Professional Documents
Culture Documents
2011
1
CUPRINS
2
Tema 1
INTRODUCERE ȊN PIEŢELE FINANCIARE
3
a) Piaţa monetară. Pe piaţa monetară naţională se efectuează tranzacţii monetare, în
moneda naţională, între rezindenţii aceleiaşi ţări. Piaţa monetară este piaţa pe care
băncile se împrumută între ele, pe termen scurt. Apariţia acestei pieţe se datorează
surplusului de încasări pe care le au unele bănci şi surplusului de plăţi pe care le au
alte bănci.
b) Piaţa de capital. Piaţa capitalurilor este specializată în intermedierea de tranzacţii
cu active financiare care au scadenţe pe termene medii şi lungi. Prin intermediul ei,
sunt satisfăcute nevoile de capital ale solicitanţilor cu disponibilităţile de capital ale
ofertanţilor. Principalele funcţii ale pieţei de capital : emisiunea şi vânzarea
pentru prima dată de titluri financiare; negocierea de valori mobiliare.
c) Piaţa bancară se caracterizează prin tranzacţii cu active bancare nonnegociabile, a
căror lichiditate este maximă.
Există o serie de avantaje ce decurg din extinderea pieţei financiare, care pot fi
sintetizate astfel:
- un plus de lichiditate pentru societăţile comerciale şi un preţ redus al lichidităţii;
- încurajarea dezvoltării economiei pentru transparenţa investiţiilor;
- apariţia unor modalităţi facile de finanţare pentru agenţii economici;
- încurajarea circulaţiei băneşti şi a rentabilităţilor crescute.
4
d) Locul tranzacţionării
e) Dinamica şi riscul tranzacţiilor
f) Intensitatea zilnică a tranzacţiilor
g) Modul ȋn care se procură şi se tranzacţionează banii
5
vor exista destule ordine în cealaltă parte a pieţei. Piaţa de negociere se mai
numeşte şi piaţa inter-dealeri.
7
1.3. Piaţa financiară internaţională: conţinut, segmente şi rol
9
I.Formarea fondurilor financiare internaţionale.
1. Mobilizarea în context internaţional a valorilor sub forma unor fonduri
financiare exprimate cu ajutorul etaloanelor naţionale sau internaţionale la
nivelul lor din momentul repartiţiei financiare.
2. Evaluarea fondurilor mobilizate cu ajutorul etaloanelor internaţionale la nivelul
lor din momentul evaluării.
3. Repartiţiile financiare realizate de instituţiile pieţei financiare, prin aceste
acţiuni sunt precizaţi beneficiarii fondurilor, obiectivele finanţate, precum şi
condiţiile ce caracterizează repartiţia respectivă.
II. Relaţiile cu piaţa monetară internaţională.
4. Piaţa financiară solicită pieţei monetare să folosească semenele băneşti şi
modalităţile de plată pentru a aduce în context internaţional fondurile mobilizate
din economia naţională.
5. Piaţa monetară internaţională pune la dispoziţia pieţei financiare internaţionale
etalonul acceptat pentru evaluarea valorii în context internaţional.
6. Piaţa financiară internaţională solicită pieţei monetare internaţionale semnele
băneşti care sunt acceptate în circuitul internaţional.
III. Formarea fondului de informaţii internaţionale.
7. Instituţiile financiare solicită o gamă largă de informaţie economică, monetară,
financiară, politică, socială din partea ţărilor şi persoanelor juridice care sunt
acceptate pe piaţa financiară internaţională.
8. Instituţiile pieţei financiare realizează prelucrarea informaţională în vederea
obţinerii unor informaţii financiare credibile.
9. Instituţiile financiare editează cărţi, reviste, pliante, organizează cursuri de
informare şi calificare, trimite experţi pentru informare, analiză şi educare.
IV. Reglarea activităţii de pe piaţa financiară internaţională.
10. Piaţa financiară internaţională realizează observarea permanentă a modului în
care produsele sale (fonduri, informaţii, condiţionări) sunt acceptate de
beneficiari.
11. Fundamentarea pentru deciziile care urmăresc modificarea intrărilor sau
modificarea mecanismelor interne ale pieţei.
12. Pe baza analizelor şi deciziilor adoptate, are loc realizarea efectivă a comenzii
de reglare.
10
Tema 2
EURO ŞI PIAŢA FINANCIARĂ EUROPEANĂ
Introducerea monedei unice euro – mai întâi ca monedă scripturală în 1999 şi mai
târziu sub forma bancnotelor şi monedelor fizice, în 2002 – reprezintă una dintre
realizările majore ale Uniunii Europene. Euro este moneda unică adoptată (până în acest
moment) de 17 state membre ale Uniunii Europene (din cele 27) care, împreună,
formează zona euro. Zona euro este o zonă monetară.
Cele 17 țări membre sunt Austria, Belgia, Cipru, Finlanda, Estonia, Franța,
Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia, Spania,
Slovenia, Slovacia. Succesul monedei euro este dovedit şi prin faptul că state care
nu sunt membre ale Uniunii Europene au ales ca monedă oficială euro: Andorra,
Islanda, Lichtenstein, Monaco, San Marino, Vatican, Muntenegru, Kosovo.
Andorra, Monaco, San Marino și Vatican folosesc euro, deși nu sunt în mod oficial
membri euro, și nici membri ai UE. Aceste țări folosesc euro datorită unor înțelegeri cu
statele membre UE (Italia în cazul principatului San Marino și al orașului Vatican,
precum și Franța în cazul principatului Monaco), aprobate de către Consiliul Uniunii
Europene.
Muntenegru şi Kosovo care au folosit drept monedă marca germană, au adoptat
moneda euro, deşi nu au au nici o ȋnţelegere legală explicita cu UE care să le permită
acest lucru.
Alte spaţii ȋn care se foloseşte moneda euro sunt teritoriile franceze: Guiana
Franceza, Reunion, Sf. Pierre si Miquelon, Guadeloupe, Martinica, Sf. Bartolomeu, Sf.
Martin, Mayotte, insulele Clipperton, Teritoriile Australe si Antarctice Franceze si
regiunile autonome portugheze Azore si Madeira, precum si Insulele Canare (Spania).
Zona a fost creată în 1999 de unsprezece țări, la care s-a alăturat Grecia în 2001,
Slovenia în 2007, Cipru și Malta în 2008, Slovacia în 2009, Estonia în 2011. Trei țări din
Uniunea Europeană nu au fost de acord cu introducerea acestei monede, și anume
Danemarca, Regatul Unit și Suedia.
Danemarca şi Regatul Unit nu sunt apte în mod legal pentru aderarea la euro, până
când guvernele lor nu decid altfel. Suediei nu i-a fost aprobată participarea de nici un act
legal; totuşi, Suedia a decis în 1997 să nu se alăture zonei euro, aşa că nu a făcut nici un
efort spre a-şi îndeplini criteriul necesar, de a avea o rată stabilă de schimb. Suedia a făcut
un referendum pe tema monedei unice europene pe 14 septembrie 2003, participanţii
votând împotriva monedei euro (Da 41,8%, Nu 56,1%). Aceasta a constituit o decizie
pentru minimum cinci ani. În Danemarca un referendum pe tema aderării la euro a avut
loc pe 28 septembrie, 2000, rezultând un procent de 53,2% împotriva aderării
Estonia a primit aprobarea de a adera la zonă începând de la 1 ianuarie 2011.
11
Banca Centrală Europeană (BCE) are dreptul exclusiv de a autoriza emisia de
bancnote euro de către băncile naţionale ale ţărilor din zona euro. Responsabilitatea
privind producerea şi punerea lor în circulaţie revine băncilor naţionale. Volumul de
monede emise de către statele membre din zona euro este aprobat anual de către BCE, iar
monetăriile naţionale sunt însărcinate cu producerea acestora.
Numele – euro – a fost ales de către Consiliul European reunit la Madrid, în 1995,
în cadrul pregătirilor pentru moneda unică. Simbolul monedei euro – € – a fost inspirat de
litera grecească epsilon (Є). Totodată, este şi prima literă a cuvântului Europa scris în
alfabetul latin, iar cele două linii paralele care îl străbat simbolizează stabilitatea.
Beneficiile monedei euro sunt diverse şi sunt resimţite la niveluri diferite, începând
cu persoane fizice şi întreprinderi şi ajungând până la economii întregi. Printre acestea se
numără:
Ofertă mai variată şi preţuri stabile pentru consumatori şi cetăţeni;
Securitate mai mare şi mai multe oportunităţi pentru întreprinderi şi pieţe;
Stabilitate şi creştere economică;
Pieţe financiare mai integrate;
O prezenţă mai puternică a UE în economia globală;
Prezenţa unui semn tangibil al identităţii europene;
Moneda unică aduce o nouă forţă şi oferă noi oportunităţi care derivă din
integrarea şi dimensiunile economiei zonei euro, piaţa unică devenind, astfel, mai
eficientă. Moneda unică şi zona euro înseamnă şi noi oportunităţi în cadrul economiei
mondiale. Moneda unică transformă zona euro într-o zonă de afaceri atractivă pentru
ţările terţe, promovând, astfel, comerţul şi investiţiile. Prudenţa în gestionarea sa
economică, face din euro o monedă de rezervă atractivă pentru ţările terţe şi asigură zonei
euro o poziţie mai puternică în cadrul economiei mondiale.
Utilizarea extinsă a monedei euro în sistemul monetar şi financiar internaţional
demonstrează importanţa acesteia pe scena mondială:
Moneda euro este din ce în ce mai utilizată în cazul emisiunii de titluri de datorie
publică şi titluri de datorie pentru întreprinderi.
Băncile mondiale acordă împrumuturi semnificative denominate în euro în toată
lumea.
Euro ocupă locul al doilea printre cele mai comercializate monede pe pieţele de
schimb valutar, fiind utilizată în aproximativ 40% din tranzacţiile zilnice.
Euro este folosit din ce în ce mai mult pentru facturare şi plată în comerţul
internaţional, nu numai între zona euro şi ţări terţe ci chiar, la o scară mai mică,
între ţări terţe.
Alături de dolarul american, euro este utilizat foarte mult ca o importantă monedă
de rezervă pentru urgenţele monetare.
Mai multe ţări îşi gestionează monedele naţionale prin corelarea acestora cu
moneda euro luată ca monedă de referinţă.
12
2.2.Obiectivele şi efectele monedei unice euro pe pieţele financiare europene
Prin adoptarea monedei unice, Europa a câştigat numele de al doilea pol financiar
al lumii, de departe înaintea celui japonez şi conduce la crearea unor condiţii foarte bune
pentru dezvoltarea concurenţei în plan mondial.
EURO, reprezintă elemental de bază al conducerii Uniunii Europene, iar
introducerea acestei monede pe pieţele europene a adus pentru toţi cetăţenii europeni
un câştig şi un surplus de stabilitatea economică. Apariţia monedei euro reprezintă cel
mai important moment de pe piaţa financiară, moment care a dus la schimbări
semnificative în cadrul economiilor ţărilor participante şi la posibilitatea formării unei
pieţe unice în cadrul căreia puterea şi competitivitatea au crescut.
Apariţia pieţei unice mai este favorizată şi de eficacitatea şi de transparenţa pieţei
financiare. Pieţele financiare europene sunt caracterizate prin:
un grad de lichiditate foarte ridicat;
bancă centrală independentă;
stabilitatea preţurilor ca şi obiectiv general.
O piaţă unică asigură totodată creşterea economică a ţărilor europene, crearea de
noi locuri de muncă, o scădere a costurilor de operare pe pieţele financiare precum şi o
alocare mai bună a capitalurilor. Scopul creerii pieţei unice este de a asigura prezentarea
informaţiei despre emitenţi în mod corect, complet şi la timp, cu rezultat direct asupra
creşterii încrederii investitorilor în asigurarea şi îmbunătăţirea evaluării
activelor financiare şi a performanţelor în afaceri.
Se ştie că moneda Euro vizează în principal exportatorii şi importatorii, care sunt
cei mai importanţi utilizatori ai acesteia. Prin folosirea unei monede unice în cadrul
tranzacţiilor, aceştia prezintă şanse egale de eliminarea a costurilor suplimentare de
tranzacţionare.
Introducerea monedei unice a dus la:
reducerea costurilor de operare în pieţe şi creşterea accesului la capital al
investitorilor;
crearea unor diverse variante competitive de investiţii pentru investitori, precum şi
un nivel de prezentare a informaţiei adecvat cerinţelor acestora;
relaţii bazate pe încredere între investitorii prezenţi pe pieţele financiare europene ;
înlăturarea erorilor de gestiune a informaţiilor care pot conduce la dezechilibre şi
pot pericleta operarea pe pieţele financiare.
Prin trecerea la moneda unică s-a dorit totodată ca ţările europene să ia măsuri şi în
ceea ce priveşte dezvoltarea şi creşterea eficienţei sistemelor financiare. În acest sens se
pot enumera măsuri precum:
deschiderea pieţelor de capital naţionale investitorilor străini;
liberalizarea pieţelor bursiere naţionale;
renunţarea totală sau parţială la măsurile de control valutar
13
Principalele avantaje economice ale monedei unice europene sunt directe şi
indirecte.
Principalele avantaje economice directe:
1. riscul ratei de schimb
În mediul de afaceri la nivel internaţional, orice decizie de afaceri este
afectată în mod negativ de modificările viitoare ale ratelor de schimb. Astfel, cu cât
sunt mai puţin previzibile ratele de schimb, cu atât investiţiile străine sunt mai
riscante şi cu atât este mai puţin probabil ca aceşti agenţi economic să obţină o
creştere pe pieţele externe. Or, deoarece euro înlocuieşte monedele naţionale,
înseamnă că prin introducerea euro este eliminat complet riscul legat de rata de
schimb dintre monedele participante la tranzacţii.
Aşadar, eliminarea completă a riscului legat de rata de schimb dintre aceste
monede reprezintă unavantaj pentru investiţiile internaţionale din zona euro.
2. costurile tranzacţiilor
Costurile legate de conversii de monedă la fiecare trecere a unei frontiere
europene sunt eliminate prin introducerea monedei unice europene.
3. transparenţa preţurilor
Moneda unică europeană face mai transparente discrepanţele de preţuri
dintre preţurile bunurilor ori ale serviciilor, dintre salariile din state membre
diferite ale Uniunii Europene, fiind mai uşor de eliminat discriminările de preţ. Cu
toate acestea, o atare idee nu trebuie absolutizată. În orice economie preţul este
stabilit ca urmare a întâlnirii pe piaţă a cererii, ofertei, reglementărilor şi
concurenţei existente. Astfel nimeni nu se poate aştepta ca o cutie de Coca-Cola să
aibă acelaşi preţ, unic, în Belgia şi în Austria, tocmai datorită elementelor sus-
menţionate, care sunt diferite pe piaţa austriacă, respectiv pe piaţa belgiană.
4. pieţele financiare profunde
Motivat de existenţa unor instrumente financiare diferite (titluri
guvernamentale, împrumuturi de la bănci comerciale, acţiuni ş.a.), cotate în
monedă naţională s-a produs o separare a pieţelor financiare europene, fiind
descurajate investiţiile străine. Odată cu introducerea monedei unice europene,
bursele europene au cotat toate aceste instrumente financiare în moneda unică
europeană. Nemaiexistând impactul psihologic şi economic al conversiilor
devizelor şi cotelor preţurilor externe, pieţele financiare europene sunt astfel mai
solide.
Principalele avantaje economice indirecte:
1. stabilitatea macroeconomică - moneda unică europeană promovează un regim nou,
cu inflaţie redusă şi cu stabilitate macroeconomică. Traducerea în practică a acestui
avantaj economic este garantată prin existenţa „celei mai independente bănci
centrale din lume“– Banca Centrală Europeană. În orice stat, banca centrală
stabileşte rata inflaţiei. În statele naţionale, de regulă, politica băncii centrale este
influenţată de politica guvernamentală, cedând în faţa presiunilor politice ale
guvernului său. Dar, Banca Centrală Europeană este „prima bancă centrală din
istorie, fără un guvern care să îi privească peste umăr.“
14
2. rate reduse ale dobânzilor, consecinţă directă a diminuării inflaţiei şi a reducerii
ratei de risc pentru schimbul valutar.
3. reforma structurală în statele participante la „euroland“, motivat de necesitatea
îndeplinirii criteriilor de convergenţă impuse prin Tratatul de la Maastrict, care,
prin conţinutul lor concret reprezintă linii directoare ale unei astfel de reforme
structurale.
4. statutul de monedă în care se păstrază rezervele internaţionale.
Moneda euro a preluat de la dolarul american un procent de piaţă în ceea ce
priveşte statutul de monedă de rezervă, fiind practic a doua monedă internaţională.
