Professional Documents
Culture Documents
MIC ÎNDREPTAR
DE TERAPIE DIVINĂ
-breviar sufletesc-
Prefaţă, Adaos
(Teme în cadrul orelor de religie) de
prof. Sorina-Mihaela Botiş
Editura Sinteze
GALAŢI, 2009
Coperta I – Biserica de lemn din Arduzel, Maramureş
I. Adamescu, Cezarina
II. Vlaicu, Constantin
821.135.1-97
2
ECOURI AUSTRALIENE LA
„MIC ÎNDREPTAR DE TERAPIE DIVINĂ”
3
conştiinţa mea creştină ortodoxă, iar când faptele sunt rele şi nu ne
plac, nu ne plac - pentru că sunt rele, nu pentru că înfăptuitorul de
rele aparţine altei etnii sau naţii. De la acest adevăr creştin pornesc
eu, şi nu de la învinuirea viclenilor că suntem noi românii şovini!
Scrisei rândurile astea dragă Cezarina, fiindcă am ceva timp
liber, dar şi impresionat de adevărul sfânt din cuvintele de
înţelepciune studiate în acest luminat "Mic îndreptar de terapie
Divină" al dumneavoastră!
Şi încă ceva, încep să mă regăsesc iar, ca înainte, ataşat la
Newagero-Stuttgart, precum la Opera Fondatorului ARP - Artur
Silvestri, modernul geniu al culturii romaneşti! De ce? Aşa îmi
spune îngerul sufletului meu!
4
ÎNDEMN
Cezarina Adamescu
5
6
PR. RADU BOTIª
FIŞĂ DE SCRIITOR
7
- ”Dor de Dor”, Antologie lirică, epică, plastică, (Călăraşi,
Editura S.C. Tipografia S.A. Slobozia-Ialomiţa, 2008);
- ”Mărturisirea de credinţă literară”, - vol. II, (Bucureşti,
Editura Carpathia Press, 2008).
ALBUME AUDIO:
- ”În Sfânta Noapte de Crăciun”;
- ”Poveste de iarnă” – textier;
- ”Stropi de Rouă Divină” (poezii creştine, creaţii proprii);
- ”Sara bună, rod bogat” (colinde) – textier;
-”Leru-i ler şi dalbe flori” (colinde) – textier.
PREMII OBŢINUTE:
-Locul II la Concursul Literar de Inspiraţie Spiritual-Creştină
„Izvorul Tămăduirii”, Bucureşti, anul 2000;
-Premiul Editurii Ariadna (secţiunea: Volum de debut pentru
poezie religioasă) – în cadrul Festivalului „Pro Unione”, Ediţia a II-
a, Baia Mare, 2001;
-Menţiune – la Concursul de Poezie Creştină „Frunza de
nuc”, 2007;
-Menţiune – la Concursul Internaţional de Poezie al
Românilor de pretutindeni „STARPRESS”, 2008;
8
-„Curaj” – (Republica Moldova);
-„Il Momento” (Italia);
-,,Nou Horizont”( Valencia - Spania);
-„Observatorul” (Canada);
-„Curentul Internaţional” (S.U.A. – Canada);
-„STARPRESS” (revistă româno-americano-canadiană,
Râmnicu Vâlcea);
-„Romanian VIP” – Texas, Dallas – S.U.A.
9
PREZENŢE ÎN REVISTELE ON-LINE – ale ASOCIAŢIEI
ROMÂNE PENTRU PATRIMONIU:
-„Analize şi fapte”;
-„Ecoul”;
-,,Neamul Românesc”:
-„Noua Arhivă Românească”;
-„Tânărul scriitor”;
-„Cărticica de copii”;
-„Luceafărul românesc”;
10
MEMBRU AL ASOCIAŢIEI SCRIITORILOR, FILIALA
BAIA MARE; MARAMUREŞ;
UCMR – ADA – Bucureşti.
REFERINŢE CRITICE:
„Poeme de adâncă sensibilitate şi spiritualitate etnică în
care vibrează marile şi sfintele învăţături ale Bisericii noastre
apostolice „scântei din inimă” şi îndemn pentru mulţi poeţi de a se
întoarce la matca dătătoare de viaţă a poeziei sănătoase
româneşti, cu ritm şi rimă. Audiindu-le eşti cucerit de prospeţimea
metaforei poetice, dar mai ales de subtilitatea mânuirii unor idei
muzicale sau de nuanţă filozofică, într-o modalitate literară de
expresie sinceră şi directă. Acest fapt denotă maturitatea
concepţiei artistice a poetului, fecundate, desigur, de Marele Har
al Preoţiei. Aceste poezii ne antrenează subtil într-un exerciţiu de
meditaţie, purificându-ne simţurile printr-o adevărată chenoză
literară, odată cu poetul. Cucernicul părinte Radu Botiş ne oferă,
prin versurile sale, STROPI DE ROUĂ DIVINĂ, care regenerează
şi edifică întru mântuire. Cu binecuvântări şi afecţiune în Hristos.”
11
parfumatului nor de fum ce emană din titlul volumului de versuri.
Apariţia editorială de început a P.C. pr. Radu Botiş se lasă
citită, înţeleasă şi savurată de toate vârstele. Îi dorim preotului-
poet ca volumul de început – un mic pas – să fie în viitor pentru el
un pas uriaş, spre mai bine, spre mai mult şi spre mai frumos.
Cu multă şi aleasă căldură sufletească, îl recomandăm
tuturor iubitorilor de frumos.”
Cu aleasă consideraţie,
Pr. VASILE HOTEA
Protopop al Chioarului
12
am avut-o la acest post de televiziune într-un cadru ecumenic
creştin.
Şi toate astea îmi vorbesc despre omul Radu Botiş. Un om
în relaţie cu Creatorul său.
Şi poeziile sale tocmai despre aceasta ne vorbesc. Omul în
relaţia de dragoste cu Dumnezeul său. Un Dumnezeu care în
dragostea Sa, a dat ce a avut mai scump, pe Domnul Iisus Hristos
să meargă pe crucea din Golgota (Ioan, 3,16) din dragoste pentru
noi.
Esenţa mesajului poeziilor este iubirea pentru că aceasta
este esenţa poruncilor şi esenţa Universului.
Şi atunci când nu va mai fi credinţă şi speranţă va
rămâne…iubirea şi poezia.”
DANIEL CORNEA
Redactor emisiuni religioase la
Televiziunea Cinemar
13
îndrepţi spre locul unde (îţi)vei afla odihna.
Gândind la sufletul tău – scânteie divină din Marele
Creator, ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi păzeşte-l cu credinţă.
La vreme de necaz, dar şi la bucurie, cheamă-L şi binecuvântează-
L pentru că Iisus vorbeşte sufletului credincios. Ca să sporească
harul lui Dumnezeu în sufletul tău, nu judeca pe alţii. E mult mai
important să înveţi să te porţi în lume aducându-ţi aminte de
binefacerile lui Dumnezeu.
Cu smerenie, supunere şi ascultare, mărturiseşte-ţi
neputinţele, că neputinţa ta este mare înaintea lui Dumnezeu, şi
rabdă necazurile vieţii aşa cum a răbdat şi El cu puterea iubirii.
Nu te îngriji de faptele altora, rabdă greşelile altuia şi nu te
mândri cu faptele tale buna ca nu cumva, prin iubirea de sine să te
îndepărtezi de bucuriile cereşti. Ai răbdare dacă vrei să trăieşti în
pace şi iubeşte-l pe aproapele tău. Doar adevărata dragoste face
să se nască bucuria unui cuget curat. Pentru aceasta, deprinde-te
cu răbdarea care te va duce la adevărata linişte şi desăvârşire
sufletească.
Rostul necazurilor, a suferinţelor tale este să deschidă
calea spre o altă viaţă şi atunci, alungă nerăbdarea şi veghează
asupra ta, înfrânează-ţi inima, nu te lăuda cu lumina ta, fugi de
mândrie şi rămâi smerit în locul cel mai de jos pentru ca apoi să
primeşti şi locul de sus.
Când îndemnurile firii şi ale harului dumnezeiesc se unesc
în lumina cea mai presus de fire, atunci nu te întrista când nevoile
te apasă, stăpâneşte-te şi fii gata să suferi pentru Hristos căci
Adevărul Domnului rămâne în veac. Rabdă necazurile vieţii aşa
cum a răbdat şi Iisus ca să fii cu adevărat fericit. Cel care a aflat
adevărul aşa cum este el, ştie că adevărata învăţătură e cea care
vine din Cuvântul (Cel) Veşnic.
Dacă-ţi deschizi sufletul înţelepciunii poţi să-ţi potriveşti
lucrurile tale după voia lui Dumnezeu şi să nu te îngrijoreze
vorbele deşarte ale lumii. Viaţa aceasta a plină de ispite. Un
14
adevărat credincios, ale cărui fapte sunt făcute din iubire, aleargă
cât mai departe de poftele şi lucrurile trecătoare, se lasă în voia lui
Dumnezeu, se leapădă de sine, îşi ia crucea şi-L urmează pe Iisus.
Tăria în ispite creşte prin nădejdea în Dumnezeu şi-ţi aduce
aminte că trebuie să te întâlneşti cu Dreptul Judecător. Călăuzit de
rugăciune, smerenie, răbdare, înfrânare şi bună învăţătură vei afla
mângâierea şi odihna în Raiul pe care Iisus îl pregăteşte în
Împărăţia Cerurilor, alături de Tatăl Ceresc, iar cartea „Sfaturi
pentru mântuire” poartă în ea mesajul acesta.
Prof. ZAMFIRA DEAC
VOLUME ÎN PREGĂTIRE:
„Breviar sufletesc” – volum colectiv cu Constantin Vlaicu şi
Cezarina Adamescu;
„Poveşti pentru Georgiana” – coautor – împreună cu C.
Adamescu;
„Preoţi şi călugări sfinţi” – coautor;
15
PREFAŢĂ
16
aprofundeze rostul încercărilor prin care trece adeseori, având în
conştiinţa sa porunca răbdării şi a iubirii.
Acceptând faptul că toate în această viaţă sunt îngăduite
asupra noastră, cu voia lui Dumnezeu, cel credincios va găsi
întărire, hotărât să păzească ceea ce Creatorul tuturor celor văzute
şi a celor nevăzute îi cere.
Parte a unei lucrări mai ample, prezenta carte vine în
întâmpinarea celui ce va parcurge aceste pagini, deschizându-i
perspectiva nesfârşitelor bucurii cereşti.
Cu această nădejde de netăgăduit, luând crucea pe umerii
noştri în fiecare zi, purtând-o cu demnitate dar şi cu dragoste –
aceasta va deveni mai uşoară, căci va fi purtată cu mulţumire şi
resemnare, aşa cum au purtat-o şi Sfinţii lui Dumnezeu, conducând
în cele din urmă la bucuria nemeritată, glasul Dreptului Judecător
găsindu-şi împlinire: „…Veniţi, binecuvântaţii Părintelui meu,
moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii”
(Mt. 25, 34).
Şi faptul că lucrarea apare sub formă colectivă, alături de
alţi doi scriitori laici, dă răspunsul la problemele ce frământă
omenirea şi alcătuiesc noi modalităţi de expresie sacră, Cuvântului
bun şi ziditor al lui Dumnezeu, aşa cum îl percepe creştinul zilelor
noastre.
S-a ales această modalitate de tratare a temelor creştine, din
puncte de vedere diferite şi cu mijloace deosebite, pentru a se
distinge varietatea gândirii omeneşti, dar şi pentru a sublinia că,
fiecare în statul său de viaţă îl poate sluji cu credinţă şi devoţiune
pe Iisus Hristos, Mântuitorul nostru.
Prof. de religie
SORINA-MIHAELA BOTIŞ
(gradul I didactic)
17
PR. RADU BOTIŞ, „VIAŢA VIE A UNUI MĂNUNCHI
DE CREŞTINI” – Editura Enesis, Baia Mare, 2002
18
Preotul, ca slujitor al Bisericii, este fiul acestui popor, trăieşte
şi împărtăşeşte bucuriile şi neîmplinirile uneori, alături de popor,
preocuparea esenţială fiind binele comun în lumina dragostei
Mântuitorului Iisus Hristos, pe această ,,gură de rai”.
Preotul a fost şi ar trebui să fie factorul de care să se ţină
seamă. Noi nu suntem mai prejos de înaintaşii noştrii, care, purtând
crucea în mâini, au fost în fruntea norodului la vremi de cumpănă.
19
Vorbeşte - Clipele se scurg
20
PÂINE PENTRU SUFLET - Pr. Stavr. RADU BOTIŞ
SFATURI CREŞTINE
21
Fiii lui Israel ziceau odinioarã cãtre Moise: ,,Vorbeşte tu cu
noi, cã te vom asculta, iar nu Dumnezeu, ca nu cumva sã murim".
Rugãciunea mea nu este aşa, Doamne, ci precum proorocul
Samuel, mã rog şi eu: ,,Vorbeşte Doamne, robul Tãu ascultã".
Tu Doamne Dumnezeul meu sã-mi vorbeşti, Tu lumina
proorocilor, doar Tu poţi umple sufletul meu de luminã, dar ei fãrã
de Tine nimic nu ar putea face.
2. Ei au propovãduit oamenilor învãţãtura, dar Tu dezlegi
înţelesul Învãţãturii.
Ei aratã tainele Tale, dar Tu eşti Acela care rupi vãlul cel care
acoperã mintea.
Ei vestesc poruncile dar Tu numai eşti Acela care ajuţi sã se
şi împlineascã.
Ei aratã calea, dar Tu ne dai puteri pentru a merge pe ea.
Ei lucreazã având Cuvântul, Tu însã luminezi şi înveţi
inimile.
Ei udã câmpul, dar roadele vin de la Tine.
Cuvintele lor sunã la ureche, dar porţile inimii Tu le deschizi.
3. Nu Moise, ci Tu Doamne Dumnezeul meu, pãzeşte-mã ca
nu cumva sã cad în somnul morţii şi sã nu mai pot aduce roade.
Vorbeşte-mi Tu Doamne, ca nu cumva sã mã dai osândei, sã-mi
mângâi sufletul şi sã-mi îndrept viaţa, întru lauda, mărirea şi cinstea
numelui Tãu.
22
3. ,,Eu sunt cel care dintru început am învãţat pe prooroci",
zice Domnul, şi pânã acum n-au încetat sã vorbeascã, însã prea
mulţi sunt surzi şi cu inima împietritã la aceste cuvinte.
Mulţi sunt cei care ascultã cu bucurie mai mare vuietul lumii
decât glasul lui Dumnezeu, le place mai degrabã sã alerge dupã
pofte trupeşti decât sã se supunã poruncilor dumnezeieşti. Lumea
fãgãduieşte bunãtãţi neînsemnate şi trecãtoare pe când Iisus
bunãtãţi veşnice şi nemãrginite.
4. Slugã vicleanã şi leneşã! Ruşineazã-te când vezi cã atâţia
oameni lucreazã la pieirea lor, mult mai repede decât te sârguieşti
tu pentru mântuirea sufletului tãu. Ei umblã pe calea deşertãciunilor
lumeşti mai mult decât umbli tu dupã dreptate.
Totdeauna Domnul împlineşte ceea ce a fãgãduit, rãsplãtind
pe cei buni şi punând la grele încercãri pe cei drepţi.
5. ,,Scrie cuvintele Mele în inima ta, şi gândeşte-te mult la ele
cãci la vreme de ispitã îţi vor fi de folos. Ceea ce nu înţelegi acum,
vei pricepe în ziua în care voi veni la tine. De obicei, în douã feluri
contez pe prietenii Mei: în ispite şi în mângâieri. În fiecare zi le dau
câte douã învãţãturi: într-una îi cert pentru greşelile pe care le-au
fãcut, apoi îi îndemn sã sporeascã tot mai mult în fapte bune.
„Cine nu primeşte Cuvântul Meu şi cine îl nesocoteşte, va fi
aspru judecat în ziua de apoi".
6. Doamne Dumnezeul meu, Tu eşti plinirea bunãtãţilor…
Dar oare cine sunt eu ca sã îndrãznesc a vorbi cãtre Tine?
Doamne, eu sunt cel mai sãrman dintre slugile Tale, un
vierme lepãdat pe pãmânt, mult mai nenorocit şi mult mai de nimic
de cum socotesc şi pot spune eu.
Adu-ţi aminte Doamne, cã nimic nu sunt, nimic nu am, nimic
nu pot. Doar Tu eşti bun, drept şi sfânt; Tu toate le poţi, toate le
dãruieşti, şi pe toate le plineşti; doar cel pãcãtos rãmâne fãrã de
ajutor.
,,Adu-ţi aminte de îndurãrile Tale şi umple de har inima mea,
Doamne, care nu laşi în lipsã pe nici una din fãpturile Tale".
23
7. Oare cum voi putea suferi greul acestei vieţi, dacã mila şi
ajutorul Tãu nu mã vor întãri? Nu întoarce faţa Ta de la mine, nu
zãbovi sã mã cercetezi, nu-mi lua mângâierea ca nu cumva sufletul
meu, fãrã de Tine, sã rãmânã ca un pãmânt fãrã de apã.
,,Doamne, învaţã-mã sã fac voia Ta", învaţã-mã sã duc o viaţã
smeritã şi vrednicã de numele Tãu. Tu eşti înţelepciunea mea, tu cu
adevãrat mã cunoşti şi m-ai cunoscut mai dinainte de naşterea mea
şi mai dinainte de a fi lumea.
24
mânia Celui Atotputernic şi nu cerceta faptele Celui Prea Înalt, ci
mai degrabã uitã-te la nedreptãţile tale, la rãul pe care l-ai fãcut
precum şi la binele pe care ai uitat sau nu ai dorit sã-l faci.
Unii cred cã evlavia constã în citirea cãrţilor sfinte, alţii în
închinarea la icoane, iar alţii în tot felul de semne şi plecãciuni
adânci; aceştia mã cinstec mai mult cu buzele şi rareori cu inima
lor.
Sunt aleşii, luminaţi şi curaţi la suflet care au întotdeauna
gândul doar la bunurile cele veşnice, acestora nu le plac
deşertãciunile lumii, ei ascultã de Duhul Adevãrului care vorbeşte
în inima lor. Ei învaţã sã nu priveascã la cele trecãtoare, ci sã
iubeascã ceea ce rãmâne de-a pururea vrednic de împãrãţia
cereascã.
Puterea Iubirii
1. Bine eşti cuvântat Pãrinte ceresc, Tatãl Domnului meu
Iisus Hristos pentru cã te-ai îndurat şi ţi-ai adus aminte de mine cel
care sunt nefericit. Mulţumescu-ţi Pãrinte al îndurãrilor şi
Dumnezeule a toatã mângâierea, cã ai avut milã de mine,
nevrednicul. Pururea te binecuvîntez şi te mãresc împreunã cu Unul
Nãscut Fiul Tãu şi cu Duhul Sfânt Mângâietorul, în vecii vecilor.
Doamne Dumnezeul meu, iubirea mea cea mare, atunci când
Te sãlãşluieşti în inima mea, toate mãdularele mele se bucurã. Tu
eşti slava şi bucuria inimii mele, nãdejdea şi scãparea mea în
nenorociri şi în ziua necazului.
2. Am nevoie de întãrirea şi de mângâierea Ta cãci iubirea pe
care o am este slabã şi hotãrârea mea şovãielnicã. Te rog Doamne,
vino la mine şi îndrepteazã-mã cu învãţãturile Tale sfinte, desfã-mi
legãturile poftelor urâte şi înlãturã din inima mea toatã iubirea
deşartã, pentru ca mai apoi, tãmãduit şi curãţit cu sufletul, sã mã
învrednicesc de dragostea Ta, sã mã întãresc în suferinţe, plin de
credinţă sfântã.
3. Mare dar este Iubirea, cel mai mare bun din lume cãci doar
25
ea uşureazã greutatea şi îţi dã putere sã ieşi cu inima curatã din
toate încercãrile vieţii. Ea îţi duce sarcina fãrã sã simţi greul şi
îndulceşte amãrãciunea inimii. Iubirea pentru Iisus te îndeamnã sã
înfãptuieşti fapte mari fãcându-te sã lupţi mai mult pentru
desãvârşire.
Iubirea priveşte spre cele de sus şi nu se lasã robitã de cele de
jos; iubirea este nãscutã din Dumnezeu şi este plinã de pace.
4. Iubirea dã tot pentru a dobândi totul, ea nu se uitã la daruri,
ci se ridicã deasupra oricãrui bun, pânã la Acela care trimite
darurile, ea nu cunoaşte margini, nu simte greutate nici ostenealã,
nu se plânge de lipsuri fiindcã ştie cã toate sunt cu putinţă. Iubirea
biruieşte orice greutate.
5. Iubirea vegheazã neîncetat, povara nu o oboseşte, legãturile
nu o strâng, frica nu o tulburã; asemenea unei flãcãri vii şi
puternice se ridicã spre ceruri deschizând cerescul drum.
Doar cel care este plin de iubire sfântã poate sã înţeleagã toate
acestea; dorinţa de sfinţenie a unui suflet se ridicã pânã la
Dumnezeu ducând rugãciunea: ,,Dumnezeul meu, iubirea mea, Tu
eşti al meu şi eu sunt al Tãu".
6. Sporeşte Doamne dragostea mea ca sã pot gusta din
adâncul inimii mele dulceaţa sfintei iubiri pentru Tine, iar aceasta
sã mã înalţe pânã la înãlţimile mãririi Tale.
7. Dragostea sfântã pentru Tine sã fie adevãratã, evlavioasã,
înţeleaptã, tare, rãbdãtoare, curajoasã şi sã nu caute cele lumeşti. Sã
se plece întru totul lui Dumnezeu pentru ca mai apoi fericirea şi
bucuria sã fie deplinã.
8. Cel care nu este gata sã sufere şi sã se lase întru totul în
voia lui Dumnezeu, acela nu ştie ce este cu adevãrat iubirea
creştinã. Aşadar, cel ce iubeşte, sã îmbrãţişeze cu bucurie toate
durerile şi amãrãciunile pentru Domnul iubit Iisus Hristos, sã nu se
despartã de El având de câştigat bucurii lumeşti şi trecãtoare,
acestea fiind numai amãgire, umbrã şi goanã dupã vânt.
26
Adevãrata Dragoste (Iubire)
1. ,,Iubitul Meu fiu, dragostea ta nu este destul de puternicã
pentru Mine!"
2. Doamne, pentru ce?
3. Deoarece, la cel mai mic necaz, tu te laşi de lucrul început
şi apoi alergi dupã mângâiere. Însã, cel care iubeşte cu adevãrat
rãmâne de neclintit în faţa ispitei şi nu se lasã amãgit de vicleniile
vrãjmaşului diavol. Atât în vreme de bucurie cât şi de nenorocire,
prin Hristos, creştinul adevãrat va triumfa.
Luptã-te împotriva pornirilor rele ale inimii şi înlãturã
îndemnurile diavolului, aşa vei avea tãrie şi vei fi vrednic de
rãsplatã iar dragostea pentru Hristos va fi în tine mereu.
4. Nu te tulbura de închipuirile minţii tale oricare ar fi ele. Fii
statornic în hotãrârea ta pãstrând gândul curat înaintea lui
Dumnezeu. Poartã de grijã vechiul tãu duşman, diavolul, se sileşte
din toate puterile sã-ţi stingã focul iubirii pentru Domnul, sã te
îndepãrteze de rugãciune şi de cinstirea Sfinţilor şi sã-ţi
zãdãrniceascã hotãrârea pe care tu ai luat-o de a spori cât eşti în
viaţa aceasta lumeascã în sãvârşirea faptelor bune.
5. Luptã-te asemenea unui viteaz şi dârz ostaş iar dacã uneori
s-ar întâmpla sã cazi, ridicã-te mai plin de curaj, având credinţa cã
harul sfânt îţi va veni în ajutor. Pãzeşte-te de iubirea de sine şi de
pãcatul mândriei, ca de foc; mulţi au rãtãcit în acest fel ajungând la
orbirea sufletului de care nu s-au mai putut vindeca.
27
pot sã rãtãceascã şi sã ajungã pe cãi primejdioase dacã nu vor dori
sã asculte de sfaturile celor înţelepţi, dupã Domnul.
3. Dacã aceştia vor merge dupã pornirea inimii lor, sfârşitul
va fi plin de nenorociri. Nu se poate numi înţelept cel care pierde
nãdejdea la vreme de necaz şi ispitã lãsându-se copleşit de gânduri
rele şi rãmânând cu inima împietritã.
4. Dacã te vei obişnui cu smerenia, cumpãtarea şi cu
stãpânirea imboldurilor inimii, nu vei mai cãdea aşa de uşor în
nenorociri lãsându-te pradã ispitelor.
5. Vrednicia creştinului adevãrat nu se aratã în îndemânarea
cu care cerceteazã Sfânta Scripturã ori prin aceea cã îndeplineşte o
slujbã însemnatã. El este vrednic doar dacã este plin de adevãratã
smerenie şi dragoste dumnezeiascã lãudând întotdeauna mãrirea lui
Dumnezeu; dacã îşi vede nimicnicia sa şi nu cautã la ale sale,
bucurându-se mai mult dacã este batjocorit decât atunci când este
lãudat de oameni.
28
Toate vin de la Dumnezeu
Fiul meu
1. ,,Eu trebuie sã fiu ţinta cea mai înaltã a ta şi cea mai de pe
urmã, dacã vrei sã fii fericit cu adevãrat. Astfel, îţi vei curãţi inima
de poftele care te coboarã spre cele pãmânteşti iar dacã urmãreşti
folosul tãu în vreun lucru, degrabã ajungi în amorţire.
Mãrturiseşte cã toate sunt ale Mele, fiindcã Eu sunt cel care ţi
le-a dat, priveşte orice lucru bun ca izvorând din bunul cel mai
înalt, deci, te gândeşte cã toate vor trebui sã se întoarcã la Mine, la
locul de unde au plecat".
2. ,,Ca la un izvor de apã vie, la Mine se adapã sãracul şi
bogatul, cel slab şi cel tare; şi toţi cei care îmi slujesc de bunã voie
şi din toatã inima, primesc dar pentru dar. Cel care va cãuta mãrirea
în afarã de Mine şi bucurie în bunuri pãmânteşti, veselia lui va fi
mincinoasã şi nestatornicã, inima îi va fi mereu necãjitã şi mereu
strâmtoratã. Eu sunt cel care ţi-am dat totul şi vreau sã-mi dai
înapoi tot ce ţi-am dat; îţi cer negreşit fapte bune pentru darurile ce
ţi-am trimis.
3. Numai astfel se alungã mãrirea cea deşartã din inima
omului, cãci acolo unde pãtrunde harul ceresc şi adevãrata
dragoste, acolo nu se mai gãseşte loc pentru iubirea de sine ori
duşmãnie.
Dragostea dumnezeiascã biruieşte toate şi întãreşte puterile
sufletului; numai lui Dumnezeu I se cuvine toatã lauda şi toatã
binecuvântarea.
29
pentru o astfel de grijã; şi atunci oare sã-mi fie greu sã-ţi slujesc?
Minunat este cã Te-ai milostivit sã primeşti slujirea unei
creaturi atât de sãrmane şi atât de nenorocite, numãrându-mã
printre slugile Tale preaiubite.
3. Ceea ce am şi tot ce pot sã-Ţi dau, este al Tãu, şi totuşi, Tu
îmi slujeşti mie mai mult decât fac eu aceasta. Cerul şi pãmântul pe
care le-ai creat sunt de faţã, chiar pe îngeri i-ai orânduit spre slujire
oamenilor. Tu însuţi Te-ai milostivit sã slujeşti omului, fãgãduind,
şi în cele din urmã, Ţi-ai dat viaţa pentru om, adicã pentru noi
fiecare.
4. Ce aş putea oare sã-ţi ofer eu pentru atât de mult bine pe
care îl reverşi asupra mea?… De aş putea sã-ţi slujesc în toate zilele
vieţii mele, pînã la moarte, cãci Tu eşti vrednic de cinste şi de laudã
veşnicã. Tu eşti cu adevãrat stãpânul meu iar eu sluga Ta care
trebuie sã-Ţi slujeascã din toate puterile şi sã nu înceteze nici
mãcar o clipã a Te lãuda.
5. O mare cinste este, o laudã mare ca sã slujesc Ţie şi sã
dispreţuiesc totul pentru Tine. Cei care se pleacã de bunãvoie sub
jugul Tãu preasfânt, primesc nenumãrate daruri, bucura-se-vor de
dulcea mângâiere, pentru slava numelui Tãu, vor intra pe calea cea
strâmtã şi vor lepãda lumeasca grijă.
6. Plãcutã şi dulce slujire adusã lui Dumnezeu, slujire prin
care omul gãseşte adevãrata slobozenie şi sfinţenie, ne
învredniceşti binelui celui preaînalt pentru ca mai apoi sã ne aduci
veselia ceea ce rãmâne veşnicã şi plinã de bucuria cereascã.
30
înainte de a mã întreba pe Mine şi nu te lua prea repede dupã orice
pornire care ţi se pare cã este bunã. Uneori este bine sã potoleşti
râvna şi dorinţele ca nu cumva sã pricinuieşti smintealã celor din
jurul tãu; vei putea întâmpina împotrivirea altora, ajungând astfel în
amãrãciune şi în tulburare.
5. Alteori, de asemenea trebuie sã te împotriveşti în faţa
poftelor lumeşti, trudindu-te sã-ţi supui sufletul, sã-l înfrânezi
pentru cã numai aşa vei putea cunoaşte desãvârşirea.
Deprinde-te cu rãbdarea
1. Doamne Dumnezeul meu, vãd cât îmi este de necesarã
rãbdarea, cãci viaţa aceasta este plinã de necazuri şi nu este lipsitã
de dureri şi de lupte, oricât m-aş strãdui sã dobândesc liniştea
sufleteascã.
2. ,,Fiul meu, aşa este dar dacã acum, în aceastã viaţã
trecãtoare şi de scurtã duratã nu te vei obişnui sã rabzi, atunci cum
vei putea rãbda focul veşnic al iadului? Pentru ca sã poţi scãpa de
chinurile veşnice, deprinde-te sã rabzi aici necazurile şi toate
încercãrile care vin asupra ta" .
3. Dacã vrei sã te veseleşti şi sã te mângâi, leapãdã lucrurile
cele lumeşti şi fugi de bucuriile pãmânteşti. Şarpele cel viclean te
va aţâţa şi te va necãji, dar tu îl vei pune pe fugã prin rugãciune, şi
numai aşa vei reuşi sã fii mereu împreunã cu Iisus.
31
Nu te mândri cu faptele tale bune
1. Judecãţile Tale vor fi aspre, oasele mele tremurã de groazã
şi sufletul meu este adânc înfricoşat. Spãimântat şi înmãrmurit stau
şi mã gândesc, oameni ale cãror fapte erau preamãrite pentru noi
aici pe pãmânt, au cãzut în cele mai de jos.
2. Doamne, aşadar nu poate fi sfinţenie de unde Tu îţi iei
mâna, înţelepciunea nu poate fi de folos dacã Tu nu o cârmuieşti,
tãria nu dã ajutor dacã Tu nu priveghezi, dacã Tu ne pãrãseşti, noi
ne afundãm în valurile acestei lumi şi pierim.
Dacã se întâmplã sã ne clãtinãm, Tu ne întãreşti, Tu eşti
mereu aproape de noi, veghindu-ne.
3. Cât de mic şi de umil ar trebui sã mã simt atunci când mã
gândesc la mine. Doamne, cât de mult trebuie sã mã plec înaintea
nepãtrunselor Tale judecãţi, vãzând astfel cât sunt de neînsemnat.
Toatã deşertãciunea se va stinge în adâncul judecãţilor Tale,
Bunule Domn.
4. Lauda deşartã nu are ce cãuta în cel ce îşi are inima plecatã
lui Dumnezeu, în cel ce este îmbrãcat cu zalele adevãrului iar
buzele celui lãudãros nu vor putea clãtina de la dreapta hotãrâre pe
cel care şi-a pus nãdejdea în Dumnezeu.
32
mi ceea ce voieşti şi când voieşti doar Tu. Iatã, sunt gata sã-ţi
slujesc întru toate; cu adevãrat fericit voi fi dacã voi putea împlini
cu vrednicie menirea pe care o am.
3. Bunule Iisuse, dã-mi harul Tãu, învaţă-mã sã fac ceea ce
este pe placul Tãu, voia Ta sã fie lege pentru mine. Învredniceşte-
mã sã mã despart de toate poftele trupeşti cãci numai Tu eşti
adevãrata pace a inimii, şi în aceastã pace nãdãjduiesc şi eu, robul
tãu cã voi ajunge la cereasca odihnã.
Unde îţi cauţi mângâierea?
1. Suflete al meu, tu nu poţi gãsi uşurare deplinã şi bucurie
fãrã de Dumnezeu care mângâie pe cei sãraci şi ridicã pe cei
smeriţi. Mai este puţin de aşteptat pânã la dumnezeiasca fãgãduinţă
împlinitã cu toate bucuriile şi bunãtãţile fiindcã nici un bun
vremelnic din aceastã viaţã pãmânteascã şi trecãtoare nu poate
aduce împlinirea şi bucuria deplinã.
2. Dacã ai fi stãpânul tuturor bunãtãţilor pãmânteşti, acestea
nu te vor putea face fericit şi nici mulţumit. Orice mângâiere
omeneascã este de scurtã duratã şi deşartã, iar adevãrata mângâiere
este aceea pe care o simţim în sufletul nostru. Omul evlavios poartã
cu el pretutindeni pe Iisus Mângâietorul, şi zice: ,,Doamne Iisuse,
rãmâi lângã mine în toatã vremea şi în tot locul…".
33
VOCI DIVINE
34
Dar orizontul tainic se întinde
Purtând sintagma lumii desluşit,
Prin locuri prinse de un timp finit
Iar totul nu e vreme a cuprinde.
DOR
35
REFLECŢII CREŞTINE
36
5. Domnul Iisus Hristos a fost batjocorit de oameni în lumea
aceasta fiind pãrãsit în mijlocul celor mai grele chinuri. El a fost
chinuit şi batjocorit pentru ca omul sã fie rãscumpãrat din pãcatul
neascultãrii. El a avut duşmani şi oameni care îi doreau rãul, tu ai
vrea sã ai numai prieteni şi binefãcãtori? Cum vrei sã primeşti
cununa îndelungii rãbdãri dacã nu ai ieşit biruitor din toate
încercãrile? Suferã deci împreunã cu Iisus şi pentru Iisus dacã în
tine existã dorinţa de a împãrãţi alãturi de El.
6. Dacã ai fi înţeles viaţa lãuntricã a lui Iisus şi dacã ai fi
gustat numai o fãrâmã din iubirea Lui cea mare, atunci nu te-ai mai
gândi nici la prieteni, nici la vrãjmaşi. Dimpotrivã, te-ai bucura de
ocãrile primite, cãci dragostea lui Iisus te face sã nu mai ţii la tine.
Cine iubeşte pe Domnul şi cine iubeşte adevãrul, cine s-a
dezlipit de poftele trupeşti şi cine a uitat de el însuşi, acela doar se
poate apropia de Dumnezeu, putându-se odihni lângã El chiar din
viaţa aceasta.
7. Omul care este înţelept preţuieşte lucrurile aşa cum este
necesar a fi preţuite, el ascultã mai mult de Dumnezeu decât de
oameni. Cel care nu se frãmântã cu gânduri deşarte, ci se îngrijeşte
numai de propriul suflet, acela poate sã se îndeletniceascã cu ceea
ce este plãcut Domnului care s-a jertfit pentru noi.
Creştinul adevãrat îşi strânge uşor puterile sufletului sãu, cãci
el niciodatã nu le-a risipit pe toate. Munca şi grijile vieţii de toate
zilele nu îl tulburã cu nimic cãci se învoieşte cu toate nevoile care
vin asupra lui. Cel care şi-a hotãrât drumul sufletului sãu, acela nu
se frãmântã cu binele ori cu rãul pricinuit de alţii; nimeni nu îţi
poate face rãul pe care ţi-l faci tu însuţi.
8. Dacã ai fi aşa cum trebuie sã fii, adicã bun şi curat ai simţi
ajutorul, sporul şi desãvârşirea ta. Adesea eşti tulburat cu lucruri de
nimic, lucruri care îţi produc supãrãri; şi acestea ţi se întâmplã
pentru cã nu vrei sã rãstigneşti poftele trupului şi sã renunţi la
deşertãciuni. Nimic nu întunecã mai mult inima omului decât
37
poftele trupului şi doar dacã le curmi te vei putea gândi la
Dumnezeu şi vei putea gusta mereu din bucuriile sufleteşti.
Smerenia
1. Sã nu pui niciodatã preţ nici pe prieteni şi nici pe duşmani,
în tot ceea ce faci trebuie sã ai grijã ca Dumnezeu sã rãmânã în
preajma ta; pãstreazã-ţi cugetul curat şi El te va apãra pretutindeni
cãci rãutatea omeneascã nu poate sã vatăme pe cel care crede în
Domnul. Dacã te vei obişnui sã taci şi sã rabzi, Dumnezeu va fi
lângã tine, deci lasã-te în voia Lui şi vei primi ajutor dându-te pildã
de smerenie tuturor.
2. Cel care îşi recunoaşte pãcatele, uşor potoleşte pe alţii şi se
împacã lesne cu cei pe care i-a supãrat cãci Dumnezeu ajutã pe cel
ce este smerit şi îl fereşte de nevoi, se coboarã la el umplându-l de
daruri iar din umilinţã îl ridicã la mãrire. Celui smerit îi descoperã
tainele Sale iar sufletul îi este liniştit pentru cã nãdãjduieşte
întotdeauna în Purtãtorul (Proniatorul) şi Apãrãtorul Domn Iisus
Hristos.
38
şi pe alţii, aceştia sunt o grea povarã atât pentru cei din jurul lor dar
şi pentru ei înşişi.
…De altfel întreaga noastrã pace sufleteascã în aceastã viaţã
atârnã mai mult de rãbdarea necazurilor decât de alungarea lor, cãci
acela ce rabdã mult, acela va avea şi multã pace lãuntricã. Un astfel
de om este stãpânul sãu dar şi învãţãtorul altora, el este prietenul
nedespãrţit al lui Iisus precum şi moştean al Împãrãţiei cerurilor.
Vegheazã asupra ta
1. Sã nu ne încredem prea mult în noi înşine fiindcã de multe
ori ne lipseşte darul şi priceperea de judecatã. Prea puţinã luminã
este în noi dar adesea o pierdem dacã nu o îngrijim. Repede simţim
când ne supãrã cineva dar prea puţin ne gândim cât de des noi
supãrãm pe alţii; cine ţine socotealã de faptele sale, acela merge
neţinând seama de încercãrile ce se ivesc, pe calea mântuirii.
39
2. Cel ce este cu judecatã dreaptã, va purta grijã de sufletul
sãu; dacã te-ai uita doar la tine şi la Dumnezeu, nu te-ai pierde în
grijile acestei lumi ce aduc doar necaz şi deznãdejde. De voieşti sã
ai linişte sufleteascã şi sã te apropii de Dumnezeu, lasã totul la o
parte şi te gândeşte la tine însuţi.
3. Dacã te-ai dezlipi de grijile cele lumeşti, repede ai ajunge
la desãvârşire, iar dacã ţii seama de toate nimicurile uşor te
împiedici. Înaintea ta sã nu fie nimic mai bun şi mai plãcut decât
Dumnezeu şi toate cele ce vin de la El, care pe toate le plineşte ca o
mângâiere si bucurie a inimii.
40
vede inima, omul se uitã la faptele tale, dar Dumnezeu este cel care
mãsoarã cugetele. Fã bine întotdeauna şi nu aştepta rãsplatã pentru
cã aşa face omul cu inima curatã şi smeritã; nu primi mângâiere de
la nici o fãpturã omeneascã, aşa se cunoaşte cã ai curãţenie
sufleteascã şi tãrie lãuntricã.
4. Cel care nu aleargã pentru a vesti lumii faptele sale, acela
se vede cã s-a lãsat întru totul în mâna lui Dumnezeu; va avea de
câştigat acela care este lãudat de Dumnezeu, aşa cum spune Sfântul
Apostol Pavel, fii deci cu inima la Domnul şi nu te gândi la ce face
sau ce spune lumea.
41
este clipa în care Domnul te cheamã de la necaz şi lacrimi cãtre
bucurie; câtã pagubã vei avea atâta timp cât vei sta departe de El.
2. Nu îţi este de nici un folos dacã tu câştigi întreaga lume şi-L pierzi
pe Iisus, cã lumea este un iad chinuitor pe când El este raiul plin de
veselie şi bucurie sfântã. Cel care-L gãseşte pe Iisus va dobândi cea
mai de preţ comoarã, bucuria bunãtãţilor iar cel care Îl va pierde,
acela va pierde tot ce are, viaţa fãrã de El rãmânând neînsemnatã.
3. Mare este meşteşugul a şti sã vorbeşti cu Domnul şi mare
înţelepciunea sã-L ţii întotdeauna aproape de tine; fii paşnic şi
smerit pentru ca El sã rãmânã cu tine. Mai bine este sã se ridice
lumea întreagã împotriva ta decât sã pierzi harul Lui, cel mai
nepreţuit prieten al tãu.
