Dacă ar fi ceva de spus

Cum de obicei nu-mi plac lucrurile protocolare, nici aceste rânduri,

care ar trebui să servească drept prefaţă, nu au fost croite după un anumit
tipar. Au fost scrise într-o după-amiază superbă de primăvară, când soarele
mă mângâia încă suav, anticipând cotropitoarea căldură de vară. Şi cum
căutam nişte foi prin casă, am dat, din greşeală, peste un exemplar pierdut
printr-un colţ de dulap, al romanului meu (nu credeam să mai am vreo unul).
Am început să-l răsfoiesc ca un străin, întrebându-mă ce am reuşit până la
urmă să încropesc.
Cu toate că sunt autocritic, mi-a fost greu să leg două gânduri într-o
anumită direcţie, pentru că pe de-o parte gândeam ca cel care l-a adus la
lumină, iar pe de alta îl cercetam cu un ochi obiectiv, aproape cârcotaş.
Aşă că, departe de a perora interminabil pe ceea ce ar putea fi, voi
porni de la bază, de la primele idei, de la ceea ce am vrut să scriu la început.
Răspunzători total suntem numai de intenţie, pentru că de faptă, în sine, nu
putem fi invinuiţi pe deplin.

Ce am vrut...
Cărţile au o viaţă proprie, iar relaţia autor-roman poate fi foarte bine
asemănată cu raportul părinte-copil. Şi părintele are impresia, ca şi autorul,
că îşi cunoaşte foarte bine odrasla, respectiv romanul, şi îi poate descrie atât
de detaliat caracterul/structura, încât ai impresia că nu încape loc de
greşeală. Însa numai Dumnezeu ştie cum se comportă un copil departe de
ochiul părintesc, la fel cum de nelimitate sunt modurile de a percepe un text,
faţă de modul în care-l priveşte cel care l-a generat.
Fără a cădea în extrema cealaltă şi a spune că un părinte nu-şi
cunoaşte progenitura (deşi în unele cazuri acesta e purul adevăr!), trebuie
avut în vedere, că pe de-o parte suntem subiectivi (ceea ce analizăm este
creaţia noastră şi pe cât de indulgenţi suntem cu noi înşine, tot aşa de
îngăduitori suntem când vine vorba de creaţiile noastre), iar pe de alta putem
avea norocul, sau nenorocul (fiecare să considere după caz) să aducem la
lumină o structură atât de complexă (cu toate că nu e cazul de faţă), încât să
nu fim în stare să intuim toate aspectele pe care le presupune, oricât de mult
ne-am dori.
Şi pentru că nu-mi place să bat prea mult câmpurile cu teorie (cu toate
că uneori reuşesc s-o fac cu desăvârşire, nu-i aşa?) am să intru direct în
miezul problemei şi am să povestesc cum a început totul.
Fiind la finalul celei mai frumoase perioade din viaţa oricărui om,
studenţia (atunci când eşti destul de matur să te bucuri şi să întelegi viaţa,

1
fără să fii presat de responsabilităţile, prin care aceste privilegii îşi vor cere
apoi tributul) mi-am dat seama că ar fi interesant să păstrez cumva
încapsulat acest timp edenic. Însa a mai trebuit să treacă aproape un an de la
prima sclipire, până să înceapă să se materializeze în ceva palpabil şi doar
trei luni ca să scriu o versiune neşlefuită a ceea ce este acum ;bineînţeles,
acid cum sunt cu mine însumi, îmi dau seama acum, că romanul are câteva
lipsuri, însă ştiu că daca l-aş corecta aşa cum cred de cuviinţă, tot nu aş fi
mulţumit decât pentru o scurtă perioadă de timp, lucru care mă face să
renunţ din start la orice demers.
Tind să cred că totul a pornit dintr-o ambiţie, o necesitate de a-mi
demonstra că pot să fac asta şi chiar dacă nu a ieşit totul aşa cum mi-am
dorit sau am gândit, sunt mulţumit că am reuşit să stopez, pentru o scurtă
perioadă de pagini, timpul. (Cât de poetic! Aproape că îmi dă o lacrimă.)
Ideea de la care am pornit: destinul; modul în care suntem puşi
întotdeauna să alegem, rămânând apoi cu întrebarea, cum ar fi fost dacă am
fi făcut altfel, dacă am fi ales alt drum, altă ALEE. Nu am vrut să scriu un
roman despre iubire, sau cel puţin nu despre iubirea în sens clasic; relaţiile
sunt doar un mod de a exemplifica ideea de destin şi modul în care suntem
guvernaţi de această entitate inefabilă. Am avut ca plan să fug de ideea de
tragism existenţial şi de dragostea privită idealizat şi am încercat să prezint,
pe cât posibil, o iubire reală, lipsită de clişeele hollywoodiene, una tangibilă,
aşa cum o trăim în viaţa de zi cu zi; cinismul personajului principal este o
reacţie normală la imaginea mercantilă a dragostei (iubim ideea de a iubi!).
Înainte de a trece mai departe, vreau să spun că tot ceea ce scriu nu
urmează o structură premediatată, iar dacă fac întoarceri la lucruri despre
care am mai vorbit, sau dacă voi sări de la o idee la altă, este doar pentru că
încodeiez foaia sub impresia de moment, datorată revederii romanului şi
furat adeseori de peisajul boticellian de afară. Nu mă scuz faţă de cei care
aşteptau o prezentare clasică, deoarece sper că vor gusta acest mod de a
înfătişa lucrurile (iar dacă nu le va fi pe plac, cu atât mai bine!)