Astfel 37% din schimburile valutare internaţionale au loc în euro. Totuşi, dolarul
american rămâne în continuare principala monedă de rezervă. Câştigarea statutului
de monedă de rezervă este în funcţie de nivelul comerţului internaţional şi de rata
sa de creştere.
5. creşterea economică, unii economişti sunt de părere că „euro poate spori creşterea
economică cu până la un procent pe an”.
15
activitatea de gestiune a firmei este simplificată, prin faptul că dispare
obligativitatea analizei riscului, precum şi a raportului cheltuieli-profit realizată de
către agentul economic pentru fiecare tranzacţie comercială în parte;
reducerea inflaţiei şi a ratelor dobânzilor pe termen lung;
creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă şi reducerea şomajului;
stabilitatea preţurilor;
întărirea identităţii europene la nivel mondial, euro fiind simbolul cert al Europei
unite.
17
Impactul euro asupra pieţei acţiunilor
Cea mai fragmentată piaţa este reprezentată de piaţa acţiunilor europene. În Europa
sunt 38 de burse reglementate în timp ce în Statele Unite există doar trei burse
reglementate şi o singură autoritate de reglementare.
Analiza comparativă a rezultatelor unei întreprinderi este diferită de la ţară la ţară.
Odată cu introducerea monedei unice euro, aceste diferenţe nu au dispărut cu totul dar a
influenţat evoluţia acestei pieţe în ceea ce priveşte următoarele aspecte:
reechilibrare a plasamentelor în favoarea acţiunilor, sau mai precis în favoarea
titlurilor de valoare cu un anumit grad de risc; această evoluţie poate fi cauzată de
atracţia pentru produsele cu dobândă fixă, al căror nivel rămâne scăzut pe termen
lung, datorită faptului că titlurile de împrumut ale statului vor rămâne la un nivel
redus, apoi, mai poate fi cauzată şi datorită atracţiei naturale spre acţiunile legate
de dezvoltarea modalităţilor de economisire pe termen lung - asigurări de viaţă şi
fonduri de pensii;
lărgirea oportunităţilor de plasament pentru sectorul asigurărilor - înainte ca
moneda unică EURO să fie introdusă, gestionarul de fonduri de pensii sau de
asigurări pe viaţă avea obligaţia să acopere angajamentele în monedă străină prin
active de aceeaşi valoare, în aceeaşi monedă; după intruducerea monedei euro
sporeşte considerabil zona de plasament;
apariţia unor noi indici paneuropeni, stimulată de lărgirea pieţei.
În ceea ce priveşte băncile introducerea monedei unice prezintă cel puţin trei
provocări pentru acest sector:
pregătirea adecvată a personalului ;
pregătirea clienţilor pentru a se simţi în siguranţă în ce priveşte Euro;
identificarea şi utilizarea noilor oportunităţi strategice.
Odată cu crearea euro, suprimarea riscului valutar şi căderea
frontierelor financiare, a determinat posibilitatea deschiderii de resurse pentru oferta de
servicii fianciare. Concurenţa crescândă a modificat în profunzime peisajul financiar
european, fiind stimulate foarte mult dinamismul şi inovaţia financiară pe partea bancară.
Instaurarea monedei comune a adus un plus important de concurenţă. Moneda
unică a favorizat în egală măsură investiţiile directe şi pieţele bursiere europene.
Introducerea Euro a presupus îmbunătăţirea eficienţei factorilor de producţie din zona
Euro, iar acest lucru a determinat creşterea atractivităţii acestei zone atât pentru
investitorii europeni, cât şi pentru cei non-europeni.
Pentru întreprinderile mici şi mijlocii adoptarea monedei unice a condus la
diversificarea opţiunilor şi oportunităţilor de afaceri. Multe dintre ele vor deveni mai
puternice datorită:
concurenţei crescânde din sectorul bancar şi datorită reducerii ratei dobânzii, lucru
care a permis IMM-urilor să-şi finanţeze operaţiunile la un cost mai favorabil decât
înainte;
dispariţiei riscului de rată de schimb de pe marile pieţe europene;
tratării zonei Euro ca şi cum ar fi o piaţă internă.
18
În concluzie euro conduce la o tendinţă generală de expansiune, consolidare şi
diversificare, care face pieţele de capital europene mai competitive.
În primul rând, preţurile comune şi eliminarea riscului legat de rata de schimb îi
vor impulsiona pe investitorii din zona euro să facă investiţii de capital în alte ţări din
zona euro, într-o măsură mai mare. Apoi avantajele economice fundamentale ale euro au
făcut ca zona monedei unice să fie caracterizată de consolidarea sectorului privat, de
cheltuieli guvernamentale reduse, stabilitate monetară şi creştere economică ridicată.
Toate aceste lucruri vor avea ca rezultat aşteptarea experţilor ca pieţele de capital
europene să înflorească în viitor. Bursele existente se vor consolida pe măsură ce volumul
tranzacţiilor va creşte şi investitorii interni vor începe să aibă o perspectivă pan-
europeană.
19
Tema 3
PIAŢA MONETARĂ EUROPEANĂ
Ȋn cadrul Economiei mondiale, la fel ca şi pe plan naţional, are loc un amplu proces
de comunicare în legătură cu dimensiunea valorică a activităţii economice. Mijlocirea
acestei comunicări, aspect firesc în cazul comunităţii umane, se realizează cu ajutorul
monedei, a banilor, în sensul cel mai larg.
Relaţiile monetare generate de formarea şi utilizarea sumelor de bani, precum şi
relaţiile determinate de definirea unităţilor monetare formează conţinutul categoriei
economice de Piaţă Monetară (PM).
Deseori prin piaţă monetară, se înţelege, ansamblul tranzacţiilor de capital bănesc
pe termen scurt (până la un an). Pe piaţa monetară se derulează, în mod concret, întregul
fenomen valutar. În scopul rezolvării activităţilor concrete cerute de relaţiile şi raporturile
monetare internaţionale, pe piaţa monetară funcţionează un aparat adecvat, aparat care
reprezintă cadrul instituţional al pieţei respective.
Structura instituţională a PM
băncile comerciale
20
Marile instituţii financiare pot să manevreze fondurile aproape instantaneu, între
diferite centre financiare, utilizând sistemele moderne de telecomunicaţii şi calculatoare.
Pieţele monetare sunt pieţe de tranzacţionare OTC (over-the-counter), prin intermediul
telefonului sau folosindu-se sistemele electronice de tranzacţionare. Mulţi dintre
participanţi la piaţă operează pe scară internaţională, iar tranzacţiile au loc 24 de ore pe zi.
Băncile centrale au rol important pe piaţa monetară şi ȋl folosesc pentru a
implementa politica monetară, având următoarele responsabilităţi:
1. supravegherea sistemului bancar şi de circulaţie monetară;
2. controlul ofertei de bani şi al ratelor dobânzii pe plan intern;
3. menţinerea stabilităţii cursului de schimb.
Pentru realizarea acestor obiective băncile centrale folosesc diferite instrumente ale
pieţei monetare (rata dobânzii; manevrarea cu taxa rescontului1; politica de OPEN
MARKET2; rezervele minime obligatorii etc.)
1
Rescont
Operaţie efectuată de banca centrală ȋn vederea aprovizionării cu mijloace băneşti lichide a băncilor
comerciale. Pe baza prezentării la banca centrală şi acceptării de către aceasta a unui portofoliu de cambii
scontate de ele, băncile comerciale obţin ȋn schimb asemenea mijloace ȋnainte de diferite scadenţe ale
cambiilor.
Vânzarea de către o bancă altei bănci, ȋnainte de scadenţă, a unor titluri de credit aflate ȋn posesia
acesteia. Banca cumpărătoare ȋncasează o taxă de rescontare egală cu dobânda cuvenită, inclusiv
comisionul pentru acoperirea cheltuielilor ocazionate de operaţiunile de rescontare.
2
Politica de OPEN MARKET - totalitatea tranzacţiilor efectuate de o bancă centrală pentru a acţiona asupra
masei monetare şi a stabiliza nivelul ratei dobânzii. Această politică constă ȋn vânzarea şi cumpărarea de
titluri pe termen scurt (bonuri de tezaur, obligaţiuni, etc.) de către banca centrală.
21
Instrumente ale pieţei
monetare
Aranjamente pe rata
Cambii/accepte
Opţiuni pe rata
Futures pe rata
FW a dobânzii
Certificate de
răscumpărări
dobânzii
dobânzii
dobânzii
bancare
depozit
22
Cambiile;
Biletele la ordin;
Cecurile.
Este de menţionat faptul că, valutele, monedele internaţionale şi compensaţiile
realizează eliberarea de datorie imediat. Ele se numesc mijloace de plată internaţionale.
Altele, cum sunt cambiile, biletele la ordin, cecurile, acţiunile şi obligaţiunile exprimate în
valută permit doar reglementarea temporară a modului de lichidare a unor creanţe
internaţionale. Utilizarea lor nu are efect liberatoriu, ele fiind în esenţă titluri de credit.
Ele sunt denumite generic instrumente de plată şi de credit internaţionale.
Valutele şi instrumentele de plată internaţionale formează, ceea ce cu un termen
general poartă denumirea de devize. Acesta ar fi sensul larg al termenului, căci în practică
el se utilizează adesea cu un sens restrâns indicând doar instrumentele de plată pe termen
scurt exprimate în valută, respectiv cambia, biletul la ordin, cecul.
Mijloacele de plată cuprind totalitatea instrumentelor monetare prin care se
poate lichida o creanţă internaţională rezultată din operaţiuni curente, din schimbul de
mărfuri şi servicii, turism.
În alte studii se apreciază că mijloacele de plată internaţionale reflectă totalitatea
instrumentelor monetare emise în străinătate care pot fi folosite pentru stingerea
creanţelor internaţionale rezultate din diferite operaţiuni economice, sociale, financiare.
24
recunoaştem că eliminarea totală nu este asigurată de nici o ţară, restricţiile putând
interveni atunci când moneda naţională este ameninţată de acţiuni speculative.
Eurovalutele
La începutul anilor 50, câteva evenimente economice şi monetare, legate de
creşterea schimburilor economice internaţionale şi de unele restricţii impuse de
autorităţile monetare din SUA în privinţa ieşirilor de dolari pe piaţa mondială, au impus
declanşarea unei emisiuni de monede naţionale în afara economiilor de origine. Acest
mecanism de emisiune a început cu dolarul, el fiind la acea dată singura monedă acceptată
în circuitul internaţional.
Monedele internaţionale
Pe lângă monedele naţionale care circulă în afara statului emitent, în vederea
deservirii schimburilor între ţări se utilizează şi o serie de instrumente monetare şi unităţi
de cont emise de organismele financiar-bancare internaţionale.
Factorii care au determinat apariţia unităţilor monetare de cont internaţionale au
fost:
1. Nevoia de a spori lichiditatea internaţională;
2. Crearea unei monede internaţionale care să nu aparţină nici unui stat;
3. Găsirea unui instrument monetar stabil în condiţiile evoluţiei instabile a
cursurilor valutelor convertibile.
Astfel, în 1969, prin modificarea statutului FMI, acest organism financiar-monetar
internaţional s-a transformat într-un institut de emisie de monedă, fiind împuternicit să
aloce un supliment la activele de rezervă existente printr-un cont special de tragere numit
Dreptul Special de Tragere (DST).
Prin crearea DST s-a urmărit remedierea uneia din deficienţele sistemului de la
Bretton Woods, care nu a reuşit să realizeze echilibrul dintre nevoi şi lichidităţi. Prin
emisiunea lor, cel puţin o parte din formarea lichidităţii internaţionale devine
independentă de orice îngrădire materială artificială, ca şi de orice influenţă naţională,
cum este aceea a formării de rezerve în monedele naţionale, al căror nivel depinde de
mărimea necorelată a deficitului balanţelor de plăţi ale ţărilor emitente.
DST este un ban de cont, emis de FMI fără o garanţie materială.
Structura coşului valutar a fost schimbat periodic: 1974, 1978, 1981.....
1. 1969-1974 – 1DST – 0,888671 gr. Au
2. 1974 – prezent – coş valutar.
Valoarea unui DST se determină pe baza unui coş ponderat format din 4 valute
(însă până la 1 ianuarie 1981 – din 16 valute) ale principalelor economii ale statelor sau
uniunilor monetare membre. Valutele sunt aceleaşi – dolarul american, lira sterlina, euro
şi yenul japonez, dar se modifică ponderea acestora. De asemenea, dobânda purtată de
DST va fi media ponderata a dobânzilor practicate pe termen scurt pe pieţele monetare a
25
valutelor componente. Ponderea fiecărei monede este calculată ȋn baza valorii
exporturilor Statului, aceasta (ponderea) fiind calculată cu o singura zecimală.
De exemplu, pe perioada 2001- 2005 ponderile valutelor în coş erau:
USD – 42%;
EURO – 29%;
JPY – 18%;
GBP –11%.
La 1 ianuarie 2011, dolarul american are ponderea de 41,9%, euro ponderea de
37,4%, yenul 9,4% iar lira sterlina 11,3%.
Fondul Monetar International este finanţat prin contribuţii ale ţărilor membre,
puterea de vot a fiecărei ţări fiind determinată de volumul subscripţiilor.
Funcţiile DST:
1. Etalon monetar – valoarea unei monede poate fi definită în DST.
2. Mijloc de rezervă – intră în structura lichidităţii internaţionale.
3. Mijloc de plată – folosit pentru procurarea altor valute.
Valoarea DST este calculată zilnic de FMI pe baza cursurilor de pe piaţă a
valutelor din coş şi publicată zilnic.
Fiind unităţi monetare de cont, evidenţa şi mişcarea din contul unei ţări în contul
altei ţări sau al FMI sunt efectuate prin sistemul computerizat al Departamentului DST al
FMI, unde sunt evidenţiate toate fondurile exprimate în DST.
O ţară care a primit DST le poate utiliza astfel:
1. să-şi mărească rezerva valutară oficială;
2. să procure contra DST valută convertibilă de la alte ţări membre ale FMI
indicate de acesta;
3. să obţină direct valute convertibile contra DST de la o ţară membră fără
intermediul FMI;
4. să plătească dobânzi şi comisioane.
Folosirea DST în sistemul plăţilor internaţionale prezintă anumite limite:
1. circulaţia lor este limitată la nivelul FMI şi al băncilor centrale ale ţărilor
membre;
2. persoanele particulare nu au acces la DST;
3. cumpărarea-vânzarea DST – lor se face printr-o valută de transmisie;
4. nu pot îndeplini funcţia ca mijloc de plată internaţională decât prin convertirea
lor într-o altă valută.
Pentru a pune capăt instabilităţii monetare pe pieţele de schimb generalizată după
1971, CEE (Comunitatea Economică Europeană) a demarat intens negocieri în vederea
realizării unui sistem monetar mai performant. Drept urmare, la 13.03. 1979, CEE (cu
excepţia Angliei) a creat un spaţiu monetar, devenit Sistemul Monetar European (SME),
bazat pe o unitate de cont, denumită ECU. ECU a fost un coş compus dintr-un număr fix
(12) de monede ale statelor membre.
În prezent locul ECU a fost luat de EURO – care după caracteristicile sale se
aseamănă cu o monedă naţională şi la baza ei stă puterea de cumpărare a ţărilor membre.
26
3.4.Instrumentele de plată şi de credit internaţionale
3
Girul este o semnătură pe o cambie sau pe un bilet la ordin prin care proprietarul titlului dispune plata
sumei prevăzute ȋn document către o anumită persoană şi la o anumită dată. Operaţiunea de gir mai poartă
numele de andosare. Prin girare se garantează plata datoriei către creditor.
Girul este este un act prin care posesorul titlului, numit girant, transferă altei persoane numită giratar,
printr-o declaraţie scrisă şi subscrisă pe titlu odată cu predarea acesteia, toate drepturile care decurg din
titlul astfel redactat şi completat.
Girul este necondiţionat şi priveşte ȋntreaga valoare a biletului la ordin sau cambiei. Giratarul dobândeşte
toate drepturile deţinute anterior de girant.Giratarii sunt persoane care se angajează să plătească datoriile
scadente ale unui terţ, ȋn cazul ȋn care acesta din urmă este incapabil să le achite.
27
funcţia instrument de credit , prin care cumpărătorul obţine un credit necesar
efectuării actului de comerţ intervenit între părţi.
Cambia este un titlu de credit prin care o persoană denumită (trăgător) - creditorul,
dă ordin scris unei alte persoane denumită (tras) - debitorul să plătească la scadenţă o
anumită sumă de bani, ȋntr-un anumit loc unei terţe persoane (beneficiar).