4. Pentru Iisus, iubeşte-i pe toţi semenii tãi, prieteni şi
vrãjmaşi, roagã-te pentru ei; fã aceasta ca o datorie de cãpetenie şi
vei gãsi împãcare în sufletul tãu.
5. Rãmâi curat şi fãrã de prihanã, fereşte-te de orice pãcat, nu
deznãdãjdui ci te supune fãrã de cârtire lui Dumnezeu rãbdând
orice lovituri; dupã iarnã şi frig vine vara, dupã noapte şi întuneric
vine ziua cu lumina ei, dupã furtunã şi ploaie vine vreme frumoasã
şi seninã.
42
renunţi la tot gândindu-te cã ceasul despãrţirii de lumea aceasta va
veni şi pentru tine, trebuind sã te gãseascã pregãtit pentru întâlnirea
cu Judecãtorul şi Mântuitorul tãu.
3. Pentru a-şi înfrânge pornirile cele rele îndreptându-şi inima
numai cãtre Dumnezeu, omul trebuie sã lupte vreme îndelungatã.
Cine poartã cu adevãrat în el dragostea pentru Iisus şi râvna
fierbinte pentru fapte bune, acela nu va cãdea pradã ispitelor
omeneşti, mereu el se va jertfi pentru Domnul sãu.
4. Harul lui Dumnezeu sã te facã mai smerit, mai hotãrât şi
mai înţelept în toate lucrurile tale.
5. Cineva spunea simţind harul lui Dumnezeu: ,,Zis-am în
inima mea: în veci nu mã voi clãtina". Dar când harul s-a depãrtat
de la el, a adãugat: „Ţi-ai întors faţa Ta de la mine şi m-am
tulburat". Totuşi, în mijlocul acestei tulburãri, el nu a pierdut
nãdejdea, ci se ruga fierbinte zicând: ,,La Tine Doamne voi striga şi
Dumnezeului meu mã voi ruga". Apoi, culegând rodul rugãciunii
sale şi mãrturisind cã a fost ascultat, a spus:,,Auzitu-m-a Domnul şi
m-a miluit, Domnul a fost ajutorul meu".
La fel a fost şi cu Sfinţii, iar noi nu trebuie sã pierdem curajul
dacã avem râvnã duhovniceascã.
6. Oare în cine sã nãdãjduim şi în cine sã ne încredem dacã nu
în mila lui Dumnezeu şi în aşteptarea cerescului Sãu har şi dar?
Chiar dacã trãieşti la un loc împreunã cu oamenii cinstiţi, cu fraţii
evlavioşi sau te îndeletniceşti cu citirea cãrţilor sfinte ori a
cuvântãrilor frumoase, sau asculţi cântãri de laudã cãtre Dumnezeu;
toate acestea sunt în zadar dacã eşti pãrãsit de harul lui Dumnezeu.
Nimic nu te poate ajuta mai mult decât rãbdarea şi lepãdarea de
sine, lãsându-te astfel în voia Celui Preasfânt.
7. Nici un sfânt nu s-a înãlţat aşa de mult fãrã sã fi fost ispitit;
nu este vrednic sã se ridice cu mintea la Dumnezeu acel care nu a
rãbdat nici un necaz pentru Domnul. În urma oricãrei ispite vine şi
mângâierea cãci mângâierea cereascã este fãgãduitã celor tari în
43
ispite. ,,Celui ce va birui, zice Domnul, îi voi da sã mãnânce din
pomul vieţii".
8.Bunul Dumnezeu trimite mângâierea Sa, pentru ca omul sã
aibã mai multã putere în lupta cu iscoditorul duşman diavolul.
Acesta, mereu veghind, pândeşte pentru a pune stãpânire pe om,
îndepãrtându-l de Dumnezeu.
44
sã primeşti şi locul cel de sus. Sfinţii care au fost mari înaintea lui
Dumnezeu, au preferat sã rãmânã mici înaintea lor înşişi, cu cât
chemarea lor era mai înaltã, cu atât inima le era mai smeritã fiind
plini de fapte bune şi de slavã cereascã, ei nu au umblat niciodatã
dupã deşertãciuni omeneşti. Întãriţi şi sprijiniţi de Dumnezeu,
aceştia nu au umblat dupã mãrirea pe care o dã lumea, gândul lor
fiind acela de a proslãvi numele Domnului.
5. Chiar dacã ai fi încercat cu necazuri şi chinuri, primeşte-le
pe acestea cu bucurie cã toate acestea sunt orânduite de cãtre
Dumnezeu care toate le chibzuieşte pentru mântuirea sufletului tãu.
Dacã doreşti sã pãstrezi harul lui Dumnezeu, mulţumeşte-I
pentru toate încercãrile şi ispitele ce vin asupra ta, rugându-L sã te
ajute sã le poţi birui. Roagã-te neîncetat, fii smerit şi cu bãgare de
seamã şi nu uita cã eşti un luptãtor pentru Hristos.
45
omeneascã? Trebuie sã-l cauţi ca pe un mãrgãritar, pânã la
marginile pãmântului!…Dacã omul ar fi plin de fapte bune,
evlavios, întelept, totuşi îi mai lipseşte ceva: trebuie sã se lepede de
el însuşi dezbrãcându-se de orice iubire de sine iar apoi sã cugete
cã nu a fãcut nici un bine.
5. Niciodatã sã nu punã preţ pe faptele frumoase pe care le-a
sãvârşit, doar sã spunã, cu inima curatã cã este doar un slujitor ce
nu aduce nici o roadã, dupã Cuvântul Adevãrului: ,,Când aţi fãcut
tot ce vi s-a orânduit sã faceţi, ziceţi: -Slugi netrebnice suntem.”
Nimeni nu este mai bogat, mai puternic ori mai slobod, numai
cel care a ştiut sã pãrãseascã toate, sã se lepede de el însuşi,
aşezându-se pe cel mai din urmã loc.
46
trupeşti, totul trebuie sã însemne jertfire continuã şi pregãtire
pentru cer.
4. Uneori ţi se pare cã Dumnezeu te pãrãseşte, alteori te
supãrã aproapele, adesea tu eşti o povarã pentru tine însuţi. Nicãieri
nu vei gãsi mângâiere şi alinare, cãci trebuie sã suferi, dupã voia
Domnului care doreşte sã te deprindã cu suferinţa pentru a te
supune fãrã cârtire, şi sã ieşi din necazuri cu inima smeritã. Trebuie
sã suferim adesea pentru a dobândi liniştea lãuntricã iar apoi sã fim
vrednici pentru a primi cununa nemuririi.
5. Dacã vei lua crucea de bunãvoie, vei fi îndrumat şi
îndreptat cãtre limanul dorit unde nu este durere. Iar dacã vei lua
crucea doar din silã şi nevoie, atunci îţi vei îngreuia picioarele tale
iar ea va fi supãrãtoare.
6. Tu crezi cã vei putea scãpa de ceea ce nici un om nu a
putut scãpa niciodatã?…Crezi cã a fost un sfânt în lumea aceasta
care nu şi-a purtat crucea sa fãrã de suferinţã? Însuşi Mântuitorul
Iisus Hristos, Domnul nostru nu a fost lipsit nici un ceas mãcar de
cruce cât a fost pe pãmânt, cunoscând numai durere şi suferinţã din
partea celor ce l-au dat la moarte.
7. Toatã viaţa Mântuitorului Iisus Hristos, aici pe pãmânt. a
fost un calvar şi o luptã împotriva pãcatului, iar tu umbli dupã
odihnã şi dupã bucurie? Te înşeli amarnic dacã vei cãuta altceva
decât suferinţa; cu cât vei merge mai departe pe calea desãvârşirii
sufleteşti, vei fi încercat, dar povara crucii tale nu va fi mai mare
decât o poţi duce tu.
8. Omul pe care Dumnezeu îl încearcã, nu va rãmânea fãrã de
mângâieri, greutatea necazurilor se schimbã într-o încredere dulce,
iar cu cât trupul este mai slãbit, cu atât sufletul se va întãri mai mult
prin harul Domnului.
9. Nu oricine poate sã-şi înfrâneze sufletul şi sã-şi ia crucea
fugind de toate mãririle deşarte, suferind necazuri şi nenorociri în
aceastã viaţã….Dacã te gândeşti numai la tine, niciodatã nu vei
putea sã ajungi acolo unde trebuie. Dar dacã te vei lãsa în mâinile
47
Domnului, vei fi îmbrãcat cu putere de sus, nu îţi va fi teamã de
vrãjmaşul sufletului tãu (diavolul) pentru cã vei fi înarmat cu
credinţã şi pãzit de crucea lui Iisus.
10. Fii întotdeauna gata, ca o slugã bunã şi credincioasã a lui
Iisus pentru a duce cu bãrbãţie Crucea Domnului tãu, Cel care s-a
rãstignit de voie pentru tine. Fii gata sã rabzi necazuri şi nenorociri
în aceastã viaţã plinã de dureri, bea cu bucurie paharul Domnului
dacã ai dragoste fierbinte faţã de El şi dacã vrei sã ajungi la mãrirea
Lui.
Dumnezeu nu va întârzia sã-ţi trimitã mãririle Sale, deci fii
gata sã suferi, toate necazurile priveşte-le ca pe mângâieri, ele nu
sunt vrednice de mãrirea vieţii viitoare şi a slavei cereşti.
11. Atunci când vei simţi cã suferinţa e dulce şi te vei
deprinde cu ea, atunci te vei socoti fericit cã ai gãsit raiul pe
pãmânt. Dar dacã fugi de suferinţã, ea îţi va pãrea amarã şi vei trãi
în dureri, necazurile de care te fereşti, te vor urma pretutindenea.
12. Dacã eşti pregãtit sã pãtimeşti şi sã suferi, atunci durerile
tale se vor îndulci şi vei dobândi liniştea lãuntricã. ,,Eu voi arãta
fiecãruia, zice Domnul, cât trebuie sã sufere pentru numele Meu",
deci nu îţi rãmâne decât sã suferi dacã vrei sã-L iubeşti pe Iisus şi
sã-I slujeşti pânã la sfârşitul zilelor tale pe pãmânt.
13. Bunul Dumnezeu sã te învredniceascã, pentru numele
Sãu, cã bucuria va fi mare acolo în împãrãţia cereascã.
Toţi spun cã suferinţa este necesarã; dar câţi sunt cei care
suferã? Dar nu uita cã suferind pentru Iisus vei ajunge sã
dobândeşti tot ce este mai de preţ, şi anume sfânta mântuire.
14. Hotãrãşte-te sã apuci drumul necazurilor decât cel al
bucuriei pentru a te putea asemãna cu sfinţii, cã vrednicia şi sporul
nostru pentru desãvârşirea sufletului nu se dobândesc prin bucurii
şi prin mângâieri, ci prin tãria cu care vom rãbda necazurile şi
ispitele cele grele.
15. Dacã ar fi în aceastã lume o altã cale mai bunã şi mai de
folos pentru desãvârşirea sufletului decât suferinţa, Iisus ne-ar fi
48
arãtat-o cu siguranţã. Dar El îi îndeamnã pe ucenicii Sãi care L-au
urmat fãrã cârtire dar şi pe cei care vor sã-L urmeze, spunând:
,,Cine voieşte sã vinã dupã Mine, sã se lepede de sine, sã-şi ia
crucea şi sã urmeze Mie" .
Dupã ce am vãzut şi am luat la cunoştinţã toate cele de pânã
acum, nu putem înţelege decât cã, prin purtarea crucii pe care o
avem, raiul cerului va fi deschis şi pentru noi; doar biruirea
ispitelor şi încercãrilor ne poate face cu adevãrat fericiţi şi biruitori
în Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
CREZ
49
Când m-a văzut, cu mâini împreunate
Şoptind, mi-a arătat spre cer,
-Vezi, el acolo-n marea-i bunătate
Dezleagă calea marelui mister.
Iar dacă simţi, că ocrotirea lui
Mai pregăteşte întâlniri celeste,
Acolo unde suferinţa nu-i
Acolo unde Vestea se împlineşte.
AŞTEPTARE…
50
Trec vremile, copiii noştri cresc
N-au timp sa ne înţeleagă întristarea,
Noi gârboviţi, ne mai urmăm cărarea
Alunecând, pe rând, în pământesc.
MĂ ROG…
Mă rog,
Şoptiri de stele-mi spun
Că dincolo, o lume
Se înalţă vie cu alt nume
Încrezător mă rog.
Mă rog
Pe-un drum ceresc răsar
Noi bucurii fără hotar
Şi îngerii sfioşi păşesc
Prin raiul cel dumnezeiesc,
Încrezător mă rog.
Mă rog
Un imn ocrotitor
Scoboară-n glas înălţător
Fiinţa-ntreagă luminând
Vroirea Celui Blând,
Încrezător mă rog.
51
DIN SUFLET ORIŞICÂND RĂSUNĂ
CONFESIUNE
52
Lucru curat m-a cercetat
Cu al Tău sfat.
Voi lăcrima în rugăciune,
Gest de căinţă pentru puţinele bune.
…………………………………
Acesta sunt
Trăind, să renasc prin Cuvînt.
53
de rost Sfânta Scripturã dimpreunã cu tot ce au scris înţelepţii de pe
pãmânt, fãrã de har şi de milã, nu-ţi foloseşte la nimic.
Deşertãciunea deşertãciunilor, toate nu sunt decât
deşertãciune dacã nu existã iubirea de Dumnezeu şi slujirea Lui.
Cea mai mare înţelepciune este sã mergi cãtre împãrãţia cerurilor
neţinând socotealã de ceea ce va spune lumea despre tine.
4. Umblarea dupã bogãţii trecãtoare şi nãdãjduirea în ele este
deşertãciune. Deşertãciune este şi cãutarea de onoruri şi dregãtorii
(functii lumeşti). Deşertãciune este urmarea poftelor trupului şi
vânarea plãcerilor care, mai târziu, vor fi aspru pedepsite.
Deşertãciune este şi mulţimea anilor vieţii dacã nu i-ai trãit aşa cum
se cuvine, la viaţa viitoare negândindu-te.
5. Mereu sã-ţi aduci aminte de cuvintele Înţeleptului, care
spune: ,,Ochiul nu se saturã de ceea ce vede, nici urechea nu se
umple de ce aude”. Aşadar, deprinde-te în a-ţi depãrta inima de
lucrurile pãmânteşti pentru a se împlini cu cele cereşti.
Cei care umblã în desfãtãri îşi pângãresc sufletul dar pierd şi
mila Domnului.
Fii smerit!
54
de prea puţin folos sufletului, iar cine se îngrijeste de altceva decât
de mântuirea lui, acela nu ştie ce face. Vorbele goale nu saturã întru
nimic sufletul,dar o viaţã curatã alãturi de un cuget nepãtat, dau
linişte inimii dar şi o mare încredere în Dumnezeu.
3. Cu cât ştii mai mult, cu atât vei fi mai aspru judecat, dacã
nu ai dus o viaţã curatã.
Nu te fãli cu arta şi cu ştiinta ta, oricât de meşteşugite ar fi
ele, ci teme-te mai curând de lumina lor. Dacã te socoteşti cã ştii
multe, asta e puţin lucru faţã de ceea ce încã nu ştii. Nu fi mândru,
ci mãrturiseşte mai degrabã cã nu ştii aproape nimic. Sã nu te crezi
mai presus de semenul tãu.
Dacã vrei sã înveţi sã ştii ce îţi este de folos, obişnuieşte-te sã
trãieşti modest dar curat sufleteşte, cãci frica de Dumnezeu este
începutul înţelepciunii.
Adevãrata învãţãturã
55
3. Cu cât îţi vei strânge mai mult puterile şi te vei debarasa de
poftele lumeşti, cu atât sufletul tãu va fi mai înţelept şi se va ridica
tot mai mult deoarece îşi primeşte lumina de la Cel de Sus. Un
suflet curat, nevinovat, hotãrât la lucruri bune, nu se rãtãceşte
niciodatã, chiar nici în mijlocul celor mai grele necazuri, pentru cã
el pe toate le întocmeşte spre lauda lui Dumnezeu, şi se sileşte sã se
desãvârşeascã tot mai mult.
Ce te necãjeşte, ce te tulburã, dacã nu pornirile nestãpânite
ale inimii tale?…
4. Omul bun şi cu adevãrat evlavios îşi rânduieşte înlãuntrul
sãu mai dinainte tot ceea ce are de gând sã facã. El nu merge dupã
poftele trupului, ci toate le trece prin dreapta lui judecatã. Zilnic sã
ne întãrim şi sã facem tot mai multe fapte bune. Cunoaşterea de
sine este o cale care te duce mult mai sigur la Dumnezeu în
comparaţie cu toate bogãţiile ştiintei. Nu tãgãduiesc deloc folosul
ştiinţei, dar adesea, mulţi rãtãcesc, truda lor lumeascã rãmânând
zadarnicã.
5. La aspra judecatã vei fi întrebat dacã ai trãit ca un creştin
adevãrat. Acolo nu se va ţine seama de învãţaţii lumii acesteia şi
care se fãleau cu multa învãţãturã lumeascã. Odinioară s-a vorbit
mult despre ei, au fost pe placul multora, dar despre toate acelea nu
se va auzi nimic, dreapta judecatã va fi cu rãsplatã şi fericire
pentru sãvârşitorii binelui.
6. Cât de repede zboarã slava lumii acesteia.
Ce mulţi se pierd în lumea aceasta din pricina unei învãţãturi
mincinoase şi a uitãrii de Dumnezeu. Vor mai degrabã ca sã ajungã
oameni mari în viaţa aceasta decât sã fie smeriţi cu sufletul, iar
pierzarea le este mare în deşertãciunea lor. Mare va ajunge doar cel
ce are dragoste şi se crede mic pe sine, iar pentru unul ca acesta,
toate onorurile lumii acesteia rãmân ca o nimicnicie.
Cel care face voia Domnului fãrã sã se gândeascã la sine, cu
siguranţã cã a aflat adevãrata învãţãturã.
56
Fii cu bãgare de seamã
57
Pofte deşarte
Fugi de mândrie
58
pentru a putea primi harul Domnului care ajutã pe cei smeriţi şi
coboarã pe cei mândri.
2. Dacã eşti bogat, nu te fãli cu bogãţiile tale cele multe, nici
cu prietenii tãi cei puternici; lauda ta sã fie numai întru numele
Domnului, care ne dã de toate, şi care, mai presus de orice, doreşte
sã se dea chiar pe Sine pentru noi.
Niciodatã sã nu te mândreşti cu puterea ori cu frumuseţea
trupului deoarece o suferinţã ce poate veni, îl stricã şi îl vestejeşte.
Nu te minuna de priceperea şi de multa ştiinţã pe care o ai, ca nu
cumva sã-L mâhneşti pe Dumnezeu, Cel care ţi-a hãrãzit toate
bunãtãţile firii.
3. Nu te crede cã eşti mai bun decât alţii, ca nu cumva sã fii
rãu privit de ochiul lui Dumnezeu care vede tot ce este înlãuntrul
tãu. Nu te lãuda cã ai fãcut fapte bune pentru cã judecãţile
Domnului nu sunt ca ale oamenilor; de multe ori cel ce place
oamenilor, nu place lui Dumnezeu. Dacã ai fãcut vreo faptã bunã,
gândeşte-te cã alţii au altele cu mult mai bune; aşa sã faci, pentru a-
ţi putea pãstra smerenia.
Nimic nu vei pierde dacã te vei socoti mai prejos decât alţii;
mai mult rãu îţi vei pricinui dacã vei crede despre tine cã eşti mai
bun decât oricare unul dintre semeni. Omul care este smerit se
bucurã de mai multã pace lãuntricã. Mânia şi pizma tulburã inima
celui mândru.
Nu fi prea prietenos
59
mulţumeşti lui Dumnezeu pentru cele pline de credinţã şi de fapte
bune.
Sã doreşti lucrul acesta: sã fii prieten lui Dumnezeu şi
îngerilor Lui, şi sã te fereşti cât îţi este cu putinţã de ochii lumii.
2. Sã ai faţã de toatã lumea milã dar la prietenie sã fii
zgârcit.Omul necunoscut are de multe ori nume bun dar când
ajungi sã îl cunoşti mai îndeaproape,vezi cã te-ai înşelat.
Supunere şi ascultare
60
Sã nu vorbeşti mai mult decât este necesar
61
3. Atunci când vom rãstigni poftele trupului şi nu ne vom mai
frãmânta sufletul cu griji deşarte, vom gusta cu adevãrat din cele
dumnezeieşti, deprinzându-ne sã gândim la Domnul.
Marea şi singura piedicã ce stã împotriva noastrã este însãşi
pornirea din noi cãtre desfrâu şi cãtre lãcomie, fãrã ca sã ne
strãduim câtuşi de puţin a porni pe drumul ce duce cãtre
desãvârşire.
Dacã se întâmplã sã ne izbim de o cât de micã greutate, uşor
pierdem nãdejdea, alergând iarãşi cãtre lucrurile omeneşti cele
pierzãtoare.
4. Dacã vom fi neclintiţi în mijlocul luptei, ca adevãraţi
ostaşi, vom simţi ajutorul Domnului pogorându-se din cer la noi,
cãci El este gata întotdeauna sã punã umãrul la izbânda celor ce se
luptã cu dreptate şi nãdãjduiesc în El. Sã punem securea la rãdãcina
pomului pentru dezlipirea de patimi, şi astfel sufletul sã trãiascã în
pace.
5. Câte puţin ne vom dezrãdãcina din pornirile noastre cãtre
pãcat, vom apuca fãrã de greş pe drumul ce duce la desãvârşire.
Dacã de la început noi ne vom împotrivi ispitelor, atunci
orice lucru îl vom face cu uşurinţã dar totodatã şi cu bucurie.
6. Greu este sã te laşi de viaţa pe care ai dus-o pânã acum dar
cu mult mai greu este sã lupţi împotriva pornirilor tale. Dar dacã nu
poţi sã treci peste mãruntele piedici ale vieţii, cum vei putea
înfrânge durerile şi chinurile cele cumplite? Gândind astfel, am
credinţa cã vei cãpãta o cu mult mai mare dorinţã pentru
desãvârşirea ta.
62
rãmânã în Dumnezeu cãci lumea aceasta este plinã doar de rãutãţi
şi de fãrãdelegi.
2. Când omul cu voinţã hotãrâtã se întâmplã ca sã fie tulburat,
ispitit ori chinuit de gânduri rele, atunci vede mai desluşit cât de
necesar este sprijinul lui Dumnezeu şi cât de hotãrâtor.
Tãria în ispite
63
bine sfãtuieşte-l aşa cum ai vrea sã te sfãtuiascã şi pe tine altul.
5. Începutul tuturor ispitelor este nestatornicia sufletului şi
prea puţina încredere în Dumnezeu. Precum o corabie fãrã de
cârmaci este împinsã de valuri la voia întâmplãrii, aşa este şi cu
omul slab şi schimbãtor, care pãrãseşte hotãrârile sale, devenind
tulburat de multele ispite. Fierul se încearcã (se cãleşte) în foc iar
omul în ispite şi greutãţi; ispita ne aratã cine suntem. Împotriveşte-
te rãului încã de la început; îndreptarea vine foarte târziu, atunci
când rãul creşte printr-o zãbavã prea lungã din partea omului. Cu
cât întârzii şi lâncezeşti pentru a nu te lupta, cu atât mai mult
slãbeşti în fiecare zi, iar duşmanul (diavolul) se tot înãreşte asupra
ta.
6. Când ispitele se înmulţesc asupra ta, nu pierde nãdejdea în
Dumnezeu, ci roagã-te cu mai multã râvnã, cãci, dupã cuvântul
Apostolului, El te va face sã tragi folos din ispita care te încearcã.
Pleacã-ţi sufletul sub mâna Domnului în toate ispitele, în toate
greutãţile, cãci El va mântui şi va înãlţa pe cel smerit la suflet.
7. Doar în încercãri şi în ispite vezi cu adevãrat puterea
sufleteascã a omului. Plata este mare şi fapta bunã îşi aduce roadele
sale. Nu este prea greu sã fii evlavios şi plin de credinţã, dar, sã ţii
minte: cel ce este rãbdãtor în vremuri grele, acela va merge cu paşi
repezi cãtre desãvârşire.
Unii se împotrivesc ispitelor celor grele, însã cad zilnic pradã
multor ispite mãrunte; cine nu este în stare sã biruiascã pe cel slab,
cum se va lupta cu cel tare ?!…
Nu judeca pe alţii
64
Adesea judecãm lucrurile dupã inima noastrã, cãci iubirea de
sine cu uşurinţã înduplecã dreapta judecatã.
2. De cele mai multe ori suntem împinşi la rãu de imbolduri
din afarã sau de porniri ascunse dinlãuntrul nostru. Unii, în tot ceea
ce fac nu urmãresc decât folosul lor iar câtã vreme lucrurile merg
dupã voia lor se bucurã de multã linişte sufleteascã, însã când li se
împotriveşte cineva, de îndatã se tulburã şi se întristeazã.
3. Obiceiul cel vechi este greu de renunţat la el; dacã tu te
reazemi mai mult pe înţelepciunea şi pe judecata proprie decât pe
exemplul de supunere pe care l-am primit ca pildã de la
Mântuitorul, vei merge prea încet şi prea târziu pe drumul cãtre
desãvârşire. Dumnezeu doreşte sã-i fim întru totul supuşi, sã ne
ridicãm prin iubire deasupra patimilor pãmânteşti.
65
veseleşte în inima sa, ci, dispreţuind oricare alte bunuri, îşi va cãuta
fericirea numai la Dumnezeu.
De am avea doar o scânteie de iubire adevãratã, am putea
vedea cã toate lucrurile inimii acesteia nu sunt decât deşertãciuni.
66
Viaţa în mãnãstire
Pe urmele sfinţilor
67
pe urmele lui Hristos. ,,Şi-au urât sufletele lor în lumea aceasta,
pentru ca sã le dobândeascã în cea veşnicã’’. Câtã lepãdare de sine
şi câte chinuri trupeşti au arãtat sfinţii în pustiu. Prin ce ispite grele
şi nesfârşite au trecut! De câte ori i-a chinuit vrãjmaşul, de câte ori
au ridicat rugãciuni fierbinţi cãtre Domnul! Câte înfrânãri grele au
sãvârşit! Ce sârguinţã, ce cãldurã mare au arãtat pentru desãvârşirea
lor sufleteascã? Ce crâncenã luptã au dus împotriva patimilor
trupului! Ziua munceau din greu iar noaptea şi-o petreceau în
rugãciune şi chiar muncind; neîncetat cu rugãciunea în inimã.
3. Mereu se îndeletniceau cu lucruri de folos. Ei şi-au pãrãsit
averile, mãririle lumeşti, rangurile, prietenii, rudeniile, nedorind
lucruri pãmânteşti. Erau sãraci în cele pãmânteşti însã erau bogaţi
în daruri sufleteşti şi în fapte bune.
4. Ei erau strãini pe lume însã au fost prieteni apropiaţi,
mereu având în preajma lor pe Dumnezeu. Au trãit în adevãratã
smerenie, în supunere, în rãbdare, iar cu fiecare zi creşteau în
desãvârşire, fiind tot mai plãcuţi Domnului; au slujit ca pildã
tuturor acelora care au ştiut sã ducã o adevãratã viaţã creştineascã.
5. Ce râvnã mare au avut monahii la început şi câtã sârguinţã
la rugãciune şi fapte bune. Ceea ce a rãmas de la ei ne mãrturiseşte
şi astãzi desãvârşirea şi suferinţa acestor oameni care, luptându-se
cu mult curaj au trecut peste tot ce era lumesc.
Sã dea Dumnezeu ca dupã ce am aflat despre aceste pilde de
sfinţenie, niciodatã sã nu lãsãm sã se stingã în noi dorinţa fierbinte
de a face tot mai multe fapte bune.
Cu ce te îndeletniceşti?
68
învredniceşte-mã faptelor celor bune, cã n-am fãcut pânã astãzi nici
un bine”.
2. Hotãrârea pe care am luat-o este mãsura sporului nostru în
faptele cele bune. Dacã cel ce vrea sã fie neclintit în hotãrârea sa,
adeseori se lasã târât în ceea ce este rãu, atunci hotãrârea lui este
şovãielnicã. De multe ori uitãm de hotãrârea pe care am luat-o;
oamenii întelepţi îşi leagã hotãrârile lor mai mult de darul lui
Dumnezeu decât de înţelepciunea lor, şi orice ar face, numai în El
îşi pun nãdejdea.
Omul cere dar Dumnezeu este cel care dã, iar omul nu poate
hotãrî la aceasta.
3. Dacã am lãsa la o parte îndeletnicirile noastre de fiecare zi
care nu au nimic de a face cu sufletul, şi sã urmãm cu adevãrat
calea ce duce cãtre Domnul, am deprinde un bun obicei la care nu
am renunţa pânã la apusul zilelor noastre.
4. Dacã nu poţi sã ţii întotdeauna strânse puterile sufletului,
fã aceasta mãcar o datã pe zi, dimineaţa ori seara. Dimineaţa
hotãrãşte-te sã faci o faptã bunã iar seara cereteazã-ţi purtarea din
timpul zilei, vorbele, faptele, gândurile tale, cãci prin acestea se
întâmplã sã superi adeseori pe Dumnezeu dar şi pe aproapele.
Asemenea unui ostaş viteaz, trebuie sã te înarmezi împotriva
loviturilor diavolului. Înfrâneazã lãcomia, cãci atunci vei potoli
uşor toate celelalte pofte ale trupului; nu te lenevi, citeşte, scrie,
roagã-te, cerceteazã ori munceşte cu mâinile spre folosul tuturor.
5. Nu lucra în faţa lumii lucrul care ar trebui fãcut acasã la
tine. Este bine sã împãrţim îndeletnicirile noastre dupã împrejurãri;
unele îndeletniciri se potrivesc pentru zilele de sãrbãtoare, altele
pentru zilele din timpul sãptãmânii. Unele ne sunt de folos la vreme
de ispitã, altele în timp de linişte şi de odihnã; unele gânduri ne
plac la tristeţe, altele la bucurie.
6. La sfintele sãrbãtori trebuie sã împrospãtãm bunele
îndeletniciri şi sã cerem cu mai multã cãldurã ajutorul sfinţilor. În
fiecare sãrbãtoare sã ne hotãrâm sã trãim aşa cum se cuvine,
69
precum ar trebui sã ieşim din aceastã lume şi sã intrãm la
sãrbãtoarea cea veşnicã. Aşa cã este necesar sã ne pregãtim cu
multã grijã, printr-o viaţã plinã de râvnã, pãzindu-ne pentru a ne
putea lua rãsplata pentru toate ostenelile noastre din aceastã viaţã.
7. Dacã s-ar întâmpla sã întârzie vremea plãţii, sã ne gândim
cã totuşi nu suntem destul de bine pregãtiţi, cã nu suntem vrednici
de mãrirea ce ni se va arãta; aşadar sã ne strãduim îndoit pentru a
ieşi cu bine din viaţa aceasta.
Fericitã este sluga pe care, când va veni Stãpânul sãu, o va
gãsi priveghind, zice Sfântul Evanghelist Luca. Adevãr zic vouã,
peste toate avuţiile o va pune pe dânsa.
70
în el totodatã şi mãrturia cugetului celui bun. Credinţa cea
neclintitã a sfinţilor a fost sprijinitã pe frica de Dumnezeu, oricât de
mare era strãlucirea vieţii lor, oricât de multe erau darurile lor; ei
niciodatã nu îşi împuţinau smerenia şi vegherea.
Îndrãzneala celor nelegiuiţi izvorãşte din mândrie şi din
îngâmfare, ducând la pierzanie.
4. Adeseori, cei care erau cei mai buni în ochii lumii, au ajuns
în cele mai mari nenorociri datoritã prea multei încrederi în ei
înşişi. Pentru mulţi este de folos ca sã fie adeseori ispitiţi şi sã
sufere lovituri, ca nu cumva, fiind prea liniştiţi în inimile lor, sã se
îngâmfeze şi sã umble dupã desfãtãri trupeşti. Cât de curat ar fi
cugetul dacã omul nu ar umbla dupã plãcerile trecãtoare şi dacã nu
s-ar gândi niciodatã la nimicnicii ale lumii acestea trecãtoare.
5. De mângâierea cereascã nimeni nu este vrednic dacã nu se
va deprinde cu pocãinţa. Dacã vrei sã-ţi înfrânezi cu adevãrat
inima, atunci intrã în odãiţa ta, înlãturã zgomotul lumii; dupã cum
este scris: ,,Din aşternutul tãu, inima sã-ţi fie bunã de pocãinţã”.
Aici în odãiţa ta vei gãsi tot ceea ce ai pierdut adeseori în lume iar
dacã o vei pãzi cu credinţã, ea va deveni pentru tine cel mai scump
prieten dar şi mângâierea ta cea mai dulce.
6. În tãcere şi în linişte, omul evlavios merge cãtre
desãvârşire şi poate pãtrunde cu mult mai uşor tainele Scripturii.
Aici acesta gãseşte izvorul lacrimilor care-l spalã şi îl curãţã de
Întinãciunea patimilor şi a pãcatelor, iar cu cât se depãrteazã mai
mult de tumultul lumii, cu atât se apropie mai mult de Creatorul
sãu. De cel ce se desparte de prieteni şi de cunoscuţi, de acela se va
apropia mai mult Dumnezeu cu sfinţii sãi îngeri. Este cu mult mai
de folos ca sã stai închis în casã gândindu-te la mântuirea sufletului
tãu decâ sã participi la lucruri fãrã sens, uitându-ţi astfel chemarea
pe care tu o ai.
7. Pentru ce doreşti sã obţii lucruri ce nu îţi sunt îngãduite?…
Lumea trece iar împreunã cu ea se duc şi plãcerile ei. De câte ori
ieşi la plãceri lumeşti, te înorci acasã având cugetul neîmpãcat şi
71
inima plinã de frãmântãri. …Aşa sunt plãcerile lumeşti: te momesc
încet cu dulceaţa lor trecãtoare pentru ca mai apoi sã te umple de
venin pricinuitor de moarte.
8. Poţi vedea în altã parte ce nu ai aici?…Iatã cerul, pãmântul
precum şi tot ce ne înconjoarã; ridicã-ţi ochii cãtre Dumnezeu şi
roagã-l sã-ţi ierte greşelele şi nepãsarea ta. Lasã lucrurile deşarte pe
seama oamenilor pãcãtoşi, tu nu te îngriji decât de ceea ce îţi cere
Dumnezeu.
Înfrâneazã-ţi inima
72
Este mult mai folositor şi mult mai sigur sã nu ai multe
mângâieri în viaţa aceasta cãci în cea viitoare cu mult mai de preţ
va fi.
4. Când omul este pãtruns de înfrânare desãvârşitã atunci
toatã lumea îi este amarã şi greoaie. Omul drept totdeauna are de ce
sã fie mâhnit şi de ce sã se plângã, fie cã s-ar gândi la el însuşi sau
la alţii; el ştie bine cã aici pe pãmânt nimic nu este fãrã necazuri, şi
cu cât se cerceteazã mai mult, cu atât şi durerea inimii lui se
mãreşte. Pricina adevãratei mâhniri şi a întristãrii adânci sunt
pãcatele şi greşelile în care ne-am îngropat atât de adânc încât
foarte rar ne mai aducem aminte de lucrurile cereşti.
5. Dacã te-ai gândi de mai multe ori la moarte decât la
lungimea vieţii, fãrã îndoialã vei depune mai multã stãruinţã pentru
a te îndrepta. De ţi-ai aduce totdeauna aminte de chinurile iadului
cred cã ai suferi mai cu bunãvoinţã munca şi durerea pe pãmânt.
6. De multe ori neputinţa sufletului face ca trupul sã se
plângã pentru lucruri fãrã de rost. Roagã-te cu smerenie Domnului
pentru a primi duhul înfrânãrii, zicând asemenea profetului:
,,Hrãneşte-mã Doamne cu pâinea lacrimilor şi mã adapã din
paharul plângerii’’.
Nimicnicia omeneascã
73
multã nimicnicie este în viaţa aceasta pãmânteascã. Cu cât cineva
voieşte sã meargã înainte pe drumul ce duce cãtre desãvârşire, cu
atât mai amarã i se părea viaţa aceasta fiindcã atunci simte el cel
mai bine şi mai limpede cât de neputincioasã şi de stricãcioasã este
firea omeneascã.
Mâncarea, bãutura, somnul, odihna, munca şi privegherea,
lucruri de care are nevoie trupul, sunt într-adevãr o mare nimicnicie
şi un mare necaz pe capul omului evlavios şi care doreşte sã se
debaraseze de legãturile trupeşti pentru a renunţa la pãcat.
3. Omul lãuntric este mult încercat în lumea aceasta de
nevoile trupului; de aceea profetul se ruga fierbinte: ,,Doamne,
scapã-mã din nevoile mele”. Vai de cel care nu îşi cunoaşte
nimicnicia lui, şi vai, de o mie de ori de cel cãruia îi place aceastã
nimicnicie şi aceastã viaţã trecãtoare. Sunt mulţi cei care, cu toate
cã trãiesc muncind din greu, atât de mult s-au lipit de lume încât
niciodatã nu şi-ar mai aduce aminte de Dumnezeu dacã viaţa
pãmânteascã ar fi veşnicã.
4. Vai ţie, suflet nesãbuit şi necredincios cã mult te-ai afundat
în lucrurile pãmânteşti şi în poftele trupului! Nu te gândeşti cã vei
privi cu durere la sfârşitul zilelor tale vãzându-ţi inima plinã de
rãutãţi şi de fãrãdelegi? Pe când sfinţii lui Dumnezeu, prieteni
credincioşi ai lui Iisus Hristos au dispreţuit poftele trupului şi
desfãtãrile lumeşti; toatã nãdejdea lor, toate dorinţele lor le aveau
îndreptate cãtre bunurile cele veşnice. Întreaga lor fire se înãlţa
cãtre bunurile nevãzute care nu pier niciodatã pentru ca inima lor sã
nu se abatã la cele pãmânteşti.
5. Iubite frate, nu pierde nãdejdea în desãvârşirea vieţii
sufleteşti şi nu amâna de la o zi la alta împlinirea hotãrârii tale.
Scoalã-te degrabã şi spune: ,,Iatã vremea de lucru, a sosit timpul de
luptã, iatã vremea când trebuie sã mã îndrept”. Când viaţa îţi pare
mai grea atunci ai cel mai bun prilej pentru a te gândi la îndreptare
iar dacã nu te vei strãdui cu toate puterile tale, atunci nu vei putea
birui pãcatul. Câtã vreme avem acest trup neputincios nu vom
putea fi scutiţi de încercãri, de amãrãciune sau de durere.
Trebuie sã rabzi pânã la sfârşit şi sã aştepţi mila de la
74
Dumnezeu pânã când trece fãrãdelegea şi pânã când cel din moarte
ajunge la viaţã.
6. Cât de mare este slãbiciunea ce îl împinge pe bietul om
cãtre pãcat. Azi ţi-ai mãrturisit pãcatele iar mâine iarãşi le
sãvârşeşti; te hotãrãşti sã fii cu bãgare de seamã dar nu trece un
ceas mãcar şi iarãşi ajungi sã faci ca şi mai înainte. Trebuie sã ne
smerim şi niciodatã sã nu ne mândrim când vedem cât de slabi şi de
nestatornici suntem. Într-o clipã poţi pierde prin nebãgare de seamã
tot ce ai dobândit prin mila Domnului cu atâta trudã.
7. Vai de noi cã suntem aşa de nepãsãtori; negreşit este
nevoie sã învãţãm sã ne îndreptãm pentru bune deprinderi şi atunci
vom vedea dacã mai avem nãdejde de îndreptare şi de spor în fapte
bune.
75
fii pregãtit ca sã trãieşti în aşa fel, încât moartea sã nu vinã
niciodatã pe neaşteptate; cãci Fiul Omului va veni în ceasul în care
nici nu te gândeşti.
4. Cât de fericit şi de înţelept este cel care se sileşte sã
trãiascã în aşa fel în aceastã viaţã, cum doreşte sã fie pregãtit în
ceasul morţii. Nimic nu poate sã îţi dea curaj când te vei despãrţi de
lumea aceasta, decât înfrânarea poftelor trupeşti, dorinţa de a merge
pe drumul desãvârşirii, dragostea de orânduialã, cãinţa adâncã,
lepãdarea de sine alãturi de tãria în ispite şi în nenorociri; toate
pentru dragostea pe care trebuie sã o avem faţã de Iisus Hristos.
5. Nu te baza pe prieteni ori pe cei apropiaţi ai tãi, nu amâna
îndreptarea ta, cãci lumea te va uita mult mai repede. Este bine sã
te îngrijeşti acum cât mai este vreme pentru a sãvârşi faptele bune,
decât sã nãdãjduieşti în ajutorul altora; dacã tu însuţi nu ai grijã de
tine, cine se va îngriji de sufletul tãu dupã moarte?
6. Va veni vremea când vei cere sã mai trãieşti mãcar o zi, un
ceas mãcar, pentru a-ţi curãţi sufletul; de ce mare primejdie, de ce
teamã îngrozitoare te-ai putea scãpa când te-ai gândi cu fricã şi
mare cutremur la moarte. Acum este vremea sã te trudeşti pentru a
începe o viaţã cu Hristos, înfrâneazã-ţi trupul prin pocãinţã şi astfel
vei avea nãdejde la viaţa viitoare.