Oh Zeus... unde eşti tu, Zeus?

Spuneam mai sus, că generatoare a fost ideea de destin, iar pentru
dramatizare am ales ca acţiunea să aibă loc în 24 de ore (la început, romanul
a avut titlul 46800 de secunde), pentru că lucrurile cu adevărat importante,
care au loc în scurta noastră existenţă, nu au nevoie de mult timp ca să-şi
pună o amprentă insurmontabilă pe filmul vieţii noastre.
Al doilea lucru urmărit a fost planul mitologic, pentru că atunci când
vorbeşti de destin, nu poţi să nu te gândeşti la eroii din Antichitate. Astfel,
că toate personajele, din planul prezent al acţiunii, sunt întruchiparea unui

2
zeu din panteonul grecesc.
Eroul şi personajul narator, Remus (întemeietorul legendar al Romei,
împreuna cu Romulus) trebuie să coboare în Infern/Tartar (vizita pe care o
face Feliciei, un Hades în variantă feminină) pentru împlinirea destinului
său - aflarea adevărului. Iubita lui, Sabina (romanii, conform legendei, au
furat sabinele pentru a-şi întemeia viitorul imperiu) este ipostaza zeului
Morpheus (zeul somnului), ea fiind cea care introduce cititorul în text cu
prima replică („Trezeşte-te! Trezeşte-te!”) şi tot ea fiind cea care încheie
textul („Dormi, iubi, dormi!”). Ca paranteză, trebuie spus că tot textul poate
fi pus sub semn oniric; un vis răsturnat al lui Remus (dacă avem în vedere
replicile de la început şi sfârşit), gândurile şi bănuielile care s-au decantat în
stare de veghe, fiind transpuse distorsionate în starea patronată de Moş Ene.
O etapă intermediară, înaintea de coborârea eroului în Infern, este
zona caldă a măruntaielor pământului, zona de clocot, tărâmul lui
Hephaistos (zeul focului şi al prelucrării metalelor) - şeful lui Remus. În
mitologie, Hephaistos o obligase pe Afrodita (zeiţa dragostei şi frumuseţii)
să se căsătorească cu el, iar relaţia dintre cei doi este redată prin conflictul
dintre şef şi secretara Hermian (o zeiţă a iubirii pe dos, schimbată de
trecerea timpului); în perioada modernă, în care trăim şi zeiţa iubirii devine o
scorpie! Doamna Hermian reprezintă, în acelaşi timp, un alt zeu grec:
Hermes - cel care ducea veşile de la zei la muritori, menire cristalizată prin
cleveteala ei zilnică.
Prietenul lui Remus, Armand, (un Apollo de asemenea întors) este
întruchiparea, în aniteză, a zeului luminii, pentru că el obliterează
perspectiva cunoaşterii eroului, prin informaţiile false pe care le oferă.
Unul din personajele cheie ale romanului, ceea ce Henry James numea
ficelle, este Delia, cea care îl anunţă pe Remus că va fi tată şi a cărui nume
face trimitere la oracolul din Delfi.
Finalul romanului aduce în scenă un alt personaj, care cu toate că nu
pare să nu aibă un rol major pentru desfăşurarea acţiunii, este de o
importanţă vitală pentru construcţia textului narativ. Florăreasa cu mâini
scheletice, ca personificare a lui Charon (personaj mitologic care avea rolul
de a trece sufletele moarte râul Styx şi a le duce în Tartar) face trecerea de la
politeism la monoteism, experienţa, vecină cu moarte a eroului, facilitând
această metamorfoză. Am ales ca acest personaj să facă legătură între cele
două planuri, deoarece şi în creştinism există o entitate cu acelaşi rol, ajutată
de animale psihopompe (ce pot să fac, îmi place să mă dau mare!); banii, pe
care îi plăteşte Remus florăresei, sunt tributul pentru a accede la următorul
nivel. Creştinismul este sugerat de nume ca Lazăr (personaj biblic pe care
Isus îl trezeşte din morţi), care are rolul în resurecţia lui Remus din lumea
mitologică, sau de prezenţa angelică a asistentei.

