Istoria economiei româneşti

Cuprins
Introducere
Capitolul I - Economia în spatiul carpato-danubiano-pontic în epoca
antică
Capitolul II - Economia românească în epoca feudală
Capitolul III - Trasaturi ale economiei mondiale de la sfîrşitul sec XVIII
pîna la începutul sec. XX
Capitolul IV - Economia româneasca în epoca moderna
Capitolul V - Evolutia economiei mondiale în perioada interbelica
Capitolul VI - Evolutia economiei românesti în perioada interbelica
Capitolul VII - Trasaturile economiei României la începutul celui de-al
doilea razboi mondial
Bibliografie

Introducere
Pentru întelegerea complexelor realitati economice de azi,
dintre care multe sînt produsul unui trecut mai apropiat sau mai
îndepartat, studiul fenomenelor si proceselor economice ce s-au
derulat de-a lungul timpului apare în mod firesc necesar si nu este
întîmplator ca în preocuparile stiintifice ale unor laureati ai Premiului
Nobel se întîlnesc si cele de istorie a economiei.

1
 Istoria economiei este o stiinta sociala, facînd parte din grupa
stiintelor economice; ea studiaza fenomenele si procesele
economice, ramurile economice si economia în ansamblu din cele
mai vechi timpuri pîna în zilele noastre.
În abordarea problemelor economice din trecut, cercetatorul
poate sa înceapa utilizînd vectorul timp sau vectorul spatiu. Utilizînd
timpul ca element de întelegere a economiei se poate aborda
cercetarea unor spatii mari, cum sînt epocile istorice, însa cercetarea
este mai eficienta daca se investigheaza segmente de timp mai mici,
sau anumite evenimente cu implicatii nationale si internationale
(Revolutia Franceza, Primul Razboi Mondial, Al Doilea Razboi
Mondial).
Analizînd economia din punct de vedere al spatiului
cercetarea poate viza în ansamblu economia lumii, dar si a
continentelor sau a unor zone geografice regionale. Aparitia statelor
si modelarea economiilor în functie de aceste structuri politice
adirectionat importante cercetari cu scopul de a evidentia existenta
unor economii statale care însa nu pot fi întelese pe deplin decît
integrate unor spatii economice mai largi, stiut fiind ca din epoca
moderna structurile economice nu pot evolua izolat.
În procesul de cercetare istoria economiei utilizeaza un numar
mare de izvoare, atît scrise cît si nescrise, avînd avantajul ca
problemele care intereseaza azi beneficiaza în cea mai mare parte
de izvoare scrise, inclusiv date statistice care favorizeaza o cercetare
de înalta eficienta.
Utilizînd surse exacte, istoria economiei pune la dispozitia
factorilor de decizie date obiective, care permit o mai buna întelegere
a realitatii si evitarea unor erori care, de regula, au costuri economice
si sociale ridicate.
Cercetarile de istorie a economiei dateaza de la începutul
secolului trecut si au aparut mai întîi în Anglia, apoi în Germania,
Franta si Italia. În spatiul românesc, ele dateaza de la mijlocul
secolului trecut si apartin generatiei de la 1848 care, prin Nicolae
Balcescu, Ion Ghica, Ion Ionescu de la Brad au cautat în trecutul
economiei cai de solutionare a problemelor economice românesti din
vremea lor.
Cercetarile stiintifice s-au dezvoltat dupa întemeierea
Academiei Române si înfiintarea Academiei de Înalte Studii
Comerciale si Industriale.
În perioada interbelica studii si lucrari de istorie economica au

2
apartinut reputatilor economisti Virgil Madgearu, Victor Stanescu,
Mihail Manoilescu, Vintila Bratianu, M. Constantinescu s.a.
Dupa 1990 asistam la o relansare a acestui domeniu de
cercetare, pe deplin motivata de noile realitati economice românesti
si din lumea internationala.

Capitolul I Economia în spatiul carpato-danubiano-pontic în

epoca antica

Descoperirile arheologice de pe întreg cuprinsul României

atesta existenta aurului pe teritoriul patriei noastre cu 2.000.000 de
ani î. Hr.
Prima perioada a existentei omului este cuprinsa în epoca
paleolitica care dureaza pîna la aproximativ 10.000 î. Hr. Aceasta
etapa este caracterizata de procesul trecerii treptate de la simpla
ocupare a teritoriului la locuirea lui, de încercari de amenajare si chiar
de creare a unor adaposturi. Omul paleolitic s-a deosebit de
stramosul sau prin faptul ca a prelucrat piatra, reusind sa conceapa si
sa faureasca aproape toate tipurile de arme din silex, lemn si os care
s-au folosit si în perioadele urmatoare. Perioada de tranzitie de la
paleolitic la neolitic (10.000 - 5500 î. Hr.) se caracterizeaza în general
prin transformari pe toate planurile: trecerea unor comunitati de la
stadiul de vînator-culegator la acela recoltator si apoi de cultivator de
plante, domesticirea animalelor, ceea ce va conduce firesc spre
sedentarizare, omul fiind legat de gospodarie si de vatra casei.
Vînatoarea ramîne, totusi, o activitate de baza.
"Revolutia neolitica� (5500 � 2500 î. Hr.) a însemnat
slefuirea si perforarea pietrei, dezvoltarea unor noi mestesuguri
(torsul, tesutul si olaritul). Domesticirea unui numar mai mare de
animale si cultivarea plantelor au dus la transformarea omului neolitic
în producator. Oamenii îsi construiesc locuinte si apar primele asezari
compacte pe vaile ferite ale apelor curgatoare si pe terase. Omul
neolitic foloseste pentru confectionarea unor unelte si arme primul
metal - cuprul. Acest fapt, ca si alte schimbari petrecute în viata si
activitatea oamenilor, anunta epoca metalelor. Aceasta cuprinde
epoca bronzului (1800 - 1150 î. Hr.) si epoca fierului (1150 î. Hr. -
secolul I d. HR.). În epoca bronzului uneltele si armele de metal
înlocuiesc pe cele din piatra. Are loc prima mare diviziune a muncii �
despartirea agricultorilor de pastori. Cultura materiala si spirituala a

3
epocii bronzului a fost creata de numerosul neam al tracilor, despre
care avem informatii de la Herodot. În perioadele de mijloc si de
sfîrsit ale Hallstatt-ului s-a desavîrsit cristalizarea etno-lingvistica a
geto-dacilor - denumire generica data tuturor triburilor nord-trace.
Plamadirea geto-dacilor, stramosii autohtoni ai românilor s-a înfaptuit
în spatiul de la nord de Muntii Haemus si a avut o însemnatate
majora în istoria întregului teritoriu sud-est european. Constituiti în
puternice formatiuni politice, locuind un teritoriu întins si generos din
punctul de vedere al bogatiilor solului si subsolului, geto-dacii au atins
un nivel economic ridicat în acea perioada istorica, trezind interesul
antichitatii.
Economia în Dacia preromana
Perioada de apogeu în dezvoltarea societatii geto-dacice a
fost marcata de momentul întemeierii statului centralizat dac sub
conducerea lui Burebista (82 - 44 î. Hr.) si s-a încheiat odata cu
sfîrsitul domniei lui Decebal (87 - 106 d. Hr.). În acest interval de timp
geto-dacii s-au afirmat în plan economic, politic, militar si religios.
Societatea geto-dacica era împartita în clase si categorii sociale:
tarabostes (nobilii) si comates (oamenii liberi). Sclavii, atîti cîti erau,
detineau un rol cu totul neînsemnat în economia geto-dacica.
Principalele domenii economice care s-au afirmat în Dacia
preromana au fost: agricultura, cresterea animalelor, mestesugurile si
comertul.
Agricultura.
Asemenea celorlalte ramuri tracice, si geto-dacii erau mari
producatori de cereale (orz, secara, linte, bob si multe varietati de
grîu). Baza economica o formau agricultura si cresterea vitelor.
Descoperirile arheologice demonstreaza ca geto-dacii foloseau plugul
cu brazdar si cutit din fier, coase, seceri, sape, sapaligi, greble cu
sase colti. Daco-getii cultivau intens vita de vie. Practicau tot atît de
intens apicultura si pescuitul. Cresterea animalelor a fost una dintre
vechile îndeletniciri ale tracilor nord-dunareni. Pe bogatele pajisti ale
Daciei erau crescute cornutele mici si mari, iar rasa de cai foarte iuti
ai getilor era renumita atît în lumea greaca cît si în cea romana.
Turmele de oi si cirezile de vite jucau un rol important în economia
vietii getice.

4
 Dacia era vestita si prin bogatiile ei naturale. Lemnul padurilor
era cautat de greci pentru construirea corabiilor. Sarea era folosita de
geto-daci în conservarea pestelui si a carnii, în argasirea pieilor dar si
ca produs de schimb cu grecii si, mai tîrziu, cu romanii.
Mestesugurile.
Pamîntul Daciei a fost bogat în minereuri (fier, arama, argint si
aur). Datorita acestui fapt, metalurgia fierului s-a dezvoltat înca din
jurul anului 800 î. Hr. Au existat numeroase ateliere de metalurgie
care nu au fost depasite decît de romani. În atelierele geto-dacilor se
confectionau ustensilele de care aveau nevoie mesterii în prelucrarea
fierului: nicovale, baroase, pile, clesti si ciocane de forja. Erau
produse unelte din fier necesare agriculturii (plugul cu brazdar de fier,
seceri, greble, coase). Pentru cei care exploatau si prelucrau lemnul
se produceau fierastraie cu pînze late si înguste, topoare, scoabe,
cuie, burghie, zavoare si balamale pentru usi. Armata geto-dacilor era
înzestrata cu armele produse de mestesugarii autohtoni. Acestia
fabricau lanci si sulite, sabii drepte si curbate, pumnale, scuturi, vîrfuri
de sageti. Din fier se confectionau podoabe si accesorii pentru
îmbracaminte (catarame, paftale, nasturi, fibule, bratari). Aurul si
argintul era folosit în confectionarea bijuteriilor (coliere, bratari, fibule,
brose, catarame).
Ceramica geto-dacilor impresioneaza atît prin cantitate cît si
prin calitate. Mesterii daci au început sa foloseasca roata olarului din
prima jumatate a secolului V î. Hr. În perioada de apogeu (sec. I î.
Hr.sec. - I d. Hr.) ceramica geto-dacica cunoaste si unele influente
elenistice, materializate în pictarea vaselor. Culorile folosite sînt rosu
si brun. Remarcabile ca factura, elegante ca forma sînt canile, vasele
cu doua torti, strachinile cu picior si cele cu capac. Forma cea mai
caracteristica a ceramicii geto-dacice este vestita, cească dacică
Relatiile comerciale
Daco-getii au stabilit relatii comerciale cu lumea greaca s apoi
cu cea romana. Înfiintarea oraselor-cetati grecesti de pe litoralul Marii
Negre a favorizat intensificarea schimburilor comerciale dintre
autohtoni si greci. Din lumea greceasca se importau untdelemn si vin,
unelte si arme, articole de podoaba si obiecte de arta. Din Dacia se
exportau grîne si vite, sare si miere, lemn si piei. Schimburile
comerciale au favorizat si folosirea monedelor. Înca din sec. V î. Hr.
aparuse în Dacia moneda greceasca. Doua secole mai tîrziu, daco-

5
getii bat moneda proprie, imitata dupa cea greceasca. Emisiunile
monetare ale geto-dacilor au durat aproape trei secole. Monedele
emise erau din argint si, foarte putine, din aur. Alaturi de moneda
autohtona au circulat drahma greceasca si denarul roman.
Economia în Dacia Romana
În urma razboaielor daco-romane din anii 101-102 si 105-106
statul centralizat faurit de Decebal îsi înceteaza existenta. O parte a
teritoriilor stapînite de Decebal au fost integrate Imperiului Roman
care a creat Provincia Imperiala Dacia. Aceasta cuprindea spatiul
intracarpatic pîna pe culmea Brezei si Somesului Mare, Banatul si
Oltenia pîna la Jiu.
Întinse teritorii nord-dunarene au fost atribuite Provinciei
Moesia Inferior: teritoriul dintre Jiu si Olt, sud-estul Transilvaniei,
întreaga Muntenie si partea de sud a Moldovei. Celelalte teritorii
apartinînd fostului stat centralizat dac erau locuite de triburile de daci
liberi (Carpii, Costobocii, Dacii Mari). Provincia Dacia Romana a
cunoscut importante prefaceri determinate de politica dusa de Traian
si urmasii sai.
Urmarile cuceririi romane s-au resimtit asupra tuturor
domeniilor vietii societatii dacice. Dacia Traiana a continuat în linii
mari viata economica a Daciei lui Decebal. Au existat, însa, o serie
de schimbari atît în domeniile economice traditionale cît si în noile
activitati economice înregistrate în noua provincie imperiala.
Principalele sectoare economice au fost: agricultura, cresterea
animalelor, mineritul si mestesugurile, comertul si circulatia monetara.

Agricultura
În urma cuceririi romane pamîntul devine în totalitate ager
publicus, conform dreptului roman. El putea fi atribuit în proprietate
ereditara sau numai în folosinta si a constituit un important instrument
al procesului de romanizare. Agricultura, viticultura si pomicultura sînt
ocupatii de baza ale autohtonilor si colonistilor prezenti în Dacia
Romana.
Se cultiva diferite soiuri de grîu, mei si secara. Activitatea din
agricultura este favorizata de introducerea unor unelte si practici noi.
Cresterea animalelor este confirmata de numeroasele informatii
provenite din ordinele romane. Pasunile si fînetele statului sînt date

6
unor arendasi, care impun taxe pentru cei ce trimit vitele pe aceste
terenuri. Vitele cornute mari si mici, precum si cabalinele, constituiau
una dintre marile bogatii ale Daciei Romane. Acestea erau
comercializate în celelalte provincii ale Imperiului Roman.
Mineritul si mestesugurile
Prefaceri importante se petrec în domeniul mineritului.
Bogatiile subsolului Daciei, aurul si argintul, au reprezentat o
puternica atractie pentru romani si unul dintre motivele cuceririi
Daciei. De aceea, noii stapîni au fost preocupati de exploatarea lor cît
mai rentabila, fapt pentru care minele de metale pretioase au fost
declarate proprietatea statului. Specialistii în minerit au fost adusi mai
cu seama din Iliria, unde aceasta îndeletnicire avea o veche traditie.
Cele mai bogate exploatari aurifere si argintifere erau în muntii
Apuseni (Rosia Montana, Abrud si Zlatna). În afara de aur se mai
exploatau sarea, fierul, marmura si titeiul (pacura). Sarea se extragea
de la Ocna Mures (Salinae), Ocna Sibiului si Ocna Dejului. În ceea ce
priveste marmura, ea s-a scos din carierele de la Bucova si
Gradistea.
Au luat fiinta numeroase ateliere în care se prelucrau
minereurile extrase. Ceramica ocupa un loc important în activitatea
mestesugarilor. În atelierele lor se realizau oale, cesti, strachini dar si
figurine si statuete folosite la împodobirea unor constructii. Au existat
numeroase ateliere în care se prelucra fierul unde se produceau
unelte pentru toata gama de activitati economice si se confectionau
unele arme necesare armatei romane. În atelierele Daciei Romane se
lucrau lemnul, pielea, lîna, inul si cînepa. Mestesugarii si meseriasii
erau organizati în asociatii profesionale si religioase numite,
Collegiue. Sînt mentionate astfel de asociatii pentru mineri, leticari,
plutasi, luntrasi.
Comerţul si circulatia monetara
Despre comertul Daciei Romane, marfurile importate si
exportate, precum si negustorii de aici avem numeroase informatii.
Inscriptii descoperite la Apullum mentioneaza negustorii din Provincia
Dacia Apullensis constituiti într-o confederatie. Alte centre în care
apar negustori sînt Sarmizegetusa, Drobeta, Ampelum si Potaissa.
Din Dacia se exportau materii prime (aur, argint, sare) dar, alaturi de

7
acestea, obiectul comertului îl faceau si cerealele, vitele, mierea de
albine, lemnul si pestele. Se importau vase fine de lux (terra sigillata)
din Panonnia, Gallia si malul drept al Rinului. Se mai importau stofe
fine, obiecte de podoaba, arme, fructe, minereuri si vinuri sudice.
Dezvoltarea comerciala este evidentiata si de descoperirile care arata
ca pe teritoriul Daciei au existat în permanenta importante resurse
monetare. Populatia de la orase si sate folosea monede de aur,
argint si bronz de diferite valori, unitatea de calcul fiind sestertul si
denarul. Începînd cu anul 246, conducerea Imperiului va permite
Daciei sa emita monede de bronz purtînd inscriptia Dacia Felix,
contribuind astfel la revigorarea comertului intern si extern.
Capitolul II
Economia româneasca în epoca feudală
Feudalismul reprezinta o etapa în dezvoltarea si evolutia societatii
omenesti. Caracterele generale si comune feudalismului pe plan
universal se îmbina cu trasaturile particulare, specifice evolutiei
istorice unor tari si popoare sau grupuri de tari si popoare. Nasterea
relatiilor feudale a avut ca urmare formarea unei suprastructuri
feudale corespunzatoare în domeniul politic si spiritual. În plan
economic proprietatea funciara feudala a constituit baza
feudalismului. Paralel cu formarea proprietatii funciare feudale au luat
nastere si cele doua clase sociale fundamentale: proprietarii feudali si
taranimea (libera sau dependenta). Orasul medieval, centru de
productie mestesugareasca si comerciala, a reprezentat un pas mai
departe fata de orasul din antichitate, prin
nivelul mai înalt al dezvoltarii mestesugurilor, prin reglementarea
productiei de catre bresle sau corporatii, prin existenta unor variate
forme de autonomie municipala, prin dezvoltarea unei culturi
orasenesti. În comparatie cu Asia si Europa Apuseana, în spatiul
geografic locuit de români aparitia si dezvoltarea relatiilor feudale a
cunoscut o întîrziere datorita numeroaselor migratii care s-au
succedat în intervalul sec. III � XIII. Orînduirea feudala pe teritoriul
tarii noastre a durat din sec. VIII si pîna la începutul sec. XIX.
Migratiile si consecintele lor asupra vietii economice
Marile migratii declansate la mijlocul sec. III au avut puternice
consecinte asupra teritoriilor nord-dunarene. Confruntata cu
probleme militare si economice grave, conducerea Romei hotaraste

8
abandonarea Provinciei Dacia (270 � 275). Dupa retragerea
aureliana populatia daco-romana traieste în comunitati satesti,
organizate în obsti teritoriale. Economia cunoaste, în noile conditii
istorice, o suita de schimbari ce o vor marca pentru lunga perioada
de timp. Cel mai important proces este ruralizarea vietii economice,
determinat de disparitia oraselor si de efectele negative ale deselor
atacuri declansate de populatiile migratoare. În acest context,
activitatile economice de baza erau: agricultura pe suprafete mici,
cresterea animalelor, pescuitul si vînatoarea, la acestea adaugîndu-
se si mestesugurile casnice care solutionau importante probleme de
existenta. Începînd cu sec. IX � X viata economica devine mult mai
complexa. Agricultura este practicata pe suprafete mult mai mari, fapt
demonstrat de uneltele agricole descoperite în numeroase asezari
(brazdarele de plug, seceri, hîrlete, sapaligi). Se cultiva grîu, orz, mei,
bob, cînepa. Cresterea vitelor continua sa ocupe un loc important în
activitatile economice nord-dunarene. Izvoarele vremii amintesc de
existenta cailor în Dobrogea, de hergheliile din Banat precum si de
nesfîrsitele turme de oi. Pastoritul avea un caracter precumpanitor
transhumant, legat de diversitatea de relief, de clima si de vegetatie a
diferitelor regiuni. Numeroasele paduri, ape curgatoare si lacuri
ofereau locuitorilor posibilitatea practicarii vînatorii si pescuitului. Pe
lînga agricultura si cresterea vitelor, în regiunile bogate în minereuri
locuitorii se îndeletniceau si cu extractia metalelor (aur, argint, fier) si
a sarii, care au toate nume de origine latina. O dezvoltare mai
însemnata a cunoscut-o extractia minereului de fier. Dovada a
acestei activitati o constituie descoperirea într-o serie de asezari din
sec. X � XI a numeroase resturi materiale precum bucati de
minereude fier, lupe si zgura de fier, rezultate din operatiunea de
reducere a minereului. Astfel de materiale au fost descoperite în
asezarile de la Dridu, Buftea, Bucov, Ciurelu si Garvan. În sec. X
populatia tarii noastre practica mestesugurile menite sa satisfaca
nevoile primordiale ale oamenilor: de îmbracaminte, locuinta, aparare
si nevoile gospodaresti. Prelucrarea metalelor este atestata de
numeroasele obiecte de fier descoperite în numeroase asezari:
cutite, topoare, clesti, ciocane, foarfeci, dalti, seceri, cîrlige de undita,
catarame, sfredele, cuie, vîrfuri de sageti. Olaritul a constituit unul
dintre mestesugurile importante în asezarile feudale timpurii.
Ceramica lucrata cu mîna este înlocuita cu cea lucrata la roata. Este
de subliniat aparitia productiei locale de ceramica smaltuita.
Mestesugul tesutului s-a dezvoltat datorita folosirii razboiului de tesut

9
de tip orizontal preluat de la bizantini. Prelucrarea lemnului si a pietrei
a constituit si ea o îndeletnicire importanta pe teritoriul tarii noastre.
O parte din productia mestesugareasca locala era destinata
schimbului. Au fost descoperite numeroase tezaure cu monede
bizantine la: Cleja, Calarasi, Dolnesti si Orsova. Aceasta
demonstreaza cresterea circulatiei monetare ca urmare a
schimburilor comerciale interne si externe precum si dezvoltarea
economica generala a societatii românesti din sec. X � XI.
Economia româneasca în perioada feudalismului dezvoltat
În sec. XIII � XIV societatea româneasca cunoaste importante
realizari în plan politic, economic, social si cultural. Apar primele
formatiuni politice feudale incipiente de tipul cnezatelor, voievodatelor
si tarilor. Treptat, acestea se vor unifica, punînd bazele celor patru
state feudale centralizate românesti: Transilvania, Moldova, Muntenia
si Dobrogea. Constituirea acestora s-a derulat într-un context extern
deosebit de complex determinat de: expansiunea regatului Ungariei,
marea invazie tataro-mongola, decaderea Imperiului Bizantin si
ascensiunea viitorului Imperiu Otoman. Au fost create institutiile
statului feudal (Domnia, Sfatul Domnesc, Armata si Biserica).
Formarea statelor feudale românesti a permis si o dezvoltare
ascendenta a economiei feudale. Principalele ramuri ale economiei
Tarii Românesti, Moldovei si Transilvaniei au fost agricultura,
cresterea animalelor, mineritul, mestesugurile si comertul.

Agricultura.
Strainii care au vizitat cele trei tari românesti în acea vreme au
remarcat fertilitatea solului si bogatia locuitorilor în grîne si animale.
Dezvoltarea demografica si extinderea relatiilor comerciale au avut
drept consecinta marirea suprafetelor însamîntate cu cereale.
Culturile de cereale cele mai raspîndite erau cele de grîu, mei, orz,
secara si ovaz. Pe lînga sistemul mai vechi al destelenirilor
permanente, începe sa fie folosit sistemul celor doua tarlale
(asolamentul bienal). Tehnica agricola înregistreaza unele progrese
ceea ce a contribuit la cresterea productivitatii muncii. Cultivarea vitei
de vie continua sa fie o preocupare importanta a locuitorilor din
Moldova, Tara Româneasca si Transilvania. În regiunile de deal erau
raspîndite livezile de pomi fructiferi. Proprietatea agrara era dominata

10
de marele domeniu boieresc (nobiliar), laic si ecleziastic, care era
exploatat prin intermediul taranilor dependenti (rumâni, vecini,
iobagi). Obligati pentru lotul primit în folosinta de la proprietar sa dea
dijma în produse si sa presteze mai multe zile de munca. Cresterea
animalelor constituie o activitate economica deosebita deoarece
vitele reprezentau si unul dintre produsele de seama al exportului.
Documentele vremii mentioneaza numeroasele herghelii de cai,
turme mari de vite si de oi. Feudalii realizau importante venituri din
exportul vitelor. Petru Rares împrumuta principelui german Ioachim
de Brandenburg suma de 100.000 de florini, rezultate din vînzarea a
cca. 50.000 de boi. Domnii Tarii Românesti percepeau de la toate
stînele din tara o însemnata dare în natura numita casarit, care
aducea importante venituri domniei. Albinaritul si pescuitul constituiau
si ele ocupatii de seama în activitatea românilor datorita importantei
pe care o aveau în viata de toate zilele: mierea, care înlocuia zaharul,
ceara, din care se faceau lumînarile si pestele, unul dintre alimentele
de baza ale populatiei. Ca urmare a dezvoltarii albinaritului si
pescuitului cresc si cantitatile de miere, ceara si peste vîndute peste
hotare.

Mineritul.
Tarile Române dispuneau de importante bogatii ale subsolului care
însa nu erau exploatate la nivelul posibilitatilor datorita lipsei tehnicilor
si a investitiilor de capital. Extragerea fierului era modesta datorita
concurentei obiectelor de import de calitate mai buna aduse din
Cehia, Germania sau Polonia. Extragerea aurului si a argintului se
dezvolta continuu în vechile regiuni miniere de la Baia Mare, Baia de
Aries, Zlatna, Abrud si Rodna. La mina regala de la Baia Mare
functionau la mijlocul sec. XVI 14 steampuri puse în miscare de forta
hidraulica si 5 topitarii. Posesorii si exploatatorii de mine sînt scutiti
de taxele vamale pentru obiectele achizitionate din alte locuri; se
admite aducerea de mineri straini si se acorda dreptul nelimitat de
exploatare a minelor de aur si argint. O serie de orase miniere din
Transilvania dobîndesc privilegii speciale cum ar fi: dreptul de a
exploata minele în regie proprie, dreptul de crîsmarit, dreptul de tîrg

11
saptamînal, toate acestea cu obligatia de a renova minele vechi si de
a deschide altele noi. Fierul se exploata în minele de la Hunedoara,
Ghelar si Rimetia. În sec. XVI � XVII dezvoltarea productiei, a
mestesugurilor, a tehnicii militare a dus la cresterea exploatarii
metalelor feroase si la specializarea unor regiuni care livrau fier
pentru piata. Sarea se exploata atît pentru piata interna cît si pentru
cea externa. Principalele ocne de sare erau la Turda, Sibiu, Dej,
Rodna, Tîrgoviste, Rîmnic, Tg. Trotus. Cum exploatarea ocnelor
constituie în general un monopol al statului veniturile ocnelor
apartineau domniei. Astfel în Transilvania la mijlocul sec. XVI fiscul
obtinea din exploatarea tarii peste 40.000 de florini.

Orasele si productia de marfuri

Dezvoltarea pietei interne datorita productiei mestesugaresti si a
comertului a dus la cresterea centrelor urbane din Transilvania si mai
tîrziu a celor din Tara Româneasca si Moldova. Cele mai înfloritoare
sunt orasele �libere regale�, centre comerciale si mestesugaresti
bine fortificate, înzestrate cu drept de auto-administrare si cu privilegii
(Brasov, Cluj, Sibiu, Bistrita, Tg. Mures, Sighisoara, Medias). În
Moldova si Tara Româneasca orasele se dezvolta mai tîrziu dar nu
ating nivelul de urbanizare a celor din Transilvania. S-au impus, Baia,
Siret, Trotus, Roman (în Moldova) si Tîrgoviste, Giurgiu, Braila (în
Tara Româneasca). O mare parte a populatiei principalelor orase
transilvanene era formata din mestesugari organizati în bresle. În
sec. XVI numai la Cluj existau 22 de bresle si peste 50 branse
mestesugaresti. Numarul mestesugarilor creste încontinuu. Dintre
specialitatile nou aparute în aceasta vreme, mai importante erau:
postavarii, ceasornicarii, specialistii în email, tipografii, farmacistii.
Dezvoltarea productiei mestesugaresti dar si a agriculturii si a
celorlalte activitati economice au creat conditiile necesare unui larg
schimb comercial. Se exportau produse proprii, se practica un intens
comert de tranzit, se importau produse din Europa Occidentala si
Orientala. S-au dezvoltat legaturile dintre cele trei tari românesti, s-a
extins piata interna, a sporit rolul negustorului ca intermediar între
producator si consumator. Comertul intern se desfasoara prin
intermediul tîrgurilor, iarmaroacelor si bîlciurilor organizate de diferite
localitati anual, lunar si saptamînal. Transilvania era strîns legata din
punct de vedere economic de Tara Româneasca si Moldova în

12
special prin cele trei orase de frontiera: Bistrita, Brasov si Sibiu.
Pozitia geografica favorabila a Brasovului a facut ca el sa participe la
traficul comercial international, sa desfaca în Tara Româneasca si
Moldova nu numai produsele mestesugarilor din Transilvania dar si
unele marfuri occidentale tranzitate din Orient prin Peninsula
Balcanica de negustorii români, sasi, greci si armeni. Comertul cu
alte tari se desfasoara cu unele întreruperi în directiile traditionale cu
Viena, Italia, Ungaria, Cehia, Polonia si Germania. Imperiul Otoman a
limitat comertul extern al Moldovei si Tarii Românesti. În dezvoltarea
comertului intern au existat si o serie de obstacole cum ar fi
varietatea unitatilor de masura si greutatilor: galeata, butoiul, vadra,
fontul si povara. La varietatea de unitati de masura si de greutati se
adauga si diversitatea monedelor în circulatie circulau bani emisi în
tara si strainatate: taleri, florini, ducati, aspri, dinari, bani turcesti,
poloni, austriecii şi italieni. În sec. XVI înceteaza si emisiunile
monetare proprii din Moldova si Tara Româneasca. Cauzele sînt de
ordin economic � lipsa argintului din tara - si dominarea de catre
monedele straine.

