre procesele ce au loc se pot enumera: abraziunea,
mişcările oscilatorii ale uscatului, activităţile vulcanice, mişcările seismice, acţiunile
organismelor vii din mediul marin sau ale omului.
Abraziunea, reprezintă consecinţa proceselor de eroziune a coastei datorită
valurilor, curenţilor sau mareelor şi care conduc la modificarea litoralului.
Efectele valului depind de înălţimea, lungimea sa de deplasare. Un val obişnuit,
întâlnit şi în Marea Neagră cu o înălţime de 4 m şi o lungime de undă de 60 m,
rezerva de energie este de 360000 kgf pentru fiecare metru linear. Forţa de izbire a
valurilor, în timpul furtunilor creşte considerabil şi poate atinge valori de 15 t/m2 la
ţărmul mărilor sau 30 t/m2 la ocean.
În decursul timpului masele continentale efectuează mişcări oscilatorii lente de
scufundări sau ridicări. Aceste mişcări au loc şi la ţărmul mărilor şi a oceanelor
antrenând atât zona de ţărm cât şi platforma continentală adiacentă.
133
Hidrologie
134
Hidrologie
Panta taluzului scade pe măsură ce se înaintează spre adânc, zona aceasta fiind
cunoscută sub denumirea de piemont oceanic (fig 3).
Piemontul oceanic are o lărgime care variază între 100 şi 1000 km şi care se
constituie din două porţiuni, una
superioară şi alta inferioară.
Taluzul continental, în totalitatea
sa, ocupă o suprafaţă estimată la
nivelul a 31,6 milioane km2,
135
Hidrologie
136
Hidrologie
Este logic ca atracţia Lunii asupra Pământului să se exercite mai pronunţat în partea
situată cu partea spre Lună. Am arătat că atât Soarele cât şi Luna exercită atracţie
asupra Pământului, dar cum Luna se află mai aproape de Pământ distanţa fiind de 400 de
ori mai mică decât distanţa până la Soare, atracţia sa este mai mare.
În acelaşi timp se ştie că atât Luna cât şi Pământul realizează mişcări de rotaţie şi
revoluţie şi din această cauză, în decursul timpului, se găsesc în poziţii diferite în raport
cu Soarele, determinând variaţii în timp a intensităţii mareelor.
Pe parcursul a 4 intervale de câte 7 zile, timp în care Luna execută o mişcare de
revoluţie în jurul Pământului, poziţiile diferite ale Pământului în raport cu Soarele şi Luna
determină intensităţi diferite ale mareelor .
În timpul sizigiilor, adică în momentul aflării în linia dreaptă a Lunii, Soarelui şi
Pământului, la conjuncţie sau opoziţie, atracţia gravitaţională a celor 2 aştri este
combinată, producând maree foarte mari, cunoscute sub denumirea de maree de sizigii
sau ape vii şi care se produc primăvara. După trecerea poziţiilor de conjuncţie sau
opoziţie Luna se deplasează în poziţii care o îndepărtează treptat de Soare, ajungând
după 7 zile în poziţie de primul sau al treilea pătrar, când direcţiile Pământ-Lună şi
Pământ-Soare, formează unghiuri de 90o împărţind forţele de atracţie gravitaţională pe
direcţii diferite, fapt ce determină o amplitudine mai scăzută a mareelor denumite maree
de cvadratură.
Studiile şi observaţiile efectuate asupra mareelor în diferite puncte ale oceanului
planetar au scos în evidenţă că perioadele de oscilaţii ale undelor de maree se grupează
în trei mari categorii:
- oscilaţii care se produc de două ori în timpul zilei lunare, care au o durată totală
de 24 ore şi 50 minute, producându-se un flux şi un reflux la un interval de 12 ore
şi 25 minute, mareea de tip semidiurn specifică Oceanului Atlantic;
- maree diurnă, cu o singură oscilaţie în timpul unei zile solare, care durează 24
ore, specifice nordului Pacificului şi în Golful Tonkin din Oceanul Indian;
- maree mixte, care presupune existenţa a două maree înalte şi două joase în
timpul unei zile lunare.