3
 Ca personaje secundare, trebuie menţionate Vasile Bachian (zeului
vinului şi al petrecerilor - Bachus), bătrâna care păzeşte intrarea în blocul
Feliciei (câinele cu trei capete, Cerber, care păzea intrarea în Tartar),
studenta care fumează tacticos (zeul timpului - Cronos), acesta din urmă
fiind, de altfel, singurul personaj mitologic din planul trecut, amintind, prin
prezenţa sa, că timpul legendei nu s-a oprit, continuând în fundal.
Numele sunt folosite pentru a descrie personajul, fie că este o idee
generică (onomastica legată de agenţia imobiliară face trimitere la idee de
munte: Munteanu, Lipan, strada Brazilor, Petrică), porecle (Scai, care este
un personaj cu tratament special, construit în antiteză cu profilul clasic;
actanţi, cu nume porecle, au de obicei roluri secundare, apărând într-un text
pentru a sugera o idee, însă eu mi-am dorit construcţia unui personaj cu
drepturi depline, el devenind unul din protagoniştii planului trecut), sau
nume care transmit o trăsătură prin care se dezvăluie un profil narativ: Paul
(„mic, sărac”) - baiatul pe care-l nu-l plac fetele, Radu („bucuros”) -
prietenul jovial al lui Remus, Victor („victorie”) - cel care reuşeşte să-şi
găsească fericirea in dragoste, Lucaci („lumină”) - profesorul model,
Personajele feminine, la rândul lor, se autodescriu prin nume,
reprezentând tipologii diferite: Maria - inocentă; Morana - cea care ucide
relaţii; Elena („flacără vie”) - femeia pasională; Ioana („ a avea milă”) -
victima.
Şi onomastica străzilor traduce într-o anumită măsură acţiunea: strada,
pe care merge Remus, se numeşte Revoluţiei, anticipând acţiunea
escaladantă; strada pe care trebuie să ajungă Armand este Independenţei,
traducând dorinţa personajului de a scăpa cât mai repede din biroul lui
Remus; strada Speranţei, cu blocuri vechi (element de decor care face
vizibilă trecerea într-un plan ireal, sugerat, de asemenea, de cifra magică
opt), descifrează gândurile lui Remus în legătură cu Felicia.

Şi după atâta simbolistică, să ne tragem puţin sufletul şi să revenim la

ideea de destin (credeai că scăpi aşa uşor?). Câteodată existenţa noastră e
influenţată de decizii pe care le considerăm neimportante, în momentul în
care le luăm. Optăm în ceea ce priveşte aşa zisele lucruri importante,
conform experienţei de viaţă, oportunităţilor de moment sau unor strategii
bine pus la punct, dar de fapt acestea sunt lucrurile pe care le putem
controla. Şi atunci putem spune că a alege să mergem într-o dimineaţă pe alt
drum decât cel obişnuit, este ceva vecin cu derizoriul? Cât, din ceea ce se va
întâmpla în viitorul nostru, este influenţat de voinţa noastră conştientă şi cât
de o mână invizibilă, care pare să ne ghideze paşii?
Într-adevăr, la momentul alegerii, lucrul pare atât de banal, încât eroul
nici nu realizează că este pus în faţa unei opţiuni, dar ceva din subconştient