Regimul economic al dominatiei otomane

Expansiunea Imperiului Otoman catre centrul Europei a avut efecte
negative asupra existentei si evolutiei generale a Tarilor Române. La
începutul sec. XV Dobrogea a ost integrata Imperiului Otoman.
Treptat, acesta a cucerit si transformat în raiale o serie de orase-
cetati ale Tarii Românesti si Moldovei � Turnu, Giurgiu, Chilia,
Braila, Cetatea Alba si Tighina. Treptat, Moldova si Tara
Româneasca intrau în sfera de influenta a otomanilor. Regimul
dominatiei otomane cuprindea, pe lînga plata tributului un lung si
variat sir de prestatiuni deosebite, atît prin natura cît si prin
beneficiarii lor. Haraciul a fost principala obligatie a Tarii Românesti si
Moldovei. Haraciul Tarii Românesti porneste de la aproximativ 10.000
de galbeni în sec. XV pentru ca apoi, în sec. XVI sa creasca
vertiginos si astfel, la 1524 ajunge la 24.000 de galbeni, în 1567 la
cca. 65.000 de galbeni si, probabil, la 155.000 în 1593. Acesta este
punctul maxim atins de haraciul Tarii Românesti în tot cursul vremii
cît a fost platit. Haraciul Moldovei porneste în 1456 de la 2.000, în
1527 ajunge la 10.000 de galbeni, iar în 1593 ajunge la 65.000 de

13
galbeni. Alaturi de plata haraciului � obligatie de stat cu caracter de
stricta periodicitate � se impun si contributii banesti extraordinare
mergînd tot în folosul Imperiului si determinate de nevoile lui militare.
Peschesurile la fel de vechi ca si haraciul sînt daruri în bani si
natura fata de sultan si fata de un grup tot mai larg de dregatori
otomani. Stiri sigure din a doua jumatate a sec. XVI arata constant ca
valoarea peschesurilor este egala cu cea a haraciului. Treptat,
ocuparea tronurilor în Moldova si Tara Româneasca se va face prin
cumpararea acestora în urma unui adevarat mezat. Petru Rares
platea aproape 150.000 de galbeni pentru cumpararea tronului, iar
Petru Cercel platea 1.160.000 de galbeni. În perioada 1581 � 1590,
cheltuielile anuale ale Tarii Românesti fata de Poarta se ridicau la
650.000 de galbeni, suma reprezentînd valoarea a 1275 de sate,
calculata la pretul mediu de vînzare a satelor din acea vreme. Alaturi
de aceste enorme plati în bani trebuie sa adaugam prestatiile în
natura si în munca precum si prejudiciile izvorîte din comertul de
monopol. Un document din 1587 arata ca domnul Moldovei Petru
Schiopul trimitea 3.000 de care si 15.000 de salahori pentru a ridica
�pe cheltuiala sa� cetatea Oceakov distrusa de cazaci. Un raport
din
aceasta vreme al raguzanului Ioan de Marini Poli vorbeste de
asemenea despre �grînele fara de numar, animale si alte provizii�
care se iau în fiecare an de catre turci.
Monopolul comercial
Legaturile comerciale cu lumea turceasca � anterioare epocii de
aservire si dezvoltîndu-se paralel cu intensificarea relatiilor politice �
se transformau în însasi esenta lor, tocmai o consecinta a
subordonarii celor doua tari. Extinsa asupra principalelor produse ale
economiilor celor doua tari si putînd merge pîna la interdictia totala a
exportului în alte directii decît aceea a Imperiului, monopolul
comercial al Portii se realiza pe mai multe cai.
Mai întîi sînt livrarile prin intermediul statului, care face oficiul de
colector. Sînt trimise, la cererea sultanului, importante cantitati de
cereale, cai si oi.
A doua cale era aceea prin care statul avea doar misiunea de a
organiza si supraveghea transporturile care erau însotite de stapînii
produselor ce urmau sa fie vîndute.

14
Cea de-a treia modalitate � care va cunoaste si cea mai larga
folosire � este aceea a cumpararii directe de la producator, cu
concursul statului de catre negustorii veniti din Imperiu. Numeroase
documente ale sec. XVI si XVII mentioneaza ca Moldova, Tara
Româneasca si Transilvania erau �trei mari, bogate si vesnice
camari care aduc provizii Constantinopolului: grîne de tot felul,
animale, brînzeturi, unt, miere si fructe de vara si iarna�. �Chelarul
împaratiei� se vor numi Tarile Române în mod oficial abia într-o
epoca mai tîrzie; în realitate, însa, ele sînt acest chelar înca din a
doua jumatate a sec. XVI. Regimul economic al dominatiei otomane,
asa cum se constituie el în a doua jumatate a sec. XVI, are o
importanta deosebita pentru dezvoltarea ulterioara a societatii
românesti. Rolul sau est e unul negativ, de frînare a dezvoltarii
economice a Tarilor Române. O analiza atenta a comertului româno-
otoman arata ca Tarile Române, desi beneficiau de o piata
importanta si sigura pentru produsele lor, aveau pierderi din cauza
preturilor mai mici impuse de negustorii turci. Desi, în anumite
perioade, exportul românesc a înregistrat beneficii, ele nu s-au
investit în economia româneasca, deoarece s-au întors în capitala
otomana sub forma contributiilor financiare anuale sau trienale
impuse Moldovei si Tarii Românesti. Transilvania, care a avutobligatii
financiare catre Poarta mult mai reduse decît Moldova si Tara
Româneasca, mentinîndu-si legaturile economice cu Europa
Centrala, a avut mai putin de suferit de pe urma intrarii economiei
sale în orbita celei otomane.

Regimul turco-fanariot
Dupa Dimitrie Cantemir (1711) în Moldova si Serban
Cantacuzino (1716) în Tara Româneasca, Imperiul Otoman
instaureaza un nou regim politic, cunoscut sub numele de regimul
turco-fanariot, care a durat pîna în 1821.
Pe plan politic si economic perioada noului regim înseamna
un nou regres. Domnii sînt numiti direct de la Istanbul. Cresc
cuantumul si numarul contributiilor, prestatiilor si darurilor catre
puterea suzerana si feluritii ei domnitori. Pierderile teritoriale se
succed: Poarta transforma Hotinul în raia (1713), cedeaza Austriei
nordul Moldovei (1775), iar Rusiei partea de rasarit dintre Prut si
Nistru (1812). Temporar (1718-1739) si Oltenia este anexata de

15
austrieci. În intervalul 1711 � 1812 au loc între Turcia, pe de o parte,
Rusia si Austria de cealalta parte sase razboaie cu o durata de
aproximativ 23 de ani si care s-au desfasurat în cea mai mare parte
si pe teritoriul Moldovei si Tarii Românesti.
Aparatori fideli ai intereselor otomane, domnii fanarioti
promoveaza o politica de spoliere a resurselor economice ale
Principatelor, axîndu-se pe o fiscalitate extrem de ridicata, ce
dezorganizeaza finantele si nu permite acumularea de capital în
pofida facilitatilor comerciale detinute de Principate în 1774. Cele mai
cunoscute reforme promovate de domnii fanarioti în sec. XVIII au fost
cele ale lui Constantin Mavrocordat si au vizat administratia
(hotarîndu-se ca functionarii sa primeasca leafa de la stat), finantele
(prin unificarea darilor într-un impozit unic platit de contribuabil în
patru transe pe an) si justitia (prin crearea unor instante în judete si
tinuturi). În plan social reforma promovata de Constantin Mavrocordat
a acordat taranilor dreptul de a se rascumpara din starea de serbie,
platind boierului 10 taleri de persoana. Deoarece libertatea nu a fost
însotita de împroprietarirea taranului cu pamînt, iar orasul slab
dezvoltat economic nu solicita mîna de lucru, reforma nu a
modernizat economia în directia urbanizarii, limitîndu-se în a-l
transforma pe taran din serb în clacas. Reforme economice si juridice
cu efecte în plan economic au mai promovat Alexandru Ipsilanti,
Alexandru Moruzzi si Ion Caragea. Dupa pacea de la Kuciuk-
Kainargi, comertul românesc reintra în circuitul international,
productia de cereale se mareste prin marirea suprafetelor cultivate,
dar cresc si obligatiile în munca ale clacasilor, ca si tendinta marii
boierimi de a deposeda de pamînt taranimea libera. Marind productia
agricola prin mijloace extinse si nesprijinind politica unor domni
precum Grigore III Ghica de înfiintare de manufacturi, marea boierime
îsi arata limitele în privinta promovarii economiei moderne. În
Principatele Române modernizarea a fost promovata de boierimea
mica si mijlocie, care era lipsita de putere politica si avea mijloace
materiale, îndeosebi financiare, limitate.
Economia Transilvaniei si Banatului în sec. XVIII
Ocupata de habsburgi în 1691 si recunoscuta de Imperiul Otoman în
1699, provincia româneasca intracarpatica cunoaste un proces de
dezvoltare economica, îndeosebi dupa ce Maria Tereza pierde
Silezia. Statul austriac transforma în 1715 zona muntilor Apuseni în

16
domeniu de stat, anulînd unele privilegii ale localnicilor si marindu-le
dijma în munca.
Agricultura continua sa reprezinte principala ramura
economica, pamîntul fiind lucrat prin intermediul taranilor iobagi si al
jelerilor. Cerealele transilvanene sînt apreciate atît pe piata
Imperiului, cît si în strainatate. Comertul, mai ales ce extern, continua
sa fie un sector important, a carui pondere în Europa Centrale este în
crestere. Schimburile comerciale cu Principatele se mentin la cote
ridicate, iar prosperitatea companiilor comerciale din Brasov si Sibiu
demonstreaza cu prisosinta acest fapt. Transilvania si Banatul au
cunoscut mult mai devreme efectele pozitive ale procesului de
modernizare în plan economic în comparatie cu Moldova si Tara
Româneasca. În Banat, administratia austriaca a promovat ample
lucrari de îmbunatatiri funciare, reducînd zonele mlastinoase, a marit
populatia prin colonizari, a exploatat intens bogatiile subsolului, a
dezvoltat agricultura, unde au fost introduse noi culturi (tutun, orez,
porumb). Dezvoltarea metalurgiei a condus în 1769 la aparitia la
Resita a primelor ateliere metalurgice, dupa ce, în 1754, la Toplita se
înfiintase un cuptor de prelucrat minereu de fier.
Capitolul III
Trasaturi ale economiei mondiale de la sfîrsitul sec XVIII pîna
la începutul sec. XX Tara noastra, România, a fost întotdeauna � la
fel ca si celelalte tari � o parte componenta a comunitatii
internationale, nu s-a dezvoltat izolat de aceasta conditiile generale
au constituit permanent un cadru pentru propria noastra evolutie,
cadru ce si-a pus o puternica amprenta asupra evolutiei economice
� si nu numai economice � a tarii noastre. Pe de alta parte,
România nu s-a limitat doar sa recepteze influente din afara, ci a si
exercitat asemenea influente, si-a adus contributia ei activa în
concertul international al civilizatiei.
Interdependentele foarte diverse dintre tari si zone s-au
accentuat simtitor odata cu trecerea la capitalism, prima orînduire ce
nu se mai baza pe economia naturala, ci pe economia de schimb.
Ca atare, întelegerea mai deplina si mai profunda a conditiilor
în care s-a dezvoltat capitalismul în tara noastra necesita si o
prezentare, fie si succinta, a unor trasaturi de baza ale formarii si
evolutiei capitalismului pe plan mondial. De aceea, în cele ce
urmeaza, ne vom referi pe scurt la formarea si evolutia pietei

17
mondiale pîna la 1914 si, pentru întelegerea acestui proces, la
principalele trasaturi ale revolutiei industriale si industrializarii
capitaliste, asa cum s-au desfasurat acestea pîna la primul razboi
mondial.
Notiunea de piata mondiala
Piata mondiala a parcurs un lung proces de formare, ea nu s-
a format dintr-o data. Schimburile de marfuri între tari au existat din
cele mai vechi timpuri, dar ele nu ocupau o pondere însemnata în
ansamblul economiei tarilor respective. Cea mai mare parte a
nevoilor era satisfacuta din propria productie, pa calea economiei
naturale. Nu trebuie deci identificata piata mondiala cu comertul la
distante mari. Acesta din urma se facea cu obiecte de lux, destinate
unor categorii restrînse ale populatiei, cum si cu materii strict
necesare, ce nu se gaseau în orice tara (sare, mirodenii, metale sau
aliaje ca fier, bronz etc.).
Pentru ca sa apara pe piata mondiala era mai întîi necesar ca
diversele tari ale Terrei sa se cunoasca si sa comunice între ele sau
� cum spunea în mod plastic un autor � sa se treaca �de la mai
multe lumi la o singura lume�, �de la plural la singular�. Aceasta
s-a realizat prin descoperirea Lumii Noi (America) si a drumului
maritim spre Indii, la finele sec. XV si începutul sec. XVI.
Conditia decisiva pentru formarea pietii mondiale era însa
aparitia diviziunii internationale a muncii, a diviziunii muncii dintre tari.
Acest fenomen se va dezvolta o data cu trecerea la capitalism si
îndeosebi la stadiul sau masinist. Abia atunci tarile nu vor schimba
între ele numai surplusurile productiei, ci vor ajunge la o articulare, la
o întrepatrundere a economiilor lor.
Procesul de formare a pietei mondiale, început de la sfîrsitul
se. XV, a durat pîna la sfîrsitul sec. XIX, cînd toate tarile au fost
atrase în circuitul economiei capitaliste.
Dupa un prim stadiu piata mondiala consta numai din piata de
marfuri, ulterior i se vor adauga drept componente piata financiar-
bancara sau piata capitalurilor, precum si piata internationala a fortei
de munca.
Prin urmare, atunci cînd ajunge sa fie pe deplin formata piata
mondiala consta în totalitatea relatiilor privind schimbul de marfuri si
servicii între tari, ca urmare a diviziunii internationale a muncii, din
piata financiar-bancara si din piata internationala a fortei de munca.

18
 Etapele formarii pietei mondiale
Formarea pietei mondiale capitaliste este strîns legata de
evolutia urmata de însusi modul de productie capitalist, de
dezvoltarea fortelor sale de productie, care transforma si
revolutioneaza progresiv toate laturile vietii economice a societatii, de
extinderea treptata a relatiilor de productie capitaliste în tot mai multe
zone si teritorii, pîna ce a ajuns sa cuprinda în sfera sa întregul glob
pamîntesc. Corespunzator acestei evolutii, piata mondiala capitalista
a parcurs în dezvoltarea sa � pîna la primul razboi mondial � mai
multe etape:
etapa manufacturiera � (premasinista) a capitalismului, care tine din
sec. XVI pîna aproximativ în deceniul opt al sec. XVIII; istoriceste, ea
corespunde perioadei de destramare a feudalismului si de
ascensiune a capitalismului în Europa apuseana;
- etapa capitalismului liberei concurente, care dureaza, în continuare,
pîna în deceniul opt al sec. XIX;
- etapa trecerii spre imperialism si a fazei de început a
imperialismului, care tine din deceniul opt al sec. XIX pîna la primul
razboi mondial.
Prima etapa se baza înca pe productia mestesugareasca si
manufacturiera, în timp ce urmatoarele doua se bazau � în
masuracrescînda � pe productia masinista.
Marcînd o accelerare generala a dezvoltarii, un progres fara
precedent în istoria societatii omenesti, formarea pietei mondiale
capitaliste este, înainte de toate, un proces economic. Dar acest
proces, în principal economic, a fost însotit � si adesea precedat �
de un lant întreg de violente, jafuri, samavolnici, cotropiri coloniale,
lovituri militare si interventii straine. Sistemul capitalist a cautat sa se
impuna cu toate mijloacele, economice si extraeconomice, calcînd
adesea în picioare � în goane dupa profit, dupa expansiune
economica si politica � libertatea si independenta a numeroase
popoare. El a instaurat un sistem international de relatii economice si
politice bazat pe exploatare, pe dominarea celor mai slabi de catre
cei puternici.
Ca atare, referindu-ne în principal la procesul economic al
formarii si dezvoltarii pietei mondiale capitaliste, la progresul pe care

19
îl reprezinta în istoria societatii, nu trebuie sa uitam nici o clipa
contextul politic, social si, nu odata, militar în care el a avut loc.
Etapa de început a formarii pietei mondiale. În aceasta etapa,
inaugurata de marile descoperiri geografice, s-au creat noi cai
comerciale care legau Europa de America si Asia. Centrul de
greutate al comertului international s-a deplasat din Marea
Mediterana si nordul Europei pe tarmul oceanului Atlantic. Acest fapt
a atras dupa sine declinul vechilor centre de comert international �
orasele hanseatice si italiene � si aparitia altora noi, situate mai
favorabil în raport cu noile drumuri comerciale.
Timp de peste un secol, primul loc în comertul dreptul exclusiv
de a face comert cu anumite colonii � si tîrgurile mari, prin
frecventarea consecutiva a carora de catre unii negustori marfurile
circulau dintr-o tara în alta.
Comertul international si-a sporit mult volumul fata de epocile
precedente � mijlocit de o circulatie monetara corespunzatoare,
precum si de contabilitate (care apare în forma ei moderna înca la
1494, prin celebrul �Tratat de contabilitate în partida dubla� al lui
Luca Paciolo). În calea lui erau însa si destule stavile, determinate în
principal, de nivelul înca slab al fortelor de productie, de persistenta
� în multe tari � a economiei naturale si a regimurilor politice
generate de feudalism, de numeroasele si neprevazutele riscuri si
primejdii pe care le implica negotul în tari îndepartate.
În toata aceasta perioada a fost aplicata o politica economica
mercantilista. Mercantilistii considerau ca profitul, bogatia, se creeaza
în sfera circulatiei. Ceea ce cîstiga unii este facut din pierderea altora.
Bogatia ar fi constituita, în principal, sau chiar exclusiv, din
moneda sau din lingouri de aur si argint. Ca atare, trebuia urmarita
atragerea în tara a unei cantitati cît mai mari, iar scopul acumularii de
avutie era de a spori puterea politica a statului respectiv. În
consecinta, statul avea nu numai dreptul, ci si datoria sa intervina
activ, sa ia toate masurile în acest sens.
Mercantilismul timpuriu, din sec. XV � XVI, a avut ca tel unic
asigurarea fluxului în tara al metalelor pretioase. Mai tîrziu, în sec.
XVII � XVIII, mercantilismul dezvoltat sustinea ca pentru a-si asigura
un excedent de numerar, tara trebuie sa exporte mai mult decît
importa, adica sa aiba o balanta comerciala activa si ca �balanta
comerciala este adevarata balanta a navigatiei (Navy Act)� dat de
Cromwell la 9 octombrie 1651. Prin el se interzice importul în Anglia a
marfurilor care nu erau transportate pe vase engleze sau ale tarilor

20
producatoare. Masura, care era îndreptata împotriva Olandei, a
asigurat hegemonia comerciala si maritima a Angliei. Exemplul
englez a fost urmat de celelalte mari state europene, fie în forma
prohibitiva, fie restrictiva.
Pe masura dezvoltarii capitalismului, acest tip de relatii
comerciale bazat pe monopol si privilegii vamale, maritime si
coloniale � mostenite în parte de la feudalism � va ceda locul altor
orientari de politica economica.
Etapa capitalismului liberei concurente. Aceasta perioada de
un secol se desfasoara între începutul revolutiei industriale în Anglia
si pîna spre 1880, cînd capitalismul liberei concurente a atins apogeul
în cele mai dezvoltate tari. În cuprinsul ei s-au produs adînci
transformari în economia, în tehnica, în viata sociala si politica a
omenirii, transformari ce se interconditioneaza si îsi pun amprenta si
asupra evolutiei pietei capitaliste mondiale.
Sub impulsul dezvoltarii fortelor de productie, relatiile de
productie capitaliste se afirma tot mai puternic în numeroase tari,
dînd lovituri decisive feudalismului. Marea revolutie franceza din
1789, revolutia latino-americana de la începutul sec. XIX, revolutiile
europene din 1848 sînt cele mai importante momente care
marcheaza pe plan politic aceasta evolutie. Înlaturarea vechilor
stavile feudale si constituirea a numeroase state nationale creeaza
cadrul favorabil pentru dezvoltarea economiilor nationale, iar acest
fapt a dat un mare imbold si comertului international.
Patrunderea relatiilor capitaliste în noi si noi teritorii din
America, Asia, Africa si Australia � adesea cu mijloace care erau
departe de a fi idilice ori pasnice � a largit, de asemenea, cadrul
pietei mondiale.
Factorul motor al acestei evolutii trebuie cautat în domeniul
fortelor de productie, care au cunoscut o dezvoltare furtunoasa, fara
precedent.
În ultima treime a sec. XVIII a început în Anglia � urmata apoi de un
sir de alte tari � revolutia industriala, adica trecerea sistematica la
masinism. Revolutia industriala a continuat cu industrializarea
capitalista, cu dezvoltarea pe baze masiniste a vechilor ramuri de
industrie si cu aparitia altora noi.
Revolutia industriala si industrializarea capitalista au sporit
considerabil capacitatea de productie a diverselor ramuri de industrie,
precum si gama produselor ce se fabricau. Au devenit, de aici
înainte, necesitati permanente: desfacerea unei parti de productie si

21
peste hotare, un volum crescînd de materii prime si combustibil, care
nu se gaseau întotdeauna în masura suficienta în interiorul tarilor
industriale respective, aprovizionarea industriilor cu unelte de
productie mecanice.
Industrializarea duce si la cresterea masiva a populatiei
urbane, în special a celei muncitoresti. Aceasta populatie � care s-a
rupt de agricultura � trebuie aprovizionata permanent cu alimente,
îmbracaminte, încaltaminte si cu alte bunuri si servicii. Productia
agricola � alaturi de industrie � capata astfel un mare impuls, (se
extind suprafetele, se introduc masini, îngrasaminte etc.); o parte din
produsele agricole necesare trebuie procurate din afara tarii. În noile
conditii, comertul periodic cedeaza tot mai mult locul unor forme
permanente de comert. Se pun probleme complexe de constructie,
transport si sistematizare urbana.
Cresterea productie si circulatiei de marfuri face sa creasca si
circulatia persoanelor, precum si lupta de concurenta. Se cere ca si
informatiile sa circule mai rapid.
Ca urmare are loc si revolutionarea sistemului de transport si
comunicatii, ca si modernizarea întregului sistem de institutii si
instrumente economice, adaptarea lui la nevoile capitalismului
(comertul, moneda, sistemul de masuri si greutati, bancile, finantele
etc.).
Schimbarile spectaculoase ce se produc în transporturi si
comunicatii sînt de mare însemnatate pentru comert. În locul vechilor
drumuri naturale, care în vreme de intemperii deveneau
impracticabile, se construiesc drumuri si sosele moderne; se creeaza,
în unele tari canale de navigatie interioara. Aplicarea fortei aburului la
transporturi a dus la doua cuceriri tehnice de maxima importanta
pentru modernizarea vietii economice si sociale: crearea cailor ferate
si trecerea de la navigatia cu pînze la navigatia cu abur. Astfel,
reteaua feroviara mondiala, care în 1830 abia aparea si era de195
km (linia Manchester � Liverpool în Anglia si Baltimore � Ohio în
S.U.A.) a atins aproape 38.600 km în 1850, peste 80.600 km în 1870
si 371.000 km în 1880. A sporit astfel volumul transportului de marfuri
si de calatori, viteza, iar pretul transportului pe unitatea de produs s-a
redus simtitor. În acelasi timp, materialele necesare constructiei
feroviare, vagoanele, locomotivele precum si materialele de
întretinere devin si ele articole de comert si de investitie.

22
 În ceea ce priveste flota comerciala, tonajul ei brut se cifra în
1820 la 5,9 milioane tone, alcatuit aproape exclusiv din vase cu pînze
construite din lemn. Între 1830 �1860 a avut loc însa o veritabila
revolutie nautica a sec. XIX, în cursul careia se produce înlocuirea
treptata, dar rapida a lemnului de catre fier în constructia navelor, a
pînzei de catre abur ca sursa de energie, marirea dimensiunii si a
numarului navelor. Aceasta atrage si necesitatea modernizarii
porturilor, a adîncirii radelor si dotarii cu mijloace mecanice de
încarcare � descarcare.
Tonajul flotei comerciale mondiale atinge în 1870 circa 20
milioane tone registru brut (tdw). Pe la 1874 traversarea Atlanticului
se putea face curent în 12 zile, fata de 40 de zile cît avea nevoie la
sfîrsitul sec. XVIII cele mai rapide bricuri. Devine acum posibila
organizarea unor curse regulate pe distante lungi, facîndu-si aparitia
marile companii de transport transoceanic.
Spre finele perioadei s-au petrecut doua evenimente care îsi
vor produce larg efectele în epoca urmatoare: strapungerea
canaluluide Suez si aparitia cargourilor frigorifice.
Inaugurat în 1869, canalul de Suez a permis ca Mediterana
sa-si recîstige în mare parte vechea ei însemnatate. Drumul spre
India, China, Japonia s-a scurtat, în medie, cu 11.000 km, iar durata
lui s-a redus de la 100 la 26 de zile.
Cargourile frigorifice, aparute la 1830 permit intrarea în
circuitul comercial mondial a bunurilor perisabile, în special a carnii,
adusa din cele doua Americi, din Australia si Noua Zeelanda.
De mare importanta, ca aspect al vietii moderne si, ca atare,
si pentru comert, a fost, de asemenea, dezvoltarea comunicatiilor.
Aici se înscriu: aparitia telegrafului electric (1837) care se extinde
rapid; cresterea considerabila a retelei postale; instalarea cablurilor
telefonice submarine, al caror paienjenis va cuprinde în scurta vreme
întregul glob.
Stirile comerciale, bancare etc. circula acum instantaneu;
tranzactiile se pot încheia telegrafic la mari distante; marile piete,
marile burse sînt legate între ele, ceea ce duce la o nivelare a
preturilor, la pulsatia sincronizata a afacerilor pe plan mondial.
Dezvoltarea cailor ferate, a flotei mecanizate, a telegrafului si
postei fac ca marfurile, oamenii si informatiile sa circule din ce în ce
mai rapid, iar distantele sa se scurteze: �Lumea devine mai mica�.
Toate acestea determina comertul exterior sa devina cu
adevarat international. Economiile diverselor tari sînt tot mai strîns

23
articulate, devin tot mai mult - ca o conditie obiectiv necesara pentru
desfasurarea productiei � verigi constitutive ale economiei
capitaliste mondiale.
Comertul international, piata mondiala sînt subordonate
nevoilor productiei; cresterea lor are loc acum pe baza cresterii
productiei, a productiei industriale în primul rînd, pe baza diviziunii
internationale a muncii.
În acest context a avut loc si cresterea volumului comertului
international. Între 1800 � 1880 cresterea a fost de 10,5 ori. În 1870
Europa detinea o întîietate categorica, concentrînd peste 70% din
comertul mondial. Pe tari, Anglia � care avea si monopolul colonial
si maritim � se situa de departe pe primul loc, urmata de Franta,
Germania, S.U.A., în urma carora veneau Rusia, Austro-Ungaria,
Olanda, Italia si Belgia.
Schimbarile esentiale s-au produs si în structura marfurilor
care faceau obiectul acestui comert. Ponderea cea mai mare a
revenit marfurilor textile din bumbac si lîna. Declinul industriei casnice
taranesti si cresterea populatiei urbane explica în mare masura
fenomenul. A sporit foarte mult si comertul cu cereale, precum si cu
alte produse alimentare.
Are loc, mai ales dupa 1850, si o însemnata crestere a
comertului mondial cu mijloace de productie, cu marfuri ale industriei
grele. În aceste conditii si-a facut aparitia si un comert cu parti de
produs, cu piese de schimb, semifabricate. A sporit continuu si
comertul mondial cu carbune, fier, otel, laminate. Cele mai importante
produse (cereale, bumbac, fier, zahar, cafea etc.) se vînd pe piete
specializate, la marile burse, legate între ele prin reteaua telegrafica
internationala.
Achizitia unor marfuri mai scumpe, ca si construirea cailor
ferate sau modernizarea porturilor duc la nevoia acordarii de
împrumuturi, la dezvoltarea crescînda a unei piete financiare
internationale, parte constitutiva a pietei capitaliste mondiale.
Alta trasatura consta în faptul ca acest comert nu mai este un
comert de volum mic, cu produse rare si scumpe, ci un comert de
masa ce se adreseaza la sute de mii si milioane de consumatori. El
pierde treptat caracterul periodic si devine un comert permanent, de
mare regularitate.
Tendinta de largire nelimitata a productiei, inerenta
capitalismului, în genere, si accentuarea în stadiul sau masinist, a
determinat, cum am aratat, o expansiune a comertului. În fata ei au

24
cazut pe rînd stavilele feudale (vami interne, taxe etc.) din interiorul
diverselor tari, constituindu-se piete nationale, în cadrul carora
marfurile circulau liber. Aceasta evolutie si-a pus amprenta si pe
regimul comertului exterior, a influentat decisiv politica comerciala.
Schimbarea ei completa nu s-a produs însa dintr-o data.
Graitor este cazul Angliei. Aici, pe rînd, au fost reduse tarifele
ce împiedicau intrarea cerealelor straine, iar în 1846 legea cerealelor
(din 1815) a fost abrogata; tarifele vamale asupra marfurilor
industriale straine au fost reduse, s-a permis accesul marfurilor
straine în coloniile engleze; în 1849 au fost abolite actele de
navigatie, permitîndu-se intrarea libera a navelor straine; în fine, în
1860 au fost înlaturate si tarifele diferentiate, preferentiale, care
fusesera acordate o vreme marfurilor din coloniile engleze comparativ
cu cele straine, introducîndu-se taxe egale. Începînd din 1860, Anglia
a trecut complet la politica liberului schimb. Pe asemenea principii s-a
bazat si tratatul comercial încheiat în acelasi an, pe o durata de zece
ani (1860 - 1870), cu Franta.
Urmînd o astfel de politica, Anglia a cautat sa obtina de la
partenerii ei comerciali un tratament reciproc. În conditiile în care,
pîna în 1870, Anglia a fost �atelierul lumii�, în care avea întîietatea
maritima si cel mai întins imperiu colonial, politica liberului schimb era
menita sa usureze patrunderea marfurilor engleze pe pietele straine,
sa-si asigure suprematia. În libera concurenta învinge cel mai
puternic, cel care poate vinde mai mult, mai de calitate, mai ieftin si
mai repede. Iar Anglia nu avea a se teme înca de nici un concurent.
Sub influenta Angliei si Frantei, multe state europene au pasit
pe calea liberului schimb, încheind între ele tratate comerciale ce
contineau tarife reduse sau scutiri de vama, nu prevedeau prohibitii,
dar cuprindeau � toate � clauza natiunii celei mai favorizate (Pe
atarii principii s-a bazat si conventia comerciala încheiata în 1875
între România si Austro-Ungaria).
Asa se face ca între 1860 � 1880 s-a statornicit în cea mai
mare parte a Europei un regim vamal relativ moderat. Politica
liberului schimb si-a extins astfel apogeul.
Singura mare putere europeana care s-a tinut putin deoparte
în fata acestui curent a fost Rusia, desi influenta lui s-a simtit si acolo.
Statele Unite ale Americii trebuiau sa tina cumpana între interesele
industriale ale statelor din Est � înclinate spre protectionism � si
cele