Elementele cambiei:
1. Denumirea de cambie
2. Ordinul de a plăti o sumă determinată
3. Numele persoanei care trebuie să plătească
4. Scadenţa
5. Locul unde trebuie efectuată plata
6. Numele beneficiarului.
7. Data şi locul emiterii.
8. Semnătura trăgătorului
Pentru a fi mai competitiv, un producător acceptă încheierea unui contract de
vânzare, cu plata preţului la trei luni de livrare, condiţie avantajoasă pentru cumpărător,
care poate să comercializeze în această perioadă şi să-şi plătească datoria la scadenţă.
Vânzătorul emite o cambie de valoarea mărfurilor în care include şi dobânda
corespunzătoare, indicând ca tras pe cumpărătorul contractului de vânzare. Singura
măsură de garanţie pe care o ia este semnătura de acceptare a cumpărătorului, denumit
tras, de a plăti la scadenţă suma înscrisă în cambie.
Funcţiile cambiei sunt următoarele:
Instrument de substituire a transportului de numerar;
Instrument de credit - este principala funcţie a cambiei, fiind legată de
dezvoltarea relaţiilor de credit;
Instrument de garanţie de plată;
Instrument de plată - prin cambie creditorul poate să-şi achite obligaţia de plată
faţă de un creditor al său.
Cambia poate fi preluată de la beneficiarul ei de către o bancă comercială înainte
de scadenţă, la cererea acestuia. În acest caz, banca plăteşte suma înscrisă pe cambie mai
mică. Operaţiunea se numeşte scont şi dobânda devine taxa scontului. La scadenţă banca
primeşte suma înscrisă pe document de la debitor.
Va = Vn – S; S = Vn × Tx × Nz / 365 × 100;
unde,
Va – valoarea actuală
Vn – valoarea nominală
S – scontul
Tx – taxa scontului percepută de bancă
Nz – numărul de zile până la scadenţă
28
Cambiile externe nu se deosebesc de cele naţionale prin formă, ci doar prin
conţinut: locul plăţii se află într-o altă ţară decât aceea în care s-a emis; exprimarea lor
este în valută, adică într-o monedă străină cel puţin de unul dintre parteneri.
Cambiile ca instrumente de plată internaţionale circulă în diferite ţări, fiind
acceptate de trasul din altă ţară. În cazul când în cambie se prevede plata într-o anumită
monedă ce nu este cotată la locul plăţii va fi achitată în moneda ţării locului de plată, în
funcţie de cotarea din ziua scadenţei.
mărfuri
creditorul debitorul
bilet la ordin
4
Avalul este obligaţia asumată de un terţ garant de a plăti suma ȋnscrisă ȋn titlul de credit dacă la scadenţa
titlului, trăgătorul/emitentul nu face plata conform titlului. Avalul este specific regulilor cambiale fiind dat pe
cambii şi bilete la ordin.
Banca poate să tragă cambii asupra ȋmprumutatului, ȋn favoarea băncii, acceptate de către ȋmprumutat ȋn
calitate de tras şi avalizate de un terţ.
29
Cecul este un instrument de plată şi de credit prin care creditorul dă ordin să se
plătească din contul său o sumă determinată către un beneficiar la o anumită dată. Cecul
este un înscris pe un formular special, tipărit de bancă, uneori sub forma de carnet de
cecuri.
Utilizarea cecurilor în relaţiile de plăţi internaţionale presupune cunoaşterea
următoarelor reguli cărora le sunt supuse plăţile prin cecuri:
Cecul este plătibil la vedere şi orice altă menţiune contrară este considerată
nescrisă;
Cecul este emis şi plătibil în aceeaşi ţară, care trebuie de prezentat spre plată în
termen de 8 zile. Cecul emis într-o altă ţară decât aceea unde trebuie de încasat
urmează a fi prezentat spre plată într-o perioadă variind între 20 şi 60 de zile, după
cum locurile de emitere şi de plată sunt situate în aceeaşi zonă geografică sau în
zone îndepărtate una de alta;
Dacă suma de plată prevăzută în cec este într-o valută care nu se cotează pe piaţa
unde urmează a se efectua plata, suma poate fi achitată în termenul de prezentare a
cecului în moneda proprie a ţării plătitoare, după cursul pe care îl are în ziua
respectivă a plăţii;
Orice cec emis într-o ţară şi plătibil în alta (cu excepţia cecurilor la purtător) poate
fi tras în mai multe exemplare identice, fiecare fiind considerat ca un cec separat.
Plata făcută însă pe baza unuia dintre exemplare este liberatorie, chiar dacă nu se
specifică că această plată anulează efectul celorlalte exemplare;
Prezentarea cecului la un oficiu de compensaţie echivalează cu prezentarea lui la
plată;
Decesul trăgătorului sau declararea lui ca incapabil din punct de vedere legal nu
ating efectele cecului.
I. După modul în care este indicat beneficiarul, cecurile pot fi:
1. Cec nominativ - un cec emis în favoarea unei persoane sau firme cu indicarea
nemijlocită a numelui acestuia. Ca urmare astfel de cecuri nu pot fi transmise
prin gir.
2. Cec la ordin – în care se menţionează beneficiarul şi dreptul acestuia de al
transmite altui beneficiar prin operaţiunea de andosare.
3. Cec la purtător - este emis fără a indica numele persoanei sau firmei în
favoarea căreia trebuie efectuată plata. Beneficiarul este persoana care posedă
documentul, ce se achită la scadenţă.
II. După modul în care se încasează, cecurile pot fi de mai multe feluri:
1. Cecuri nebarate - care se plătesc în numerar la bancă;
2. Cecuri barate – prin două linii paralele trase pe faţa cecului, ceea ce semnifică
că cecul poate fi plătit prin virarea contravalorii lui în contul curent bancar al
beneficiarului;
3. Cec de virament - ordin de a trece o sumă la un cont de virament, indicându - se
şi numărul contului;
30
4. Cecul certificat – prin care banca la care se află contul certifică existenţa în
cont a unui disponibil suficient pentru onorarea cecului; în momentul
certificării banca blochează de obicei suma necesară;
5. Cecul poştal – destinat să faciliteze plăţile în localităţile unde nu există filiale
ale băncilor asupra cărora sunt emise;
6. Cecurile de călătorie – emise de bănci cu valori nominale fixe şi destinate a fi
întrebuinţate de călătorii care se deplasează în străinătate. Ele sunt cumpărate
de cei care pleacă în străinătate de la băncile emitente sau de la corespondenţii
lor. Înlocuiesc cu succes numerarul şi se decontează imediat la orice oficiu de
schimb din străinătate, diminuându-se astfel posibilitatea ca prin pierdere sau
furt altcineva să încaseze suma.
31
Tema 4
PIAŢA VALUTARĂ EUROPEANĂ
32
operaţii la termen (forward).
În funcţie de gradul de complexitate se disting:
operaţii simple;
operaţii complexe (swap).
În raport de motivaţia urmărită, se diferenţiază:
operaţii pentru obţinerea de profit (speculaţii sau arbitraje);
operaţii pentru acoperirea riscului.
Cei mai importanţi operatori sunt băncile comerciale şi cele de investiţii deoarece
dispun de depozite la instituţiile financiare străine corespondente. În general, cei care
intervin pe pieţe sunt operatorii specializaţi (agenţii de schimb), numărul băncilor care
acţionează în permanenţă fiind mic. O importanţă tot mai mare o are intervenţia filialelor
financiare şi bancare ale marilor firme şi grupări industriale. Astfel, băncile de grup
reprezintă o tradiţie în unele ţări europene (Franţa, Germania, Belgia) în care se acceptă
noţiunea de ,,bancă universală“.
Derularea operaţiunilor valutare pe piaţa de schimb generează obţinerea unui profit
de către bănci, a cărui origine este, în primul rând, comercială şi, în al doilea rând,
speculativă. Profitul comercial este determinat de diferenţa între cursurile de vânzare şi
cel de cumpărare de pe piaţa interbancară.
33
intervină pe piaţa de schimb. Această intervenţie se desfăşoară, de regulă, prin
intermediul băncilor.
Dealerii sunt specialişti care operează în secţiile valutare ale băncilor, în numele
clienţilor lor: guverne, firme, cetăţeni şi reprezintă elementul principal în contractele de
vânzare-cumpărare în valută. Ei acţionează la comenzile ,,spot“ sau ,,forward“ ale
clienţilor şi încearcă să opereze în diferite valute, cu sume diferite şi unde realizează cel
mai bun preţ. Dealerul urmăreşte informaţii privind cotaţia unei valute şi obţine preţul de
vânzare-cumpărare. În momentul în care găseşte preţul dorit, acţionează foarte rapid,
deoarece poate primi în acelaşi timp o nouă comandă. Însă, el trebuie să urmărească foarte
atent şi ultimele cursuri şi informaţii provenite din alte centre valutare.
Dealerii nu acţionează însă numai la comenzile clienţilor lor. Ei pot crea şi menţine
un ,,stoc“ de valute bine cotate, pentru a putea satisface orice comandă neprevăzută sau
pentru a le avea în cazul în care cursul de schimb evoluează în favoarea lor.
Brokerii sunt intermediari care pun în legătură cele două părţi interesate. Ei
lucrează în spaţii proprii, separate şi acţionează şi ca agenţi pentru dealeri. Brokerii
trebuie să urmărească permanent evoluţia valutelor, să centralizeze informaţiile provenite
de la diferiţi participanţi şi să stabilească rapid legătura dintre cumpărătorii şi vânzătorii
de valută. Prin rapiditate şi corectitudine, ei reuşesc să se impună, mai ales în ceea ce
priveşte transmiterea rapidă şi sigură a informaţiilor.
34
cotarea directă, în care un curs valutar indică pe unitatea de valută o anumită
cantitate de monedă naţională, fiind utilizată pe aproape toate pieţele
financiare.(ex.: 1euro = 4,2 lei)
Pentru valuta care face obiectul tranzacţiilor se cotează două cursuri de schimb:
unul de vânzare şi altul de cumpărare. În cotarea indirectă, cursul de cumpărare al valutei
este mai mare decât cel de vânzare. Deci, pentru o unitate monetară naţională se primesc
mai multe unităţi valutare decât se dau la vânzare. Din punct de vedere al băncii, în acest
caz, regula este „Cumpără sus- Vinde jos“. În cotarea directă, cursul de cumpărare al
valutei este mai mic decât cel de vânzare. Se urmăreşte, ca pentru fiecare unitate valutară
cumpărată să fie date cât mai puţine unităţi monetare naţionale, şi, invers, pentru fiecare
unitate valutară vândută să fie obţinute cât mai multe unităţi monetare naţionale. Din
punct de vedere al băncii, în cotarea directă, regula este ,,Cumpără jos-Vinde sus“.
Profitul sau marja băncii se obţine prin diferenţa dintre cursul de cumpărare şi cel de
vânzare.
Valutele pot fi vândute sau cumpărate nu numai pe bază spot (operaţii la vedere),
ci şi la termen (forward). Angajamentele de vânzare-cumpărare de monedă se
tranzacţionează la un curs fixat în momentul contractării, în timp ce livrarea şi plata se
efectuează la o dată ulterioară (scadenţă) mai mare de 48 de ore lucrătoare, stabilită atunci
când s-a încheiat contractul. Acest termen este standardizat, mergând de la 3 la 7 zile,
apoi 1, 2, 3, 6, 12 luni.
Cursul pentru operaţiile la termen este, în general, mai mare decât pentru operaţiile
la vedere. Cele două cursuri pot fi egale numai din întâmplare (caz în care se spune că
moneda este la paritate - au pair). Aproape întotdeauna, cursul la termen este fie ,,cu
primă“ (en report; premium), fie mai coborât sau ,,în pierdere” (en deport; discount).
Operaţiile valutare la termen pot fi simple sau normale (outright) şi complexe
(swap).
Operaţiunile valutare simple constau în cumpărarea de către un operator a unei
valute la o anumită dată, ca operaţiune la vedere, această valută fiind vândută în aceeaşi zi
ca operaţiune la termen. Cursul forward este stabilit de către bănci pe baza a două
elemente, respectiv: cursul la vedere şi diferenţa înregistrată între ratele dobânzii pentru
perioada aferentă operaţiunii de vânzare - cumpărare de valută, la creditele exprimate în
cele două valute.
Operaţiunile valutare complexe sau ,,swap“ exprimă tranzacţiile dintre două părţi
pentru a preschimba o cantitate determinată dintr-o monedă, pe o cantitate de altă
monedă, urmând ca după o perioadă de timp, fiecare dintre părţi să restituie cantitatea de
monedă cu care s-a efectuat schimbul.
Operaţiile de acest gen se derulează mai frecvent pe piaţa financiară internaţională
între băncile centrale, în situaţii incerte financiar, asigurând o mişcare importantă de
35
lichidităţi pe piaţa valutară. Pentru efectuarea operaţiilor la termen, băncile solicită, de
regulă, (cu excepţia situaţiei în care se lucrează cu alte instituţii bancare sau financiare) un
depozit de garanţie. În cazul în care fluctuaţiile sunt importante, băncile pot solicita chiar
şi garanţii suplimentare.
Cursul de schimb (cursul valutar) reprezintă preţul unei monede naţionale sau
internaţionale exprimată într-o altă monedă naţională cu care se compară valoric în
anumite condiţii de spaţiu şi timp. În stabilirea lui se ţine seama de mai mulţi factori care
influenţează puterea de cumpărare a unităţilor monetare naţionale implicate în schimbul
valutar, cum sunt: ritmul creşterii PIB., rata inflaţiei, rata dobânzii, creditul, etc. El se
formează pe pieţele valutare în funcţie de raportul dintre cererea şi oferta de monedă
naţională care se schimbă, iar acesta este determinat de dimensiunile şi direcţia dezvoltării
tranzacţiilor internaţionale cu monedele respective precum şi de corelaţia dintre datoriile
şi creanţele externe ale unei ţări care participă la piaţa valutară.
Cursurile de schimb pot fi clasificate din diferite puncte de vedere, astfel:
1. În funcţie de modul în care sunt stabilite:
curs oficial;
curs neoficial.
Cursul oficial este stabilit de autoritatea monetară naţională în mod unilateral, fiind
mai apropiat sau mai îndepărtat de raportul valori real dintre monede sau de cel stabilit pe
piaţă şi recunoscut de autoritatea naţională monetară. Dacă baza pentru stabilirea acestui
curs o reprezintă valoarea paritară, atunci el poartă denumirea de curs valutar paritar.
Cursul neoficial reflectă preţul înregistrat pe o piaţă la un moment dat de o unitate
monetară, fiind format pe baza raportului dintre cererea şi oferta de monedă.
2. În funcţie de modul de variaţie, se disting:
cursuri fixe;
cursuri libere sau flotante;
cursuri fluctuante.
Cursurile fixe sunt cele stabilite de oficialităţile monetare ale ţării respective şi care
sunt menţinute la acelaşi nivel o perioadă cât mai îndelungată de timp.
Cursurile libere sunt cele care se stabilesc datorită funcţionării libere a
mecanismului pieţei. El fluctuează în funcţie de cererea şi oferta pentru moneda
respectivă, până se atinge un nivel la care piaţa valutară este în echilibru.
Cursurile fluctuante sunt cele care pot flota doar în anumite limite, deci numai cu o
anumită marjă de variabilitate. El se situează între cel fix şi cel flotant, fiind format printr-
o fluctuaţie liberă pe piaţă, în funcţie de raportul dintre cerere şi ofertă, dar numai între
anumite limite fixate de autoritatea monetară naţională.
3. În funcţie de poziţia băncii, se înregistrează:
curs de schimb la vânzare;
36
curs de schimb la cumpărare.
De regulă, cursul de schimb la vânzare este mai mare decât cel la cumpărare, ca
urmare a comisionului băncii sau al casei de schimb. Astfel, această situaţie se
înregistrează în cazul în care cursul de schimb se determină prin exprimarea unei unităţi
monetare străine în unitate monetară naţională (1euro = n lei). Dacă se procedează la
exprimarea cursului ca fiind valoare unităţii monetare naţionale în funcţie de o altă
monedă străină, cursul de cumpărare este mai mare decât cel de vânzare (1 $ = x euro).
4. În funcţie de momentul lichidării tranzacţiei, se disting:
curs la vedere (spot);
curs la termen (forward).
Cursul la vedere este cursul zilei, la care se încheie şi se lichidează tranzacţia (cel
mai târziu după 48 de ore), când se procedează la primirea sumelor tranzacţionate.