7. Nesocotit ce eşti! Cum crezi cã vei trãi multã vreme atâta
timp cât nu eşti sigur de ziua de mâine. Câţi s-au amãgit asemenea
ţie, dar fãrã de veste le-a sosit ceasul morţii. Nu ai auzit vorbindu-
se cum unul a fost omorât de sabie, altul s-a înecat, a pierit în foc
sau a murit ucis de glonţ? Aşadar, toate se sfârşesc în momentul
când vine moartea, cã viaţa omului trece ca o umbrã.
8. Cât încã mai este vreme, fii harnic, munceşte şi strânge-ţi
comoarã în ceruri, neîngrijindu-te decât de lucrurile Domnului. Fã-
ţi acum prieteni, cinstind pe sfinţi şi urmând faptele lor, încât, dupã
ce vei isprãvi viaţa aceasta de aici de pe pãmânt sã poţi fi sigur cã
vei fi primit în corturile veşniciei.
9. Trãieşte pe pãmânt ca un cãlãtor şi ca un strãin pentru care
76
lucrurile lumeşti nu sunt de nici un preţ. Pãstreazã-ţi sufletul curat
şi întotdeauna îndreptat cãtre Domnul pentru cã nimic nu este
trainic aici pe pãmânt; zilnic sã se ridice la ceruri durerile, lacrimile
şi rugãciunile tale, ca odatã plecat din viaţa aceasta sã poţi ajunge
fericit în mâinile Domnului.
77
cu atât vei fi mai aspru pedepsit; acolo desfrânaţii şi cei ce au fãcut
numai rele vor fi chinuţi şi vor îndura mult.
4. Pãcatele, fiecare vor avea pedeapsa meritatã…,acolo cei
mândri se vor ruşina iar cei zgârciţi vor ajunge în cea mai cruntã
sãrãcie, acolo un ceas de chin va fi mult mai îngrozitor decât mulţi
ani de cãinţã aici pe pãmânt. Aici de multe ori omul se poate
odihni, dincolo nu este odihnã şi nici mângâiere pentru cei vinovaţi.
Îngrijeşte-te acum cât poţi de mult şi te pocãieşte de toate
pãcatele tale pentru a te putea bucura în ziua judecãţii de fericirea
sfinţilor. Atunci, cei drepţi vor sta fãrã sfialã înaintea celor care i-
au nedreptãţit şi i-au asuprit. Atunci, cel smerit şi cel sãrman vor
cãpãta curaj iar cel mândru se va cutremura.
5. Abia atunci se va vedea cã, pe drept cuvânt a fost înţelept
cel nebun (socotit) dupã Hristos. Atunci, cel care a rãbdat necazuri,
va fi lãudat şi toatã nedreptatea va înceta, drepţii se vor bucura iar
necredincioşii vor încremeni de durere, trupul care în viaţa
pãmânteascã s-a înfrânat, se va veseli mai mult. Îmbrãcãmintea
celor sãrmani va strãluci atunci.
6. Gândul bun şi curat îţi va aduce atunci mai multã bucurie
decât învãţãtura lumii acesteia; amintirea unei rugãciuni fãcute în
viaţa aceasta, atunci va cântãri cu mult mai mult aducând multã
mângâiere. Mai mult vor preţui atunci faptele creştineşti decât cele
mai meşteşugite cuvântãri; deci, obişnuieşte-te şi rabdã necazurile
pentru a putea ajunge în viaţa viitoare un învingãtor alãturi de
modelul demn de urmat-Iisus Hristos.
7. Dacã pânã acum ai trãit numai în pãcate, de ce folos îţi vor
fi toate acestea când te gândeşti cã ceasul morţii va veni pe
neaşteptate? Cel ce Îl iubeşte pe Dumnezeu din toatã inima sa, nu
se înfricoşeazã de moarte, nici de chinuri, nici de judecatã, nici de
iad, pentru cã adevãrata iubire ne aduce îndrãznealã cãtre Domnul;
nu este de mirare cã cel ce este robul pãcatului, acela se teme mai
mult de moarte şi de judecatã. Dacã iubirea de Dumnezeu nu te
depãrteazã de pãcat, cel puţin teama de muncile iadului sã te
78
înfricoşeze şi sã te opreascã de la rele. Cel ce nu are fricã de
Dumnezeu, oricât s-ar trudi, nu poate sãvârşi fapte bune, uşor el va
cãdea în mâinile diavolului.
79
poftelor trupeşti, sã le învingã definitiv. Cu toate acestea un om
plin de râvnã fierbinte, va merge mult mai repede cãtre desãvârşire
cãlcând aţâţãrile trupului. Douã lucruri ne ajutã mai cu seamã la
desãvârşirea vieţii: mai întâi hotãrârea neclintitã de a rupe cu firea
stricatã dar şi strãdania de a face cât mai multe fapte bune care ne
sunt atât de necesare. De aceea, grãbeşte-te dragul meu de înlãturã
şi biruieşte toate pãcatele, acestea putând sã-ţi aducã mari
nenorociri.
5. Când vezi ori auzi ceva bun, sileşte-te sã faci şi tu la fel;
cum ochiul tãu vede greşelile celorlalţi la fel şi ochiul altuia vede
greşelile tale. Ce poate fi mai frumos şi mai plãcut decât sã vezi pe
servul Domnului evlavios, plin de râvnã spunând lucruri
duhovniceşti, pãzitor credincios al tuturor bunelor orânduieli.
Ce mare pagubã este sã nu îţi împlineşti datoria pentru care ai
fost chemat şi sã laşi inima sã alunece cãtre lucrurile care nu îţi
sunt îngãduite şi fãrã de vreun folos.
6. Iubitul meu, adu-ţi aminte de cele pe care le-ai fãgãduit
înaintea Domnului, adu-ţi aminte cã Iisus cel rãstignit este lângã
tine în permanenţã; gândeşte-te la viaţa ta şi vei vedea cã pânã
acum te-ai strãduit atât de puţin sã faci bine.
Adevãratul creştin care se obişnuieşte sã se gândeascã adânc,
pios la viaţa sfântã şi la patimile Mântuitorului nostru, va gãsi din
belşug tot ce îi este de folos.
7. Adevãratul creştin primeşte bucuros tot ce i se porunceşte
supunându-se fãrã sã murmure. Leneşul şi cel nepãsãtor are
necazuri peste necazuri, nenorociri peste nenorociri, neavând nici o
mângâiere sufleteascã. Cel care se abate de la datoria sa, uşor se
îndreaptã spre curse îngrozitoare şi niciodatã unul ca acesta nu va
putea fi mulţumit cu ceea ce are.
8. Oare cum pot unii monahi sã pãzeascã o aşa de asprã
orânduialã acolo în sfintele mãnãstiri? Rar ies ei din mãnãstire,
trãiesc singuri, mãnâncã puţin, muncesc din greu, vorbesc puţin,
80
privegheazã îndelung, se trezesc înainte de ivirea zorilor, se roagã
îndelung cãtre Bunul Dumnezeu, şi toate le pãstreazã în bunã
rânduialã.
Mediteazã dragul meu la toţi aceşti monahi şi cuvioase
monahii care, ziua şi noaptea aduc laudã Celui Prea Înalt; când toţi
aceştia se roagã, tu te leneveşti neluând seama la toate acestea.
9. În toatã viaţa ta laudã mereu pe Domnul, hrãneşte sufletul
tãu numai cu îndeletniciri duhovniceşti cãci vei fi cu mult mai
fericit şi dorul pentru veşnicie va fi cel mai de seamã lucru pentru
tine, niciodatã nu conteni la aceasta.
10. Când omul nu îşi cautã fericirea şi împlinirea în lucruri
pãmânteşti, abia atunci începe sã guste pe deplin binecuvântarea ce
vine de la Dumnezeu, abia atunci devine cu adevãrat mulţumit.
11. Omule, sã îţi aduci aminte cã sfârşitul vieţii tale se
apropie şi vremea pe care ai pierdut-o, niciodatã nu o vei mai
întâlni.
Faptele bune sunt roadele unei îndelungate îngrijiri şi a
multor strãdanii; când începe sã rãceascã dragostea pentru Iisus,
începi şi tu sã cazi în negura pãcatelor, dar dacã rãmâi statornic în
iubirea fatã de El, vei dobândi tot mai multã linişte sufleteascã,
munca îţi va fi cu mult mai uşoarã.Cel care este plin de iubire şi de
râvnã duhovniceascã poartã mult mai uşor povara slãbiciunilor şi a
tuturor încercãrilor venite asupra sa.
Cine nu înlãturã greşelile cele mai mici, va cãdea în altele
mai mari; vegheazã asupra ta însuţi, mustrã-te de faptele rele şi te
îndeamnã întotdeauna spre mai bine. Cu cât vei fi mai hotãrât sã
înfãptuieşti binele în aceastã viaţã, cu atât vei ajunge mai repede la
biruinţã.
81
ADAOS
SORINA-MIHAELA BOTIŞ
TEST DE EVALUARE
a) Cain
b) Set
c) Abel
82
7. Părinţii Fecioarei Maria s-au
numit……………..şi……………….
a) Paşti
b) Crăciun
10. Domnul Iisus Hristos este Mântuitorul nostru A/F
Cuprinde 7 cereri:
83
3. Facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ – să
împlinim voia Lui, aşa cum îngerii o împlinesc în cer.
4. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi –
să ne dăruiască hrana şi celelalte lucruri de care avem
nevoie pentru viaţa aceasta.
5. Şi se iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm
greşiţilor noştri – să iertăm celor ce ne greşesc.
6. Şi nu ne duce pe noi în ispită – Îl rugăm pe Tatăl ceresc să
ne ocrotească atunci când suntem încercaţi de greutăţile
vieţii.
7. Ci ne izbăveşte de cel rău – Îi cerem lui Dumnezeu să ne
păzească de toate relele.
84
5. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta.
-să respectăm părinţii şi să ne rugăm pentru ei.
85
-judecata universală – participă sufletul împreună cu trupul
înviat, la sfârşitul lumii şi este o judecată definitivă.
-În rai ajung sufletele care dobândesc mântuirea - este
schimbarea unui om păcătos într-un om bun, cu ajutorul lui
Dumnezeu, adică dobândirea vieţii veşnice în împărăţia lui
Dumnezeu.
Condiţiile mântuirii:
Harul – este puterea iubitoare a lui Dumnezeu ce se dă în dar
oamenilor;
Credinţa – este încrederea în existenţa, prezenţa şi lucrarea
lui Dumnezeu în viaţa fiecărui om.
Faptele bune – care trebuie făcute ca rod al credinţei cu
ajutorul lui Dumnezeu.
Roadele credinţei mele
Dumnezeu mi le primeşte
Bucurându-Se de ele
Mântuirea îmi pregăteşte.
86
-Casa de oaspeţi – Biserica;
-Gazda – preotul N.T.
-Cei doi dinari – Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie;
-Întoarcerea samarineanului - a doua venire a lui Iisus şi
judecata de apoi;
-Aproapele nostru – orice om;
Învăţături religios-morale;
-să ne ajutăm aproapele (milostenia);
-să avem dragoste creştinească pentru toţi oamenii;
-să nu fim indiferenţi când găsim suflete rătăcite,
îndreptându-se către Biserică.
„Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.”
(Luca 6,36).
VIRTUTEA CREŞTINĂ
87
IUBIREA (DRAGOSTEA) – iubirea este virtutea
sufletului prin care Dumnezeu este considerat bunul cel mai înalt
pentru a se ajunge în cea mai deplină comuniune cu El.
Păcatele împotriva iubirii – egoismul şi blasfemia.
FERICIRILE
88
2. Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.
-Căinţa de păcate exprimată în lacrimi, aducând mângâierea.
3. Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.
-recomandarea blândeţii ca o virtute de mare preţ;
4. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează după dreptate, că
aceia se vor sătura.
-aceştia sunt adevăraţii creştini care urmăresc înfăptuirea
dreptăţii şi a binelui;
5. Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.
-este exteriorizarea prin fapte a iubirii faţă de aproapele.
6. Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe
Dumnezeu.
-sunt cei iertători, buni, lipsiţi de vicleşug şi nevinovaţi.
7. Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se
vor chema.
-sunt cei împăcaţi cu Dumnezeu prin pocăinţă.
8. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este
împărăţia cerurilor.
-cei ce au depus mărturie pentru Hristos în credinţă.
9. Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor
zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina
Mea.
-cei care vor lucra poruncile Sale, chiar dacă ar fi ameninţaţi
cu moartea.
Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în
ceruri.
89
SFÂNTA LITURGHIE – PROSCOMIDIA
PARTEA INTRODUCTIVĂ A SFINTEI LITURGHII
Sfântul Antimis
Potirul
Discul
Steluţa
Copia
Linguriţa
Acoperămintele
Lumânări
Untdelemn
Cădelniţă
Cărţi bisericeşti
Prescurile
Vinul
Apa
MOMENTELE IMPORTANTE
BINECUVÂNTAREA
ECTENIA MARE – rugăciuni pentru trebuinţele trupeşti şi
sufleteşti ale credincioşilor
90
CELE TREI ANTIFOANE - cântări de laudă (Fericirile)
VOHODUL MIC - ieşirea cu Sf. Evanghelie (simbolizează
ieşirea în lume a lui Iisus)
APOSTOLUL ŞI EVANGHELIA – arată trimiterea Apostolilor
la propovăduire.
LITURGHIA CREDINCIOŞILOR
MOMENTE IMPORTANTE:
ECTENIA MICĂ - „Câţi suntem credincioşi iară şi iară…”
VOHODUL MARE – ieşirea cu Sfintele Daruri (simbolizează
ultimul drum făcut de Iisus din Betania la Ierusalim)
PREGĂTIREA CREDINCIOŞILOR PENTRU SĂVÂRŞIREA
JERTFEI
(porunca iubirii, îndemn la milă, pace);
ADUCEREA JERTFEI – „Pe Tine Te lăudăm…” – are loc
prefacerea Sf. Daruri după rugăciunea de chemare a Sf. Duh;
ÎMPĂRTĂŞIREA – pregătirea preotului prin rugăciuni speciale şi
a credincioşilor prin rostirea rugăciunii Tatăl Nostru
-ultima arătare a Sf. Potir (simbolizează înălţarea la cer a
Mântuitorului)
ÎNCHEIEREA – Binecuvântarea şi împărţirea anafurei (prescura
binecuvântată la Sf. Liturghie).
Datoriile unui bun creştin sunt faţă de: Dumnezeu, sine însuşi,
semeni, familie, Biserică, patrie, natură şi viaţa înconjurătoare.
DATORIILE CREŞTINULUI FAŢĂ DE DUMNEZEU:
-să creadă în El cu statornicie şi să-I aducă cinstirea cuvenită;
-să nădăjduiască în El.
-să-L iubească cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul său,
împlinindu-I voia arătată prin legile şi poruncile Sale.
91
DATORIILE CREŞTINULUI FAŢĂ DE SINE ÎNSUŞI
Datoriile faţă de trup;
-să-l ferească de patimi şi vicii;
-să-l întărească prin muncă şi lucrări, în marginile puterilor sale;
-să-i dea hrana, îmbrăcămintea, odihna şi curăţirea necesară;
-să-l îngrijească la vreme de boală
Datoriile faţă de suflet:
-să-şi lumineze mintea, hrănind-o cu învăţăturile Sfintei noastre
Biserici şi cu alte învăţături necesare vieţii;
-să-şi ferească inima de simţăminte înjositoare, înlocuindu-le cu
simţăminte de evlavie, bunătate, frăţie şi iubire;
-să-şi întărească voinţa pentru săvârşirea binelui
DATORIILE FAŢĂ DE SEMENI;
Datoriile faţă de trup:
-să hrănim pe cei săraci şi neputincioşi;
-să dăm apă celor însetaţi;
-să îmbrăcăm pe cei dezbrăcaţi (goi);
-să căutăm pe cei bolnavi;
-să cercetăm pe cei aflaţi în necazuri şi nevoi;
-să găzduim pe cei străini şi călători;
-să ajutăm pe cei săraci să-şi îngroape morţii
92
DATORIILE CREŞTINULUI FAŢĂ DE FAMILIE
Datoriile reciproce ale soţilor;
-să se iubească şi să se cinstească unul pe altul (I Cor. 7,3).
-să-şi păstreze unul altuia fidelitatea, făgăduinţa făcută în faţa
altarului;
-să trăiască împreună în dreptate, curăţenie şi cumpătare;
-să muncească şi să se lumineze pe ei înşişi, pentru a putea da o
bună creştere copiilor lor;
Datoriile părinţilor faţă de copii
-să le creeze condiţiile necesare de creştere şi dezvoltare trupească,
asigurându-le hrana, îmbrăcămintea şi locuinţa;
-să poarte de grijă de formarea sufletească şi de educarea copiilor
„cei şapte ani de acasă…”
Datoriile copiilor faţă de părinţi:
-să dea ascultare bunelor îndemnuri venite din partea părinţilor;
-să acorde îngrijire şi ajutor părinţilor în caz de neputinţă sau de
boală;
-să înalţe rugăciuni către Dumnezeu pentru ei;
DATORIILE CREŞTINULUI FAŢĂ DE BISERICĂ
-să participe la lucrarea sfinţitoare a Bisericii;
-să cunoască şi să păstreze învăţăturile Bisericii;
-să împlinească cele nouă porunci bisericeşti;
-să aibă un aport la administrarea şi înfrumuseţarea lăcaşului de
cult;
93
-să respecte minorităţile naţionale, pe cei ce au alte convingeri
religioase, pe toate popoarele; (Gal, 3,29).
Definiţie:
Sfânta Scriptură sau Biblia este o colecţie de cărţi sfinte, scrise de
prooroci, apostoli şi alţi oameni aleşi, sub inspiraţia Duhului Sfânt;
-cuprinde adevăruri de credinţă, norme de purtare, precum şi unele
relatări istorice, pe care Dumnezeu le-a descoperit spre a fi scrise,
păstrate şi transmise credincioşilor în scopul mântuirii;
Împărţire:
Sfânta Scriptură se compune din două părţi: Vechiul Testament şi
Noul Testament,
VECHIUL TESTAMENT
-prezintă modul în care Dumnezeu a pregătit mântuirea neamului
omenesc, alegând un popor care a ţinut trează ideea venirii unui
Mântuitor.
-are 39 de cărţi canonice şi 14 cărţi necanonice, neinspirate, dar
bune de citit, grupate în:
a) cărţi istorice (Facerea, Ieşirea, Leviticul, Numerii,
Deuteronomul, Iosua, Judecătorii şi Cărţile Regilor)
b) cărţi poetice:
-didactice (Iov, Pildele lui Solomon, Eclesiastul)
94
-lirice (Psalmii, Cântarea Cântărilor, Plângerile lui Ieremia)
c) cărţi profetice:
-cărţile profeţilor mari (Isaia, Ieremia, Iezechiel şi Daniel)
-cărţile profeţilor mici (Osea, Amos, Miheia, Ioil, Avdie,
Iona, Naum, Avacum, Sofonie, Agheu, Zaharia şi Maleahi).
NOUL TESTAMENT
-arată viaţa şi activitatea Mântuitorului pe pământ, a apostolilor şi a
ucenicilor.
-are 27 de cărţi grupate în:
a) cărţi istorice (Evangheliile după Matei, Marcu, Luca şi
Ioan, Faptele Apostolilor):
b) cărţi didactice (14 Epistole ale Sfântului Apostol Pavel
către: Romani, 1 Corinteni, II Corinteni, Galateni, Efeseni, Filipeni,
Coloseni, I Tesaloniceni; II Tesaloniceni, I Timotei; II Timotei; Tit,
Filip, Evrei; 7 Epistole soborniceşti;
I şi II ale Sfântului Apostol Petru, I, II şi III a Sfântului Apostol
Ioan şi a Sfântului Apostol Iuda).
c) cărţi profetice – Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul.
Inspiraţia Sfintei Scripturi – este o operă inspirată (insuflată) de
Duhul Sfânt (acţiunea dumnezeiască asupra unui autor, prin care
Dumnezeu îi luminează mintea pentru a cunoaşte şi înţelege
adevărurile descoperite), scrise după porunca lui Dumnezeu –
„Fost-a cuvântul Domnului către mine şi a zis…” (Ieremia 2,1)
(Isaia 8,1); (Ioan 5,39).
Lectura şi tâlcuirea Sfintei Scripturi – se recomandă credincioşilor
citirea Bibliei şi să se păstreze tâlcuirea pe care o dă Biserica.
„Cum voi putea înţelege, de nu mă va povăţui cineva” (Faptele
Apostolilor 8, 27-31); (II Petru 3,16).
95
SFÂNTA BISERICĂ
Definiţia Bisericii:
-este instituţia divino-umană întemeiată de Iisus Hristos pentru
mântuirea şi sfinţirea oamenilor;
-a fost numită de Mântuitorul Casa lui Dumnezeu (Luca 2,49);
-se construieşte pentru oameni ca loc de rugăciune;
Momentele întemeierii Bisericii:
-în chip nevăzut, tainic;
-prin jertfa Mântuitorului pe cruce (Faptele Apostolilor 20,28):
-în chip văzut, istoric;
-la Cinzecime, când s-a format prima comunitate creştină, alcătuită
din 3000 de oameni (Faptele Apostolilor 2, 41).
Însuşirile Bisericii:
-Unitatea;
-Biserica este una şi unică pentru că: este un singur Dumnezeu;
Domnul Iisus Hristos este unicul cap al Bisericii; Duhul Sfânt este
prezent în Biserică şi este unul. (Efeseni, 4, 4-6).
Sfinţenia
-Biserica este sfântă pentru că Dumnezeu este Sfânt, Tatăl este
Sfânt, Hristos este Sfânt, Duhul Sfânt este Sfânt. Sfinte sunt şi
mijloacele cu care lucrează (Tainele Sfinte) şi sfânt este scopul pe
care Biserica îl urmăreşte.
-Sfinţirea oamenilor. (Efeseni 5, 25-27).
-Sobornicitatea – universalitatea – cuprinde adunarea tuturor
oamenilor care primesc Sfintele Taine ca mijloace ce mântuire şi
sfinţire. Biserica este condusă de adunarea sau sinoadele
episcopilor, după modelul Sinodului Apostolic (Faptele Apostolilor
15, 6-22).
-Apostolicitatea – se referă la faptul că toate învăţăturile pe care le
transmite şi toate lucrările sfinte sunt primite direct de la
Mântuitorul prin Sfinţii Apostoli.
96
-Membrii Bisericii – clericii – episcopii, preoţii şi diaconii
(ierarhia bisericească) – mirenii – credincioşii (sunt chemaţi să
împlinească poruncile bisericeşti).
FAMILIA CREŞTINĂ
Definiţie:
-este întâiul aşezământ dumnezeiesc, pe care l-a făcut Dumnezeu
pentru om în Rai, cu sfatul Preasfintei Treimi (Facerea 2, 28).
Cuvântul familie are două sensuri:
-în sens propriu, înseamnă unirea conjugală dintre cei doi
soţi, prin Taina Nunţii, în vederea naşterii de copii;
-în sens duhovnicesc, se înţelege obştea tuturor creştinilor
care formează Biserica unică pe care a întemeiat-o Fiul lui
Dumnezeu în lume prin moartea şi învierea Sa.
97
Scopul familiei – naşterea de copii pentru înmulţirea neamului
menesc, continuarea vieţii pe pământ şi întărirea Bisericii
întemeiate de Hristos în lume. (Facerea 1, 28).
Însemnătatea familiei
-familia este casa vieţii fireşti, aşa cum Biserica este casa vieţii
duhovniceşti şi numai împreună, vor putea înnoi viaţa pe pământ şi
vor asigura mântuirea sufletelor noastre.
-familia păstrează credinţa şi viaţa morală în societate, pentru a
creşte copii credincioşi, ascultători de Biserică.
98
CEZARINA ADAMESCU
FIŞĂ DE SCRIITOR
DEBUT EDITORIAL :
-În anul 1987, debutează cu volumul de poeme : ”Arhipelagul
visării”, Editura Litera, Bucureşti, volum ilustrat de Done Stan şi
remarcat de critică în paginile revistelor : ”Luceafărul”,
”Convorbiri literare”, ”Viaţa Nouă” Galaţi, ”România Literară”;
99
”Acţiunea” – Galaţi.
-În anul 1991, Editura Porto Franco din Galaţi îi publică
volumul de versuri pentru copii ”Primăvara face pozne”, ilustrat de
artista plastică Anca Tofan.
-Între 1992-1994 conduce Cenaclul literar-muzical ”Ştefan
Petică redivivus. Noua Şcoală de Frumos”.
100
”Vestea Bună”, revistă de cultură şi spiritualitate din Răducăneni,
Iaşi, la ”Dunărea de Jos” Galaţi; ”Sinteze literare”, Ploieşti; ”Jurnal
Universitar”; ”Danubius” a Universităţii cu acelaşi nume din
Galaţi, ”Realitatea” – Galaţi; ”Şansa ta” – revistă a Universităţii
Danubius Galaţi, Revista On-line ”O carte pe zi”, Publicaţie ARP;
Revista online ”Monitor cultural”; editată de Asociaţia Română
pentru Patrimoniu; Revista online ”Ecoul” publicaţie ARP; Revista
de informaţie culturală online ”Analize şi fapte” ARP; Revista
online ”Cărticica românească de copii” publicaţie ARP; ”Universul
cărţilor” – publicaţie online, editată de ARP; Revista ”Sinergia”
Ploieşti, revista online ”Prosaeculum” din Focşani şi ”AG pe
RIME”, Ploieşti, ş.a.
COLABORĂRI EXTERNE:
-Revista “AGERO” Stuttgart, Germania;
-Revista “LUMINĂ LINĂ”, - New-York;
-Revista “Iosif Vulcan”, Australia;
-Roumanian-American writers in New-York”;
-“Caietele de Sud-Est” a Cercului de Românistică “Saint
Raphael”.
-Revista “Zemra” – Albania;
-Revista „Romanian Vip” – Dallas – Texas;
-Revista „Starpress” – româno-canado-americană – Vâlcea;
-Revista „Timpul” – Chinişău;
-Revista „Nou Horizont” – Valencia – Spania;
-Revista „Observatorul” – Toronto – Canada;
-Revista „Spirit creştin” – Australia;
101
Dor de dor, din localitatea Dor Mărunt, ProSaeculum-Focşani,
Oglinda Literară Focşani, Contraatac-Adjud, cu diferite articole,
exegeze, evocări şi poezii, panseuri ş.a.
Prezentă în paginile revistelor de spiritualitate: “Slova
creştină”, “Glas comun”; “Gânduri pentru suflet”; „Catolica
Galaţi”; „Mesagerul Sfântului Anton”; „Orizont creştin” –
America;
A apărut în manualul de LIMBA ŞI LITERATURA
ROMÂNĂ, auxiliar didactic pentru clasele a V-VI-a, autori : Laila
Chitic, Gabriela Ciubotaru şi Maria Brăilescu, Editura Europolus,
Galaţi, 2004, cu povestea didactică ”De-a cuvintele”.
A apărut în culegerea ”Antologie pentru copii” editată de
Revista de Pedagogie, 1995, cu 11 poezii pentru copii;
Prezentă în paginile ”Almanahului Dunărea de Jos” cu o
exegeză despre scriitorul Alexandru Miran, Galaţi, 2007;
Prezentă cu 10 poeme în “Antologia de literatură Dunărea
de Jos”, vol. I, Poezie, Editura Dunărea de Jos, Galaţi, 2008.
Prezentă în Antologia „Armonii celeste” a Cenaclului literar
Arionda, din Galaţi, Editura Olimpias, 2009.
Prezentă în paginile cotidianului ”Viaţa Liberă” Galaţi, cu
diferite articole, eseuri, poeme, exegeze, poezii, etc. ca şi la revista
„Axis Libri” – a Bibliotecii Judeţene V.A.Urechia, Galaţi.
102
MEMORIA SUFLETULUI
103
*În credinţă, efemerul poate deveni veşnicie.
104
*Grea povară: să te simţi înstrăinat până şi de tine însuţi.
105
*Ce absurd! A-ţi cumpăra fericirea la kilogram sau la litru!
Daţi-mi, vă rog, o litră de bucurie. Un centimetru de linişte. Un
metru de pace. Nu doresc decât atât: un plus de tandreţe.
106
*A dărâma o catedrală, a necinsti o fecioară…
107
ca să murim. N-avem ce face. N-avem ce face”. S-ar zice că
singurul scop al vieţii este moartea. Dar moartea este doar poarta
spre Viaţă.
*Nu cunoşti planul Său şi totuşi te simţi lovit din toate părţile.
Nu înţelegi de ce ţi se întâmplă toate acestea. Orbule, Dumnezeu nu
vrea decât să-ţi deschidă ochii: o operaţie pe viu, dureroasă, dar
necesară. Numai după ce o vei face, vei vedea cât se poate de
limpede. Da, Dumnezeu vrea să-ţi ofere: dioptrii pentru suflet.
108
*Scriu ca şi când m-aş afla în legitimă apărare.
109
înseamnă să pătrunzi cu mintea cea slabă tainele dumnezeieşti ale
creativităţii… Şi totuşi nemărginirea prinde contur, iar formă,
capătă consistenţă, dimensiuni, chip şi asemănare. Asemănare
neasemuită.
110
*Nu m-am rugat. Azi am lipsit de la întâlnirea pe care mi-a
dat-o Isus.
111
*De la expresivitatea acestor copaci să iei aminte: chiar dacă
nu te cunosc, îţi fac semne din frunze…
112
SCULPTURI DE O BOABĂ DE OREZ
-panseuri lirice-
-poeme într-un vers, distihuri, terţine-
113
. Nins cu mireasmă este poemul, bun de agheazmă…
114
. Aflat în inima răscrucii
împărăţesc pe tronul crucii…
. Sângele-ngheaţă-n poeme,
lumina bufneşte pe gură…
115
. De spasmele clipei râde în hohot, eternitatea…
. Nici un deznodământ
din pricina ninsorii, nici un dezastru…
. Sprijiniţi-vă de o stea
a cărei murire e simplă alegere…
116
. Trase la indigo hohotele clorofilei
iradiază ger peste vişini…
. În arhipelagul târziului tăcerea tăcere acuză…
. Gâlgâit echivoc, plonjări pantomimice, evantai de mirări…
. Trei păsări împăiate îţi sunt complice,
pe cine crezi tu că minţi?
117
. Nu posed decât o duzină de erori
strict necesare drapate fastuos
pe relieful obrazului…
. În cercevele decolorate
ciocăniturile vântului
desenează fantasme…
. În preajma trezirii,
statui ezitând între fire şi lut…
118
. Trupul viu, moştenire făgăduită
celor smeriţi, în semn de iubire jertfelnică…
119
. Nu rămân, nici nu plec; zi de zi mă petrec…
. Întuneric în ghemotoace;
să mă înghită vorace
umbra mea stă la pândă…
. Ce muşuroaie de oseminte!
Să mă desprind, nu mai pot, ah,
de blândele mele cuvinte…
120
. Răsfir printre gene albe fosfene, blândele iele…
. Lumina mă vrea, îmi intră sub piele…
. Unul altuia suntem albă verigă,
sfânt mădular, ochi de aproape,
blândă lumină, ploaie de har…
. Abia dacă am timp să mă agăţ
de firul de pulbere…
. Ascult crinul plângând, asudat de atâta albire…
. Privesc în adâncul de sus.
Se întredeschide ochiul inimii mele.
. Ce pace înaltă! Cuvintele Tale cad
ca roua pe suflet.
. Aşează-ţi tâmpla pe inima mea
şi sfinţeşte-o cu untdelemnul iubirii!
. Vino, mă bântuie, căci se înseară
iar pe altare jertfa devine mântuitoare…
. Într-un vag echilibru anii rămaşi
în chip de floare de sprijin…
. Te înlăuntri – luptând cu sinele orb, vulnerabil…
. Cu fulgi insonori aprinzi palpitul de vis,
ofrandă supremă cuvântului – închinăciune…
. Aş vrea să-ţi fiu apă sub barcă,
în albia neprihănirii…
. Prelaţi oficiind poesia
într-o limbă anume purtată
numai în zilele de canon.
121
. Sfinţi, sfinte, cu ochii deschişi reaprind
în liniştea albă, sticlele de manufactură…
. Suflete rătăcite rarefiază etherul
şlefuind sunetul cu elitrele…
. Poposite în lut, oasele trecerii,
sigle nevrednice, fum despletit…
. Tremurând de nesomn, mâini de rugină
netezindu-ţi veşmintele…
. Un flacon de hazard
între ceaşca de ceai şi pipetă
pentru arca nebunei speranţe…
. Franjurii unei iubiri fracturate
sângerând incolor în ochii brânduşelor…
. Nostalgia dintâiei iubiri,
imperiu al binelui, singurul meu…
. În mierea odihnei înfăşur nisipul
tulburător carusel de-a prea-nemuritul…
. Agonisesc în tăcere rotund de iubire
cu uşile vraişte cardinalelor vânturi!…
. Fiinţa din bobul de grâu
să mă perpetueze acum şi de-a pururi
. Rugăciuni numărate pe deget –
întrebările zeificate pe scoarţă…
. Din fiecare cuvânt repetat dinadins
mă năpădesc nălucile oglinzii…
. Cum să mai scriu desluşit?
Mi se coagulează cuvintele…
. Să vorbim aşa cum am privi o pasăre-n ochi…
122
. Contemplu vârstele spiritului.
Pălesc tot mai mult, deci exist…
123
. Ce de fiori! Soare, mă dori!
124
. Halou reflexiv – singurătatea poetului
suspendată de-un fir care încă suportă…
. Cu forţa desăvârşirii
aerul tot mai acerb mă strălumină…
125
. Un orb se priveşte-n oglindă tiptil.
Ruină-n altarul de suflet…
126
. Dincolo de acum împotrivă rostindu-se
înceată chemare de rămânere…
127
. Galerii de regrete împrejmuie ca un zid
mimoza răsărită din lacrima
întâiului jurământ!
128
. Până unde, până când,
urc pe treaptă de cuvânt?
. În oglinzi mişcătoare
cămaşa fără cusătură a inimii…
129
. Strivesc sub picioare pământul cu jind
şi cerul în braţe aş vrea să-l cuprind!
. Neînţelept, vinovat
de tot ce nu ţi se-ntâmplă…
130
. Zidită de vie – liniştea mea migratoare-
îmi surpă latent edificiul…
131
. Singurătate : aer răsfrânt în acordurile
unei muzici de Liszt…
. În liniştea migratoare,
otrava de malachit a singurătăţii…
132
. Inima Ta despic-o în două
şi pune-mi Isuse, o inimă nouă!
133
. Mut de privire, învins,
lângă rugul cel pururi aprins…
134
. Scriu, scriu, scriu, poate o să-nviu
când mă voi opri mă vor răstigni…
. Şi în acorduri triumfale
înalţ în suflet catedrale…
135
. Un destin singular ţi s-a dat
sugrumat de-un destin colectiv…
136
. În buzunarul absenţei fiecare cuvânt
dispărut ca un ac prin urechile timpului…
137
. Porumbei înfoiaţi risipiţi în ether
cuvintele-n care şi astăzi mai sper…
138
. Rugă : să beau din lumina
pe care eu o numesc Dumnezeu…
139
. Limbajul mâinilor, storuri albe peste neşansă…
140
. Gură sălabtică, taci!
Dedesubtul cuvântului – gândul…
141
. În curgere lină numele tău se prefiră
într-un crâmpei de nespusă Lumină…
142
. Nu sunt decât un fulg
îndrăgostit subit de o flacără…
143
. Ce de sierre în cea mai îndepărtată apropiere!
144
. Paiete strălucesc orbitor pe statuia mea tutelară
în timp ce melancolii funciare mă surpă…
145
. Vâltorile vârstei mă-aruncă
în carnea albă cândva, a cuvântului…
146
. Aici doar aerul mai ţine ecranul
dintre sine şi sine…
. La galere ca un sclav,
tragi cu sufletul firav
luntrea unui veac bolnav…
147
. Mers cu tălpile pe foc ca să uiţi de nenoroc…
148
. Eşti Doamne, în mine, fireşte
şi râvna de Tine mă mistuieşte…
149
. Poezia, ca o femeie în zori părăsită
rostea singură un pios Lacrymosa…
150
deosebire fundamentală: noi suferim din pricina erorilor noastre, a
păcatelor şi fărădelegilor săvârşite de cele mai multe ori, sau din
alte cauze ascunse, pe când Iisus Hristos a suferit şi a murit,
exclusiv din vina noastră, a oamenilor, luând asupra sa, în veac şi
în vecii vecilor, toate suferinţele omului. Cel care şi-a dat seama
primul de acest lucru a fost tâlharul cel bun de pe cruce care, spre
deosebire de tâlharul celălalt, care-L batjocorea şi-L provoca să
coboare şi să se salveze, a spus: „Nu te temi tu de Dumnezeu, tu,
care eşti sub aceeaşi osândă? Pentru noi este drept, căci primim
răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre, dar omul acesta n-a
făcut nimic rău.” (Lc. 23, 40-41).
Cum a fost străluminat acest om care era certat cu legea,
care săvârşise fel de fel de păcate, pentru ca să poată întrezări cel
mai paradoxal adevăr în această situaţie limită: că nu cei vinovaţi
sunt aşezaţi pe cruce şi răstigniţi în chip defăimător în văzul lumii,
pedeapsă care era destinată doar sclavilor, ci Acela care nu a făcut
nimic rău, pe care nici umbra păcatului nu l-a atins, că El ispăşeşte
pentru altcineva şi nimeni nu va mai fi în stare să-şi dea viaţa din
dragoste pentru semenii săi.
Faptul că şi-a recunoscut în ultima clipă fărădelegile şi s-a
căit pentru greşelile lui, ca şi faptul de a avea, în durerea sa, aceeaşi
cu a lui Hristos, durere atroce, de nesuportat, puterea de a plânge
suferinţa semenului său, în speţă –Iisus Hristos – au fost de natură
să-l facă să câştige dreptul de a ocupa un loc în Împărăţia Cerurilor,
alături de cei drepţi. Iisus a răspuns: „Adevărat îţi spun că astăzi
vei fi cu Mine în rai” (Lc. 23,43).
Adevărata suferinţă mântuitoare, este suferinţa care
smereşte, suferinţa asumată şi supusă, care înalţă totodată mintea la
Suferinţa supremă, la chemarea Domnului nostru Iisus Hristos, cel
care, Dumnezeu fiind, s-a făcut pe sine om, pentru a ne ridica pe
noi la starea de dumnezeire.
Este suferinţa care, ţintuindu-se şi înrobindu-se într-un cerc
151
închis, într-un pat de spital sau într-o chilie, ne conferă libertatea şi
fericirea de fii ai lui Dumnezeu, care aidoma lui suferă, chiar dacă
din motive şi împrejurări diferite.
A-ţi blestema soarta, a-ţi refuza partea ta de suferinţă, a
respinge orice urmă de durere, veşnic lamentându-te, cu văicăreli şi
plâns, cu întrebări de genul: „Cu ce am greşit eu de sufăr atât?” „Ce
rău am făcut eu de sunt supus atâtor dureri?” – este dovada că n-
am înţeles suficient suferinţa şi puterea ei tămăduitoare,
purificatoare şi izbăvitoare. Pentru că însuşi cuvântul creştinism
înseamnă – în primul rând – cruce. O cruce asumată, cu tot ce
incumbă ea: boală, sărăcie, moarte.
Să nu uităm ceea ce suntem noi pentru Iisus: fraţi de cruce.
Şi să ne comportăm ca atare, precum Simon din Cirene, care a fost
silit la început să ducă crucea lui Iisus o bună bucată de drum,
cruce care i-a apăsat şi i-a zdrelit umerii, care l-a făcut şi pe el să
îngenuncheze sub povara lemnului, dar care, a înţeles în cele din
urmă, că omul pentru care trebuie el să ducă crucea, nu este un
tâlhar de rând, nu este un criminal la drumul mare, osândit pentru
cine ştie ce fărădelege, ci Acela care va prelua crucea tuturor pe
umerii săi şi nu o va abandona până ce nu va ajunge la capătul
drumului.
Şi capătul drumului nu poate însemna decât mântuire,
izbăvirea de păcate şi speranţa că-L vei vedea pe Dumnezeu, aşa
cum este, faţă în faţă.
Crucea îţi oferă totodată eliberarea de rău, purificarea
trupului şi a inimii de orice gând păcătos, ea te va face, din rob al
duhului cel rău, rob şi supus al Domnului.
Prin Cruce, omorând păcatul din tine, îţi cucereşti propria
libertate şi devii apt să-L primeşti în suflet şi trup pe Domnul
Libertăţii, Domnul Adevărului şi al Vieţii Veşnice.
Sfântul Apostol Iacob spune: „Iată, Judecătorul stă la uşă.
Fraţilor, luaţi profeţii ca model de suferinţă şi de răbdare; pe ei
care au vorbit în numele Domnului. Iată noi îi socotim fericiţi pe
152
aceia care au avut răbdare. Aţi auzit de răbdarea lui Iov şi aţi
văzut scopul Domnului, căci Domnul este compătimitor şi
milostiv.” (Iac. 5,10-11).
Iar în prima sa Scrisoare, Sfântul Apostol Petru spune în
legătură cu păstrarea încrederii la timp de prigoană: „Cine dar vă
va putea face rău, când voi vă străduiţi la bine? Şi chiar dacă aţi
suferi pentru dreptate, ferice de voi!” (1 Pt. 3,14).