25
agricole ale plantatorilor de bumbac din Sud, interesate în accesul
liber al productiei lor la pietele europene.
În etapa capitalismului liberei concurente a continuat lupta
marilor puteri pentru acapararea de colonii. Ea capata însa, în
aceasta perioada, unele trasaturi noi.
În primul rînd, timp de cîteva decenii expansiunea coloniala
engleza nu se va izbi decît de împotrivirea populatiilor indigene.
În aceste conditii, imperiul colonial britanic a atins în 1874
suprafata de 6,5 milioane km2. El si-a mutat, totodata, centrul de
greutate din Marea Antilelor în Oceanul Indian.
În al doilea rînd, politica coloniala a fost puternic marcata de
cresterea furtunoasa a industriei masiniste, provocata de revolutia
industriala. Urmarile acesteia se manifesta în mai multe
directii,vizibile mai ales în cazul imperiului colonial britanic.
În epoca mercantilista se constata un curent comercial
precumpanitor dinspre colonii spre metropola. În era masinista se
impune necesitatea unui circuit comercial dublu, în ambele sensuri,
astfel încît coloniile sa poata absorbi produsele industriale din
metropola.
În acest scop, se încurajeaza punerea în valoare a bogatiilor
din colonii. Acest fapt, precum si proletarizarea unei parti însemnate
din populatia metropolei � ca urmare a extinderii masinismului si a
marii proprietati agrare capitaliste � a creat un puternic curent de
emigratie spre tarile noi (îndeosebi S.U.A.) si spre colonii. Astfel,
alaturi de vechile colonii de plantatie (situate în zonele tropicale), în
care se folosea munca sclavilor, se înmultesc coloniile de emigratie,
unde vin oameni liberi: Canada, Australia, Noua Zeelanda, Africa de
Sud etc.
Revolutia industriala si industrializarea au astfel ca efect o
vasta circulatie internationala a fortei de munca, cu marfuri adînci si
asupra comertului international. Dar odata cu emigrantii, Europa îsi
�exporta� peste ocean si contradictiile caracteristice orînduirii
capitaliste, care nu vor întîrzia sa se întoarca împotriva ei.
Regimul "pactului colonial" � subminat deja prin
desprinderea S.U. A. si prin revolutia latino-americana de la începutul
sec. XIX � primeste noi lovituri, fiind înlocuit de sistemul
autoguvernarii coloniilor.
În fine, trebuie mentionat ca pîna la 1870 investitiile de capital
în exterior, si mai ales în afara Europei, au fost înca reduse desi dupa

26
1850 se accentueaza constructia de cai ferate. Piata financiara
internationala, piata capitalurilor, se va dezvolta puternic abia în
epoca urmatoare.
Epoca trecerii la imperialism si de început a imperialismului. În
ultimele trei decenii ale sec. XIX a avut loc un nou avînt al fortelor de
productie. Pe aceasta baza, la începutul sec. XX principalele tari
capitaliste au trecut la stadiul imperialist, ca trasatura esentiala, prin
dominatia manopolurilor. Tot atunci se încheie împartirea teritoriala a
lumii între marile puteri, ceea ce marcheaza încheierea procesului de
formare a pietei mondiale, toate tarile de pe glob fiind acum cuprinse
în orbita relatiilor capitaliste.
Piata mondiala se dezvolta tot pe baza masinismului, dar
industria creste accelerat, impulsionata de noile produse ale stiintei si
tehnicii.
Industrializarea capitalista � declansata prin revolutia
industriala � face noi pasi înainte. Între 1870 � 1913 productia
industriala mondiala a crescut de 5,3 ori. În principalele tari capitaliste
capata treptat precumpanire ramurile industriei grele bazate pe
carbune si fonta, a caror productie, între 1880 � 1913, a sporit de
peste 4 ori.
Sfîrsitul sec. XIX si începutul sec. XX sînt marcate de
dezvoltarea a trei ramuri industriale bazate pe noi surse de energie:
industria electricitatii si electrotehnica chimica si petroliera. Ele cresc
mai rapid decît vechile ramuri si contureaza o noua etapa a revolutiei
industriale (sau, dupa unii autori, chiar o �a doua revolutie
industriala�). De pilda, productia mondiala de petrol sporeste de la 4
milioane tone în 1880 la 52,6 milioane tone în 1913, adica de 13 ori.
Energia electrica, petrolul si procesele chimice gasesc numeroase
aplicatii în domenii variate (motorul cu explozie, motorul Diesel,
tramvaiul electric, chimia de sinteza, cinematograful etc.).
Desi aflate la începuturi, de mare importanta sînt industria
aluminiului, a matasii artificiale, industria aeronautica si industria
automobilelor. Dezvoltarea comertului, circulatia capitalurilor si a
oamenilor (industriasi, comercianti, lucratori salariati etc.) sînt
impulsionate si de cresterea în continuare a cailor ferate, care au
sporit de la 371.000 km în 1880 la 1.104.000 km în 1913 (de aproape
trei ori), cuprinzînd în reteaua lor noi teritorii în toate continentele.
Sporeste viteza comerciala a trenurilor, îsi fac aparitia vagoanele
frigorifice si vagoanele cisterne.

27
 De la aproape 20 milioane tone în 1870, tonajul marinei
comerciale a sporit la peste 49 milioane tdw. În 1913, din care cca.
88% era reprezentat de vapoare cu abur, care detronasera definitiv
navele cu pînze. Apele marilor si oceanelor sînt brazdate acum si de
cargouri frigorifice si de petroliere. Apare navigatia submarina. Pretul
transportului se reduce simtitor, iar traversarea Atlanticului se poate
face în mod curent (în 1910) în numai 6 zile. Dotarea tehnica si
traficul porturilor cresc considerabil. La canalul de Suez, 1869, se
adauga noi cai maritime create de om, care scurteaza distantele si
ieftinesc navlurile: canalul Corint, între Grecia continentala si
Peloponez (1893), canalul Kiev (1895) si mai ales canalul Panama,
deschis navigatiei la 15 august 1914.
Aplicarea electricitatii permite si dezvoltarea transportului
urban, introducîndu-se tramvaiul electric în numeroase orase, linii
ferate suspendate aerian si primele metrouri. Astfel se extind zonele
de locuit spre periferie, este mai usor accesul populatiei spre
cartierele comerciale din centrul oraselor. Se dezvolta diversele
servicii comunale: apa, canalizare, iluminat electric, aprovizionare cu
gaz, cu combustibil, salubritatea, curatatorii chimice etc.
În domeniul comunicatiilor, la mijloacele existente � si a
caror retea sporeste în continuare � vin sa se adauge telegraful fara
fir si telefonul. Lungimea cablurilor submarine în 1914 atinge 531.000
km.
În agricultura, patrunderea tehnicii masiniste este înca mult
mai redusa decît în industrie. Dar si productia agricola a crescut
considerabil datorita cererii sporite de materii prime pentru diverse
industrii de alimente pentru populatia lumii (care crescuse de la 900
mil. în 1880 la peste 1,8 mld. în 1913), datorita începutului de folosire
a masinilor si îngrasamintelor, dar mai cu seama datorita fertilitatii
exceptionale a noilor terenuri cultivate în tarile transoceanice.
Evolutia schitata mai sus a industrie, transporturilor si
agriculturii a dus la sporirea considerabila a varietatii si volumului
marfurilor ce faceau obiectul comertului international.
În perioada de trecere spre stadiul monopolist, si, cu atît mai
mult, în imperialism, devine posibila depasirea unor tari de catre
altele într-un termen istoric scurt. Pîna la 1900 � deci de trei decenii
� Anglia pierde întîietatea industriala pe care o detinuse îndelung,
fiind întrecuta de Statele Unite si de Germania; Franta este împinsa
pe locul patru. În competitie intra, si alte tari ca Italia, a carei industrie
se dezvolta mult dupa faurirea unitatii statale, precum si Japonia,

28
trezita la viata moderna prin revolutia Maeidji (1868). Lupta de
concurenta, lupta pentru piete � si implicit, rivalitatea politica � se
ascut extraordinar. Se adînceste totodata, decalajul dintre grupul
restrîns al tarilor dezvoltate industrial si celelalte tari ale lumii, carora
diviziunea internationala a muncii instaurata de capitalism le rezerva
o dezvoltare incompleta sau unilaterala.
Noile conditii ale stadiului monopolist si-au pus o puternica
amprenta asupra comertului interior si exterior, asupra pietei
capitaliste mondiale.
Monopolurile (carteluri, sindicate, trusturi etc.) cuprind nu
numai productia, capitalist � în grade diferite �si desfacerea,
imprimîndu-i o organizare monopolista. preturile nu mai au un joc
liber, ci sînt folosite ca instrument al obtinerii profitului ridicat de
monopol.
Pentru uriasa lor productie, monopolurile au o nevoie sporita
de piete de desfacere si surse de materii prime. Aceasta duce atît la
largirea pietei, cît si la cresterea rivalitatii pentru noi piete. Fiecare
concurent cauta sa-si asigure pentru sine piata sa, fapt ce se reflecta
în politica vamala si comerciala, iar concurenta nu mai este libera, ci
se poarta cu mijloace monopoliste.
Investitiile externe precum si împrumuturile acordate
diverselor state duc la dezvoltarea exportului de capital, la formarea
pietei mondiale a capitalurilor. Exportul de capital duce la largirea
exportului de marfuri. Ca urmare creste circulatia internationala a
lucratorilor, luînd nastere astfel si piata internationala a fortei de
munca.
Coloniile capata o importanta sporita, iar lupta pentru colonii
� un caracter nou, mai acut.
În aceste conditii, volumul comertului international a sporit
considerabil. Între 1880 si 1914 aceasta crestere a fost de peste 2,5
ori.
Cresterea activitatii comerciale � ca si a celei industriale �
nu se desfasoara linear, ci are un caracter ciclic, marcat de crize de
supraproductie (care însotesc de la 1825 încoace stadiul masinist al
capitalismului).
Expansiunea industriei si comertului atrage dupa sine
expansiunea financiara (iar aceasta, la rîndul ei, le amplifica pe cele
dintîi). Pentru a exploata minele, a construi cai ferate, a instala case
de comert, este nevoie de capitaluri (la fel, în cazul împrumuturilor).
Restrînsa înainte de 1870, piata capitalurilor a crescut considerabil

29
pîna la primul razboi mondial. Ea se constituie, de fapt, tocmai în
aceasta perioada.
Principalele tari exportatoare de capital erau Anglia, Franta si
Germania. La acest capitol � desi pierduse întîietate industriala �
Anglia ocupa solid înca primul loc, avînd cele mai multe capitaluri
plasate la vastul sau imperiu colonial. Franta ocupa locul doi, iar
amîndoua erau în apriga rivalitate cu Germania. În ansamblu, Europa
era înca centrul financiar al lumii capitaliste.
Dupa 1870 a avut loc o accentuare a emigratiei europenilor
spre alte continente. Ea a fost provocata de somajul industriei ce
însotea crizele ciclice (accentuate pe masura industrializarii
crescînde), de criza agrara ce a bîntuit în Europa peste doua decenii
ruinînd numerosi tarani, de cererea crescînda de mîna de lucru ce
însotea expansiunea extraeuropeana a capitalului financiar; în fine �
de speranta categoriilor proletare sau proletarizate ale populatiei
europene de a-si croi pe alte meridiane un trai mai bun. În intentia
colonialistilor, expansiunea coloniala trebuie sa fie o supapa de
canalizare a nemultumirilor sociale generate de agravarea exploatarii
maselor în conditiile capitalismului monopolist.
Fapt este ca între 1870 si 1914 un numar de 34 de milioane
de oameni � cifra egala cu populatia Italiei din 1914 � au emigrat
din Europa. (Socotind ca 9 milioane s-au întors, emigratia neta
ramîne de 25 de milioane.) Acest fenomen a contribuit la cresterea
masei de marfuri produse si puse în vînzare de teritoriile si tarile spre
care s-au îndreptat emigrantii, prin accentuarea dezvoltarii
capitalismului în acele zone.
Totodata, din tarile coloniale si dependente (din India, China,
America latina etc.) un alt val de oameni se îndrepta spre Europa
Occidentala si spre S.U.A. � în cautare de lucru, de conditii mai
bune de viata. Prin amploarea lui, fenomenul emigratiei în ansamblu
atesta ca s-a format o piata internationala a fortei de munca, strîns
legata de celelalte doua: piata mondiala de marfuri si piata mondiala
a capitalurilor.
Comertul international cuprinde o gama tot mai larga de
produse, care concura la satisfacerea variatelor nevoi ale oamenilor.
Ele provin din cele mai diferite tari si regiuni ale lumii. Pe acest fundal
se constata ca putinele tari industriale exporta preponderent marfuri
fabricate (ceea ce, împreuna cu monopolul tehnologic pe care îl
detin, le confera superioritate si avantaje economice), în timp ce
restul tarilor exporta aproape exclusiv produse agricole si materii

30
prime minerale, care încorporeaza mai putina munca, deci procura si
venituri mai mici. Ca urmare, aceste tari erau, de regula, debitoare la
cele din primul grup.
Se constata, în acest context, trei zone de maxima
concentrare a schimburilor mondiale, servite de porturi cu o uriasa
activitate: (1) Europa occidentala si centrala, (2) America, cu porturile
sale de pe �fatada atlantica�, (3) Extremul Orient, cu tari de vasta
populatie si enorme resurse. Corespunzator acestei concentrari se
situau si principalele linii de navigatie. Europa � unde erau
majoritatea tarilor dezvoltate � avea cea mai mare pondere în
comertul mondial. Aceasta pondere este însa în scadere fata de
perioada precedenta, în special datorita ascensiunii S.U.A.
Daca pe la 1870 primele patru pozitii în comertul mondial le
aveau Anglia, Franta, Germania si S.U.A., în 1911 ordinea lor se
schimbase: Anglia, Germania, S.U.A. si Franta.
O cifra de bilant arata ca între 1820 si 1910 comertul mondial
a crescut de 22 de ori, în timp ce populatia globului doar s-a dublat.
odata cu acest progres istoric evident sporisera însa considerabil si
contradictiile lumii capitaliste.
Politica comerciala externa a principalelor tari capitaliste se
modifica si ea. Majoritatea tarilor europene parasesc politica liberului
schimb si trec la o politica protectionista.
În timp ce politica protectionista dusa de state mici si mijlocii
(între care si România) avea ca scop sa-si faureasca o industrie
nationala, protectionismul marilor puteri avea un caracter agresiv si
de expansiune.
Orientarea spre un protectionism agresiv a fost inaugurata de
Germania lui Bismarck în 1879. Atunci a fost pus în vigoare un nou
tarif vamal, prin care taxele vamale la anumite marfuri straine
cresteau de 2 pîna la 4 ori. Pe pietele externe, monopolurile
germane, sprijinite de stat, au trecut la practicarea sistematica a
politicii de dumping (preturi mai scazute pe pietele externe, în scopul
cuceririi lor) si la acordarea de prime de export industriasilor
exportatori.
Franta a trecut la protectionism în 1881 si, mai accentuat, în
1892, cînd a fost introdus sistemul tarifului dublu: un tarif minim, sub
care taxele nu puteau sa scada, acordat partenerilor care încheiau un
tratat de comert cu Franta, si un tarif maxim (sau general), aplicat
acolo unde lipseau conventiile de comert.

31
 Capitolul IV
Economia româneasca în epoca moderna

Caracteristicile economiei românesti în prima jumatate a sec.

XIX
În istoria românilor epoca moderna debuteaza cu revolutia
condusa de Tudor Vladimirescu din 1821 si se încheie odata cu
faurirea statului national unitar român în decembrie 1918. Societatea
româneasca a cunoscut importante prefaceri în plan politic,
economic, social, juridic si cultural. Procesul de modernizare a fost
însa lent deoarece marii boieri � factori de decizie politica si
economica � promovau ideea ca principatele nu se pot axa decît pe
agricultura. Marii proprietari, lipsiti de spirit economic modern,
neposedînd capital lichid, exploatau proprietatea agrara prin
intermediul taranilor clacasi, obtinînd profit prin comercializarea
cerealelor. Ca urmare a acestui fenomen, agricultura a continuat sa
fie ramura economica de baza în Principatele Române si în
Transilvania.
Agricultura
Nevoia unei productii sporite generata de largirea continua a
pietei moderne, de cererile turcilor în Principate, de cele ale armatei
austriece în Transilvania, de nevoia acuta de bani pentru toate
categoriile sociale au avut drept consecinta extinderea suprafetelor
cultivabile, diversificarea culturilor, antrenarea în circuitul pietei a
mosiilor si antrenarea tot mai puternica a taranilor în procesul de
schimb.
Transformarilor cantitative li se adauga schimbari calitative,
corespunzatoare sistemului juridic al proprietatii. Aparitia în
agricultura Tarilor Române a agronomului, a geometrului, a
administratorului si a veterinarului reliefeaza directii noi de evolutie.
Unii mosieri introduc procedee tehnice noi, utilizeaza sisteme
moderne de control si administrare, îsi creeaza utilaje proprii,
valorifica industrial produsele agricole. Statul sprijinea ideea de
modernizare a agriculturii prin înfiintarea Societatii de Agricultura, a
învatamîntului agronomic si economic, a Comisiei Centrale de
agronomie si economie rurala sau a Asociatiei economice ardelene.

32
Au luat fiinta fabrici de masini agricole la Iasi, Bucuresti si Cluj.
Trimiterea de bursieri în strainatate, organizarea fermelor model,
cautarile teoretice si redirijarile practice � exprimate în activitatea lui
Ion Ionescu de la Brad � sînt semnificative în acest sens.
Extinderea suprafetelor cultivate, dezvoltarea agriculturii cu
caracter comercial au generat totodata un spor considerabil al
obligatiilor taranilor, dincolo de prevederile oficiale prin intermediul
învoielilor pentru prisoase. Preocupati de situatia taranimii,
conducatorii revolutiei din Tara Româneasca au hotarît, prin articolul
13 din Proclamatia de la Islaz, emanciparea si împroprietarirea
clacasilor prin despagubire. Dupa revolutie, în 1848, autoritatile din
Principate au elaborat noi legiuiri agrare (1851) care au fost aplicate
din anul urmator, prin care s-au reglementat raporturile dintre boieri si
clacasi pîna în 1864.
În Transilvania si în celelalte teritorii aflate sub administratie
habsburgica, Revolutia de la 1848 a dus la eliberarea iobagilor de
obligatiile feudale fara despagubire: Patentele Imperiale din 1853-54
elibereaza de servitutile feudale si categoria de tarani dependenti a
jelerilor, fiind rascumparat prin bani lotul revenit în proprietatea
fostilor iobagi si jeleri.
Industria
În raport cu celelalte laturi ale procesului dezvoltarii � cele
demografica si agrara � industria cunoaste o dezvoltare mai putin
spectaculoasa. Industria avea nevoie de initiativa, capital, materie
prima, forta de munca libera, sprijin economic, stabilitate. Însa nici
unul dintre aceste atribute nu exista. Dominatia otomana în
Principate, stapînirea habsburgica în Transilvania, Banat si Bucovina
creau serioase bariere în calea dezvoltarii industriei. Pentru
Principate, desfiintarea monopolului economic otoman, stabilitatea
politica dupa 1834, dezvoltarea puternica a oraselor, a
mestesugarilor si a comertului au creat conditii mai favorabile
dezvoltarii industriei în favoarea reluarii unor eforturi care aveau deja
o îndelungata traditie în societatea româneasca. Orasele, mai cu
seama, cuprind un mare numar de mesteri cu un profil tot mai
diversificat. Astfel, de pilda, în Tara Româneasca la 1831 sînt
înregistrate 74 de profesiuni în cuprinsul carora îsi desfasoara
activitatea 11.200 de mesteri si calfe. În Moldova catografia din 1845
înregistreaza 8530 de mesteri si calfe care practicau 101 meserii.

33
Adîncirea diviziunii muncii, utilizarea muncii salariate reprezinta indicii
cu privire la dezvoltarea germenilor relatiilor capitaliste. Situatia este
asemanatoare si în Transilvania. Aici, însa, ca si în Banat, pe baza
unei traditii mai îndelungate o dezvoltare particulara o cunoaste
mineritul. Prima masina cu aburi este introdusa pe domeniul minier al
Zlatnei în 1838. În 1845 se introduc trei asemenea masini la Resita.
Ca urmare a perfectionarii tehnice, productia de aur, argint, fier si alte
metale creste necontenit. Acest fapt favorizeaza dezvoltarea
industriei manufacturiere. În Banat si Transilvania se înfiinteaza
ateliere de fabricat unelte si masini agricole, manufacturi în productia
zaharului si a textilelor. În Moldova si Tara Româneasca
manufacturile apartin boierilor si negustorilor. Existau manufacturi de
postav sau tesaturi, de paste fainoase, de sticla, de lumînari, de
unelte agricole. Cu toate acestea, industria manufacturiera s-a
dezvoltat pe scara redusa si nu a acoperit toate ramurile pentru a
alcatui o baza si a crea o traditie de unde sa se poata trece la
industria masinista, de fabrica.
Începuturile industriei de fabrica au fost timide si au aparut la
mijlocul secolului al XIX-lea. La Bucuresti si Iasi au functionat primele
mari mecanice (1846, 1848). Au luat fiinta întreprinderi apartinînd
industriei alcoolului si berii, cele de postav, chibrituri, lumînari, sticla,
caramizi, silitra. Lipsa conditiilor nu a îngaduit ca aceste întreprinderi
sa se dezvolte continuu si nici sa ocupe o pondere însemnata în
activitatea economica a Principatelor.
Comertul
Schimbarile petrecute în statutul politico-juridic al Principatelor
Române la începutul epocii moderne a creat conditii favorabile în
dezvoltarea pe scara larga a comertului intern si extern. Prin nivelul la
care se desfasoara, prin implicatiile multilaterale pe care le
genereaza si prin consecintele adînci pe care le determina, comertul
se înscrie pe directia capitalista, accelerînd procesul de dezvoltare
moderna a societatii românesti. Apare si se afirma o categorie de
negustori profesionisti care echilibrau piata, confereau comertului un
caracter uniform, organizat. În 1845 în Moldova sînt consemnati 6633
de negustori, iar în Tara Româneasca la 1835 erau 6246 de
negustori. Acelasi fenomen este înregistrat si în Transilvania, acolo
unde comertul s-a dezvoltat puternic.

34
 Legaturile economice cu Principatele devin tot mai active,
piata nationala devine o realitate. În Principate, negustorii si mesterii
au continuat sa fie organizati în bresle. În Transilvania activitatea
negustorilor români a fost deosebit de intensa. Cuantumul afacerilor
se desprinde si din faptul ca ei plateau taxe de 175 ori mai mari decît
acelea la care erau supusi negustorii sasi. Casele de comert ale
fratilor Orghidan din Brasov si ale lui Hagi Constantin Pop din Sibiu
aveau strînse legaturi cu Principatele, cu Peninsula Balcanica si cu
Europa. Economiile complementare ale celor trei tari românesti,
nevoile acute ale schimbului au intensificat procesul de constituire a
pietei unice nationale.
Desfiintarea vamii dintre Moldova si Tara Româneasca în
1848 este rezultatul acestui proces îndelung pregatit.
În procesul de dezvoltare a pietii interne un rol important a
revenit tîrgurilor saptamînale, bîlciurilor si iarmaroacelor, care devin
mai numeroase si reprezinta puternice pîrghii de dezvoltare a
relatiilor noi capitaliste. Desfiintarea monopolului economic otoman a
favorizat procesul integrarii Principatelor în circuitul comertului
european. Porturile dunarene Galati si Braila devin importante centre
comerciale. În 1836 Galatiul capata statut de porto-franco.
Dezvoltarea comertului a impus modernizarea transporturilor si
comunicatiilor. În 1845 în Tara Româneasca se voteaza Legea
drumurilor, iar în 1847 se constituie o directie a lucrarilor publice, în
cadrul careia functioneaza sectia podurilor si drumurilor. În ambele
Principate în intervalul cuprins între anii 1835 si 1853 au fost
construite drumuri în lungime de 775 km.
Organizarea Serviciului National al Postelor în Principate si
garantarea sigurantei transporturilor, alaturi de eforturile pentru
navigabilizarea rîurilor interne (Siret si Prut) sau cautarea solutiilor
pentru facilitarea legaturilor cu Transilvania reliefeaza aceleasi
tendinte de a crea conditii favorabile pentru circulatia marfurilor si a
oamenilor.
Construirea unei flote fluviale prin activitatea santierelor
navale de la Galati si Giurgiu se înscrie pe linia acelorasi preocupari
de valorificare a productiei autohtone, de realizare a unor legaturi
strînse si permanente cu piata internationala. Si în Transilvania sînt
înregistrate eforturi de modernizare a drumurilor existente, de creare
a unor noi drumuri, de organizare a transportului de marfuri si
calatori.

35
 Transporturile de calatori organizate cu curse rapide între
orasele transilvanene si Pesta, organizarea serviciilor de posta în
interior sînt semnificative în acest sens. În 1832 lua fiinta Societatea
de navigatie pe Olt pentru a înlesni legaturile cu Tara Româneasca.
În 1847 G. Baritiu A. Kurz se pronuntau în favoarea unei cai ferate
care, legînd Brasovul cu Timisoara, sa urce spre Predeal si sa faca
legatura cu porturile dunarene.
Fara exceptie, partizanii dezvoltarii moderne au militat în
favoarea îmbunatatirii transporturilor, fapt cu repercusiuni adînci pe
plan social si economic.
Finantele
Finantele si circulatia monetara reprezinta un sector
important, care înregistreaza direct si repede nevoile de organizare
moderna a societatii si care se cer adaptate pentru a crea un cadru
corespunzator dezvoltarii istorice. Regulamentele Organice au
schimbat radical sistemul financiar, modernizîndu-l. în primul rînd a
fost constituit Bugetul, care îngaduia o stricta evidenta a veniturilor si
a cheltuielilor. Pe baza recensamintelor organizate la 7 ani, au fost
fixate impozitele � capitatia, în suma de 30 de lei pe an si dajdia,
impusa unor categorii cu îndatoriri speciale. Categoriile privilegiate
sînt desfiintate si incluse în rîndul birnicelor. Negustorii si mesterii sînt
impusi la plata unei dari fixe (patenta). Impozitele indirecte sînt
desfiintate. Bugetele includeau cu rigoare sumele datorate Portii, lista
civila a domnitorilor, sumele necesare functionarii aparatului
administrativ, întretinerii spitalelor, a scolilor, operelor de binefacere.
Dependenta fata de Poarta, inexistenta unei monede proprii,
circulatia unei apreciabile cantitati de moneda straina constituiau tot
atîtea obstacole în procesul de modernizare a societatii românesti.
În Transilvania circulau mai multe monede: florinul cu diverse
valori, galbenul imperial, talerul. Ca urmare a schimbului activ cu
Principatele circulau si monedele aflate în curs în Moldova si Tara
Româneasca ce completau necesarul circulatiei monetare. Lipsa unei
monede unice a constituit una dintre cauzele principale ale
dificultatilor financiare care au persistat pe toata perioada domniilor
regulamentare si chiar mai tîrziu.
Economia României între 1859 si 1877
Întreaga istorie moderna a României se dezvolta sub semnul
Revolutiei de la 1848. Perioada de pîna la 1878 este perioada

36
revolutiei neîntrerupte, în cuprinsul careia s-a constituit statul român
modern, s-a înfaptuit o uriasa opera reformatoare, de transformare a
structurilor, s-a cucerit independenta. Dezvoltarea nu s-a realizat
liniar, fara obstacole; perioada este extrem de contradictorie. Tarile
Române si-au dobîndit un nou statut juridic international, si-au
modificat regimul politic interior. Înfaptuirile materiale nu sînt
spectaculoase: societatea româneasca nu a avut acum ragazul
pentru a-si desavîrsi structurile moderne. Au fost create doar
conditiile favorabile, prin intermediul unei legislatii reformatoare
extinse asupra tuturor sectoarelor, care a înlaturat formele vechi,
perimate.
Agricultura
Acumularile în domeniul agrar sporesc dupa 1848. Agricultura
ramîne în continuare sectorul preponderent al economiei; în cuprinsul
acesteia, în anul 1860, lucra 92% din populatia care se cifra la
2.218.638 suflete. Productia creste si în legatura cu exportul rentabil
pe pietele europene. Arendasia practicata de o categorie specializata
se extinde.
Legarea tot mai deplina a mosiilor de nevoile pietei îsi gaseste
expresia si în extinderea cresterii animalelor, în intensificarea
procesului de prelucrare industriala a produselor agricole.
Preocuparile în directia utilizarii metodelor moderne se
generalizeaza. O activitate deosebita în acest sens desfasoara I.
Ionescu de la Brad, PS Aurelian si Leon Filipescu. Se înfiinteaza
Scoala generala de agricultura si silvicultura de la Herastrau, scolile
de agricultura de la Iasi si Craiova pregatesc specialisti cu calificare
corespunzatoare. România participa la primele expozitii agricole
internationale. Înfaptuirea Unirii Principatelor Române la 1859 a creat
conditii pentru înfaptuirea unei reforme agrare. La 2/14 mai 1864
Alexandru Ioan Cuza a promulgat reforma care dadea problemei
agrare o rezolvare în acord cu pozitia si interesele burgheze si care,
cu toate limitele sale firesti, corespundea în mai mare masura
nevoilor taranilor si intereselor economice, sociale si politice ale tarii.
În conformitate cu dispozitiile legii au fost împropietariti 408.119
tarani, iar 59.721 au primit numai locuri de case. Împroprietarirea s-a
facut pe 1.766.258 ha. Suprafata de pamînt a fost atribuita dupa
numarul de vite, în raport cu care era apreciata împartirea taranilor în