Cursul la termen este cel folosit pentru tranzacţiile care prevăd livrarea valutei şi
primirea contravalorii ei după o perioadă determinată de timp (1,2,3,6, 12 luni) de la data
perfecţionării operaţiei.
4.6.Riscurile valutare
Riscul valutar este definit ca posibilitatea apariţiei unei pierderi în cadrul unei
tranzacţii economice sau financiare ca urmare a modificării cursului (depreciere sau
repreciere) valutei de contract pe intervalul ce se scurge din momentul încheierii
contractului şi data efectuării încasării sau plăţii în valută. Cu alte cuvinte, este vorba de
posibilitatea ca un partener să înregistreze o pierdere la termen, la o convenţie de credit
extern, la un acord internaţional de plăţi etc., ca urmare fie a devalorizării sau deprecierii,
fie a revalorizării sau a reprecierii valutei din contract, înregistrată în intervalul de timp
scurs de la data încheierii contractului şi până la data încasării sau a plăţii.
Din punct de vedere al exportatorului, riscul valutar se manifestă atunci când
moneda în care este exprimată creanţa suportă o depreciere sau devalorizare în intervalul
scurs de la data încheierii tranzacţiei şi până în momentul încasării sumei.
Pentru creditor, riscul apare în cazul în care contractul s-a încheiat într-o monedă
străină iar între timp, fie scade valoarea monedei din contract, fie creşte valoarea propriei
monede. În aceste situaţii, exportatorul va primi în monedă naţională o sumă mai mică
decât cea prevăzută.
Pentru importator (debitor) riscul se produce în momentul în care puterea de
cumpărare a monedei creşte, respectiv atunci când pe intervalul scurs din momentul
încheierii contractului şi până în momentul plăţii moneda de contract suportă o repreciere
(revalorizare). Pentru importator riscul valutar apare fie în ipoteza creşterii valutei din
contract, fie în aceea a scăderii valorii monedei proprii. Pierderea este determinată de
efortul financiar suplimentar pe care debitorul trebuie să-l facă pentru procurarea unei
sume exprimate în altă valută, de valoare echivalentă cu suma exprimată în valuta de
contract.
37
Se observă deci, că deprecierea monedei de contract îl dezavantajează pe
exportator dar îl avantajează pe importator, în timp ce reprecierea este avantajoasă pentru
exportator şi dezavantajoasă pentru importator. În consecinţă, mişcarea puterii de
cumpărare poate avea drept efect şi obţinerea unui câştig de una din părţi.
Estimarea şi cuantificarea riscului valutar implică deţinerea unui ansamblu de
informaţii şi experienţă care să ofere posibilitatea aprecierii cât mai reale a derulării
fenomenelor viitoare. În acelaşi timp, trebuie înţeles faptul că utilizarea tehnicilor
existente pentru evitarea riscului valutar poate să anihileze nu numai eventualele pierderi
dar şi câştigurile posibile şi nu presupune în mod necesar eliminarea tuturor influenţelor
negative generate de fluctuaţiile cursurilor valutare.
Cursul valutar nu poate fi analizat în mod singular şi static atunci când se
urmăreşte adoptarea deciziilor privind înlăturarea ricului valutar. Inflaţia, evoluţia
preţurilor internaţionale, nivelul dobânzilor pe piaţa internaţională sunt elemente a căror
evoluţie se află în strânsă interdependenţă cu raportul de schimb, fiind dificilă delimitarea
acestor influenţe. De asemenea, se impune o analiză atentă a potenţialului economic,
situaţiei balanţei de plăţi, rezervelor naturale, potenţialului uman şi tehnologic, rezervelor
valutare ale statului care emite moneda, pentru diminuarea eventualelor erori precum şi a
contextului internaţional ce îşi exercită o influenţă considerabilă asupra cursului de
schimb.
38
baza unui coş de valute simplu; clauza valutară pe baza unui coş de valute ponderat;
clauza valutară pe baza DST.
Clauza valutară simplă este folosită, de regulă, în tranzacţiile în care partenerii
au un interes faţă de două valute. Ea presupune alegerea unei monede etalon
(considerată mai stabilă) pe lângă moneda de contract (în care se va efectua
plata). Conform acestei clauze, la data plăţii, preţul urmează să fie recalculat
dacă abaterea monedei de contract faţă de moneda etalon depăşeşte o anumită
marjă procentuală ,,x“, convenită prin contractul de import-export.
Clauza coşului valutar simplu presupune precizarea în contract a cursului
monedei în care se va realiza tranzacţia faţă de un grup de valute ce intră în
componenţa coşului valutar (fiecare valută având aceeaşi pondere), precum şi
marja peste care se recalculează preţul din contract. Raportarea la un grup de
valute are ca efect compensarea evoluţiilor contradictorii ale valutelor ce
compun coşul.
Clauza coşului valutar ponderat este utilizată atunci când valuta încasată în
urma unui export este destinată acoperirii unor importuri de provenienţă
diferită. Fiecărei valute i se poate atribui o pondere în funcţie de importanţa sa
pe piaţa internaţională, de ponderea deţinută în pasivul balanţei de încasări şi
plăţi valutare a firmei sau chiar în ponderea volumului comerţului exterior al
ţării cu ţările respective.
Clauza DST. În momentul încheierii contractului se stabileşte cursul de
referinţă între DST şi moneda de contract. La data plăţii se va compara cursul
monedei de plată cu acest curs de referinţă. Dacă între cele două cursuri va
rezulta o diferenţă mai mare de x%, valoarea plăţii se va recalcula.
În concluzie, se impune alegerea tipului de clauză în funcţie de poziţia de
exportator sau importator. De regulă, clauzele sunt folosite în contractele pe temen
lung, de valori mari şi plăţi eşalonate şi apar în relaţiile cu ţările în curs de dezvoltare.
39
3. Includerea în preţ a unei marje asiguratorii. Ȋn cele mai multe cazuri comercianţii
practicând preţuri care includ şi o marjă asiguratorie destinată acoperirii riscului
valutar. Aceasta este cu atât mai mare cu cât riscurile previzibile sunt mai mari iar
termenul de plată este mai îndepărtat. Totuşi, utilizarea acestei tehnici este limitată de
acţiunea a doi factori: preţul internaţional şi preţul de producţie. Includerea unei marje
asiguratorii în preţ trebuie să respecte realizarea a două cerinţe: preţul produsului să
rămână competitiv iar mărimea marjei să fie cât mai ridicată. Acestea presupun
cunoaşterea exactă a preţului practicat pe piaţa internaţională şi reducerea preţului de
producţie.
41
Tema 5
PIAŢA DE CAPITAL EUROPEANĂ
42
5.2.Piaţa acţiunilor
Acţiunea este o hârtie de valoare. Valoarea reprezintă o parte din capitalul social al
societăţii pe acţiuni emitente. Acţiunile intră în posesia unor persoane denumite acţionari
şi le conferă acestora anumite drepturi şi obligaţii, respectiv participarea la beneficiul
societăţii sau obligaţia de a suporta o parte din pierderea acesteia. Astfel, dacă un acţionar
deţinea x% din numărul de acţiuni ale unei societăţi, indiferent de preţul sau de calea prin
care le-a obţinut, atunci el are:
dreptul la vot, adică la x% din voturile care pot fi exprimate în Adunarea Generală
a Acţionarilor. De fapt, dreptul de a participa sistematic la Adunarea Generală a
Acţionarilor. Adunarea Generală Ordinară reuneşte toţi acţionarii, indiferent de
numărul de acţiuni deţinute. Uneori pot exista anumite restricţii, societăţile
pretinzând un minimum de acţiuni pentru dreptul de a participa. Această adunare,
care se ţine anual, are drept scop de a verifica bunul mers al întreprinderii. Astfel,
acţionarii sunt chemaţi să analizeze conturile, să fixeze dividendele, să reînnoiască
administratorii. Adunarea Generală Extraordinară se reuneşte de fiecare dată când
este luată o decizie excepţională, cum ar fi creşterea capitalului social.
dreptul la informare, respectiv dreptul de acces la documentele: bilanţ, contul de
rezultate;
dreptul la dividende, adică la x% din profiturile societăţii sub formă de dividende;
dreptul asupra activelor , adică la x% din valorile societăţii, în cazul în care aceasta
este lichidată şi suportă x% din pierderile societăţii în cazul în care ele survin
(răspunde de pasivul social în limita aportului de capital).
Circulaţia acţiunilor este liberă; ele pot fi vândute, moştenite sau donate, după
voinţa posesorului lor.
43
acţiuni preferenţiale, care nu dau acţionarului dreptul la vot în Adunarea Generală
a Acţionarilor, dar care au prioritate la încasarea unor dividende prestabilite fie în
valoare absolută, fie în valoare relativă.
Circulaţia acţiunilor prin vânzare-cumpărare pe o piaţă specifică se face liber prin
mecanismul cererii şi ofertei, formându-se un preţ numit curs, care poate fi diferit de
preţul nominal înscris pe acţiuni. Variaţiile cursului sunt determinate de rezultatele
economico-financiare ale societăţii emitente, de climatul economic conjunctural, de
raportul dintre cerereaşi oferta de acţiuni etc.
44
riscului sistematic sau nediferenţiat determinat de influenţa caracteristicilor fiecărei
acţiuni (existenţa riscului specific, individual, diferenţiat, determinat de
comportamentul acţionarilor, de schimbările intervenite în activitatea societăţii şi
de concurenţa pe segmentul de piaţă unde acţionează societatea);
volatilităţii, respectiv a fluctuaţiei cursurilor sau a rentabilităţii acţiunilor negociate
faţă de medie. Volatilitatea acţiunii reflectă sensibilitatea rentabilităţii acesteia la
modificarea rentabilităţii generale de pe piaţa financiară.
Harry Markowitz, considerat întemeietorul teoriei portofoliilor, şi-a bazat teoria pe
ideea că fluctuaţiile cursului acţiunii unei societăţi pe piaţa financiară sunt cauzate de
două categorii de factori şi, ca urmare, riscurile la care este expus deţinătorul de acţiuni
sunt de două tipuri:
riscul sistematic sau riscul pieţei;
riscul nesistematic sau riscul specific, individual, diferenţiat.
Principalele surse de risc întâlnite pe pieţele financiare sunt:
mediul economic general apreciat prin starea economiei şi, mai ales prin
conjunctura acesteia;
inflaţia care este generatoare de incertitudine în ceea ce priveşte atingerea
rentabilităţii viitoare aşteptată de investitori;
mediul extern al firmei care genereazăriscul afacerii (determinat de stadiul
dezvoltării tehnologice, concurenţa cu care se confruntă firma, tipul de marketing
utilizat pentru promovarea produselor), riscul financiar (gradul şi natura îndatorării
firmei) şi riscul titlurilor deţinute de firmă;
mediul economic internaţional important pentru firmele care desfăşoară activităţi
economice în afara ţării.
Se poate aprecia că rata de rentabilitate cerută de investitori pe piaţa financiară
reprezintă nivelul minim de rentabilitate acceptat pentru orice investiţie. Pe pieţele
organizate se stabileşte un nivel al rentabilităţii pentru orice nivel al riscului; astfel, pentru
aceleaşi oportunităţi de investire pe piaţă şi pentru acelaşi nivel al riscului, rata de
rentabilitate este aceeaşi pentru fiecare investitor.
Rata de rentabilitate cerută de investitor se compune din rata rentabilităţii fără risc
şi prima de risc.
Riscul este o dimensiune a incertitudinii şi măsoară eficienţa viitoare a investiţiilor,
anume: cu cât riscul asumat este mai mare, cu atât rentabilitatea estimată şi cerută este
mai mare.
5.3.Piaţa obligaţiunilor
45
Obligaţiunea este un titlu de credit cu venit fix care îndeplineşte funcţia de
mobilizare de capitaluri pe termen lung pentru sprijinirea realizării unor obiective
precizate ale statului sau ale unor particulari; el este deci un împrumut, purtător al unei
dobânzi plătibile periodic, realizat prin intermediul unor hârtii de valoare în favoarea
statului sau a unei societăţi care se obligă la o prestaţie oarecare, de obicei în bani, la un
termen specificat. Împrumutul se poate realiza în moneda naţională, caz în care este vorba
despre un împrumut intern, sau într-o monedă străină, caz în care este vorba despre un
împrumut extern. Cel care cumpără obligaţiunile este tocmai beneficiarul prestaţiei şi
joacă rolul de creditor. Pentru ca acest împrumut să poată avea loc trebuie îndeplinite
cumulativ următoarele condiţii:
obligaţiunile să fie emise în sume standard;
se stabileşte o bancă sau un sindicat bancar care agreează preluarea emisiunii şi
care are rolul de a plasa obligaţiunile posesorilor de capitaluri disponibile;
se găseşte o piaţă convenabilă pentru negociereaşi cotarea obligaţiunilor;
5
Warantul este un titlu de credit comercial eliberat de această dată de un depozit către depunătorul unei
mărfi. Acest titlu de compune din două părţi:recipisa (titlul de proprietate asupra mărfii) şi warantul
propriu-zis care circulă prin andosare ca un efect de comerţ şi reprezintă dreptul de creanţă asupra
mărfii. Prin warant se înlocuieşte circulaţia mărfii cu circulaţia documentelor.
46
acţiunilor obişnuite, fiind utilizată pentru a se determina dacă conversia unei
obligaţiuni este profitabilă sau nu la o anumită dată viitoare.
obligaţiunile cu warant sunt obligaţiuni standard cu cupoane, dar care au un
număr prestabilit de warante ataşate. Fiecare warant conferă deţinătorului dreptul,
dar nu şi obligaţia, de a cumpăra un număr convenit din acţiunile emitentului, la
un preţ stabilit – preţul de exercitare a warantului – la o anumită dată/date
viitoare, precizate. Obligaţiunile cu warant sunt tot instrumente hibride, deoarece
pot prezenta opţiuni atât pentru emitent, cât şi pentru investitor şi prezintă rate ale
cupoanelor mai scăzute decât cele pentru obligaţiunile convenţionale, deoarece
oferă un potenţial de profit mai ridicat.
Sectorul privat, căutând să-şi asigure accesul pe piaţă, este emitent de obligaţiuni
participative, care au dobândă fixă, un preţ de rambursare minim garantat, dar care, în
plus, dau dreptul la o dobândă suplimentarăşi la o primă de rambursare care depind de
profiturile realizate de emitenţi.
Euroobligaţiunile
Euroobligaţiunile sunt titluri de creanţă care se emit de către sindicate bancare
internaţionale pe alte pieţe decât piaţa ţării împrumutătoare. Euroobligaţiunile se
deosebesc de obligaţiunile emise pe piaţa obligatară naţională prin:
necesitatea unor sindicate de emisiune internaţionale, prin a căror mijlocire se
asigură distribuirea optimală a titlurilor de acest gen pe mapamond;
adoptarea unui statut fiscal preferenţial. Euroobligaţiunile sunt scutite de impozitul
pe surse de venit de cătreţările emitente.
Emisiunile de euroobligaţiuni au următoarele caracteristici: sunt emise într-o
monedă terţă şi aduc intermediarilor venituri din operaţiunea de comision efectuată; sunt
emise în ţări care nu aplică impunerea veniturilor obţinute la sursă (criteriul originii
veniturilor); sunt cotate pe diferite pieţe, piaţa financiară secundară fiind menţinută de
intermediarii financiari.
47
Tipurile de euroobligaţiuni sunt:
a) euroobligaţiuni ordinare sau clasice: sunt titluri de creanţă la purtător, negociabile,
care atestă deţinătorului dreptul de creanţă asupra emitentului;
b) euroobligaţiunile convertibile: sunt titluri de creanţă care pot fi convertite în orice
moment în acţiuni ale societăţii emitente sau ale societăţii-mamă, prin decizia
acestora;
c) euroobligaţiuni cu warant: sunt euroobligaţiuni ordinare sau clasice însoţite de
unul sau mai multe drepturi de opţiune (warrants) care permit cumpărarea sau
subscrierea într-o perioadă şi proporţie determinate, la un preţ fixat în momentul
emisiunii, de/la acţiuni la societatea emitentă, la o filială sau la societatea-mamă.
Definire Parte din capitalul unei societăţi pe Fracţiune dintr-un împrumut făcut de
acţiuni. o firmă, de o colectivitate publică sau
Ansamblul acţiunilor constituie stat.
capitalul social.
Rolul deţinătorului în Drept de vot în Adunarea Gene- În principiu, nici un rol.
gestiunea organismului rală a Acţionarilor.
emitent
Veniturile pentru Dividende (legate de rezultatele Dobânzi a căror sumă este în mod
titularul titlului firmei). obligatoriu vărsată de emitent.
