You are on page 1of 4

AFARA-I TOAMNA MIHAI EMINESCU REFERAT - COMENTARIU

Cele trei sonete publicate la 1 octombrie 1879 in Convorbiri literare, "Afara-i


toamna...", "Sunt ani Ia mijloc...", "Cand insusi glasul...", formeaza un
triptic al melancoliei ce copleseste eul poetic si indreapta,
surprinzator, poezia eminesciana spre temele altui curent
literar ivit la orizont, simbolismul.

La 1 octombrie 1879 apar în Convorbiri literare şapte poeme de


Eminescu, dintre care trei sonete : Afară-i toamnă, Sunt ani la
mijloc, Când însuşi glasul ; două poezii : Freamăt de codru,
unde melancolia iubirii se îmbină cu regretul naturii pierdute, şi
Revedere, un delicios poem în formă de baladă populară ; Foaia
veştedă, o adaptare după Lenau, şi, în sfârşit, Despărţire, un
poem de adio unde regăsim, într-un fel, amărăciunea şi
disperarea din Rugăciunea unui dac.

Cele trei sonete formează un ansamblu. Perpessicius (II, p. 119)


afirmă că ele sunt o expresie a aceluiaşi moment psihologic şi
că provin din „aceeaşi plasmă comună". Toate trei exprimă, cu
câteva nuanţe de detaliu, nostalgia imperioasă a femeii iubite.
Ea este adusă în prezent printr-un efort de imaginaţie şi de
dragoste, dar aceasta numai pentru a dispare
Eminescu ar fi scris în 1886 Veronicăi că pe toate versurile din
Atât de fragedă, din De cate ori, iubito..., din Lasă-ţi lumea ta
uitată şi din Şi dacă ramuri bat in geam ar trebui citit : „Sunt al
ei..." (Perpessicius, II,
imediat şi a-l lăsa pe poet într-o stare de emoţie şi de
deznădejde.

Afară-i toamnă, la fel ca Noaptea şi ca Singurătate, evocă


poezia unui interior călduţ : afară vântul suflă, e toamnă,
frunzele cad. Iar tu, tu citeşti scrisori... Aceste scrisori ajută la
retrăirea unei vieţi într-un singur ceas. Timpul trece şi poetul,
dormitând, se gândeşte la zâna Dochia ; ceaţa nu încetează să
crească în jurul lui... Dar deodată, foşnetul unei rochii, sunetul
unui pas, străpung liniştea. Mâini subţiri şi reci acoperă ochii
visătorului solitar.

Acest prim sonet, foarte bogat în emoţie lirică, conţine


eminente calităţi de formă : Eminescu are grijă îndeosebi de
rime. Fiecare cuvânt rodeşte. Stilul este plin şi ferm. în plus, un
fel de necesitate internă pare să determine înlănţuirea strofelor
: citirea scrisorilor vechi, visarea la gura sobei, evocarea zânei
Dochia, apoi a femeii iubite marchează momentele acestei
„nopţi de toamnă", Nici un detaliu nu este de prisos. Ansamblul
este tratat cu un fel de austeritate, de tensiune, pe care nu le
anunţau primele variante ale poemului.

Perpessicius publică patru manuscrise. De la unul la celălalt, se


poate urmări o tendinţă constantă spre rigurozitate. La început,
se pare că Eminescu nu a vrut să-şi situeze dintr-odată
opera într-un „climat"
Se cuvine sâ notăm că cele şapte poeme apărute în octombrie
au fost trimise la laşi în perioada dintre moartea lui Ştefan Micle
şi călătoria Veronicai la Bucureşti. Ele au fost definitivate în
timpul acestor săptămâni în care poetul, ştiindu-şi iubita liberă
în urma morţii soţului ei, schiţează planuri de viitor : planuri de
căsătorie şi chiar de convertire la catolicism, pentru ca mariajul
să fie mai durabil ! Este imposibil ca starea de spirit a lui
Eminescu să nu fi exercitat nici o influenţă asupra textului celor
şapte poeme ale sale (ştim că prima lor redactare este făcută
cu mai mulţi ani în urmă), dacă nu în esenţă, cel puţin în
alegerea unei ciorne sau alteia înainte de a o definitiva.