37
cele trei categorii: fruntasi, mijlocasi si codasi. Legea din 1864 �
care
desfiinta relatiile servile, recunostea libertatea proprietatii si ataranilor
în schimbul unei însemnate despagubiri � prezinta o importanta
deosebita pentru dezvoltarea ulterioara a societatii românesti pe
calea capitalista. Desfiintarea iobagiei si împroprietarirea taranilor a
creat piata interna pentru capitalism, inclusiv cea a fortei de munca, a
permis extinderea relatiilor capitaliste în agricultura, a favorizat
generalizarea muncii salariate, a grabit procesul de diferentiere a
taranilor.
Proprietatea a fost consacrata sacra si inviolabila prin
intermediul Constitutiei din 1866. Definind relatiile servile, legea a
mentinut marea proprietate funciara. În timp ce marea proprietate
detinea 6.023.744 ha., taranii stapîneau doar 3.141.721 ha. În 1866
este votata legea pentru tocmeli de lucrari agricole si pentru
executarea lor, modificata în 1872. Transformarile din agricultura au
determinat o serie de modificari atît în privinta inventarului tehnic, prin
introducerea unor masini moderne, cît si prin folosirea unor seminte
cu performante ridicate. Cu toate acestea, în agricultura existau
numai 156 de masini de treierat si 150 de locomobile cu aburi.
Cresterea animalelor continua sa fie o activitate importanta
deoarece vitele mari erau folosite de tarani atît pentru munca
cîmpului cît si în alimentatie, cornutele mici erau o sursa de alimente
si materie prima pentru industria casnica. O statistica din 1860 arata
ca în Principate erau 500.000 de cai, 2.700.000 de bovine, 4.480.000
de oi si 1.100.000 de porcine.
Productia agricola de baza, cea de cereale, a sporit datorita
randamentului la hectar ajungînd la 1.700.000 t. Productia medie la
hectar era înca scazuta, ea situîndu-se la 750 kg. grîu si 800 kg.
porumb.
În provinciile românesti de sub ocupatie straina, directiile si
tendintele evolutiei agricole au fost în general asemanatoare:
sporirea suprafetelor arabile, a randamentelor la hectar si a productiei
totale. Pe primul plan în Transilvania, Banat, Bucovina si Basarabia
s-a situat productia de cereale. În Transilvania în perioada 1869-1871
se obtine o cantitate de 1,3 milioane tone.
Industria

38
 Dificultatile întîmpinate, ca limitele în cuprinsul carora s-au
înscris realizarile, au reprezentat tot atîtea pledoarii în favoarea
înlaturarii piedicilor interne si a cîstigarii independentei, singura în
masura sa îngaduie o dezvoltare în acord cu interesele sociale si
nationale.
Din cele 12.867 stabilimente industriale înregistrate în 1863,
7849 au fost întemeiate în perioada 1850-1863. Marea majoritate
erau ateliere ale micii productii mestesugaresti, doar 51 apartinînd
industriei mari masiniste. Numarul acestora a sporit la 136 în 1878 si
apartineau ramurilor textila, alimentara (mari cu abur, fabrici de bere,
alcool, conserve), cherestea, sapun. O dezvoltare mai larga cunoaste
industria extractiva si de prelucrare a petrolului. Productia a crescut
de la 1190 t în 1863 la 15.100 t în 1877, numarul rafinariilor era de 20
în 1878. Legislatia economica adoptata a urmarit extinderea
procesului de dezvoltare industriala. În acest sens, au fost adoptate:
Legea patentelor (1863), Legea pentru înfiintarea Camerelor de
Comert si Industrie (1864).
În Transilvania continua sa se dezvolte mineritul, se
înfiinteaza în 1854 Societatea STEG, în 1855 Societatea economica
a uzinelor de fier din Transilvania si Banat si Societatea pentru
exploatarea minelor si topitoriilor din Brasov. Industria metalurgica si
siderurgica progreseaza ca urmare a intereselor statului si a
patrunderii capitalului strain.
Dezvoltarea agriculturii si industriei a impus crearea unui
sistem de comunicatii necesar consolidarii pietei nationale si integrarii
în circuitul economic european a României. S-a urmarit modernizarea
principalelor drumuri care strabateau Moldova si Tara Româneasca,
asigurînd legaturile si cu tarile vecine. S-au elaborat numeroase
proiecte pentru construirea de cai ferate. În 1867 a fost încheiata o
conventie între România si capitalistii englezi John Barcaly si John
Harriforth pentru construirea caii ferate Bucuresti-giurgiu. Linia a fost
data în exploatare în 1869. În 1871 sînt construite tronsoanele de
cale ferata Itcani-Roman, Pascani-Iasi si Veresti-Botosani. Pentru
construirea retelei feroviare Roman-Tecuci, Galati-Tecuci-Bîrlad,
Braila-Buzau, Ploiesti-Bucuresti-Pitesti-Craiova-Vîrciorana în lungime
de 914 km., s-a apelat la consortiul german condus de Strausberg.
Acesta a falimentat, producînd mari pierderi statului român. Reteaua
de cai ferate planificata a fost totusi realizata în 1874. În anii care au
urmat au mai fost construite caile ferate Iasi-Ungheni, Ploiesti-
Predeal si Adjud-Tg. Ocna. În 1878 reteaua de cai ferate din

39
România numara 1300 km. În Transilvania existau în aceeasi
perioada peste 500 km. de cale ferata. În 1860 se încheie conventii
telegrafice între România si statele limitrofe, asigurîndu-se legaturi
constante si rapide între provinciile românesti si statele vecine.
Comertul intern si extern
România participa la expozitiile universale de la Paris (1867)
si Viena (1873). Exportul masiv de cereale si materii prime a
determinat ca în perioada 1864-1867 balanta comerciala sa fie
excedentara. Crizele economice din anii 1873 si 1877 au avut efecte
si asupra comertului românesc.
Pentru favorizarea exportului de cereale, statul român a
scazut taxa de la 5% (1860) la 1% (1868). Taxa vamala asupra
importului era de 7,5%, mai mica decît cea stabilita de Imperiul
Otoman. Tentativa din 1874 de a stabili un regim protectionist s-a
lovit atît de împotrivirea interna a conservatorilor cît si de reactia
externa a puterilor europene. În iulie 1875 România încheie conventia
comerciala cu Austro-Ungaria, care intra în vigoare în 1876 si
dureaza pîna în 1886. Au mai fost încheiate în aceasta perioada
conventii si aranjamente comerciale cu Rusia, Franta, Italia, Anglia,
Elvetia, Olanda si Germania.
Problemele financiare si monetare
În programele revolutiei de la 1848, crearea unui sistem
modern de credit, înfiintarea unei banci nationale erau prezentate
drept elemente indispensabile procesului dezvoltarii. Circulatia pe
piata româneasca a unui însemnat numar de monede (70), cu valori
diferite, lipsa unei monede nationale si a unui sistem de credit duceau
la proliferarea camatariei, incompatibila cu dezvoltarea moderna,
capitalista.
În 1856 în fiinta Banca Nationala a Moldovei, care a dat
faliment la 1857. În 1864 se pun bazele Casei de Depuneri si
Consemnatiuni, care a reprezentat un pas important pe calea
constituirii unui sistem autohton de credit. Legea pentru înfiintarea
unui sistem monetar si pentru fabricarea monedelor nationale (1867)
pune bazele noului sistem monetar national care a intrat în vigoare în
1868. Moneda nationala devine leul.
Leul este divizat în 100 de bani si se întemeiaza pe
bimetalism � aur si argint. Leul avea greutatea în aur de 0,3226 g cu

40
titlul 900 iar în argint 5 g cu titlul 835.potrivit legii urmau a fi puse în
circulatie monezi de aur de 5,10 si 20 lei de argint de50 bani, 1 leu si
2 lei. Moneda marunta era confectionata din arama în valori de 1, 2, 5
si 10 bani. Un leu vechi echivala cu 0,37 bani noi, iar leul nou se
schimba pe 2,7 lei vechi.
Adaptînd sistemul bimetalist, bazat pe aur si argint si datele
tehnice similare francului francez nou se schimba pe 2,7 lei vechi.
Adaptînd sistemul bimetalist, bazat pe aur si argint si datele
tehnice similare francului francez, România îsi alinia moneda la
sistemul monetar al Uniunii Monetare Latine, din care faceau parte
Franta, Italia, Belgia si Elvetia, legea permitînd circulatia în România
a monedelor tarilor respective.
Adaptarea sistemului monetar national a favorizat si
dezvoltarea unui sistem eficient de credite. În 1876 existau în
România 18 institutii de credit: Societatea de credit funciar român din
Bucuresti (1873),
Creditul funciar rural ca si Societatea de credit urban au oferit
credite mult mai avantajoase pentru tranzactiile comerciale. În
Transilvania, Banat si Bucovina institutiile de credit apartineau sasilor
si maghiarilor.
Directii de dezvoltare în România dupa cucerirea
independentei de stat si pîna la primul razboi mondial (1878 - 1914).
Politica industriala
Un rol important în dimensionarea acestui proces l-a avut
politica industriala. Din acest punct de vedere perioada studiata a
înregistrat doua etape distincte.:
- pîna la jumatatea deceniului 9 � politica liberului schimb
- politica protectionista
Politica liberului schimb
În România ea s-a concretizat prin încheierea unei prime
conventii comerciale cu Austro-Ungaria în 1875 si pusa în aplicare în
anul urmator pentru o perioada de ani 1876 � 1886.
Ceea ce a fost însa grav în cazul României a fost influenta
nefasta a conventiei asupra sectorului industrial. Conform principiilor
acestei conventii, patrunderea nestingherita a produselor industriale
austro-ungare pe piata româneasca a determinat o îngustare a
acesteia, constituindu-se într-un factor de blocare a demarajului

41
industrial. Întreprinderi industriale create au mari dificultati în
activitatea lor, iar unele dintre ele îsi închid chiar portile.
În aceste conditii se produce o reactie deosebita a burgheziei
industriale, aflata înca la începuturile formarii sale. Congresul de la
Iasi din 1884 a cerut clar renuntarea la liberul schimb, ca fiind o
politica nefavorabila intereselor românesti.
În acelasi timp, pe alt plan, nici exportul românesc de cereale
si alte produse agricole (animaliere) nu avea conditii mai bune de
desfacere pe piata austro-ungara, datorita atitudinii marilor
producatori agricoli (mosierii maghiari) din imperiu.
În aceste conditii, conventia nu mai este reînnoita, încheindu-
se astfel etapa liberului schimb.
Politica protectionista
Anul 1886 este nu numai anul nereînnoirii conventiei
comerciale româno-austro-ungare, cât si al adoptarii unei politici
economice protectioniste. Protectionismul era opus liberului schimb,
apararea pietei interne de patrunderea marfurilor straine, constituia o
conditie indispensabila prin care se putea trece la crearea unei
industrii proprii.
Chiar în anul 1886, guvernul român adopta primul tarif general
protectionist (modificat în 1891 si 1893). Trebuie subliniat ca din
punct de vedere strict al protectionismului vamal, acest tarif aplica,
pentru un numar de 600 de articole, un nivel moderat al taxelor
vamale. El apara ramurile industriale (usoara, alimentara) care îsi
aveau baza de materii prime în tara.
Totusi el a avut o importanta deosebita. În primul rînd, a
asigurat o aparare mai consecventa si completa a pietii interne, în al
doilea rînd a asigurat o baza mai echitabila, mai favorabila a
intereselor românesti, în încheierea unor conventii comerciale cu
diferite state. De asemeni, nu este lipsit de importanta si de faptul ca
taxele vamale s-au constituit într-o suma de venituri pentru bugetul
statului.
Dupa 1900, se simte nevoia datorita diversificarii structurii
industriale unei noi reglementari a regimului vamal care sa creeze un
cadru si mai favorabil dezvoltarii industriei. Ca urmare, în 1904 este
adoptat un nou tarif general (pus în aplicare dupa 1906), cunoscut
sub numele de tariful Costinescu.

42
 De aceasta data, nivelul protectiei vamale este mai ridicat (10
�25% din valoare).
La adapostul acestei masuri menite a crea o bariera vamala
eficienta, au fost adoptate o serie de masuri de politica industriala
menite a stimula înfiintarea de întreprinderi industriale.
Unele masuri pe aceasta linie fusesera luate chiar înainte si în
timpul liberului schimb (1873 prima lege de încurajarea industriei),
apoi în 1881, 1884-1885, dar ele vizau doar anumite ramuri (zahar,
pielarie, hîrtie).
De aceasta data este vorba de masuri vizînd ansamblul
industriei. Astfel, chiar în anul urmator adoptarii tarifului vamal din
1886, se adopta prima lege cu caracter general: Masuri generale
pentru a veni în ajutorul industriei nationale. Adoptata în unanimitate
de ambele Camere ale Parlamentului (Camera Deputatilor si Senat),
legea din 1887 a urmarit doua directii principale:
Dimensiunea întreprinderilor înfiintate, prin impunerea unei
conditii minime de capital 50.000 lei si de un numar de angajati (25
lucratori);
Crearea unei forte de munca românesti calificate prin conditia
sa în termen de cinci ani, doua treimi din angajati sa fie cetateni
români si cu calificare profesionala.
La aceasta se adauga si scopul implicit, anume cel de a crea
întreprinderi cu dotare tehnica moderna.
Daca se îndeplineau aceste conditii se acorda o gama larga
de avantaje: de la acordarea suprafetei de pamînt (5 ha) pentru
construirea întreprinderilor, pîna la reduceri de taxe vamale la
importul de utilaje si masini necesare întreprinderii, de tarife de
transport pe caile ferate. De asemeni, se acordau si scutiri de
impozite pe o perioada de 15 ani.
În contextul general-economic al perioadei conditiile cuprinse
în aceasta lege (mai ales cea de capital) a favorizat net capitalul
strain si ceea ce am putea numi industria �mare�. Ea s-a aflat în
vigoare 25 de ani.
În conditiile modificarii, pe plan economico-social, în anul
1912 se adopta o noua masura legislativa de aceeasi anvergura.
Mai întîi se renunta la conditia de capital, introducîndu-se
conditii minime pentru industria mare: utilizarea unei masini cu o
putere de 5 CP si 20 salariati în întreprindere. În al doilea rînd, legea
a avut o sfera de cuprindere mai mare, caci are în vedere si sectorul
micii productii sau chiar a productiei mestesugaresti. Astfel, erau

43
încurajati meseriasii care aveau minimum patru salariati (era o
dimensiune mare a atelierelor mestesugaresti din România), sau
cooperativele de meseriasi cu un capital minim de 2000 lei (destul de
ridicat) sau 20 salariati. În al treilea rînd, avantajele erau diferentiate
dupa felul materiei prime utilizate: pe o perioada de 30 de ani, daca
erau materii prime din tara si 21 de ani daca erau din import.
Avantajele erau, în general, asemanatoare cu cele din 1887.
Singurele elemente noi constau în înlocuirea importului de catre stat
cu un impozit, dealtfel minim, asupra beneficiilor întreprinderii (2-5%),
precum o prioritate pe care o aveau întreprinderile încurajate la
comenzile statului, chiar daca preturile acestora erau mai mari (pîna
la 5%) fata de marfurile similare straine.
De subliniat, ca toate aceste masuri legislative de încurajare
industriala au stimulat industria prelucratoare, caci industria extractiva
s-a aflat sub incidenta altor reglementari. Este vorba, în primul rînd,
despre Legea minelor (1895), prin care bogatiile subsolului
apartineau statului, cu o singura exceptie � petrolul. În acest fel,
statul nu a avut vreun rol asupra controlului exploatarii acestei bogatii
a subsolului, primind doar o redeventa de 4% din beneficiul
întreprinderii, astfel ca patrunderea capitalului strain s-a produs
nestingherita.
Caracteristicile structurii industriale a tarii
Începuturile patrunderii masinismului au avut loc, înca la
mijlocul sec. al XIX-lea, dar expansiunea sa a fost lenta pîna la
adoptarea politicii protectioniste. Cu toate acestea, el este destul de
semnificativ, chiar si la sfîrsitul perioadei liberului schimb (1886).
Dupa unele date statistice erau 236 întreprinderi mai mari, cu
deosebire în industria cimentului, zaharului, pielariei, hîrtiei.
Dupa 1886 structura industriala se diversifica si se
consolideaza. Ritmul înfiintarii de întreprinderi creste rapid: de la 8,2
unitati pe an între 1866 si 1886, s-a ajuns la 21 unitati între 1893 si
1906, ca dupa 1906 sa se obtina un ritm de înfiintare de 63 de unitati
pe an.
Ponderea întreprinderilor mari (încurajate) creste de la 35% la
72%, ceea ce explica cresterea dimensiunii si calitatii întreprinderilor.
Din punct de vedere al structurii industriale pe primul plan se
situa industria alimentara, care dadea în 1915 32,3% din totalul
productiei, urmata de industria petroliera (doar rafinare) si forestiera,

44
ambele detinînd 36,2% din total. Celelalte ramuri mai semnificative
(textile si confectii, metalurgica, pielarie, materiale de constructii,
hîrtie, celuloza si poligrafie, chimica) îsi împarteau diferenta (31,5%).
Cu toate acestea, capacitatea de a acoperi necesarul de
consum pe piata interna a industriei mari a fost slaba. Este si
expresia faptului ca marea majoritate a întreprinderilor industriale era
doar mici si mijlocii. Din totalul de aproape 62.000 întreprinderi
industriale înregistrate în statistica din 1901-1902, numai 625 erau
întreprinderi mecanizate.
De aceea un rol important au continuat sa-l joace productia
mica, mijlocie si mestesugareasca si importul de marfuri straine. În
ceea ce priveste structura industriala din Transilvania a avut aceleasi
caracteristici ca în restul tarii, chiar daca unele sectoare, de care era
mai legat capitalul austro-ungar au cunoscut o dezvoltare mai rapida.
Dupa dificultatile de criza economica din 1873, industria
transilvana va cunoaste si ea o etapa de avînt dupa 1880, desi din
1886-1891 a fost grav afectata de declansarea razboiului vamal de
catre guvernul austro-ungar asupra României. De fapt, dificultatile
întîmpinate de industria Transilvaniei ca urmare a acestui fapt arbitrar
sînt tocmai expresia clara a legaturilor economice dintre Transilvania
si România. Este o dovada a faptului ca economia Transilvaniei, în
cazul nostru, industria îsi avea locul firesc si se putea dezvolta numai
în strînsa legatura cu industria din celelalte provincii românesti.
Din contra, apartenenta sa la Imperiul Austro-Ungar a facut ca
industria Transilvaniei sa sufere unele modificari importante, toate în
defavoarea sa si în favoarea capitalului austro-ungar. Astfel, ramuri
traditionale, ca textile, pielarie, hîrtie, sticla, lemn înregistreaza o
stagnare si chiar un regres pîna la sfîrsitul sec. al XIX-lea, fiind
sacrificate în interesul altor provincii ale Imperiului.
S-a dezvoltat mai accentuat industria extractiva, a carbunelui
si fierului, care însa erau prelucrate în alte provincii ale Imperiului. Se
dezvolta, pe baza unor operatii de prelucrare primara, industria
siderurgica. În ambele sectoare capitalul austro-ungar, iar în spatele
sau, capitalul strain occidental avea interese majore prin STEG,
Uzinele de Stat Hunedoara si Societatea miniera si de turnatorie
Calan.
Cu toate acestea, si în Transilvania, ca si în restul României
întreprinderile mici si mijlocii ocupau un rol preponderent, lor
alaturîndu-se si productia mestesugareasca.

45
 Dezvoltarea agriculturii
Reformele agrare de la mijlocul sec. al XIX-lea au deschis
calea patrunderii si consolidarii relatiilor capitaliste în agricultura. Ca
urmare, devin caracteristice agriculturii trei procese: diferentierea
taranimii, transformarea treptata a marii proprietati funciare catre o
gospodarie de tip capitalist si accentuarea caracterului comercial al
agriculturii. Elemente ale acestor procese sînt înregistrate înca
înainte de reformele agrare, dar acum ele devin din ce în ce mai mult
trasaturi specifice ale unei agriculturi în care se extindeau relatiile
capitaliste.
Diferentierea taranimii a fost un proces socio-economic care
semnifica scindarea taranimii în paturi sociale cu interese deosebite.
Largirea si adîncirea pietei capitaliste, concurenta, ca forma de
exprimare a legii valorii, constituie cauza fundamentala a procesului
de diferentiere.
Fiind un proces tipic capitalist, el a însotit întreaga perioada a
capitalismului.
Exista însa o evolutie ascendenta, în ceea ce priveste
intensitatea sa, în functie de conditii si factori specifici. Unii dintre
acestia pot actiona în sensul adîncirii procesului, adica a intensificarii
stratificarii, a proletarizarii unei parti tot mai mari a taranimii si altii
care pot încetini acest ritm.
Pentru perioada de la reformele agrare pîna la primul razboi
mondial, dintre factorii care au adîncit diferentierea taranimii, cei mai
importanti au fost:
- politica agrara a statului, constînd în punerea în vînzare a mosiilor
statului prin legi speciale, dintre care cele mai importante sînt cele din
1881 si 1889, de care au beneficiat mai ales categoriile mai înstarite
ale taranimii si chiar mosierimea.
Politica de credit care, de fapt, se refera la inaccesibilitatea
creditelor ieftine, pentru masele de tarani obligate a face apel la
camatari care percepeau dobînzi ruinatoare.
Criza agrara din 1873-1895. Determinata de patrunderea
masiva de cereale ieftine din SUA (si chiar Rusia si India) pe piata
Europei Occidentale ea s-a concretizat prin scaderea preturilor
agricole. În contextul unor asemenea preturi, cerealele românesti au
avut dificultati de desfacere, creîndu-se stocuri. O parte dintre ele sînt
desfacute pe piata interna, determinînd si aici scaderea preturilor

46
agricole. Acest fapt a dezavantajat net taranimea, principala sursa de
aprovizionare cu produse agricole a pietei interne facînd ca sa-si
micsoreze substantial veniturile. Nemaiputîndu-si plati obligatiile
fiscale, creditele împrumutate, îsi pierd pamînturile proletarizîndu-se.
Modul de fixare a impozitelor dezavantaja net taranimea
saraca si mijlocasa.
Diferentierea taranimii, ca proces, poate fi ilustrata, în primul
rînd, prin modul de repartizare a pamîntului. Acest indicator esential
arata clar ca în perioada amintita procesul s-a adîncit permanent de
la circa 60.000 de gospodarii în 1864, se ajunge în 1905 la circa
300.000 de gospodarii fara pamînt. La celalalt pol se înregistreaza tot
în 1905 aparitia categoriei taranilor înstariti, burghezia rurala, care
forma numai 2,9% din totalul gospodariilor taranesti, însa reusisera
sa detina circa 18% din totalul pamîntului taranesc.
De fapt, analiza acestui indicator arata si alte doua trasaturi
caracteristice agriculturii românesti:
Farîmitarea masiva a populatiei taranesti (în 1905 apar tarani
cu suprafete pîna la 2 ha, care reprezentau nu mai putin de 23,2%
din totalul gospodariilor taranesti). Împreuna cu taranii fara pamînt,
circa 47% din totalul gospodariilor taranesti nu aveau pamînt sau
aveau sub 2 ha si trebuie sa-si vînda total sau partial forta de munca.
Contradictia principala la sate ramîne totusi între taranimea
luata în ansamblu si mosierime, caci circa 5000 de mari mosieri
detineau mai mult pamînt decît întreaga taranime.
Pentru completarea imaginii diferentierii se mai utilizeaza si
alti doi indicatori: reparatia septelului, care indica chiar o diferentiere
mai adîncita, daca avem în vedere ca numarul taranilor fara animale
de munca a fost mai mare decît al celor fara pamînt (550.000 de
gospodarii fara animale de munca fata de 300.000 de gospodarii fara
pamînt în 1905) si nivelul de trai.
Din punct de vedere al veniturilor taranesti, ele exprimau clar
atît pauperizarea masiva a taranimii cît si faptul ca, asa cum am
spus, contradictia predominanta antagonista ramîne între taranime
luata în ansamblu si mosierime. Astfel, pentru cumpararea de
animale, cheltuielile unei familii de tarani înstariti erau de 6 ori mai
mari decît ale unei familii de tarani saraci. Semnificativ este si faptul
ca venitul mediu al unei familii taranesti era de 94 de lei pe an, pe
cînd cel al unei familii de mosieri era de 40.278 lei pe an.

47
 Transformarea marii proprietati funciare într-o gospodarie de
tip capitalist se îngreuna în mod obligatoriu dupa emanciparea
sociala a împroprietaririi taranimii. Transformarea spre o forma de
exploatare si organizare capitalista de tip ferma s-a desfasurat
treptat, lent. Lipsa de capital, ca si lipsa de vointa de modernizare
capitalista din partea majoritatii marilor proprietari, lipsa unui
disponibil de forta de munca libera, care sa fie angajata ca muncitori
salariati, precum si faptul ca majoritatea inventarului agricol apartinea
taranimii, s-au constituit în tot atîti factori care au determinat aceasta
trecere treptata. Ca urmare, în relatiile agrare se întîlnesc doua
sisteme: cele semi-feudale si cele pur capitaliste. Pîna la începutul
secolului al XX-lea, sistemul de relatii semi-feudale a fost dominant,
desi relatiile capitaliste de titularizare a fortei de munca salariate au
fost si ele prezente.
Permanentizarea sistemului de relatii semi-feudale are ca o
baza obiectiva insuficienta pamîntului primit de tarani prin reformele
agrare. Ca urmare, s-a mentinut dependenta economica între mica si
marea proprietate. Trebuie subliniat ca aceasta dependenta era, într-
un fel, reciproca. Pe de o parte, taranii aveau nevoie de pamînt
suplimentar, iar pe de alta parte mosierii aveau nevoie de forta de
munca si inventarul agricol taranesti.
În acest fel se încheie o relatie mosier-taran, care se face pe
baza unui contract, cunoscut sub numele de învoieli agricole. Este o
relatie burgheza, desigur, dar prin ea taranul se angaja sa puna în
valoare mosia cu propriul sau inventar agricol. Ori, tocmai acesta
este elementul care, amintind de renta feudala în munca (claca) face
ca sa avem de a face cu o relatie semi-feudala. Taranul obtinea în
arenda sa sau în dijma un lot suplimentar de pamînt, pe care se
obliga sa-l plateasca fie în bani, fie în produse, fie în munca. Avem de
a face cu un sistem de dijma, care concentreaza relatiile semi-
feudale.
În aceasta perioada tendinta a fost permanent o crestere a
dijmei. Astfel, dijma în bani a crescut, ajungînd la 50-60 lei pe ha,
uneori chiar si mai mult, la începutul sec. al XX-lea. Dijma în produse
reprezenta 50% din recolta suprafetei arendate, iar dijma în munca,
forma cea mai grava de exploatare, consta în obligatia de a munci un
lot echivalent ca suprafata cu cel arendat. În ambele aceste ultime
cazuri se aplicau si obligatii suplimentare (transporturi, munci

48
gratuite, daruri etc. facute mosierului). S-a estimat ca valoarea
acestor suprasarcini se ridica pîna la 75% din recolta.
Muncitorul agricol avea o situatie mai �buna� decît a
taranului care lua pamînt în dijma, mai ales taranii saraci. Munca
salariata însa mai mult un caracter sezonier, nepermanent. În unele
zone (Transilvania si Bucovina) utilizarea muncii salariate a fost
destul de raspîndita.
Tot în aceasta perioada capata proportii impresionante
fenomenul marii arendasii. Între 50 si 75% din totalul pamîntului
mosieresc era astfel arendat unor mari arendasi. Iata un exemplu
concludent al caracterului tot mai accentuat parazitar al mosierimii
române, rupta tot mai mult de activitatea productiva.
Pentru asigurarea unui profit cît mai mare de monopol, se
formeaza asociatii de arendasi, trusturi de arendasi, care au ajuns sa
detina suprafete impresionante. Cel mai cunoscut este cel al lui
Fischer, cu 250.000 ha arendate în Moldova.
Dupa înfrîngerea rascoalelor taranesti, guvernele au fost
obligate sa adopte masuri menite a linisti pe tarani. Astfel, între 1907
si 1912 s-a adoptat o legislatie agrara vizînd acest scop.
Chiar în decembrie 1907 s-a adoptat legea învoielilor agricole,
prin care a fost desfiintata dijma în munca, legea stabilind si un nivel
minimal al salariului agricol si unul maximal al arenzii. Dar în practica
nici una dintre prevederi nu a functionat în favoarea taranimii.
În anul urmator (1908) se adopta o lege împotriva trusturilor
de arendasi, fixîndu-li-se o suprafata maxima de 4.000 ha, dar
mentinîndu-se contractele deja existente. Tot în acest an se
înfiinteaza o institutie speciala, Casa Rurala, menita a sprijini
cumpararile de pamînt de catre tarani, dar si aceasta, în practica, nu
a dat rezultatele scontate, favorizînd mai ales taranimea înstarita.
Dezvoltarea caracterului comercial al agriculturii începuta înca
din primele decenii ale sec. al XIX-lea, capata acum caracterul unei
trasaturi distincte. Cresterea productiei agricole, bazata mai ales pe
cresterea suprafetelor cultivate, reprezinta un indicator esential al
acestei evolutii. Se înregistreaza chiar o crestere mai rapida a
suprafetelor cultivate cu plante industriale, decît a celor cu cereale,
dar fara sa modifice caracterul cerealier, ramas net dominant
(porumbul si grîul dadeau 76,5% din productia agricola).
Cresterea suprafetelor cultivate cu plante industriale a fost
determinata de dezvoltarea unui sector industrial de prelucrare
(industria alimentara etc.).