Fenomenul de maree este de foarte mult timp cunoscut dar prima explicaţie ştiinţifică
l-a dat Issac Newton (1687). Studiile au fost continuate de Laplace (sec. 18), Kelvin,
(sec.19) ş.a.
Prezenţa mareelor, a fluxului şi refluxului, atrage după sine formarea curenţilor de
maree, în special în zonele litorale de câmpie sau la gurile râurilor afluente.
Curenţii de maree pot fi: giratorii, micşti sau alternativi.
Dacă se trasează roza curenţilor de maree pe o perioadă completă se obţine o elipsă.
În condiţiile în care elipsa este aplatizată se trece la un curent mixt sau alternativ dacă
curenţii se apropie de o dreaptă.
137
Hidrologie
Curenţii marini
Această categorie de mişcare a maselor de apă marină exprimă o translare a
apelor marine de la un punct la altul al oceanului.
Pornind de la diverse criterii, curenţii oceanici se pot clasifica după cum urmează:
- după direcţie şi formă:
o curenţi orizontali de fund şi de suprafaţă;
o curenţi verticali, provocaţi de mişcările de convecţie liberă sau impusă şi
pot fi: ascendenţi şi descendenţi;
o curenţi liniari care se deplasează uniform pe o linie aproximativ dreaptă;
o curenţi circulari.
- după geneză:
o curenţi de fricţiune sau impulsiune, generaşi de acţiunea vânturilor
regulate şi periodice;
o curenţi de densitate, provocaţi de diferenţa de temperatură şi salinitate,
deci de densitate, care se întâlneşte între două puncte ale oceanului situate
la o anumită distanţă;
o curenţi datoraţi diferenţei de nivel a apelor oceanice, produs de bilanţurile
hidrologice diferite;
o curenţi de pantă, datoraţi vânturilor de larg cu direcţia către coastă, care în
timp, provoacă o acumulare de apă şi creştere a nivelului la coastă şi care,
după încetarea vântului, începe să se scurgă în sens invers. La adâncimi
mai mari direcţia de scurgere formează un unghi de 90 o cu direcţia de
138
Hidrologie
139
Hidrologie
permanente şi cele periodice. În general, aceşti curenţi sunt lenţi dar dacă ne vom referi
la dimensiunile lor, cât şi la permanenţa lor vom constata că ei se transformă în
principalii agenţi de transport ai căldurii de la Ecuator spre latitudinile înalte sau ai
frigului de la Pol către zonele mai calde.
În tabelul alăturat, sumar prezentat al principalilor curenţi oceanici în care sunt
înscrise debitul şi viteza de deplasare, se pot vedea dimensiunile acestora.
Din acest tabel se văd dimensiunile apreciabile pe care le au Curentul Golfului sau
Gulfstream şi Curentul Circum Polar Antarctic care depăşesc debitul tuturor apelor
continentale luate la un loc.
Studiul curenţilor oceanici reprezintă un capitol important al oceanografiei,
deoarece ei condiţionează într-o mare măsură climatologia, întreţin viaţa economică,
ajută la prognozarea migraţiei bancurilor de peşte şi, în sfârşit, deriva icebergurilor sau a
vaselor naufragiate.
S-au realizat hărţi şi scheme în care este prezentată sintetic circulaţia apelor
oceanice.
Circulaţiile în acest ocean schematic se împarte în mai multe inele
corespunzătoare unor centuri de vânturi a căror mişcare este contrară mersului acelor
ceasornicul, în regiunea subpolară şi în acelaşi sens cu acele ceasornicului în zona
subtropicală în emisfera nordică.
În emisfera australă, zona subtropicală, sensul circuitului subtropical este invers
acelor ceasornicului. De o parte şi de alta a Ecuatorului se întâlnesc două inele care se
rotesc pe o zonă îngustă, dar cu sensuri diferite în N şi S.
În zona Antarcticii se interferează şi se suprapun doi curenţi. Un curent transportă
ape rotindu-se de la Vest spre Est în jurul continentului cunoscut sub denumirea de
curentul circumpolar antarctic sau marele curent de derivă a vânturilor de Vest. În jurul
litoralului aceluiaşi continent există cel de-al doilea curent, un contracurent superficial
care se deplasează de la Est spre Vest.