Riscurile asumate de Riscuri mai mari: Riscuri mai mici:
proprietarul titlului risc de evoluţie nefavorabilă a riscul de nerambursare (dispare în
afacerilor firmei (nu primeşte cazul unei garanţii de stat);
dividende); în cazul lichidării firmei, creditorii
riscul de a pierde fondurile au prioritate în faţa acţionarilor.
investite, în cazul lichidării
firmei.
Durata de viaţă Nelimitată. Limitată, până la scadenţă.
Titlurile de stat sunt înscrisuri emise de Ministerul Finanţelor Publice care atestă
datoria publică sub formă de bonuri, certificate de trezorerie sau alte instrumente
financiare ce se constituie în împrumuturi ale statului în moneda naţionalăşi/sau în valută
de la populaţie şi persoane juridice, pe termen scurt, mediu şi lung. Aceste împrumuturi,
cunoscute sub numele de datorie internă a statului, pot fi emise în formă materializată sau
dematerializată, nominative sau la purtător, negociabile sau nenegociabile şi sunt folosite,
în principal, pentru:
finanţarea deficitului bugetar (acoperirea diferenţei dintre veniturileşi cheltuielile
statului);
48
refinanţarea datoriei publice;
susţinerea balanţei de plăţi şi consolidarea rezervei valutare a statului;
finanţarea proiectelor de investiţii pentru dezvoltarea sectoarelor prioritare ale
economiei etc.
Elementele minime specificate la oferirea spre vânzare a titlurilor de stat (incluse
în prospectul de emisiune) sunt următoarele: denumirea, data emisiuniişi valoarea
titlurilor de stat oferite, forma împrumutului de stat reprezentat prin titlurile aferente – cu
discount sau purtător de dobândă, rata dobânzii, metoda de calcul şi datele la care se
plăteşte dobânda (dacă este cazul), data scadenţei şi clauza rambursării în avans (dacă este
cazul). Valoarea titlurilor de stat se rambursează în conformitate cu condiţiile de emisiune
şi cu prevederile Legii datoriei publice, iar, la data rambursării, obligaţiile statului se
sting.
În condiţiile actuale ale pieţei financiare, certificatele de trezorerie se dovedesc a fi
un plasament foarte rentabil, fiind utilizate atât de populaţie, cât şi de persoanele juridice.
Acest fapt este generat, pe de o parte, de riscul teoretic zero pe care le prezintă, cât şi de
randamentul ridicat.
Titlurile de stat sunt de două categorii:
cu discount, respectiv titluri de stat nepurtătoare de dobândă, vândute la un preţ
iniţial mai mic decât valoarea nominală, diferenţa dintre preţul iniţial şi valoarea
nominală fiind discountul şi reprezentând beneficiul cumpărătorului;
purtătoare de dobândă, respectiv titluri de stat vândute la valoarea nominală sau
cu discount sau primăşi pentru care emitentul plăteşte periodic dobânzi conform
condiţiilor şi termenilor cuprinse în prospectul de emisiune al seriei.
Titlurile de stat pentru populaţie se pot cumpăra de la oficiile Trezoreriei statului,
iar cele pentru persoane juridice sunt subscrise prin intermediul băncilor, Banca Naţională
având rolul de agent al statului. Aceste înscrisuri pot fi emise şi de autorităţile locale
(obligaţiunile municipale).
49
structura acestor contracte. De asemenea, băncile centrale utilizează contractele repo ca
instrumente indispensabile în implementarea politicii monetare.
Tranzacţiile repo sau reverse repo pot fi încheiate de către băncile centrale (care
pot efectua astfel de tranzacţii în vederea implementării politicii monetare), băncile
comerciale, clienţii acestora etc.
În funcţie de cele două părţi ale contractului, o astfel de tranzacţie este denumită:
tranzacţie repo – când este privită din perspectiva vânzătorului titlurilor (partea
care obţine fondurile sau reportatul). Această tranzacţie este denumită repurchase
agreement deoarece se referă la vânzarea unui titlu concomitent cu asumarea
obligaţiei vânzătorului de a răscumpăra titlul respectiv la o anumită dată;
tranzacţie reverse repo – când este privită din perspectiva cumpărătorului titlurilor
(partea care furnizează fondurile sau reportatorul).
Un produs derivat este un contract financiar, între două sau mai multe părţi, care
derivă din valoarea viitoare a unui activ de referinţă. Sunt patru tipuri de produse
derivate:
contractele forward;
contractele futures;
contractele de opţiuni;
tranzacţiile swap.
Pe pieţele financiare se tranzacţionează mai multe tipuri de active derivate ca:
opţiuni, contracte futures, warante, etc., a căror tipologie este în permanentă diversificare.
Utilizarea crescândă a derivatelor de către guverne, corporaţii internaţionale şi investitorii
instituţionali sau financiari majori se face pentru a sprijini atingerea următoarelor
obiective:
50
costuri internaţionale de finanţare mai scăzute;
asigurarea unor cursuri de schimb mai bune pe pieţele internaţionale;
protejarea contra riscurilor de fluctuaţie a preţului;
diversificarea finanţăriişi gestionarea riscului
Contractele de opţiuni
Opţiunile au apărut pentru prima dată, în mod oficial, în anul 1973 la Chicago
Board Options Exchange şi, în acelaşi an, au apărut şi primele modele matematice
referitoare la ele, valabile şi astăzi, care poartă denumirea autorilor lor: F. Black; M.
Scholes; R. C. Merton.
Opţiunile sunt contracte care se încheie între un vânzător (writer)şi un cumpărător
(holder). Potrivit contractului, cumpărătorul are dreptul, dar nu şi obligaţia, de a vinde sau
de a cumpăra un activ (marfă, titlu financiar sau instrument monetar) la o dată prestabilită,
în schimbul plăţii unei prime către vânzător. Caracterul de titlu financiar derivat, pe care îl
au opţiunile, provine de la faptul că sunt cotate zilnic la bursă, unde se stabileşte valoarea
de piaţă în funcţie de raportul cerere/ofertăşi de la valoarea activului la care se referă
opţiunea.
Elementele specifice ale contractului sunt următoarele:
scadenţa (expiry date), numităşi termen de maturizaresau data expirării, care
reprezintă termenul viitor la sau până la care deţinătorul contractului poate să
cumpere sau să vândă;
activul de bază (underlying) numitşi activ suport, care reprezintă titlul financiar ce
face obiectul contractului;
preţul de exerciţiu (exercice price sau strike price), care reprezintă preţul convenit
iniţial, la încheierea contractului;
prima, care reprezintă suma plătită de către deţinător în beneficiul emitentului,
pentru ca acesta să-i rezerve dreptul de a obţine până la scadenţă.
Exemplu:
Să presupunem că v-aţi dus la salonul de prezentareşi aţi văzut că autoturismul pe care
îl doriţi este oferit la preţul de 20.000 euro, cu condiţia de a-l cumpăra pe loc. Însă nu
dispuneţi de suma necesară în numerar şi v-ar trebui o săptămână pentru a contracta un
52
împrumut. Aţi putea să-i oferiţi furnizorului o garanţie şi să intraţi într-un contract la
termen de o săptămână. Însă mai existăşi altceva ce aţi putea oferi.
De data aceasta, îi oferiţi furnizorului 100 euro numai pentru a păstra maşina şi a
menţine preţul timp de o săptămână. La sfârşitul săptămânii, cele 100 euro sunt ale lui, fie
că aţi cumpărat, fie că nu aţi cumpărat autoturismul. Aceasta este o ofertă tentantăşi
furnizorul o acceptă. Aţi intrat într-un contract de opţiune – în acest caz, cunoscut sub
termenul de cumpărare. Aceasta presupune că dumneavoastră aveţidrep tul, dar nu şi
obligaţia de a cumpăra maşina în termen de o săptămână.
Dacă, în timpul săptămânii, descoperiţi la un al doilea furnizor un model identic pentru
numai 19.500 euro, atunci nu veţi mai declara opţiune faţă de primul furnizor. Costul total
al achiziţionării autoturismului va fi, în aceste condiţii, 19.500 euro + 100 euro = 19.600
euro, mai redus decât primul preţ care vi s-a oferit.
Dacă nu puteţi găsi maşina la un preţ mai redus şi o cumpăraţi de la primul furnizor,
autoturismul vă va costa 20.100 euro în total. Dacă decideţi să nu cumpăraţi deloc, veţi
pierde 100 euro în favoarea furnizorului de maşini. Din acest exemplu, rezultă că, clientul
s-a protejat, a realizat un hedging, împotriva unei creşteri de preţ a autoturismului.
*******
Autoturismul pentru care aţi cumpărat o opţiune de cumpărare este foarte căutat şi se
înregistrează o creştere neaşteptată de preţ la 22.000 euro. Unul dintre prietenii
dumneavoastră doreşte, de asemenea, o aceeaşi maşinăşi află că dumneavoastră deţineţi o
opţiune de a cumpăra una în termen de o săptămână.
După o vizită la bancă, aţi decis că, în realitate, nu vă puteţi permite să cumpăraţi acest
autoturism, aşa încât vindeţi opţiunea de cumpărare prietenului dumneavoastră pentru 200
euro. Aceasta înseamnă că furnizorii îşi realizează vânzarea, prietenul dumneavoastră
obţine maşina pe care şi-o doreşte la preţ de 20.000 euro), iar dumneavoastră câştigaţi 100
euro din vânzarea opţiunii dumneavoastră. În acest caz, aţi speculat pe contractul
dumneavoastrăşi aţi realizat un profit de 100%.
Tranzacţiile swap
O tranzacţie swap reprezintă o cumpărare şi o vânzare simultane, având ca obiect
un activ de referinţă similar sau o obligaţie de o valoare echivalentă, prin care schimbarea
aranjamentelor financiare conferă ambelor părţi la tranzacţie condiţii mai favorabile decât
cele la care s-ar fi putut aştepta altfel.
Sunt patru tipuri diferite de jucători de pe piaţă care sunt expuşi riscurilor
financiare cărora le corespund patru tipuri de swapuri, şi anume:
swapuri pe rate ale dobânzii ;
swapuri pe valute;
swapuri pe mărfuri;
swapuri pe acţiuni.
Piaţa swapurilor constă din schimbarea unui avantaj financiar, pe care un jucător
de pe piaţă îl deţine pe o piaţă, contra unui avantaj echivalent al unui alt jucător de pe
piaţă, pe o piaţă diferită. Schimbul reciproc de plăţi asociat swapului, şi care rezultă din
acesta, aduce beneficii ambelor părţi implicate.
53
B. Piaţa instrumentelor financiare sintetice
Acestea rezultă din combinarea de contracte futures de vânzare şi de cumpărare,
din combinarea de opţiuni put şi call, din combinaţii între diferite tipuri de futures şi
opţiuni sau reprezintă titluri financiare de tip „coş“ (ex: contractele pe indici de bursă).
54
Tema 6
PIEŢELE BURSIERE DIN EUROPA
Dezvoltarea unei mari pieţe europene necesită cunoaşterea diferitelor burse din
ţările comunitare, fiecare dintre ele având o importanţă aparte în cadrul pieţelor financiare
naţionale.
Evoluţia istorică comună a burselor din Europa a făcut ca acestea să capete o serie
de similitudini în planul organizării, mecanismului tranzacţional, precumşi al rolului lor în
viaţa economică; totodată, în ultimele decenii, ele au urmat traiectorii proprii, definindu-
se în raport cu realităţile naţionale, ca şi cu sferele de influenţă financiară în care au fost
implicate.
O caracteristică actuală a pieţelor bursiere europene este faptul că au, în general, o
pondere mai redusă în circuitul financiar global, fiind, mai degrabă, burse de importanţă
naţională sau regională.
În ultimii ani, bursele europene au cunoscut un dinamism relativ ridicat, dar
diferenţiat, unele dintre ele tinzând să se detaşeze în lideri şi să concureze poziţia deţinută
de Londra; este cazul burselor din Germaniaşi şi Franţa.
O dimensiune distinctă a evoluţiei burselor continentale în contextul mondial este
tendinţa de internaţionalizare a activităţii acestora. Elveţia este piaţa cea mai deschisă, cu
peste 2/3 firme străine din totalul celor listate (229 firme străine), urmată de Olanda (229)
şi Germania (535 firme străine), cea care deţine primul loc după criteriul gradului de
internaţionalizare între marile burse.
Este de remarcat faptul că această tendinţă de internaţionalizare se manifestă mai
pregnant în spaţiul intraeuropean, iar crearea şi dezvoltarea Uniunii Europene a
reprezentat un factor promotor al procesului de apropiere a pieţelor bursiere. Totuşi, până
în prezent, piaţa europeană rămâne încă puternic fragmentată (peste 30 de burse numai în
cadrul UE), ceea ce constituie un serios handicap în competiţia cu marile centre bursiere –
New York, Tokio şi Londra.
Un grup de specialişti francezi au alcătuit un clasament al burselor de valori
europene pe baza notelor (de la 0 la 5), luând în considerare următoarele criterii:
lichiditatea;
calitatea informaţiei furnizate de societăţile cotate;
protecţia acţionarilor minoritari;
calitatea sistemului de reglare – livrare a titlurilor.
55
Clasamentul burselor de valori europene
Marea Britanie
Creată în secolul al XVII-lea, Bursa de la Londra a fost mult timp prima bursă din
lumeşi a rămas cea mai internaţionalizată piaţă financiară.
Bursa de Valori din Marea Britanie are sediul la Londra, se numeşte London Stock
Exchange şi reuneşte toate bursele regionale. Din acest punct de vedere, uneori, se
foloseşte şi denumirea deUnited Stock Exchange.
57
Bursele regionale sunt specializate în cotaţii de titluri locale dar pot, de asemenea,
negociaşi titlurile cotate la Londra. Dintre bursele regionale menţionăm: Midland and
Western (la Birmingham); Northern (la Manchester); Nortern Ireland (la Belfast); Scotish
(la Glasgow); Irish (la Dublin).
Responsabilităţile LSE sunt asemănătoare cu cele ale NYSE: admiterea de noi
membri, admiterea valorilor la cotă şi organizarea de tranzacţii. Din 1973, influenţa ei s-a
extins la toate bursele regionale, ca şi la Bursa de la Dublin, care a fuzionat cu cea din
Londra.
Structura organizatorică britanică este formată din două niveluri: SIB, „braţul
secular” al statului care asigură ordinea sistemului şi adoptă norme reglementatoare;
SROs (self-regulatory organisations), autorităţi profesionale investite cu prerogative de
putere publică, însărcinate cu agrearea şi controlul profesioniştilor care intră în sfera lor
de competenţă.
International Stock Exchange
Principala piaţă bursieră britanică, denumită Stock Exchange sau Listed Market,
este cea mai veche. Ca să fie admise aici, firmele trebuie să furnizeze informaţii privind
ultimii trei ani de activitate şi săpună cel puţin 25% din capital la dispoziţia publicului.
Londra a fost considerată, pe bună dreptate, timp de câteva secole, capitala
financiară a lumii şi aceasta nu numai pentru că era capitala celei mai mari puteri
economice, comercialeşi industriale şi centrul celui mai vast imperiu colonial, ci şi pentru
că lira sterlină era utilizată ca monedă de plată în marea majoritate a tranzacţiilor
internaţionale.
Indicii bursieri ai pieţei bursiere londoneze sunt:
Financial Times 30 (FT-30) – cuprinde 30 de acţiuni, dar este din ce ȋn ce mai
puţin utilizat.
Financial Times 100 (FT-100) – este compus din 100 dintre cele mai active
acţiuni britanice după capitalizarea bursieră (cca. 70%) şi care servesc ca suport
pentru contractele futures şi options pe indice.
FT-SE 250 – este compus din 250 de titluri care succed pe cele 100 de la FT
100.
FT-100 şi FT-SE 250 – formează ȋmpreună un alt indice FT-SE 350.
FT-SE Small Cap – se calculează asupra a 500-600 de valori dintre cele mai
importante.
EURO TRACK 100 – este exprimată ȋn euro şi ȋncorporează 100 de valori
negociate ȋn Europa Continentală şi serveşte ca suport pentru contractele
futures (după 1991).
EURO TRACK 200
Belgia
Către anul 1360, negustorii din Bruges se reuneau pentru încheierea afacerilor în
faţa hotelului Van der Boursen. Acest nume a fost dat apoi operaţiunilor de tranzacţionare
în ansamblul lor şi adoptat şi în alte oraşe belgiene şi străine. Bursa fondurilor publice a
fost creată în 1801.
58
Legea din 4 decembrie 1990 a operat o reformă profundă a operaţiunilor pe pieţele
financiare şi a statutului intermediarilor financiari. De asemenea, prin decizia regală din
ianuarie 1991 s-a stabilit noul cadru de funcţionare a burselor belgiene.