153
duminici şi zile de sărbătoare, sperând că mă voi întâlni cu cineva
care-mi va oferi cele trebuincioase, am învăţat un lucru sigur :
dacă nimeni nu venea în întâmpinarea mea cu braţele pline de
daruri, trebuia eu să fiu aceea care să ies în întâmpinarea cuiva cu
braţele încărcate. Aşa s-a întâmplat de nenumărate ori şi am înţeles
că eu trebuia să fiu cea care să dăruie. Înţelegând acest lucru nu m-
a mai speriat perspectiva anului de cumplită sărăcie care mă
aştepta, cu datorii la fisc, cu facturi neplătite la întreţinere, şi
celelalte „hangarale” , cum le numea mama.
Mă rugam zilnic, dimineaţa, după ce-L salutam pe Isus, ca
măcar pâinea cea de toate zilele să mi-o dăruie, dacă nu se poate şi
altceva pe deasupra. Mă mulţumeam cu atât.
Şi din clipa când m-am eliberat şi m-am debarasat de grijile
cotidiene, m-am dezlipit de toate acareturile strânse cu migală zeci
de ani când fusesem în serviciu şi cumpărasem cele trebuincioase
unei locuinţe decente, abia atunci, au început să vină surprizele. În
momentul când am hotărât să renunţ la o dormeză pe care-mi
odihneam oasele de câţiva ani buni, din comoditate ca să nu mă duc
în dormitor unde mă aştepta un pat uriaş cu saltele relaxa, exact în
momentul acela mi-a fost dăruită o canapea extensibilă în care
dorm şi astăzi foarte bine. Au urmat o serie de surprize de acelaşi
fel: o comodă, o altă canapea şi două fotolii (de zeci de ori îmi
promisesem să azvârl fotoliul vechi în care stăteam gheboasă la
televizor, extrem de incomod pentru coloană, în care aţipeam
deseori, cu picioarele atârnate pe câte un scaun.
Hotărâsem demult să renunţ la o parte din cărţile mele, să le
donez unei biserici pentru o bibliotecă şcolară sau aşa ceva, pentru
cine voia să citească şi tocmai în momentele acelea îmi veneau mai
multe cărţi acasă, ca niciodată. Donaţii peste donaţii, e drept,
fiindcă eu le cerusem, pentru acea bibliotecă viitoare. Aşa încât am
putut să ofer şi unor copii cu nevoi speciale de la Huşi, luaţi în grija
unor măicuţe, un pachet cu cărţi noi de Sfântul Nicolae.
Ar trebui să menţionez pe zile, minunile pe care le-a
154
săvârşit Dumnezeu zilnic în viaţa mea şi cum i-am simţit prezenţa
reală, exact în clipele în care aveam nevoie, dar ar fi o dovadă de
trufie sau cel puţin falsă modestie.
Mă mulţumesc să amintesc doar câteva aspecte, de frică să
nu sperii harul.
Suntem în 7 decembrie 2004. Zi în care am stat acasă şi
după ce m-am uns cu o fărâmă de vată înmuiată în lacrimi de mir
de la icoanele care au plâns în ziua de l7 noiembrie în biserica de
lângă Siliştea Gumeşti, acolo unde mai plânseseră 54 de icoane,
miracol petrecut sub ochii multor creştini şi ai preoţilor şi
episcopilor care au cercetat fenomenul şi despre care auzisem la
PAX la emisiunea „Minuni şi false minuni” a teologului Costion
Nicolescu, aşadar, după ce m-am uns pe frunte şi obraji cu mirul
dăruit de Maria-Magdalena Lalu, care fusese acolo, în biserică şi-
mi spusese că e mir de pe perna preotului paroh din acea biserică,
aşteptam cu ochii la iconostasul din sufragerie, improvizat ad-hoc,
pe locul unde altădată, fusese un tablou oarecare. Petruţa a venit
mai târziu la mine şi tocmai răsturnasem mămăliga şi am mâncat
împreună iahnie de fasole. Ca desert i-am dat singurul măr
pipernicit şi roşu pe care l-am mai găsit în frigider. Apoi am ieşit
cu ea la plimbare cu căţeluşele prin faţa blocului, mi-am luat rămas
bun de la ea, şi mă îndreptam spre casă. O văd de departe pe
profesoara Tincuţa de la Şcoala 28. Ne dăm bineţe şi scoate din
sacoşa în care avea mere parmen aurii, cinci mere şi mă obligă pur
şi simplu să iau. În plus, rupe suportul din plasă în care avea
portocale şi-mi oferă două portocale. Îmi zice : „Luaţi, doamnă că
azi e Sfânta Filofteia şi să fie pentru ea”. Am spus cuviincios
bogdaproste, i-am mulţumit şi mi-am făcut o cruce-n gând,
recunoscând cât de bun este Domnul cu mine, iar eu cât sunt de
nevrednică.
Iată aşadar: l măr = 5 mere plus 2 portocale. O socoteală
care la Dumnezeu e firească, dar care la oameni este cu totul
neobişnuită. Astfel mă răsplăteşte Dumnezeu, indiferent ce fac şi
155
unde mă duc, parcă să-mi amintească, dojenitor şi prevenitor că nu
mă uită şi că mereu este alături de mine. Ce dovadă mai mare că
există, decât că am ajuns să scriu aceste cuvinte, în semn de adâncă
şi pioasă mulţumire, eu, nevrednica slujitoare.
156
a Episcopiei Dunărea de Jos pentru un abonament. Astfel pot avea
o masă caldă pe zi şi… măcar pâinea cea de toate zilele. Aşa cum
L-am rugat pe Isus.
Nu contabilizez darurile primite de la Dumnezeu, vreau
doar să nu uit ce a făcut El pentru mine. Şi în acelaşi timp, ce N-
AM FĂCUT eu pentru El.
N-aş şti să spun cu precizie ziua, ora, locul, când paşii m-au
dus de unde-am plecat, ca şi când acest lucru era cel mai firesc cu
putinţă. Poate m-a îndemnat cineva, poate mi-a şoptit Duhul, cert e
că m-am pomenit într-o duminică la biserica din apropiere, căutând
sfat şi îndrumare, linişte şi oblăduire. Eram singură printre zecile de
enoriaşi ai acestei biserici foarte căutate prin vestea ce i s-a dus
datorită icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului, dar nu
numai din această pricină. Eu cred că şi datorită vredniciei
păstorului ei, părintele Mihai. Era ora prânzului, după Sfânta
Liturghie şi mai mulţi credincioşi stăteau la rând cuviincioşi, la uşa
din stânga altarului, cea străjuită de Arhanghelul Mihail, unde,
cuminţi, când le venea rândul, se aşezau în genunchi iar părintele le
citea aşezându-le patrafirul în creştet şi apoi, stropindu-i cu
agheazmă, după care, cei îngenuncheaţi, fiecare cu necazurile lui,
sărutau crucea şi mâna preotului. Cunoşteam obiceiul şi nu m-am
mirat. Mai fusesem odinioară în bisericile ortodoxe şi urmasem
acelaşi ritual, pentru diferite nevoi vremelnice. Mă prăbuşisem
efectiv într-o strană şi mă odihneam, cu ochii pierduţi pe
catapeteasmă, pe pereţii frumos pictaţi cu sfinţi şi arhangheli, cu
multe icoanei ale Precistei şi mă minunam de câtă linişte coboară în
mine. Un aer pur şi o mare uşurare, o stare de bine fără nume şi
fără cusur mă invada cu încetul şi parcă aş fi vrut să nu mai plec
nicicând din acel locaş, nici să mişc nu mai aveam dorinţă, uitasem
parcă şi respirarea, sufocată de bucuria regăsirii.
Ar fi de prisos să spun că biserica „Adormirea Maicii
157
Domnului” din Mavramol este un loc cu totul special, dominat de
duhuri blânde, unde-ţi surâd parcă toţi sfinţii din iconostas, unde te
încurajează toţi martirii spunându-ţi să nu ai teamă de cei care-ţi
pot nimici trupul dar nu şi sufletul. O putere stranie şi benefică îţi
este insuflată şi nu se poate să pleci din biserică, aşa cum ai venit,
ci mult mai uşurat, mai eliberat de poveri, lucru nu întocmai uşor în
zilele noastre, când suntem din ce în ce mai apăsaţi şi mai angoasaţi
de zdrobitoarele nevoi şi griji cotidiene. Asemenea loc, cu energii
pozitive, binecuvântat de Dumnezeu, rar mi-a fost dat să mai
întâlnesc. De obicei eu mă simt zdrobită şi într-o stare de rău
continuu în orice biserică. Fără să exagerez, de foarte mulţi ani, nu
m-am mai simţit bine într-o biserică, dimpotrivă, starea de rău fizic
mă făcea uneori să ies afară unde imediat mă linişteam. Ameţeala,
vertijul, durerile de cap, vederea în ceaţă, starea de vomă, uneori
vecină cu preleşinul m-au urmărit ani de-a rândul dar credeam că
acesta este modul meu de a mă mortifica, de a suferi, de a-i oferi lui
Cristos, toate neajunsurile în semn de pocăinţă. De la un timp, m-
am obişnuit atât de mult cu răul încât nu mai vedeam binele. Dacă
n-aş fi scandalizat pe cei din jur, aş fi stat în biserică, mai mult
culcată sau cu ochii închişi. Uneori nici aşa nu era de ajuns.
Balansul interior mă urmărea şi când stăteam cu capul pe bancă şi
ochii închişi. La împărtăşanie mă duceam ultima ca să nu fiu
nevoită să stau la rând să privească toţi cum mă clatin şi să mă
suspecteze că am băut ceva. Luam repede, „cu frică şi cutremur”
Sfânta Împărtăşanie şi aproape alergam la locul meu pe care dacă
nu-l mai găseam liber, intram în panică. M-am să ştiu niciodată ce
mi-au generat şi ce îmi generează încă, aceste stări de rău fizic în
biserică.
La Mavramol, nu mă aşteptam să pot rezista mult timp, deşi
stăteam în strană, prăbuşită şi rezemată cu ambele mâini de braţele
scaunului frumos sculptat şi tapiţat cu pernuţe de catifea albastră.
Din clipă-n clipă, mă aşteptam la mine să mă ridic şi să plec de
acolo. Chiar m-am întrebat ce vreau şi de ce am intrat acolo, după
158
slujbă, când creştinii erau miruiţi şi aşteptau la rând (eu nu ştiam
ce). În fine, am ajuns şi eu în faţă şi m-am prezentat preotului care
m-a recunoscut deşi eu m-am prezentat cam mecanic. Mă
recunoscuse şi chiar m-a întrebat ce mai fac şi ce vânt mă aduce.
Eu l-am salutat cu salutarea uzitată la noi în parohie, cu „Lăudat fie
Isus”, la care mi-a răspuns prompt „Amin!”. I-am spus că am un
frate bolnav grav şi că vreau să mă rog pentru el. Apoi că fraţii mei,
cei doi se duşmănesc de aproape şase ani şi aş dori să se împace
cumva, să nu cumva să se petreacă ireparabilul şi ei să rămână în
stare de ceartă. Mi-a spus că aduc câte un obiect de îmbrăcăminte
de la fiecare din ei şi să vin a doua zi. Cu Ion a fost uşor pentru că
i-am cerut Lenuţei să-mi dea un maiou să-i citească lui Ion de
sănătate dar nu ştiam cum să fac să iau ceva de la Costel.
Dumnezeu a aranjat în aşa fel ca el să vină la mine şi să-şi uite o
şapcă. Astfel că a doua zi, am dus preotului cele două obiecte de
îmbrăcăminte şi făină şi ulei pentru părticele. Astfel am început o
suită de rugăciuni pentru intenţiile amintite.
Ce a urmat întrece orice aşteptare. I-am relatat preotului
despre Ion şi Lenuţa că nu sunt căsătoriţi creştineşte şi treptat-
treptat a încolţit ideea de a-i vedea cununaţi. Evenimentul a avut
loc în 3 octombrie, duminică, la vespere, atunci când Sfântul
Francisc îşi preda sufletul în braţele Crucificatului pe care îl iubise
atât de mult încât se identificase cu el în suferinţă şi stigmate. A
fost o ceremonie restrânsă dar foarte emoţionantă. Adevărat
creştinească. Cu multe greutăţi şi piedici însă pe care le-am trecut
numai datorită stăruinţei şi perseverenţei mele, dar şi bunului
Dumnezeu care niciodată nu ne lasă la ananghie.
L-am văzut pe Ion făcându-şi pentru prima oară cruce în
viaţă, sărutând mâna preotului de mai multe ori, sărutând Sfânta
Evanghelie şi mâna naşului şi a naşei. Nici nu voiam mai mult.
Cele trei sacramentele administrate deodată, cred că au lucrat în el.
S-a mai adăugat şi iconiţa Sfintei Fecioare Maria cu Pruncul Isus,
icoană orientală, pe care o cumpărasem de la biserica din poarta
159
Combinatului şi i-am spus să o agaţe la patul său pentru ca să-l
ocrotească. Imediat a cerut un cui şi şi-a atârnat-o lângă capul său.
În vară, când au venit moaştele şi bustul Sfântului Anton la
Galaţi, el văzuse ceremonia de la Bucureşti la televizor şi mi-a spus
să mă rog Sfântului Anton pentru sănătatea lui. Era un pas
important în viaţa lui.
Rugăciunile continuă, nu fără piedici însă. Perseverăm, căci
nimic nu e uşor dacă vrei să construieşti ceva. Şi edificarea unui
suflet nu e ceva uşor de înfăptuit. Acum nu mai e atât de pornit
împotriva bisericilor, respectă momentul atunci când eu
binecuvântez masa şi-mi fac cruce, dar încă n-a făcut pasul
hotărâtor să-şi facă singur semnul crucii. Poate se sfieşte. Poate în
secret, se roagă şi el şi-şi face cruce, când se simte rău. Poate, cu
ajutorul lui Dumnezeu, vom obţine şi o bună spovadă şi o
împărtăşanie.
Cu Angela şi Costel lucrurile stau mai anevoie. Ei nu se
declară net împotrivă dar nici nu fac nimic să îndrepte lucrurile,
pentru ca viaţa lor s-o ia pe făgaşul normal. Singurul lucru bun şi
sfânt este că au botezat copilul şi ea a primit rugăciunea care se
face 40 de zile de la naşterea copilului, pentru purificarea mamei.
Deşi mai târziu, rugăciunea din moliftelnic a fost citită şi mama
copilului curăţată. Din nefericire, imediat a trecut la păcat din nou.
Dumnezeu mai trebuie să lucreze în sufletul lor şi să-i îndemne la
căsătorie creştinească şi nu la concubinaj, aşa cum trăiesc azi. Nu
demult, cam pe 1 decembrie s-au mutat la ţaţa Anica, pentru că ea
nu-i întreagă dacă sunt căsătoriţi legal sau nu, acest lucru n-o
interesează.
Revenind la drumul întoarcerii, nu e deloc simplu, după ce
mai bine de l4 ani ai deprins obiceiuri cultice, ai absolvit o facultate
teologică în care ai învăţat anumite dogme creştine catolice, te-ai
implicat într-o familie franciscană, în mişcarea mariană, în editarea
unei reviste mariane şi în alte activităţi caritative şi credeai că acolo
e locul tău pe veci. Dumnezeu însă lucrează şi-şi trimite lucrătorii
160
acolo unde este nevoie, cum mi-a spus Doina, poate că, nu
întâmplător trebuia să fac facultatea, să cunosc teologia catolică,
să-mi dau licenţa cu o lucrare ecumenică, despre semnificaţia
cultului marian în bisericile din răsărit şi cele din apus, nu în spirit
polemic, dimpotrivă, în spirit de apropiere şi unire.
Poate că Dumnezeu aşteaptă de la mine să fiu un liant (chiar
dacă mic) între credincioşii catolici şi cei ortodocşi, prin cuvântul
scris, prin apostolatul laic pe care mă străduiesc să-l îndeplinesc cu
demnitate şi frică de Dumnezeu, dar şi cu iubire şi deschidere faţă
de toţi creştinii, indiferent de confesiune. În viziunile sale, Myrna
din Damasc, siriacă ortodoxă, care locuieşte la trei case de cea a
Sfântului Anania, cel care l-a vindecat pe Saul de orbirea fizică şi
spirituală, Myrna, spuneam, ne transmite din partea lui Dumnezeu
şi a Maicii Sale Preasfinte că cine doreşte sau întreţine schisma şi
se bucură de ea îşi va pierde sufletul.
Nu m-am bucurat niciodată când am auzit că anumite
persoane se despart. Despărţirea înseamnă implicit supărare,
nefericire, tristeţe, deznădejde. Numai împăcarea poate aduce
alinarea şi pacea râvnite şi propovăduite de Dumnezeu în Legea de
deasupra legilor, în Cuvântarea de pe Munte, când vorbea despre
fericiţii făcători de pace care vor moşteni Împărăţia cerurilor.
Un făcător de pace aş dori să fiu şi eu în lumea aceasta dacă
nu pot altceva să fiu. Un moderator, un îmblânzitor, prin cuvânt şi
faptă. Chiar dacă rolul acestuia este adeseori ingrat, el fiind la
mijloc şi „toate oalele se sparg în capul său”. E nevoie de mult tact,
înţelegere, toleranţă, răbdare şi capacitate de suferinţă. Căci nu e
uşor.
Ieri, 8 decembrie, frumoasa Solemnitate a Neprihănitei
Zămisliri m-a dus la Biserica noastră să prăznuiesc, împreună cu
enoriaşii acest privilegiu pe care Dumnezeu l-a acordat Preacuratei,
Zămislirea Sa fără păcat, în vederea măreţei şi unicei misiuni pe
care i-a încredinţat-o : cea de a-L aduce pe lume pe Mântuitorul şi
Răscumpărătorul nostru.
161
M-am rugat cu lacrimi amare pentru Ion şi pentru ca
Dumnezeu să-i dea forţa şi curajul de a trece prin această boală
cruntă. Ieri a fost internat din nou pentru tratamente cu raze cobalt.
Plânsese toată noaptea dinaintea internării, foarte disperat, foarte
neliniştit, panicat, cerând parcă ajutor, nouă care nu putem aparent,
să-l ajutăm cu nimic.
La ieşirea din biserică aşteptau circa 4o-5o de credincioşi care
urmau să meargă la Luizi Călugăra la sărbătorirea celor 5o de ani
de preoţie a părintelui Eugen Blăjuţ Sr. şi a altor trei de la
Hălăuceşti şi Luizi Călugăra. Câteva femei m-au întrebat timid,
dacă nu merg şi eu. Deşi mai toate ştiu care e situaţia mea actuală.
Poate că aş fi vrut să fiu şi eu printre ele. Dar nimeni n-a luat
iniţiativa de a căuta un scaun pe care să-l aşeze, fie şi între băncile
din autobuz (căci nu costa nimic!) şi nu încurca pe nimeni. Am
plecat din nou obidită, cu un gust amar pe limbă care-mi invada
treptat fiinţa. N-am lăsat însă ca forţe negative să-mi strice cu totul
ziua. După amiază la cinci, eram la biserica Mavramol. Era un rând
acolo, la rugăciuni şi împărtăşire, până la uşă şi eu eram disperată
căci mi-am dat seama că nu voi putea rezista câteva ore, fie şi pe
scaun, ca să vorbesc cu preotul Mihai. Mai aveam şi o sacoşă grea
cu cărţi de copii, pentru Moş Crăciun. Dar din nou Dumnezeu a
lucrat în mod minunat şi m-a salvat. La jumătatea cozii imense am
zărit-o pe Elena care aştepta stoică, în picioare să se urnească
rândul acela enorm de circa două sute de persoane. N-am mai stat
pe gânduri şi m-am dus direct la ea. Ea a percutat şi iată că am
scurtat coada cu circa 50 de persoane. Aşa mai da! În sfârşit, pe la
19,30 mi-a venit rândul şi părintele mi-a dat vestea bună că mi s-a
aprobat cererea pentru cantina socială de la Episcopie. Mi-a spus să
mă prezint azi, 9 decembrie ora l2,00 la episcopie să întreb de el,
să mă prezinte la cantină. Aşa a fost şi iată-mă, la ora l3,00 din nou
acasă, mâncând din două feluri de mâncare încă fierbinte, ciorbiţă
de cartofi şi pilaf cu salată de varză plus, pâinea cea de toate zilele.
Mi s-a părut cea mai gustoasă mâncare pe care am mâncat-o
vreodată. Am mulţumit de zeci de ori lui Dumnezeu pentru
162
bunătatea lui pentru că mă ţine pe palmele Sale şi nu mă lasă să mă
pierd, în pofida îndoielilor, neîncrederii şi a şovăielii mele, a
micilor trădări şi greşeli pe care le mai fac omeneşte vorbind.
Acum am mâncare şi pentru seara. Mâine merg din nou şi primesc
la sufertaş două feluri de mâncare caldă. Poate fi cineva mai
mulţumit că a scăpat de grija mâncării zilnice ca să mă pot ocupa
de ceea ce trebuie cu adevărat? Mare e Dumnezeu şi bun şi eu sunt
tare nevrednică. Amin.
Mica soră Magdleine a lui Isus spunea : „Eu sunt numai cea
care trece pe drumul vostru, cea de care niciodată nu va trebui să vă
ataşaţi, ca să vă îndreptaţi mai bine către Dumnezeu, singura
voastră iubire.” – În clipa aceasta mă simt ca mica soră Magdalena
a lui Isus, a cărei viaţă m-a fascinat. Ea spunea : „Dumnezeu m-a
luat de mână şi orbeşte, l-am urmat”. E un alt fel de a spune ca şi
prorocul Ieremia : „M-ai sedus, Doamne, şi m-am lăsat sedus, ai
fost mai tare decât mine şi m-ai biruit”. Tot sora Magdalena a lui
Isus spunea cu umilinţă : „Eu nu sunt nimic, dar Isus mi-a dăruit o
mică scânteie din iubirea sa”.
Fără această mică scânteie, am fi cenuşă rece, scrum risipit în
cele patru vânturi, fără putinţa de a isca din nou flacăra care
întreţine viaţa, flacăra fără de care nimic nu există.
Blaise Pascal spunea : „În inima fiecărui om există un GOL
care are formă de Dumnezeu”. Iată : „Un gol în formă de
Dumnezeu”. Dumnezeu ia forma golului nostru sufletesc, îl umple,
ne satură cu forma Sa inefabilă, ne satisface total şi deplin, aşa cum
nu ne satisfac nici bunurile materiale, nici prietenii, nici aurul, nici
puterea, nici o altă dorinţă.
Numai Dumnezeu ia forma golului nostru, ne umple până la
gură, până la pleoape, ne umple ochi şi se revarsă din noi sub formă
de dragoste.
163
Tot din cartea „Mica soră Magdleine a lui Isus” – citez :
„Te încredinţez Sfintei Fecioare cerându-ţi să-l primeşti din
mâinile sale pe micul său Isus, ca să-l păstrezi mereu cu tine şi să-l
duci în lume, împreună cu mesajul lui de abandonare smerită şi
plină de încredere, de simplitate şi de sărăcie, de blândeţe şi pace,
de bucurie şi iubire.”
În acest spirit, spun şi eu, nevrednica :
Smerit
La sânu-ţi matern
Se naşte
Cuvântul etern
Împrăştiind peste fire
Mireasmă
De neprihănire.
Cine-a spus :
„Oricum ar sta trupul
sufletul să stea în genunchi”?
164
Nici eu n-am încredere-n mine
Aşa cum Tu mi-o acorzi;
Nici eu nu ajung
În adâncu-mi de suflet
Aşa cum pătrunzi Tu,
Doamne în mine.
165
Maică, vin la tine umil,
Cu spirit curat de copil
Cu bucurie smerită.
Pe-un fuior de gând curat
Să-ţi aduc făgăduinţă
Vin încet, înduplecat
Cu întreaga mea fiinţă.
*
Te-ai trezit
Şi stăteai cu ochii mijiţi
Şi cu părul numai inele
Pe prispa
Pe care căzuseră stele.
Voiai să le azvârli înapoi
Dar stelele moi
Se făcuseră gelatină
Şi-ţi tremurau pe retină.
Călcai pe ele
Ca pe stropii de rouă-n oglindă
Deveniţi pe negândite
Cu vârfurile lor ascuţite
Stalagmite…
166
Convorbire cu îngerul :
Hai,
Du-mă dincolo de rai
Cu alai de îngeri blonzi
Rubiconzi.
Du-mă-n vis
Acolo-n colţ de Paradis
Pe aripa-nchipuirii
În grădina nemuririi.
Ferită de pată,
Ferită de primul păcat,
Prin fecioria ta roditoare,
Maică în ordinea harului,
Ne naşti la viaţa suprafirească.
Virtutea divină
Străluce în tine
Precum un cristal
Răspândeşte lumine.
O, moarte, tu, atât de omenească!
Îngropată de vie
Într-o aură de lumină
În lacrimă de stea mă prefac
Asudând de nevină.
167
Frânturi, blitz-uri strălucitoare :
168
Sădeşti în mine ca-n grădină
Sămânţă de viaţă divină.
Sămânţă de haruri alese
Sădită de mâini de mirese.
Voinţei divine docilă
Reverşi seminţe de milă.
Blândeţe – Tu - nesfârşită
Cu lumină de Duh adumbrită
Du-mă-n portul mântuirii
Spre limanul fericirii…
Să fiu Duhului plămada,
Paradisului – livada
Cu aromele divine
Să se-nfrupte orişicine
Celor tuturor fiinţe
Să fiu roadă şi seminţe.
Nu-n zadar
Această sete de spirit
Această foame de har.
Nimic de prisos
În acest prinos
De iubire suavă;
De nepotolit
Acest dor negrăit
De celest.
Descătuşat
Te caut în templul curat
Al lăuntrului
Fără de pată…
169
Coroană de lacrimi
-lujeri subţiri-
- împletiţi delicat
şi aninaţi de inima ta
ca o salbă !
Duminică albă
Din care ţâşneşte
Precum izvorul de purpură
O cruce lăuntrică
Înflorită
În căuşul de inimă.
170
Ca şi izvorul freatic al vieţii – arta ţâşneşte din genomul
feminităţii.
Apanajul frumuseţii: Iubirea. Dacă vreţi să fiţi frumoşi, iubiţi!
ÎN CRUCEA ÎNVIERII
În crucea dimineţii
Şi-n răscrucea serii
Ca în amarul de pelin dulceaţa mierii.
Ca pe o rază blândă în desimea ceţii
171
În pulberea neghinei
-bob de aur-
în mugurii ce stau să se deschidă,
în dulcele nectar de flori de plaur
şi-n fiece efemeridă.
EXISTĂ RĂNI
O CANDELĂ
172
Şi-n taina nopţii celei austere
O candelă visând la Înviere…
OASE ÎN LANŢURI
173
creând acea bucurie pe care Sfântul Francisc o numea „bucuria
perfectă”.
Lucrul amânat este de cele mai multe ori supus abandonului.
Spleen: Oaze de serenitate întunecată – singurătatea simţită
până la oasele sufletului.
174
timpului nostru, oprimaţi de spiralele dense ale întunericului care
par să sufoce orice speranţă, în timp ce deja străluceşte la orizontul
multor inimi „Steaua dimineţii”, care anunţă Aurora Soarelui
dreptăţii, al lui Cristos, adevăratul şi unicul Rege şi Domn al
istoriei.” -Giuseppe Ferraro-.
(În : „Ecoul Mariei, Regina Păcii”, ianuarie-februarie 2oo2,
Anul l8, nr.l-2, p.6)
„A fi împreună în Duhul Sfânt” înseamnă a ne împărtăşi din
Cuvânt, din Sfintele Taine, a fi în comuniune cu Dumnezeu şi cu
întreg Cerul, astfel ca viaţa noastră să devină o rugăciune continuă.
„Sau să iubesc sau să mor” – spunea Sfântul Francisc de
Sales.
Iubirea devine mai aprigă şi cu mult mai necesară în preajma
morţii.
O revărsare a Inimii Tale în inima mea, un psalm continuu,
slavă a zidirii.
Dumnezeu ne scrie pe Inima Sa, zălog al iubirii din care
curge Sânge şi Apă, Izvor al Milostivirii.
De apa plină de păcat
Eu mă cutremur Doamne
Şi mă ridic din tina urii
Să simt din nou seninul gurii
Şi limpedele din privire…
E ora Îndurării
Veniţi cu toţii, deci
Medalia iertării
Să o primim pe veci.
175
TAU
MEDITAŢIE
De odihna în El,
De sănătatea de spirit,
De sănătatea trupească,
De vioiciunea de minte.
176
Aş vrea să mă ridic, dar nu am destulă putere.
Aş vrea să mă întorc
Dar drumul e baricadat.
Ce ziduri înalte!
Ce zăbrele potrivnice !
Cum să mă-nalţ deasupra,
Cum să parcurg liberul salt
Spre nemărginire ?
ALTĂ MEDITAŢIE
177
*Distih marian : Cu tine, Maică a-nceput
Şi timpul meu de mântuire.
STEA DE DIMINEAŢĂ
În noaptea ce se-ngână
Tu ne conduci de mână.
A dimineţii astră,
Tu eşti Lumina noastră.
MĂ DU ÎNAPOI
Tu – moarte luminoasă
Şi plină de mister
Cu tine plec acasă
La Tatăl meu din Cer.
178
Tu mă-nsoţeşti spre poarta
Luminii, larg deschisă
Spre-Mpărăţia vieţii
Din veci de veci promisă.
Tu moarte glorioasă
Pe cai fără de şei,
Mă du-napoi acasă
Unde-s cu toţi ai mei…
TĂMĂDUITOAREA BOLNAVILOR
E de-ajuns şi un cuvânt
Sufletul să-l faci mai sfânt,
Inima să ne-o mângâi
Cu-amintirea cea dintâi…
Citesc din însemnările mele mai vechi : „Medjugorje este
răspunsul la toate întrebările mele”.
Şi totuşi au trecut aproape 8 ani şi cartea „La Şcoala Maicii
Sfinte”, terminată în anul 200l, nu a înaintat deloc.
De ce ? O las în grija Maicii Sfinte poate găseşte o soluţie.
179
EVENTUALE DEFINIŢII ALE SFINŢENIEI
-Ce mai pură definiţie : sfinţenia este viaţa lui Cristos în noi.
-Sfinţenia este o floare rară cu parfum ceresc.
-Bucuria perfectă a celor ce poartă virtutea sărăciei în inimă.
-Însutitul promis drept moştenire.
-Legătura invizibilă cu Dumnezeu şi o dezlegare de oameni.
-Experienţa vieţii veşnice chiar de pe pământ, trăind şi
pregustând clipe de viaţă nesupuse morţii…
Doar în smerenie-înot
Unde-i trufia?
Domnului meu Sabaot
Ardere de tot
Poesia…
PANSEURI
*Gând necenzurat :
Nicicând nu simţi că-L iubeşti pe Dumnezeu mai mult decât
180
în clipa în care eşti pe cale de-a-L pierde. Ce disperare sublimbă a
iubirii pe care o cauţi în clipa pierderii ei, cu atât mai multă nevoie.
Când simţi că altfel nu poţi decât în prezenţa celui Absent, pe care
te grăbeşti a-L regăsi neîntârziat, pentru că altfel, nu e posibil.
Cu câtă inconştienţă Îl ignorăm atunci când Îl avem în
palme, pe buze, în inimă ! Abia primit, Îl uităm, Îl abandonăm într-
un colţ prăfuit de memorie. Ingratitudine crasă!
Şi El, Acelaşi, acceptă de fiecare dată să vină cu surâsul
Îndurării Divine pe chip şi în lumina privirii!
Nicicând nu-L simţi mai aproape pe Dumnezeu decât atunci
când eşti în primejdie de a rămâne fără El. Fără măsură atunci,
departele îţi devine aproape.
181
ACOPERIŞ PENTRU RUGĂ
SCURTĂ DECLARAŢIE
182
„Eu completez în mine ceea ce lipseşte patimii lui Cristos”
– spune sfântul Pavel. Ce-i lipseşte patimii lui Cristos ? Picătura de
sânge din inima mea, pe care trebuie să i-o ofer, de fiecare dată
când inima îmi este cuprinsă de durere. Suferind, nu cu pumnii
strânşi, dar cu mâinile împreunate a rugă.
183
Arionda şi sub milostivirea Mamei mele cereşti, Maria.
Fecioara Maria, despre care Sfântul Ioan Damaschinul scria:
„Cu adevărat, tu eşti cea mai aleasă decât toată făptura,
căci numai din tine Creatorul s-a împărtăşit de pârga naturii
noastre omeneşti. Trupul Său a fost din trupul tău, sângele Său, din
sângele tău; Dumnezeu S-a hrănit din laptele tău şi buzele tale au
atins buzele lui Dumnezeu.”
O invitaţie la iubire, la „comuniune”, la catolicitate şi
ortodoxie în acelaşi timp, care presupun toleranţă în cadrul
aceleiaşi comunităţi dar şi faţă de comunităţi diferite.
Pentru că, „ortodoxie – aşa cum sublinia pr. prof. C. D.
Popian – nu înseamnă doar posedarea Adevărului şi predicarea
dreaptă, ci şi iubirea, legarea de Adevăr ca de propria persoană”.
Şi, „Intoleranţa este un fenomen profund anticatolic şi antiortodox
în ciuda afecţiunii pe care o manifestă faţă de propria Comunitate
sau Teologie” (Popian, D.C., „A fi catolic. Universalitatea
credinţei”, Editura Logos, Oradea, 1994, pp.109-110).
Dacă ar fi să rezum întreaga mea experienţă spirituală,
începând cu primele căutări, apoi clipa fericitei întoarceri, niciunde
n-aş putea găsi cuvinte mai potrivite decât cele din Confesiunile
Sfântului Augustin:
„Târziu te-am iubit, Frumuseţe atât de veche şi atât de
nouă, târziu te-am iubit. Căci erai în mine şi eu eram în afara mea!
Şi acolo te căutam; urâciunea mea năpădeşte tot ce-ai făcut
frumos. Tu erai cu mine şi eu eram cu tine. Ceea ce mă îndepărta
de tine erau acele lucruri ce n-ar fi dacă nu ar exista în noi.
M-ai chemat, m-ai strigat şi mi-ai tămăduit surzenia; ai
scânteiat şi frumuseţea-ţi fără asemănare mi-a alungat orbirea; ai
răspândit parfumul tău, l-am respirat şi suspin după tine; te-am
gustat şi mi-e foame şi sete de tine; m-ai atins cu mâna şi ard de
dorinţa păcii tale.” ( Sfântul Augustin, „Confessiones”, Traducere
de prof. dr. doc. Nicolae Barbu, ediţia a II-a, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,1994,
pp.305-306).
184
În Scrisoarea către Evrei (13,8) se spune despre Cristos că:
„Ieri şi azi şi în veci este acelaşi”, iar Sf. Apostol Paul afirmă clar
şi explicit: „Este UN DOMN, O CREDINŢĂ, UN BOTEZ” (Ef. 4,5
– s.n.), totuşi, aruncând o privire de ansamblu asupra peisajului
religios al lumii contemporane, constatăm că acesta se
caracterizează prin existenţa unei mari diversităţi de religii, mişcări
religioase şi spirituale, care îmbracă adesea forme surprinzătoare,
deconcertante. Este un adevărat labirint în care omul se pierde dacă
nu are firul Ariadnei care să-l ghideze. Desigur, mulţi oameni
continuă tradiţia religioasă a poporului şi familiei din care fac
parte, alţii, sub diferite influenţe se convertesc, cu convingerea că
au găsit adevărata cale.
Convingerea religioasă fiind o chestiune de conştiinţă
personală, fiecare persoană are libertatea de a alege ceea ce crede
de cuviinţă.
Problema care se pune însă cu adevărat este cea a
convieţuirii paşnice între adepţii diverselor religii, deoarece unii,
mânaţi de spirit exclusivist tind să-i elimine pe ceilalţi care nu le
împărtăşesc opiniile sau să-i determine cu forţa să o facă, ceea ce
duce la tensiuni şi conflicte tragice. Astfel,pasiuni omeneşti şi
interese de grup au fărâmiţat Trupul Unic al Bisericii lui Cristos în
ultimul mileniu, aşa încât, chiar creştinii au avut dificultăţi în a se
îngădui unii pe alţii. Desigur, o soluţie există: ecumenismul. Din
nefericire, cauza ecumenismului, pentru care mulţi oameni de
bunăvoinţă fac eforturi mari şi alţii se roagă, este pusă în pericol de
atitudinile intolerante, adesea violente, care merg până la acte
teroriste şi războaie cu substrat de intoleranţă religioasă.
Punând pe prim plan ceea ce diferenţiază religiile, oamenii
nu-şi dau seama că trebuie să ia în consideraţie ceea ce îi uneşte,
ACELAŞI DUMNEZEU, oricum ar fi numit! Ori, acest Dumnezeu
care este Iubire, îi cere omului să iubească şi nu să urască, iar
Cristos cere oamenilor chiar să-i iubească pe duşmanii lor.
La răscrucea mileniilor, când sfârşitul se atinge cu
185
începutul, mesajul esenţial al lui Cristos: „Iubiţi-vă unii pe alţii aşa
cum v-am iubit eu!” – este mai actual ca oricând. Singura soluţie
este ca, înarmaţi cu armele credinţei: iubirea şi toleranţa, să
înfruntăm orice prejudecăţi, mânie, orgoliu, călăuziţi de mesajul lui
Isus Cristos: „Curaj, eu am învins lumea!”
Sfântul Augustin spunea în Confesiunile sale:
„Am întrebat pământul…am întrebat marea şi adâncurile şi
vieţuitoarele care se mişcă între ele şi mi-au răspuns:
-Nu suntem noi Dumnezeul tău, caută deasupra
noastră…Am întrebat cerul, soarele, luna, stelele:
-Nu suntem nici noi Dumnezeul pe care îl cauţi, mi-au zis.
În sfârşit le-am spus tuturor lucrurilor care luau cu asalt
porţile simţurilor mele:
-Vorbiţi-mi despre Dumnezeul meu, pentru că nu sunteţi voi
Dumnezeu; spuneţi-mi ceva despre El. Şi ele mi-au strigat cu glas
răsunător:
-El este cel care ne-a creat. Pentru a le întreba nu aveam
decât să le contemplu şi răspunsul lor era frumuseţea lor.”(Sf.
Augustin, op.cit., pag. 284-285).
Cât despre mine, aş fi putut să aştept în tindă sau pe prispa
bisericii (vai!) toată viaţa. Aşa cum spune Alexandru Horia în
cartea sa „Vorbirea în şoaptă”: „Prispa îl pune pe om în faţa unei
răscruci fundamentale. Cel care a ajuns în pridvor trebuie să
aleagă între calea mântuirii şi cea a păcatului. Prispa este, deci,
un loc, o decizie, un prag al opţiunii: Drumul spre Dumnezeu sau
drumul spre infern. (…) În faţa unei astfel de situaţii limită, sufletul
comun se fereşte să opteze. El rămâne suspendat în nehotărâre.
(…) Prispa e un fel de „azil” pentru cei rămaşi mereu
afară. Merge mai departe numai cel care are o fire eroică (…)
Creştinul de prispă evită modelul eroic, el se mulţumeşte cu umila
sa condiţie mediocră lăsându-şi sufletul pradă ispitelor şi
regretelor, dar închinându-se la Dumnezeu să-i aducă iertare.
Milogul rămas în pridvor nu capătă hrana euharistică, dar
186
primeşte apa sfinţită pentru a-şi curăţa sufletul. Vom spune, deci,
că duhul prispei tămăduieşte, însă nu mântuie.” (Horia
Alexandrescu, Vorbirea în şoaptă, Editura Anastasia, 1995, p.13,
17).
Nu pot să nu sper că într-o zi, bisericile,despărţite de ambiţii
personale se vor uni din nou, redevenind Biserica creştină
adevărată. Una, aşa cum a dorit fondatorul ei divin, Isus Cristos.
Aşa m-a biruit harul. Aşa m-a învins Iubirea, astfel încât m-
am simţit dintr-o dată liberă pentru un nou început, mereu un nou
început ca o nestinsă lumină. Sau, aşa cum spune profetul Ieremia:
„M-ai sedus, Doamne, şi m-am lăsat sedus, ai fost mai tare decât
mine şi m-ai biruit.” (Ier. 20, 7).
Încercând să aprofundez din punct de vedere dogmatic şi
liturgic principalele puncte de divergenţă între cei doi „plămâni ai
Bisericii creştine”, m-a frapat faptul că aceste diferenţe între cele
două Biserici care la început au fost Una, sunt minore şi ele privesc
aspecte de amănunt care nu schimbă cu nimic fundamentul
credinţei, principalele adevăruri de credinţă fiind formulate deja în
cele şapte concilii ecumenice la data producerii Marii Schisme din
1054.
În pofida acestor diferenţe care ţin mai mult de rit, esenţa
credinţei este aceeaşi pentru că ambele Biserici asumă acelaşi Crez
şi au acelaşi număr de sacramente.
Ceea ce separă, într-adevăr, cele două Biserici în urma
rupturii şi a evoluţiei lor separate este concepţia asupra statului
Bisericii.