140
Hidrologie
Principalul curent, cel circumpolar, traversează zona sudică a celor trei oceane:
Atlantic, Pacific şi Indian. Măsurătorile efectuate în trei secţiuni principale au condus la o
serie de valori remarcabile, fluxurile de ape de la un ocean la altul fiind diferit şi creând
bilanţuri hidrologice diferite pentru cele trei unităţi oceanice principale. Aceste valori se
prezintă astfel:
- între Antarctica şi Africa (Capul Bunei Speranţe): 190x106 m3/sec.
- între Antarctica şi Tasmania: 180x106 m3/sec.
- între Antarctica şi Capul Horn (America de Sus): 150x106 m3/sec.
Marele curent circumpolar Antarctic, datorat şi diferenţelor de densitate este totuşi şi
consecinţa directă a acţiunii vânturilor de vest, reprezentând cel mai mare exemplu de
curent de derivă creat de vânt. Din acest curent se desprind o serie de ramificaţii, ca de
exemplu: curentul Agulhaş, curentul coastei de Vest sau cel al Noii Zeelande.
S-au mai constat unele particularităţi ale curenţilor din zona imediată a coastelor
Antarcticii unde s-a constatat o circulaţie transversală suprapusă pe circulaţia
longitudinală. Apa rece şi de salinitate redusă, datorită prezenţei gheţarilor şi a
precipitaţiilor mari, ajunsă la coastele Antarcticii coboară spre adânc prelungindu-se apoi,
ca o limbă rece către nord, depăşind în drumul lor Ecuatorul şi atingând chiar latitudinea
o
de 40 N.
În zona sub-antarctică se produc alte tipuri de circulaţii transversale.
Curenţii din Oceanul Arctic sunt condiţionaţi de particularităţile acestui ocean şi
anume: suprafaţa sa mică, situarea la latitudini ridicate precum şi încorsetarea sa de
zone continentale.
O ramură principală îşi are originea în Marea Laptev şi Marea Siberiei orientale
urmând un drum lung (A) până în zona Groenlandei.
Din acest curent principal se despart două bucle, una cu un sens ciclonic, contrar
mersului acelor ceasornicului, care înconjoară Marea Laptev şi o a doua buclă care se
roteşte în sens anticiclonic, în jurul arhipelagului Frantz Josef.
Cel de-al doilea sistem (B) se află în faţa Strâmtorii Behring, sistem cunoscut sub
denumirea de curent anticiclonic, cu o circulaţie inelară şi care descrie o curbă închisă pe
suprafaţa Mării Beaufort.
Al treilea sistem (C) se formează tot în zona Siberie Orientale şi Ciukotsk şi care
traversează direct Oceanul Arctic pe deasupra Polului Nord, unindu-se cu primul curent.
In afara acestor curenţi, proprii Oceanului Arctic, trebuie amintite ramurile extreme
ale curenţilor Gulfstream şi Kuro-Shivo, care pătrund din Atlantic şi Pacific.
Oceanul Atlantic prezintă, în cele două emisfere, doi curenţi principali inelari care îşi
au originea la Nord şi Sud de Ecuator şi care traversează oceanul de la Est spre Vest şi
invers.