Pe piaţa financiară belgiană funcţionează trei burse la: Bruxelles, Anvers şi Liege
(bursa fondurilor publice). Cea din Bruxelles este predominantă atât prin numărul de
titluri negociate (90% din total), cât şi prin volumul tranzacţiilor.
Buna funcţionare a pieţei este asigurată de: societăţile de bursă, Comisia de bursă,
Comisia bancarăşi intermediari.
Principalii indici bursieri6 ai pieţei bursiere belgiene sunt:
Indicele pieţei în numerar şi indicele pieţei la termen;
BEL 20 - care exprimă evoluţia cursurilor celor mai mari 20 de societăţi.
Danemarca
Bursa din Copenhaga datează din 1681, când negustorii jucau simultan rolul de
agenţi de schimb şi de bancheri. Este o instituţie independentă, reforma profundă a
acesteia debutând în 1987 în scopul creşterii lichidităţii, transparenţei şi eficienţei,
respectiv al liberalizării schimburilorş i, deci, al atragerii investitorilor străini. În 1989, o
cooperare importantă s-a produs între bursele nordice. Cea din Copenhaga ocupa o poziţie
centrală între pieţele bursiere dinţările nordice. Monopolul agenţilor de schimb a fost
suprimat. Începând cu 1986 s-au creat societăţile de bursă, băncile şi alte instituţii
financiare participând la capitalul celor existente sau la crearea altora noi.
Bursa daneză se situează pe poziţia 8 între ţările europene şi pe locul 20 între cele
mondiale. A început să se dezvolte o puternică piaţă a obligaţiunilor internaţionale,
susceptibilă să atragă importanţi emitenţi şi investitori străini.
Principalii indici bursieri ai pieţei bursiere daneze sunt:
CSE (Copenhaga Stock Exchange)
6
Indicii bursieri – sunt produsele sintetice ale pieţei de capital. Introducerea indicilor bursieri a fost
necesară deoarece nu exista un produs bursier prin care să se poată urmări, în ansamblu, piaţa respectivă
şi care să nu prezinte doar evoluţia unui singur titlu cotat la bursă.
Indicii bursieri evidenţiază mişcarea generală a cursurilor bursiere pe care o anumită piaţă,
respectiv tendinţa de ansamblu a pieţei, indicii sunt o măsură a dinamicii a unui grup
reprezentativ de titluri sau a tuturor titlurilor care sunt cotate la bursă.
Astfel, principala funcţie a indicelui bursier este de a reflecta evoluţia de ansamblu a pieţei
bursiere. Indicii bursieri reprezintă un suport important pentru tranzacţiile cu contracte futures şi
options, realizate cu scopul obţinerii unui câştig, cât şi pentru acoperire împotriva unor posibile
riscuri (hedging).
La început, indicii bursieri au fost determinaţi doar pentru acţiuni, însă în prezent există indici care
urmăresc evoluţia şi a altor titluri de valoare, cum sunt obligaţiunile, titlurile emise de fondurile mutuale.
Consecinţa directă a diversificării produselor bursiere şi a pieţei de capital a fost diversificarea indicilor
bursieri.
În evoluţia lor, indicii bursieri s-au extins din planul unei singure pieţe de capital, aflată într-o ţară, în
planul pieţei financiare mondiale, prin apariţia indicilor mondiali.
Concluzionând, indicii bursieri reprezintă unul din cele mai interesante produse bursiere, prin prisma
avantajelor pe care le oferă investitorilor pentru folosirea ca suport al tranzacţiilor bursiere sub forma
contractelor, cât şi sub aspectul capacităţii de sintetizare a evoluţiei pieţei, în ansamblul său.
59
KFX - este calculat pe baza a 25 acţiuni emise de cele mai mari societăţi
cotate pe piaţă şi calculat din 5 în 5 minute.
Elveţia
Aceasta este a patra piaţă bursieră europeană. În Elveţia, deşi, tradiţional, existau
şapte pieţe bursiere, au rămas numai cele trei mari – Zürich, Basel şi Geneva – dintre care
prima este cea mai importantă bursă a ţării.
Piaţa bursieră elveţiană are un caracterul relativ internaţionalizat, cu o pondere
importantă a obligaţiunilor străine (inclusiv euroobligaţiuni).
Zürichul are două pieţe bursiere:
prima piaţă, cu 422 de companii listate (din care 57% străine);
piaţa a doua, cu 60 de companii (din care 10% străine).
Piaţa elveţiană este controlată de trei mari bănci: Union Bank of Switzerland,
Swiss Bank Corporation şi Credit Suisse şi nu există, practic, societăţi cu caracter
exclusiv bursier.
Există anumite preocupări pentru remodelarea pieţei elveţiene în conformitate cu
tendinţele de pe plan mondial: a fost elaborată prima lege federală privind operaţiunile
bursiere (până de curând bursele erau reglementate exclusiv la nivel cantonal);
comisioanele fixe au fost abolite la începutul anului 1991; se fac paşi pentru introducerea
unui sistem de tranzacţionare de tip electronic (de exemplu, SOFEC, un sistem electronic
pentru operaţiuni futures şi cu opţiuni).
Principalii indici bursieri ai pieţei bursiere elveţiene sunt:
SPI (Swiss Performance Index) – se calculează pe baza evoluţiei tuturor acţiunilor
de pe piaţă (circa 450 de titluri) fiind cel mai important.
SMI (Swiss Market Index) – se calculează pe baza titlurilor particulare cele mai
lichide (active) ce cotează la cele 3 burse elveţiene.
Franţa
În Franţa a existat o piaţă a auruluişi a efectelor de comerţ încă din 1141.
Comercianţii specializaţi în negoţul cu efecte de comerţ deţineau monopolul operaţiunilor
de schimb. În 1719 s-a înfiinţat prima bursă (John Law), iar în 1724, după eşecul Law,
Bursa din Paris a făcut obiectul unei reglementări regale. De-a lungul vremii, activitatea
bursei a fost modestă. În urma reformei din 1978 (legea Monroy), care aduce importante
avantaje fiscale, are loc o creştere a numărului titlurilor străine negociate. Reformele din
1983, 1987, urmate de cele din 1990 şi 1991 au dus la o dezvoltare accentuată a activităţii
pe pieţele bursiere franceze.
Există 7 burse franceze: Paris, Bordeaux, Lille, Lyon, Marseille, Nancy şi Nantes.
Bursa din Paris este cea mai importantă, realizându-se prin intermediul ei peste 95% din
volumul tranzacţiilor. La 24 ianuarie 1991 a intrat în vigoare piaţa naţională, care reuneşte
toate valorile cotate în Franţa într-o piaţă unică. Bursele franceze constituie deci un
ansamblu care funcţionează pe aceleaşi principii şi reguli, fiind coordonate prin aceleaşi
instanţe. Acest fapt permite tuturor societăţilor de bursă să aibă acces direct la negocierea
tuturor valorilor mobiliare, concomitent având loc şi o simplificare a canalelor de
60
transmitere a ordinelor de piaţă. În cadrul acestora îşi desfăşoară activitatea agenţii de
schimb.
Noua organizare a pieţei financiare franceze se sprijină, în prezent, pe trei
organisme:
Consiliul Burselor de Valori, care redactează regulamentele necesareşi constituie
autoritatea disciplinară a societăţilor de bursă, fiind compus din zece membri aleşi
de către societăţile de bursă, la care se adaugă un reprezentant al societăţilor cotate
la bursele de valori şi un reprezentant al serviciilor bursiere (al personalului bursier
specializat).
Societatea Burselor Franceze (SBF), instituţie financiară specializată care asigură
funcţionarea cotidiană a pieţelor.
Asociaţia Franceză a Societăţilor de Bursă; aceasta asigură reprezentarea
profesională a societăţilor de bursă, care aleg pe cei şapte membri ai acesteia.
Pe lângă Societatea Burselor Franceze există un organism cu un rol deosebit de
important, denumit Comisia operaţiunilor de bursă. Această comisie, pe lângă alte
atribuţiuni, editează un buletin de informare ce poartă denumirea de Cotă oficială sau
Buletinul cotaţiei oficiale.
Principalii indici ai pieţei bursiere franceze sunt:
SBF (Societatea Burselor Franceze) - este indicele general al bursei franceze.
Cuprinde 240 de titluri cotate pe piaţa cu reglementare lunară şi în numerar.
Măsoară performanţele globale ale Bursei din Paris.
CAC 40 - regrupează 40 de acţiuni, cele mai active, care sunt cotate numai pe piaţa
cu reglementare lunară. Serveşte ca raport al contractelor futures şi options.
AGEFI - cuprinde toate valorile negociate pe piaţă cu reglementare lunară, 200 de
titluri negociate pe piaţa în numerar şi aproape toate valorile cotate pe piaţa
secundară.
INSEE - se referă la totalitatea valorilor mobiliare franceze, în a cărui compoziţie
sunt incluse 258 de acţiuni negociate atât pe piaţa oficială (în numerar şi cu
reglementare lunară), cât şi pe cea secundară.
Piaţa bursieră franceză, spre deosebire de cea germană, se caracterizează printr-un
înalt grad de centralizare. Parisul reprezintă, de fapt, piaţa bursieră franceză, în timp ce
celelalte burse au o importanţă regională.
Germania
Prima bursă de mărfuri a fost deschisă la Frankfurt în 1402, iar obligaţiunile fac
obiect al comerţului de bursă din secolul următor. Primele acţiuni negociate la Frankfurt
au fost cele ale Băncii Naţionale a Austriei, în 1820. Frakfurt ocupa, în secolul al XVIII-
lea un loc important în materie de arbitraj internaţional şi de plasament de emisiuni
străine. La începutul secolului al XX-lea tranzacţiile au fost concentrate la Bursa din
Berlin, apoi, după cel de-al doilea război mondial, prima bursă care începe să funcţioneze
din nou, în septembrie 1945, este Bursa din Frankfurt.
În prezent, există 8 burse germane: Frankfurt, Bremen, Hamburg, Berlin,
Düsseldorf, Hanovra, München şi Stuttgart. Împreună, ele ocupă locul doi în Europa, în
61
urma Bursei londoneze. Cele mai importante sunt cele de la Frankfurt, care realizează
circa 2/3 din tranzacţii şi Düsseldorf, care este a doua piaţă europeană în ceea ce priveşte
capitalizarea bursieră. Împreună, ele realizează 90% din tranzacţii.
Dinamismul economiei germane este imprimat de firmele mici şi mijlocii,
deoarece acestea sunt mai flexibile, mai creative şi mai profitabile decât giganţii
industriali. Ele au început prin a face emisiuni publice în scopul obţinerii de capital. Din
1995, bursele germane s-au unit şi, de atunci, deşi celeş apte burse regionale continuă să
existe, ele acţionează unitar ca linie politică şi de afaceri, ca un concern care se numeşte,
în prezent, bursa germană, cu o forţă financiară foarte mare prin poziţia sa de monopol.
La Bursa din Frankfurt se tranzacţionează, în primul rând, acţiunile principalelor
companii germane: primele 30, care alcătuiescşi indexul german, DAX-ul, după care
urmează H-DAX-ul, cele 100 de societăţi mai importante din Germania, iar, apoi, restul
de circa 600 de societăţi germaneşi multe altele internaţionale.
În 1990 s-a înfiinţat Bursa pentru Derivate, actualmente numită EUREX. În 1998,
după numai opt ani de funcţionare, EUREX a devenit prima bursă de derivate din
Europaşi, poate, chiar din lume, prin alianţa semnată cu Bursa de Derivate din Chicago.
Principalii indici ai pieţei bursiere germane sunt:
FAZ - cuprinde 100 de acţiuni, fiind destul de reprezentativ pentru piaţă.
DAX - Cuprinde 30 de acţiuni ale celor mai importante societăţi cotate; serveşte ca
suport pentru contractele la termen, futures şi options. Mai mult de 75% din
tranzacţiile cu titluri au loc cu acţiunile care compun acest indice. Acest indice se
calculează o dată la 15 secunde.
Grecia
Bursa din Atena a fost înfiinţată în septembrie 1896. În anul 1988, o nouă legislaţie
antrenează schimbări profunde în organizareaşi reglementarea bursei. La sfârşitul anului
1990, guvernul angajează un amplu program de privatizare, înregistrându-se performanţe
notabile în anii următori. În pofida problemelor care rămân încă de rezolvat pentru ca
piaţa financiară să se dezvolte, guvernul elen mizează pe bursă pentru a opera
restructurarea sectorului public şi a asigura finanţarea creşterii economice a ţării.
În Grecia nu există decât o singură bursă, cea din Atena, care funcţionează ca
instituţie publică aflată sub tutela Ministerului Economiei Naţionale. Bursa este condusă
de un consiliu format dintr-un preşedinte şi un vicepreşedinte aleşi din 7 membri, din care
3 aleşi de minister, 2 numiţi de membrii bursei şi ceilalţi 2 de societăţile cotate, personalul
bursei, fondurile mutuale şi Banca Greciei. Acest consiliu administrează admiterea în cotă
a valorilor mobiliare şi urmăreşte activitatea zilnică abursei.
Irlanda
În anul 1773 se constituie prima asociaţie a agenţilor de schimb, iar 15 ani mai
târziu se creează Bursa de Valori din Dublin. În 1875 ia fiinţă Bursa de Valori din Cork.
Aceste două burse au funcţionat independent până în anul 1890, dată la care Bursa din
Dublin se reuneşte cu alte burse din Regatul Unit, formând Consiliul burselor asociate.
Acest organism garanta securitatea investitorilor şi a realizat o uniformizare a regulilor şi
62
practicilor diferitelor burse membre. În mai 1965, bursele din Dublin şi Cork se reunesc în
Federaţia burselor din Marea Britanieşi Irlanda. Ulterior acestei date, Bursa din Cork îşi
încetează activitatea.
Fiind asociată burselor din Regatul Unit, Bursa din Dublin are acelaşi sistem de
reglementare şi supervizare.
Italia
Bursa din Milano este cea mai veche din Italia. A fost fondată în 1801 de vice-
regele Eugene Napoleón, după modelul celei din Paris. Activitatea sa a fost limitată de
numărul de acţiuni cotate şi de volumul restrâns al tranzacţiilor. Abia după 1858, odată cu
unificarea Italiei, se va dezvolta şi bursa milaneză şi se vor înfiinţa şi altele. În 1974, 1978
şi 1983 au avut loc importante reforme, fiind însoţite de o creştere semnificativă a
numărului de titluri cotate şi a volumului tranzacţiilor. Legea din 2 ianuarie 1991 a
antrenat o reformă şi mai completă a bursei.
Sunt 10 burse în Italia: la Milano, Roma, Genova, Torino, Florenţa, Veneţia,
Trieste, Neapole, Bologna şi Palermo. Toate sunt instituţii publice, Bursa din Milano fiind
cea mai importantă (peste 90% din tranzacţii). Activitatea pe pieţele de valori mobiliare
este coordonată de CONSOB (Commissione Nazionale per la Societa e la Borsa), care
supervizează pieţele şi informaţiile financiare comunicate de societateşi controlează
modalităţile de transfer ale blocurilor de acţiuni.
Principalii indici ai pieţei bursiere italiene sunt:
MIB - este calculat de Comitetul director al agenţilor de schimb din Milano.
BCI - este calculat de Banca Comercială Italiană şi cuprinde toate acţiunile cotate
oficial la Bursa din Milano.
General Milan Stock Exchange - este publicat de Medio Banca.
Luxemburg
Bursa din Luxemburg a fost deschisă la 6 mai 1929, anul marelui crah bursier. Ea a
dezvoltat anumite specificităţi. Din 1969 au fost cotate obligaţiuni internaţionale. În 1981
au loc primele cotaţii cu acţiuni în devize. Au urmat mai multe reforme efectuate la
nivelul instanţelor şi structurilor sale, cea mai importantă fiind Legea din 21 septembrie
1990 privind operaţiunile bursiere şi supravegherea anumitor activităţi din sectorul
financiar.
Bursa este condusă de un Consiliu de Administraţie, care numeşte Comisia de
Bursă. Această comisie organizează şi supraveghează piaţa, examinează cererile de
înscriere în cotă şi exercită anumite puteri disciplinare. Există, de asemenea, două
autorităţi de supraveghere distincte, şi anume: Comisariatul Burselor şi Institutul Monetar
Luxemburghez.
Principalii indici ai pieţei bursiere luxemburgheze sunt:
Indicele de randament - care încorporeazăşi plata dividendelor.
Indicele de curs - care are în compoziţie 13 valori luxemburgheze reprezentative.
