1.

Noţiunea de răspundere juridică:

Definirea răspunderii juridice – este acea formă a

răspunderii sociale stabilită de stat în urma încălcării normelor de
drept printr-un fapt ilicit şi care determină suportarea consecinţelor
corespunzătoare de către cel vinovat, inclusiv prin utilizarea forţei de
constrângere a statului în scopul restabilirii ordinii de drept astfel
lezate.
Noţiunea de răspundere nu este specifică în exclusivitate
dreptului, ea fiind folosită în toate domeniile vieţii sociale.
Răspunderea poate să fie de natură: politică, morală, juridică,
religioasă, etc.; şi are un caracter corelativ, respectiv politic, moral,
juridic, religios ş.a.m.d. Prin declanşarea răspunderii şi suportarea
consecinţelor decurgând din ea se restabileşte ordinea de drept
încălcată.
Legislaţia si jurisdicţia nu definesc noţiunea de răspundere
juridică, legiuitorul fixând doar condiţiile în prezenţa cărora o
persoană poate fi trasă la răspundere, respectiv principiile
răspunderii, natura şi întinderea sancţiunilor susceptibile de aplicare
şi limitele în care operează.
Situaţia este similară şi în practica judiciară, care nu dă o
definiţie a răspunderii juridice sau a vreuneia din formele acesteia,
însă practica şi-a adus o valoroasă contribuţie la explicarea şi
lămurirea condiţiilor şi formelor răspunderii juridice. Sensul frecvent
atribuit noţiunii de răspundere este acela de obligaţie de a suporta
consecinţele nerespectării unor reguli de conduită, de către autorul
faptei contrare normei şi care poartă totdeauna amprenta
dezaprobării sociale a unei asemenea conduite. După unii autori,
răspunderea civilă constituie obligaţia de reparare a prejudiciului,
iar răspunderea penală este obligaţia de a suporta şi executa
pedeapsa. Definind astfel răspunderea, respectiv identificând-o cu
sancţiunea, se restrânge sfera răspunderii. O altă opinie apreciază
că răspunderea juridică are loc doar în cazul încălcării unor norme
juridice şi este urmată de aplicarea constrângerii de stat prin
mijloace corespunzătoare gradului de pericol social al faptei
savârsite. Se defineşte astfel răspunderea juridică ca fiind o situaţie
juridica specifică constrângerii de stat atrasă de încălcarea sau
nerespectarea normelor juridice în vigoare. Având în vedere
necesitatea răspunderii juridice ca un raport juridic de constrângere
care se naşte ca urmare a încălcării unor dispoziţii legale de către
persoana fizică sau juridică se poate considera că răspunderea
juridică este complexul de drepturi şi obligaţii conexe, care, potrivit
legii, se nasc ca urmare a savârsirii unor fapte ilicite, constituind
cadrul de realizare a constrângerii de stat prin aplicarea sancţiunilor
juridice în scopul asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi a
îndrumării membrilor societăţii în spiritul respectării ordinii de drept.
 2. Condiţiile răspunderii juridice:

A) Fapta (conduita) ilicită Ea constă în săvârşirea unei

anumite fapte rezultând dintr-o conduită neconformă cu legea sau
ilicită a subiectului de drept. Faptul juridic ilicit presupune o conduită
sau o atitudine manifestă contrară regulilor de drept şi care a încălcat
norma prescrisă perturbând desfăşurarea normală a relaţiilor sociale.
Noţiunea de conduită este atitudinea rezultată din voinţa şi
conştiinţa obiectivată a omului. Un fapt devine ilicit numai atunci
când conduita încalcă normele de drept, obiectul ilicitului juridic
constituindu-l tocmai această încălcare.
Fapta se compune din:
Acţiunea reprezintă atitudinea activă a autorului faptei ilicite
sancţionată pentru că s-a materializat într-o conduită interzisă de
normele prohibitive. Normele juridice nu pot enumera exhaustiv sau
limitativ toate acţiunile interzise deoarece este o imposibilitate
teoretică şi practică, însă stabilesc expres doar ceea ce este interzis
şi implicit sancţionând orice faptă sau acţiunea care le încalcă.
Inacţiunea constă dintr-un fapt negativ, o conduită de
abţinere sau de omisiune de la acţiunea prescrisă subiectului obligat
să o săvârşească. Conduita ilicită constă - în acest caz - din însăşi
atitudinea de abţinere, autorul faptei fiind sancţionat nu pentru
starea de pasivitate ci pentru lipsa acţiunii la care era obligat prin
norma onerativă, adică nerealizarea sau neîndeplinirea îndatoririi
rezultate din lege şi/sau din actul juridic individual.