49
 Caracterul predominant comercial al agriculturii este deplin
ilustrat si de constructia de silozuri (1888) care deserveau mai ales
exportul de cereale. Toate acestea, ca si specializarea pe regiuni
agricole, arata clar ca productia agricola era diferit orientata spre
piata interna si externa.
Dezvoltarea transporturilor. Modernizarea comertului intern.
Conditie indispensabila a progresului rapid al economiei tarii,
dezvoltarea transporturilor a înregistrat un ritm relativ rapid. Este
vorba în primul rînd de constructia cailor ferate. Prima cale ferata pe
teritoriul românesc este data în folosinta în 1856, pe traseul Bazias-
Oravita, iar în România veche în anul 1869 pe distanta Bucuresti-
Giurgiu.
Dupa obtinerea independentei constructia de cai ferate
continua în ritm sustinut, cu o medie de 300 km cai ferate pe an,
ajungînd în preajma razboiului la o lungime de 3500 km cai ferate. în
Transilvania aceasta retea a avut 4600 km.
În general, constructia cailor ferate s-a facut cu capital strain,
dar aceasta este o caracteristica absolut generala în toate tarile lumii,
inclusiv în cele dezvoltate. În 1889 statul român a rascumparat si
preluat aproape întreaga retea de cai ferate, puse sub administratia
Directiei Generale CFR. S-au facut eforturi sustinute, prin crearea
unei scoli speciale, de creare a unui personal calificat, ceferistii
devenind un component esential al proletariatului modern român.
Merita sa fie subliniata, deasemenea, si actiunea de realizare
a jonctiunii între reteaua transilvaneana si cea din România veche (în
1870 prin Petrosani si în 1907 în Ilva Mica). Aceasta s-a constituit ca
un factor important în consolidarea legaturilor economice dintre
Transilvania si restul tarii.
În fine, constructia unor cai ferate de tehnicienii români, prima
fiind cea dintre Buzau si Marasesti, sau a unor lucrari importante
precum podurile si viaductele de la Cernavoda (1895) ilustreaza forta
creatoare si geniul constructiv al poporului român.
Dezvoltarea transporturilor a fost legata si de transporturile pe
apa, domeniu în care se înfiinteaza doua societati: Navigatia Fluviala
si Serviciul Maritim Român, în ultimul deceniu al sec. al XIX-lea.
Deasemeni, s-a produs si o modernizare a transporturilor
rutiere, pietruindu-se 41.276 km sosele (1901), desi acest sector al
transportului a ramas cel mai deficitar sub aspectul modernizarii.

50
 Strîns legata de dezvoltarea si modernizarea transporturilor a
fost dezvoltarea si modernizarea comertului intern. În aceste conditii
se înregistreaza un fenomen de aparitie si dezvoltare a unor noi
forme de comert, atît în cadrul comertului cu ridicata, cît si în cadrul
comertului cu amanuntul.
În cadrul comertului cu ridicata se dezvolta comertul bazat pe
mostre. Desi a fost mai mult legat de comertul exterior, prin
organizarea de expozitii nationale comerciale (1865 � Iasi, 1873 �
Bucuresti, 1904), s-a stimulat activitatea de comert în general. O alta
forma noua este reprezentata de comertul de bursa, bursele fiind
înfiintate la Galati, Braila, Constanta (1881), fiind burse cerealiere. Pe
aceste baze noi se diversifica si extind instrumentele de schimb
specific capitaliste (cambia, cecul, mandatul etc.), dezvoltîndu-se în
acest mod forma tipica de comert capitalist, si anume comertul pe
credit.
Reclama comerciala se generalizeaza inclusiv prin organe de
presa cu continut specific, iar societatile anonime ca forma de
organizare a activitatii comerciale au capatat o extindere tot mai
mare. În preajma Primului Razboi Mondial au functionat 60 de
societati anonime comerciale, dar cele mai multe au fost create dupa
1910.
Un loc important în schimburile comerciale interne l-au ocupat
legaturile economice dintre România si Transilvania.
Cu traditie milenara, aceste legaturi s-au mentinut si au
strabatut secolele, în pofida tuturor vicisitudinilor istorie, capatînd
valori deosebite în ultima parte a sec. al XIX-lea si începutul sec. al
XX-lea.
Un rol important l-a jucat, în acest sens, jonctiunea cailor
ferate. se produsese de fapt o anumita diviziune sociala a muncii în
teritoriile de la est si sud de Carpati, cu o predominanta agrara si
Transilvania cu un sector de prelucrare mai accentuat.
Multe ramuri industriale din Transilvania au depins atît de
baza de materii prime din România veche cît si de piata acesteia de
desfacere.
Multe întreprinderi transilvanene îsi orientasera chiar structura
productiei în functie de specificul pietei din România veche.
Atunci cînd Austro-Ungaria a declansat razboiul vamal
împotriva României (1886 - 1891), cel mai mult au avut de suferit
diferitele ramuri ale industriei transilvanene. Plîngeri numeroase
venite din partea industriasilor, meseriasilor transilvaneni, nu numai

51
români, dar si unguri sau germani, ca si din partea camerelor de
comert si industrie din Transilvania au subliniat tocmai rolul esential
pentru prosperitatea si dezvoltarea Transilvania, al legaturilor sale cu
România veche. De aceea, reluarea acestor legaturi, dupa 1891, a
favorizat într-o mare masura dezvoltarea economica a Transilvaniei
fiind, în acelasi timp, o premisa esentiala a desavîrsirii Unirii.
Comertul exterior. Structura si politica comerciala
Principala trasatura a evolutiei comertului exterior pîna la
Primul Razboi Mondial a fost permanenta crestere a volumului sau:
între 1863 si 1913 acesta a crescut de 6,5 ori. Între anii 1897 si 1906
s-a resimtit o restrîngere a volumului, însa fara ca ceasta sa afecteze
aceasta tendinta generala caracteristica.
O a doua trasatura specifica a constat în cresterea importului
într-un ritm mai rapid decît a exportului si, respectiv, de 4,4 ori.
În ceea ce priveste structura comertului exterior, ea este
legata desigur de caracteristicile generale ale economiei românesti.
Exportul. Nivelul maxim al exportului românesc, ca dealtfel al
întregului comert exterior, este atins în 1911. Din acest punct de
vedere, România s-a aflat pe locul 12 în Europa, depasind multe tari,
precum Bulgaria, Grecia, Norvegia etc. În schimb, ca valoare a
exportului pe cap de locuitor, a ocupat locul 9 în Europa, depasind
chiar state mari ca Spania, Rusia, Italia etc.
În ceea ce priveste structura propriu-zisa, pe primul plan se
plaseaza cerealele (în jur de 70-80%), petrol, legume, seminte, lemn.
Importul atinge si el o valoare maxima tot în anul 1911, însa a
avut fluctuatii mai frecvente decît exportul, mai ales ca tendintele de
crestere si scadere ale importurilor au avut durate mai lungi. Avînd în
vedere valoarea importului pe cap de locuitor, România a ocupat
aceeasi pozitie (locul 9), depasind Austro-Ungaria, Rusia etc.
Din punct de vedere al structurii s-a înregistrat o predominare
a masinilor, utilajelor si echipamentelor industriale, precum si a
materiilor prime si semifabricatelor solicitate de domeniul industrial.
Deasemeni, pîna la sfîrsitul secolului al XIX-lea, circa 50% din import
a reprezentat textilele. Dupa 1900 însa, aceste marfuri au fost
importate într-o proportie tot mai mica, ajungînd la 16,07%. Oricum, si
în preajma Primului Razboi Mondial, masinile si utilajele, materiile
prime, produsele textile (semifabricatele) au reprezentat circa 48%
din total importuri.

52
 Principalii parteneri comerciali ai României au fost: Austro-
Ungaria, Germania, Anglia, Franta. La începutul secolului al XX-lea,
însa, pe primul loc ca valoare a schimburilor comerciale s-a aflat
Belgia. În 1911, aceasta valoare a reprezentat 292 milioane lei, dintre
care aproape 200 milioane au reprezentat cereale. Belgia a realizat,
de fapt, cu cerealele românesti un puternic reexport în celelalte tari
occidentale.
Balanta româno-belgiana a fost însa net în favoarea
României: 292 milioane lei exportul românesc în Belgia, contra 28
milioane importul din Belgia.
Pe ansamblul schimburilor comerciale însa locul principal l-a
detinut Germania.
În general, balanta comerciala a României a fost excedentara,
cu exceptia perioadei 1877-1899, cînd s-au facut resimtite efectele
conventiei comerciale cu Austro-Ungaria, precum si cresterea
volumului importului de masini si utilaje. Acestor motive li se adauga
si schimburile neechivalente pe piata mondiala pentru produsele
românesti, combinata cu efectele crizei agrare dintre anii 1873 si
1895, care s-a caracterizat prin scaderea preturilor agricole.
Excedentul balantei comerciale nu a fost însa un semn
evident de care a beneficiat economia României, deoarece deficitul
balantei de plati a determinat ca o parte din datoriile tarii sa fie platita
în marfuri.
Politica comerciala. Asa cum am amintit, România a practicat
ambele politici comerciale dominante în secolul al XIX-lea: liberul
schimb si protectionismul.
Conventia cu Austro-Ungaria (1876 � 1886) ilustreaza
practicarea liberului schimb de catre România, desi au mai fost
încheiate conventii similare si cu Germania, Rusia etc. Încheierea
Conventiei cu Austro-Ungaria a fost impusa si de factori economici
specifici perioadei, ca si de factori politico diplomatici. S-a pornit
astfel de la structura predominant agrara a tarii, sacrificîndu-se în
acest mod perspectiva dezvoltarii unei industrii, considerata de unele
cercuri economico-politice ca improbabila. Aceasta decizie a fost
întarita si de primele semne ale crizei care prin scaderea preturilor, a
creat dificultati exportului românesc de cereale. Prin conventie se
deschidea acestui export o piata de dimensiuni mari, ca cea a
imperiului Austro-Ungar.
Un anumit rol a jucat desigur si factorul politico-diplomatic în
sensul ca se aprecia ca prin cointeresarea avantajoasa a marilor

53
puteri în economia tarii, acestea ar fi putut impune obtinerea
independentei pe cai diplomatice. Iar daca acest obiectiv ar fi fost
atins, ramînea cel putin exprimarea clara a pozitiei deosebite a
României în cadrul imperiului otoman, putînd încheia conventii pe
pozitii teoretic egale cu o mare putere. Era un punct de vedere al
conservatorilor români si s-a vazut destul de rapid ca aceste calcule
au fost nerealiste, atît pe plan economic cît si politic.
Ca urmare, în 1886 conventia nu mai este reînnoita si
România a adoptat politica protectionista, concretizata prin tarifele
vamale adoptate pîna la primul razboi mondial dintre care cele mai
importante au cele din 1886 si 1904.
Dezvoltarea sistemului bancar si monetar
Dupa crearea primelor institutii de credit pîna la sfîrsitul
deceniului opt, în deceniile urmatoare s-a propus dezvoltarea
sistemului bancar românesc, precum si diversificarea structurii lui.
Momentul esential îl constituie înfiintarea Bancii Nationale a
României (1880). Avînd principiile de organizare specifice tuturor
bancilor centrale, create în secolul al XIX-lea, BNR a fost o banca
mixta, în care statul a avut o participare de 1/3 din capitalul social
initial, restul fiind reprezentat de capitalul particular. Înfiintata din
initiativa burgheziei industriale, reprezentata de PNL, capitalul
particular a apartinut acestei categorii de burghezii românesti, astfel
ca BNR s-a aflat sub controlul membrilor de frunte ai PNL, special în
jurul familiei Bratianu. Din 1901 statul a fost scos din combinatie,
astfel ca BNR a fost de fapt, pîna la primul razboi mondial o banca
particulara.
Atributiile BNR au fost diverse, dar cea mai importanta a fost
monopolul emisiunii monetare. În primii ani de la functionare s-a
înregistrat o crestere accentuata a masei de bancnote puse în
circulatie, însa spre sfîrsitul deceniului noua BNR va lua unele masuri
menite a întari bazele circulatiei monetare. În 1892 rezervele de
acoperire monetara au fost marite de la 30% (1880) la 40%, din care
30% au fost devize asupra pietelor Londrei si Berlinului.
Pe lînga acest rol deosebit ca banca de emisiune, BNR a
jucat si rolul de banca centrala comerciala, putînd prin intermediul
operatiunilor de scontare si reescontare (singura banca ce avea
acest drept, sa controleze în fapt întregul sistem de credit românesc).

54
 Activitatea BNR s-a dovedit foarte rapid rentabila aducatoare
de beneficii pentru actionari: dividendele primite de acestia au crescut
permanent, iar cursul actiunilor BNR au crescut de asemeni de
aproape 5 ori.
Înfiintarea BNR a avut o importanta deosebita pentru
dezvoltarea capitalista a tarii, a economiei. În jurul sau s-a creat un
sistem bancar destul de extins din care nu a lipsit nici unul din tipurile
de banci înregistrate pe plan mondial: bancile comerciale, bancile de
ipoteca, societati de asigurare, banci populare etc.
De asemeni, nu trebuie pierdut din vedere si activitatea
bancilor care au functionat cu capital strain, multe din ele formîndu-se
în jurul vechilor case de banca sau ca filiale a unor banci
internationale.
În Transilvania situatia a fost în ansamblu asemanatoare, dar
au aparut unele diferente, în sensul ca bancile cele mai puternice au
apartinut capitalului austriac, german si maghiar, în timp ce bancile
românesti, au avut o forta mai slaba, fiind mai mult de tipul bancilor
populare: �Albina� � Sibiu, �Furnica� � Fagaras,
�Timisana� � Timisoara, "Victoria" � Arad etc.
Functionarea sistemului monetar românesc poarta amprenta
dificultatilor generale ale sistemului monetar bazat pe bimetalism, în a
doua etapa a acestuia numita etapa �bimetalismului schiop�.
Înfiintarea BNR a permis emisiunea sistematica a bancnotelor
si cresterea volumului acestora în circulatie. Monedele din aur, emise
în 1883, încep sa dispara treptat din circulatie, ramînînd doar cele de
valoare mica. Prima aurului (agio) fata de argint a crescut ajungînd în
1886 la 34,5% (raportul initial aur-argint în cadrul bimetalismului
fusese 1:15,5). Cantitatea de argint a crescut si prin dreptul de
circulatie al monedelor uniunii monetare latine, la care România
aderase din 1868, care au fost tot din argint.
În aceste conditii, necesitatea renuntarii la bimetalism este
resimtita tot mai acut în România, desi relativ tîrziu (Germania
renuntase din 1873), dar nu atît de tîrziu ca în SUA (1900).
În 1890 Guvernul român a adoptat legea de trecere la
sistemul monometalist aur, lege care va fi pusa în aplicare în 1892.
Leul îsi pastrez numai valoarea în aur (322,6 miligrame aur fin).
Deoarece rezerva de acoperire, marita la 40%, a fost formata în
majoritate din devize, a trecut de fapt la sistemul etalon aur-devize,
caracteristic tuturor statelor.

55
 Patrunderea capitalului strain. Consecinte
Patrunderea capital strain în economia româneasca a fost
favorizata atât de particularitatile situatiei financiare a tarii, cît si, mai
ales, particularitatile si slabele rezultate ale acumularii primitive de
capital.
În conditiile unor rezultate nesemnificative ale acumularii
interne si a unei slabe initiative a capitalului particular, în România
statul nu s-a putut transforma într-un �înlocuitor�, al acestuia,
datorita tocmai situatiei dificile pe plan financiar. Sistemul financiar s-
a bazat mult timp numai pe categoriile si clasele sociale cu adevarat
productive: în primul rînd taranimea, meseriasii, comerciantii.
Existenta unui puternic capital camataresc nu a modificat situatia,
caci dupa cum arata cu justete K. Marx, capitalul camataresc �nu
schimba modul de productie, ci se aseaza pe acesta ca un parazit si-l
duce într-o stare jalnica�. în fine, nici sistemul bancar nu a putut
juca un rol, tocmai pentru ca el se limita la aceleasi forme camataresti
de credit, forme mai moderne de institutii de credit neavînd forta
economica necesara.
În acelasi timp însa necesitatile impuse de modernizarea
capitalista solicitau mari sume de bani. S-a estimat ca numai pentru a
construi o retea minima de cai ferate, a înfiinta o banca de emisiune
si o institutie de credit, ar fi fost necesara suma de 1 miliard de lei.
În acest context era evident ca solutia care se impunea era
aceea a capitalului din afara. Trebuie sa subliniem de la început, o
astfel de solutie a fost adoptata de toate tarile, cu exceptia celor trei
state exportatoare de capital la aceasta data: Anglia, Franta si
Germania, mai tîrziu. Nu faptul în sine al utilizarii capitalului strain
reprezinta un element negativ ci modul cum este utilizat, conditiile în
care capitalul strain patrunde si actioneaza. În majoritatea cazurilor
utilizarea capitalului strain a dus la o accentuare a dependentei
economice si uneori politice fata de tarile exportatoare de capital.
Patrunderea capitalului strain în România nu a fost de la
început un aspect de la sine înteles. Obtinerea unui profit cît mai
mare reprezinta obiectivul principal al capitalului strain, dar obtinerea
acestui profit trebuie sa fie asigurata. Ca urmare, prezenta capitalului
strain a fost destul de firava pîna la sfîrsitul deceniului noua, fiind
concretizata mai ales în marfuri, sau în prezenta diferitilor capitalisti
de origine straina, însa în mod individual, nesistematic.

56
 Stabilizarea si consolidarea sistemului politic burghez în
România, a creat un cadru mai favorabil pentru patrunderea
capitalului strain, care începe sa nu mai considere ca o investitie în
România era, dupa expresia bancherului francez Rotschild, �o
aventura�, ci o posibilitate tot mai evidenta de mari profituri.
Ca urmare, patrunderea capitalului strain s-a realizat tot mai
activ si sistematic pe calea investitiilor directe. El a fost prezent în
majoritatea ramurilor industriale, dar prezenta cea mai semnificativa,
a avut-o în industria petrolului. În momentul în care, prin descoperirea
motorului cu explozie interna, resursele petroliere ale tarii au devenit
obiectul invaziei capitalului strain. Patrunderea sa a fost favorizata si
de legea minelor din 1895.
Capitalul german a avut pozitia cheie în industria petrolului
românesc. Cea mai importanta societate petroliera �Steaua
româna� care dadea o productie reprezentînd 29,22% din productia
de petrol a României în 1914, a fost cu capital german. Pe a doua
pozitie s-a aflat capitalul anglo-olandez care creeaza societatea
�Astra româna� de fapt o filiala a marelui trust petrolier �Royal
Dutch Shell�. În fine, si capitalul american se face prezent prin
crearea societatii �Româno-Americana�, fiind o filiala a trustului
Standard Oil. De asemeni, au existat numeroase societati cu capital
franco-belgian, italian, austro-ungar etc. Capitalul românesc a fost
prezent în industria petrolului pe pozitia a treia, dar întreprinderile
românesti erau mici, cu o pondere slaba atît în productie cît si în
rafinare.
Pentru a sustine aceste investitii, capitalul strain a înfiintat si o
serie de banci. Realizarea lor a fost favorizata si intermediata de
vechile case de banca, ele însele apartinînd unor straini, desi
împamînteniti mai de mult timp în tara. De exemplu, cea mai
cunoscuta banca cu capital strain, Marmorosh Blank, s-a format prin
intermediul casei de banca Iacob Marmorosh, fiind principalul pivot al
capitalului strain în sistemul bancar, avînd mari interese în industria
româneasca (fabricile Letea Bacau, Chitila, Steaua Româna etc.).
Aceasta banca a inaugurat procesul participarii capitalului bancar în
industrie.
O alta banca cu un rol important în industria româneasca si
legata de capitalul strain (german) a fost Banca generala a României.
Un alt element component al exportului de capital au fost
împrumuturile de stat. Primul împrumut extern a fost realizat în anul

57
1864 la o banca londoneza (Stern Brothers) în valoare de 916.000
lire sterline, destinat înzestrarii armatei, finantarii reformei agrare si a
altor cheltuieli ale statului.
Economia României în primul razboi mondial
În primii doi ani (1914-1916) România a pastrat o atitudine de
neutralitate armata. Tara noastra a intrat în razboi la 15/28 august
1916, de partea Antantei, care îi recunostea revendicarile nationale
legitime. Participarea ei a durat pîna la încheierea razboiului, produsa
la 11 noiembrie 1918, cînd Germania a semnat armistitiul. În functie
de aceasta evolutie vom examina, în cele ce urmeaza evolutia
economica a tarii noastre între 1914 si 1918.
Economia României în perioada neutralitatii (1914-1916)
Desi s-a mentinut neutra în primii doi ani, România a resimtit,
de la început, o puternica influenta a starii de razboi asupra vietii sale
economice. Legaturile economice normale cu alte state au fost
perturbate, sau întrerupte, ceea ce a avut multiple repercursiuni
asupra tuturor ramurilor de activitate. Pe de alta parte, România nu
putea ramîne indiferenta sau inactiva fata de perspectiva iminenta a
intrarii în razboi pentru înfaptuirea idealului national, ci trebuia sa ia
anumite masuri de pregatire si în domeniul economic.
În industrie, ramurile care îsi exportau produsele � cum erau
industria moraritului, industria petrolului si industria forestiera � au
fost rupte de pietele de desfacere, si, ca urmare, au trebuit sa-si
reduca productia, concediind si o parte din personal. Ramurile ce
importau materia prima o obtinea acum cu greu sau nu mai puteau sa
o obtina. În ceea ce priveste masinile, utilajele si piesele de schimb
pe care toate industriile le adusesera din afara, acestea nu mai
puteau fi aduse din import, datorita restrictiilor si întreruperii cailor de
comunicatii provocate de razboi. În aceste conditii preturile la aceste
produse � aflate în stocuri � au început sa creasca vertiginos.
Treptat lipsa respectivelor produse s-a accentuat.
În ceea ce priveste pregatirea tarii pentru razboi, întreruperea
legaturilor cu exteriorul crea mari greutati, deoarece României îi
lipseau o gramada de ramuri cheie ale industriei care sa produca
pentru aparare.
Pentru fabricarea unor materiale de razboi existau în tara doar
trei întreprinderi specializate: Arsenalul armatei, Pirotehnica
Cotroceni si Pulberia Dudesti, dar care nu aveau o dotare tehnica

58
moderna si nici o productie suficienta. Înzestrarea armatei � dupa
cum s-a constatat printr-o revizie generala facuta de oficialitati în
august-decembrie 1914 � nu era îndestulatoare, nu numai în ce
priveste mijloacele moderne de lupta (avioane, artilerie grea, artilerie
de munte), ci si cele �clasice�, cum erau pustile, mitralierele,
tunurile si munitia pentru ele.
Procurarea din import a celor necesare era extrem de
anevoioasa, daca chiar nu imposibila. De aceea, dupa cum
recunosteau chiar si oficialitatile, �România nu era în masura� sa
duca un razboi de lunga durata� cum se arata, pe zi ce trecea,
razboiul afle în curs.
În situatia existenta guvernul a luat masurile pe care le-a
crezut posibile în aceste conditii. În aprilie 1915 a fost creata
�Comisia tehnica industriala�, avînd ca sarcina sa plaseze
comenzi pentru armata în industriile existente. Comisia avea un
caracter consultativ. În noiembrie 1915 ea a fost înlocuita cu
�Directia generala a munitiilor�, creata ca organ de decizie în
Ministerul de razboi. În fruntea ei a fost numit inginerul Anghel
Saligny, profesor la Scoala Politehnica.
Conform programului minimal întocmit, urmau sa se produca
în tara 30% din materialele necesare armatei (ceea ce nu s-a reusit).
Restul se preconiza sa fie acoperit din import. Dar, atîta vreme cît
România ramînea neutra, importul se lovea de greutati
insurmontabile. N-au lipsit, din pacate, nici cazuri în care o serie de
industriasi se aratau interesati mai ales în încasarea banilor pentru
comenzi si mai putin de calitatea livrarilor.
Din toate ceste motive, pregatirea materiala a armatei române
lasa de dorit. De aceea, în prima faza a razboiului � în campania
anului 1916 � ea va suferi grele înfrîngeri, în ciuda eroismului de
care a dat dovada. La aceasta a contribuit însa si faptul ca aliatii nu
si-au îndeplinit obligatia de a declansa � odata cu intrarea noastra în
razboi � ofensive pe frontul rusesc si pe cel de la Salonic.
Pentru agricultura problema principala în perioada neutralitatii
a fost desfacerea produselor agricole pe pietele externe. Relatiile de
productie au ramas neschimbate. Ca atare, preocuparea statului a
fost aceea de a lua o serie de masuri menite sa înlesneasca comertul
exterior de produse agricole.
Comertul exterior al României în anii neutralitatii a întîmpinat
mari greutati si piedici, mai ales dupa ce Turcia a închis � în

59
septembrie 1914 � strîmtorile. Comertul nostru pe cale maritima era
astfel total strangulat. În plus, am fost nevoiti sa vindem, în 1915,
peste trei sferturi din produse în tarile Puterilor Centrale.
Regimul comertului exterior al României a fost modificat în
cîteva rînduri, ajungîndu-se, pîna la urma, la stabilirea unor taxe de
export platibile în aur (la porumb, faina de porumb si fasole).
Pentru a-i feri pe exportatorii români de pierderi, guvernul
României a înfiintat în octombrie 1915 �Comisiunea centrala pentru
vînzarea si exportul cerealelor si derivatelor�. Comisia avea atributii
cu caracter de monopol de stat. Ea stabilea cantitatile necesare
consumului intern, preturi maximale în interior si preturi minimale la
export. Exportul de cereale se putea face numai prin intermediul
comisiei. În felul acesta exportatorii români de cereale reuseau sa
faca front comun împotriva organismelor similare ce luasera fiinta în
Germania, Austria si Ungaria si care cautau sa cumpere produsele
agricole românesti la preturi cît mai mici. Tratînd centralizat prin
intermediul comisiei, exportatorii români evitau acest pericol. Au fost
încheiate, în aceste conditii, doua contracte generale pentru vînzari
de cereale catre Puterile Centrale si unul cu Anglia. Acesta din urma
a avut însa ca scop împiedicarea aprovizionarii inamicului, cerealele
cumparate de englezi neavînd pe unde sa fie transportate.
Alte doua organisme de acelasi tip au mai fost �Comisia
pentru exportul vinului� si �Comisia pentru import�, aceasta din
urma avînd ca sarcina sa procure materiale deficitare prin import în
compensatie.
Exportul de petrol a scazut simtitor, datorita reducerii
productiei. Germania exercita presiuni sa-i vindem petrol; s-a încheiat
chiar o conventie prin care, pentru fiecare vagon de benzina,
Germania se angaja sa livreze un vagon cu munitii sau cu
medicamente.
În ansamblu, între 1913 si 1915, volumul fizic al exportului
românesc a scazut de peste 3 ori, iar al importului de aproape 5 ori.
Valoric, însa, el a crescut, datorita umflarii preturilor, provocata de
conjunctura de razboi.
În comertul interior, datorita reducerii importului si a prioritatii
acordate productiei pentru nevoi militare, o serie de produse
industriale a început sa se gaseasca mai greu si sa fie vînduta la
preturi de specula. Cererea mare de produse agricole peste granita
genera o tendinta de stocare si de crestere a preturilor si pe piata
interna.

60
 În aceasta situatie, la 24 noiembrie 1914 a fost adoptata o
lege a masurilor exceptionale, în virtutea careia � din aprilie 1915 �
au început sa fie stabilite preturi maximale � la articolele de prima
necesitate.
Cum însa aceste preturi erau revizuite periodic, cu care prilej
erau de regula majorate, efectul acestei masuri a fost foarte redus,
neputînd împiedica scumpirea traiului, scumpire resimtita cel mai
greu de masele muncitoare ale populatiei.
Finantele. În anii neutralitatii bugetul a avut înca un caracter
excedentar. Se remarca totusi, o crestere a presiunii fiscale. S-au
contractat de catre stat si împrumuturi interne de la B.N.R. (în suma
totala de 400 milioane lei), precum si unele împrumuturi secrete (în
Anglia si Italia) pentru armament.
Circulatia monetara a crescut de peste trei ori din 1913 pîna
în 1916 (de la 437 milioane lei la 1452 milioane lei). Fara sa fie înca
inflatie, o crestere atît de mare într-un interval atît de scurt anunta,
totusi începutul unui proces inflationist ce avea sa se amplifice în anii
urmatori.
Economia României în perioada participarii la Primul Razboi
Mondial (1916 � 1918)
La 15/28 august 1916 armata româna trece Carpatii în
Transilvania, dupa ce în ziua precedenta România declarase razboi
Austro-Ungariei.
Întîmpinata cu bucurie de populatie, ea înainteaza timp de o
luna de zile, dupa care, sub presiunea fortelor inamice, întarite cu 40
de divizii aduse de pe frontul de vest, este nevoita sa se retraga dînd
batalii succesive. Ofensiva inamica a putut fi oprita numai la portile
Moldovei, pe linia Galati � Namoloasa � Focsani. Partea de sud a
tarii (Oltenia, Muntenia, Dobrogea) � reprezentînd circa doua treimi
din teritoriul ei � a cazut sub ocupatia Puterilor Centrale. Guvernul,
administratia si o parte din populatia civila s-au refugiat în Moldova,
unde a fost organizata rezistenta nationala împotriva invadatorilor,
care planuiau sa desfiinteze România ca stat. Refacîndu-si
potentialul în cîteva luni, primind si sprijin din partea aliatilor, armata
româna a înscris în istoria patriei stralucitele victorii din vara anului
1917 de la Marasti, Marasesti si Oituz. Planurile Puterilor Centrale au
fost astfel zadarnicite.

61
 Tinînd seama de evolutia politico-militara prezentata pe scurt
mai sus, vom examina pe rînd situatia economica din teritoriul ocupat
si din teritoriul liber (Moldova).
Teritoriul vremelnic ocupat a fost supus de cotropitori unui jaf
vast si sistematic, sprijinit pe un regim de teroare împotriva populatiei,
care nu putea fi decît ostila ocupantilor. Ei au instalat o
�Administratie militara în România�, condusa de un guvernator
militar. În cadrul acestei administratii a fost creat �statul major
economic� (Wirtschaftstaab) organizat pe sectii dupa resursele
principale existente aici si care avea ca sarcina sa îngrijeasca din
rasputeri de a se ridica (citeste: jefui � n.n.) din România tot ceea ce
putea fi ridicat. Aceasta politica a fost tradusa în practica cu toata
energia în timpul celor 708 zile (aproape doi ani) cît a durat regimul
de ocupatie.
În domeniul industriei au fost jefuite masinile si utilajele din
unele ramuri si trimise în Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria si
Turcia.
Cantitatea totala s-a cifrat la aproape 60.000 de tone. Puterile
Centrale îsi dezvaluiau astfel, înca o data, ostilitatea fata de
dezvoltarea industriala a României, pe care vroiau sa o transforme
într-o anexa agrara si de materii prime.
Ocupantii au rechizitionat apoi si obiectele din metale
neferoase (arama, alama, bronz si cositor) ajungînd sa ridice pîna si
clopotele de la biserici, ceea ce a stîrnit indignarea populatiei.
De asemenea, au fost jefuite si �exportate� (fara
echivalent) mari cantitati de produse petroliere (circa 1,2 milioane
tone), lemn (peste 200.000 tone), sare, alcool, tutun, chimicale si
diverse alte produse, în afara de cele consumate pe loc de armata de
ocupatie sau de trupele aflate în trecere.
Ocupantii au cautat sa puna în functiune unele industrii, de
ale caror produse aveau nevoie: minele de carbuni, pirita, salinele,
unele fabrici metalurgice, fabricile de hîrtie, fabrica de zahar Chitila,
fabrica de bere Bragadiru, fabrici de conserve si marmelada, mori si
un numar mare de alte întreprinderi.
Industriei petroliere i s-a acordat o atentie speciala, ocupantii
cautînd sa redreseze productia pentru a o putea jefui. Terenurile
petroliere ale statului si cele care au apartinut capitalistilor din tarile
Antantei au fost preluate de societati germane, în frunte cu �Steaua
Româna�.