Pentru Ortodoxie, Biserica, decantând adevărurile cuprinse
în Crez, nu mai poate interveni prin nici un fel de precizări de ordin
doctrinal, pe când Biserica Catolică îşi asumă o dimensiune
creatoare, în sensul că, păstrând adevărurile de credinţă, îşi permite
prin autoritatea conciliilor şi a vocii autorizate a păstorului suprem
al Bisericii, Papa de la Roma, să decanteze şi alte adevăruri de
credinţă cuprinse în tradiţie, ca de exemplu: infailibilitatea papală
187
(CVI, 1870), dogma Neprihănitei Zămisliri (Imaculata
Concepţiune) – 1854 – Papa Pius IX); dogma Înălţării Mariei cu
trupul şi cu sufletul la cer – Assumtion – 1950 – (Papa Pius XII).
Am îndrăznit să aleg ca subiect al acestei lucrări, în locul
unui punct de divergenţă care mă intrigase tot timpul: Filioque,
(Purcederea Sfântului Duh numai de la Tatăl – în Biserica
Ortodoxă; şi de la Fiul, în Biserica Catolică),un punct de
convergenţă tutelat de autoritatea maternă a Prea Sfintei Maici a lui
Dumnezeu, cea care, cu adevărat ne iubeşte pe toţi ca pe propriul
Său Fiu şi pe care Însuşi Domnul nostru Isus Cristos ne-a
desemnat-o, în ceasul ultim al existenţei Sale pământeşti, ca Mamă
a tuturor. Acest punct de unire, de apropiere maximă, până la
identificare şi care, sper că va reuşi să repare, ceea ce, de o mie de
ani s-a stricat în chipul cel mai nefericit, este desigur, devoţiunea,
evlavia deosebită practicată atât în Biserica Ortodoxă cât şi în cea
Catolică, faţă de Prea Sfânta Fecioară Maria, devoţiune care
continuă tradiţia neîntreruptă ce datează de la începutul Bisericii.
Studiul comparat al confesiunilor creştine este întreprins nu
pentru a descoperi ceea ce le deosebeşte şi le învrăjbeşte, ci pentru
a pune în lumină aportul fiecăreia la păstrarea tradiţiei creştineşti de
la începuturi, tradiţie care a făcut să rodească sămânţa
dumnezeiască a Evangheliei.
Astfel, pus sub semnul fast al divinităţii, al surâsului
blândeţii divine, sub pacea frunţii Fecioarei şi prin mijlocirea ei
neobosită timp de două milenii pentru fiii ei, cele două Biserici ar
putea găsi o cale de reconciliere.
Este în putinţa oamenilor, ajutaţi de harul lui Dumnezeu de
a reface Unitatea Bisericii creştine, universală timp de o mie de ani
şi care, sperăm, va redeveni poate, nu peste mult timp unitară, deci,
universală.
Vestitul mariolog Rene Laurentin, doctor în litere şi
teologie, expert al Conciliului şi colaborator la redactarea textului
Conciliului Vatican II, cel care a consacrat Fecioarei Maria tezele
188
sale de doctorat, în numeroasele dialoguri cu alte confesiuni
creştine, crede că, în pofida diferenţelor istorice, „Fecioara, bine
înţeleasă, nu poate fi decât semn de unitate. Dintotdeauna şi din tot
sufletul, ea n-a voit decât unitatea, la fel ca şi Cristos, prin Cristos
şi în Cristos. Misiunea sa nu este decât în slujba acestei Unităţi,
încă de la Întrupare, unde ea a pus temeliile umane ale
Dumnezeului care s-a făcut om”.( Laurentin, Rene, Une annee de
Grace avec Marie, Fayard, Paris, 1987, pp.11-12).
Acelaşi iscusit teolog, în introducerea la lucrarea sa de
mariologie „Un an de har cu Maria, subliniază în subcapitolul „De
la pluralismul biblic la pluralismul confesional:
„Există trei perspective teologice diferite asupra Mariei în
Noul Testament:
1) Una este viziunea lui Paul (Gal. 4,4) asupra lui Cristos,
născut din femeie, ca mijloc al coborârii sale (kenozei) în trup;
2) Alta este viziunea deosebită a lui Ioan: privirea nouă a lui
Cristos asupra femeilor, culminând cu Maria;
3) Alta este viziunea concretă şi stimulantă a lui Luca 1-2,
singurul hagiograf al Noului Testament, cel care ni i-a făcut
cunoscuţi pe Petru,Paul, Ştefan şi alte modele admirabile, în
Faptele Apostolilor.
I s-a spus pictorul Mariei căci el a pictat portretul său
spiritual şi esenţial al misiunii sale fără pereche cu Dumnezeu.
Cele trei viziuni sunt cerute în diverse grade de cele trei
mari confesiuni creştine:
1) protestanţii continuă tradiţia lui Paul, sobră, anonimă,
despuiată, căci apostolul a situat toate valorile în Cristos reînviat
care l-a doborât la pământ pe drumul Damascului, mai curând
decât în Întruparea, în care Mama lui L-a făcut să coboare (…)
2) Ortodocşii continuă tradiţia lui Ioan, în urma formulei
abrupte: „Şi cuvântul s-a făcut trup”. De aici s-a născut
Theotokos, şi viziunea luminoasă a Aeiparthenos-ului, Pururi
Fecioara indisolubil prezentă la Misterele lui Cristos.
189
3) Catolicii se situează în tradiţia Sfântului Luca, cel care
descoperă în Maria o prezenţă şi un model mai personal.
Alegerea, selectarea şi preferinţele sunt legitime – spune
Laurentin. Ele caracterizează confesiunile ca pe şcoli
spirituale.Dar nici una nu poate să se limiteze la o parte a
Scripturii, excluzând pe celelalte.
Ecumenismul are, de altminteri, funcţia de a ne face să ne
înălţăm la plenitudinea biblică, la plinătatea creştină, la plinătatea
Revelaţiei.” (…)
(Rene Laurentin, op. cit.,p. 12-13).
Acest autor, prin cartea sa despre Fecioara Maria doreşte să-
i facă chiar şi pe necreştini să înţeleagă ceea ce este, cu adevărat,
această femeie: „cea mai cunoscută, cea mai des numită, pictată,
sculptată, dintre femei, reflectată în literatură, arte şi toată cultura
umană. Ea nu este un vis, nici un produs artistic, această
supravedetă numărul 1, asupra căreia s-au proiectat atâtea
fantasme şi ranchiune (…) Ea nu este deloc o creaţie a spiritului
uman. Ea a inspirat artiştii pentru că ea există. Ea îi inspiră pentru
că ea este. (…) Maria nu este nici un produs, nici un obiect de
consumaţie, dar acest personaj istoric, această Mamă, Mama
noastră, ar fi dorit să fie mai bine cunoscută, căci toţi acei care au
cunoscut-o de două mii de ani încoace, n-au ştiut să-i
mulţumească, aşa cum se cuvine.” ( Laurentin, Rene, op.cit. p. 12-
13).
Am întreprins acest demers spiritual în scopul cunoaşterii
mai aprofundate a acelui adevăr de necontestat care s-a vădit de-a
lungul timpurilor şi este mai actual decât niciodată: Maria există.
Ea ne iubeşte. Ne surâde. Ea ne protejează. Este atât de aproape de
noi. O putem întâlni la fiecare pas. Ea a încetat să mai fie un simbol
ireal, pentru că ea este, înainte de toate, o realitate istorică şi
actuală.
Maternitatea spirituală a Mariei exercitată în Biserică şi
multipla ei mijlocire eficace, maternă, neîntreruptă şi universală,
190
dau mărturie că Maria aparţine Bisericii. Istoria ei trăită ca şi
reflecţia teologică asupra sa, ne-o arată ca pe o prezenţă activă,
niciodată statică, urmând o evoluţie graduală, crescândă, iluminată.
191
celui de-al treilea Mileniu cu credinţă reînnoită şi cu speranţă vie,
figura Mariei, Maica lui Cristos şi a Bisericii, are un loc aparte şi
rolul ei este acelaşi pe care l-a avut acum două mii de ani. Misiunea
ei este şi astăzi, mai mult ca oricând, hotărâtoare.
„Maica Răscumpărării, Maica iubirii frumoase va fi pentru
credincioşii care se îndreaptă spre mileniul al III-lea, steaua care
le va călăuzi în siguranţă paşii spre întâlnirea cu Domnul. Fie ca
smerita Fecioară din Nazaret, care acum două mii de ani l-a dat
lumii întregi pe Cuvântul Întrupat, să orienteze omenirea noului
mileniu spre cel care este „Lumina cea adevărată care luminează
pe tot omul”. (In. 1,9) (T.M.A. 59).
Cu aceste cuvinte a prezentat-o şi a recomandat-o Sfântul
Părinte.
În această lumină vrem s-o privim şi s-o recunoaştem şi noi
în drumul de credinţă: steaua noastră călăuzitoare spre întâlnirea cu
Domnul.
„Vom găsi în Maria un ghid şi un sprijin în cunoaşterea şi
iubirea adevărată a lui Isus. Cultul ei, dacă este înţeles bine, va
favoriza apropierea de Isus şi va face mai eficace iubirea pe care o
datorăm Mântuitorului nostru Isus Cristos. (…)
Cunoscând-o astfel şi urmând-o pe acest drum pe care i l-a
trasat însuşi Dumnezeu, vom avea mereu o lumină particulară şi
un exemplu puternic în întâmpinarea lui Cristos care vine. E firesc
ca o mamă, aşa cum este ea, să conducă în bucurie şi cu siguranţă
pe fiii ei adoptivi la acela pe care l-a purtat în sânul ei imaculat şi
l-a dăruit omenirii. Cinstea şi ascultarea de ea nu sunt o piedică în
descoperirea lui Isus, aşa cum ar vrea unii să afirme, ci un drum
firesc de iubire şi preţuire a Fiului ei, Mântuitorul lumii. Este o
adevărată stea sub oblăduirea căreia vom pătrunde mai uşor în
misterul lui Cristos, Cuvântul Tatălui.
Sanctuarele mariane din întreaga lume au devenit în aceste
timpuri catedre adevărate unde se va putea învăţa mai uşor şi mai
bine cunoaşterea lui Cristos şi iubirea faţă de el. (…)
192
Ne bucură, aşadar, să vă îndreptăm invitaţia de a porni în
pelerinaj cu Maria pentru a vesti lumii că Isus Cristos este
stăpânul timpului şi al istoriei; al lui să fie şi mileniul trei şi lui să-
i fie cinste şi slavă în vecii vecilor.” (Mesajul P.S. Sale Petru
Gherghel, episcop de Iaşi, 15 august 1997. În: Revista Lumina
creştinului, august 1997, Iaşi, pp.3-4).
Răsfoind tratatele de mariologie, nu putem să trecem cu
vederea faptul că ele urmăresc acelaşi traiect spiritual: lucrarea
Mariei în timpul vieţii sale pământeşti, având ca izvor Revelaţia
Biblică, atât a Vechiului cât şi a Noului Testament şi lucrarea ei,
după ridicarea glorioasă la cer, adică de-a lungul timpurilor. Cu alte
cuvinte, Misterul Mariei prinde consistenţă puţin câte puţin în
conştiinţa creştinilor, prin noile metode de cercetare asupra Mariei,
plasând-o în contextul ecleziologic, în viaţa Bisericii şi în
perspectiva istorico-salvifică, având ca izvor documentele
Conciliului Vatican II, precum şi opera a doi Papi contemporani:
papa Paul al VI-lea şi papa Ioan Paul al II-lea.
Pătrunzând cu sfială în acest mister, putem contempla cu
bucurie şi surprindere dezvoltarea acestui destin cu totul
excepţional: de la Imaculata Concepţiune la Ridicarea la Cer şi
Parusie.
Astfel, Maria transcende istoria, timpul, veacurile, răsărind
pururi în inima noastră, ca o stea de dimineaţă. Crugul acestei stele
de dimineaţă porneşte de la prima gratuitate a harului originar, la
plinătatea de merite pe care graţia divină a fructificat-o în ea de-a
lungul vieţii. De la receptivitatea iniţială, acel Fiat smerit prin care
s-a declarat împlinitoarea planului divin, până la ultimele
extensiuni ale misiunii sale materne, de la plenitudinea harului
secret al momentului iniţial, la plenitudinea vădită cu care ea
străluceşte pururi în comuniunea sfinţilor.
Pentru o mai bună pătrundere în aceste taine,să ne apropiem
de Maica Domnului şi Maica noastră, să înţelegem mai bine că ea
este, conform istoriei, apoi, conform dogmei care ne-o relevează,
193
dimensiunea nemaipomenită pe care Dumnezeu a dat-o acestei
femei sărace din Palestina, şi cum să regăsim prezenţa acestei
Mame pe care Isus ne-a încredinţat-o.
O istorie comună în exterior, dar cu totul excepţională în
interior.
Nu trebuie să uităm, spunea Rene Laurentin, „diversitatea
perspectivelor care s-au succedat în decursul secolelor, căci
Fecioara ne depăşeşte şi fiecare epocă o descoperă prin
sensibilitatea sa, dar nu fără deformări. Noi vom decanta
particularităţile efemere pentru a da cea mai directă cunoaştere
posibilă a Maicii Domnului în lumea noastră de oameni grăbiţi.
Desigur, fiecare epocă şi-a format imaginea sa particulară:
cea a Sfinţilor Părinţi nu este cea a Evului Mediu, cea a icoanelor
nu este cea a catedralelor noastre. Este un fapt. Dar atenţie! Să nu
spunem: Fecioara nu e nimic altceva decât ceea ce noi o facem,
după placul, cultura şi imaginaţia noastră. Nu, ea este acea femeie
din Nazaret care a devenit Maică a lui Cristos.
Şi diversitatea imaginilor este cea a mijloacelor de
expresie. Aceste mijloace, întotdeauna parţiale şi imparţiale,
învechite şi întinerite, până la regretabilele deformări şi trădări
care trebuie rectificate şi depăşite: Dramatizările sentimentale ale
barocului şi stilizarea epocii noastre.
Maica Domnului depăşeşte toate aceste mijloace de
expresie. Dar e bine ca ele să fie mai inspirate şi mai bine
verificate.
Pluralismul, nu este în persoana Mariei, dar în sărăcia
acestor modalităţi de expresie: imagini şi limbaj” (Rene Laurentin,
op.cit., p.11).
8 octombrie 2008
194
SINGURĂTĂŢI COLECTIVE
195
pică sau invidie, să-l întâlnesc şi să-l salut, ba chiar să-i dau mâna.
Să-i zic simplu: „Pacea lui Iisus să se coboare asupra ta. Te-am
iertat, iartă-mă şi tu şi să nu mai fim duşmani. Vrei?...”
Compun în gând formule de bunăvoinţă şi împăcare pentru
orice eventual neprieten. Să le am la îndemână, să le am pregătite,
dacă se iveşte ocazia, cine ştie?...Vreau să mă împac cu toată
lumea.
Nu mai suport ostilitatea şi indiferenţa, mânia, trufia şi
aroganţa. Vreau să întorc faţa cu bunătate tuturor acelora care au
încercat, ba poate au reuşit să mă supere. Astăzi m-am hotărât; de
acum înainte, voi fi bună. Nimic nu mă mai sperie, nici
singurătatea, nici vârsta, nici desele riduri pe care le observ cu
strângere de inimă de la o vreme încoace în jurul ochilor mei
obosiţi de citit, de lucrat, de visat, îndeobşte. Închei astăzi o pace cu
sufletul meu. O pace care aş vrea să dureze o veşnicie.
Mă plimb agale pe bulevard şi privesc mugurii, îmi vine să
fredonez un psalm. Spun un Bucură-te Marie. Simt că aş putea fi
fericită acum, că m-am împăcat în gând cu toţi vrăjmaşii reali şi
închipuiţi.
Cât de puţin îi trebuie omului pentru a fi fericit!... Îmi cresc,
iată, din nou aripi.
Ajung la Femina şi defilez prin faţa trecătorilor adunaţi
neglijent în staţia de autobuz. Fiecare stă singur, cu sine, rezemat
de un zid sau copac, citindu-şi revista preferată. Descifrez titluri:
Evenimentul zilei, Observatorul, Viaţa Liberă, Sportul, Adevărul…
Fiecare cu gândurile, cu preocupările lui. Nimeni nu
vorbeşte cu nimeni. O singurătate colectivă. Fiecare cu sine,
frumoşi şi indiferenţi. Au ieşit să-şi procure revistele, ziarele
preferate. Frumoşi şi puri, aşa îi văd. Aidoma sufletului meu. Şi-mi
vin în minte versurile lui Nichita: „Nici o femeie frumoasă/ şi nici
un copac urât./ Timpul trecea bestial şi pur.”
Dacă nu m-ar sufoca timiditatea aceasta, aş intra în vorbă cu
cineva. Demult n-am stat îndeaproape de vorbă cu cineva.
196
Totdeauna ceva mă împiedică, o teamă confuză, o stare nelămurită
de sfiiciune.
Mă opresc în staţie. Trag cu ochiul. Prin mulţimea aceasta
pestriţă şi indiferentă, nu mă mai simt, ca altădată, a nimănui. Am
ceva comun cu ei; citesc şi eu o revistă. Ne asemuim, aşadar, prin
citit, chiar dacă preferinţele sunt altele.
Un fapt divers ne scoate pe toţi din frunzişul lecturii.
Un copil infirm de un picior trece strada printr-un loc
interzis. Aleargă. Da, acesta este cuvântul şi pare atât de insolit,
atât de neverosimil… Se sprijină în cârje micuţe, pe măsura lui.
Sub genunchiul stâng ar fi trebuit să fie piciorul lui slab de copil în
creştere. Nu e nimic acolo.
O absenţă dureroasă pentru orice privire. Pantalonul lui de
elev, e sumecat până deasupra genunchiului şi prins cu un ac de
siguranţă enorm, asemănător cu cele purtate cu eleganţă de unele
femei la reverul taillleur-ului.
Copilul face salturi rapide, cu o agilitate nemaipomenită. E
obişnuit cu cârjele parcă de când lumea. Nu pare să se sinchisească
de privirile încărcate de milă ale trecătorilor. Aleargă în cârje şi pe
dedesubt, prin cracul pantalonului suflecat, se ghiceşte jucând
ciotul rotunjit al piciorului. Flutură acuzator la fiecare salt în cârje.
Trecătorilor le cade dintr-o dată masca de impasibilitate.
Devin nervoşi, nerăbdători, preocupaţi de autobuzul care parcă
anume întârzie ca imaginea aceasta să îţi rămână întipărită pe
retină. E un mesaj subliminal aici. Atenţie! Unii caută să intre în
vorbă, fiecare nădăjduieşte un sprijin în faţa acestei anomalii fizice,
a acestei nedrepte imperfecţiuni. Şi iar îmi vin în minte versuri
stănesciene în Lecţia despre cub: „Ce cub frumos ar fi fost acesta/
dacă nu ar fi avut/ un colţ sfărâmat.”
Şi din nefericire, copilul acesta nu e singurul infirm de pe
lume….E unul din sutele de mii de meteoriţi căzuţi din lacrima
cerului.
Un cetăţean înjură. E singura lui modalitate de protest faţă
197
de grozăvia priveliştii. Câteva femei îşi pun mâinile la gură. Una îşi
face cruce. Alţii îşi pleacă privirile, nesuportând imaginea.
O amintire din copilărie şi revendică dreptul la lumină. Pe
strada Militară locuia o fată, mai mare decât mine care era infirmă
de un picior. Nu ştiu din ce pricină, mergea cu piciorul ţeapăn. Iar
eu, de câte ori mă întorceam de la şcoală, ocoleam casa aceea şi
treceam pe altă stradă. Vederea acelei fete care era de altfel,
frumoasă şi blândă, îmi făcea rău. Când mă întorceam cu părinţii
din oraş, noaptea, tramvaiul ne aducea până în strada Brâncoveanu
care era cap de linie. De acolo mergeam pe jos şi treceam mereu
prin faţa porţii fetei. Eu plângeam şi îmi somam părinţii să o luăm
pe altă stradă. Nu le dezvăluiam adevăratul motiv. Şi de la un timp
se obişnuiseră cu ciudăţeniile şi sensibilităţile mele. Îmi făceau pe
plac şi ocoleam câteva străzi, numai să nu trecem prin faţa porţii
fetei. Anxietatea pe care mi-o provoca infirmitatea fizică, desele
coşmaruri şi sensibilitatea în faţa agresivităţii şi brutalităţii din jur
au fost (şi mai sunt!) umbrele copilăriei mele.
Iar acum inima mi se strânge dureros. Băiatul înaintează
nepăsător sfidând cu infirmitatea lui adunarea aceasta în aparenţă
perfectă.
Toc-toc-toc! fac micuţele cârje. Ajunge lângă mine. Nu
suport să-l privesc. Plec ochii. Mă descopăr din nou, vulnerabilă,
laşă. Eu care mă crezusem bunătatea întruchipată. Bucuria iluzorie
se risipeşte lăsând loc unei neguri. Simt cum sufletul mi se încarcă.
O materie vâscoasă, apăsătoare, obscură. Nu mai suport. Am
nevoie grabnică de ajutor. Mi-e silă de slăbiciunea şi nevolnicia
mea. În loc să fac ceva, părăsesc staţia. Dar oare ce aş putea
face?...Să-i dau nişte bani?...Cu ce i-aş putea alina eu lui
suferinţele?... Cu vreo câţiva lei amărâţi, preţul unui bilet de
autobuz? I-ar creşte înapoi piciorul?... Gânduri, gânduri meschine.
…Traume pe suflet. Scrijelă, scrijelă…
O, Iisuse, unde eşti cu puterea Ta divină să-l mângâi, să-l
mântui de suferinţă, aşa cum l-ai mântuit pe ologul din naştere? Dă-
198
mi pentru o clipă, o fărâmă de putere pentru ca apoi, ca un
taumaturg, să-l ating pe bietul copil şi imediat să-i răsară un
picioruş aidoma celui teafăr!...
Alerg. Traversez strada gâfâind. Am ajuns pe bordură. Mă
opresc brusc. Fuga aceasta a mea mi se pare un sacrilegiu, o
fărădelege. Parcă m-aş afla printre farisei şi saducei. Am un trup
oarecum sănătos şi nişte picioare încă bune. Nu-mi fac o virtute din
asta. Altele sunt maladiile mele.
Dar acum, iată s-a declanşat una din acele crize puternice de
conştiinţă care mă fac să mă îndoiesc de credinţa mea. Unde e
bunătatea, unde e caritatea, iubirea de oameni? Criză, aidoma celei
din 1986, când, la cutremurul nocturn, aflată la etajul al 9-lea şi
blocul scârţâind din toate încheieturile şi balansând îngrozitor, m-
am prăbuşit în genunchi spunând doar atât, de mai multe ori:
„Doamne, murim!”
După ce primejdia a trecut, de bine de rău, mi-a fost tare
ruşine de mine că L-am apelat pe Dumnezeu, doar într-o situaţie
limită. Cred că acea criză a determinat şi întoarcerea mea la
Dumnezeu pentru că nu mai suportam propriul comportament
fariseic. Va să zică, îl strig pe Dumnezeu, doar când am nevoie, să
mă scape, să mă elibereze de angoasă şi de necaz!
În urechi îmi răsună zgomotul sec, sacadat al cârjelor pe
asfalt, toc-toc-toc, deşi sunt departe. Cer iertare în gând copilului
pentru necuviinţa de a alerga şi plec mai departe târşindu-mi paşii.
Aş vrea să nu mai alerg niciodată.
Un foarte talentat epigramist orb, concitadin, ne spunea
adeseori: „Nu vreau să mă consideraţi un handicapat.”
Oare cum se consideră copilul acesta în faţa celorlalţi?
Trebuie să-mi agăţ privirile de ceva, să mă sprijin. Pipăi sub
veşmântul cam gros, Sfântul Rozariu la gât. Mă întăreşte. Ori de
câte ori sunt la nevoie, îmi e sprijin.
Plec. Strâng la piept revista, mă ascund dindărătul ei ca în
spatele unei armuri, încerc să răzbat prin mulţimea de gânduri în
199
derivă, amestecându-se, mursecându-se unul pe celălalt, ca o
movilă de ochi fără vedere, pipăind, mângâind, învârtind între
picioruşe incerte – un cuvânt anonim eliberat din detenţie pe
cauţiune.
Şi în clipa aceea realizez: nu sunt şi eu decât un meteorit,
izvorât din lacrima cerului, căzut întâmplător aici, printre alţi
meteoriţi aidoma.
Dar, în spaţiul cel nemărginit există o fiinţă dintr-un ocean
de fiinţe care, cu gesturi imperative, mirifice, mă-ndeamnă să nu uit
că legile dumnezeieşti şi legile omeneşti pot fi asemenea şi că
Legea eternă a iubirii de semeni va domni peste toate veacurile,
universal valabilă, aşa cum Iisus Hristos ne-a lăsat-o.
200
cu atâta blândeţe pe tinerii care nu au „ruşine la obraz!”
În cazul acestora de care am vorbit, lipsa de respect faţă
de spectatori era un fleac faţă de hula şi dispreţul faţă de
Mântuitorul lumii.
Dar nu vreau să te întristez, dragă CONTEMPORANĂ A
LUI DUMNEZEU şi autoare a gingaşului „Colind de Mărţişor”,
în care te referi la o altă comportare a noii generaţii aparent mai
benignă dar nu mult mai răspândită: „Of şi dor, of şi dor,/ Fiii uită
prea uşor!”
Şi te îmbrăţişez cu drag,
Marta
Bucureşti, 2005
Răspuns
Subscriem observaţiilor amare ale scriitoarei Marta Cozmin,
cu atât mai mult cu cât, după ce ne-am bucurat de izbânda
introducerii în şcoli a obiectului religiei după atâţia ani de
ostracizare a tot ceea ce era sau putea deveni cult, acum, constatăm
cu vădită consternare că Religia a devenit facultativă sau opţională,
în locul ei, făcând-se cursuri de…. educaţie sexuală, necesare şi
acestea, fireşte. Dar de aici, până la a împărţi pastile şi alte mijloace
contraceptive copiilor de gimnaziu, mi se pare cel puţin absurd,
dacă nu cumva de-a dreptul dezgustător.
Sunt unele lucruri despre care se vorbeşte tare, ca de la
amvon, ca de la microfon, despre unele se vorbeşte în şoaptă, mai
pe ocolite, iar despre altele nu se vorbeşte chiar deloc.
Ar trebui să existe pudoare faţă de sentimentul pur al
prieteniei, care nu trebuie confundat sau asemănat cu nici un altul,
întrucât este cel mai complex sentiment, cuprinzând şi respect şi
încredere şi simpatie şi dragoste. Întrucât morala creştină a fost
multă vreme pusă la colţ şi înlocuită cu aroganta pretenţie de a avea
voie să săvârşeşti orice faptă josnică în numele – şi acela denaturat
201
şi terfelit, al unei libertăţi devenite libertinaj – copiii, la vârsta
gimnazială şi chiar cei mai mari, cu un spirit gregar, nu sunt în
stare a discerne singuri binele de rău, adevăratele, de falsele valori
şi de aceea trebuie îndrumaţi spiritual.
În locul acelor ore de educaţie sexuală, ar fi mai nimerite
ore de îndrumare spirituală şi morală a unei părţi a tineretului, care
a ajuns să nu mai ţină cont de nici o normă etică şi, oriunde s-ar
afla, sfidează, profanează şi blasfemiază biserici, cimitire, icoane şi
orice altă reprezentare sfântă, ori, în nesocotinţa lor, se apropie în
mod sacrileg de sfintele taine, atrăgând mânia lui Dumnezeu şi
simpatia diavolului.
În teribilismul vârstei lor ajung pradă sectelor sataniste,
care prin alcool, droguri şi exacerbări sexuale de tip orgiastic, îi
manevrează până la pierderea totală a identităţii acestora şi
prăbuşirea în abisurile infernului din care greu există scăpare.
A cultiva blasfemia, profanarea locurilor sau a lucrurilor
sfinte dovedeşte, nu numai lipsa oricărui dram de bun simţ, dar şi o
grosolană trăsătură de caracter nedemnă de un om care a fost
investit cu calitatea de copil al lui Dumnezeu dobândită prin Botez
şi întărită prin Sfântul Mir şi Sfânta Euharistie, sacramente
necesare dobândirii vieţii veşnice.
Spectacolul cruzimii cu care, în ultimele decenii am fost
obişnuiţi, nu se referă numai la cruzimea fizică, dar şi la cea
morală. Uneori, pentru a-şi satisface nevoia de violenţă şi cruzime
– barbare, omul asistă la spectacole unde acestea sunt socotite
virtuţi.
Să nu ne amăgim. Un om care e în stare să asiste nepăsător
la un act de violenţă şi chiar să privească senin, este tot atât de
vinovat ca şi cum ar săvârşi el însuşi un act de violenţă.
Şi, într-adevăr, aşa cum spunea un scriitor: „Răul înfloreşte
cu adevărat atunci când oamenii buni nu fac nimic.”
202
TREI SONETE MISTICE
203
Pe crestele albite de omături
Răsare blândă, tainica Selene
Şi stelele uimite dau în lături
Alunecând pe tâmplă şi pe gene.
204
MISTERELE OMULUI – NAŞTEREA ŞI MURIREA
-tabletă spirituală-
205
viaţa cu disperare, cu încrâncenare, cu teamă atavică. Ce poate fi
mai îngrozitor decât moartea cuiva, îndeobşte, a cuiva apropiat
drag, la care ţii cu disperarea cumplită de a nu-l pierde?
De când lumea: oamenii se ataşează unii de alţii, de lucrurile
înconjurătoare, de case, de vietăţi, de natură. Nu poţi pleca aşa uşor
din lume, ca „de la gard”, să te desprinzi de tot, ştiind că n-o să mai
vezi niciodată răsăritul de soare, luna şi stelele, iarba, florile, casa,
familia, copiii, chiar şi obiectele mărunte de care te-ai slujit.
Cred că această realitate sperie cel mai mult prin implacabilul
ei, prin ireversibilitate. Căci, ce-ar fi, dacă am muri numai puţin,
câteva zile, o lună, un an şi apoi ne-am reîntoarce la tot ce-am lăsat
în urmă?
Ori, moartea, ca şi naşterea, se întâmplă o singură dată în
viaţă, chiar dacă alte sisteme etice de sorginte orientală susţin că
sufletul se reîncarnează, urmând o suită de asemenea vieţi şi morţi
succesive până la dizolvarea în marele neant, în Nirvana.
Religia creştină afirmă răspicat că omului îi sunt date o
singură naştere şi o singură moarte.
De viaţa care ţi-e dată trebuie să ai grijă şi teamă
reverenţioasă, pentru că, vorba unei poete poloneze: „Viaţa este
singura ocazie pe lumea asta”. Şi, încă în viaţă fiind, trebuie să
înveţi murirea, sentimentul desprinderii, al zborului spre Înalturi, al
trecerii Pragului spre Adevărata Viaţă.
Tot Nichita Stănescu spunea: „Moartea se aseamănă/
întocmai cu naşterea./ Nimic nu este altceva./ Ce am simţit înainte
de a mă naşte/ voi simţi şi după ce nu voi mai fi./Cum a fost
atunci/ aşa va fi atunci./ Nimic nu este altceva/ totul este totul./ Iar
eu sunt tu.”
Acest „eu sunt tu” – poate fi cheia care descuie misterul. Noi
ne-am născut în timp, iar timpul este o fărâmă de veşnicie.
Suntem CONTEMPORANI CU DUMNEZEU, care a fost,
este şi va fi, dincolo şi dincoace de timp şi spaţii, dinainte de
începuturi, din totdeauna şi pentru totdeauna. El ne-a făcut onoarea
de a ne dărui din Veşnicia Sa, o fărâmă de timp, viaţa noastră, atât
206
cât e, ne-a făcut să trăim Veşnicia Sa, în spaţiul Său, din marea Sa
Milostivire Divină.
Cristos ne învaţă că nu importă cât trăim pământeşte, că
suntem călători şi străini pe această cale, ci cum trăim, pentru că,
aşa cum trăim, aşa vom şi muri.
Viaţa demnă, vrednică şi pioasă impune o moarte pe măsură.
Sfinţii ne dau mărturie.
O moarte „bună” este aceea în har sfinţitor, dacă te-ai făcut
vrednic de acest har şi dacă n-ai lăsat să treacă Dumnezeu pe lângă
tine, fără să-l iei în seamă, aşa cum spunea Sfântul Augustin: „Mă
tem că trece Dumnezeu pe lângă mine cu harul său şi că nu se mai
întoarce”.
Aceasta e marea temere a creştinului: să nu fie găsit pe picior
greşit, golit de harul care ar fi putut să fie al lui dar i-a scăpat ca
printre degete, pe negândite, pe nesimţite.
Cum să mori frumos, înseamnă: serenitate şi speranţă în faţa
misterului implacabil care face parte din viaţă. În loc de
consternare, plâns, amărăciune, disperare, teamă, creştinul trebuie
să înveţe pas cu pas şi buche cu buche, alfabetul unei morţi
vrednice de crucea lui Cristos.
Dacă şi El s-ar fi văicărit şi ar fi ţipat atunci când stătea
răstignit, cu sângele scurgându-i-se la picioarele crucii?
Aşa cum am învăţat de la părinţi – ars vivendi – arta de a trăi,
de la El trebuie să desluşim arta de a muri – ars moriendi. Arta de
a muri în El, pentru El şi cu El, mai ales dacă am trăit în El, pentru
El şi cu El, întreaga, sau măcar o parte din viaţă, astfel încât să
putem spune cu Sfântul Pavel: „Trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci
Cristos trăieşte în mine.”
Iar la sfârşit, atunci când El ne va chema, să putem spune:
„Mor, dar nu singur, ci împreună cu Cristos care, prin Moartea şi
Învierea Sa mi-a dăruit Viaţa adevărată.
207
SPIRITUALITATE
208
din nebăgare de seamă s-a lovit sau este în primejdie? S-ar putea
spune, fără putinţă de tăgadă că rănile Mântuitorului, începând cu
primul sânge vărsat la circumciziune şi culminând cu cele de pe
Calvar, au pricinuit Maicii Sale Prea Sfinte, mai multă durere decât
dacă ar fi fost propriile sale răni. Prevestirea dureroasă de la
templu, că o sabie îi va străpunge inima, avea să-i întunece clipele
cele mai fericite. În orice moment ea a trăit cu iminenţa Pătimirii
supreme şi sufletul ei a fost străpuns de tăişul săbiei în ceasul
Răstignirii.
Singura consolare pentru această Maică Preacurată în
ceasurile de agonie ale Fiului ei Preaiubit a fost că rănile lui Isus
vor fi izvoarele mântuirii pentru toţi fiii ei adoptivi, pe care Însuşi
Isus i-a dăruit pe Cruce.
Episcopul greco-catolic Ioan Suciu, martir al credinţei, cel
care a fost numit „sfântul ieşit din iconostas”, pentru că a murit în
temniţa de la Sighet de foame şi schingiuiri morale şi fizice, după
ce recitase îndelung, cu glas tare Tatăl nostru şi Bucură-te, Marie,
relatează în cartea sa, Rănile Domnului:
„Sfânta Fecioară, cu duioşie având pe Isus în braţe,
coborât de pe cruce, privi cele cinci fântâni deschise în noul
paradis al omenirii prea sfinte a lui Isus, şi le văzu mai folositoare
şi mai aducătoare de belşug în lume, decât acelea ale paradisului
pământesc” (Ioan Suciu, Rănile Domnului, Ediţie îngrijită de Pan
Izverna. Editura Pan-Arcadia, Bucureşti, 1992. p 59).
Tot în lucrarea sus amintită, aflăm că Maria din Agreda,
afirma că: „Sfânta Fecioară a pătimit în suflet şi în trup ceea ce a
pătimit Isus, că ea a fost prima şi desăvârşita copie a Patimilor
Mântuitorului, cu un cuvânt: prima stigmatizată. Spusele ei au
valoarea unei revelaţii private.” (op.cit., pp.67-68).
Evangheliile apocrife ne istorisesc despre o seamă de
întâmplări miraculoase petrecute în primii ani de viaţă ai
Mântuitorului, apoi în cei ai adolescenţei şi tinereţii, până la
intrarea în viaţa publică.
209
Însă în Evangheliile sinoptice şi în opera Sfântului Apostol
Pavel, Isus ne apare ca o fiinţă care se dezvoltă normal, întru toate
asemenea nouă, în afară de păcat.
Luca ne arată cum în Isus se manifestă harul şi inteligenţa în
mod progresiv, pe măsură ce creşte: „Şi Isus creştea în
înţelepciune, în vârstă şi în har, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea
oamenilor.” (Lc. 2,52)
Este posibil ca Isus, stând în preajma lui Iosif a învăţat
meseria de lemnar pe care, se pare că a şi practicat-o.
„Viaţa lui Isus Cristos, pentru Maria şi pentru Iosif, era
integral importantă, atât pentru lumea care trebuia mântuită, cât şi
pentru noi. Era o viaţă exemplară – scrie Pr. Eduard Ferenţ în
lucrarea: Cultul Sfintei Fecioare Maria – astăzi, (Editura Presa
Bună, Iaşi, 1997) – nu numai pentru ceea ce Isus a spus şi a făcut
pentru noi, dar şi pentru acea tăcere aleasă pe care trebuie să o
căutăm şi să o înţelegem şi noi, în semnificaţia ei magistrală. (…)
Iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni e ceea ce o face
valoroasă. (…) Isus ar fi putut trăi într-o cetate mai mare; ar fi
putut exercita o profesie mai importantă şi mai onorantă; şi-ar fi
putut însuşi o cultură umană deosebită. Cu toate acestea a
preferat un mic târguşor şi o umilă meserie, numai pentru a ne
indica preferinţele lui Dumnezeu şi pentru că iubirea este aceea
care dă valoare vieţii, el şi-a sfinţit atât existenţa sa, cât şi pe a
noastră, trăind cu iubire ziua pe care noi o trăim zilnic.”
Luca ni-l prezintă pe Isus „care creştea în înţelepciune şi
har”. Această <creştere> a Fiului lui Dumnezeu nu era numai un
fapt biologic ori psihologic, aparţinând patrimoniului comun al
evoluţiei umane: era un <eveniment salvific de o perspectivă
imensă, un „ferment” dumnezeiesc sădit în inima acestei omeniri
îmbătrânite din cauza păcatelor.” (Eduard Ferenţ, op.cit., p.87).
Evangheliile canonice au păstrat din aceste evenimente doar
pe cel al pierderii şi apoi, al regăsirii lui Isus copil în vârstă de 12
ani – de către Maica Domnului şi Sfântul Iosif, în Templul din
210
Ierusalim, loc în care se retrăsese pentru că acolo se simţea „întru
cele ale Tatălui Său” (Lc. 2,49-50).
Iudeii tineri de sex masculin, destul de devreme, între 12 şi
14 ani trebuiau să-şi depună un fel de profesiune de credinţă la
templu care echivala cu intrarea lor în rândul oamenilor maturi.
„Bar Mitzva”, cu alte cuvinte, din acea clipă, conform unui ritual,
copilul devenea <fiul legii>”.
Să urmărim explicaţiile date de Rene Laurentin în lucrarea
sus amintită:
„La vârsta de 12 ani, care este ca o primă maturitate a
copilului şi o prefigurare a vârstei adulte, Isus merge să se afirme
ca profet într-o figură surprinzătoare:
<Apoi, după ce au trecut zilele, pe când se reîntorceau
acasă, copilul Isus a rămas la Ierusalim, fără ştirea părinţilor săi.
Şi socotind că era în ceata de călători, ei au mers deci, cale
de o zi, şi l-au căutat printre rudele şi cunoştinţele lor. Şi
negăsindu-L, s-au întors la Ierusalim, căutându-L> (Lc. 2,43-45).
Acest fapt istoric suprimă scurt caricaturile care se fac
Mariei ca o mamă posesivă, nelăsându-l pe Isus nici un moment.
Nu, ea l-a lăsat să meargă şi să vină liber în caravana pelerinilor:
marea familie unde fiecare făcea confidenţe tuturor, sub privirea
lui Dumnezeu. Ei îi trebuie o zi ca să bage de seamă că Isus nu era
în caravană:
<Şi iată ce s-a întâmplat:
După trei zile, L-au găsit în Templu, stând în mijlocul
învăţătorilor, ascultându-i şi punându-le întrebări. Toţi cei care-l
ascultau rămâneau surprinşi de priceperea şi răspunsurile Lui.>
(Lc. 2,46-47).
În ciuda unui ton aproape solemn, descrierea rămâne
modestă. Isus nu se comportă defel ca un învăţător, ci doar ca un
copil. El întreabă şi răspunde ca un copil. Evanghelia se fereşte să-
i atribuie cuvinte mai presus de vârsta sa, cum au făcut
Apocrifele.” (Rene Laurentin, op.cit. p.55-56).
211
Ca om, Dumnezeul-Cuvânt Întrupat – avea să se întoarcă
însă şi în Nazaretul copilăriei să predice şi acolo printre cunoscuţi,
rude şi prieteni, Vestea cea Bună a Venirii Împărăţiei lui
Dumnezeu.