63
Olanda
Bursa din Amsterdam a fost creată în 1602 şi este una dintre cele mai vechi din
lume. Companiile din India Orientală au fost primele societăţi care s-au finanţat prin
vânzarea publică de acţiuni. Încă de la început această bursă a avut o orientare
internaţională pronunţată. În secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea bursa s-a dezvoltat,
permiţând finanţarea investiţiilor olandeze în străinătate şi atragerea investitorilor străini
pe piaţa internă. După 1876, Bursa din Amsterdam ia forma unei asociaţii private de
dealers de titluri. În 1978, aceeaşi bursă, pune în funcţiune o piaţă a opţiunilor
negociabile, piaţa cea mai mare de opţiuni din Europa. În 1990 sunt abolite comisioanele
fixe şi cheltuielile de timbru, introducându-se şi un sistem particular pentru tranzacţiile cu
obligaţiuni de stat.
Există, de asemenea, 3 categorii de firme membre la bursă: băncile, brokerii şi
firmele specializate. Băncile şi brokerii negociază cu investitorii, dar nu participă la
firmele specializate, acestea din urmă acţionând ca intermediari între bănci şi brokeri. Pot
lua, totodată, poziţie (de cumpărători sau vânzători), fiind comparabile cu specialiştii de
pe pieţele americane. Operatorii cei mai importanţi pe piaţă sunt grupurile americane
ABN-AMRO, MESS and HOPE.
Portugalia
Bursele portugheze, în general, datează din secolul al XVI-lea. Bursa de Comerţ
din Lisabona era cunoscută pe plan internaţional la vremea respectivă ca cel mai
important centru european de comerţ cu Indiile Orientale. Primele reglementări privind
Bursa de Valori din Lisabona au fost adoptate în 1901. În 1974, în urma Revoluţiei
garoafelor roşii, cele două burse (din Lisabonaşi din Porto) îşi încetează activitatea,
redeschiderea lor având loc în 1977 (Bursa din Lisabona) şi în 1981 (Bursa din Porto).
Totuşi, rolul burselor rămâne unul marginal până în anul 1986, iar în urma crahului din
1987, volumul tranzacţiilor bursiere se reduce la jumătate. Sunt adoptate ulterior mai
multe acte normative privind organizarea şi funcţionarea pieţei financiare, condiţiile de
admitere în cotă etc. Legea Sapateiro din 1990 este cea mai importantă privind sistemul
financiar portughez. Ea reglementează oferta publică de vânzareşi cea de cumpărare,
achiziţiileşi fuziunile de întreprinderi, ameliorează încredereaşi protecţia investitorilor,
imprimă pieţei financiare o mai mare transparenţă. În 1991 are loc liberalizarea sistemului
financiar, reforma fiscalităţiişi extinderea procesului de privatizare, toate acestea
contribuind la dezvoltarea pieţei financiareşi atragerea investitorilor străini.
Până în 1990 existau două burse distincte, cea din Portoşi cea din Lisabona. Deşi
Bursa din Lisabona deţinea, în 1990, peste 58% din piaţă, totuşi, cea din Porto a avut o
64
creştere mai pronunţată, deoarece aici au avut loc cele mai multe oferte publice de
vânzare în cadrul privatizării. Din 1991 cele două pieţe au fuzionat, bursele fiind reunite
printr-un sistem informatic inspirat după modelul brazilian. În octombrie 1991, bursele au
fost privatizate şi au devenit asociaţii de drept privat, ai căror membri sunt reprezentaţi, în
principal, de societăţile de curtaj.
Principalul indice bursier este BVL, introdus în 1991 la Bursa din Lisabona. Este
compus din toate valorile mobiliare cotate pe piaţa oficială şi se substituie indicelui BTA
(Banca Totto E Acares) bază 100 (1977), care cuprindea numai 30 de titluri.
Spania
În calitate de instituţie oficială, bursa există de la mijlocul secolului al XIX-lea.
Bursa din Madrid a fost fondată în 1831, sub regele Ferdinand al VII-lea, cea din Bilbao
în 1889, pentru ca din 1915 să funcţioneze o Bursă de Valori şi la Barcelona. În prezent,
există, alături de cele 3, încă o Bursă la Valencia. Bursa din Madrid reprezintă 92% din
capitalizarea naţională. Urmează, în ordinea importanţei, Barcelona, Valencia şi Bilbao.
La Barcelona există o piaţă secundară pentru întreprinderi micişi mijlocii.
Emitenţii sunt principalele societăţi şi bănci private spaniole. Totuşi, acţiunile unor
companii străine cotizează, de asemenea, la pieţele de valori spaniole.
Indicele bursier principal este indicele general al Bursei din Madrid, constituit pe
cursurile a 75 de societăţi, aparţinând la 9 sectoare: bancar, electricitate, construcţii,
chimie-petrol, textile, alimentaţie, societăţi de investiţii, comunicaţii şi metalurgie.
România
În ceea ce priveşte România, piaţa bursieră a funcţionat şi în perioada interbelică şi
apoi, din nou, începând cu 1995, primul indice bursier oficial apărând în septembrie 1997,
numit indicele BET (Bucharest Exchange Trading) sau Indicele Bursei de Valori
Bucureşti. După acesta a fost lansat, în primăvara anului 1998, indicele compozit BET-C,
apoi la 1 august 1998 indicele oficial al pieţei extrabursiere, RASDAQ-C.
Indicele BET este un indice ponderat cu capitalizarea bursieră şi este creat pentru
a reflecta tendinţa de ansamblu a preţurilor celor mai lichide 10 acţiuni tranzacţionate la
Bursa de Valori Bucureşti. Prin construcţie (metodologia de calcul, reguli de selecţie şi
actualizare) el are şi scopul de a furniza o bază adecvată pentru tranzacţiile derivate pe
indici. Acestea sunt: options şi futures, şi combinaţii ale acestora. Ele fac obiectul
Ordonanaţei Guvernamentale nr. 68 din 28 august 1997 privind bursele de mărfuri.
Tranzacţionarea instrumentelor derivate pe indici are ca scop acoperirea riscului
investitorilor în acţiunile ce compun portofoliul indicelui, prin angajarea de tranzacţii pe
instrumente derivate în sensul invers al celor pe valorile mobiliare repsective.
65
Tema 7
INSTITUŢIILE FINANCIARE EUROPENE
66
Banca Centrală Europeana a înlocuit Institutul Monetar European. Tratatul de la
Nisa nu schimbă componenţa Consiliului Guvernator al BCE, însă aduce schimbări în
ceea ce priveşte regulile de decizie (decizii adoptate, în general, prin majoritate simplă –
un membru, un vot).
67
b) Independenţa - de aici rezultă că SEBC este independent faţă de puterea politica
şi anume:
Independenţa instituţională care interzice acceptarea de
instrucţiuni ce nu aparţin sferei SEBC;
Independenţa personală ce decurge din statutul decidenţilor;
Independenţa funcţională de unde rezultă obligaţia de a stăpâni
inflaţia;
Independenţa financiară provine din capitalul şi din resursele
proprii ale SEBC-ului.
c) Obiectivul de stabilitate a preţurilor;
d) Subsidiaritatea de unde rezultă metoda de repartiţie a competenţelor între
Uniunea Europeană şi statele membre;
e) Transparenţa ce arată independenţa Sistemului European al Bancii Centrale ȋi
conferă o obligaţie de transparenţă vis-a-vis de statele membre;
f) Responsabilitatea în a atinge obiectivele de stabilitate a preţurilor pe care
Tratatul le-a fixat;
g) Cooperarea în sânul Uniunii Europene;
h) Comunicarea spre exterior a Băncii Centrale Europene.
68
4. Consiliul general al Băncii Centrale Europene se compune din preşedinte şi vice-
preşedintele BCE şi guvernatorii tuturor Băncilor Centrale Naţionale (BCN).
Resursele Băncii Centrale Europene - principalele resurse ale fondurilor BCE sunt
următoarele:
1. Capitalul BCE - la creare a avut un fond de 5 miliarde de euro;
2. Rezervele de schimb, ȋn afară de moneda euro - aceasta mai are rezerve şi în
cadrul FMI-ului, sub forma de DST-uri în valoare de 50 de miliarde de euro;
3. Contribuţia fiecărui membru - este fixată în mod proporţional în funcţie de
capitalul subscris. Fiecare BCN primeşte din partea BCE în contrapartidă o
creanţă echivalentă acestei contribuţii;
4. Beneficiile repartizate ale BCE.
69
natura sau amploarea lor, nu pot fi finanţate în întregime prin diferitele
mijloace existente în fiecare din statele membre;
proiecte de interes comun pentru mai multe state membre care, prin amploarea
sau natura lor, nu pot fi finanţate în întregime prin diferitele mijloace existente
în fiecare din statele membre.
Structura BEI
1. Consiliul Guvernatorilor este format din miniştrii desemnaţi de fiecare dintre
Statele Membre, de regulă Miniştrii de Finanţe. Consiliul stabileşte politicile de
creditare, aprobă bilanţul şi raportul anual, autorizează operaţiunile de finanţare în afara
Uniunii şi ia decizii cu privire la majorările de capital. De asemenea, numeşte membrii
Consiliului Directorilor, ai Comitetului de Management şi ai Comitetului de Audit.
2. Consiliul Directorilor este compus din directori şi membri supleanţi numiţi de
către Consiliul Guvernatorilor. Statele membre desemnează 27 de directori şi 17
membri supleanţi iar Comisia Europeană este reprezentată printr-un director şi un
membru supleant.
3. Comitetul de Management, organ executiv colegial, controlează toate
operaţiunile curente; face recomandări Directorilor cu privire la hotarârile pe care
urmează să le adopte şi răspunde de aplicarea acestora. Preşedintele Băncii sau, în
absenţa sa, unul dintre Vice-Preşedinţi, conduce şedintele Comitetului de management.
4. Comitetul de Audit verifica operaţiunile şi contabilitatea Băncii, pe baza
activităţii desfăşurate atât de organele interne de control şi audit cât şi de auditorii
externi.
Activitatea BEI
BEI finanţează proiecte care au ca obiectiv promovarea politicilor UE şi
implementarea Agendei Lisabona, a Iniţiativei Inovare 2010 de creare şi promovare a
unei economii bazate pe cunoaştere. BEI împrumută pâna la 50% din valoarea unui
proiect şi co-finanţează investiţiile împreună cu alte banci (BERD).
În prezent, BEI a devenit cea mai importantă sursă de finanţare internaţională a
proiectelor din noile state membre ale UE, dar şi pentru cele din regiunea Balcanilor.
Aproape jumătate din sumele împrumutate au fost orientate către proiecte în domeniul
transporturilor. Proiectele din sectorul industrial, de mediu şi telecomunicaţii au absorbit
aproape 15% fiecare, în timp ce 10% a fost împrumutat pentru proiectele din sectorul
energetic, sănătate şi educaţie.
BEI operează şi în afara Uniunii Europene sub incidenţa unor protocoale
financiare încheiate cu 12 ţări din regiunea Mediteranei, 30 ţări din Asia şi America
Latina şi cu 70 de state din cadrul Convenţiei de la Lome (Africa, Caraibe şi Pacific).
Acţiunile băncii în exteriorul Uniunii Europene s-au ridicat la 5 miliarde Euro în 2005.
În ceea ce priveşte activitatea băncii în viitor, BEI urmăreşte, în cadrul Uniunii,
angajarea în proiecte inovative (cercetare-dezvoltare, reţelele transeuropene, energie),
propunând creşterea capitalului alocat Facilităţii de Finanţare Structurată (Structured
70
Finance Facility) de la 750 de milioane la 1,25 de miliarde Euro şi a capitalului Fondului
European de Investiţii de la 2 la 3 miliarde Euro.
În viitor, BEI urmăreşte continuarea dialogului cu Comisia Europeana în ceea ce
priveşte acţiunea sa externă, dar şi cu instituţiile financiare internaţionale. Prioritară va fi
finanţarea de proiecte în zona învecinată Uniunii.
71
BERD a finanţat un număr considerabil de proiecte pentru a sprijini dezvoltarea
sectorului privat în următoarele domenii: infrastructură (transport, energie, utilităţi),
telecomunicaţii, sectorul financiar, agricultură, industrie şi turism.
Obiectivul BERD va rămâne, şi în perioada următoare, extinderea într-o manieră
dinamică a activităţilor sale în sectorul privat, iar implicarea în sectorul public se va
concentra pe proiecte cu impact semnificativ asupra tranziţiei sau având o dimensiune
regională.
72
Tema 8
CREDITUL PE PIEŢELE FINANCIARE EUROPENE
73
mijloacele împrumutate sunt folosite în ţara debitorului drept capital care aduce
dobândă;
drept sursă a dobânzii pentru împrumut serveşte munca lucrătorilor salariaţi din
ţara debitoare.
În principiu, funcţiile creditului internaţional de asemenea sunt similare celor ale
creditului intern, numai că se realizeaza la un nivel mai ȋnalt.
Rolul pozitiv al creditului internaţional constă în accelerarea dezvoltării factorilor de
producţie prin asigurarea continuă a procesului de producţie şi prin extinderea producţiei.
Astfel apare raportul de reciprocitate, unde creditul internaţional îndeplineşte funcţiile de
legătură şi de transmitere, influenţând relaţiile economice externe.
74
întotdeauna suportat de către importator, sau direct prin evidenţierea lui
separată prin contract, sau indirect prin închiderea în preţul mărfii.
creditul de cumpărător (de import) are aspectul unui credit bancar, deoarece este
acordat de o bancă din ţara exportatorului direct importatorului străin sau băncii
acestuia pentru ca importatorul să poată plăti marfa la livrare, în condiţii de plată
cash. Mărimea creditului trebuie sa acopere atât suma cuvenită exportatorului cât
şi sumele necesare pentru transport, taxe vamale, impozite etc. Prin această
operaţiune riscul este preluat de banca creditoare.
În funcţie de destinaţie se evidenţiază:
Credite comerciale, sunt legate nemijlocit de comerţul extern şi servicii;
Credite financiare, sunt utilizate în orice alte scopuri, inclusiv investiţii capitale
directe, achiziţionarea hîrtiilor de valoare, stingerea datoriilor externe, intervenţii
valutare;
Credite "intermediare", destinate deservirii formelor mixte de export a
capitalului, mărfurilor şi serviciilor, de exemplu sub forma de engineering.
În funcţie de durata pentru care se acordă:
Credite pe termen scurt - sunt acordate pe o durată de pînă la 1 an, în unele ţări
durata maximă este de 18-24 luni. Ele se acordă, în special, pentru bunurile de
consum şi de utilaj industrial de mică importanţă (atît ca valoare, căt şi sub
raportul duratei de funcţionare);
Credite pe termen mijlociu - au o durată de la 1 an pînă la 5 ani. În condiţiile
actuale ale luptei de concurenţă, durata acestor credite ajunge în numeroase
cazuri (în unele ţări) pînă la 7-8 ani, uneori chiar la 10 ani;
Credite pe termen lung - acordate pentru o perioadă mai lungă de 5 ani. De
obicei astfel de credite sunt destinate efectuării investiţiilor în mijloace fixe de
producţie, el deserveşte 85% din exportul de utilaje.
În funcţie de valuta împrumutului:
Credite acordate în valuta ţării-debitor;
Credite acordate în valuta ţării-creditor;
Credite acordate în valuta unei ţări terţe;
Credite acordate în unităţi valutare internaţionale bazate pe coşul valutar (de ex.
DST).
În funcţie de tehnica (modalitatea) acordării:
Credite financiare (disponibile), astfel de credite sunt transferate direct în contul
debitorului. Creditul financiar permite debitorului de a procura marfa de pe orice
piaţă, respectiv, în condiţii maximal avantajoase.
Credite de scont, au o pondere însemnată în totalul volumului creditelor
internaţionale; se materializează în scontarea efectelor de comerţ obţinute din
tranzacţii comerciale dintre parteneri de pe piaţa lor naţională, cît şi cele care au
loc cu participanţii din alte ţări şi care au la bază schimburile economice
internaţionale.
75
Creditele obţinute din lansarea pe piaţa a obligaţiunilor, se particularizează prin
aceea că la acestea participă, de regulă, băncile centrale, care în numele
guvernului lor, pun în circulaţie-vînzare asemenea hîrtii de valoare purtătoare de
dobînzi, cu scadenţe variabile (termen mediu sau lung).
Creditul în cont curent - este acordat, în general, de băncile comerciale clienţilor
pe termen scurt, pentru achitarea unor importuri, pentru acoperirea unor cecuri
etc.