Sonetul pare astfel format din două elemente juxtapuse în mod


destul de gratuit. Mai târziu, Eminescu, conştient de această
stângăcie, îşi va începe poemul printr-o aluzie la anotimpul trist
care împrumută melancolia sa meditaţiei visătorului. în timp ce
manuscrisul 2260, 238, din 1879, debutează prin aceste
cuvinte :
„Afară-i iarnă, viscol..."

textul definitiv înlocuieşte iarna cu toamna, anotimp romantic,


prielnic stărilor de apatie şi de retragere în sine...
Eminescu a păstrat până la capăt breşa din versul 7, această
reluare a mişcării prin conjuncţia „dar". In textul definitiv însă,
cititorul nu mai încearcă sentimentul penibil că începe o nouă
desfăşurare. Dimpotrivă, scăldate în aceeaşi atmosferă de
tristeţe, diversele ocupaţii ale poetului se înlănţuie una după
alta ca într-un fel de progresie naturală : citirea scrisorilor, apoi
meditaţia asupra vieţii care s-a scurs şi, în sfârşit,
somnolenţa visătoare la gura sobei.
Să notăm, de asemenea, că Eminescu renunţă la unele
versuri care conţineau detalii fără îndoială prea
prozaice. In manuscrisul 2268, 14-15 el scrisese :
„Astfel mă-ncurc de voie-n dulci nimicuri De muşti mă apăr, cari
zboară roată..."
Reclădit cu mai multă rigurozitate, debarasat de unele uşoare
trivialităţi, sonetul I, aşa cum îl publică Eminescu, capătă la
Bucureşti o semnificaţie pe care nu o avea încă la data primei
variante. Accentul e pus mai mult pe scurgerea timpului şi pe
minunata vrajă a amintirii care într-o oră ne redă o viaţă.

O variantă a aceluiaşi vers 6, publicată în „subsol" de


Perpessicius, conţine acest detaliu şi mai pitoresc :
„Sau prind o muscă care zboară roată..." Perpessicius face o
apropiere între aluzia la muşte şi o aluzie analogă, care se
găseşte la începutul unei variante din Atât de fragedă (ms.
2262, 36 v). Este cert că zborul muştelor şi bâzâitul lor iau în
acest fragment O, tăceţi o semnificaţie simbolică foarte clara :
este vorba de un roi de visuri, din care răsare chipul femeii
iubite. O variantă de „subsol" confirmă interpretarea noastră :

„O tăceţi... n-auziţi (voi) zborul cel uşor de visuri multe


Abia zbârnâie subţire ca şi zborul unei muşte." Dar nu
trebuie să împingem prea departe această apropiere.
In varianta în discuţie a poemului Afară-i toamnă, muştele nu
mai sunt simbolul visurilor : ba dimpotrivă, poetul le alungă şi
se apără de ele.
E mai bine să credem că Eminescu, în primele schiţe ale
poemului său, voia pur şi simplu să se descrie pe sine sub
trăsăturile unui visător lipsit de ocupaţie şi nonşalant - un
visător care fumează la gura sobei şi care pică de somn fără ca
gestul său de a se apăra de muşte să aibă vreo valoare
simbolică.

In manuscrisul 2261, 139, citim în versurile 7-8 : „Dar şi mai


bine-i când afară-i zloată Să stai fumând la foc..."
Deja compunând poemul Singurătate (sonetul Afară-i toamnă
ne pare a fi o simplă reluare, mai scurtă, mai concentrată a
acestuia), în care e zugrăvit acelaşi tablou de interior : o
cameră călduţă, prielnică visării, - Eminescu adăuga
decorului fumul ţigării sale:
„Intre degete ţigara Eu mă uit atunci la foc"
Dar el a renunţat, în redactarea definitivă a ambelor poeme, la
acest detaliu prea familiar.
„Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri" în loc de : „Astfel
pierdut de voie-n dulci nimicuri".
„Şi într-un ceas gândeşti la viaţa toată" în loc de : „Şi-ţi
aminteşti pe rând viaţa toată".

Ultimul terţei nu mai e simpla chemare a unui gest graţios, a


unei „surprize" familiare şi încântătoare, ci un fel de evocare în
sensul exact al termenului : visul poetului suscită, prin
intensitatea sa, apariţia tinerei femei. Halucinaţia este
completă şi ochii, închişi, simt atingerea iluzorie a mâinilor
subţiri şi reci.
Celelalte două sonete vor dezvălui că era vorba aici de o simplă
viziune, de o fantomă.

Amândauâ vor exprima acelaşi regret, aceeaşi implorare şi vor


sta mărturie disperării în care absenţa iubitei îl aruncă pe poet.
Sonetul face glorie literara incepand din secolul al XIII-Iea,
strabate intreaga Renastere si ajunge in clasicism si in
romantism cu o experienta prozodica si tematica de neevitat.