Dar, aşa cum se întâmplă întotdeauna, cei care L-au
cunoscut în casa teslarului Iosif şi a mamei sale Maria, au fost cât
se poate de neîncrezători în Divinitatea Sa şi atunci când El a citit
în sinagogă Scripturile, cu pericopa din Isaia cu referire la Mesia,
auzind cuvintele de har care ieşeau din gura Lui, nazarinenii s-au
înverşunat, spunând cu neîncredere:
„După ce Isus termină aceste parabole, plecă de acolo. Şi
venind în patria sa, îi învăţa prin sinagogile lor, încât se minunau
şi ziceau: <De unde are această înţelepciune şi aceste puteri? Nu
este oare el fiul dulgherului? Nu se cheamă mama lui Maria, iar
fraţii lui Iacob, Iosif, Simon şi Iuda? Nu sunt oare toate surorile lui
aici la noi? De unde are atunci toate acestea? Şi se scandalizau de
el. Dar Isus le zise: <Nu se află profet dispreţuit decât în însăşi
patria şi casa sa.> Iar din cauza necredinţei lor nu făptui acolo
multe minuni.” (Mt 13,53-58; Mc.6,1-6; Lc. 4,16-30).
Unii îl cunoscuseră prea bine, fiind tovarăşii săi de muncă şi
joacă în ţinutul acela. Nu, nu putea fi El Mesia cel aşteptat, părea
un om foarte obişnuit. Şi i-au cerut minuni. De unde răspunsul lui
Isus: Nici un profet nu e primit în cetatea sa de baştină.
Doar ei văzuseră cu proprii ochi, aici, în Nazaretul
copilăriei, cum crescuse Isus în ascultarea părinţilor, în statură şi în
fapte, în faţa lui Dumnezeu, aşa cum reiese din Evanghelia
copilăriei, a Sfântului Evanghelist Luca.
Isus nu a făcut în Nazaret nici o minune, pentru că inima
nazarinenilor era împietrită. Şi chiar dacă ar fi făcut vreuna, ei tot
nu ar fi crezut. Ei nu voiau să-L recunoască.
Alţi evanghelişti relatează că a fost scos din cetate şi voiau
să-L ucidă cu pietre. Dar nu au putut să se atingă de El.
Pe unii dintre ei, Dumnezeu a trebuit să-i întărească în
212
credinţă cu fapte minunate pentru a-i convinge. Dar în Nazaret,
oamenii mergeau la sinagogă, erau o comunitate practicantă, ţineau
sâmbăta, plăteau zeciuiala la Templu. Bărbaţii mergeau şi explicau
Scripturile în sinagogă. Uneori venea şi un rabin şi acesta avea
întâietate în predicarea Cuvântului lui Dumnezeu.
În virtutea apartenenţei la poporul ales, ei credeau că-L au
pe Dumnezeu pentru totdeauna şi nu mai trebuie să facă nimic
pentru a-l dobândi.
Dar, nu e mai puţin adevărat că pe Dumnezeu, nimeni nu a
putut să-L cuprindă vreodată, să-L înţeleagă şi să-l aibă în
totalitate..
Dumnezeu s-a manifestat şi s-a făcut cunoscut oamenilor
treptat, pe măsură ce omul putea să priceapă, după mintea
omenească, misterul divin.
Să ne lăsăm conduşi de harul şi de iubirea Sa. Cei din
Nazaret n-au făcut-o. Iar Isus, trecând prin mijlocul lor, a plecat de
acolo.
De multe ori, Isus trece prin mijlocul nostru. Pentru că nu
trece în chip vizibil, material, obişnuit, noi nu conştientizăm acest
lucru şi nu ne vine a crede.
„Mă tem că trece Dumnezeu pe lângă mine cu harul său şi
că nu se mai întoarce” – spunea Sfântul Augustin în Confesiuni.
Veronica Antal – martiră a curăţiei din satul Nisiporeşti,
jud. Neamţ, spunea în acest sens, la fel ca şi Sf. Augustin: „Mă tem
să nu treacă Dumnezeu pe lângă mine şi eu să nu ştiu.”
Cunoaşterea şi acceptarea lui Dumnezeu trebuie să se
reflecte şi în viaţa noastră. Credinţa să se vadă prin fapte.
Să ne facem cât mai asemănători cu El. Şi pe toate, după
cum ne-a învăţat Sfântul Apostol Pavel, să le facem în Numele lui
Dumnezeu.
Doar aşa vom fi găsiţi vrednici de El şi de Împărăţia Lui,
„la plinirea timpurilor”.
30 IULIE 2009
213
SCRISUL ESTE CASA MEA.
E CLIPA CÂND TIMPUL DEVINE LUMINĂ
214
este o viaţă de rod. Timpul smochinelor trebuie să fie în noi un
timp nelimitat, fără sincope, fără pauze şi răgazuri. A accepta
vuietul Duhului înseamnă a recepta suflarea divină, timpul în care
poţi spune ca şi Isaia: M-ai chemat ? Iată-mă, Doamne!
Eschivările, timpul de gândire, şovăiala, îndoiala, nu fac
altceva decât să usuce ramurile copacului sufletului nostru. Nu
avem decât acest timp. “Timpul ce ni s-a dat” - cum magistral şi-a
intitulat cartea de memorialistică scriitoarea Annie Bentoiu.
A şti să dăruieşti lumină în acest timp ce ni s-a dat – iată o
taină pe care unii au descifrat-o, alţii nu. Lucrarea aceasta dă scop
şi sens unei vieţi plenare, al cărei ax central este Dumnezeu şi
Împărăţia Sa, care dă semnificaţie deplină vieţii.
În sinea noastră, spaţiul propriu de meditare, fiecare poate
săvârşi un act de cult, în biserica sufletului, acest spaţiu sacru care
trebuie păzit cu străşnicie pentru a putea săvârşi actul de devoţiune
pentru adevăr, frumos şi bine.
Nu demult, am fost intervievată de un reporter concitadin
despre condiţia scriitorului contemporan, fiind întrebată dacă epoca
în care trăim mai are nevoie de poeţi şi, prin extensie, de oameni de
cultură. Se punea problema dacă poziţia scriitorului în general, se
află sub, deasupra sau chiar în miezul epocii în care trăieşte şi cum
se răsfrânge acest lucru în opera sa. Cu alte cuvinte, sub vremi sau
peste vremuri.
Părerea mea este că un scriitor creştin este un apostol, un
trimis, menit să aducă semenilor săi Vestea cea Bună, la fel ca
ucenicii primelor veacuri, adică să-i împărtăşească din Lumina
Cuvântului bun al lui Iisus Hristos, îndemnându-i pe oameni la
reflecţie şi conversiune lăuntrică şi, îndeobşte, punându-le în faţă o
oglindă în care să se poată vedea, aşa cum sunt. Scriitorul este, în
ultimă instanaţă un artizan, un modelator de suflete care scrie
cuvinte direct pe inimă, cu limbile de foc ale Mângâietorului,
cuvinte în care omul să se reflecte şi să se regăsească. Cuvintele
sale trebuie să fie aidoma unor crenguţe înflorite de măr într-o
215
inimă, ca nişte bobiţe de chihlimbar din care într-o zi pot să răsară
florile neasemuite ale iubirii.
În rugăciunea Sa către Tatăl, Iisus spune despre apostoli:
“Ei erau în lume, dar apoi Tu mi i-ai dat Mie”. (Ioan 15,16). Şi,
adresânsu-li-se apostolilor, Iisus îi avertizează : “Lumea v-ar iubi,
dacă aţi fi de-ai ei, dar nu sunteţi – fiindcă eu v-am ales să ieşiţi
din această lume.” (Ioan, 15,19).
Condiţia paradoxală a scriitorului apostol este să trăiască în
lume dar să nu facă parte din lume, pentru că, în felul acesta îşi
va păstra obiectivitatea şi-şi va putea îndeplini menirea pentru care
a fost ales. Pentru că Însuşi Domnul recunoaşte : “Nu voi m-aţi ales
pe mine, ci eu v-am ales pe voi.” (Ioan 15,16).
Aşadar, scriitorul creştin (toţi scriitorii români sunt creştini,
dar important este să-şi asume această responsabilitate şi
demnitate) – trebuie să-şi folosească fiecare clipă pentru a construi,
a creea, a ordona şi a ctitori mănăstiri de suflet, mănăstiri de
cuvinte în care să-şi afle pacea inimii cât mai mulţi oameni. A
ctitori, a edifica suflete din piramide întregi de cuvinte care sunt
uneltele sale de construcţie, din mii de cuvinte ziditoare,
încurajatoare, prieteneşti, sincere, în învelişul cărora omul să se
simtă ca-n sânul matern, apărat, protejat, alinat şi alintat. Dar şi
săpunit, curăţat, spălat, purificat de prihană. Cuvinte care dărâmă
barierele, zidurile, stăvilarele între oameni şi care deschid zăbrelele
şi porţile închise ale sufletelor pentru a permite ca pasărea rară
aflată la mijloc să-şi ia liberă zborul spre înalt, spre orizontul etern,
spre acel Înalt la care jinduim să ajungem într-o zi, fiecare.
În mod paradoxal, scriitorul trebuie să-şi creeze, în toiul
vacarmului şi al vieţii atât de agresive, spaţiul său de linişte, de
meditare, de veghe, să se cufunde în inima inimii liniştei şi de acolo
să transmită, pe undele freatice ale cuvântului, gândurile sale, ca pe
căile hertziene, sunetul. Şi poate că aceste cuvinte se vor atinge de
ceva inefabil şi vor avea ecou în inima cuiva şi vor rezona în chip
216
benefic, înfăptuind acel miracol care se cheamă tămăduire.
Personal cred în efectul tămăduitor al cuvântului, în puterea
lui taumaturgică. Ca om care am slujit universul cărţilor, nu m-am
înşelat, ba chiar am primit confirmări din partea unor cititori care
mi-au transmis că unele cuvinte i-au atins şi s-au regăsit în ele ca şi
când ar fi fost scrise pentru ei sau chiar de ei înşişi. Şi aici este un
alt mare atu al creaţiei : acela de a se adresa tuturor şi fiecare să
primească mesajul în particular, în felul lui, ca şi când i-ar fi
adresat personal. În felul acesta se creează un dialog între autor şi
beneficiar al lecturii, un feed-bach, un miraculous schimb de afecte,
un fluid magnetic care se plimbă de la unul la celălalt şi molipseşte
tot ce întâlneşte în cale. Este vorba de fluxul acela afectiv care
circulă pe căile freatice ale poeziei, ale muzicii, ale artei în genere.
Ca şi în teatru când o echipă de actori electrizează publicul şi acesta
le răspunde cu apalauze şi ovaţii, rechemări la rampă şi emoţia
pluteşte în aer în cea mai genuină stare.
Această taină extraordinară, aproape un miracol care ţine de
măiestria scriitorului, îi dă acestuia satisfacţia împlinirii rostului
său şi răscumpără toate eforturile jertfelnice pe care le-a făcut
pentru editarea unei cărţi şi pentru înfrângerea acelei inerţii care
există şi care retează aripile omului de cultură, în general. Este
răsplata imediată pe care o primeşti, aplauzele la scenă deschisă,
atunci când vezi înflorind un zâmbet în amfora sufletului unui om,
datorită cuvintelor tale.
O altă cheie, dar în acelaşi registru spiritual, este aceea de a-
l face pe om să înţeleagă că nu e singur, că în permanenţă cineva îl
aşteaptă şi se gândeşte la el, în taină, îl înţelege, îi împărtăşeşte
tulburările, spaima, îndoiala, frica şi e alături de el îndeobşte, cu
gândul, cuvântul şi inima, cu respirarea proaspătă care ţine loc de
tub de oxigen într-o cameră de reanimare, da, chiar acesta este
cuvântul, într-o lume înnăbuşitoare, a-l reanima (a-i dărui un suflu
nou de viaţă) celui care şi-a pierdut respiraţia pentru un timp, în
217
praful, norii, pâcla, zgomotul şi poluarea lentă şi ucigătoare care ne
agresează atât din afară cât şi dinăuntru.
Dăruindu-se şi risipindu-se, după expresia lui Lucian Blaga,
aşa cum risipeşte florarul seminţele – în folosul oamenilor,
scriitorul devine la un moment dat hostie vie, fărâmă de
cuminecătură (mutatis mutandis!) – din care se poate înfrupta
oricine şi care poate nutri pe cel flămând şi pe cel însetat, pe cel
bun şi pe cel rău, deopotrivă. Iată de ce cuvintele pe care le scrie
cineva trebuie să fie ca o azimă.
Se spune că Paul Claudel, intrând într-o biserică în seara de
Crăciun, mai mult ca să-şi piardă timpul şi să se încălzească, a
rămas după un timp înmărmurit de frumuseţea şi măreţia
cuvântului sacru. Adică s-a împărtăşit din Cuvânt, lucru care a avut
o influenţă covârşitoare asupra vieţii sale ulterioare, ducând la acea
conversiune, la acea cotitură la 180 de grade pe care o poate lua
viaţa omului: devenind un credincios fervent şi închinându-şi, de la
acea revelaţie întreaga viaţă, împărtăşirii Cuvântului bun şi altora
care, ca şi el, până atunci îl neglijaseră.
“Căci din cuvintele tale te vei mântui şi din cuvintele tale te
vei osândi” – stă scris în Scriptură.
E necesar, desigur, în demersul său spiritual, ca scriitorul să
aibă un axis moral desăvârşit, ori care să tindă spre desăvârşire,
astfel ca rodul minţii lui să nu rămână un înveliş fariseic al unui
fruct găunos şi putred care va cădea prea lesne la pământ pradă
intemperiilor şi dăunătorilor şi va fi în cele din urmă călcat în
picioarele, mărşăluind dezordonat, ale călătorilor de pe căile
veacului.
El însuşi nefiind scutit de încercări şi momente de îndoială,
scriitorul trebuie să se întărească în credinţă şi răbdare, voinţă şi
iubire, pentru a-i putea – aidoma apostolilor – să-i întărească şi pe
alţii, să răsădească astfel flori de sfinţenie în jur, flori cu care el se
va înfăţişa dinaintea Celui Prea Înalt, cel care i-a îmbărbătat pe
218
apostoli astfel : “Aici pe pământ veţi trece prin necazuri şi
încercări, dar aveţi curaj, eu am învins lumea!” (Ioan 16,33b).
Astfel, scriitorul se poate îndumnezei prin cuvânt, preţ de o
clipă, care în frumuseţea şi prospeţimea ei, devine ETERNĂ…
219
cu această zi sunt comemoraţi în calendar.
Însă Cel care a transformat moartea în viaţă a fost Isus
Cristos, cel care a biruit-o, călcând-o în picioare, înviind glorios, iar
Învierea sa este o arvună sigură a învierii noastre.
„În Învierea Sa, Isus a făcut experienţa radicală a Îndurării,
adică a Iubirii Tatălui. Iar El, Isus a devenit Izvor nesecat de
milostivire care este mai tare decât păcatul”. (Enciclica despre
Milostivirea Divină).
Omul peregrinează între aceste două limite: viaţă-moarte şi
fiecare şi-o închipuie, sau o trăieşte în felul său. Sfântul Apostol
Pavel în 1 Cor, 15, 55-57 se întreba: „Unde este, moarte, biruinţa
ta? Unde este moarte boldul tău? Boldul morţii este păcatul, iar
puterea păcatului este legea. Dar să-i mulţumim lui Dumnezeu,
care ne dă biruinţă prin Domnul nostru Isus Cristos.”
Este un adevăr de credinţă şi ultimul articol din Crez şi din
Simbolul Apostolilor: „aştept învierea morţilor şi viaţa veşnică”.
Aşadar, în creştinism, moartea este văzută ca (re)naştere, de
unde expresia liturgică: „din moarte renăscut”. Isus Însuşi ne-a
spus: „Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţă
veşnică şi eu îl voi învia în ziua de apoi” (Ioan 6,54).
Tot în Evanghelia Sfântului Ioan, Isus spune: „Când voi fi
înălţat de la pământ, îi voi atrage pe toţi la mine” (Ioan 12, 32).
Dacă Isus este Viaţa, fără doar şi poate că păcatul este
moartea, iar pentru cei ce nu păcătuiesc, moartea nu există.
Psalmistul cânta: „Cum voi răsplăti Domnului pentru tot binele ce
mi l-a făcut?/ Potirul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi
chema” (Ps. 115, 3-4). Cel care bea din potirul mântuirii câştigă
viaţa veşnică.
„Să ne deprindem a muri în tot decursul vieţii noastre pentru
a nu mai trăi, ca şi Sfântul Iosif, decât din Isus şi în Isus Cristos,
pentru a câştiga procesul mântuirii veşnice. Această moarte de
fiecare zi scuteşte ziua din urmă de toate amărăciunile, de toate
grozăviile ei, ea devine fericita zi a eliberării şi a mistuirii victimei
220
de jertfă. O, Sfinte Patron, dobândeşte-ne gustul acestei morţi
zilnice, care ne asigură viaţa şi zilele fericitei veşnicii! (Cf. A.
Berlioux, Luna Sfântului Iosif. Meditaţii practice de fiecare zi,
Roman, 2001, p. 90).
Sfânta Tereza ne descrie ea însăşi înduioşătoarele
împrejurări care însoţeau ultimele clipe ale scumpelor sale fiice,
aşa de evlavioase faţă de Sfântul lor Ocrotitor, Sfântul Iosif
(Patronul unei morţi bune): „Am observat la ele în clipa când
trebuiau să-şi dea ultima suflare, o pace şi o linişte e nedescris; s-
ar fi zis că intrau într-un extaz sau în dulcea odihnă a rugăciunii.
Nimic nu arăta din afară, că vreo ispită ar fi tulburat pacea
lăuntrică de care se bucurau. Aceste dumnezeieşti lumini au
alungat din inima mea frica pe care o aveam de moarte. A muri îmi
pare acum cel mai uşor lucru pentru un suflet devotat Sfântului
Iosif.” (Ibid., p.92).
Despre renaşterea spirituală ne vorbeşte Sfântul Apostol
Petru în prima sa scrisoare: „Binecuvântat să fie Dumnezeu Tatăl
Domnului nostru Isus Cristos, care ne-a renăscut, după mare mila
sa.” (1 Pt. 1,3).
Cea mai frumoasă mărturie despre comuniunea celor din cer
cu cei de pe pământ, ne-a lăsat-o Isus: „Şi iată că Eu sunt cu voi în
toate zilele până la sfârşitul lumii” (Mt. 28, 20).
„Moartea nu-l rupe pe Isus de comuniunea cu apostolii, ci
dă naştere la solidaritate, încredere şi speranţă, Isus oferă pacea sa.
Face un cadou personal ucenicilor ca semn de iubire şi de prietenie.
Un cadou din partea celui care dă gratuit. Prin moartea sa pe cruce,
el distruge orice nedreptate şi-i împacă pe oameni cu Dumnezeu.
Pacea constă într-o dispoziţie pozitivă şi reciprocă faţă de celălalt.
Fiecare fiinţă umană este chemată să-şi adune toate forţele în
favoarea păcii, mai ales împotriva războiului modern care duce la
distrugerea vieţii umane. Pacea este înţelegerea reciprocă, este
respectarea celuilalt, aşa cum este, este bunăvoinţa în a dori găsirea
unui acord. Cristos să fie pacea noastră ca semn de generozitate, ca
221
aliment al unei vieţi noi.” (În: De la RĂSĂRIT la APUS, aprilie
2002, p.93.).
În legătură cu moartea pământească se folosesc diferite
formule de durere, care încearcă să consoleze, să aducă alinare
celor întristaţi de pierderea unei persoane dragi: a răposa, a trece în
lumea drepţilor, a trece în lumea blajinilor, a se stinge din viaţă, a
înceta din viaţă, a trece la cele veşnice, a trece întru fiinţă, a
deceda, a-şi înceta existenţa, a se săvârşi, a pieri, a se pierde pentru
totdeauna, a dispărea, a trece în lumea umbrelor, a păşi la adevărata
Lumină, a adormi în Cristos şi multe altele, sintagme care exprimă
acelaşi adevăr: o anumită persoană şi-a încetat existenţa
pământească, nu se mai află printre noi în mod fizic, real, palpabil.
Şi cu toate acestea, există printre noi, fie în gând, în inimă, în
amintiri, prin parfumul lăsat care se impregnează în lucruri, în aerul
casei, stăruind multă vreme ori, continuându-se prin unele
obiceiuri, sau cuvinte şi povăţuiri, în viaţa urmaşilor.
„A trece în nefiinţă” – este o expresie laică, folosită
adeseori în panegiricele sau ferparele care-şi au locul în colţul
Micii Publicităţi, pentru a arăta că o persoană şi-a încetat existenţa
pământească.
Părerea teologilor este motivată: un om nu trece în nefiinţă,
atunci când moare, ci, abia atunci trece la adevărata fiinţă. Pentru
că Omul, atunci când îşi încetează existenţa fizic, sufletul său îşi
începe viaţa eternă, cea care nu poate fi măsurată cu bietele noastre
limite spaţiale şi temporale ca şi cu simţurile umane, oricât de
ascuţite şi vigilente ar fi.
De aceea, trebuie evitată cu grijă această formulare, care
este uzitată încă în popor.
Dacă viaţa s-ar opri o dată cu încetarea existenţei
pământeşti, ea nu şi-ar mai găsi motivaţia, sensul. Am fost creaţi să
trăim 50, 60, 80 de ani şi atât? Viaţa aceasta este totul? Nu,
adevărata şi eterna viaţă începe o dată cu încetarea vieţii
pământeşti, chiar dacă formularea pare paradoxală: mori pentru a
222
trăi. Începem să murim chiar din prima zi a naşterii noastre.
Moartea fizică este Marele Prag spre Viaţă.
De aceea, avem o responsabilitate faţă de propria noastră
existenţă căci, prin ea, ne putem câştiga veşnicia.
223
decât arareori la inimile copiilor. Fundaţiile pentru tineret şi copii
au în vedere mai mult partea de divertisment şi mai puţin
cunoaşterea de ei înşişi şi conexiunile între tineri, o educaţie morală
sănătoasă, culturalizare profundă.
Faptul că se organizează concursuri dintre cele mai ciudate,
nu întotdeauna de bun gust, având ca obiect consumarea de bere, de
ardei iute, de pizza sau de frişcă, putând duce la îmbolnăvirea
concurenţilor, festivaluri de bătaie cu portocale sau festivaluri de
muzică ce nu au nimic comun cu adevărata muzică ci, mai curând,
dezlănţuiri infernale de zgomote agresive şi tulburătoare de minte,
nu-l ajută pe tânăr să-şi afle fericirea deplină, ci mai degrabă să-i
sucească minţile.
Să ne amintim că, pe deplin fericit a fost Adam numai în
Grădina Raiului, atunci când nu avea cunoştinţă de păcat, când
sufletul său era neprihănit. Cu ce putea înlocui el această stare
beatifică pe care, după cădere, fără doar şi poate nu a mai atins-o
niciodată?
Munca la care a fost supus ulterior era şi ea un panaceu, dar
nu suficient de îndestulător şi aducător de fericire.
O dată cu căderea, omul cunoaşte primul sentiment de
vinovăţie şi culpa aceasta îi deschide ochii, făcându-l să înţeleagă
starea lui de creatură slabă şi alunecătoare în păcat şi totodată
cunoaşte şi primul impuls de frică. Dacă până atunci omului nu-i
era frică de nici o fiară sălbatică vieţuitoare în Grădina Raiului,
cărora el îi dăduse nume, dintr-o dată, omul se simte vulnerabil, o
mare spaimă îl cuprinde pe el şi pe femeia lui şi amândoi se ascund
„de faţa Domnului Dumnezeului printre pomii din grădină.” De ce
se ascund cei doi? Pentru că, din acel moment conştientizează
păcatul lor, îşi recunosc vina, se căiesc şi li se face ruşine – iată şi
prima spovedanie pe care i-o fac Creatorului şi Tatălui lor.
Recunoscându-şi culpa, li se oferă încă o şansă, nu de a reveni la
starea dintâi, ceea ce nu mai este posibil, întrucât orgoliul, trufia lor
şi ispitirea şarpelui i-au dus la acea nebunie de a crede că ar putea fi
224
aidoma lui Dumnezeu, cunoscând binele şi răul.
Ei devin profund nefericiţi în păcatul lor, care le provocase
oarecare desfătare de moment, pentru că au simţit că mâna
Domnului s-a depărtat de ei. Şi dacă până atunci se plimbaseră
nestingheriţi, „goi”, fără apărare, liberi de orice prihană, ştiind că
undeva, pe aproape, stă de veghe „glasul Domnului Dumnezeu
care umbla prin grădină în răcoarea zilei.” (Gen. 2, 8), s-au simţit
dintr-o dată singuri, părăsiţi, fără apărare şi li s-a făcut frică.
Singurătatea, lipsa de sprijin din partea cuiva mai puternic, pot
genera o stare de teamă. Teama duce la nefericire. Aşadar, omul a
avut libertatea de a alege între: a se supune şi a nu asculta de glasul
Celui Înalt, a-l urma pe Dumnezeu sau numai a-i nesocoti
poruncile. Şi a ales, tocmai ceea ce era plăcut vederii, bun la gust şi
foarte ispititor.
De acum începe şirul de suferinţe îndelungi, munca în
sudoarea frunţii, deznădejdea atunci când pământul, „blestemat
este acum pământul din pricina ta” (Gen. 3,17) îi va dărui după
trudă îndelungată spini şi pălămidă iar el va trebui să mănânce
iarba de pe câmp.
Rare vor fi bucuriile şi împlinirile vieţii lui, pentru că a
stricat prietenia cu Dumnezeu, cel căruia îi datora totul: viaţa,
perechea lui, faptul că-l pusese stăpân peste animale, condiţia
fericită de locuitor al Edenului şi mai ales, faptul că Însuşi
Creatorul îi acordase încrederea şi prietenia Sa.
Pe îngerii căzuţi, nimic nu-i va mai putea face fericiţi,
pentru că au pierdut prietenia lui Dumnezeu. Nu le va mai rămâne
decât invidia şi ura pe ceilalţi care s-au păstrat în ascultare şi
smerenie faţă de Cel mai presus de îngeri. Şi atunci vor face totul
ca şi ceilalţi muritori să fie supuşi acestui supliciu de a nu vedea
faţa lui Dumnezeu, din pricina nenumăratelor păcate şi erori
comise în viaţa pământească.
Nici o nefericire nu o va egala pe aceea de a nu-şi mai putea
privi Creatorul ochi în ochi şi faţă către faţă, de a-i asculta glasul
225
blând adiind printre flori şi copaci, în răcoarea zilei. Privarea
aceasta o vor simţi ca pe o privare de libertate, când stai în celula
întunecată şi gândurile nu-ţi dau pace. Prietenii te-au părăsit,
familia nu te mai vizitează, colegii de detenţie stau şi ei închişi în
nefericirea lor, în propriile lor amintiri şi în mistuitorul dor de
acasă.
Cine poate alina o astfel de nefericire, de vreme ce omul s-a
îndepărtat de Însuşi Creatorul său prin păcat, prin vină? Şi nici un
pic de linişte nu va mai avea până când nu se va împăca din nou cu
Dumnezeu.
Omul ar trebui să fie fericit îndeobşte, pentru că i s-a dat o a
doua şansă. Câţi o preţuiesc însă? Câţi conştientizează faptul că
prin jertfa răscumpărătoare a lui Isus ni se dăruieşte şansa de a
reînnoda prietenia cu Dumnezeu? Câţi apreciază că această
prietenie redobândită a fost cu preţul unei jertfe sângeroase a
Unicului Fiu al lui Dumnezeu? Şi cine dintre muritori ar fi în stare
să-şi pună în primejdie viaţa sau chiar să şi-o jertfească numai
pentru ca semenul lui să se împace cu Dumnezeu, să fie din nou
bineplăcut în ochii Tatălui Ceresc?
Preţul jertfei este atât de mare iar oamenii atât de puţin îl
apreciază! Nici măcar nu bănuiesc ce extraordinară şansă ni s-a
oferit prin Isus Cristos, prin acceptarea supusă a Mariei, acel
„Fiat!” care a schimbat total condiţia noastră de condamnaţi pe
vecie, la condiţia de fericiţi de-a pururi.
Ar trebui să-i mulţumim de mii de ori pe zi lui Cristos
pentru că a suferit pentru noi, până la a-şi da viaţa pe cruce, pentru
ca noi să ajungem la starea beatifică de la începuturi, când omul nu
cunoştea vina şi se bucura în tihnă de vederea deplină a lui
Dumnezeu.
Şi nici atunci n-ar fi de ajuns să răscumpărăm întrucâtva
imensul sacrificiu făcut de Acela care a venit în lume din
Neprihănita Fecioară şi nu a cunoscut nici umbra păcatului, care a
dus o viaţă pământeană exemplară şi ne-a învăţat pe noi cum să
226
ajungem la desăvârşirea creştinească pentru a ne numi fericiţi în
ceruri şi a moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.
Neîndoios este faptul că şi astăzi, după două milenii de
creştinism, oamenii Îl mai răstignesc încă pe Mesia. Dacă iudeii L-
au răstignit o dată, creştinii L-au supus aceluiaşi supliciu de
nenumărate ori, prin neîncredere, ură, violenţă, intoleranţă, rea-
credinţă, vicii, o viaţă nedemnă. Cu fiecare faptă nevrednică,
adăugăm un cui în mâinile şi picioarele lui Isus, în coasta lui din
care a izvorât sânge şi apă pe cruce, născând din acelaşi sânge şi
aceeaşi apă, Biserica vie, adică pe noi, creştinii.
De două mii de ani, Dumnezeul dreptăţii Vechiului
Testament a devenit Dumnezeul Iubirii şi al milostivirii, al iertării
şi al reconcilierii. De două mii de ani Iubirea a biruit setea de
dreptate, a depăşit dorinţa de răzbunare pentru ofensele primite iar
imaginea lui Dumnezeu inaccesibil, ascuns într-un stâlp de foc,
într-un nor, sub interdicţia de a nu fi văzut de cel viu, s-a
transformat în chipul cel mai blând şi mai dulce pe care-l poate lua
cineva.
Cinstea de a fi asemănători chipului divinităţii este atât
mare încât întrece toate onorurile, dar din păcate, oamenii nu-şi dau
seama de acest lucru sau neglijează acest aspect ajungând să
întunece imaginea Dumnezeului care se află înscrisă în chipul
nostru pătând cu bună ştiinţă faţa dumnezeiască.
Martirologiul Roman dă mărturie despre atâţia sfinţi
stigmatizaţi care au dat mărturie cu viaţa lor faptului de a fi
creştini adevăraţi, asemănători Domnului, imitându-l până aproape
de desăvârşire, refuzând compromisul, convenienţa şi rămânând
drepţi în faţa adevărului de necontestat că Isus Cristos este
Salvatorul şi Mântuitorul nostru şi fără jertfa Lui noi am fi reduşi
la condiţia de îngeri căzuţi, destinaţi, fără doar şi poate, infernului.
La întrebarea, dacă poate fi un creştin fericit în ziua de
astăzi, răspunsul stă numai în conştiinţa fiecăruia, în modul de a
înţelege el conceptul de fericire.
227
Catehismul Bisericii ne învaţă că:
„Fericirea făgăduită ne pune în faţa alegerilor morale
hotărâtoare. Ea ne îndeamnă să ne purificăm inima de instinctele ei
rele şi să căutăm iubirea lui Dumnezeu mai presus de toate. Ne
învaţă că adevărata fericire nu se află nici în bogăţie sau bunăstare,
nici în slava omenească sau putere, nici în vreo lucrare omenească,
oricât de folositoare ar fi, ca ştiinţa, tehnica şi arta nici în vreo
făptură, ci numai în Dumnezeu, izvorul oricărui bine şi a toată
iubirea.”
Este cu totul fals a căuta fericire în obiecte şi lucruri, în aşa-
zisa bogăţie, avere, pentru că ea s-ar putea nărui la un moment dat,
am putea-o pierde şi ne-ar spulbera în felul acesta şi speranţa că
Dumnezeu ne-ar acorda favoruri dacă am fi bogaţi. Isus este foarte
clar în această privinţă: „Mai lesne va intra cămila prin urechile
acul decât bogatul în Împărăţia Cerurilor.” (Mt. 19,24).
Sau aşa cum spunea Newman într-un tratat despre sfinţenie:
„Bogăţia este marea zeitate a zilei; ea este cea căreia mulţimea,
întreaga masă de oameni, îi aduce omagiu instinctiv. Ei măsoară
fericirea după avere, şi după avere măsoară şi onorabilitatea. (…)
Toate acestea vin din convingerea că bogăţia poate totul. Aşadar,
unul din idolii zilei este bogăţia, iar altul este faima, (…) Faima,
faptul de a fi cunoscut şi de a face zgomot în lume (ceea ce s-ar
putea numi o reputaţie de presă), a început să fie considerată ca un
bine în sine, un bine suprem, şi ea, un obiect de adevărată
veneraţie.” (Newman. Mix. 5, despre sfinţenie).
Cine doreşte faimă în faţa oamenilor acela va fi respins de
Dumnezeu. Faima te face trufaş, prea încrezător în forţele proprii,
nestăpânit, dorind a te pune în valoare, superficial şi chiar detestat
de unii oameni din această pricină.
Faima este ca un drog care nu părăseşte trupul până nu-l
distruge. Cine a gustat o dată din faima deşartă a lumii, va dori să
ocupe întotdeauna locul cel dintâi, scaunul din faţă, dacă se poate,
tronul sau scaunul prezidenţial, fotoliul ministerial şi se va agăţa la
228
nesfârşit de acestea, neconcepând că această faimă nu e veşnică, ci
doar trecătoare, ea durează foarte puţin, îndeobşte până când se
termină bogăţia.
O dată despuiat de bogăţie, dispare ca prin farmec şi faima
care te înconjoară până atunci, şi realizezi că totul n-a fost decât o
amăgire, o stare de suprafaţă foarte lesne alunecătoare şi nu mai
rămâne nimic în urma sa.
Cu orgoliul şi cu dorinţa de faimă trebuie să lupte orice
creştin adevărat.
O nepreţuită virtute este aceea de a-ţi înfrâna orgoliul şi
faima aparentă, în culmea gloriei, de a conştientiza cât de efemere
sunt şi de a căuta să le domini, să nu laşi ca şerpii vanităţii să-ţi
încolăcească grumazul pentru că mai curând sau mai târziu vor
sfârşi prin a te sugruma fără milă. Un exerciţiu de virtuozitate ar fi
acela ca un om celebru, la un moment dat, prin opera sa, în plină
glorie, să se lepede de ispita măririi şi să se retragă într-un
anonimat demn şi cinstit, unde şi-ar putea continua nestingherit
opera. Un adevărat titlu de glorie ar fi acela de a-ţi domina
instinctele care te îndeamnă să ieşi în faţă, în primul rând, înaintea
tuturor, dacă se poate. Marile spirite şi-au migălit opera retraşi,
trăind în penumbră şi tihnă, pentru ca într-un târziu, să iasă la
suprafaţă cu adevărate capodopere pe care nici veacurile, nici
oamenii nu le-au putut înfrânge. Modestia şi bunul simţ în creaţie
sunt calităţi foarte rare şi destul de puţin apreciate, dar ce frumoase
roade dau, atunci când ies la iveală în opere sublime care răsar din
pământul proaspăt al inimii.
Să ne amintim că fariseii şi cărturarii aveau o mentalitate
greşită faţă de galileeni, considerându-i inferiori, regiunea însăşi
fiind populată de oameni veniţi din toate locurile, consideraţi simpli
şi modeşti. De aceea mirarea, perplexitatea şi neîncrederea lor când
au auzit de Învăţătorul din Galileea: „Poate ieşi ceva bun din
Galileea?” – vor întreba ei, neadmiţând faptul că cineva ar putea fi
mai bun decât ei.
Să ţinem cont că Nazaretul a fost singurul oraş unde Isus a
229
fost respins de concitadini, care l-au privit cu neîncredere, ba chiar
cu suspiciune: „Nu-i mai bun decât noi”, spuneau ei. „E doar un
simplu tâmplar” Mc. 6,3) - ziceau ei, mirându-se că, deşi îl
cunoşteau de-o viaţă, nimic nu le dădea de bănuit că El ar fi Acela.
De aceea s-au scandalizat când El şi-a însuşit cuvintele lui Isaia în
sinagogă şi au vrut să-l omoare.
Isus n-a făcut nici o minune în oraşul acela din pricina
neîncrederii oamenilor. Aceasta ne-ar putea da de gândit. Peste tot
era recunoscut ca Învăţător şi vindecător, i se dusese vestea până în
Iudeea, la Ierusalim şi chiar în Samaria, oraş considerat idolatru şi
tocmai aici, în oraşul său natal, el nu-şi manifestă puterea divină.
De ce? – ne-am putea întreba. Erau oare nazarinenii oameni
mai prejos decât ceilalţi? Printre ei se aflau, desigur, evrei evlavioşi
care mergeau regulat la templu, aşa cum era Iosif, aşa cum era
tânăra Maria împreună cu părinţii ei Ioachim şi Ana.
Din Galileea, Isus îşi alesese apostolii. Şi totuşi, de unde
acea umbră de neîncredere în nişte fapte dovedite cu martori, care
ajunseseră deja la urechile celor din părţile acelea?
Aşa se întâmplă şi în zilele noastre când modestia,
smerenia, umilinţa chiar, conştiinţa condiţiei tale, apar în ochii
oamenilor ca neînsemnate, fără nici o valoare, neputincioase când
suntem obişnuiţi cu tot ce epatează, sare în ochi, plesneşte peste
faţă, te trage de mânecă şi te dă la o parte cu obrăznicie.
Cuminţenia nu sare niciodată în ochii noştri iar noi nu suntem
obişnuiţi să privim mai departe de înfăţişarea celui din faţa noastră,
nu ştim să-l citim pe dinăuntru, să ne aplecăm cu atenţie asupra lui,
pentru că orice om ascunde în sine o lume de cercetat, de câştigat
şi are ceva valoros în sine.
Dacă nu vedem cu ochii liberi acel ceva, totul îşi pierde
însemnătatea, valoarea, preţul. Poate că suntem mult prea deprinşi
să punem preţ deîndată pe cel din faţa noastră, cu superficialitate şi
neglijenţă, cu nepăsare sau de-a dreptul cu ostilitate.
Adevăratele valori şi comori nu se văd cu ochiul liber,
230
trebuie cercetat îndelung pentru ca să iasă la suprafaţă. Pentru că,
dacă ar ieşi la suprafaţă, toţi s-ar îngrămădi să le lapideze şi n-ar
mai rămâne nici urmă. Ele trebuie păzite şi îngrijite cu mare atenţie
şi consideraţie, cu atât mai mult cu cât nu se văd.
După ce Isus ne-a trasat jaloanele fericirilor şi calea de
urmat pentru a dobândi Împărăţia Cerurilor, punându-ne în chip
paradoxal pe gânduri cu acele criterii de apreciere care nici pe
departe nu sunt cele ale oamenilor (dar Dumnezeu are altfel de ochi
să te vadă), El aşteaptă de la noi răspunsul. De răspunsul nostru
depinde dacă vom fi moştenitorii acelei Împărăţii veşnice şi ne vom
bucura de vederea lui Dumnezeu faţă către faţă şi inimă către
inimă.
Orice sentiment de fericire, iubire, prietenie, trebuie cultivat
şi clădit temeinic pe fundamente solide, presupunând sinceritate
absolută şi o dăruire necondiţionată. Jumătăţile de măsură în
sentimente nu au ce căuta. Cei călduţi „vor fi scuipaţi afară din
gura Domnului Dumnezeu.”
Orice relaţie presupune cel puţin doi oameni. În această
relaţie, Dumnezeu este Cel care oferă primul. El ne-a oferit
nenumărate dovezi de iubire de-a lungul timpului, dovezi
nesocotite de oameni dar, în îndurarea Lui nesfârşită El ne-a iertat
şi, mai mult, ne-a oferit o a doua scândură de salvare, întotdeauna,
atunci când din slăbiciune, am naufragiat.
El este Cel care ne primeşte până în ultima clipă înapoi, aşa
cum Tatăl din parabola Fiului risipitor îşi primeşte acasă fiul cel
mic. Ce-i mai rămâne de făcut omului – acest partener de relaţie
afectivă al lui Dumnezeu? Să răspundă – nu cu aceeaşi iubire –
pentru c-ar fi imposibil, dar măcar să se străduiască în limita stării
fiecăruia, să fie vrednic de această nesfârşită iubire.
Noi suntem aceia care trebuie să ne clădim propria fericire
pe eşafodajul acestui nou cod de legi care este Marea Chartă a
creştinismului. Dacă o vom clădi cu materiale de construcţie uzate,
putrezite sau de împrumut, şi edificiul se va dovedi foarte puţin
231
trainic şi se va nărui la prima pală de vânt.
Cu migală şi fără ostentaţie, în deplină smerenie şi evlavie,
cu recunoştinţă faţă de imensul dar care ni s-a făcut, prin Isus
Cristos, trebuie să ne ridicăm, chiar dacă vom obosi pe parcurs,
chiar dacă vom îngenunchea sub povara greutăţilor, a pietrelor de
construcţie, în fiecare zi, cărămidă cu cărămidă, vom ridica
zidurile de apărare împotriva răului din noi şi din afară. Să ne
clădim templul care să ne apere de furtuni şi de vânturi potrivnice
în care să fim la adăpost şi în care să primim oaspeţi de seamă: pe
Duhul Sfânt, pe Tatăl Ceresc şi pe Însuşi Mântuitorul.