62
Ocupantii au procedat si la refacerea transporturilor, atît pentru
nevoile lor militare, cît si pentru a putea trimite peste granita bunurile
jefuite. Obligînd populatia la munca fortata, ocupantii au demontat
conducta de petrol ce mergea spre Constanta si au construit alta,
spre Giurgiu, de unde puteau trimite petrolul pe Dunare spre tarile lor.
În domeniul agriculturii ocupantii au avut doua obiective
principale:sa expedieze în tarile lor stocurile de cereale si furaje
gasite în Româniasa asigure recolta viitoare, astfel ca tara noastra
�sa fie mentinuta ca grînar al Puterilor Centrale�.
Pentru lucrarea pamîntului au fost obligate la munca toate
persoanele capabile de lucru între 14 si 60 de ani, folosindu-se si
prizonierii de razboi.
Caile principale ale jafului în agricultura au fost:
- consumul efectuat pe loc de armata de ocupatie (480.000 oameni)
si de caii armatei (140.000 de cai)
- pachetele trimise de militari în tarile de origine
- asa-numitul �export�, adica produsele expediate peste granita
fara
echivalent.
Cantitatile stoarse astfel din România au fost considerabile.
De exemplu, numai pe calea �exportului�, conform statisticii
întocmite de statul major economic pentru intervalul 1 decembrie
1916 � 31 octombrie 1918, au fost scoase din tara aproape 2,2
milioane tone de cereale si furaje.
S-au �exportat� de asemenea, numeroase animale. Lîna,
carnea, grasimile, ouale, laptele si produsele lactate, vinul, sfecla de
zahar, tutunul, inul, cînepa, pestele, produsele secundare au stat si
ele în atentia ocupantilor. S-a mers pîna acolo încît au fost expediate
în Germania cîteva sute de vagoane de cernoziom, iar printr-o
ordonanta catre populatie ocupantii dispuneau sa fie taiate si predate
coamele si cozile cailor mai mari de un an.
Pe masura ce blocada maritima a aliatilor se strîngea tot mai
tare în jurul Puterilor Centrale, jaful practicat de ele în România
devenea tot mai nemilos, mai fara scrupule, mergînd pîna la
înfometarea populatiei (care ajunge, de aceea, sa ascunda cerealele
în gropi).

63
 Pentru jefuirea României ocupantii au folosit si circulatia
monetara. Odata cu ocuparea Bucurestilor, �Banca generala
româna� (banca cu capital german) a primit sarcina sa emita bani
de hîrtie, asa-numitii �lei noi�. Se pretindea ca acesti lei de
ocupatie erau emisi pe baza unui �depozit de numerar� aflat la
�Banca Imperiului German� din Berlin, depozit care, bineînteles,
era fictiv. Au fost emisi în total 2.114.000.000 �lei noi�. Ei au fost
folositi la �plata� produselor cumparate de ocupanti, la �plata�
salariilor, ca si pentru efectuarea altor operatiuni.
Putînd fi tipariti la discretie, ei serveau în realitate ca
instrument de jaf, reprezentînd si o încalcare a atributelor suverane
ale României.
Jaful si teroarea practicate de ocupanti au stîrnit lupta si
rezistenta populatiei.
În teritoriul liber (Moldova) se concentrase rezistenta natiunii,
speranta ei în viitor. Vointa ei încordata, eroica a biruit toate
greutatile, neajunsurile si suferintele iar cei mai buni fii ai sai nu si-au
precupetit eforturile sanatatea si viata pentru ca patria si idealul ei de
întregire sa triumfe.
În cursul retragerii au trebuit sa fie distruse � din ratiuni
militare � o serie de obiective economice, sonde si instalatii
petroliere, întreprinderi, cai ferate si poduri, depozite de combustibil,
cereale si alimente etc. spre a nu cadea în mîinile inamicului. Pentru
necesitatile razboiului, au fost rechizitionate vite si mijloace de
transport, iar în locul barbatilor plecati pe front a trebuit ca o mare
parte din munci sa fie prestata de femei, copii si batrîni.
În Moldova, în urma retragerii era o mare aglomeratie. La
populatia locala se adaugau peste 2.000.000 de soldati români si
rusi, cîteva sute de mii de refugiati, plus internatii si prizonierii. Dar
resursele Moldovei � mai slab dezvoltate si industrial � nu erau
suficiente pentru a satisface toate nevoile militare si de consum civil.
În industrie se resimtea, în primul rînd, o mare lipsa de
combustibil. De aceea a fost intensificata, cît s-a putut, extractia de
carbune si petrol. Pentru acoperirea, fie si partiala, a deficitului de
combustibil, s-a recurs la intensificarea exploatarii fondului forestier si
la producerea de carbuni din lemn (mangal). Cu începere din 1917
guvernul a promis ca �exploatarea padurilor sa se faca fara
observarea legilor silvice�. Situatia exceptionala cerea masuri
exceptionale.

64
 În industria prelucratoare dificultatile veneau din insuficienta
lor dezvoltare, ca si lipsa acuta � în afara de combustibil � a
materiilor prime. De exemplu, necesarul zilnic de faina si malai era de
320 vagoane, dar morile din Moldova nu puteau macina decît 200-
250 de vagoane. Ca remediu, s-a propus importul din Rusia a
cantitatilor deficitare, instalarea de mori mobile si punerea în
functiune a instalatiilor evacuate din Muntenia. Se resimtea, de
asemenea, lipsa metalului si a unor materii prime agricole.
Luptînd eroic cu toate aceste dificultati, românii din Moldova
au depus eforturi pentru sustinerea frontului. La acestea s-au
adaugat material e livrate de aliati, trimise pe lungul drum prin Rusia.
S-a primit armament (între care mitraliere si 600 tunuri), munitie si
echipament,
casti de metal si masti contra gazelor. S-au constituit si 12 escadrile
de aviatie, deservite de piloti români si francezi. Armata româna,
reorganizata, reinstruita si modernizata, a putut astfel sa întîmpine
pregatita marile batalii din vara1917.
În agricultura razboiul a adus cu sine o mare dezorganizare,
pe care retragerea precipitata în Moldova a accentuat-o. o treime din
semanaturile de toamna nu s-au putut face, o parte din recolta anului
1916 a ramas nestrînsa. Iarna 1916 � 1917 a fost plina de lipsuri,
înregistrîndu-se si cazuri de foamete.
Aceasta situatie grea a impus ca statul sa intervina cu masuri
exceptionale. Mai întîi, agricultura Moldovei, redusa la 13 judete, a
capatat o organizare cvasi-militara. În fruntea fiecarui judet a fost
numit cîte un consilier agricol cu largi împuterniciri, care avea în
subordine agronomi regionali (de plasa). Efectuarea muncilor
agricole, cultivarea tuturor suprafetelor si declansarea stocurilor de
cereale au fost decretate obligatorii. Prefectii si comandantii militari
de judet erau obligati sa dea tot concursul cerut de consilierii agricoli.
În spatele frontului, unitatile militare participa la muncile agricole. A
fost decretat si monopolul de stat al comertului interior cu grîu, iar în
consumul intern s-au stabilit ratii.
Fara ca aceste masuri sa poata înlatura toate dificultatile,
masele au depus eforturi eroice, hotarîte sa faca totul pentru
apararea patriei aflate în primejdie.
Pentru întarirea capacitatii de rezistenta a armatei � formata
în majoritate de tarani � în iulie 1917 s-a dat un decret prin care se
hotara ca, dupa razboi, se va face o noua reforma agrara. În acest

65
scop, decretul stabilea ca se vor expropria, în vechea Românie,
2.000.000 de hectare �pentru cauze de utilitate nationala�.
Finantele si moneda s-au resimtit si ele puternic de pe urma
razboiului. În anii 196 � 1918 bugetele au înregistrat mai deficite.
Pentru acoperirea lor guvernul a facut noi împrumuturi la Banca
National, în suma totala de 1,2 miliarde lei aflate în circulatie în anul
1918 si care urmau sa fie achitate dupa razboi.
Toate acestea, conjugate cu o mare reducere a circulatiei
marfurilor, au dus la o puternica depreciere a leului si la dezvoltarea
crescînda a inflatiei (care avea sa se declanseze, însa, din plin dupa
terminarea razboiului).
Eforturile, suferintele si sacrificiile României nu s-au limitat
însa la cele de mai sus. La privatiunile provocate de starea de razboi
s-au adaugat si epidemiile (mai ales de tifos exantematic) care au
facut multe victime în rîndurile populatiei civile. Iar dificultatile de tot
felul au fost accentuate de specula practicata pe piata neagra.
La toate acestea s-a adaugat si faptul ca în decembrie 1917
� prin iesirea Rusiei din razboi � România s-a aflat în imposibilitate
de a tine piept singura armatelor Puterii Centrale. Ea a fost
constrînsa, ca urmare, sa încheie armistitiu (9 decembrie 1917 la
Focsani), iar apoi o pace separata (7 mai 1918 la Bucuresti).
Conditiile pacii prevedeau:
- cedarea unei parti din teritoriu;
- jefuirea pe ani îndelungati a petrolului si a agriculturii;
- subordonarea transporturilor si comunicatiilor fata de Puterile
Centrale;
- acapararea navigatiei pe Dunare;
- grele clauze financiare;
Trebuie însa spus ca România n-a sanctionat, pîna la urma,
aceasta pace de jaf, iar în noiembrie 1918 a intrat din nou în razboi
împotriva Puterilor Centrale.
Lupta întregului popor din toate regiunile tarii în anii Primul
Razboi Mondial, atît pe front cît si în spatele frontului, sacrificiile a
sute de vieti omenesti, eroismul si abnegatia desfasurate la scara
nationala au pregatit calea spre înfaptuirea spre visul de veacuri al
tuturor românilor: reunirea tuturor regiunilor istorice ale tarii în cadrul
unitar al patriei întregite.
Capitolul V

66
 Evolutia economiei mondiale în perioada interbelica
Costurile umane ale primei conflagratii mondiale au fost
imense: 13.000.000 soldati morti sau disparuti, 14.000.000 civili
decedati si peste 20.000.000 raniti. Cheltuielile militare directe ale
beligerantilor au reprezentat 331,6 miliarde dolari, pagubele
provocate de razboi au fost estimate la 36,9 miliarde dolari, iar
datoria de razboi a beligerantilor s-a ridicat la 225 miliarde de dolari.
La Conferinta de pace de la Paris din anii 1919-1920, marile
puteri învingatoare (SUA, Franta, Anglia, Italia si Japonia) au încercat
sa reglementeze concomitent cu problemele de natura politica si pe
cele de natura economica. S-a decis ca tarile învinse sa plateasca
reparatii de razboi învingatorilor pentru daunele provocate economiei
si pe teritoriile statelor învingatoare. Problema reparatiilor de razboi a
creat numeroase divergente între marile puteri învingatoare si în
special între Franta, pe de o parte, si Anglia si SUA, pe de alta parte.
Dupa numeroase discutii la Conferinta de la Londra din 1921 s-a
stabilit ca Germania sa plateasca suma de 132 miliarde marci aur în
rate anuale de 2 miliarde marci plus o rata anuala de 26% din
valoarea produselor exportate. Din aceasta datorie Franta detinea
52%, Anglia 22%, Italia 10%, Belgia 8%, Serbia 5% si România 1%.
Problema datoriilor Rusiei tariste ce reprezenta o a doua
posibila sursa de refacere a economiilor vest-europene s-a încercat
sa fie reglementata la Conferinta de la Geneva � 1922. Puterile
occidentale au cerut delegatiei sovietice achitarea datoriilor rusesti
anterioare preluarii puterii de catre bolsevici si restituirea sau
acordarea de despagubiri pentru proprietatile straine nationalizate
dupa 1917. Rusia sovietica a respins cererile occidentalilor, încheind
totodata un tratat cu Germania (Rapallo - 1922) prin care cele doua
tari renuntau reciproc la despagubiri de razboi. În 1924 Conferinta de
la Londra a adoptat Planul Dawes, care a relansat activitatea
economica a Germaniei si stabilea o noua rata, de 2,5 miliarde marci
aur. În 1929 este adoptat Planul Young, prin care s-a propus noua
suma a despagubirilor la 113,9 miliarde marci aur achitate în 37 de
ani în rate anuale de 3 miliarde de marci. Criza economica
declansata la sfîrsitul anului 1929 a facut ca Planul Young sa nu
poata fi dus la sfîrsit. Venirea lui Hitler la putere în ianuarie 1933 a
însemnat si refuzul platii datoriilor de razboi pe care Germania trebuia
sa le plateasca.

67
 Etapele economiei mondiale în perioada interbelica.
Evolutia economiei pe plan mondial a fost direct determinata
de consecintele negative ale Primului Razboi Mondial si de evolutia
vietii social-politice dintr-o serie de tari europene. Între 1919 si 1922 a
avut loc o ampla actiune de refacere economica si de readaptare a
economiei la viata normala, de pace. Din 1924 si pîna în 1929 a
existat o perioada de avînt economic întrerupt brusc în octombrie
1929 de izbucnirea crizei economice care a durat pîna în 1933 si a
afectat toate statele lumii.
Sfîrsitul crizei economice marcheaza începutul unei etape de
refacere si avînt economic derulata în contextul politic european si
international care prefigura o noua conflagratie mondiala (1934 -
1939).
Refacerea economica 1919 � 1922 s-a caracterizat printr-o
criza economica mostenita din anii razboiului, care s-a amplificat în
conditiile restructurarilor economice impuse de tranzitia de la o
economie de razboi la o economie de pace si de noile reglementari
politice impuse de destramarea marilor imperii si aparitia statelor
nationale europene.
Problemele financiare au fost deosebit de complicate
deoarece în perioada 1914 � 1918 inflatia accentuata a dus la o
maxima devalorizare a principalelor monede europene. Lira sterlina
pierduse 27%,freancul francez 63% iar marca germana 98%.
În comertul mondial s-au produs mutatii importante. Anglia a
pierdut nave comerciale cu un tonaj de 7,8 milioane tdw, Franta
907.000 tdw iar SUA 389.000 tdw. Piata latino-americana dominata
pîna la razboi de anglia se orienteaza spre SUA. Germania si Rusia
si-au pierdut pozitiile detinute în comertul international.
Divergente se înregistreaza si în legatura cu politica
comerciala. SUA era adepta unei politici a liberului schimb, în timp ce
tarile europene optau pentru o politica protectionista capabila sa
protejeze economiile afectate de razboi.
Începînd cu 1922 economia mondiala înregistreaza primele
semne de redresare, productia industriala se apropie de valoarea
antebelica, pentru a o depasi dupa 1924. Cea mai mare dezvoltare
industriala se înregistreaza în economia americana. Industria
constructoare de masini va creste în perioada 1923 � 1929 cu 53%,
industria chimica cu 45%, productia de energie electrica cu 63%. A
crescut vertiginos industria bunurilor casnice (frigidere, masini de

68
spalat, aparate de radio). Mitul prosperitatii americane s-a spulberat
în 1929, cînd începe criza economica.
În Europa cresterea cea mai spectaculoasa a cunoscut
industria germana, puternic sprijinita de marile investitii de capital. În
numai trei ani (1924 - 1927) productia industriala a depasit nivelul
antebelic, ajungînd la 127% fata de 1913. A crescut productia de
carbune depasind productia Angliei si a Frantei la un loc. Productia
germana era destinata exporturilor pentru a achita datoria de razboi,
ceea ce a dus la cresterea spectaculoasa a flotei comerciale care
ajunge pe locul 4 în lume.
Franta a avut industria grav afectata din anii razboiului.
Revenirea în componenta statului a Alsaciei si Lorenei, controlul unor
resurse de pe teritoriul xxxx, orientarea investitiilor catre industriile
moderne au creat premisele refacerii economice. În 1924 productia
industriala raportata la 1911 reprezenta 118%, în 1926 127%, iar în
1929 143%. Franta era în anul marii crize printre primii producatori
deotel si fonta, ocupînd locul doi în lume la productia de automobile.
În agricultura productivitatea continua sa ramîna sub nivelul celei din
1913. Dificultatile economice se reflecta si în comert, unde se
înregistreaza deficite, iar ponderea în comertul mondial în 1929 era
de 6%, fata de 7% în 1913.
În Anglia refacerea economica a fost lenta deoarece
numeroase sectoare industriale � extractia carbunelui, industria
otelului, cea textila si a constructiilor navale � aveau o tehnologie
învechita si nu au beneficiat de credite importante. Acestea au fost
directionate catre industriile constructoare de avioane, automobile si
industria chimica. În aceste conditii, abia în 1929 productia industriala
depasea nivelul anului 1913.
Japonia a cunoscut o înviorare a industriei si comertului mai
ales prin dezvoltarea industriei metalurgice, a constructiilor de masini
si industriei chimice. Unele ramuri, cum era industria textila, s-au
refacut mai greu. Refacerea economica a fost influentata si de
politica inflationista promovata de guvernele japoneze, care au
generat momente de criza financiara.
În ansamblu, refacerea economica a fost inegala si marcata
de numeroase aspecte negative, multe mostenite din perioada
razboiului. Instabilitatea financiara ce se manifesta într-o serie de tari
influenteaza la rîndul ei negativ avîntul economic dintre 1922 si 1929
care în mare parte în Europa este finantat cu credite americane. Desi

69
continua sa detina suprematia în comertul international, Europa are
în 1929 o contributie de 53,4%, cu 7,8% mai mica decît în 1913.
Criza economica mondiala
Ultimele zile ale lunii octombrie 1929 marcheaza începutul
crizei economice care a afectat întreaga lume moderna a timpului.
Criza a fost intens discutata în literatura economica, avînd în vedere
dimensiunile si consecintele acesteia. Economistii contemporani au
ajuns la concluzia ca la originile crizei s-au aflat problemele monetare
care au determinat scaderea masei monetare aflate în circulatie,
politica bancilor care, antrenîndu-se în jocuri de bursa, au ajuns sa
detina mai multe valori sub forma de actiuni si mai putini bani lichizi.
Unii economisti americani de azi, printre care si Milton Friedman,
considera ca sistemul Rezervelor Federale poarta o mare raspundere
prin reducerea masei monetare într-un moment în care bancile aveau
nevoie de lichiditati pentru criza din sistemul bancar care a precedat
criza de supraproductie.
În perioada crizei în SUA volumul productiei industriale ajunge
în anul 1932 sa reprezinte 53,8% din volumul productiei anului 1928.
Pîna în 1932 au dat faliment 110.500 întreprinderi industriale si
comerciale, iar numarul falimentelor bancare a ajuns la 10.000,
somajul afecta 12.000.000 de persoane. În agricultura numerosi
fermieri au dat faliment, nemaiavînd creditele contractate la banci.
Criza în Europa s-a declansat în 1930 si s-a accentuat în anul
urmator prin masiva retragere a capitalurilor americane din economia
europeana.
Cel mai puternic a fost afectata economia germana, care în
conditiile în care marea majoritate a tarilor îsi limiteaza importurile,
este nevoita sa-si reduca activitatea industriala la 45% din capacitate,
generînd un somaj de 43%. Veniturile în agricultura scad cu 30%.
Criza din sistemul bancar se declanseaza în 1931.
În Franta criza a dus la falimentarea a 1457 de întreprinderi,
la reducerea drastica a preturilor în agricultura. Dificultatile din
sectorul bancar au fost marite ca urmare a transferarii în strainatate a
unor mari cantitati de aur si a deficitului bugetar în crestere.
Anglia a avut mari probleme economice datorita ritmului lent
în care s-a dezvoltat economia în primul deceniu interbelic. Criza
bancara internationala a creat dificultati Bancii Angliei, celorlalte
banci engleze din care au fost retrase milioane de lire sterline, fortînd

70
guvernul englez în 1831 sa renunte la etalonul aur în conditiile în care
moneda engleza se depreciase cu 30%. Productia de otel si fonta a
scazut la jumatate, determinînd o scadere maxima a tonajului flotei
comerciale.
Începînd din 1932, cînd se înregistreaza apogeul crizei,
preocuparile pentru iesirea din aceasta grava dezordine economica
se intensifica atît în Europa cît si în SUA. Presedintele american F. D.
Roosvelt propune un plan de iesire din criza cunoscut sub numele de
New Deal. Politica economica a lui F. D. Roosvelt a debutat cu o
intensa activitate legislativa în domeniul economic, numai în primele
100 de zile au fost adoptate 70 de legi în domeniul industriei,
agriculturii, comertului si sistemului de credit. Bancile au fost închise,
fiind expertizate de specialisti. Pentru refacerea sistemului bancar a
fost înfiintata �Corporatia de reconstructie financiara� abilitata sa
acorde credite bancilor particulare. În domeniul industriei a fost
adoptata la 16 iunie 1933legea pentru refacerea industriei, în
agricultura, legea pentru reglementarea agriculturii si ajutorarea
fermierilor. În aceste conditii, începînd cu anul 1934 economia
americana începe sa se redreseze, atît în industrie cît si în
agricultura, iar în comertul exterior se intensifica relatiile economice
atît cu Europa cît si cu America Latina.
În Europa refacerea economica este destul de rapida fiind
favorizata de renuntarea la datoriile de razboi dar si de interventia
statului în economie. Cresterea pericolului de razboi a dus la
intensificarea activitatii economice, îndeosebi în domeniul industriei
militare si a celorlalte ramuri industriale ce o deserveau. Masive
credite au fost orientate spre industriile performante: constructiile de
masini, utilaj electric, chimie, aeronautica, petrochimie, metalurgie si
siderurgie. În comertul international au fost introduse noi practici, cum
ar fi clearingul.
Deosebit de dinamica este economia germana, care ajunge
sa devina cea mai puternica din Europa si ca urmare a încorporarii în
perimetrul sa a Cehoslovaciei si Austriei.
La 1 septembrie 1939 Germania declansa un nou razboi
mondial. Se încheia o etapa framîntata din punct de vedere economic
a Europei, pregatind preluarea suprematiei politice de catre SUA.
Capitolul VI
Evolutia economiei românesti în perioada interbelica

71
 Marea Unire din 1918 a creat posibilitati reale pentru folosirea
unui potential economic divers creat prin reunirea tuturor bogatiilor în
trupul armonios al tarii. România întregita în hotarele sale firesti avea
o suprafata de 295.049 km2 fa fata de 137.000 km2 înainte de 1918
si circa 18.052.000 locuitori fata de circa 8.000.000 locuitori înainte
de unire, fiind a opta tara din Europa, dupa numarul populatiei.
România era un stat national unitar, întrucît majoritatea covîrsitoare a
locuitorilor erau români, alaturi de care traiau si alte nationalitati
conlocuitoare.
Constituirea statului national unitar român a marcat începutul
unei noi etape în evolutia economica a României, etapa caracterizata
prin cresterea mai rapida a fortelor de productie, îndeosebi a celor din
industrie prin largirea limitelor pietei nationale si sporirea puterii ei de
absorbtie. Unirea a dus la întarirea potentialului economic al tarii, a
creat conditiile necesare fructificarii la scara nationala a bogatiilor
solului si subsolului, a accentuat rolul industriei în ansamblul
economiei, potentialul industrial crescînd mai mult decît dublu. În
peisajul industrial al tarii au aparut ramuri si subramuri industriale
nedezvoltate înainte sau inexistente (industria siderurgica sau
industria metalelor pretioase etc.). Pe ansamblul industriei, forta
motrice a crescut cu 235%, cele mai importante progrese
înregistrîndu-se în industria electrica (429,4%), chimica (320,9%) si
alimentara (204%). Reteaua cailor ferate s-a marit de la 4.300 km la
circa 11.000 km.
A crescut considerabil suprafata arabila a României, de la 6,6
milioane ha la 14,6 milioane precum si patrimoniul silvic al tarii.
Suprafata acoperita cu paduri a sporit de la 2,5 milioane ha la 7,3
milioane ha.
Legaturile economice traditionale au capatat dupa Unire
cadrul geografic � statal adecvat, ceea ce a asigurat pietei nationale
o deplina unitate. Provinciile românesti unite s-au încadrat organic în
economia nationala, fapt confirmat de puternica lor dezvoltare
ulterioara, Transilvania recapatîndu-si astfel rolul ei istoric în
cuprinsul neamului românesc.
Asa cum rostea diplomatul român N. Titulescu: �România nu
poate fi întreaga fara Ardeal, România nu poate fi mare fara jertfe;
Ardealul e leaganul care i-a ocrotit copilaria, e scoala care i-a faurit
neamul, e farmecul care i-a sustinut viata��. Între întreprinderile si
ramurile economiei nationale s-au stabilit legaturi directe, stimulate

72
de însesi legile productiei capitaliste, ceea ce a determinat o
restructurare si întregire a domeniilor industriei si agriculturii, a
sistemului de transport si comunicatii, s-a marit masa mijloacelor de
productie din fiecare ramura, s-a completat structura interna a unora,
ca si a întregului complex economic national.
Refacerea economiei dupa primul razboi mondial (decembrie
1918 - 1923)
Perspectivele de dezvoltare a tarii, deschise prin Unirea de la
1918 au fost o vreme marcate de urmaririle dezastruoase ale
razboiului si de dificultatile intervenite în procesul de refacere a
economiei în primii ani dupa razboi.
Razboiul si ocupatia germana au provocat României imense
pagube umane si materiale. Tara a pierdut circa un milion de oameni
cazuti victime actiunilor militare, bolilor si suferintelor îndurate, aceste
pierderi constituind o reducere cu peste 1/5 din populatia activa a
tarii.
Agricultura se afla într-o situatie deosebit de grea; la sfîrsitul
razboiului era epuizat întregul stoc de cereale, încît nu se mai putea
asigura nici samînta pentru culturi si nici hrana pentru populatie. Ca
urmare în tara se manifesta o acuta criza alimentara. Exportul de
cereale a fost în 1919 aproape inexistent, fiind necesar sa se exporte
cereale si alte produse alimentare pentru acoperirea consumului
intern. Situatia ameninta sa ramîna grava, deoarece în 1919 peste
26% din suprafata cultivata cu cereale a tarii a ramas nelucrata, în
conditiile în care septelul abia atingea 50% din nivelul antebelic.
O situatie grea si complicata a cunoscut industria. În aceasta
ramura, distrugerile de razboi, ridicarea de catre ocupanti a utilajelor
unor întreprinderi si uzine, dispersarea altor întreprinderi în Moldova
si Rusia au condus la scaderea capacitatilor de productie ale
industriei. La începutul anului 1919 nu mai functionau decît circa un
sfert din întreprinderi încurajate de stat, iar productia industriala se
redusese la mai putin de 50% fata de nivelul antebelic. Industria
extractiva a petrolului si-a redus productia cu aproape 48%, iar cea
de carbune cu 55%.
Caile ferate, parcul de locomotive si vagoane au suferit
serioase distrugeri si deteriorari. Numarul de locomotive a scazut cu
71%, cel de vagoane de marfuri cu 85%, iar cel de calatori cu 61,5%.
Cît priveste transportul rutier, 26% din reteaua de sosele necesita o
refacere completa.