În emisfera de Nord din dreptul Insulei Capul Verde se formează Curentul Ecuatorial
de Nord şi care traversează oceanul de la Est spre Vest, la latitudini cuprinse între 10o-
141
Hidrologie
20o N, până în dreptul insulelor Antilele Mici şi Mari, unde se împarte în două ramuri
pătrunde în Marea Caraibelor, sub aceeaşi denumire de Curentul Caraibilor iar cealaltă
ramură se îndreaptă spre NN-V sub denumirea de Curentul Antilelor. Curentul Caraibilor
pătrunde în Golful Mexic se uneşte cu Curentul Guianei, ce provine din Curentul
Ecuatorial de Sud, ocoleşte acest golf, este alimentat puternic de apele fluviului
Mississppi, pătrunde din nou în Atlantic, sub denumirea de Curentul Floridei, se uneşte cu
apele Curentului Antilelor şi se îndreaptă spre Nord sub denumirea de Curentul Golfului,
un fluviu puternic, cu o lăţime de cca. 500 km şi o adâncime de 800 m şi un debit
apreciabil. Apele acestui curent au o salinitate ridicată (36,5 ‰), sunt foarte limpezi,
albastre şi au o temperatură ridicată, în jur de 25o sau 26o C. Se îndreaptă spre Nord
până la latitudinile de 40o şi chiar 50o, unde, datorită vânturilor de Vest şi a forţelor lui
Coriolis, suferă o deviaţie spre dreapta, îndreptându-se spre coastele Occidentale ale
o
Europei. În dreptul longitudinii de 35 Est apele acestui puternic curent se împart în mai
multe ramuri, formând aşa numita Deltă a Gulf Stream-ului. Aceste ramuri pornesc în
evantai, una spre Groenlanda sub denumirea de Curent al Groenlandei de Vest, una spre
coastele Scandinaviei sub denumirea de Curent al Atlanticului de Nord care pătrunde în
Oceanul Îngheţat de Nord şi o altă ramură cu direcţia Sud-Est sub forma unui curent de
pantă cunoscut în faza finală sub denumirea de Curentul Canarelor şi care închide inelul,
intrând în Curentul Ecuatorial de Nord.
În compensarea curentului cald, Gulf Stream din zonele nordice, Baia Baffin şi de a
lungul coastelor vestice ale Groenlandei, coboară curentul rece al Labradorului, purtător
de iceberguri şi care ajunge până la Terra Nova.
În emisfera de Sud există un inel similar şi anume: un Curent Ecuatorial de Sud cu
acelaşi traseu dar la coastele Americii de Sud acesta se bifurcă în Curentul Guianei, care
se uneşte cu Curentul Ecuatorial de Nord şi o ramură ce se deplasează spre Sud sub
denumirea de Curentul Braziliei. Din dreptul Golfului La Plata, acest curent suferă, din
aceleaşi motive ca şi Curentul Golfului (vânturile de vest şi forţele lui Coriolis), o abatere
spre stânga şi împreună cu curentul rece Falkland intră în marele Curent al Vânturilor de
Vest.
În toate mările de bordură ale Oceanului Atlantic apar o serie de curenţi secundari,
printre aceştia numărându-se Marea Mediterană şi bun înţeles Marea Neagră.
In Marea Neagra, datorita diferenţei de densitate dintre Nord si Sud, apare un curent
superficial de apa mai dulce care trece prin Bosfor în Marea Egee. În strâmtoare, pe sub
curentul de suprafaţa se scurge un curent mult mai sărat din Marea Egee spre Marea
Neagra. O parte din curentul mai dulce, provenit din Nord, datorită aportului însemnat
adus de afluenţi ( Dunăre, Nistru, Bug, Nipru) nu intra in Bosfor ci îşi continua drumul in
lungul coastelor Anatoliei, constituind un lob, cel estic, al curenţilor din Marea Neagră
având un sens anticiclonic. În afara acestui lob estic, exista un alt curent tot circular
situat in lobul vestic, aceşti lobi formându-se datorita zonei centrale mai strâmte a Marii
142
Hidrologie
143
Hidrologie
144
Hidrologie
Are ca limită de nord linia pragurilor submarine dintre Capul Walsingham-Taralui Baffin şi
Capul Stedland (Norvegia), linie care
trece prin sudul Groenlandei. Limita de
sud este reprezentată de ţărmul
Antarcticii.
Linia pragurilor de nord care marchează
adâncimi reduse de cca. 500 m sau mai
mici reprezintă linia de demarcaţie în
raport cu Oceanul Îngheţat de Nord,
linie ce delimitează cele două oceane
prin diferenţe de ordin hidrologic
esenţiale. Spre est, linia de demarcaţie
faţă de Oceanul Indian se poate
considera de-a lungul meridianului de
20o longitudine estică, care trece pe la
145
Hidrologie
Oceanul Pacific (fig. 3) este încadrat de coastele estice ale Asiei şi Australiei şi
coasta vestică a celor două Americi de Nord şi de Sud.
146
Hidrologie
147
Hidrologie
Insulele sunt răspândite pe toată suprafaţa oceanului, dar există o zonă tropicală
o o
cuprinsă între 10 latitudine Nord şi 25 latitudine Sud unde sunt concentrate un număr
mare de insule, grupate în:
- Polinezia;
- Melanezia;
- Micronezia.
