ALEXANDRU IOAN CUZA

VIATA SI CONTRIBUTIA SA IN
ISTORIA ROMANIEI
 Date
biografice
 Născut la 20 martie
1820, la Bârlad,
Alexandru Ioan Cuza şi-a
petrecut o parte din
copilărie pe moşi tatălui
său, la Bărboşi. A
crescut astfel aproape de
ţărani şi printre ei. Poate
că şi aceasta explică, în
parte, dragostea sa
pentru oamenii satelor.
• În vara lui 1834, prin august,
tânărul Alexandru Cuza pleacă la
Paris să-şi completeze
învăţătura. Împreună cu el plecau
şi alţi fii de boieri, cam de
aceeaşi vârstă, printrre care
vărul său Nicolae Docan şi Vasile
Alecsandri.
• Alexandru Ioan Cuza îşi trecu în
decembrie 1835 examenul de
bacalaureat în litere. Ca şi Vasile
Alecsandri, vru apoi să înveţe
medicina, înscriindu-se la
facultatea respectivă, dar părăsi
repede gândul acesta, “neputând
suferi disecţiile” şi trecu la drept.
• Spre sfârşitul lui 1839 se înapoie
în ţară cu titlul de membru al
Societăţii economiştilor din
Paris, fără a-şi termina studiile
juridice. Încă din septembrie
1837 devenise cadet ca şi
Kogălniceanu şi alţii, pregătindu-
se pentru cariera de ofiţer.
EPOCA LUI AL.I.CUZA
 Cele mai
spectaculoase
transformări sunt cele
din plan politic şi
instituţional, care se
concretizează în reforme
legislative şi
administrative, în
formarea unor structuri
politice moderne,
structuri democratice şi
constituţionale
asemănătoare cu cele
din statele dezvoltate
europene. Unirea
Principatelor a fost
precedată de o amplă
dezbatere politică şi
culturală, ce s-a finalizat
cu hotărârile celor două
“Divanuri ad-hoc” din
toamna anului 1857.
 Aceste Divanuri ad-hoc, la care
au participat pentru prima dată şi
reprezentanţi ai ţărănimii, şi-au
desfăşurat lucrările la Iaşi şi
Bucureşti în toamna anului 1857,
fiind dominate de exponenţii
mişcării unioniste. Ele au hotărât
Unirea Principatelor într-un singur
stat, sub numele de România, cu
un principe dintr-o familie
domnitoare străină, precum şi
introducerea unui regim
constituţional şi parlamentar.
Totodată, ele au
prevăzut inviolabilitatea
domnitorului, responsabilitatea
guvernului în faţa Adunării
Reprezentative, care era
concepută după modelul unei
Adunări Obşteşti, cu largă
reprezentare, pentru a exprima
interesele tuturor categoriilor
sociale.
 Hotărârile celor două Divanuri ad-
hoc - ce aveau caracterul de adunări
constituante, întrucât erau alcătuite din
reprezentanţi aleşi ai poporului - au fost
apoi dezbătute de o comisie a puterilor
garante şi pe baza lor s-a semnat
Convenţia de la Paris, în 7/19 august
1858, care reprezintă de fapt noul cadru
constituţional pentru reorganizarea
Principatelor, pe baza căruia s-a
înfăptuit şi Unirea lor în 1859. Convenţia
de la Paris nu prevedea o unire efectivă
a Principatelor. Ea stipula că fiecare
Principat va avea câte un Domn, un
Guvern şi o Adunare Electivă separate.
Prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan
Cuza, la 5 şi, respectiv, 24 ianuarie
1859, de către Adunările elective de la
Iaşi şi Bucureşti, poporul român a
realizat astfel, în fapt, Unirea
Principatelor Române, consacrând
astfel formarea statului român modern
unitar.
 Într-o
proclamaţie către care devenea astfel
ţară, din 11 capitala statului
decembrie 1861, român unitar. La 24
Cuza afirma că ianuarie 1862,
“Unirea este Domnitorul Alexandru
îndeplinită” şi Ioan Cuza a prezentat
toate forţele un amplu program de
naţiunii sunt reforme în faţa
cuprinse într-o primului Parlament al
“singură României, cu
Românie”. Cele denumirea de
două Adunări “Adunarea Legislativă
elective s-au a României”.
unificat, la 24
ianuarie 1862,
într-o singură
adunare, cu
sediul la
Bucureşti,
 La 2 mai 1864 Cuza dizolvă forul legislativ şi reuşeşte
să obţină, prin plebiscit, acordul populaţiei pentru
faimoasa lege agrară, pentru o nouă lege electorală, mai
permisivă, şi pentru documentul numit Statut dezvoltător
al Convenţiei de la Paris din 7/19 august 1858.

In perioada 1864-1866, domnitorul Unirii a înfăptuit

marile reforme politice şi economice, a modernizat
legislaţia, pe toate planurile, urmărind consolidarea
sistemului instituţional şi reorganizarea administrativă a
ţării, înzestrarea ţării cu norme juridice şi instituţii
democratice, similare statelor europene dezvoltate
VIATA POLITICA

INTRE

1866-1918
 După abdicarea
domnitorului A.I. Cuza, la 11
februarie 1866, şi aducerea
pe tron a Principelui Carol I,
s-a elaborat o nouă
Constituţie, adoptată la 1 iulie
1866. Noua lege
fundamentală era întemeiată
pe principii democratice şi
liberale, în consonanţă cu
tendinţele progresiste şi
curentele de idei dominante
în epocă, fiind inspirată în
multe privinţe de Constituţia
belgiană din 1831,
considerată una dintre cele
mai înaintate ale timpului
respectiv. Constituţia din
1866 a consacrat unitatea
statală înfăptuită sub Cuza,
precizând şi faptul că statul
român va purta denumirea de
 Constituţia din 1866,
care a fost modificată,
în sens democratic, în
1879, 1881 (când
România a devenit
Regat) şi în 1884, a
constituit un puternic
instrument juridic
pentru introducerea
reformelor
democratice şi pentru
sprijinirea proceselor
de modernizare
economică şi socială,
prin care România s-a
integrat în structurile
europene ale vremii.
 Au circulat multe Atâţia dintre
istorisiri despre oamenii acelei vremi
Cuza, în legătură mărturiseau că l-au
cu firea sa văzut şi au vorbit cu
dreaptă. Unele au el, că umbla pe
apărut şi în presă, drumuri în straie
sau adunate în schimbate,
diferite broşuri şi cercetând şi
cărţi: amintiri, pedepsind
întâmplări reale nedreptăţile, ajutând
sau născocite, şi mângâind pe cei
toate contribuind sărmani şi
cu puterea năpăstuiţi.
legendei la
întreţinerea acelei
aureole create în
jurul fostului
domnitor.
 În strălucita-i limbă, a scris şi
Mihail Sadoveanu despre această
legendă, arătând cu înţelepciune că
în necazurile şi aspiraţiile lui
nedesluşite, gata să-i atribuie
trăsături şi lumini ideale, poporul
întrupase în Cuza dorinţe de
schimbări şi de dreptate, devenind în
ochii norodului umilit “un fel de
principiu al binelui”.
REALIZATORI : AIRINE ELENA
GHET MIHAI
DUTU ALEXANDRU

PROFESOR COORDONATOR :
COCIORBA LUMINITA