73
 Oglindind situatia economica generala, finantele tarii erau, la
rîndul lor dezorganizate, deficitele bugetare fiind considerabile iar
puterea contributiva a maselor muncitoare era secatuita de razboi si
urmarile acestuia. Circulatia monetara era dominata de o inflatie
puternica, determinata de neacoperirea materiala reala a monedei,
de reducerea însemnata a productiei si a fondului comercial de
marfuri. S-a produs o depreciere simtitoare a leului pe piata interna,
iar pe cea externa cursul valutar a scazut foarte mult.
Pierderile materiale, recunoscute în mod oficial prin tratatele
de pace, au fost evaluate la peste 31 miliarde de lei aur. Daca avem
în vedere ca valoarea productiei anuale a României înainte de razboi
era de 18-2 miliarde lei aur, în numai doi ani de razboi au fost
distruse bunuri materiale pentru care a muncit din greu poporul
nostru timp de 16 ani.
Aceste însemnate pierderi materiale au facut ca procesul
refacerii economiei sa se desfasoare lent si sa se prelungeasca pîna
în 1923.
Industria si transporturile
România nu avea industrii purtatoare ale progresului tehnic,
fiind lipsita, de exemplu, de o industrie constructoare de masini. De
aceea, în anii imediat urmatori, refacerea principalelor ramuri ale
industriei a avut loc în mod inegal, în functie de actiunea unor factori
generali, cît si a unor factori speciali. Astfel, industria metalurgica se
va dezvolta relativ slab. Ponderea cea mai mare revenea grupurilor
de la Resita si Hunedoara, care detineau peste 70% din forta motrice
întrebuintata în aceasta ramura. Fata dinainte de razboi, industria
metalurgica înregistrase, pe scara întregii tari, scaderi însemnate. În
ansamblu, productia întregii industrii metalurgice se redusese la circa
ź fata de nivelul antebelic.
De asemenea, instalatiile necesare pentru înzestrarea tehnica
a diferitelor ramuri industriale erau procurate în cea mai mare parte
din import. În anul 1924, industria metalurgica acoperea numai 46%
din consumul intern de produse metalurgice.
Însemnata bogatie forestiera a României a atras în perioada
postbelica numeroase capitaluri pentru exploatarea padurilor si
prelucrarea primara a lemnului. Nivelul productiei în industria
lemnului a fost în anii postbelici sub cel dinainte de razboi. Dupa
1920 va creste foarte mult productia de cherestea, mobilul acestei

74
dezvoltari constituindu-l în principal, cererea la export a lemnului de
constructii, a cherestelei de brad si stejar.
Dintre ramurile industriei prelucratoare, cea mai importanta a
continuat sa ramîna industria alimentara. Fata de nivelul dinainte de
razboi, productia industriei alimentare înregistrase o scadere
importanta, reprezentînd în 1919 circa 57% fata de anul 1913.
Procentul scaderii diferea însa de la o subramura la alta a acestei
industrii. Privind în ansamblu evolutia industriei alimentare se poate
spune ca pîna în 1992 diferitele ei ramuri au avut de strabatut o
perioada grea, dupa care productia începe sa se refaca.
Industria textila si industria pielariei, desi ramuri cu pondere relativ
însemnata, nu erau capabile sa satisfaca decît partial nevoile
consumului intern.
O dezvoltare importanta, comparativ cu ramurile mentionate a
cunoscut industria materialelor de constructii avînd în vedere si
necesitatile de constructii postbelice în special productia de ciment,
geamuri, caramizi desi persistau înca multe dificultati.
Se constata ca în majoritatea ramurilor industriei
prelucratoare a avut loc, într-o masura însemnata o scadere a
productiei în comparatie cu nivelul dinainte de razboi, urmata de un
proces de redresare lent si prelungit. La Congresul din 1921 al
Asociatiei generale a inginerilor din România se arata ca productia
industriala a tarii era în toate ramurile cu mult sub normal, în cele mai
multe ramuri productia se situa între 30% si 50% din cea dinainte de
razboi si numai în cîteva ramuri peste 50%.
În ce priveste industria extractiva, aceasta prezenta doua
aspecte caracteristice: pe de o parte o productie multa mai scazuta
fata de nivelul antebelic, pe de alta parte � începînd cu anul 1920 �
o crestere lenta de la an la an. Astfel, productia petroliera, fata de
anul 1914 cînd se ridica la 1810 mii tone, scade foarte mult
reprezentînd în 1919 numai 855 mii tone, pentru a se redresa lent,
ajungînd în 1924 la 1850 mii tone, depasind nivelul antebelic. În
industria petroliera se ciocneau interesele capitalului strain, dominant
în aceasta ramura, ale capitalului autohton particular, care lupta sa-si
mareasca participatiile, si ale statului, care urmarea sa-si echilibreze,
prin export balanta comerciala. Toate acestea explica procesul lent
de refacere a industriei petrolului.
Industria carbonifera, ramura importanta a economiei, în
continua scadere pîna în 1920, începe sa se refaca, depasind în

75
1924 nivelul de dinainte de razboi. Restabilirea cu întîrziere a
industriei extractive a avut influenta asupra refacerii celorlalte ramuri
industriale ca si a transporturilor, domeniu în care se simtea o lipsa
acuta a combustibililor.
În primii ani dupa razboi, transporturile, îndeosebi cel feroviar,
erau dezorganizate, constituind unul din factorii care frînau procesul
redresarii economiei. Portiuni însemnate de cale ferata erau distruse,
iar parcul de material rulant scazuse serios. Inventarierea cailor
ferate din primul an postbelic consemneaza existenta doar a 263
locomotive în stare de functionare si a 1304 care solicitau reparatii
generale. Pentru a iesi din situatia dificila, statul a trecut la
cumpararea de locomotive din strainatate. Paralel cu politica de
reparare a vechilor locomotive si de import, s-a facut apel la
societatea �Resita� pentru construirea de locomotive, creatie a
specialistilor români. La fel, numarul vagoanelor de calatori scazuse
la circa 1/3, a vagoanelor de marfa la circa 1/5. Numeroase poduri si
lucrari feroviare au fost distruse, ceea ce facea ca si viteza de trafic
sa fie redusa. O parte din nevoile interne de transport a trebuit sa fie
acoperite de transportul rutier, efectuat îndeosebi cu tractiune
animala.
Procesul refacerii, care întîmpina serioase dificultati, se va
încheia în linii mari în anul 1924, cînd s-a atins nivelul antebelic în
principalele ramuri de productie. Acest proces de redresare a
industriei a avut loc inegal si s-a prelungit, deoarece n-a avut o
orientare bine precizata în politica de industrializare capitalista.
Cercurile conducatoare ale burgheziei au creat un regim legal care sa
favorizeze dezvoltarea industriei (legea protectionismului vamal din
1921, extinderea legii de încurajare a industriei din 1912 pe întregul
cuprins al tarii), dar mai ales a ramurilor în care ele însele aveau
investit capital, cum erau industria usoara si extractiva.
Refacerea industriei avea loc în conditiile în care, desi Unirea
din 1918 a prilejuit un anumit spor în configuratia de ansamblu a
industriei, totusi ea nu a schimbat fundamental structura industriala a
tarii.
Industria mare prelucratoare a României continua sa fie
reprezentata, în principal de industria alimentara, lemn-hîrtie,
materiale de constructii, textile, încaltaminte-pielarie. Aceste ramuri
detineau ponderea cea mai însemnata � între 64% si 79% din
numarul total al întreprinderilor, al fortei motrice instalate, al
personalului ocupat si valorii productiei. Daca privim aceste ramuri în

76
structura lor intern, starea de înapoiere industriala iese si mai
pregnant în evidenta.
În industria metalurgica, întreprinderile siderurgice cuprindeau
2% din numarul întreprinderilor, peste 73% din forta motrice si circa
13% din personal. Alaturi de acestea figurau însa puzderia de ateliere
mecanice de reparatii 51,1% din totalul întreprinderilor metalurgice.
De altfel, în întreaga industrie a tarii continua sa ocupe ponderi
însemnate industria mica si productia mestesugareasca.

Dezvoltarea agriculturii. Reforma agrara din 1921

Agricultura României postbelice purta din plin amprenta
marilor dificultati lasate mostenire de razboi si ocupatia straina.
Aceste dificultati veneau sa amplifice contradictiile sociale pe care
agricultura tarii unificate le mostenise din perioada anterioara
razboiului.
În aceste conditii, în fata agriculturii se ridica un sir întreg de
probleme spinoase: redresarea productiei vegetale si animale,
refacerea inventarului si a gospodariilor distruse, înfaptuirea reformei
agrare promisa taranimii înca dinainte de razboi si care acum nu mai
putea suferi amînare.
Privita global, pîna în 1922 agricultura tarii noastre n-a reusit
sa atinga nivelul dinainte de razboi, desi eforturile de redresare n-au
lipsit. Dimpotriva, ea a trecut printr-o perioada de ruina si
dezorganizare.
Astfel, în ceea ce priveste suprafetele agricole însamîntate
desi acestea au mers în crestere între 1919-1922, o parte din terenuri
a ramas necultivata. Cum si productia era foarte slaba, tara noastra a
fost nevoita sa importe peste 220.000 tone de cereale si derivate atît
pentru asigurarea hranei populatiei, cît si pentru însamîntari.
Productia de cereale a României era înca scazuta datorita si
randamentului redus la ha. Pierderile de oameni si de inventar din
timpul razboiului îsi spuneau aici din plin cuvîntul. În afara de acestea
însa, agricultura noastra continua sa aiba � ca si înainte de razboi
� un pronuntat caracter extensiv.
Mari pierderi a provocat razboiul si fondului de animale al tarii.
Fata de nivelul antebelic, în anul 1919 septelul reprezenta abia 59%.
Restul de 41% s-a pierdut în timpul si din cauza razboiului. Desi pîna
la începutul anului 1922 el va creste pîna la 80,2% lipsa vitelor în

77
general, a celor de munca în special, se facea însa simtita, fapt care
frîna la rîndul sau procesul de redresare a agriculturii românesti.
Existau însa si pierderi ce nu puteau fi recuperate. Din cei
peste 800.000 de morti în razboi, imensa majoritate fusesera tarani.
La acestia se adauga un mare numar de invalizi, vaduve si orfani. În
plus, jaful ocupantilor si enormele privatiuni din timpul razboiului au
secatuit din punct de vedere fiziologic populatia muncitoare, inclusiv
taranimea.
Toate acestea faceau ca potentialul ei de munca sa fie mai
redus.
În conditiile descrise mai sus, gospodariile taranesti simteau
nevoia de credit în vederea refacerii. Desi s-au acordat credite mai
mari decît înainte de razboi, acestea nu erau suficiente. Pentru nevoi
urgente, taranii mai erau înca nevoiti sa apeleze la camatari. Dar
chiar si bancile particulare ce operau în mediul rural percepeau
dobînzi ce se ridicau pîna la 25%.
În sfîrsit � dar nu în ultimul rînd ca însemnatate � în
agricultura României unificate persista înca nedreptatea în împartirea
pamîntului, iar acest lucru, pe lînga ca producea la sate o situatie
exploziva, frîna însusi procesul de refacere a agriculturii. De aceea,
problema reformei agrare se ridica cu ascutime la ordinea zilei.
Reforma agrara din 1921
Hotarîrea de a se efectua o reforma agrara a fost luata înca
din iulie 1917, cînd Parlamentul de la Iasi a înscris în Constitutie
principiul exproprierii �pentru o cauza de utilitate nationala� si a
decis exproprierea în acest scop a 2.000.000 ha în Vechiul Regat. În
urmatorii 3-4 ani s-au adus apoi diverse decrete în aceasta problema,
paralel cu o disputa aprinsa în jurul conditiilor si proportiilor
exproprierii, pentru ca abia în vara anului 1921 sa fie adoptate
�legile definitive� de reforma agrara pentru Vechiul Regat,
Transilvania si Bucovina. Desi cuprindeau unele deosebiri de la o
zona la alta, principiile pe care s-au încheiat aceste legi au fost în
esenta aceleasi.
Prin legea de reforma agrara se stabilea ca din fiecare
proprietate urma sa ramîna respectivul proprietar cu o cota
neexpropriabila de 100 ha în regiunile de munte si de deal si de 150
ha în cele de ses. Aceasta cota putea fi extinsa la 500 ha daca
proprietarul avea investitii pe mosie (cladiri, crescatorii de vite,

78
instalatii, plantatii). Mosierul avea dreptul, conform legii, sa-si aleaga
partea de mosie care sa-i ramîna.
Ca urmare a tergiversarii în aplicarea reformei agrare, s-au
creat pentru mosieri o serie de posibilitati de a se sustrage pe diverse
cai, de la efecte reformei.
Rezultatele finale ale reformei arata ca din 9.242.930 ha cît
reprezenta suprafata mosiilor cu peste 100 ha înainte de reforma, au
fost expropriate 6.123.789 ha, adica 66,2%. Un numar însemnat
detarani au primit pamînt dar, în acelasi timp marea proprietate
mosiereasca � desi simtitor diminuata � s-a mentinut în continuare.
Inventarul mosiilor expropriate, precum si viile, livezile,
terenurile irigate, iazurile erau exceptate de la expropriere. În ceea ce
priveste padurile, acestea au fost supuse unei exproprieri (de mici
proportii) numai în Transilvania.
Dreptul de împroprietarire, conform legii de reforma agrara îl
aveau în primul rînd mobilizatii, vaduvele de razboi, taranii
demobilizati, cei cu pamînt mai putin de 5 ha si taranii fara pamînt.
Loturile ce se atribuia taranilor erau de doua categorii: loturi de
împroprietarire � stabilite în principiu la 5 ha � si loturi de
completare, atribuite celor ce mai aveau pamînt. Statul nu asigura
gospodariilor taranesti creditul si asistenta tehnica necesara.
Împroprietarirea s-a facut prin rascumpararea pamîntului
mosieresc. Taxa de rascumparare se platea diferit de la o regiune la
alta. Ea se calcula la valoarea anuala a arendei înmultita cu 20, sau
în unele regiuni chiar cu 40.
În general, reforma agrara din 1921 a constituit cu toate
lipsurile ei un însemnat pas înainte în procesul de dezvoltare a tarii
noastre. Ea a dat impuls dezvoltarii capitalismului în agricultura.
Reforma a micsorat sensibil proprietatea mosiereasca, a slabit
puterea economica a mosierimii si a redus rolul jucat de aceasta
clasa în viata politica si sociala a României. Sumele primite drept
rascumparare au permis mosierilor sa-si achite datoriile, sa angajeze
mai multa munca salariata.
Circulatia monetara
Perioade de dupa razboi s-a caracterizat pe plan monetar,
prin cresterea continua a inflatiei. Astfel, daca la finele anului 1916
circulatia baneasca era de 1.452 milioane lei, la sfîrsitul anului 1923
volumul ei total era de 17.917 milioane lei. Fata de 1916 ea sporise

79
deci, de peste 12 ori. Cea mai mare parte din aceasta crestere s-a
datorat apelului statului la emisiunea de hîrtie-moneda a Bancii
Nationale, pentru acoperirea deficitelor bugetare, în special în anii
1920-1921.
Cresterea inflationista a circulatiei monetare a fost însotita de
cresterea preturilor si deprecierea crescînda a leului în interiorul tarii,
precum si de scaderea cursului sau extern.
Astfel, în raport, de pilda cu francul elvetian (moneda vest-
europeana cea mai putin afectata de deprecierea postbelica), 100 de
lei românesti erau egali în 1919 cu 11,05 franci, iar în 1922 cu numai
2,30 franci.
Acest fapt sporea ponderea reala a datoriilor particulare si de
stat contractate în strainatate, creînd greutati suplimentare operei de
refacere economica.
Deprecierea interna a leului si-a gasit cea mai pregnanta
expresie în cresterea generala a preturilor, atît a celor cu amanuntul,
cît si a celor cu ridicata.
Conform datelor oficiale ale Ministerului Industriei si
Comertului, indicele preturilor cu amanuntul din întreaga tara
crescuse la sfîrsitul anului 1923 fata de 1914 la 2.586%, adica de
aproape 26 de ori. Conjunctura inflationista a creat totodata un
puternic decalaj între salariile nominale si salariile reale, contribuind
astfel la înrautatirea situatiei materiale a celor ce traiau din munca lor.
O alta cauza care a contribuit la starea de haos monetar si la
accentuarea inflatiei a fost aceea ca, în primii doi ani de dupa razboi,
în tara nu circula numai leul emis de Banca Nationala, ci si alte
monede, si anume: leul emis în perioada ocupatiei de �Banca
generala�, coroanele austro-ungare si rublele, fiecare avînd un curs
diferit. Se impunea deci necesitatea unei unificari monetare. Dar o
astfel de masura întîrzia si explicatia nu este greu de gasit.
�Aceasta diversitate de monezi � arata un economist burghez � a
dat prilejul unor speculatiuni fantastice��, burghezia obtinînd astfel
mari cîstiguri prin specularea diferentelor de curs.
La un moment dat însa, acest haos monetar ameninta însasi
interesele burgheziei, împiedicînd desfasurarea procesului
reproductiei capitaliste.
De aceea, în cele din urma a fost efectuata unificarea
monetara. Ea a fost dictata de necesitatea unificarii pietei nationale si
de cerintele refacerii economice, dar a constituit în acelasi timp si un
prilej pentru afaceri de mari proportii.

80
 Operatiunile de preschimbare au fost facute în 1920-1921.
Între timp însa, în România se scursesera, inclusiv prin contrabanda,
mari sume de coroane si ruble ce nu mai aveau putere circulatorie în
tarile vecine, unde preschimbarea se facuse mai devreme. În total s-a
platit detinatorilor de lei a �Bancii generale�, coroane si ruble,
7.026 milioane lei, întreaga suma fiind pusa la dispozitia statului de
BNR, prin doua împrumuturi speciale.
Dupa evaluarile economistilor burghezi, paguba adusa
economiei nationale prin întîrzierea unificarii monetare si prin cursul
ridicat la care ea s-a efectuat � curs superior celui de pe piata � s-a
cifrat la 3,5 miliarde lei. Statul a facut astfel � �o pomana de stat en
gros� în folosul marilor detinatori de coroane, ruble si lei a �Bancii
generale�.
Unificarea monetara n-a pus desigur capat inflatiei, ci a
contribuit la sporirea volumului de lei aflat în circulatie. Problema
lichidarii inflatiei va fi solutionata abia în perioada urmatoare.
Economia între anii 1924-1929
Dupa anul 1924 în economia tarii se va realiza o serie de
progrese. Va spori numarul întreprinderilor industriale si al
muncitorilor, va creste capitalul investit si forta motrica, se va
îmbunatati înzestrarea tehnica a întreprinderilor, iar productia va
creste însemnat, comparativ cu perioada anterioara, productia
vegetala si animala se va ameliora sensibil. Toate acestea vor
imprima ca trasatura esentiala a perioadei avîntul industrial si va
influenta pozitiv dezvoltarea întregii economii nationale, inclusiv
relatiile comerciale externe ale tarii. Avîntul economic de dupa 1924 a
fost influentat si de conditiile economice externe favorabile. Între
acestea mentionam îndeosebi cererea mereu în crestere pe piata
mondiala de produse românesti ca petrol, lemn si cereale, precum si
mentinerea preturilor la materii prime si combustibil pîna în 1929, la
un nivel relativ ridicat.
Dezvoltarea mai însemnata a economiei si îndeosebi a
industriei a fost însotita de întarirea pozitiilor economice ale marii
burghezii autohtone si care a dus la accentuarea opozitiei acesteia
fata de capitalul strain prin punerea în aplicare a conceptiei de
politica economica a PNL, �prin noi însine�. Guvernele din acesti
ani conduse de liberali (cu exceptia sfîrsitului anului 1926 si prima
parte a anului 1927, cînd guvernul a fost condus de generalul

81
Averescu) au elaborat o legislatie economica a carei fundamentare
juridica se gasea în Constitutia din anul 1923. Constitutia prevedea
ca �zacamintele miniere precum si bogatiile de orice natura ale
subsolului sînt proprietatea statului� si �ca la exploatarea acestora
se va tine seama de drepturile cîstigate�. Lipsind pe micii proprietari
de dreptul asupra subsolului terenurilor ce le apartineau, statul putea
concesiona exploatarea acestora particularilor, adica marii burghezii
industriale. În acelasi timp, burghezia si mosierimea care facusera
anterior investitii în lucrari de exploatare a subsolului, beneficiau în
virtutea �drepturilor cîstigate� de bogatiile miniere, creîndu-si o
pozitie economica mai solida pentru a se opune penetratiei capitalului
strain.
Masurile de politica economica, care au contribuit la crearea
avîntului economic dupa 1924 pot fi grupate, în general, în trei
categorii:
- legislatia cu privire la dezvoltarea industriei;
- tarife vamale comerciale protectioniste;
- politica de finantare si de credit pentru ramurile economiei nationale.
Legislatia industriala s-a concretizat prin adoptarea cîtorva
legi, dintre care cea mai importanta a fost legea minelor din iulie
1924. În baza ei statul exercita dreptul de proprietate asupra tuturor
bogatiilor miniere ale subsolului. Valorificarea acestor bogatii se
facea de catre stat, fie direct, fie prin concesionare. Se prevedea ca
se acorda dreptul de exploatare a zacamintelor subsolului, în primul
rînd societatilor anonime miniere române, adica acelora în care cel
putin 60% din capitalul social sa fie detinut de cetateni români; doua
treimi din membrii consiliului de administratie, ai comitatului de
cenzori, precum si presedintele consiliului de administratie sa fie
cetateni români. În afara acestor societati, legea mai stabilea ca pot
beneficia de dreptul de concesiune si alte categorii de societati care
se obligau ca în timp de 10 ani sa îndeplineasca conditiile stabilite
pentru prima categorie de societati. Legea minelor provocat reactii
din partea cercurilor financiare straine care aveau capitaluri investite
în industria extractiva a României, cautînd sa determine statul român
sa nu înfaptuiasca �nationalizarea� subsolului si a întreprinderilor
miniere (în anul 1925 se modifica procentul de 60% din capitalul
social detinut de cetateni români la 50,1%).
Aceluiasi scop de întarire a pozitiilor marii burghezii autohtone
i-a servit si Legea comercializarii si controlul întreprinderilor statului
adoptata în 1924, prin care se introduceau în întreprinderile statului

82
principiile comerciale din întreprinderile particulare de a participa la
exploatarea unor întreprinderi ale statului cum erau Navigatia fluviala
româna, Serviciul maritim român, C.A.M. sau întreprinderi care se
ocupau cu exploatarea generatorilor de energie (carbuni, petrol, gaz
metan, caderi de apa etc.). În conducerea unor asemenea
întreprinderi, 1/3 din numarul membrilor consiliului de administratie
era numita de guvern, restul fiind ales dintre membrii consiliului de
administratie, comitet de cenzori precum si presedintele, cetateni
români.
Prin legea energiei, tot din 1924, se creau avantaje multiple
acelora care-si investeau capitaluri pentru producerea energiei
electrice hidro si termoelectrice, concesionarul fiind obligat sa rezerve
statului o patrime din energia produsa. De asemenea, prin legea
pentru regimul apelor (din 1924) se cerea întreprinderilor ca
majoritatea capitalului sa fie autohton precum si presedintele si 2/3
din numarul administratorilor si cenzorilor sa fie cetateni români.
Prin toate aceste legi se urmareau preocupari mai ample ale
burgheziei pentru valorificarea resurselor naturale ale tarii, dar în mod
deosebit întarirea marii burghezii autohtone si obligarea capitalului
strain sa tina seama de interesele acesteia. Fara îndoiala însa ca
burghezia autohtona îsi apara interesele de grup si nicidecum ale
statului, iar valorificarea resurselor de care dispune tara n-a fost
realizata la nivelul cerintelor economiei nationale pentru o dezvoltare
mai sustinuta a acesteia.
Tarifele vamale protectioniste. Politica tarifelor vamale a
constituit un mijloc important prin care burghezia cauta sa apere
productia interna de concurenta straina, contribuind în felul acesta la
sustinerea procesului de industrializare a tarii. Burghezia industriala
va cere tot mai mult statului sa intervina în economie si pe calea
tarifelor vamale asa cum de altfel procedau si alte tari cu care
România întretinea relatii comerciale. Pentru a asigura o oarecare
stabilitate si a evita consecintele deprecierii monetare asupra
veniturilor bugetare, prin tariful vamal din 1924 se prevedea ca taxele
se percepeau în lei-aur, iar încasarea lor se facea în lei-hîrtie, pe
baza raportului de 1 leu-aur egal cu 30 lei hîrtie, la fiecare 3 luni
raportul se schimba în functie de fluctuatia monetara. Tariful din 1924
era minimal si se aplica tuturor tarilor care aplicau, la rîndul lor,
acelasi tarif si clauza natiunii celei mai favorizate. Pentru alte tari
tariful era de trei ori mai mare decît cel minimal. Acest tarif a
influentat nivelul importului, asigurînd protectia articolelor textile, de

83
tabacarie, hîrtie etc. egala cu 15-20% din valoare, iar pentru
majoritatea produselor importate o taxa de 5-10%. Protectia era însa
insuficienta pentru industrie si aceasta cu atît mai mult cu cît s-a
aplicat într-o perioada de puternica inflatie. De aceea, în anul 1926
tariful vamal a fost modificat la insistentele industriasilor din ramurile
metalurgica si textila, a caror structura si gama de produse erau
schimbate fata de perioada anterioara. S-au adaugat înca alte
articole supuse taxelor vamale la import, iar la articolele textile si
metalurgice taxele vamale erau urcate cu 50% pîna la 100%.
S-a marit si coeficientul de multiplicare a taxelor vamale în aur
de la 30, cît a fost stabilit în 1924, la 40. În anul 1927 s-a aplicat un
nou tarif, cunoscut sub numele initiatorului lui �tariful Manoilescu�.
Acesta era minimal pentru tarile care aplicau acelasi
tratament României si general � taxe vamale superioare cu 50%
fata de cel minimal � pentru tarile care nu acordau clauza natiunii
celei mai favorizate si tariful minimal. Ca si în cazul tarifului din 1924,
s-au prevazut taxe în aur, care pentru transformarea în lei-hîrtie
urmau sa fie înmultite cu un coeficient de 30 pentru articolele
metalurgice si textile si cu 40 pentru celelalte marfuri importate.
Aplicarea acestor tarife vamale a dus la cresterea gradului de
protectie, reprezentînd în anul 1928, de exemplu, 20,7% din valoarea
întregului import fata de numai 4,1% cît reprezentau taxele vamale
din valoarea totala a importului în 1922. Totusi gradul de protectie al
industriei românesti era insuficient, taxele de import fiind mult
inferioare celor din Cehoslovacia, Polonia, Ungaria si alte tari cu care
România avea relatii comerciale. Cu toate acestea, politica vamala
protectionista a avut drept urmare oprirea patrunderii aproape
nestingherite pîna atunci a marfurilor straine, creînd avantaje
burgheziei pentru dezvoltarea productiei autohtone.
În conditiile penuriei de capitaluri pe piata interna, statul a
intervenit direct prin sprijinirea dezvoltarii industriei pe calea finantarii,
a acordarii de credite în volum mult mai mare decît în anii anteriori.
În acest sens, în anul 1923 a fost înfiintata Societatea
nationala de credit industrial, la al carei capital participa statul si
Banca Nationala. Scopul bancii era încurajarea industriei mari prin
acordarea de credite si înlesnirea mobilizarii creantelor industriale
prin reescontarea la Banca Nationala. Activitatea acestei noi banci a
avut o importanta deosebita în impulsionarea dezvoltarii industriei
autohtone. Rolul ei în creditarea industriei a crescut destul de repede,
de la finantarea a numai 5% din totalul întreprinderilor marii industrii

84
prelucratoare în anul 1924 la 12% în anul 1928, întreprinderi a caror
productie reprezenta circa 31% din totalul productiei industriale.
Acelasi rol de sprijinire a industriei l-a avut si Banca Nationala, care
acorda credite, fie direct, fie prin intermediul societatii nationale de
credit industrial. În 1928 volumul creditelor acordate industriei de
catre Banca Nationala reprezenta 32% din totalul portofoliului ei.

Dezvoltarea industriei
Dezvoltarea mai accentuata a industriei, dupa 1924, a avut
loc pe baza structurii industriale mostenite din anii anteriori. Fata de
perioada antebelica se constata, pe ansamblu, o crestere a ponderii
industriei mari în productia industriala a tarii (circa 80%) concomitent
cu o dinamica a celei mici si mijlocii. De asemenea, desi, productia
industriei extractive a înregistrat un spor mai mare decît cea a
industriei prelucratoare, în anul 1928 constatam ca întîietatea
apartinea tot industriei prelucratoare, productia industriei extractive
fiind de 5 ori mai mica.
În cadrul industriei extractive primul loc îl ocupa industria
petrolului care singura detinea 2/3 din întreaga ramura miniera a tarii.
Schimbari semnificative apar în industria prelucratoare în
sensul cresterii ponderii industriei grele, de la 27% la 37% în
productia totala a industriei prelucratoare. Ramura industriala care a
progresat cel mai mult a fost industria metalurgica. Au fost înfiintate
noi întreprinderi mari cu procese tehnologice complexe cum erau
uzinele �Malaxa� din Bucuresti, fabricile de la Copsa Mica, Cugir,
I.A.R. din Brasov. Dezvoltarea metalurgiei a fost stimulata de
necesitatile mari de produse metalurgice ale economiei. Cu toata
aceasta crestere metalurgia continua sa ocupe un loc de mica
importanta cu mult în urma altor ramuri industriale. În 1928 ea dadea
o valoare a productiei de circa doua ori mai mica decît industria
alimentara.
Ramurile industriei usoare, în primul rînd industria alimentara,
textila si pielariei detineau împreuna ponderea cea mai mare în
valoarea productiei industriale prelucratoare. În cadrul acestor ramuri,
pozitia fruntasa, o ocupa în continuare, industria alimentara, desi se
constata o oarecare diminuare a ponderii ei. Cît priveste industria
textila, aceasta si-a sporit an de an participarea la productia
industriala a tarii.