Credite consorţiale, sunt acordate de un consorţiu (sindicat) internaţional bancar,
în care pot participa de la două pînă la 30-40 de instituţii creditare din diferite
ţări. Este vorba de un grup de bănci, asociate temporar în scopul efectuării
operaţiunilor bancare şi repartizării riscurilor între participanţi, conform cotei de
participare la tranzacţie.
În funcţie de modul de garantare a creditului:
Credite în alb (de blanchetă). Astfel de credite sunt acordate clienţilor mari cu o
reputaţie bună şi cu o istorie creditară impecabilă. Creditul negarantat este acordat
cu obligaţiunea simplă a debitorului de al stinge la o dată anumită.
Credite garantate. Drept garanţie sau gaj, de obicei, servesc mărfurile,
documente ordonatoare de mărfuri sau alte documente comerciale, hîrtii de
valoare, cambii, imobil, valori şi depozite.
În funcţie de tipul creditorului:
Credite private acordate de către persoane juridice (de companie), bănci
(bancare), uneori de către intermediari - brokeri;
Credite mixte, la care participă creditori privaţi şi statul;
Credite de stat acordate pe bază bilaterală (interstatale) şi pe bază multilaterală
(acordate de către instituţii valutar-creditare internaţionale).
76
Factoringul (engl.factoring) este operaţiunea desfăşurată pe baza contractului
încheiat între factor şi aderent (exportatorul), prin care primul, în schimbul unui comision,
preia în proprietatea sa creanţele aderentului prin plata facturilor acestuia (ce poartă
semnătura cumpărătorului) reprezentînd dovada efectuării tranzacţiei care are ca obiect
bunuri sau servicii livrate pe credit.
Costul acestor servicii este de 0.5-3% din valoarea facturii pentru înregistrarea
registrului contabil şi sprijin în gestiune, iar plata în avans a facturilor va presupune o
dobîndă care va fi cu 1.5-3% deasupra celei bancare.
Leasingul s-a afirmat în ultimele decenii – îndeosebi în SUA şi ţările Europei
Occidentale – ca metodă de finanţare pe termen mediu şi lung şi prin aceasta ca factor de
promovare a vânzărilor, în particular a exporturilor. În esenţă, leasingul este o formă de
închiriere realizată de societăţi financiare specializate (societăţi de leasing) a unor bunuri
de echipament către firme (beneficiari) care nu dispun de fonduri proprii ori nu pot sau nu
doresc să recurgă la credite bancare pentru cumpărarea acestora de la producători.
Leasingul presupune două contracte: unul de vânzare - cumpărare, încheiat între
producător, ca vânzător, şi societatea de leasing, care creditează operaţiunea de leasing în
calitate de cumpărător şi un contract de locaţiune încheiat între societatea de leasing şi un
terţ beneficiar.
Pentru furnizor leasingul este o metodă de promovare a vînzărilor, de lărgire a
cercului de clienţi şi a ariei de desfacere. Vînzătorul are, practic, la dispoziţie o modalitate
de transformare a unei livrări cash într-una pe credit în mod direct sau prin serviciile
societăţii de leasing. Aşa se explică faptul că leasingul se practică în mod deosebit în
domeniul exporturilor de bunuri de echipament, în general de bunuri durabile şi de
valoare ridicată.
Costurile respective sunt suportate de beneficiar, iar nivelul lor ridicat acţionează ca
un factor de limitare a accesului la aceste operaţiuni. Totuşi, utilizatorul dispune de o serie
de avantaje, care în cele mai multe cazuri, anulează neajunsurile unui preţ ridicat:
a) plata eşalonată în timp, în locul unei plăţi globale; în acest fel, firmele cu
disponibilităţi financiare mai reduse au acces la utilizare productivă a unor
bunuri de echipament de valoare ridicată;
b) asistenţa tehnică şi financiar-contabilă oferită de societăţile de leasing, care
dispun de servicii specializate în acest sens.
77
la alta. Aceste particularităţi sunt determinate de reglementările existente în domeniul
politicii de credit, de felul creditului ce se acordă, de durata şi costul creditului (dobânzi
plus comisioane bancare), modalitatea de rambursare şi de asigurare a creditului.
Tehnica acordării, primirii, utilizării şi rambursării creditelor presupune următoarele
elemente:
1. Determinarea mărimii (plafonului);
2. Timpul de acordare;
3. Costul creditului;
4. Rambursarea creditului.
78
sunt reglementate de Normele privind efectuarea platilor externe pentru importurile de
marfuri, executarea de lucrari si prestarile de servicii, care fac parte integranta din
Regulamentul Bancii Nationale a României nr. 3/1997 privind efectuarea operatiunilor
valutare.
Potrivit acestor norme, platile externe pentru importul de marfuri pot fi dispuse de
persoane rezidente care au dreptul sa efectueze operatiuni de comert exterior, care au
calitatea de importatori si sunt titularii facturilor externe în baza carora efectueaza aceste
plati, prin completarea formularului "Dispozitie de plata valutara externa" (DPVE) sau a
formularului "Cerere de deschidere acreditiv7" (CDA). Bancile vor efectua platile
externe pe baza de documente originale, cu exceptia platilor efectuate pe baza datelor
transmise prin sistem computerizat (Electronic Banking) sau alte modalitati de
teletransmisie (fax, SWIFT etc.), când vor intra în posesia documentelor respective în
termen de 5 zile. Bancile vor înscrie pe originalul documentelor ce justifica plata externa
suma si data efectuarii platii, confirmându-le prin semnatura si stampila. Banca va retine
la dosarul de plati fotocopii de pe documentele originale care au justificat plata.
Propunerea prezentata de Comisia Europeana are drept obiect crearea unei piete
paneuropene a creditului ipotecar responsabil, eficient, sigur si competitiv, de care vor
putea profita consumatorii. Consumatorii vor beneficia in acest mod de o mai buna
protectie, multumita unor reguli stricte in materie de publicitate, informare
precontractuala, consiliere, evaluarea a solvabilitatii si rambursare anticipata. In plus,
creditorii vor fi obligati sa utilizeze un formular european de informare standardizat
pentru a furniza informatii personalizate consumatorilor, care le vor permite acestora sa
compare ofertele existente pe piaţă.
O astfel de piata va trebui sa favorizeze in acelasi timp mobilitatea consumatorilor
si activitatea transfrontaliera a creditorilor si a intermediarilor de credit, creand conditiile
unei concurente echitabile pentru toate partile implicate.
Obiectivul prioritar il reprezinta garantarea faptului ca orice consumator care
cumpara un bun imobiliar sau contracteaza un imprumut garantat cu locuinta sa este
informat in mod adecvat asupra riscurilor la care se supune si ca toti creditorii ipotecari isi
7
Acreditivul - reprezintă o tehnică de plată ce implică eliberarea sumei corespunzătoare de către bancă
numai în schimbul unor documente. Această grupă de operaţii cuprinde acreditivul documentar şi
incasso-ul documentar. În executarea acreditivului documentar sunt utilizate o serie de documente, cel
mai des întâlnite fiind:
documentele comerciale de identificare cantitativă, calitativă şi valorică a mărfurilor livrate;
documentele de transport;
documentele de asigurare;
documentele care atestă calitatea, cantitatea şi originea mărfurilor.
79
exercita activitatea in mod responsabil. Propunerea de directiva acopera toate tipurile de
credit acordate consumatorilor in vederea achizitionarii unei locuinte, precum si unele din
cele destinate renovarii acestora. In acelasi timp, sunt supuse noilor reguli si toate
imprumuturile oferite consumatorilor garantate prin ipoteca sau printr-o alta garantie
comparabila.
Consumatorii:
vor beneficia de o crestere a numarului de informatii in toate etapele procesului de
contractare a unui credit, pentru a putea lua cea mai buna decizie;
vor beneficia de existenta unei dobanzi anuale efective (DAE) armonizate, similar
cu ceea ce se prevede in directiva privind contractele de credit incheiate de
consumatori, care le va permite sa compare mai usor atat informatiile publicitare,
cat si informatiile precontractuale;
80
vor fi obligati sa furnizeze informatiile necesare evaluarii solvabilitatii lor;
vor avea dreptul de a rambursa anticipat creditul, in anumite conditii care vor fi
determinate de statele membre.
Initiative conexe
In paralel, Comisia a prezentat un document de lucru aspra masurilor si practicilor
nationale utilizate pentru evitarea executarii silite. Acest document furnizeaza autoritatilor
publice si creditorilor din diferite state membre exemple care ilustreaza solutiile gasite in
celelalte state membre ale UE pentru a rezolva probleme legate de cresterea penalitatilor,
evitandu-se si declansarea executarii silite atunci cand acest lucru este posibil si rezonabil:
conciliere sau mediere, modificare a conditiilor din contractul de credit, acordarea unui
termen minim inainte de declansarea procedurii de executare silita, mecanisme publice de
ajutorare, furnizarea de consiliere independenta in materie juridica si indatorare,
colectarea datelor si raportare interna etc.
81
Tema 9
BALANŢA DE PLĂŢI EXTERNE ŞI LICHIDITATEA
83
consideră că balanţa este activă dacă exportul este mai mare decât importul, pasivă în
situaţia inversă şi echilibrată atunci când exportul este egal cu importul.
Mărfurile livrate sunt înregistrate în balanţa comercială fie în moneda naţională fie
într-o valută forte.
O importanţă deosebită o are prezentarea balanţei comerciale pe grupe de mărfuri
ierarhizate în raport de gradul de prelucrare sau de ramura de provenienţă. Comparaţia
importului şi a exportului pe grupe de mărfuri şi pe structura acestora permite
desprinderea unor concluzii pertinente legate de raportul de schimb pe ramuri economice
şi pe ansamblu.
Politica dusă de fiecare stat privită din punct de vedere al comerţului internaţional
trebuie să urmărească echilibrarea balanţei comerciale generate. Gradul de echilibru al
schimburilor se poate măsura prin rata de acoperire, care priveşte fie ansamblul balanţei
comerciale, fie comerţul cu un anumit produs.
9.3.Lichiditatea internaţională
85
raportul cel mai sugestiv de exprimare a lichidităţii internaţionale a unei ţări, îl
reprezintă cel dintre rezervele internaţionale şi valoarea importurilor (l);
Li= Rvi / Im
Lichiditatea internaţională se apreciază şi prin prisma perioadei de timp în care se pot
acoperi importurile pe seama rezervelor internaţionale deţinute de banca centrală, în măsura în
care o ţară îşi acoperă importurile pe o perioadă de peste 6 luni din rezervele internaţionale,
dispune de lichiditate internaţională, iar ţările la care rezervele internaţionale acoperă valoarea
importurilor pentru perioade mai scurte, au greutăţi în asigurarea lichidităţii internaţionale.
Lichiditatea internaţională îndeplineşte trei funcţii de bază: mijloc de formare a
rezervelor lichide, mijloc de plăţi internaţionale (în general pentru finanţarea deficitului
balanţei de plăţi) şi mijloc al intervenţiei valutare (de protejare a cursului de schimb al
monedei).
86
Tema 10
INVESTIŢII STRĂINE DIRECTE
87
Susţin creşterea economică, fapt ce se realizează diferenţiat funcţie de forma pe
care o îmbracă investiţia străină directă. În cazul unei investiţii „pe loc gol“
(greenfield), creşterea economică se datorează creării unei noi capacităţi de
producţie, locurilor de muncă suplimentare, apariţiei unui nou consumator şi
plătitor de taxe. În cazul participării la privatizare, efectele pozitive apar în situaţia
eficientizării activităţii agentului economic şi creşterii competitivităţii acestuia,
permiţând supravieţuirea pe termen lung a întreprinderii privatizate.
Stimulează investiţiile interne, întrucât producătorii autohtoni vor fi interesaţi în
creşterea eficienţei activităţii şi îmbunătăţirea calităţii output-urilor fie pentru a
face faţă concurenţei datorate prezenţei investitorilor străini în sectorul de
activitate respectiv, fie pentru a dobândi calitatea de furnizori ai investitorului
străin. În plus, firmele locale pot dobândi acces la canalele de distribuţie ale
investitorului străin, caz în care vor fi interesate în creşterea producţiei şi a calităţii
bunurilor realizate.
Susţin creşterea investiţiilor de capital, datorită accesului investitorilor străini la
sursele externe de capital. În cazul în care pieţele locale de capital nu dispun de
resurse financiare pentru finanţarea unor proiecte importante, investiţiile străine
pot acoperi acest deficit deoarece reprezintă o sursă directă de capital străin. Astfel,
pot avea efecte pozitive asupra balanţei de plăţi externe, prin finanţarea deficitului
de cont curent.
Generează efecte pozitive asupra balanţei comerciale, dacă investitorul direct
produce prioritar pentru export sau în cazul producţiei destinate pieţei interne care
substituie importurile.
Susţin creşterea veniturilor la bugetul statului datorită apariţiei de noi contribuabili
în economia ţării gazdă. Chiar şi în cazul în care se acordă anumite stimulente
fiscale, veniturile bugetare cresc ca urmare a creşterii încasărilor din impozitele pe
salarii.
Deşi investiţiile străine directe pot genera o serie de efecte pozitive la nivelul ţării
de implantare, nu este exclusă posibilitatea apariţiei unui impact negativ atât la nivel
macroeconomic, cât şi la nivel sectorial.
O parte dintre aceste efecte negative sunt inerente şi se manifestă, în general, pe
termen scurt, apariţia lor fiind strâns legată de implementarea investiţiei şi/sau
eficientizarea acesteia, ca de exemplu:
Creşterea importurilor, reflectată negativ asupra soldului balanţei comerciale, se
datorează importului de maşini şi utilaje finanţat de investitorul străin, fără de care
implementarea investiţiei nu ar fi posibilă. Pe termen lung, în măsura în care
retehnologizarea activităţii se concretizează în creşterea productivităţii şi
competitivităţii, se poate înregistra o diminuare a deficitului comercial, în
principal, atunci când investitorul străin este orientat preponderent către export sau
substituirea importurilor.
Creşterea şomajului datorită restructurării întreprinderilor privatizate cu scopul
eficientizării rapide a activităţii. Este evident că, în acest caz, se poate înregistra o
reducere a numărului locurilor de muncă în întreprinderile privatizate. În opinia
88
noastră, pe termen lung, acest dezavantaj este nesemnificativ în situaţia în care
întreprinderile restructurate beneficiază de creşterea eficienţei şi competitivităţii
activităţii, caz în care, prin efecte de antrenare, pot genera noi locuri de muncă
(prin dezvoltarea unor activităţi aflate în amonte sau în aval).
Impact negativ asupra bugetului datorat, pe de o parte, facilităţilor fiscale acordate
investitorilor străini (politica de stimulente) care au ca efect imediat reducerea
veniturilor bugetare. Pe de altă parte, creşterea numărului şomerilor ca urmare a
privatizării şi restructurării întreprinderilor de stat generează cheltuieli
suplimentare la buget, întrucât forţa de muncă disponibilizată de sectoarele
restructurate nu este imediat absorbită de activităţile aflate în dezvoltare. Pe termen
lung, pe măsură ce investiţiile realizate ajung la maturitate, se poate înregistra o
creştere a veniturilor la bugetul statului datorită impozitelor şi taxelor plătite de
noii contribuabili (firme şi salariaţi).
Aşadar, impactul ISD asupra economiei ţării gazdă este diferit de la oţară la alta, în
funcţie de condiţiile concrete existente la nivel economic, social şi politic şi de gradul de
pătrundere a capitalului străin.
89
intern fie atunci când se realizează „pe loc gol” conducând la dezvoltarea unei noi
activităţi, fie în cazul schimbării formei de proprietate (privatizări sau preluări de
firme) dacă firma astfel achiziţionată ar fi fost închisă sau dacă, prin realizarea
investiţiei străine, sunt îmbunătăţite performanţele acesteia.
Rolul ISD in imbunatatirea standardului de viata
Unul dintre cele mai importante efecte ale ISD, resimţit direct de către
consumatorii locali, îl reprezintă reducerea preţurilor bunurilor şi serviciilor cu impact
pozitiv asupra standardului de viaţă al populaţiei autohtone. Prin pătrunderea în
economia locală a firmelor străine preţurile scad, ca urmare a accentuării concurenţei.
Desigur, în situaţia în care investitorul străin reuşeşte să acapareze piaţa şi să
deţină o poziţie de monopol, efectele sociale şi economice sunt negative datorită
creşterii preţului bunului sau serviciului respectiv în vederea obţinerii unor câştiguri
suplimentare.
90
În consecinţă, concurenţa acerbă la nivel global a transformat „cunoştinţele“ în
forţa vitală a economiei, astfel încât pentru a supravieţui, societăţile transnaţionale
sunt obligate să aloce resurse importante în vederea obţinerii de cunoştinţe.
Bibliografie:
91