B) Rezultatul faptei ilicite îl reprezintă efectul sau

consecinţa care decurge din săvârşirea ei sau din conduita avută. În
funcţie de felul şi natura faptei efectele produse pot fi materiale,
reprezentând transformări în lumea materială (decesul şi vătămarea
persoanei fizice, degradarea sau distrugerea unui bun) dintre care
unele sunt susceptibile şi de evaluare precuniară, iar altele pot fi
efecte nemateriale (atingerea adusă onoarei şi demnităţii unei
persoane, neîndeplinirea obligaţiei de supraveghere şi educare a
minorilor de către părinţi etc.)
Rezultatul, mai ales în cazul faptelor materiale (licite, dar
mai ales ilicite), are o importanţă deosebită constituind elementul
doveditor al producerii faptului ilicit întrucât el este cunoscut
primul, iar apoi, pornindu-se de la el, se ajunge la stabilirea săvârşirii
faptei. De aceea, în unele forme ale ilicitului penal sau civil lipsa
rezultatului material poate echivala cu inexistenţa faptei sau cu
existenţa tentativei, chiar dacă a fost săvârşită o anumită activitate
tipică.

C) Raportul sau legătura cauzală dintre fapta ilicită şi

rezultatul dăunător In toate cazurile în care pentru existenţa
încălcării ordinii de drept legea mai stabileşte, pe lângă săvârşirea
acţiunii sau inacţiunii şi producerea consecinţelor ilicite pentru
declanşarea răspunderii juridice, organului de aplicare a dreptului îi

2
revine întotdeauna şi sarcina determinării existenţei sau inexistenţei
raportului de cauzalitate adică a legăturii dintre faptul săvârşit şi
rezultatul produs.
Cauzalitatea reprezintă un ansamblu de fenomene legate
astfel între ele încât existenţa unui fenomen este determinată sau
condiţionată de producerea unui alt fenomen. Fenomenul care
determină existenţa unui alt fenomen se numeşte cauză, iar
fenomenul astfel determinat sau produs se numeşte efect. In raport
cu efectul, cauza este primordială, independentă şi obiectivă, în timp
ce efectul este dependent secundar şi derivat întrucât izvorul său
rezidă în cauză. Legătura dintre cauză şi efect este denumită
cauzalitate sau raport de cauzalitate ("nexum cauzal").

D) Subiectul răspunderii juridice Subiecţii răspunderii

juridice sunt:
Persoana fizică - poartă răspunderea faptei sale dacă are
responsabilitate juridică. Capacitatea de a răspunde exprimă
aptitudinea de a da seamă pentru fapta ilicită săvârşită şi de a
suporta toate consecinţele juridice decurgând din ea. Capacitatea de
a răspunde este o formă specifică a capacităţii juridice şi nu se
confundă cu o anumită capacitate determinată dintr-o ramură de
drept.
Persoana juridică - răspunde pentru faptele persoanelor
fizice care o compun în cazul acelor fapte săvârşite de acestea din
urmă în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu
serviciul. Faptele ilicite ale conducerii persoanei juridice sunt
considerate fapte ale însăşi acestei organizaţii colective, iar, în
consecinţă, răspunderea va fi pentru fapta proprie, în timp ce faptele
ilicite ale celorlalţi membri ai acesteia antrenează doar răspunderea
pentru fapta altuia.
"Unele forme ale răspunderii, cum sunt cea penală sau
disciplinară, revin în exclusivitate numai persoanelor fizice nu şi celor
juridice."

E) Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a subiectului faţă

de fapta săvârşită şi de rezultatul acesteia. Ea este expresia unei
atitudini psihice conştient negative faţă de valorile juridice ocrotite
prin lege. Săvârşirea faptei ilicite este, de regulă, precedată de
apariţia ideii devenită hotărâre sau rezoluţie şi transformată în
manifestare de voinţă ce impulsionează şi declanşează energia
necesară săvârşirii faptei. Individul aflat în deplinătatea facultăţilor
mintale poate concepe şi aprecia caracterul ilicit al faptei sale cât şi
urmările negative aferente ei. Pentru a putea răspunde sau a da
seamă individul trebuie să aibă în acel moment al săvârşirii o voinţă
conştientă faţă de rezultatele faptei sale şi liberă, neconstrânsă,
putând hotărî nestânjenit în deplină cunoştinţă de cauză în vederea
atingerii unui scop.
Vinovăţia cunoaşte două forme:

3
 Intenţia este de două feluri:
a) directă;
b) indirectă.
Culpa – este forma mai puţin gravă a vinovăţiei şi îmbracă în
dreptul penal două forme:
a) cu previziune sau imprudenţă;
b) fără prevedere sau neglijenţă.
În dreptul civil vinovăţia îmbracă forma culpei în:
a) culpa cu intenţie ;
b) culpa fără intenţie.