85
 Pîna în 1925 industria lemnului a fost în plina ascensiune,
dupa care curba participarii ei la productia totala începe sa scada,
nemairevenindu-si în toata perioada interbelica. Îsi mentine o
pondere relativ mare, în ansamblul productiei, industria chimica,
datorita faptului ca o însemnata parte a productiei ei era data de
rafinariile de petrol.
În ceea ce priveste înzestrare tehnica a industriei românesti
se constata aceeasi înapoiere, daca avem în vedere, de exemplu, ca
în anul 1928 în industria alimentara pentru un lucrator reveneau 5,3
CP, iar în industria metalurgica doar 2,3 CP.
În întreprinderile industriei metalurgice încep sa se produca
material rulant profit caile ferate, între care locomotive, vagoane de
calatori si de marfuri, cisterne pentru transportul petrolului etc. Cît de
neînsemnata era ramura constructoare de masini reiese din faptul ca
aceasta întrebuinta doar 1,6% din întreaga cantitate de forta motrice
a industriei metalurgice, ceea ce demonstreaza ca România continua
sa ramîna o tara dependenta de tehnica din tarile dezvoltate
industrial. Între diferitele ramuri industriale existau inegalitati în
dotarea cu echipament, în aprovizionarea si asigurarea cu forta de
munca calificata. Alaturi de cîteva întreprinderi caracterizate printr-un
grad înalt de concentrare a productiei, functionau un numar foarte
nare de întreprinderi ramase cu totul în urma sub raport tehnic si
tehnologic.
Structura necorespunzatoare a industriei era însotita de
imposibilitatea, cu unele exceptii, a asigurarii consumului de produse
industriale cerute pe piata interna. În acesti ani productia industriala
autohtona acoperea necesitatile interne în proportie de circa 60%.
Sub aceasta medie se ascundeau însa mari inegalitati pe ramuri si
subramuri si, în acelasi timp, aceasta acoperire era realizata în
conditiile unui nivel scazut al consumului pe locuitor. Agricultura
beneficia într-o masura redusa de produse industriale, era lipsita de
ajutorul industriei pe linia înzestrarii cu unelte si masini agricole.
Slaba dezvoltare a industriei ca si posibilitatile de import
reduse faceau ca în tara noastra consumul produselor fabricate sa fie
foarte scazut situîndu-ne, sub acest aspect, printre tarile cele mai
înapoiate din Europa. Calculat la preturile anului 1928, în marci
germane, consumul pe locuitor în România era de79, în timp ce în
Elvetia era de 622, în Anglia de 609, în Germania de 550, în Franta
de 547, în Ungaria de 192, în Iugoslavia de 141. În anii 1924-1928

86
consumul anual pe locuitor era în tara noastra de 5 kg zahar, 0,24 kg
conserve, 0,28 litri bere, 0,62 kg bumbac, 9,8 kg produse laminate,
5,7 kg lemn constructii, 2 kg ciment etc.
România cu toata dezvoltarea industriei, continua si în
aceasta perioada sa ramîna o tara cu o structura predominant agrara.
Astfel, din populatia activa în industrie era angajata în anul 1929 doar
10% în timp ce în agricultura lucra 78%. Aceeasi concluzie se impune
daca avem în vedere ca industria contribuia, în acelasi an, la venitul
national cu numai 39 miliarde lei, iar agricultura si silvicultura cu 84
miliarde lei.
Industria participa la produsul social în proportie de 34,6% si
cu o pondere de 22% în venitul national, ceea ce confirma aprecierea
de tara cu economiei predominant agrara.
Dezvoltarea agriculturii
Sectorul dominant al economiei punea si în aceeasi ani
amprenta marilor dificultati postbelice refacerii lente ca si amplificarii
contradictiilor social-economice din lumea satelor. Agricultura se
caracteriza prin dezvoltarea mai sustinuta a capitalismului, proces
impulsionat de consecintele reformei agrare din 1921. De fapt,
reforma agrara a fost declarata înfaptuita în anul 1926. Marea
proprietate mosiereasca mai detinea înca 19,5% din întreaga
suprafata agricola a tarii, ceea ce explica ramînerea în continuare a
ramasitelor semifeudale. În acelasi timp, analiza structurii proprietatii
taranesti arata ca diferentierea taranimii s-a accentuat. Patura
înstarita a acesteia detinea în 1927 circa 16% din suprafata arabila,
taranimea cu pamînt între 5-10 ha fiecare gospodarie circa 11%,
restul pamîntului fiind detinut de mica proprietate. Numarul
gospodariilor taranesti fara pamînt se ridica la aproape 700.000.
Lipsa sau insuficienta pamîntului pentru cultura obliga însa un
numar însemnat de gospodarii sa practice relatiile de dijma. Pe de
alta parte, lipsa inventarului agricol, a creditelor si povara impozitelor
aveau consecinte negative asupra economiei rurale.
În ceea ce priveste suprafata arabila si structura culturilor
reiese ca suprafata însamîntata cu cereale ocupa o pondere cuprinsa
între 85-87% dupa care urmau suprafetele destinate fîneturilor
cultivate si plantelor industriale. În cadrul culturilor cerealiere au
crescut mai mult suprafetele însamîntate cu porumb, orz si ovaz.

87
Cresteri însemnate se constata si în privinta suprafetelor însamîntate
cu plante alimentare si plante industriale.
Daca suprafetele însamîntate cunosc cresteri constante,
productia nu a înregistrat aceeasi evolutie, înregistrîndu-se variatii
mari de la un an la altul (în crestere pîna în 1926 apoi în scadere si
din nou în crestere din 1929). Datorita slabei înzestrari tehnice si a
insuficientei folosiri a metodelor agricultura-tehnice avansate,
agricultura se regasea într-o accentuata dependenta de factorii
naturali.
Caracterul înapoiat al agriculturii iese mai clar în evidenta
daca cumparam recoltele obtinute cu cele realizate din alte tari cu
posibilitati comparabile. În timp ce România obtinea în 1925 circa 860
kg grîu la ha, în Iugoslavia si Ungaria s-au obtinut cîte 1.260 kg, iar în
Bulgaria 1.320 kg. Aceleasi discrepante se întîlneau si în privinta altor
culturi.
Desi tara noastra dispunea de conditii naturale optime pentru
cresterea animalelor, datorita procesului de saracire a taranimii, a
lipsei creditelor pentru gospodariile taranesti, septelul a scazut
continuu.
La sfîrsitul perioadei agricultura României, ca si a altor tari, a
fost cuprinsa de o criza de supraproductie � manifestata prin
scaderea preturilor la produsele agricole � criza care se va prelungi
pîna la al doilea razboi mondial.
Consecintele crizei economice din anii 1929-1933 asupra
economiei României
România facînd parte din sistemul mondial al economiei
capitaliste a fost si ea lovita de criza economica dintre 1929-1933. Ca
si în celelalte tari capitaliste, în România criza a cuprins toate
ramurile de activitate: industria, agricultura, comertul, finantele,
circulatia monetara, sistemul bancar, cu toate consecintele sale
nefaste. Declansata mai puternic la mijlocul anului 1929 în industrie,
criza a fost agravata de o serie de factori interni si externi.
În rîndul factorilor interni care au dus la agravarea crizei,
mentionam în primul rînd, predominarea în economia României a
unei agriculturi ramase în urma, care ocupa 78% din populatia activa
a tarii si în care se mentineau înca ramasite feudale. Singur acest
lucru era de natura sa agraveze criza, în conditiile decalajului dintre
preturile produselor industriale si cele agrare în favoarea primelor.

88
 Implementarea crizei industriale cu cea agrara, care a început
înca din 1928, a contribuit si mai mult la agravarea crizei. Puternica
scadere a preturilor produselor agricole a avut consecinte deosebit
de grave pentru economia nationala. Existenta unui volum mare de
împrumuturi facute de taranime la banci si camatari înainte de
declansarea crizei si care trebuiau platite în conditiile preturilor
scazute în care taranii îsi valorificau produsele, a constituit un alt
factor de agravare al crizei.
Un al doilea factor intern, care si-a adus contributia la
agravarea crizei economice în România, l-a constituit nivelul scazut
de trai al populatiei, nivelul coborît al salariilor muncitorilor si al
cîstigurilor taranimii muncitoare, ceea ce s-a repercutat în reducerea
considerabila a puterii de cumparare si a pietei interne în perioada
crizei.
Între factorii care au agravat criza din România a fost si
scaderea catastrofala a preturilor produselor românesti ce se
exportau, în timp ce preturile produselor importate de tara noastra s-
au mentinut la un nivel relativ ridicat. Înrautatirea conditiilor
comertului exterior al României s-a resimtit, ca urmare a structurii
sale (predominarea la export a cerealelor si petrolului, iar la import a
produselor fabricate industrial).
Detinerea unor pozitii deosebit de puternice de catre capitalul
strain în economia tarii, îndeosebi în industria extractiva, volumul
mare al datoriei publice externe si anuitatile extrem de grele pentru
bugetul de stat � sporite ca urmare a împrumutului de stabilizare din
1929 ca si a împrumuturilor externe din primii doi ani ai crizei � a
constituit unul dintre factorii externi de agravare a crizei în tara
noastra. Starea de dependenta economica si politica a tarii fata de
monopolurile internationale s-a adînci.
Criza în industrie
Înca de la începutul anului 1929 în unele ramuri ale industriei
tarii au aparut fenomene de criza de supraproductie. Indicii cantitativi
ai productiei de fier, otel, huila, sare etc. au marcat importante
scaderi, indicii preturilor fontei, cuprului, petrolului, lignitului etc. de
asemenea, au coborît, în timp ce în depozite cresteau stocurile de
marfuri ce nu puteau fi desfacute pe piata.
Începînd de la jumatatea anului 1929 criza s-a dezvoltat cu
violenta, cuprinzând rînd pe rînd ramurile industriei tarii. Ca urmare,

89
atît indicele general cantitativ al productiei industriale, cît si cel valoric
au înregistrat scaderi importante.
Examinarea dinamicii productiei industriale scoate în relief o
însemnata scadere a productiei pe ansamblul industriei în anul 1932
fata de anul 1929. Scaderea cantitativa a productiei a fost deosebit
de mare la industria prelucratoare � cuprinzînd majoritatea ramurilor
marii industrii din România � ca si la industria ce reunea
monopolurile de stat (sare, tutun, chibrituri, explozivi etc.).
În ceea ce priveste indicele productiei pe întreaga industrie
extractiva, acesta era ridicat datorita cresterii mari a productiei de
petrol, deoarece în celelalte ramuri ale industriei extractive (carbune,
minereuri feroase si neferoase) productia a scazut.
Din punct de vedere valoric, scaderea productiei a fost deosebit de
importanta, cu mult mai mare decît reducerea cantitativa, ca rezultat
al scaderii însemnate a preturilor. Pe ansamblul industriei, valoarea
productiei a scazut în aceeasi perioada cu 42,2%. Examinarea
evolutiei indicilor productiei pe ramuri ale industriei si pe marfuri arata
scaderi deosebit de mari la principale produse.
Odata cu izbucnirea crizei din industrie în 1929, criza agrara
s-a adîncit enorm. Indicele preturilor produselor agricole a scazut de
la 100 în 1929 la 44,9 în 1933. De la 109 miliarde de lei în anul 1929
valoarea productiei agricole vegetale a scazut la numai 48,6 miliarde
lei în 1933 (desi cantitativ productia a fost mai mare decît în 1929).
Criza agrara a cuprins toate ramurile agriculturii; productia
cerealiera de plante tehnice, pomicultura, viticultura, zootehnia etc.
Structura agriculturii României, predominant cerealiera, a agravat
consecintele crizei agrare, mai puternice în aceasta ramura.
În acelasi timp, scaderea preturilor a avut consecinte mult mai
grave pentru tara noastra, dat fiind faptul ca, costul de productie al
cerealelor românesti era mai urcat decît al tarilor cu o agricultura
capitalista dezvoltata. Ramînerea în urma din punct de vedere tehnic
a agriculturii noastre, productivitatea scazuta a muncii, cheltuielile
mari ale gospodariilor taranesti provocate de dobînzi mari, de renta
funciara ridicata, dijma, preturile ridicate ale marfurilor industriale,
impozitele mari etc. împovarau cu mult costurile produselor agricole
din România.
În acelasi timp, ca urmare a obligatiilor sale de a achita
datoriile mari contractate pe piata externa de a-si crea disponibil de

90
devize necesar platii importului, a acoperi deficitele balantelor de plati
etc. statul a dus o politica de fortare a exportului de cereale în anii
1929-1933, chiar la preturi extrem de scazute.
Prin scaderea preturilor produselor agricole, criza a
determinat o scadere a pretului pamîntului si a arenzilor, dar aceasta
scadere a fost mai mica decît a preturilor marfurilor agricole, ceea ce
a agravat situatia gospodariilor agricole ale taranimii. Mentinerea unui
nivel relativ ridicat în raport cu cel al produselor agricole � al
preturilor pamîntului si al arenzilor � arata tendinta mosierimii de a
arunca pe spatele taranimii muncitoare greutatile crizei agrare.
Criza agrara a dus la accentuarea procesului de degradare a
agriculturii românesti. Aceasta s-a manifestat prin: reducerea folosirii
masinilor agricole, scaderea septelului si a calitatii lui, calitatea
inferioara a lucrarilor agricole, în anii 1929-1933, procesul
suprafetelor ocupate de culturile de plante tehnice, de pomi fructiferi
si livezi a scazut.
O buna parte din inventarul de unelte agricole folosite în
gospodariile taranesti era de calitate inferioara si rau întretinut. Micii
producatori lipsiti de mijloace pentru refacerea utilajului erau nevoiti
sa apeleze la unelte de munca care erau de mult scoase din uz.
Lipsa de unelte si utilaje agricole se facea resimtita nu numai
la culturile de cîmp, dar si într-o asemenea ramura intensiva cum
este viticultura.
În conditiile crizei agrare, oferta de brate de munca în
agricultura a crescînd, salariile muncitorilor scazînd, mosierii si
chiaburii gaseau mai convenabila folosirea muncii manuale decît
utilizarea masinilor agricole. Consumul de unelte si masini agricole
(import si productie interna) a scazut puternic: de la 5,7 mii tone
unelte si 11,3 mii tone masini agricole în 1929, la 3,2 mii tone unelte
si 1,5 mii tone masini agricole în 1933.
Efectivul de animale a scazut în anii 1929-1933 la taurine,
ovine si porcine.
Desi agricultura României avea mare nevoie de îngrasaminte
azotoase, datorita culturii excesiv cerealiere si mai ales culturii de
porumb, productia si consumul de îngrasaminte azotoase era extrem
de reduse. În anul 1927 s-au consumat doar 900 tone superfosfat �
adica abia 1 kg îngrasaminte chimice pe ha de teren arabil. Chiar si
folosirea gunoiului de grajd ca îngrasamînt era redusa, lucru scos în
relief de o ancheta speciala efectuata în anul 1927.

91
 Regrese însemnate au înregistrat în anii agrare si metodele
folosite în cultivarea pamîntului. Nu se mai practica dezmirisitul
îndata dupa secerat, lasîndu-se miristile pentru pasunat pîna toamna
tîrziu � ceea ce dauna lucrarii pamîntului � se practica o singura
aratura în loc de doua, aratura este superficiala, se practica
semanatul prin împrastiere si nu cu semanatoarea etc.
Ca urmare a accentuarii procesului de degradare a agriculturii
României în anii crizei agrare, productia medie obtinuta la principalele
culturi a fost scazuta. Astfel, în ceea ce priveste productia medie
anuala de grîu în anii 1925-1929 România se afla înaintea Spaniei,
Greciei, Portugaliei, pentru ca în anii 1930-1934 sa fie în urma
Spaniei, Portugaliei.
Daca în anii 1925-1929 România ocupa locul al XI-lea în
cadrul tarilor europene în ceea ce priveste productia medie de
porumb la ha în perioada 1930-1934 � ea a ajuns pe locul al XIII-lea
depasind numai Grecia, Polonia si Portugalia.
Criza în domeniul creditului a fost agravata de legaturile
strînse între unele banci mari din tara noastra si unele banci din
strainatate care au redus creditele, au retras capitalurile din România
etc.
Datorita insolventei multor debitori ai bancilor, acestea au
trecut la masuri excesive de restrîngere a creditului, inaugurînd o
politica de cereri de garantii speciale pentru cel mai mic credit
acordat.
Banca Nationala si-a redus mult operatiunile de acont,
urmarind lichidarea plasamentelor si mentinînd un acont ridicat de
9%, ceea ce a influentat ridicarea pe piata a dobînzilor.
Cu deosebire în acest sector iese în evidenta politica dusa de
banci � atît cele cu capital strain cît si cele cu capital românesc �
de a arunca pe sapatele oamenilor muncii greutatile provocate de
criza, nu numai direct prin nerestituirea micilor depuneri ca si indirect,
prin trecerea datoriilor lor mari pe seama bugetului statului.
Un exemplu graitor în acest sens este cel al �Bancii
Marmorosch Blank�. Aceasta banca cu capital strain aflata de fapt
în stare de faliment înca din 1930, a primit din partea Bancii Nationale
sume foarte mari cu titlu de reescont pentru creante în cea mai mare
parte fara valoare reala (ale unor debitori insolvabili). Astfel, între 31
decembrie 1930 si 26 octombrie 1931, data la care �Banca
Marmorosch Blank� a cerut sa i se admita dat preventiv reescontul
ei la Banca Nationala a crescut de la 247 milioane lei la 1,8 miliarde

92
lei, majoritatea cambiilor predate BNR (în suma de peste 1 miliard)
erau �Portofoliu putred�, cambii semnate de �Banca industriala,
creatie a Bancii Marmorosch Blank� si care nu aveau acoperite. La
rîndul sau BNR a transmis acest portofoliu putred statului român. În
afara de acestea �BMB� a mai primit din partea BNR, în aceeasi
perioada, un împrumut de 750 milioane lei, ca sa aiba de unde
restitui aceasta suma, �BMB� a primit din partea statului
concesiunea distribuirii tutunului si Tigarilor (monopol al statului).
Întrucît aceasta concesiune facuta de stat societatii �Discom�
(creatie a BMB) aducea beneficii mari �Discom� a preluat datoria
de 750 milioane lei de la BNR pentru a plati în 14 ani, iar BMB s-a
ales astfel cu un profit de 750 milioane lei în dauna statului, respectiv
a contribuabililor.
Acesta este doar un exemplu. "Portofolii putrede" au fost
preluate în suma de multe milioane de lei de catre BNR si apoi
trecute statului si de la alte banci ca: �Banca Franco-Româna�,
�Banca sindicatelor agricole Ialomita�, �Banca de scont din
Bucuresti�, �Banca generala a Tarii Românesti�, �Banca
Agricola�, �Banca Victoria� din Arad etc.
Actiunea nefasta a capitalului strain din sistemul bancar în
perioada crizei este scoasa în relief si de retragerea masiva, fuga din
tara a unor însemnate capitaluri straine prin intermediul bancilor.
Astfel, circa 18 miliarde lei au luat drumul pietelor straine, agravînd
situatia balantei de plati a României.
În acelasi timp, capitalul strain a profitat da conjunctura creata
de criza pentru a realiza noi cointeresari în domeniul bancar; astfel,
capitalul german (prin �Dresdner Bank�) a înfiintat în
octombrie1929
�Societatea bancara Româna� cu sediul la Bucuresti si cu filiale la
Arad, Deva, Timisoara si Brasov.
Concentrarea si centralizarea capitalului în banci au facut
progrese însemnate în anii crizei economice din 18929-1933. În timp
ce numarul bancilor societati anonime a scazut cu 20% în 1933 fata
de 1928, capitalul a ramas acelasi. BNR a capatat un rol tot mai
important, cu deosebire prin monopolul mijloacelor de plata în
strainatate si controlul devizelor.
Capitolul VII

93
 Trasaturile economiei României la începutul celui de-al doilea
razboi mondial
Economia în anii 1939-1940 (septembrie)
Trasatura fundamentala a evolutiei economiei României în
acesti ani a constat în influenta determinanta a factorilor politici
externi asupra sa. Aceasta evolutie a dus, în cele din urma la intrarea
României pe plan economic în orbita Germaniei. O asemenea
situatie, deosebit de nefasta pentru destinele tarii nu a fost decît rodul
unei lungi perioade de tensiune si amenintari, presiuni si
ultimatumuri, venite din partea Germaniei, sau a celor manevrati de
ea cum a fost Ungaria horthista.
Industria.
În conditiile cînd obiectivul prioritar al tarii a fost întarirea
capacitatii sale de aparare, industria a devenit un element important
al economiei. Masurile adoptate pentru intensificarea efortului
industrial au pastrat caracterul unei legislatii stimulative, mai ales sub
raportul stimularii investitiilor particulare. Trasatura esentiala a
legislatiei industriale a fost cresterea rolului si interventiei statului. Pe
aceasta linie s-au adoptat masuri menite a ceea un
cadruorganizatoric mai propice pentru concentrarea si mobilizarea
tuturor resurselor industriale. Astfel, în cursul anului 1939 a fost creat
Consiliul superior economic. Principalele sale atributii erau:
redactarea si adoptarea de planuri si programe economice, avizarea
diferitelor proiecte de legi economice. În acelasi an s-a realizat si o
modificare a legii cartelurilor, care consta în obligativitatea tuturor
întreprinderilor pe ramuri de productie. Avînd în vedere importanta
industriei de armament, în noiembrie 1939 s-a adoptat legea privind
regimul juridic al fabricilor de armament. În industria petroliera s-a
creat în ianuarie 1940 Comisariatul general al petrolului.
Ca urmare a conditiilor generale un impuls deosebit capata
sectoarele industriale legate de înzestrarea armatei, în primul rînd,
industria metalurgica, precum si industria textila, pielariei si chiar
alimentara.
În schimb, cererea de echipamente industriale, mijloace de
productie, cu exceptia celor necesare industriilor legate de armata, a
scazut. Datorita situatiei internationale posibilitatea aprovizionarii cu o
serie de materii prime solicitate de industria româneasca s-a redus

94
foarte mult. Din septembrie 1939 situatia a devenit si mai critica.
Guvernul ia o serie de masuri menite a rezolva cel putin partial
aceasta problema.
Astfel, se aduc unele modificari în regimul comertului exterior,
în sensul liberalizarii utilizarii devizelor obtinute prin export, cu
conditia sa se utilizeze la procurarea de materii prime. Este vorba în
primul rînd de procurarea de materii prime din tarile cu devize libere.
În acelasi timp s-au facut eforturi si pentru cresterea productiei proprii
în extractia de minereuri feroase si neferoase. Numai pentru industria
pielariei se va reusi sa se asigure aprovizionarea din tara cu piei
crude.
În ceea ce priveste industria extractiva a petrolului scaderea
productiei, începuta înca din 1936, a continuat. Chiar dupa izbucnirea
razboiului s-a înregistrat o crestere a preturilor de petrol pe piata
mondiala, ea nu a determinat si o marire a productiei.
Un element caracteristic al acestor ani au devenit încercarile,
venite din partea Germaniei de a patrunde în industria româneasca.
Obiectivele sale principale au fost industria metalurgica si industria
petroliera.
În industria petroliera era evident ca patrunderea sa a urmarit
sa-i asigure un anumit control în vederea asigurarii unor livrari cît mai
mari si mai regulate de petrol si derivatele sale. Penetratia germana
în industria metalurgica a urmarit limitarea pîna la anulare a acestei
ramuri pentru a controla piata româneasca de armament, pentru a
mari gradul de dependenta fata de Germania.
În acesti ani însa posibilitatile de actiune ale Germaniei au
fost limitate, mai ales ca trebuiau utilizate instrumente economice
normale, din care achizitionarea de actiuni la societatile românesti
era principalul mijloc. Atît timp cît conditiile internationale au permis,
încercarile germane în acest sens au dus la un permanent esec.
În martie 1939 însa, ocuparea Cehoslovaciei a facut ca
Germania sa puna mîna pe pachete de actiuni apartinînd unor
societati cehoslovace (Skoda, Zbrojovka), asupra unor societati
românesti. Utilizînd contradictiile dintre industriasul N. Malaxa,
sprijinit de palat si M. Ausnit, reprezentant al capitalului occidental,
soldat cu îndepartarea ultimului, germanii si-au consolidat prezenta la
Resita, desi nu detineau decît 9% din actiuni.
În industria petrolului însa rezultatele nu au fost nici pe
departe tot atît de încurajatoare pentru ei. Opozitia marilor societati

95
cu capital occidental si a statului român au facut ca în acesti ani
obiectivul Germaniei sa nu fie atins.
Înfrîngerea Frantei a creat baze noi pentru presiunile
Germaniei. Guvernul adopta în iulie 1940 decretul-lege prin care se
interzice orice transfer de titluri fara autorizatia statului. Desi hitleristii
îsi întaresc presiune pentru a forta guvernul sa etatizeze societatile
cu capital occidental, chiar pe fondul situatiei dramatice din vara
anului 1940, guvernul român nu accepta.
Agricultura
Productiile agricole ale celor doi ani au fost bune, mai mari
decît cele din anul 1938. S-a creat astfel un disponibil de export. La
începutul anului 1939 însa supraoferta de cereale a determinat ca
preturile la cereale sa fie mici. Ca urmare, statul intervine,
subventionînd pe exportatori prin prime de export si prin interventia
sistemului cooperatist pentru absorbirea surplusului de cereale.
Cresc suprafetele cultivate cu plante tehnice, mai ales
oleaginoase solicitate mult la export, cu deosebire în Germania.
Izbucnirea razboiului în septembrie 1939 a determinat o crestere a
preturilor produselor agricole, mai ales la legume si oleaginoase.
Pentru a nu crea lipsuri pe piata datorita intensificarii exportului,
guvernul a fost nevoit sa limiteze exportul la unele produse.
De asemenea, pe piata interna s-au introdus preturi de stat la
cereale, iar pentru stimularea unei productii de buna calitate a
introdus sistemul bonificatiilor la pret pentru produsele de buna
calitate.
Agricultura a constituit si ea un obiectiv al ofensivei germane
asupra economiei românesti. S-au creat societati mixte pentru
comercializarea produselor agricole si trimiterea lor în Germania. Un
moment important care indica scopul politicii germane în economia
româneasca a fost protocolul din iulie 1939, prin care s-a stabilit un
plan de restructurare a agriculturii românesti conform cu interesele
Germaniei. Aplicarea sa în practica va fi însa firava, mai ales ca acest
plan implica si eforturi de investitii.
Finantele publice.
Sistemul financiar al tarii a capatat în acesti ani o importanta
deosebita. Marele volum de cheltuieli, a carui tendinta a fost de
permanenta crestere, cerea un efort financiar deosebit. Ca urmare, s-

96
a înregistrat o crestere substantiala a sarcinii fiscale, suportata atît de
masele de oameni ai muncii cît si de asociatiile industriale, bancare si
comerciale.
În acelasi timp, volumul cheltuielilor destinate altor scopuri
decît celor legate de înzestrarea armatei a scazut. Mai mult decît atît,
în conditiile în care bugetul statului nu mai putea face fata acestor
cheltuieli, s-au utilizat si alte surse de finantare, din care cea mai
importanta a fost cea a împrumuturilor interne. La sfîrsitul anului 1938
s-a creat o institutie specializata pentru aceste operatii: Casa
autonoma de finantare si armonizare (CAFA). Sumele de bani
obtinute prin aceste împrumuturi urmau a fi dirijate spre ministerele
legate de pregatirile militare.
În noiembrie 1939 CAFA a fost autorizata sa emita unul dintre
cele mai importante împrumuturi interne ale perioadei: �bonurile
pentru înzestrarea armatei�, suportat de masele de oameni ai
muncii.
O alta sursa de finantare a constituit-o reescontul la BNR.
Acest reescont era realizat prin intermediul CAFA, legata la rîndul
sau de Ministerul Finantelor. În acest mod, reescontul a devenit de
fapt un permanent împrumut al statului la BNR.
Circulatia monetara si activitatea bancara
Sistemul bancar a devenit pîrghia esentiala a economiei si
necesitatilor de capital impuse de imperativele vremii. Activitatea
BNR a fost îndreptata cu precadere în doua directii:
- sprijinirea si consolidarea sistemului bancar în ansamblu pentru a
face fata dificultatilor create de situatia politica si militara;
- sprijinirea efortului de dezvoltare industriala, de crestere a
capacitatii de aparare a tarii.;
În anii 1939 � 1940, paralel cu intensificarea extractiei de
metale pretioase din care BNR a cumparat aproape întreaga cantitate
extrasa, ceea ce a dus la cresterea rezervelor de aur ale bancii, s-au
adoptat masuri pentru a stimula vînzarea de aur a populatiei catre
BNR. Banca Nationala era autorizata, astfel, sa plateasca peste
pretul oficial al aurului de 153.333, 33 lei kg. de aur fin, o prima
valutara de 50%.
Unele calcule arata ca în 1940 leul a reprezentat numai 44,50% din
valoarea celui din 1929.

97
 Totodata diferenta dintre valoarea interna si cea externa a
leului se accentueaza, ducînd la aparitia speculei si a evaziunii de
devize. Afacerile cu devizele straine s-au înmultit fiind antrenati si
membrii casei regale.
Aceste presiuni repetate asupra leului au determinat aparitia
unui fenomen de crestere a preturilor cu amanuntul. Guvernul ia
unele masuri pentru a preîntîmpina o astfel de evolutie periculoasa. A
fost introdus controlul statului asupra preturilor, dar nu pe o scara
larga si fara nici o interventie directa, preturile fiind lasate sa se
stabileasca în functie de legile pietii.
Cu toate masurile luate s-a înregistrat în acesti ani o crestere
a costului vietii, mai ales la produse de consum imediat.
Comertul exterior. Tratatul economic din 23 martie 1939 cu
Germania
În acesti ani Germania face eforturi deosebite pentru a obtine
o pozitie privilegiata în economia româneasca, în comertul exterior.
Pe de alta parte, România în acesti ani nu a putut sa fie
manevrata cu atîta usurinta de Germania, atît timp cît a mai existat o
speranta pentru un sprijin eficace în favoarea sa din partea tarilor
occidentale. Cînd si aceasta speranta a disparut, trecerea României,
ramasa singura, izolata, în sfera de influenta germana a fost
definitiva. Dar acest fapt se va întîmpla abia în vara anului 1940.
În 1939 � 1940 înfruntarea României si Germaniei pe plan
economic se baza pe doua obiective specifice fiecareia dintre parti:
Germania dorea un tratat economic general prin care
economia României sa fie pusa la dispozitia sa
România dorea ca prin concesiuni cu caracter economic, mai
ales în domeniul comertului exterior, sa poata determina Germania
sa accepte garantii pentru integritatea sa teritoriala.Dar aceasta nu s-
a realizat fara ca Germania sa nu fi utilizat toata gama de metode
extra-economice: presiuni din partea functionarilor germani, campanii
de presa violente contra României, amenintari cu interventie militara,
ultimatumuri si mai presus de orice, santajarea României cu
problema integritatii teritoriale, pentru care Germania a manevrat abil
si eficace Ungaria si Bulgaria.
În acest context guvernul român trebuie sa semneze tratatul
economic. Reprezentantul german în ziua de 23 martie da un
ultimatum categoric respingînd propunerea româna de a se relua

98
negocierile. Astfel, în dupa amiaza zilei de 23 martie 1939 s-a semnat
tratatul economic româno-german. Clauzele tratatului depaseau
cadrul strict al relatiilor comerciale bilaterale, prevazînd, în esenta,
orientarea tot mai strînsa a economiei românesti fata de necesitatile
germane.

Bibliografie

*** Banca Nationala a României 1880 � 1995, Ed. Enciclopedica,

Bucuresti, 1998
Axenciuc, V. Introducere în istoria economica a României, Ed.
Fundatiei "România de mîine", Bucuresti, 1995
Buzatu, Gh. O istorie a petrolului românesc, Ed. Economica,
Bucuresti, 1988
Constantinescu, N. N. Istoria economica a României, Ed. Economica,
Bucuresti, 1997
Kiritescu, C. C. Sistemul banesc al leului si predecesorii lui, Ed.
Enciclopedica, Bucuresti, 1997
Muresan, M., Muresan, D. Istoria economiei, Ed. Economic, Ed.
Economica, Bucuresti, 1998
Postolache, T. Economia României. Secolul XX. Ed. Academiei
Române, Bucuresti, 1991
Puia, I. Detaliile economice externe ale României în perioada
interbelica, Ed. Academiei Române, Bucuresti, 1992
Suta, N. Istoria comertului exterior românesc, Ed. Eficient, Bucuresti,
1992
Sandru, D-tru Reforma agrara din 1921a din 1921, Ed. Academiei
Române, Bucuresti, 1975

99