Caracteristic pentru Oceanul Pacific este şi numărul mare de gropi cu adâncimi mari.
Se cunosc un număr de nouă gropi cu adâncimi mai mari de 9000 m şi dintre acestea
amintim, în afara gropii Marianelor, groapa Tonga (Fiji) 10882 m, groapa Japoniei
(Ramapo) 10554 m, groapa Kurilelor 10542 m, groapa Filipinelor 10497 m, Kermadek
10047 m, Bonin 9985 şi altele.
Analizând topografia fundului oceanului putem delimita două zone distincte:
- bazinul Pacificului Central;
- mările marginale
Relieful fundului bazinului central se prezintă sub forma unei câmpii abisale, plană pe
sute de km, aflată la o adâncime de cca. 5000 km, întreruptă din loc în loc de dorsala
care se ridică până la 2000-3000 m deasupra fundului oceanului uneori depăşind nivelul
apei, constituindu-se în insule.
În zona Pacificului de Vest şi Central se întâlnesc numeroase insule vulcanice, atoli
aşezaţi în benzi rectilinii paralele, arhipelaguri acoperind 13,7 % din suprafaţa bazinului
central.
Bordura bazinului central este dominată de o zonă de şanţuri adânci în partea
continentală, urmând o serie de arcuri de insule asociate cu creste submarine care
delimitează numeroase mări, în special la coasta Asiei.
Pornind de la Nord, din partea vestică se disting o serie de mări ca de exemplu:
- Marea Behring;
- Marea Ohotk
- Marea Japoniei;
- Marea Chinei de Est;
- Marea Galbenă;
- Marea Filipinelor;
- Mediterana austral-asiatică cu:
- Marea Chinei de Sud;
- Marea Sulu;
- Marea Sulawesi;
- Marea Makasar;
- Marea Molucelor (Maluku);
- Marea Halmanera;
- Marea Saram;
148
Hidrologie
- Marea Banda;
- Marea Djawa;
- Marea Bali;
- Marea Flores;
- Marea Sawn;
- Marea Bismark (Noua Guinee);
- Marea Solomon;
- Marea Coralilor;
- Marea Tasmania;
- Marea Fiji.
În extremitatea estică a Oceanului Pacific, la coastele Americii se delimitează:
- Golful Alaska;
- Golful Californiei;
- Golful Panama;
- Marea Ross situată la coastele continentului Antartic
Oceanul Indian (fig. 4), cu o suprafaţă mai mică şi deosebit de oceanele Pacific
şi Atlantic.
Limita sa nordică o reprezintă continentul asiatic cu dominaţia Podişului Tibet şi al
Munţilor Himalaya, cu acoperişul Pământului Everest (8848 m). La vest se mărgineşte cu
coasta răsăriteană a Africii până în dreptul Capului Acelor, de unde graniţa cu Oceanul
Atlantic, se continuă pe o linie imaginară reprezentată de linia meridianului de 20o
longitudine estică care se continuă până în Antartica. Limita estică este reprezentată de
puntea de legătură dintre Asia şi Australia constituită din Peninsula Malacca şi lanţul
insulelor Sumatra, Djawa, Sondele mici (?), Noua Guinee până la Peninsula York,
continuându-se pe coastele estică şi sudică a Australiei până la Insula Tasmania unde se
o
uneşte cu apele Pacificului, limita sa fiind considerată pe linia meridianului de 147
longitudine estică până la coastele Antarcticii. Relieful fundului este brăzdat de o serie de
dorsale care delimitează o serie de bazine cum sunt: bazinul Arabiei, bazinul Somaliei,
bazinul Madagascarului, bazinul Mozambic, bazinul Crozet, bazinul central-indian, cel
Australian de vest şi de sud precum şi bazinul Australo-Antarctic.
Oceanul Indian prezintă anumite caracteristici care-i conferă unele particularităţi
care-l deosebesc de Atlantic şi Pacific şi anume:
- este un bazin uriaş de apă situat aproape în întregime în zona caldă;
- prezenţa centurii continentale care-l înconjoară din trei părţi: Nord, Est şi Vest.