F) Cauze care exclud caracterul ilicit al faptei şi cauze

care înlătură răspunderea juridică : legitima apărare, starea
de necesitate, constrângerea fizică şi constrângerea morală,
cazul fortuit, iresponsabilitatea, beţia (involuntară),
minoritatea făptuitorului, eroarea de fapt, situaţii în care, deşi
există o faptă ilicită, rezultat periculos, raport de cauzalitate şi
subiect, lipseşte vinovăţia autorului.

3. Formele răspunderii juridice:

Formele răspunderii juridice, în funcţie de apartenenţa

normelor juridice la una sau alta din ramurile dreptului sunt:
- Răspunderea juridică de drept civil;
Este forma tipică şi totodată cea mai dezvoltată a răspunderii
juridice. Ea cunoaşte două forme:
– delictuală
– contractuală
Delictele civile sunt faptele ilicite cauzatoare de daune comise cu
intenţie sau din culpă. Această formă delictuală cunoaşte mai multe
feluri de răspundere :
- directă
- indirectă
- Răspunderea juridică de drept penal;
Este un raport juridic penal de constrângere născut în urma
comiterii unei infracţiuni .Temeiul răspunderii penale este
infracţiunea , adică fapta care prezintă pericol social , este săvârşită
cu vinovăţie şi este prevăzută de legea penală.
Infracţiunile se pot împărţi în diferite categorii , cum ar fi :
infracţiuni contra securităţi statului, contra persoanei, contra
autorităţii, contra avutului privat, infracţiuni de fals etc.

4
 - Răspunderea juridică de drept administrativ;
Ea cunoaşte trei forme: răspundere administrativ-disciplinară,
răspunderea administrativ-convenţională, administrativ-
patrimonială.
- administrativ-disciplinară: care este antrenată în situaţia
producerii unor abateri care nu îmbracă caracterul de contravenţie.
- administrativ-patrimonială: care este antrenată în cazul în
care statul trebuie să răspundă pentru prejudiciile cauzate ca
urmare a unor erori judiciare ale organelor sale specializate cu
atribuţii judiciare, ori pentru pagubele rezultate din acte
administrative ilegale emise de administraţia de stat, ori prin
nesoluţionarea în termenul prevăzut de lege a cererilor adresate
autorităţilor publice.
- administrativ-convenţională: care intervine în cazul săvârşirii
unei contravenţii. Contravenţia este fapta care prezintă un pericol
social mai redus decât infracţiunea, care este prevăzută ca atare de
lege sau alt act normativ şi care este săvârşită cu vinovăţie.
- Răspunderea juridică de drept a muncii;
În ramura dreptului muncii , răspunderea angajaţilor poate fi:
- răspundere materială;
- răspundere disciplinară.
Răspunderea materială: este antrenată în cazul în care
angajatul încalcă cu vinovăţie obligaţiile de serviciu şi cauzează o
pagubă unităţii la care este angajat.
Răspunderea disciplinară: este antrenată când persoana
încadrată, indiferent de funcţia sau postul pe care îl ocupă, încalcă
cu vinovăţie obligaţiile pe care şi le-a asumat prin contractul de
muncă.
- Răspunderea juridică de drept constituţional.
Deţinătorii unui mandat politic sunt ţinuţi să răspundă pentru
altele lor, deziderat existent în concepţia statului constituţional şi
democratic modern.
Răspunderea celor aleşi în organele reprezentative ale statului
este parţială şi fragmentată şi nu se poate compara cu altă formă de
răspundere în ceea ce priveşte decizia.

( Pentru determinarea formelor răspunderii juridice se

are în vedere criteriul apartenenţei şi formei sancţiunilor
juridice aplicabile la ramura de drept.)