4
îi sugerează să meargă pe ALEE. „Plictiseala” pretextată ascunde
necesitatea de ceva inedit, care trece dincolo de graniţa spleenului cotidian.
Parcă bănuind că este înşelat, Remus simte că ceva nu merge, însă conştient
nu poate pune punctul pe „i”; subconştientul (şi acesta este încă un motiv ca
să privim textul ca un vis, pentru că, atunci când suntem pe tărâmuri onirice,
subconştientul este decriptat) îl împinge spre nou, spre aflarea adevărului şi,
de ce nu, pe o altă potecă în viaţă. Ca şi cum ar intra în culisele unui
spectacol, Remus află, deoarece a ales să meargă pe ALEE, mult mai multe
secrete decât îşi putea imagina, însă, în mod paradoxal, cu cât e mai aproape
de adevăr, cu cât are impresia că ştie mai puţin; dimineaţă ştia lumea într-un
fel, iar acum, cu toate că primeşte atât de multă informaţie, are impresia că
nu o mai cunoaşte deloc.
Trecerea, pe care textul o face de la politeismul grecesc, palpabil,
fizic, la creştinismul care are ca fundament credinţa, se relevă în text prin
faptul că eroul, la fel ca şi creştinul, nu se bazează pe un adevăr demonstrat,
ci pe unul relevat. Toate lucrurile pe care le află în faza politeistă se
transformă în supoziţii în cea creştină, iar finalul textului accentuează
refuzul cunoaşterii adevărului suprem; trebuie să avem încredere şi credinţă,
deoarece acestea sunt unicele căi prin care putem fi împăcaţi cu noi înşine.
Nu ne mai putem baza pe ceea ce ştim, ci doar pe ceea ce simţim.

Pe final despre final

Când m-am gândit prima oară să scriu, am vrut să fie ceva care să-mi
facă plăcere să citesc, iar un prim element pe care l-am considerat necesar, a
fost dinamismul. Am vrut o acţiune care să captiveze, să te facă să nu-l mai
laşi din mână, iar pentru asta am sacrifcat din descrieri în favoarea
dialogului. Răsturnările de situaţie şi tempoul galopant al acţiunii crează un
roman masculin, un roman pe care aş fi dorit să-l citesc în liceu, sau în
primii ani de facultate.
Al doilea element, pe care l-am dorit, a fost profunzimea necesară
pentru echilibrarea unei superficialităţi, pe care un dinamism exacerbat ar fi
putut-o crea. Elementele de psihologie şi scurtele meditaţii, asupra esenţei
umane, au fost două moduri prin care am dorit să chem la lectură şi un cititor
matur. O provocare deosebită a fost menţinerea în balans a naturii duale care
a rezultat, fiind tentat constant să cad într-una dintre cele două extreme.
Am lăsat la urmă ultima pagină, nu pentru că ar fi mai putin
importantă, ci pentru că este o parte care dă o nouă dimensiune textului şi,
ceea ce e ciudat, poate lipsi fără să afecteze cu nimic prin absenţă. Este o
ieşire extradiegetică (ce mult îmi plac termenii pompoşi!) profesorul
Cărturescu fiind cel care lecturează, odată cu cititorul, romanul lui Ovidiu.

5
Aşa că abia în final ai posibilitatea să afli că toate cele 180 de pagini, pe care
le-ai citit, nu alcătuiesc de fapt romanul meu, ci al unui tip al cărui nume de
familie aminteşte de un fost prim-ministru (Ce ţi-e şi cu destinul ăsta!)
Şi acum, dacă încă citeşti şi rândurile acestea (lucru care nu mă poate
face decât să te admir, pentru că eu nu aş fi rezistat decât, poate, până la
jumătatea; prea multă barbologie!) îţi spun să uiţi tot ce-ai citit, pentru că
ceea ce este cu adevărat important, nu este prefaţa cu explicaţiile
întortocheate şi plictisitoare pe care ţi le dau eu, ci felul în care te face să te
simţi citirea efectivă a cărţii. Eu mi-am făcut doar datoria (şi nu fără
greutate, pentru că niciodată nu m-am vazut drept un om al vorbelor, mai
ales atunci cand vine vorba de panseuri despre propria persoană), iar acum te
las, nu de alta, dar soarele începe să-şi iasă din patronajul cerului şi am chef
de o plimbare vesperală.

Pe curând!
Gabriel Dima