Intemperiile, de orice natură ar fi, nu trebuie să ne
înspăimânte, dacă avem în vedere faptul că în fiece clipă suntem
vegheaţi, apăraţi de Însuşi Creatorul şi Ziditorul lumii. A abandona
construcţia la mijloc sau când e aproape gata, este mult mai rău
decât a o neglija din capul locului, risipind materialele de
construcţii pe alte nevoi imediate, cu iluzia că vom putea şi mâine
relua lucrul, că vom găsi alte materiale, noi şi trainice. Lucrul
trebuie început acum! deîndată, în această clipă, neîntârziat, pentru
că mâine nu se ştie ce va mai fi, pentru ce avem de făcut astăzi. Şi
amânarea se scaldă în aceeaşi călduţă stare de moleşeală şi
lâncezeală proprie firilor nehotărâte duplicitare, care nu se decid
încotro s-o apuce pentru a depune cât mai puţin efort dar a culege
roade cât mai îndestulate.
Să ne amintim că Isus n-a ales calea cea mai lesnicioasă ci,
pe aceea care era mai aspră. Şi dacă i-a cerut Tatălui său în Grădina
Ghetsemani, să îndepărteze de la el paharul durerii şi al patimii, nu
a fost dintr-o nesupunere la voinţa Tatălui, cât din faptul că a
întrezărit că efortul, sacrificiul său va fi pentru unii zadarnic, că nu-
i va putea salva de la osânda veşnică. De aceea a plâns cu lacrimi
de sânge în Grădina Măslinilor, copleşit de durerea omenească a
ceea ce avea să urmeze, dar, a învins natura Sa divină şi conştiinţa
imensei responsabilităţi pentru care fusese trimis în lume, de a
înfăptui planul lui Dumnezeu de mântuire a oamenilor.
232
Stau mărturie în acest sens cuvintele Lui, de pe când se ruga
pe piatra, înroşită de sudoarea Sa de sânge: „dar nu voia mea, ci
voia Ta să se împlinească.” (Lc. 22,42).
În acelaşi timp, trebuie ştiut că nimeni nu ne va sili, fără
libera noastră consimţire, să acceptăm un sacrificiu, o mortificaţie,
o jertfă, în vederea mântuirii noastre.
Numai de noi depinde această alegere.
-meditaţie-
233
Atunci cei neprihăniţi Îi vor răspunde: „Doamne, când Te-
am văzut noi flămând şi Ţi-am dat să mănânci? Sau, fiindu-ţi sete
şi Ţi-am dat de ai băut?
Când Te-am văzut noi bolnav sau în temniţă şi am venit pe
la Tine?
Drept răspuns, Împăratul le va zice: „Adevărat vă spun că,
ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceştia foarte
neînsemnaţi fraţi al Mei, Mie mi-aţi făcut.” (Mt. 25, 34-40).
Pentru toate lucrurile pământeşti şi cereşti EXISTĂ O ZI.
Aşa se cuvine.
Există o zi din săptămână când închisorile îşi înalţă steaguri
albe. O zi din obişnuitele zile care se înşiruie egal după legi
nescrise, neştiute, dar adânc înrădăcinate în rânduielile implacabile
ale firii. O zi când Însuşi Creatorul tuturor lucrurilor văzute şi
nevăzute s-a odihnit, contemplându-şi cu plăcere, desăvârşita operă
a Mâinilor Sale.
O zi când ar trebui să înceteze orice foc de armă, când
explozibilul ar trebui să-şi piardă puterea distructivă, când pumnii
ridicaţi împotriva aproapelui se deschid de la sine şi cad inerţi ca
nişte păsări ostenite în iarbă, când şarpele răutăţii şi urii îşi pierde
veninul, când puterea binelui sporeşte peste măsură, muribunzii îşi
deschid ochii spre soarele răsare, răufăcătorii se ruşinează, orfanii
îşi găsesc părinţii naturali iar orbii surâd întrezărind o lumină.
Este ziua când zidurile închisorilor îşi deschid larg porţile;
ferestrele cu gratii se desferecă, uşile celulelor se dau în lături;
hainele vărgate se schimbă-n cămăşi de ivoriu, cătuşele cad singure
pe pardoseli de ciment, lanţurile se sfarmă cu zgomot.
Este Ziua Domnului, când pătrunde în locuri de ispăşire
Cuvântul Bun al lui Dumnezeu. Haina acestei zile conferă tuturor
rătăciţilor o protecţie specială.
Este ziua când, nu numai trupurile se dezrobesc, ci şi
inimile. Zidurile reci şi scorojite, închise la culoare şi igrasioase,
capătă brusc mantia de catifea a iubirii frăţeşti întru Domnul, aerul
234
se încălzeşte de la flăcăruile ochilor, duşmanii îşi uită pricinile de
învrăjbire şi îşi întind unul altuia, mâinile.
Pravilele cad iar între legile omeneşti şi legile dumnezeieşti,
ca şi între suflete, nu mai există frontiere. Pânzele freatice ale
iubirii depăşesc graniţele, străinul îţi devine prieten de aproape.
Este ziua în care infirmii coboară şi urcă singuri treptele
durerii, ochii bolnavi îşi recapătă limpezimea şi strălucirea, palpitul
firav de speranţă, paraliticii coboară din patul lor de spital, anemicii
îşi recapătă vlaga trupească, până şi cei mai slabi capătă vigoare şi
merg laolaltă în Sanctuarul improvizat, pentru a asculta Cuvântul
Domnului.
Un Sfânt Altar într-o închisoare.
Dar oare Domnul nostru Iisus Hristos nu se află zilnic, de
bunăvoie, în închisoarea Tabernacolului dinaintea Sfântului Altar?
În închisoarea de iubire în care a invitat atâtea suflete sfinte să
locuiască împreună cu El, să împartă bucăţica de pâine şi vinul?
Să ascultăm împreună, în închisoarea de iubire, Cuvântul:
Cuvântul care tămăduieşte;
Cuvântul care înalţă;
Cuvântul care izbăveşte;
Cuvântul salvific;
Cuvântul care apropie şi uneşte;
Cuvântul care mântuie;
Cuvântul care alină durerea;
Cuvântul mângâietor;
Cuvântul care reînvie nădejdea, speranţa, iubirea;
Cuvântul care alungă spaima şi primeneşte făptura;
Cuvântul care luminează şi îmbogăţeşte;
Cuvântul cuvintelor,
Cuvântul!
235
închisorilor, bate la uşi şi uşile se desferecă, atinge obloane şi
drugii de fier cad singuri în lături.
Cuvântul împrăştiind raze de speranţă poposeşte şi în
saloanele bolnavilor, ale suferinzilor de orice fel; în azilele de
bătrâni uitaţi de copii ca şi în căminele de copii părăsiţi de părinţi,
în orice colţişor unde există suferinţă şi deznădejde.
E Duminică.
E Ziua Domnului nostru.
E ziua când în închisori coboară Pacea.
Cuvântul Întrupat se află printre oamenii privaţi temporar de
libertate. Deţinuţilor li se permite să-şi schimbe hainele. Zeghea e
lepădată ca o piele de împrumut, ei se primenesc îndelung şi-şi
îmbracă haine albe.
Cât de odihnitor şi cât de strălucitor e albul acesta imaculat
cu care prizonierii întâmpină Cuvântul Domnului! Haina Numelui
lui Iisus conferă ispăşitorilor, neprihănirea. O dată îmbrăcaţi în
neprihănire, va fi greu să se întineze din nou. E vorba, desigur,
despre o primenire lăuntrică. O renaştere spirituală. Oameni care,
pe parcursul săptămânii ispăşesc greşeli mari sau mici, alunecări,
ispite, rătăciri vrute şi nevrute, duminică, îmbracă haine albe,
uitând pentru câtva timp de trecut, de programul disciplinar poate
prea sever, uitând de judecăţile care îi aşteaptă într-un Tribunal
ostil, uitând de dorul de acasă.
Înveşmântaţi în alb, îşi pipăie uşor stingheriţi hainele, se
simt dintr-o dată curaţi şi se bucură. Încă mai au capacitatea aceasta
de a se bucura, fiecare pentru sine şi împreună. E adevărat, cândva
au greşit, dar acum ispăşesc şi încheie în ziua aceasta un frumos
Armistiţiu. În primul rând cu ei înşişi. În inimile lor e pace. E
linişte aici şi afară. Isus le-a adus pacea, o dată cu veşmintele albe.
În clipa aceasta n-ar putea săvârşi nici o nelegiuire. S-au împăcat
cu sine şi cu fraţii lor de ispăşire. Orice vrăjmăşie dispare. Ei se
îmbrăţişează şi plâng. Se lasă în genunchi. Promit. Se roagă. Se
tânguie. Se curăţă. Invocă numele Maicii Prea Sfinte. Oameni care
236
până mai ieri, abia dacă ştiau să-şi facă semnul crucii. Fac metanii.
Îşi sărută hainele. Sărută Cartea Sfântă. Sărută Crucea. Învaţă literă
cu literă, alfabetul Iubirii.
Îi simţi emoţionaţi, fervoroşi, după tresăritul vizibil al
pleoapelor, după strălucirea pupilelor, umezeala obrajilor. Devin
prunci îmbrăcaţi în neprihănire şi simt nevoie de ocrotire. Şi la cine
să afle ocrotire dacă nu la Tatăl din Ceruri şi la Măicuţa Prea
Sfântă?
În felul acesta se unesc spiritual cu Iisus, primindu-l cu
trupurile şi sufletele primenite de o spovadă sinceră. Domnul nu
face deosebire între copiii săi. Îi primeşte la fel în preajma Sa, în
Inima Sa Milostivă, Preaîndurătoare, căci, cine are nevoie mai
multă de medic decât cel mai bolnav dintre oameni? Iisus dăruieşte
acestor bolnavi prilejul tămăduirii. Şi ei primesc Trupul şi Sângele
Domnului nostru ca pe un balsam izbăvitor, dătător de vlagă şi
speranţă.
Fiecare ştie că a greşit şi că trebuie să plătească. Faptul că, de
la o vreme, poarta celulei lor s-a deschis parcă de la sine, lăsând să
pătrundă haloul de lumină, razele binefăcătoare şi vindecătoare ale
Duhului Sfânt, este pentru oamenii aceştia, de-a dreptul miraculos.
Este colacul de Salvare pe care Maica Fecioară – Scăparea
păcătoşilor, Tămăduitoarea bolnavilor şi Mângâietoarea mâhniţilor,
l-a aruncat asupra naufragiaţilor care păreau fără scăpare. Ei l-au
prins cu nădejde şi au început să înoate la mal.
Maica Domnului le-a oferit Pacea Fiului său pentru
totdeauna. Legea eternei iubiri a dumnezeiescului Fiu faţă de
aproapele s-a întipărit în inima fiecăruia. Şi-au recăpătat astfel
seninătatea şi dorinţa de reabilitare. Graţie Cuvântului Divin, aceşti
oameni sunt vindecaţi sufleteşte, ridicaţi din nou la starea de copii
ai lui Dumnezeu, stare pe care, pentru un timp şi-o pierduseră,
căzând în mreaja Celui Potrivnic şi amăgitor.
„Eram al nimănui. Acum am şi eu o identitate” - spune un
om renăscut astfel.
237
„Isus e Salvatorul meu” – spune un altul, în timp ce mângâie
cu degetele tremurânde copertele Cărţii Sfinte.
„Numai Sfânta Fecioară putea să-mi dezrobească astfel
inima”, suspină un alt om, cu mâinile împreunate a rugă. „De-acum
sunt LIBER”.
„Din cel mai rău deţinut, cum eram cotat până nu demult, am
devenit unul foarte blând şi ascultător, mulţumită Luminii lui
Hristos. De-abia îmi aştept eliberarea. Însă mă consider liber de
pe acum. Anii de pedeapsă pe care-i mai am de ispăşit, nu mai
contează.”
„Toate lucrurile după care am alergat în viaţă sunt
deşertăciuni şi himere” – mărturiseşte un alt ispăşitor. „De-abia
aici mi-am dat seama. Iisus şi Fecioara Maria mi-au luminat
mintea. Ei mi-au adus adevărata Eliberare.”
„Parcă mi s-a topit gheaţa de pe inimă” – se aude un alt glas.
„Mi se pare că până acum nu am trăit sau am trăit în zadar. De-
abia de aici înainte cred că ştiu cum trebuie să trăiesc cu
adevărat.”
„Acum, când L-am primit pe Iisus în inima mea, când El m-a
primit ca pe un mieluşel rătăcit în turma Sa, am nădejdea că n-o să
mai greşesc. Mă simt dintr-o dată LIBER, aşa cum nu m-am simţit
niciodată, gratiile nu mai contează” – răsună o altă mărturisire.
„Parcă mi s-a luat o pânză de pe ochi, fiindcă eram orb, orb
în plină lumină” - se aude un glas şoptit, înecat de emoţie.
Sunt mărturii zguduitoare. În cuvinte simple. Cuvinte grave.
Rostite din adâncul de inimă. Cuvinte care sună a jurăminte de
credinţă. Cuvinte care tulbură şi care rămân scrijelate pe suflet,
reînnoind duhul blândeţii, al jertfei, al curăţiei, al adevăratei iubiri,
semnul distinctiv al credincioşilor copii îmbrăcaţi în uniforma lui
Hristos.
Fără gesturi imperative. Fără demagogie inutilă. Fără vorbe
deşarte. Lucruri simple: O cruce, o biblie, o cămaşă albă. Ele sunt
de ajuns să scoată şi pe cel mai greşelnic dintre oameni din starea
de lâncezeală, din starea de culpă morală, din starea de plâns a
238
indiferentismului şi să treacă la o nouă viaţă, departe de
înşelăciunile şi sminteala dezlănţuirii simţurilor, a patimilor,
departe de ură şi neîncredere, trufie, orgoliu, viciu, cruzime şi
laşitate.
Pronia divină a avut milă şi îndurare de aceşti nefericiţi,
deschizându-le poarta spre pocăinţă. Orice păcat se şterge printr-o
spovadă sinceră şi o căinţă adevărată şi devii din nou neprihănit,
ca-n ziua dintâi a Botezului sfânt, când isopul curăţitor, apa şi
mirul, te-au spălat de păcatul strămoşesc şi te-au făcut copil al lui
Dumnezeu, dându-ţi să bei din apa vie a izvorului veşnic.
239
bunăvoinţă. Începeam, timid, să intru în „lumea bună”.
Cât despre mine, pot spune că – şi datorită complexelor de
copil nevoiaş (tata poştaş, mama lucrătoare la „Loz în plic”, mai
târziu având o gheretă stradală cu reviste şi cărţi de la C.L.M.
(Cartea la locul de muncă) – aşa cum sunt tarabele azi, - am trecut
de cele mai multe ori neobservată, îmi ascundeam complexele cum
puteam şi – ca să salvez aparenţele făceam oarecare eforturi.
Doamna Sărăcie – Madona Poverta, Sfânta Simplitate şi
faptul că mă născusem la mahala, la doi paşi de fluviu, printre copii
de pescari, arareori depăşindu-şi condiţia socială şi materială, dar
mai ales, spirituală, mă făceau să sufăr. Dar acum, împopoţonată în
noul meu pardesiu molcuţ, în carouri splendide, prinsesem curaj.
Călcam mai dreaptă, mai ţanţoş şi nu-mi mai aruncam privirile în
pământ, ori de câte ori trecea prin faţa mea cineva. Priveam clar,
drept înainte. Cât despre colegi, se întreceau în atenţii. Roşeam
puternic şi protestam de formă. În recreaţie, băieţii mai mari
începuseră chiar să-mi arunce ocheade. Devenisem, cu, sau fără
voia mea, o mică vedetă, datorită acestui obiect vestimentar care
mirosea a nou şi care, se vede, îmi stătea foarte bine.
Va să zică, asta e cheia succesului! mi-am zis înciudată şi,
în drum spre casă, m-a podidit plânsul. Mi-a revenit în memorie
întregul amalgam de umilinţe (chiar dacă nevinovate, uneori copiii
sunt cruzi, aproape feroce, ei n-au deprins arta disimulării, a
maliţiei, a vorbelor în vârful limbii şi a zâmbetului echivoc, în
spatele căruia se poate ascunde dispreţul şi uneori, chiar ura, ei ţi-o
trântesc în obraz cât ai zice „peşte”, ca de la sine înţeles: „Nu vezi
cum arăţi? Slăbănoagă, parcă ai fi o paparudă, cu hainele lălâi pe
tine.”
Va să zică, repetam „Haina îl face pe om”. Bine, dar nu tot
eu sunt? Ce, ieri aveam păr pe faţă, cocoaşă-n spinare?
Mi se părea teribil de nedrept. Şi proverbul acesta parcă mă
lovea cu leuca în moalele capului. Ştiam că nu voi putea ţine pasul
cu ceilalţi. Mama, abia la 15 ani mi-a cumpărat prima rochie cu
240
adevărat elegantă, de bal. Din tafta neagră, cu romburi din fir auriu,
avea o croială evazată, mă mândream cu ea, făcusem chiar şi
fotografii. Păcat că nu aveam la ce bal să mă duc!
Niciodată nu m-am putut ţine în pas cu moda. Mereu eram
cu vreo câţiva ani în urmă. Când s-a demodat tergalul, hop şi eu cu
o fustă plisată. Dar deja moda trecuse demult, se căuta altceva şi eu
arătam de-a dreptul caraghios în fusta mea cumpărată la preţ redus
(pe atunci lumea nu ştia de „Second Hand!”)
Se spunea magazinul de solduri sau cu preţ redus – de unde
te puteai îmbrăca – dacă nu ţineai cont de modă -, destul de bine.
Lucruri noi, dar… demodate, deh! Fâş-fâş, bluze şi fuste de in
topit, lurex sau dintr-un material lucios şi moale, numit „piersică”).
Despre asortat, vai de lume! Singura mea toaletă cu adevărat
asortată, am avut-o când mă apropiam binişor de 40 de ani. Dacă n-
ar fi fost cei din jur să-mi reamintească, la tot pasul, obsesiv,
sâcâitor, cum trebuie să mă îmbrac, nici nu m-aş fi sinchisit. Dar
era mereu cineva care să mă tragă de mânecă. Trebuie, totuşi, să
ţinem seama şi de convenienţele sociale, trăim printre oameni, uf!
Personal, nu m-a interesat niciodată cum se îmbracă alţii. În
ruptul capului n-aş fi făcut vreo aluzie cuiva, că s-a îmbrăcat
nepotrivit: prea gros, prea subţire, ţipător sau, dimpotrivă,
monoton. Treaba fiecăruia! Omul se îmbracă şi cum poate, nu
numai cum trebuie. După posibilităţi. Eu am căutat întotdeauna să
nu ies în evidenţă prin „ţoale”, prin „accesorii”, prin machiaj prea
strident, în afară, desigur de caztul când trebuia să joc în vreo piesă,
pe scenă. Deseori, uitam să mă rujez şi-mi aminteam doar în lift,
aruncând o privire fugară în oglindă. Eu am căutat întotdeauna, alt
fel de frumuseţe, alt fel de dragoste. Că n-am găsit, asta e evident,
lumea fiind interesată mai mult de aspectul exterior şi de ceea ce
frapează, cu adevărat. Mie mi s-au dat alt fel de ochi, alt fel de
dioptrii pentru a privi lucrurile. Ce să fac dacă n-am avut ochi
pentru aşa ceva? Pentru mine a contat o strângere sinceră de mână,
o mângâiere, o vorbă spusă la momentul oportun sau o tăcere
241
grăitoare, încărcată de priviri binevoitoare şi limpezi. Privirile
piezişe şi vorbele spuse pe ocolite, „pe la colţuri”, îmi displac.
Am găsit adevărata punte de legătură – pod de flori între
suflete (chiar dacă rar şi cu totul întâmplător), tocmai la persoane al
căror chip – la prima vedere, nu-ţi spun nimic.
Joc de aparenţe. Trebuie să scormoni adânc până găseşti
zăcământul, filonul preţios, perla din stridie. Să aduni poate ani şi
ani, mormane de stridii goale, amăgitoare, până dai de vreo perlă
infimă, dar veritabilă.
„Şi eu, nici nu mă gândeam/ la capul meu cel urât/ şi nici
ceilalţi copii nu mi-l vedeau/ pentru că alergam prea tare cu toţii”
– sună versurile Ninei Cassian în poemul „O parte dintr-o pasăre”.
Nina, pe care am văzut-o azi noapte pe la ora 2,00 la emisiunea
„Nocturne” a Marinei Constantinescu şi care şi-a păstrat aceeaşi
frumuseţe spirituală, văzută doar cu dioptriile sufleteşti!... La cei
peste 80 de ani ai Domniei Sale, venită în România pentru a-şi
reedita două volume, răspândeşte aceeaşi Lumină şi aceeaşi
frumuseţe spirituală, abinemirositoare şi chipul său, prelung, cu
fruntea înaltă, cu ochii de un albastru copilăresc, cu trăsăturile
foarte delicate şi cu mâini agere, nervoase, subţiri mărturisea că, de
câtva timp n-a mai compus muzică, ceea ce pentru ea este o
adevărată tragedie. Şi nici versuri n-a mai scris. Doar câteva
reeditări, printre care volumul de proză: „Confidenţe fictive”, citit
de mine şi răscitit, ani de-a rândul, pentru că, sinceritatea
mărturisirilor sale constituie pentru mine o lecţie dură de viaţă.
Când cineva, uimit de cât pot s-o iubesc pe Nina Cassian,
poeta cu „cap de cal” (cum recunoaşte ea însăşi, de altfel. „Mi-e
dat acest obraz triunghiular/ Şi părul rar, lunar pe ţeastă” –
„Autoportet” – din Volumul „Cronofagie” apărut la Ed. Eminescu,
volum din care ştiam cel puţin 70 de poezii pe de rost) – mă
apostrofa : „Nu vezi ce urâtă e?”, eu ripostam cu patimă: „Da, dar e
frumoasă pe dinăuntru!”
Cum să înveţi să distingi o frumuseţe care nu se vede? Cu
242
ochii minţii, desigur, cu ochii sufletului. „Limpede nu poţi vedea
decât cu sufletul” – spunea Antoine de Saint Exupery.
„N-am timp să dau tuturor o dovadă/ a marilor, uimitoarelor
mele virtuţi./ Cine are ochi de văzut, să vadă/ altminteri ochii mei
rămân necunoscuţi” - spune tot Nina Cassian într-un alt posibil
Autoportret. Ce frumuseţe calmă izvorăşte din adâncuri şi se
revarsă, curge în inimile celor care fac un cât de mic efort s-o
cunoască!
Am apreciat, la rândul meu, o sumedenie de „fermecători
urâţi”, Bourvil, Aznavour, Belmondo, Eugene Ionesco. Dar nu este
vorba de urâţi. Ci de neadaptaţi, nonconfirmişti, anapoda, „suav
anapoda”, cum ar fi spus, iubitul meu poet Gheorghe Tomozei.
Însă faptul că lumea e atât de promptă în a-ţi da bobârnace,
cu un simţ al ordinii uneori exagerat şi superfluu, gata oricând să te
pună la refec, să te scoată din joc dacă nu te încadrezi în cortegiul
obositor al convenienţelor, al aparenţelor, ar trebui să ne dea cel
puţin de gândit. Jocul de-a bârna şi paiul. Incomodul joc de-a
aparenţele, „de-a v-aţi vaţelea” (Marin Sorescu) – de-o politicoşii,
fals-grijuliii prieteni nu vor să te vadă pe marginea prăpastiei (citiţi:
simplităţii, francheţei), care îşi fac o profesiune de credinţă în a te
trage îndărăt, „în rând cu lumea”, în a te pune la punct, ori de câte
ori li se pare că te-ai lăsat pe-o ureche. Care par să uite vorbele
sfinte: „Nu judeca pentru ca la rândul tău să nu fii judecat.”
Că nu e de „bon ton” să nu fii asortat în vestimentaţie, că nu
te fardezi, că nu-ţi încreţeşti părul la cald sau la rece, că nu te
oxigenezi şi nu-ţi faci şuviţe mov sau albastre în păr, că nu porţi
tocuri cui, fustă mini, midi, maxi, unghii vopsite în verde, albastru,
maro, negru, cu sclipici violet sau verde aprins; că nu porţi cel
puţin 7-8 inele aproape la fiecare deget, ba şi suprapuse, snop de
salbe şi lănţişoare la gât, tinichele grele şi lungi la urechi (m-am
mirat întotdeauna cum nu li s-or fi lungit urechile, vorba Conului
Iancu: „Inele cercei, beteală”, (acum şi „piercing” în nas,
sprâncene, limbă, sâni, buric şi alte părţi intime - asta ne mai
243
lipsea!) – mai treacă meargă, dar poşeta, poşeta, trebuie neapărat să
fie de culoarea pantofilor, a mănuşilor, a fularului, a pălăriei, a
ochilor, a batistelor, unghiilor! Şi aşa mai departe.
Într-o vreme mă apucase şi pe mine furia pălăriilor. Mi-am
cumpărat vreo 7-8, de diferite culori, toate din fetru, cu boruri mari,
elegante. Oricât de modestă aş fi, trebuie să recunosc că-mi stăteau
bine. Îmi crescuse brusc prestigiul şi prietenii mei, scriitorii, nu mai
pridideau cu complimentele. Schimbam la fiecare întrunire pălăria
şi efectul era garantat, de fiecare dată. Puteam foarte bine să nu mai
citesc nici un vers, auditoriul era deja preocupat să-mi admire
pălăria. Şi, pe drumul de-ntors (Totdeauna există un drum de întors,
căci, vai de n-ar fi!) ce rictus amar, ce gust de veşted pe limbă!
Cum îmi mai venea să-mi azvârl cât acolo, bietele, dragele mele
pălării, care făcuseră singure, toţi banii!
Pe urmă, „mi-am intrat în fire”, aşa cum şi-a intrat în fire şi
fiul rătăcitor în acea ţar străină şi am dăruit, una câte una, pălăriile
mele, altor persane care pun într-adevăr preţ pe ele.
Când am păşit pe drumul întoarcerii, al convertirii mele
târzii, intrând în parohie, eu, o venetică, provenită de la ortodocşi,
mi-am zis: iată un loc unde nimeni nu va fi preocupat de felul cum
mă îmbrac, de ce am pe cap, ci ai degrabă de ce am în cap, sau
mai bine zis, în inimă. Aşa am citit eu, că Dumnezeu nu priveşte la
înfăţişarea omului. El are o altă măsură a lucrurilor. Trebuşoara
aceasta mi-a plăcut. Îmi plăcuse mie şi cum spusese Sorescu: „Dar
îmi place aici/ e cald, e frumos/ iar fata aceasta, iată/ se uită a
mine cu sufletul”. („Am zărit lumină”). Îmi închipuiam chiar, că eu
sunt fata aceea care se uită la Poet cu sufletul. Fiindcă, tare-l mai
iubeam şi iubirea e şi ea un fel de a privi cu sufletul. Aşa aş fi voit
şi eu să fiu privită: cu sufletul, aşa cum numai Dumnezeu ştie să
privească. Dar, la scurt timp s-au auzit ecouri: „De unde-a mai
răsărit şi ortodoxa asta în parohia noastră? Ia te uită cum e
îmbrăcată! Ca la Polul Nord!”
Aici ar trebui să deschid o paranteză şi să spun cum priveşte
244
lucrurile un creştin venit din afară într-o comunitate bine închegată
(aparent) de catolici – „din naştere” sau din tradiţie. Şi azi mai aud
voci precum: „Noi, catolicii vechi din parohie…” Catolici vechi,
catolici noi…
Când am răsărit în parohie, părintele meu spiritual Alois
Donea, căruia îi păstrez şi azi, la zece ani de la plecarea lui la Tatăl,
o amintire scumpă şi pe care l-am admirat în chip nemăsurat, m-a
asigurat că nu există nici o deosebire între aceste două categorii de
creştini. De vreme ce am jurat în faţa Altarului, pe Sfânta
Evanghelie, ca la cununia religioasă, că voi respecta Sfânta
Biserică, nu mai contează vechimea. Ca într-o sfântă logodnă
spirituală. Te legi pentru toată viaţa, nu numai pentru o zi, două. E
un legământ căruia numai moartea îi pune capăt.
Răspunsul l-am aflat de la o tânără aspirantă la ordinul
franciscan şi m-am minunat cât poate fi de simplu. La explicaţiile
mele, cum că eu aş fi o catolică mai nouă, convertită de curând, ea
mi-a răspuns cu un zâmbet deschis: „Ce-are a face? Plata e
aceeaşi!”
Şi mi-am adus aminte de parabola lucrătorilor din vie, şi de
falsa indignare a celor veniţi dis-de-dimineaţă la lucru, faţă de cei
care abia sosiseră, dar prestaseră o muncă la fel de cinstită şi
vrednică: „În zadar vă sculaţi dis-de-dimineaţă/ Şi vă culcaţi
târziu/ mâncându-vă pâinea în osteneli,/ pe când Domnul o dă/
celui preaiubit al său care doarme.” (Ps. 126, 3-4).
Dar nu e timp de controverse, nici de polemici sau replici
sarcastice, au ei grijă oamenii politici să nu lase plătită nici o poliţă,
nici un gest sau aluzie. Mă gândesc numai la samariteanul milostiv
care nu s-a întrebat de unde vine drumeţul rănit, jefuit, bolnav,
batjocorit, căzut în colb şi nici ce hram poartă.
245
VEŞNICIA PE CONT PROPRIU
BILANŢ PROVIZORIU
-meditaţie-
246
ascensiunea sufletului din prag în prag, din treaptă în treaptă.
Excelsior! Excelsior!
Murmurul cărnii scăldate în apele castităţii, dar şi
impietatea greşelii, biciuirea cu lujeri de crin în numele bunului
simţ, al moralităţii desăvârşite, gesturi imperative sau vorbire fără
cuvinte.
„Propriul eu” aflat succesiv în conul de umbră, sau în
excesivă lumină; cumpătarea, somnolenţa ori, dimpotrivă, trezia,
fervoarea, suflul creator al îndrăznelii, ineditul, surpriza, „asul din
mânecă” în virtutea căruia, ai acţionat spontan.
Şi, ca linie directoare, ca un fir freatic, investitura dată prin
Sfântul Botez, de copil al lui Dumnezeu, calitate care nu ţi-a permis
greşeli capitale şi, în numele căreia, ai slujit, vrednic sau nu,
eşantionul de umanitate.
Datele tale sufleteşti, uneori în răspăr cu faptele proprii, s-
au împăcat în cele din urmă; conduita fermă, vizibil înclinată spre
bine, dar şi dezechilibrându-se uneori, şi-a pus amprenta asupra
personalităţii şi maturităţii tale spirituale.
Au fost clipe, când, în râvna de-a fi de folos, te-ai risipit cu
generozitate tocmai acelor infirmi spirituali, necredincioşi sau
indiferenţi, cum, de altfel, şi tu ai fost dintru început, poate dintr-o
firească nevoie de compensare a atâtor ani scurşi în opacitate.
Demersul individual a căpătat măreţie, graţie părinţilor tăi
spirituali, care ţi-au deschis poarta, ieşindu-ţi în întâmpinare cu o
candelă aprinsă în mână, să lumineze cărarea. Ei au pus cea dintâi
piatră la Biserica sufletului tău, în câmpul vieţii creştine.
CUVÂNTUL VIEŢII, Cuvântul salvific, dătător de vlagă şi
viaţă eternă, l-ai căpătat din mâna lor, deasupra creştetului tău
smerit.
Ei ţi-au smuls ghimpele din suflet, răsădind în loc o floare
unică: Adevărul credinţei, pe lângă care, adeseori ai trecut cu
indiferenţă, neluând în seamă aspectul ei aparent neînsemnat, dar în
esenţă, atât de tulburător şi fascinant.
Maica celor smeriţi şi singuri, desigur, a mijlocit pentru
tine, pentru trezia şi convertirea ta definitivă.
Ai asistat astfel, cu uimire crescândă la agonia eului vechi şi
247
la învierea unui nou „eu”, proaspăt, genuin, ca un strop de rouă, în
prima dimineaţă de luni a lumii…
248
Dar o voce lăuntrică îmi spune că trebuie să-l iubesc pentru
că şi el este un membru al Trupului Mistic, ca şi mine. Şi el este
fiul Maicii Cereşti, fratele lui Cristos, peste care Duhul Sfânt se
revarsă-n torente.
Trebuie să-l iubesc aşa cum e, pentru că şi Domnul meu îl
iubeşte. Tatăl ceresc l-a creat în acelaşi mod ca şi pe mine. Avem
acelaşi privilegiu de a trăi, pe acelaşi pământ, sub acelaşi albastru
de cer, luminaţi de aceiaşi aştri de zi şi de noapte.
Suntem creaţi la fel, suntem aidoma: două mâini, două
picioare, nas, gură, ochi, şi toate celelalte.
Şi în clipa aceea îmi dau seama că ne asemănăm întrucâtva
la chip, la trup şi la suflet (sufletul alcătuit din aceeaşi plămadă de
Duh).
Cu cât mă uit mai îndeaproape la el, constat că suntem
aidoma. Suntem amândoi creaţi după chipul Atotcreatorului.
Şi pe măsură ce realizez toate acestea, încep să-l îndrăgesc,
să-l simt mai aproape de inimă.
Deodată, chipul său imperfect se transfigurează, devine
frumos, delicat, sensibil şi-mi dau seama că mi-e drag, cu toate
stângăciile şi imperfecţiunile lui şi că n-am să pot să mă despart de
el aşa lesne, chiar dacă nu ne cunoaştem, chiar dacă nici măcar nu
ştiu cum îl cheamă.
Îl strig în gând : Omule! Şi mă înduioşez subit de acest
nume scump şi sfânt, purtat de şase miliarde şi jumătate de locuitori
ai planetei. Acum, că am făcut cunoştinţă, aş vrea să-i dăruiesc
ceva ca amintire, dar n-am nimic la mine, doar un semn de
bunăvoinţă, care nu costă nimic, dar mă tem că s-ar putea ca acest
om să nu aibă nevoie de semnele mele de bunăvoinţă. Dar nici
măcar acest lucru nu mai are importanţă. Important este ceea ce
simt pentru el în momentul de faţă. E o căldură, o dogoare care mi
se ridică-n obraji, mi se revarsă din ochi, de pe buze, din fiece fir
de păr şi din piele.
Deşi tăcută, este o dragoste arzătoare; şi de fapt, dragostea
pură nu are nevoie de prea multe cuvinte.
Dragostea mea operează mutaţii sensibile. Ea-i face pe
249
oameni dintro dată frumoşi, aşa cum nu erau înainte, alcătuiţi
armonios, cu suflete simple, curate, le şterge toate imperfecţiunile,
toate petele, toate ridurile. Dragostea mea poate face din cel mai
urât om, un înger.
Şi eu devin atunci, dacă mă uit în oglindă, neasemuit de
frumoasă. Fiindcă iubesc. Fiindcă nu mai simt în inimă nici o urmă
de dezgust, de dispreţ, de ranchiună, de ură, de superioritate.
Dragostea mă spală, mă curăţă, mă albeşte de fumul
păcatului, mă scaldă întro misterioasă şi caldă lumină. Da,
dragostea pentru semeni mă face foarte frumoasă şi tânără. De
nerecunoscut. Parcă nu mai sunt eu, parcă în mine s-a cuibărit o
nouă fiinţă (poate un înger?) care-mi dictează mişcările, vorbele,
privirea, palpitul de pleoape, freamătul nărilor, tresărirea de gând,
jarul din inimă.
Ce liberă sunt şi ce tânără! Aproape copil când încă îi
priveam drept în ochi pe cei mari, fără ascunzişuri, fără umbre. Şi îi
vedeam frumoşi, fără seamăn pe lume.
Aşa încât îmi vine deodată să strig din rărunchi :
Priviţi-mă, oameni, sunt aidoma vouă! Aidoma Chipului
Sfânt al Domnului meu care m-a creat, mă ţine în viaţă, mi-a dăruit
acest zâmbet deschis, această capacitate de cunoaştere, această
simţire tainică, acest privilegiu al perceperii iubirii frăţeşti de
aproapele, care este chintesenţa iubirii divine!
Îţi mulţumesc, Doamne, pentru fratele acesta al meu, care
m-a făcut să Te găsesc, să Te aflu sub trăsăturile sale, până acum
necercetate. Cum să nu-l iubesc când chiar Tu mi l-ai dat drept
semen al meu, drept aproape?
Şi pentru el Te-ai suit pe Golgota pe cruce!
Şi pentru el Ţi-ai vărsat preţiosul Tău Sânge!
Şi pentru el ai băut fiere amestecată-n oţet, ai fost despuiat,
biciuit, încoronat cu mărăcini, pironit sus pe cruce!
Chiar dacă el nici nu ştie.
Chiar dacă el, acum Te ignoră şi încă nu-Ţi mulţumeşte
îndeajuns. Sau poate nu-Ţi mulţumeşte deloc, nu Ţi se închină, nu
Te adoră, nu Te recunoaşte în fiecare lucru fiinţă şi lucru create,
250
nu-Ţi simte prezenţa binefăcătoare.
Şi pentru el vreau să-Ţi aduc mulţumire şi laude.
Şi pentru el mă prostern în genunchi înaintea Crucii Tale de
suferinţă unde am învăţat azi, teologia mântuirii.
Şi mai presus de toate, teologia Iubirii.
-meditaţie-
251
– din finalul Simfoniei a IX-a, când, în plină surzenie, n-a mai
putut auzi aplauzele în sală.
Tânăra oarbă, nu numai că l-a salvat de la sinucidere şi l-a
vindecat de angoasa provocată de neînţelegerea oamenilor, ci „i-a
dăruit” aceste capodopere, fapt pentru care ar trebui să-i fim cu toţii
recunoscători.
Îţi mulţumim şi ţie, Silvia, fată frumoasă (pentru că nu mi
te închipui decât foarte frumoasă, în ciuda cecităţii tale trupeşti!),
că ne-ai adus aminte de faptul uitat, că fiecare avem o cruce de
purtat, mai grea, mai uşoară, nu neapărat pe măsura staturii noastre,
dar care nu trebuie să ne îngenuncheze, oricât de grea ar părea. Tu
ţi-ai înţeles menirea pe acest pământ şi, prin puterea crucii, fără
murmur, fără împotrivire, ranchiună sau jind faţă de ceilalţi semeni,
ai dat dovadă de o înţelepciune, de o clarviziune cum numai sfinţii
au avut-o, aşa cum numai Iisus şi-a asumat imensa responsabilitate
de a purta pe propriii umeri, fărădelegile lumii.
Tu care porţi cu demnitate acest nume frumos de „creştin”
şi te miri copilăreşte când „vezi” (vezi – e un fel de a spune), când
simţi că un semen de-al tău trece nepăsător pe lângă altul, aflat în
nevoie.
„Toţi suntem creştini şi Dumnezeu ne iubeşte pe toţi, însă
El a poruncit: „Să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit şi Eu
pe voi!” (Ioan 15, 12) - şi am o negrăită bucurie, că tocmai tu ai
înţeles acest lucru, din ce în ce mai anevoie de înţeles, în acest
învălmăşag de întâmplări care se numeşte viaţă cotidiană.
„Deci tu, fratele meu care plângi, care eşti disperat – spunea
cu atâta gingăşie Silvia – aruncă toată grija la picioarele Domnului!
Stai de vorbă cu preoţii! Aleargă la mănăstiri! Ţara noastră are o
mulţime de sfinte icoane făcătoare de minuni, numai că noi nu ştim
întotdeauna să le preţuim, Ai să vezi că ajutorul vine de acolo de
unde nu te aştepţi. Tot ce ne cere Dumnezeu este credinţă şi
răbdare” - ne explicai cu glas tremurat de emoţie. Şi ne-ai promis
că, în rugăciunile tainice, vei găsi un loc şi pentru noi.
Ora pro nobis! Roagă-te pentru noi, smerită fecioară
nevăzătoare, cât încă nu ne-a lovit trăsnetul, grindina, mişcările
252
telurice, cât nu ne-a mistuit focul şi nu ne-a înghiţit, lacomă, apa.
Cât nu ne-a călcat tramvaiul, nu ne-a înăbuşit aerul încărcat de atâta
nepăsare, învârtoşare de inimă, infirmitate spirituală, roagă-te
pentru noi să dobândim măcar un bob din credinţa ta dreaptă şi
limpede ca un cer în zi de Armindeni.
Poate că, pe unii dintre noi ne va scoate din ţâţâni,
zgândărind, râcâindu-ne sensibilitatea cu unghiile şi scoţând la
iveală funinginea sau măcar funigeii care s-au depus pe sufletele
noastre de fiinţe nevoitoare, pedepsindu-ne la o insistentă
contemplare pe dinăuntru.
Ochiul pineal, cel mai scotocitor ochi, acela al minţii, se
nevoieşte să însăileze mozaicuri şi diagrame înăuntru şi mai
depărtişor, în preajmă, ca să descoperim cât suntem – în chip
nemeritat – de privilegiaţi, de nerozi şi înfumuraţi, fără îndoială.
O fată oarbă, o fecioară, de bună seamă frumoasă, o viitoare
femeie, o virtuală mamă sau, poate că, numai o tânără fecioară,
respirând acelaşi aer, dă buzna peste noi, în închisoarea de afară, în
închisoarea, în ermitajul din noi şi, cu smerenie simplă, ba, aş putea
crede, cu o oarecare vânjoşenie care nouă, uneori ne lipseşte, ne dă
o lecţie pe cinste: ne invită afectiv şi efectiv, comprehensiv,
implorator, la încredere, la credinţă, speranţă şi iubire.