4. Particularităţile Răspunderii:

I Particularităţile răspunderii penale:

a) răspunderea penală poate fi angajată doar prin fapte ilicite
declarate prin lege INFRACŢIUNI, adică fapte care prezintă o
anumită doză de pericol social.
b) Temeiul obiectiv al răspunderii juridice penale este
conduita ilicită definită prin lege ca infracţiune.

5
 c) Acţiunea penală se promovează din oficiu şi nu poate fi
stinsă, de regulă, prin convenţia părţilor, ceea ce înseamnă că
sustragerea de la răspunderea penală se realizează nu din iniţiativa
părţilor ci din iniţiativa autorităţilor publice, astfel ca satisfacerea
intereselor victimei prejudiciate nu-l absolvă pe infractor de
pedeapsa prevăzută de lege.
d) Sancţiunea penală are ca obiectiv fundamental prevenţia -
arest - generală şi specială, asigurată prin lege care reglementează
cazurile şi condiţiile de aplicare a pedepsei şi stabileşte modalităţile
şi posibilităţile de individualizare a pedepsei.
e) Pentru a interveni răspunderea penală este suficientă
încălcarea normelor de drept obiectiv în condiţiile în care legea
stabileşte consecinţele, nefiind necesar ca prin fapta infracţională să
se violeze concomitent şi un drept subiectiv al unei persoane
( exemplu conducerea în starea de ebrietate, portul ilegal de arme
de foc, etc.).
f) Răspunderea penală se întemeiază totdeauna pe vinovăţia
autorului faptei ilicite, ceea ce înseamnă ca are un caracter
subiectiv. În consecinţă, nu este suficient să se fi produs o faptă în
mod obiectiv, ci fapta trebuie să fi fost săvârşită cu vinovăţie, iar
vinovăţia constituie criteriul principal de stabilire şi individualizare a
pedepsei.
g) Răspunderea penală este personală şi limitată în sensul că
vizează numai persoana autorului infracţiunii şi se referă în
exclusivitate la fapta comisă. Numai autorul infracţiunii va putea fi
obligat să suporte pedeapsa şi să o execute, legea neadmiţând
substituirea celui condamnat în executarea pedepsei cu o altă
persoană. De aceea moartea inculpatului împiedică continuarea
procesului penal şi moartea condamnatului întrerupe executarea
pedepsei.
h) În cazul răspunderii penale prezumţia de nevinovăţie a
inculpatului ca prezumţie relativă care poate fi răsturnata de către
acuzare prin proba contrară.

II Particularităţile răspunderii civile generale:

a) Răspunderea civilă intervine, în principiu, atunci când cel
prejudiciat îşi manifestă interesul apelând la forţa de constrângere a
statului.
b) Finalitatea ei este satisfacerea intereselor celui prejudiciat
prin fapta ilicită, dacă prin săvârşirea delictului civil s-a cauzat un
prejudiciu victimei.
c) Sancţiunea civilă intervine aplicabilă autorului faptei
ilicite constă în obligaţia de reparare a prejudiciului şi are menirea
de a da satisfacţie intereselor celui prejudiciat.
d) Sancţiunea civilă intervine numai atunci când prin fapta
ilicită s-a încălcat atât un drept obiectiv cât şi un drept subiectiv al
unei persoane.
e) La aprecierea vinovăţiei, respectiv a culpei autorului
faptei ilicite, se are în vedere o diligenţă ce se poate pretinde

6
persoanelor aflate în situaţia autorului faptei ilicite şi nu în funcţie
de însuşirile personale ale autorului faptei ilicite, astfel încât, se
foloseşte drept criteriu diligenţă maximă pe care trebuie să o
depună o persoană, adică conduita morală într-o anumită situaţie.
f) Gradul de vinovăţie al făptuitorului, în principiu, nu are nici
un rol în stabilirea răspunderii civile, deoarece măsura răspunderii
civile este dată de cuantumul prejudiciului suferit de victima. În
cazul în care fapta ilicita a fost săvârşită de mai multe persoane,
fiecare dintre acestea este ţinută solidar de repararea prejudiciului.
g) Răspunderea civilă are un caracter patrimonial , deoarece
sancţiunea aplicabilă autorului faptei ilicite vizează patrimoniul
acestuia şi asigură înlăturarea consecinţelor păgubitoare suferite de
victimă, iar autorul faptei ilicite nu este ţinut personal să execute
sancţiunea , repararea prejudiciului putând-o face şi altă persoană,
prin substituire.
h) Răspunderea civilă se prezintă sub doua forme:
1 Răspundere civilă delictuală care intervine în cazul
în care o persoană cauzează alteia un prejudiciu prin fapta sa ilicită,
fără ca între autor şi cel prejudiciat să existe vreo legătură
contractuală. Această răspundere este atrasă datorită obligaţiei
fiecărei persoane de a nu face nimic de natură a prejudicia pe altul.
2 Răspunderea civilă contractuală care intervine
pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a
obligaţiilor contractuale, de către una din părţile contractante.
Fapta ilicita constă în încălcarea obligaţiilor contractuale.