Aceste particularităţi în aşezare determină mari schimbări termice între uscat şi ocean
şi provoacă existenţa unor vânturi periodice cunoscute sub numele de musoni. Aceste
vânturi cu sensuri diferite de drum între cele două sezoane: cald şi rece, provoacă
modificări şi în circulaţia curenţilor marini. La începutul sezonului cald, masa continentală
149
Hidrologie
150
Hidrologie
Privit de sus, Oceanul Îngheţat de Nord se apropie de forma unui triunghi delimitat de
Groenlanda, arhipelagul insulelor arctice ale Americii, ţărmul nordic al Peninsulei Alaska,
coasta nordică a Siberiei şi a zonei europene a Rusiei, de coasta nordică şi vestică a
Norvegiei şi de pragurile şi insulele aflate pe direcţia Groenlanda – sudul Peninsulei
Scandinave.
Legătura cu Oceanul Pacific se face prin Strâmtoarea Behring. Lăţimea acestei
strâmtori în raport cu dimensiunile oceanelor de 35-86 km, lungimea ei de 60 km, dar
mai ales adâncimile mici fac ca această legătură să nu reprezinte un mijloc activ de
comunicare a apelor între aceste două oceane.
O deschidere mai largă leagă Oceanul Îngheţat de Nord cu Atlanticul, dar şi aici
pragurile submarine separă cele două oceane.
Regiunea Oceanului Îngheţat de Nord nu este încă stabilizată, uscatul înregistrând
repetate mişcări, uneori separând Oceanul Arctic de Pacific sau Atlantic iar insulele
arctice s-au unit în repetate rânduri cu continentul.
Configuraţia fundului oceanului prezintă anumite caracteristici, printre care amintim:
- prezenţa unei platforme continentale cu o largă extindere la coasta nordică a Asiei
şi Europei;
- prezenţa unor dorsale care traversează oceanul din Groenlanda până în dreptul
insulelor Siberiei care trece peste polul nord (Dorsala Lomonosov);
- existenţa unui şir de praguri care traversează oceanul în mai multe direcţii;
- între Insula Jan Mayen şi insulele Spitzbergen se întinde dorsala Mohna;
Suprafaţa Oceanului Arctic este de 14,91 milioane km2, adâncimea medie este de
1500 m, iar cea maximă de 5449 m.
Pe suprafaţa Oceanului Îngheţat de Nord sunt răspândite un număr însemnat de
insule, unele cu suprafeţe apreciabile ca de exemplu: Groenlanda cu suprafaţa de 2,13
milioane km2, Islanda cu suprafaţa de 102,68 mii km2, precum şi alte insule mai mici ca
de exemplu: arhipelagul Spitzbergen, Jan Mayen, arhipeleagul Frantz Josef, Usakov,
Novaia Zemlea, Severnaia Zemlea, Noua Siberie, Vranghel şi Harald.
Marile componente sunt:
- Marea Norbegiei;
- Marea Barents;
- Marea Albă;
- Marea sau Golful Peciora;
- Marea Kara;
- Marea Laptev;
- Marea Siberiei de Est;
- Marea Ciukotka;
- Marea Beaufort;
151
Hidrologie
- Marea Baffin;
- Mrea Hudson;
- Marea Groenlanda;
MAREA NEAGRĂ (fig. 6), ocupă partea de Sud-Est a ţării iar litoralul românesc se
întinde de la Gurile Dunării la sud de Mangalia, la Vama Veche.
În raport cu cuveta
Mării Negre, bazinul
său hidrografic are o
poziţie asimetrică.
Principalele ape
curgătoare situate în
acest bazin sunt:
Dunărea, Nipru, Don,
Bug, Nistru, Cuban şi
Rion care aduc anual
un aport mediu al
scurgerii de cca. 309
km3 de apă.
Deşi constituie două
Fig. 7 Bazinul hidrografic al Mării Negre
unităţi diferite, Marea
Neagră şi Marea Azov formează un singur bazin ce trebuie analizat hidrologic împreună.
152
Hidrologie
153
Hidrologie
154
Hidrologie
155
Hidrologie
BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ
156