III Particularităţile răspunderii administrative:

Răspunderea administrativă este angajată pentru săvârşirea
faptelor ilicite prevăzute de lege drept contravenţii. Conform Legii
32/1968, contravenţia este fapta săvârşită cu vinovăţie, care
prezintă un pericol social mai redus decât infracţiunea, şi este
prevăzută şi sancţionată de lege.
Subiectul răspunderii administrative este , în principal, numai
persoana fizică şi numai atunci când legea prevede, sancţiunea
contravenţională putând fi aplicabilă şi persoanelor juridice. Pentru
aceeaşi contravenţie legea nu admite aplicarea cumulativă a două
sancţiuni administrative, de exemplu avertisment şi amendă.
Se admite aplicarea cumulativă a amenzii cu confiscarea,
atunci când legea prevede măsura suplimentara a confiscării.
Când o persoană săvârşeşte mai multe contravenţii, pedeapsa
ce i se aplică se stabileşte în conformitate cu sistemul cumulului
aritmetic, după cel al absorbţiei legale, astfel că amenzile se vor
cumula pentru fiecare contravenţie în parte, fără ca acestea
împreună, să depăşească dublul maximului amenzii prevăzute
pentru contravenţia cea mai gravă.

IV Particularităţile răspunderii materiale a angajaţilor:

In dreptul muncii, răspunderea angajaţilor poate fi răspundere
materială atunci când angajatul, din vină şi în legătură cu munca sa

7
cauzând pagube unităţii la care este angajat, şi răspundere
disciplinară atunci când angajatul, prin fapta sa ilicită contravine
normelor de disciplina muncii în unitate, săvârşind abateri
disciplinare.
Particularităţile răspunderii materiale sunt:
Astfel se asigură recuperarea pagubelor suferite de angajator
din vina angajaţilor, cu ocazia executării contractului de muncă.
Această răspundere are în vedere numai paguba efectivă, nu
şi beneficiul nerealizat, fiind astfel mai restrictivă decât răspunderea
contractuală.
Răspunderea materială a angajaţilor nu comportă o prezumţie
de culpă în sarcina angajatului, ci dovada vinovăţiei revine
angajatorului, care poate răsturna prezumţia de nevinovăţie a
angajatului.
Prin contractul de muncă nu se poate stipula vreo clauză prin
care s-ar mari sau micşora răspunderea peste sau sub limitele
prevăzute de lege.
Răspunderea solidară este incopatibilă cu răspunderea
materială, care are un caracter personal, însa ea poate interveni în
mod excepţional, când fapta ilicită prin care s-a cauzat prejudiciul
angajatorului constituie infracţiune şi a fost săvârşită de mai multe
persoane împreună.
Repararea pagubelor se face prin echivalentul bănesc,
angajatul neputând fi obligat la repararea prejudiciului în natură.
In actualele condiţii, când dreptul de proprietate este ocrotit în
egală măsură, indiferent de forma sa, prin contractul de munca
încheiat se poate prevedea o restrângere sau o mărire a răspunderii
angajaţilor peste sau sub cea prevăzută de lege, atunci când
angajatorul este o persoană privată.

V Particularităţile răspunderii disciplinare:

Aceasta intervine între angajat şi angajator atunci când
angajatul încalcă în mod culpabil obligaţiile sale de serviciu, fapta sa
constituind abatere disciplinară.
Răspunderea disciplinară intervine în legătură cu executarea
contractului de muncă. Pentru antrenarea răspunderii disciplinare
nu este necesară producerea unui prejudiciu material ca rezultat
direct sau indirect al abaterii disciplinare savârsite de angajat, ci
este suficient ca abaterea să se fi produs ca faptă concretă ce
constă în încălcarea cu vinovăţie a obligaţiilor de muncă sau a
normelor de comportare. Reabilitarea disciplinară poate interveni în
cazul în care cel ce a săvârşit abaterea dă dovezi temeinice de
îndreptare şi nu a săvârşit altă abatere într-un anume interval de
timp.