Este o rugă rostită în şoaptă, o rugă rostită în genunchi, o
rugă jertfelnică menită să ne scoată din starea de lâncezeală, de
culpă morală şi înstrăinare, din starea aceea căldicică de apatie şi
neîncredere.
Se oferă pe sine drept ardere de tot, pentru ca noi, cei cu
ochii larg deschişi să purcedem, să nu zăbovim, să nu pregetăm, să
vedem, să auzim măcar, să ne hrănim din Cuvântul lui Dumnezeu
ca din „izvorul tămăduirii” (Is. 55,10).
Să părăsim tinda, pridvorul Bisericii şi să păşim cu hotărâre
înăuntru, cât mai aproape, oaspeţi îndreptăţiţi la Masa Mielului.
Câteva lentile magice, dioptrii pentru suflet, fără de care,
oricât am căsca ochii, tot mai orbecăim şi mişunăm precum
cârtiţele prin albul luminii, printre întâmplările zilei, prin cenuşiul
253
indiferenţei, prin funinginea egoismului şi a răutăţii vădite,
înghiţind pe nemestecate, în dumicaţi uriaşi, pâinea neputinţei.
Magnifică ironie! O fată, trăind veşnic în plin crepuscul, ne
oferă de Crăciun un crâmpei de lumină. Şi nu pare defel nefericită,
aşa cum părem noi la fiecare afront, căruia simţim nevoia imediat,
dar imediat, să-i dăm replica, o replică neapărat usturătoare, iar
după ce credem că a sfârşit ciondăneala, gâlceava, hărţuiala, ne
promitem solemn să ţinem minte pe veci ofensa.
„L-am iertat, dar nu pot să uit niciodată ce mi-a făcut” –
spunem adeseori. „L-am iertat, dar nu pot să-l sufăr”; „l-am iertat
dar nu pot să-l văd în ochi”; „l-am iertat, dar nu vreau să-l mai văd
niciodată”. Sunt fraze bune de adormit conştiinţele.
Dar dacă şi Bunul Dumnezeu, Vrednicul şi Dreptul
Judecător, ne-ar spune la fel, la Marea Înfăţişare: „Te-am iertat
pentru că m-ai batjocorit, dar nu pot să te uit niciodată.”
Părinţii duhovnici ne spun deseori la scaunul de spovadă:
„Dacă ierţi, iartă din toată inima şi nu-ţi aminti niciodată ofensele
primite!”
„Cu măsura cu care măsori, cu aceea ţi se va măsura” -
afirmă Iisus Hristos la sfârşitul Predicii de pe Munte (Mt. 7,2b).
Şi: „Dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei
aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul acolo,
înaintea altarului, şi mergi întâi şi te împacă cu fratele tău şi apoi,
venind, adu darul tău” (Mt. 5, 23-24).
„Marele orb” – scriitorul latino-american Jorge Luis
Borges, vorbind despre cecitatea sa pe care o numea „modesta mea
orbire personală” – mărturisea că a reuşit să obţină ce a dorit; cu
alte cuvinte, a înlocuit lumea vizibilă cu ceva deosebit, cu lumea
auditivă”.
„În sfârşit, mărturiseşte Borges -, important este faptul că
orbirea nu a fost pentru mine o disperare, dat fiind că pierderea
vederii a fost la mine un lent crepuscul şi, totodată, începutul a ceva
nou” (…) Aşadar, nu m-am lăsat cuprins de laşitate, din cauza
orbirii (…) Cu alte cuvinte orbirea n-a fost pentru mine o
nenorocire totală. Eu cred că orbirea nu trebuie privită cu patetism
254
şi că orbirea trebuie considerată ca un mod de viaţă, ca unul din
modurile de viaţă ale oamenilor.”
Să ne gândim la titanii orbi menţionaţi de Borges în
„Cărţile şi noaptea” – „începând cu Homer, Milton, James Joyce
care, declara el însuşi: „din toate câte mi s-au întâmplat cred că cel
mai puţin important este faptul de a fi rămas orb.”
„Adevărul e – spune Borges – că Joyce a lăsat această vastă
operă realizată în întuneric, şlefuind frazele din memorie, lucrând
adesea la o singură frază o zi întreagă, iar apoi scriind-o şi apoi
corectând-o şi toate acestea în plină orbire” (Jorge Luis Borges,
„Cărţile şi noaptea”, Junimea, Iaşi, 1988).
De fapt, tânăra nevăzătoare în cauză n-a făcut altceva decât
să ne ofere o oglindă. Să ne-o aşeze în mână cu delicateţe sau, de ce
nu, cu hotărâre şi ne-a determinat să ne privim în ea: să descoperim
ceea ce de fapt, ne prefacem că nu vedem în spaţiul de taină al
sinelui, să ne descoperim, aşa cum suntem, îndeobşte: trufaşi,
necunoscători, gâlcevitori, aşteptând precum milogii la poartă, în
tindă, în ogradă, neavând curajul salvific de a face pasul hotărâtor,
să trecem dincolo, aşteptăm şi tot aşteptăm un miracol vădit, un
semn de bunăvoinţă, precum iudeii care cereau întruna semne,
pentru a catadicsi în cele din urmă, să credem.
„Atunci, unii Cărturari şi Farizei luară cuvântul:
„Învăţătorule, vrem să vedem un semn de la tine”. Dar el le
răspunse: „O generaţie rea şi adulteră cere un semn; dar nu i se
va da semn decât semnul lui Iona profetul” (Mt. 12,38-40).
Semne primim berechet, slavă Domnului, clipă de clipă.
Numai că nu prea ştim să le desluşim. Pentru că nu avem suficientă
credinţă, aşa cum în repetate rânduri ne-a spus Mântuitorul:
„Credeţi că pot s-o fac?” Ei îi răspund: „Da, Doamne”. Atunci el
le atinse ochii zicând: „Fie-vă după credinţa voastră”. Şi li s-au
deschis ochii.” (Mt. 9, 28b-30).
Câţi ochi închişi dinadins, câte mâini aşezate peste pleoape,
refuzând cu obstinaţie lumina dătătoare de viaţă veşnică! Ar trebui
să spunem smeriţi, precum tatăl îndrăcitului epileptic înainte ca
Iisus să-l vindece fiul: „Cred, Doamne! Vino în ajutorul necredinţei
mele!” (Mc. 9,25).
255
Şi „Iluzia continuă” – ne mărturiseşte un alt nevăzător în
cartea de poeme cu acelaşi titlu, Radu Sergiu Ruba, realizatorul
emisiunii radiofonice atât de apreciate: „Ochiul interior”.
Nu-ţi trebuie cine ştie ce patos mistic, cine ştie ce simţ
special pentru a descoperi în preajma noastră, în chiar mijlocul
nostru, alături de oameni loviţi de cecitate fizică şi pe cei
învârtoşaţi, opaci sufleteşte, cu ochelari de cal, cei care ridică
împrejurul lor un zid de apărare, o barieră, un gard de sârmă
înghimpată, un gard conectat la reţeaua electrică, făurindu-şi iluzia
că doar în felul acesta vor fi protejaţi, apăraţi, cocoloşiţi de
realitatea aceasta care se dezvăluie acerb şi pentru cine vrea şi
pentru cine nu are ochi să vadă.
Să ne bucurăm că totuşi, nevăzătorii, aceşti copii predilecţi
ai lui Iisus, care nu o dată au fost vindecaţi de infirmitatea lor
trupească, înţeleg toate acestea şi nu se consideră alungaţi, depărtaţi
din preajma Mântuitorului, şi că ei, datorită infirmităţii lor din
această viaţă vremelnică, dar şi datorită unei credinţe ferme,
neşovăielnice, pentru faptul de a-şi fi primit cu supuşenie crucea,
fără crâcnire, sunt mântuiţi. Pentru că au înţeles, mai deplin decât
alţii că, e mult mai important a-ţi oferi suferinţele pentru o cauză
dreaptă, a-ţi oferi durerile şi neputinţele lui Iisus pentru a le
completa, a suplini lipsurile, a îndrepta nedreptăţile şi răul din
lume, decât a te văicări la nesfârşit şi a da vina pe soartă.
Aşadar, şi suferinţa lor e bună la ceva. Ea adaugă, sporeşte,
cu câte o za micuţă lanţul iubirii şi solidarităţii umane, contribuind
la tămăduirea mădularelor marelui Trunchi Mistic al lui Iisus care
este – Biserica vie.
Orbii din Ierihon, la întrebarea lui Iisus: „Ce voiţi să fac
pentru voi?” – răspund: „Doamne, să ni se deschidă ochii”.
Cuprins de milă Iisus atinse ochii şi numaidecât căpătară vederea
şi îl urmară.” (Mt. 20, 33b-34).
Doamne, dezlipeşte de pe ochii noştri opaci solzii şi dă-ne
lentile magice ca să putem vedea ceea ce e de văzut, îndeobşte!
Galaţi, 20 noiembrie 2008
256
DESPRE SPIRIT ŞI VÂRSTELE LUI
257
Ademenitoare privelişti, ademenitoare miresme de viaţă!
S-ar zice că, adevărata obligaţie de conştiinţă a oamenilor
este de a duce mai departe povestea, aşa cum fluviul duce cu el,
întregi, amintirile, spălându-le mai întâi de mâzga memoriei
învârtoşate, dar păstrându-le izul de algă mătăsoasă, de carne
zdrobită de stridie în care s-a zămislit mărgăritarul promis, perla
râvnită pentru care s-a vânturat cu un ciur fermecat, noianul de
nisip de la gleznele mării.
Lumea fantastică a locului natal, cu frumuseţile şi farmecul
ei, cu locuitorii ei de un pitoresc insolit (toate întâmplările
copilăriei, par şi chiar sunt fermecate!) – cu primele mirări şi
întrebări descumpănitoare, cu acel firesc propriu al vârstei, aproape
şocant, aproape crud, riscant de sincer, dar tot atât de esenţial ca
însuşi înţelesul de a fi, ţi se perindă-n aproapele ochiului şi al
gândurilor, în imagini de o senzuală prospeţime.
Şi eroii? Un bunic, un unchiaş de pe uliţă ori de pe stradă, o
străbunică, o dadă, neamuri îndepărtate ori apropiate, megieşi,
străini invadând spaţiul intim – numai al tău – atmosfera familială,
alte făpturi cu şi fără de grai, dar care pot fi prietenii tăi de
încredere şi de joacă, interlocutori demni, cu care inventezi jocuri şi
care ţin loc şi de eroi negativi şi de cei pozitivi. Făpturi de vis,
fantome, zmei, pricolici, elfi şi zâne, dar mai ales îngeri, îngeri de
tot felul te bântuie, te veghează îţi stau alături şi-ţi ţin pasul din
alunecare, îţi dau sfaturi şi te scot din cele mai încurcate iţe.
Toate, toate se bulucesc şi-ţi dau ghes să le reînvii cu forţa
gândului şi a închipuirii. De la o vreme, din plămada aceasta te
hrăneşti şi îţi potoleşti setea.
Poveştile de la gura sobei n-au asemuire. Ele nu se vor uita
niciodată. Vatra îndopată cu stuf şi coceni galbeni, în mirosul de
saramură şi fum, de mujdei şi de borş picant, dat în clocot. Gustul
de atunci nu-l vei mai întâlni niciodată.
Şi, bineînţeles, apa veşnică în curgerea ei, martoră la toate
bucuriile şi întristările tale, apa vechiului fluviu, mai bătrân ca
Timpul.
258
Provocatoare apă care de-abia aşteaptă să fie provocată!
Înveşnicite unde, calme şi supărate, neliniştite şi agresive, lacome
şi nesăţioase, uneori de-a dreptul neiertătoare, poartă cu ele istorii
vechi, parcă antediluviene. Viaţa e la fel de simplă şi rostuită după
nebănuite înţelesuri ca la începutu-nceputului. Nimic nu te face să-
ţi închipui că s-au revărsat o dată cu Istrul, spre mare, milenii de-a
rândul, o dată cu tonele de nisip adus de aluviunile timpului.
Fiecare fir de nisip prelins prin gâtul,ca un lujer subţire, al
clepsidrei, poartă în sine, pudra de aur a legendei vii, transmisă de
pe buzele sfârtecate de sare şi tăbăcite de vânturi potrivnice şi arşiţe
nemiloase, ale urmaşilor. Şi pescarii, ehei, bătrânii lupi, bând din
apa fluviului ca dintr-o fântână, fiecare fiind îndreptăţit să spună:
„Eu cu apa asta m-am crescut, cu apa asta m-am botezat, cu apa
asta m-am mântuit!”
Şi de fiecare dată ne întoarcem pe aceste meleaguri, ca la
prima dragoste, în pofida peregrinărilor prin lume, căci dorul de
apele dulci-sărate ne încinge inimile, aşa cum nisipul verii ne
încingea tălpile bătătorite.
Fluviul vindecă totul. El poartă legendele şi istoriile tuturor,
ivite din negurile timpului, în aura de lumină a lunii sau alunecând
pe razele de la far care se succed după un program prestabilit,
parcă după unda de vis, cuibărindu-se în adânc de fiinţă.
Şi acele nopţi miraculoase învăluite în miresmele de petunii
şi de regina nopţii, în care număram stelele de pe prispa vecinilor,
în spaţiul feeric de la malul Dunării, la casa de lângă apă!
Şi toţi acei oameni ce păreau uriaşi, desluşind rosturile
naturii în chipul cel mai firesc şi benefic; în acest spaţiu danubian
unde credinţa şi iubirea de oameni sunt ridicate la rang de virtute şi
sunt reazemul cel mai solid al casei.
Spiritul are şi el vârstele lui. Reînviind aceste imagini, nu
facem decât să le aducem acum, preţioase ofrande, celor care vor
să le primească, aducându-şi, la rândul lor aminte, de vârstele
propriului spirit.
259
Şi toate acele întâmplări care alcătuiesc, sunet cu sunet,
simfonia destinului tău şi care acum, ies la iveală. Hiperboreea!
Spaţiu de graţie, paradis al candorii, din care păstrezi în colţişorul
de suflet, fie şi un coltuc de amintire!
Şi nu pot să nu mă gândesc la Arthur Miller care spunea:
„Am visat că viaţa era un copil de-al meu. Dar era mongoloid, aşa
că am fugit. Dar el se urca iar şi iar în poala mea. Mă trăgea de
haine. Până când m-am gândit: dacă pot să-l sărut, poate că pot să
dorm. Şi mi-am aplecat capul deasupra chipului desfigurat - a fost
îngrozitor -…dar l-am sărutat”.
Sărutând aceste amintiri din Hiperboreea proprie, să ne
apropiem cu paşi vătuiţi, să nu speriem îngerii şi să furăm clipei de-
atunci, monade pentru clipele cele din urmă!
SIMPLE DISTIHURI
260
Aşa cum Tu singur ades mi-ai promis,
Din ceruri, o, Isuse, coboară-Te-mi în vis!
261
Dumnezeu mi-a dat de ştire,
Să fiu înger de iubire…
262
La Prima Lectură, pericopa din Cartea profetului Isaia (5,1-
7), se referă, într-adevăr la parabola viticultorului care a sădit o vie
de soi bun, pe o coastă mănoasă. Iată cum scrie profetul despre
Prietenul său, Viticultorul şi via Sa:
„Voi cânta pentru prietenul meu cântecul ce mi-e drag
despre via sa. Prietenul meu avea o vie pe o coastă mănoasă. El a
săpat-o, a curăţat-o de pietre şi a sădit viţă de soi bun. A zidit un
turn în mijlocul ei şi a săpat un teasc. El trăgea nădejde să-i facă
struguri buni, dar a făcut struguri sălbatici. Acum, aşadar, voi
locuitori ai Ierusalimului şi bărbaţi din Iudeea, fiţi judecători între
mine şi via mea. Ce-aş mai fi putut face viei mele şi n-am făcut? Eu
am aşteptat să-mi rodească struguri buni. Pentru ce mi-a rodit
struguri sălbatici? Eu voi spune acum ce voi face viei mele: îi voi
smulge gardul, ca să pască în ea vitele; îi voi dărâma zidul, ca s-o
calce toţi în picioare. Voi face din ea o coastă pustie; nu va mai fi
nici curăţată, nici săpată; o vor năpădi spinii şi bălăriile. Voi
porunci norilor să nu mai plouă peste ea. Via Domnului
universului este casa lui Israel, iar bărbaţii din Iudeea sunt viţa pe
care el o iubea. El se aştepta la dreptate şi iată vărsare de sânge.
El nădăjduia judecată dreaptă şi iată strigătele celor
nedreptăţiţi.”(Is.5,1-7).
Se ştie că locuitorii lui Iuda constituie via predilectă a lui
Dumnezeu, poporul ales. Iar responsabilitatea grădinii şi viei,
aparţine de bună seamă, poporului ales. Aici este vorba de un
cântec sfâşietor de durere a lui Dumnezeu pentru că poporul său
iubit, pe care l-a ales şi l-a scos din pustiu, l-a condus la ape şi la
păşuni mănoase, nu a adus roadele aşteptate. „Casa lui Israel” s-a
dovedit nevrednică. Are inima împietrită şi nu recunoaşte
binefacerile primite din mâna Domnului.
Atunci Domnul va distruge via şi o va da pradă
năvălitorilor. Şi alţii vor fi beneficiarii grijii şi milostivirii Sale
divine.
Extrapolând cuvintele pericopei biblice, putem spune că şi
263
noi facem parte din via Domnului şi, asemenea viticultorilor, am
primit belşug de daruri. Dar, de cele mai multe ori, uităm
binefacerile oferite de Dumnezeu şi responsabilităţile faţă de fraţii
noştri. În pofida atenţiei şi grijii constante a Domnului faţă de noi,
viaţa noastră este un lung şir de căderi şi reveniri, a unor refuzuri şi
întoarceri cu spatele faţă de darul lui Dumnezeu. Întoarcerea e grea,
dar e absolut necesară. Pentru că, departe de Casa lui Dumnezeu,
nu ne vom simţi deloc bine, vom rătăci stingheri prin lume şi nimic
nu vom face vrednic de Împărăţie, oricât ne-am strădui.
De aceea, pasul hotărâtor de întoarcere trebuie făcut cât mai
curând, după cuvintele psalmistului: „Nu ne vom mai îndepărta de
tine, ne vei da viaţă şi vom invoca numele tău.”
Noi, via pe care Dumnezeu a sădit-o pe o coastă mănoasă,
vom stărui în rugăciune, în ascultarea cuvântului, într-o relaţie
sinceră cu Dumnezeu şi cu semenii, ca să dobândim acea seninătate
şi acea pace care depăşeşte puterea noastră de înţelegere şi care va
păzi inimile noastre de alunecare.
Dumnezeu, Stăpânul Viei ne-a crescut, ne-a hrănit în
speranţa că fiecare va rodi, rod bun. Ce i-am dat noi Stăpânului
Viei? Întrebare legitimă pe care trebuie să şi-o pună fiecare dintre
noi.
Poate că e timpul ca Stăpânul să doboare la pământ turnul
de pază care este Altarul Bisericii. Dumnezeu a pus în noi un soi
bun, mlădiţe bune – copiii noştri. Acum El aşteaptă rodul.
Noi nu suntem proprietarii viei. Nici măcar pe noi înşine nu
suntem proprietari, nici pe viaţa noastră. Suntem însă, viticultori
bine şcoliţi, bine instruiţi. Nu suntem neştiutori. De aceea, trebuie
să altoim bine mlădiţele pentru ca ele să crească frumos şi să se
hrănească din seva viei din unica sursă: Dumnezeu.
Darul cel mai preţios pe care ni l-a făcut Dumnezeu este
Însuşi Fiul Său.
Iisus, Fiul lui Dumnezeu, a venit să ne amintească şi să ducă
la îndeplinire marea iubire a Tatălui. Dar acesta nu va fi primit. Va
264
fi scos din vie în afara porţii, aşa cum spune autorul Scrisorii către
Evrei.
De aceea, Dumnezeu a distrus Ierusalimul de nu a mai
rămas piatră peste piatră din el.
Via a fost încredinţată altor popoare vrednice de a fi părtaşe
la Împărăţia lui Dumnezeu. Mare atenţie: dacă nu ne vom dovedi
vrednici, via va fi luată de la noi.
Căci, spune Cuvântul Domnului în acele Admonestări din
Evanghelia Sfântului Apostol Matei: „Vai, vouă făţarnicilor care
nu vreţi să intraţi în Împărăţia lui Dumnezeu, dar nici pe alţii nu-i
lăsaţi să intre!” Ca nu cumva să vă cadă masca de pe faţă şi să fiţi
văzuţi aşa cum sunteţi!
Nimănui nu-i place să fie văzut, aşa cum este cu adevărat.
Şi dacă n-am produs până acum roade bune, e timpul.
Împărtăşeşte-ţi rodul. Dă şi altora din darul tău, nu-l ţine
doar pentru tine. Astfel, darul se va înmulţi, după principiul:
„Dăruind vei dobândi”.
Şi încă un lucru despre care trebuie să ţinem seama:
mântuirea este personală şi nu colectivă.
Botezul, cel dintâi Sacrament Creştin, Poarta Vieţii în Duh,
nu ajută dacă el nu duce la o viaţă creştină cu adevărat, alimentată
cu celelalte Sacramente: întărită de Sfântul Mir şi nutrită cu Sfânta
Euharistie.
Şi Psalmul Responsorial (79,9 şi 12.13-14. 15-16. 19-20),
are ca antifon versurile următoare: „Mântuieşte, Doamne, pe
poporul tău, căci el este via ta!”
Glasul poporului îl imploră pe Dumnezeu să-şi întoarcă faţa
către via lui de odinioară: „Doamne, Dumnezeul universului,
întoarce-te iarăşi!/ Priveşte din cer şi vezi, îngrijeşte-te de via
aceasta/ şi ocroteşte ce a sădit mâna ta puternică. R…// Atunci nu
ne vom mai îndepărta de tine; tu ne vei da viaţă şi vom invoca
numele tău./ Întoarce-te, Doamne, Dumnezeul universului,/ fă să ne
strălucească faţa ta şi vom fi mântuiţi!R…”
265
Lectura II – este în sintonie cu prima. Sfântul Pavel încheie
Scrisoarea către filipeni şi le oferă îndemnurile finale: „Fraţilor,
nu vă lăsaţi tulburaţi de nici o grijă, dar în orice împrejurare
arătaţi lui Dumnezeu trebuinţele voastre prin rugăciuni, prin cereri
şi aduceri de mulţumire. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice
închipuire, va păzi inimile şi cugetele voastre în Iisus Hristos. În
sfârşit, fraţilor, îndreptaţi-vă gândul şi cugetul la tot ceea ce este
adevărat şi vrednic de cinste, la tot ceea ce este drept şi curat, la
tot ceea ce este vrednic de iubire şi cu faimă bună, la tot ceea ce
este virtute şi vrednic de laudă. Ceea ce aţi învăţat şi aţi primit,
ceea ce aţi văzut şi auzit de la mine, acelea să le faceţi. Şi
Dumnezeul păcii va fi cu voi.” (Fil.4,6-9).
Chiar şi Antifonul de la Intrare (Ps. 129,3-4) relevă acelaşi
adevăr: omul nu e vrednic de darul încredinţat, dar Milostivirea lui
Dumnezeu întrece orice dreptate: „De te vei uita la fărădelegei,
Doamne, Doamne, cine a putea să stea în faţa ta? Dar la tine
aflăm iertare, Dumnezeul lui Israel”.
În pericopa Evanghelică din Sfântul Apostol Matei (21,33-43)
Dumnezeu este ferm: „Via o va arenda altor viticultori”.
Viticultorii nevrednici care l-au ucis pe fiul Stăpânului Viei,
vor fi pedepsiţi pe măsură: „Ei bine, când va veni stăpânul viei, ce
le va face acestor viticultori?” Ei îi răspund ( mai marii preoţilor şi
ai fariseilor – n.n.): „Ca pe nişte răi ce sunt îi va ucide fără milă,
iar via o va arenda altor viticultori, care îi vor da recolta la timpul
cuvenit.” Isus le zice: „Nu aţi citit niciodată în Scripturi: <Piatra
pe care au aruncat-o zidarii a ajuns în capul unghiului. Domnul a
făcut acest lucru şi este minunat în ochii noştri?> De aceea vă
spun: Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi va fi dată
unui popor, care o va face să aducă roade.”
Parabola de astăzi – spune Paola Baldin – ne dă o oportunitate
pentru a revedea viaţa noastră, faptul că suntem persoane, în
familie, la locul de muncă, în comunitatea creştină: ne face să
înţelegem păcatul nostru, erorile noastre şi ne invită să contemplăm
266
ceea ce Domnul a făcut şi face pentru noi.” (De la Răsărit până la
Apus, itinerar de meditaţie şi rugăciune pentru tineri şi adulţi,
octombrie 2008).
Se cuvin câteva clipe de meditaţie a acestor adevăruri
evanghelice.
Şi, nu în ultimul rând, se cuvine să facem împreună o
rugăciune pentru a invoca Mila şi îngăduinţa Stăpânului Viei:
„Doamne, Tu care eşti stăpânul şi ţii în mâinile Tale tot universul,
eşti răbdător cu noi toţi şi te întristezi pentru fărădelegile noastre,
aminteşte-ţi de compasiunea şi de iubirea Ta faţă de noi. Vizitează-
ne în bunătatea Ta, ajută-ne prin harul Tău să îndepărtăm în această
zi şi întotdeauna ispitele celui rău, să iubim dreptatea şi să trăim
iubirea, mereu iluminaţi de Duhul Tău Sfânt.
Pentru milostivirea şi bunăvoinţa unicului Tău Fiu care ne-a
salvat de păcat, ajută-ne să trăim mereu prietenia cu Tine, pentru a
Te lăuda în fiecare moment al vieţii noastre. AMIN.
5 octombrie 2008
267
păcat şi nu se va elibera de această teamă decât după o spovadă
bună care are rolul de a curăţa, de a spăla răul din suflet.
Paradoxal, un om foarte curat exterior, pe trup şi haine,
poate să se simtă foarte pătat, murdar pe dinăuntru. Sufletul său
poate fi plin de noroi şi el va suferi îngrozitor până în clipa
curăţirii, albirii de orice pată.
Îndeobşte, starea fizică este legată de starea afectivă. Un
păcat atrage după sine o stare de slăbiciune, supărare, inapetenţă,
nefericire, iar aceste stări pot genera boli fizice. Şi invers, o
suferinţă fizică, dacă nu este oferită ca jertfă, ca penitenţă pentru
erorile comise, ca mortificaţie, pentru slăbiciunile proprii sau
pentru cauze colective, poate atrage stări psihice patologice grave.
În general, un păcat este perceput de creştin ca un cui în
inimă, iar uneori te săgetează precum un cuţit şi amintirea comiterii
lui doare la fel ca o rană deschisă.
Orice ai face, oriunde te-ai duce, încotro te-ai îndrepta sau
în ce loc te-ai afla, mustrarea de conştiinţă nu-ţi dă pace, regretul te
copleşeşte, sentimentul de culpă te biruie şi devii neliniştit, anxios,
angoasat, tulbure, nu mai eşti în stare să întreprinzi nimic, nu mai ai
poftă de viaţă.
Remuşcarea roade până la os, colţii ei scrijelează carnea ;
duhoarea păcatului axfixiază, sugrumă, nu mai ai pic de aer, te
sufoci şi îţi trebuie numaidecât o gură de aer proaspăt.
Gura de aer este, desigur, spovada, mărturisirea, eliberarea
de rău, căinţa, îndestularea pentru răul făcut, propunerea de a nu-l
mai face.
Însă unii sunt atât de înrădăcinaţi în acest rău încât acesta a
devenit firesc, normal, se scaldă în el şi le place şi nu-i mai rod
mustrările de conştiinţă, cugetul e adormit, inima nu mai tresaltă,
întregul trup se lasă în voia simţurilor, a instinctelor primare.
Nici măcar o zguduire serioasă, cum ar fi o boală, moartea
cuiva apropiat, o cumpănă, o încercare grea, nu-i trezeşte la
realitate.
268
Dumnezeu ne lasă în băltoaca noastră o vreme, să ne
scăldăm. Dacă nu ne trezim, ne dă semne de atenţionare, semne
certe, beculeţe aprinse, ne scutură uneori puternic spre înţelepţire.
Face parte din pedagogia divină.
Unii nu înţeleg nimic ba chiar se mai supără pe Dumnezeu
că i-a încercat „tocmai pe ei”. Un om de 5l de ani, care trăia în
concubinaj cu o fată tânără şi frumoasă, pe care o bătea sistematic
pentru că „femeia trebuie bătută, ştie ea de ce”, spunea pe un post
naţional de televiziune că „Dumnezeu n-a făcut nici un lucru bun
pentru mine”. Dar, ar trebui întrebat : el ce lucru bun a făcut pentru
Dumnezeu trăind în desfrâu şi săvârşind acte nedemne de stirpea
umană ?
Dar, la câte admonestări, avertismente au primit, n-au plecat
urechea, n-au luat aminte, au mers mai departe, aşa cum ştiau şi aşa
cum le era lor bine.
Important de ştiut : Cuiul din inimă este împlântat acolo ca
să ne dea de veste. El se învârte uneori în chip dureros provocându-
ne suferinţe şi poate, pierderi de sânge. Dar, prezenţa lui acolo, e
necesară pentru a ne conştientiza, a ne face să înţelegem că nimic
nu e întâmplător, că noi suntem singurii care ne putem făuri osânda
sau mântuirea veşnică prin ştiinţa şi voinţa noastră, prin liberul
nostru arbitru, prin credinţa şi faptele noastre.
La toate colacele şi scândurile de salvare, la toate punţile pe
care ni le întinde providenţa divină, trebuie să luăm aminte, să
medităm la ceea ce am făcut, facem şi, mai ales, la ce trebuie să
facem pentru a ne conforma demnităţii de creştin cu care am fost
investiţi la Botez şi pentru care Însuşi Domnul nostru Isus Cristos
şi-a vărsat sângele pe cruce.
269
CONFITEOR
270
PSALM DE ÎNTOARCERE
271
De sunt flămând, cu Tine
Îndestulează-mă, Doamne.
De sunt însetat, cu Tine
Arşiţa potoleşte-mi.
Dă-mi mângâierea-nceputului
Şi lumina Cuvântului vieţii.
Numără-mă şi pe mine, Isuse
Printre prietenii Tăi devotaţi
Printre aleşii Mirelui Veşnic.
Nu uita, Doamne de mine
Nu pentru vredniciile mele
Ci pentru majestatea Ta Preaînaltă
Nu pentru gândurile şi faptele mele mărunte
Ci pe măsura Îndurării Tale Divine.
DOAR VISURILE
272
Doar visurile-s gratuite
Dar nici de ele nu e timp.
Lumini şi umbre prăfuite
Apun pe muntele Olimp.
Frânturi de memorie.
273
invaliditate, cu sau fără însoţitor. Vom avea de alergat puţin dar
sper că nu în zadar. Mia P. s-a zbătut, a telefonat, mi-a scris că
TREBUIE să reuşim, că dacă nu facem nimic e în stare să vină
personal de la Focşani să ne ajute. Dumnezeu s-o răsplătească
pentru că n-am văzut persoană care să se implice mai direct.
Astăzi, marţi, l5 februarie, zi dedicată Sfântului Săracilor,
Anton de Padova, mă sună o vecină care vine pentru prima oară în
casa mea. Sfântul Anton a trimis-o. Îmi aduce trei cărţi de
rugăciuni, o ciocolăţică. Stăm puţin de vorbă, apoi mă sună iar la
telefon, vine din nou şi-mi aduce mâncare la căţei şi loo.ooo de lei
pe care mă imploră să-i iau în sănătatea ei. Sunt consternată,
impresionată până la lacrimi, dar azi e marţi şi tot ce vine, vine din
mâna Sfântului Anton. Iau darul foarte umilă, spun bogaproste şi
promit să mă rog în sănătatea Doamnei Elena, octogenară, cu
probleme la picioare ca şi mama, care nu mai iese din casă, dar e
gata să sară în ajutorul unei persoane mai tinere, e drept, dar fără
nici un venit…
Dovada de solidaritate şi de caritate mă mişcă profund. Nu
merit atâta milă şi afecţiune din partea lui Dumnezeu, care îmi
trimite diferite persoane, de la care nici nu mă aştept, să-mi ofere
câte ceva.
Continui să mănânc zilnic direct „din mâinile lui
Dumnezeu”. Mâncarea mi se pare deosebit de preţioasă şi n-aş vrea
să arunc nimic, mi s-ar părea o impietate. De altfel, bucate care în
alte împrejurări mi-ar face rău, (varză, fasole, mazăre, ciorbă,
ghiveci) din mâinile lui Dumnezeu nu-mi fac rău, fiindcă are el
grijă. Nu am cuvinte să fiu recunoscătoare pentru Înalta şi
Necuprinsa Lui Milostivire. Mă închin aproape la fiecare
îmbucătură şi mulţumesc. Dumnezeu m-a învăţat să preţuiesc tot ce
vine din Mâinile Sale şi care e neasemuit. Ce aş mai putea să spun.
Nici cuvintele nu mă ajută.
Ieri am aflat de la Zoica faptul că Hristache Motea s-a stins
274
din viaţă săptămâna trecută şi l-au îngropat vineri, pe când eu eram
la comisia de expertiză să depun dosarul pentru Ion. M-a căutat
biata Zoica să-mi spună plângând în hohote că nu mai are frate,
care „ne-a părăsit” şi că alta ar fi fost soarta lui dacă noi două am fi
fost cumnate. N-ar mai fi dormit în gară sau la rude pentru că
nevasta lui nu-l primea în casă. Dar destinul lui a fost acesta şi el şi
l-a ales. De altfel, aceste lucruri se întâmplau acum 28 de ani, eram
tineri. Singurul lucru bun e că am rămas prietenă cu Zoica şi cu
fiica ei, Luminiţa, care pe atunci avea doar l6 ani. Curios şi ciudat :
Luminiţa e mai mică decât mine cu zece ani, iar mama ei, Zoica,
este mai mare decât mine cu zece ani. Eu mă aflu exact la mijloc.
Mă bucur că am păstrat relaţia şi-mi pare rău pentru Tache că n-a
avut o soartă mai bună. Dumnezeu să-l odihnească şi să-i ierte
păcatele. Voi face câteva rugăciuni pentru sufletul său.
275
Hrubă în cer sau pe pământ, oricum nu se va face la trecerea
noastră dincolo. Vom mai rămâne o vreme şi încă o vreme în
memoria câtorva, apoi nimic. Mântuirea e proprie, singulară. De
aceea omul e singurul responsabil de ea.
Dacă iubeşti
dăruieşti
ceea ce-ai vrea tu
să primeşti…
Logica vieţii :
Din timpul cel murit
ţâşneşte altul…
22 martie
CONTEMPORAN CU DUMNEZEU
276
atitudinea creştinului în faţa minunilor creaţiei.
. Nu poţi fi sărac câtă vreme îţi păstrezi bine sufletul.
. Între plânsul dintâi şi plânsul din urmă – viaţa curge pe
propriile lacrimi precum frunza pe apă…
. Dumnezeu ne dă nu ceea ce cerem, ci, ceea ce ne trebuie.
. A merge pe urma gândului – cu condiţia ca gândul să nu te
conducă unde vrea el. Întoarce-l spre cele bune şi simple ale
sufletului tău, îmblânzeşte-l şi supune-l, după voinţa ta.
. Renunţarea de bună voie la sine, nu e pentru creştin o
răstignire? Renunţarea la sine e semn de iubire, e crucificarea
propriei voinţe şi punerea întrutotul la dispoziţia voinţei divine.
. Renunţarea la sine e o dăruire, înseamnă a nu mai fi tu,
înseamnă a veni în întâmpinarea altuia, înseamnă a obţine, în cele
din urmă, victoria deplină. E o golire de eu pentru a-L putea primi
în adâncul tău pe Dumnezeu.
. Proba supremă a renunţării de sine o dă chiar Dumnezeu,
din imensitatea Sa, făcându-se mic, o fărâmă infimă, pentru a-şi
face loc în sufletul omului.
. A părăsi. Părăsire. Isus însuşi a experimentat ce înseamnă
să fii părăsit de oameni : în pustiu, unde s-a retras în reculegere,
fiind ispitit de satana. La agonia din Ghetsimani, când a rugat pe
cei trei ucenici să vegheze alături de El, căci îşi simte sufletul „
întristat de moarte”, iar ei au adormit de fiecare dată, lăsându-L
singur să asude sânge. Pe cruce, atunci când aproape toţi îl
părăsiseră, fugind ca să nu fie prinşi şi închişi ei înşişi. Petru însuşi
se lepădase de El de 3 ori, jurând că nu-L cunoaşte „pe acel om”.
Chiar Isus crede că e părăsit până şi de Tatăl, pe care-L
strigă cu glas sfâşietor.
Cine nu s-a simţit părăsit, măcar o dată în viaţă? Nădejdea
noastră este că Dumnezeu, orice am face, nu ne va părăsi.
277
UN AUTOGRAF SCRIJELAT PE LUMINĂ
-panseuri lirice-
278
. Poezia – aşa cum spunea Platon este : „acel ceva plăpând,
înaripat şi sacru”.
. Doamne, aş vrea să trăiesc pentru Tine care ai murit pentru
mine.
. Şi-a dat viaţa şi toţi erau mulţumiţi pentru că şi-o dăduse în
mâinile lui Dumnezeu.
. Nimeni nu e suficient de puternic să-şi poarte poverile
singur.
. Nu sunt suficient de puternică pentru a-mi purta singură
povara. Dacă Isus nu m-ar susţine, m-aş prăbuşi.
. Cine renunţă la eul propriu, Dumnezeu îi devine eu.
. În blânda înserare lină, ce multe umbre de lumină !
. Dumnezeu îşi trimite Unicul Fiu la război, să ne elibereze
pe noi.
. Acel ceva. Pentru că atât de mult ne-a iubit Dumnezeu, a
lăsat ceva în noi: sufletul negrăit.
. Dumnezeu a săpat o fântână în noi pentru setea de Lumină
nepotolită.
. O, fericită durere, care mă faci să mă simt încă vie !
. Cu unghiile mă agăţ de trena luminii, să mă înalţe la
bucuria fără de nume!
. Duhul este purtătorul darului lui Dumnezeu în mine.
. Doamne, lasă-ţi Inima în mine.
. Nici un fel de gratii sau lacăte nu te pot împiedica să intri
în Casa lui Dumnezeu.
.Oricât te-ai baricada, Dumnezeu sfarmă orice fel de gratii
şi intră-n inima ta, dezgolind-o de orice armură.
. „Înconjurul lumii începe cu un pas” – spune înţelepciunea
chineză. Începutul mântuirii începe cu o mică rugăciune şi cu
multă căinţă.
. Trecutul şi viitorul : două realităţi pe care le poţi vedea,
dar nu le poţi atinge.
. O boare de Lumină m-a înşfăcat de suflet.
279
. Nu simţi, privind în oglindă,, mirosul de stea aburindă?…
. Cât de repede e ofensat un om şi cât de greu este dispus să
ierte !
. Nu cauţi ceva până nu îţi lipseşte. (celebrul adagiu : Dacă
nu mi-ai lipsi, nu te-aş căuta).
. Nu poţi fi cu un picior în Împărăţie şi cu altul afară.
Hotărăşte-te : Fă pasul decisiv înainte !
280
. Nu ezita să-ţi cheltuieşti minutele, orele, zilele cu acei care
au nevoie de tine. Este singura risipă pentru care nu vei fi tras la
răspundere de Judecătorul Suprem.
. Unii îl caută pe Dumnezeu abia când i-au pierdut pe
oameni. Ideal ar fi să-L regăseşti pe Dumnezeu în omul de lângă
tine.
. Caută să întinzi punţi către oameni, nu prăpăstii. Cine
azvârle hăul între el şi semenii lui, riscă să fie înghiţit de acel abis,
care nu face deosebire între suflete.
. Doamne, deschide-mi băierele minţii ! Să pot să pătrund la
izvorul fiinţei. Să ajung în miezul de fire al vieţii, acolo unde este
numai iubire…
. Lumina are cărări neumblate…
. Numai murind, mă mântui pe de-a-ntregul.
. Cu Sfântul Rozariu, mă leg de crucea Ta, Doamne !
. Lumina şi-a sădit bucuria în mine.
. Doamne, trăiesc în moarte grea şi adâncă. Mântuieşte-mă
din moarte şi fă-mă stâncă.
. Tu ai murit Doamne, pentru ca eu să trăiesc veşnic. Cu
moartea Ta, mi-ai plătit veşnicia.
. Alb străveziu.
Fila de carte îmi luminează
precum candela – încăperea.
De câte ori am întors spatele Luminii?
281
. Acest trup ostenit
are nevoie urgent
de o trasfuzie de Lumină…
. Ce stranie –
Lumina aceasta cu cearcăne
Obosită şi putredă
Încă din naştere!
Stau în cumpănă
Dacă să pun comprese
Cu pâine şi vin
Pe obrazul de beznă tumefiat,
Al luminii !
282
. Oamenii simt nevoia de Dumnezeu dar nu-şi dau destulă
osteneală să-L găsească.
. Ce fericire !
când providenţa te ia
în stăpânire…
. E clipa neasemuită
când devii vrednic
de lumina făgăduită..
283
. În suflet îmi pătrunde cerul
şi orizontul devine înseninat de zâmbete şi iubire…
7 decembrie
Moto :
„Dar fericit, de unde ştiu că sunt?”
-Nicolae Steinhardt-
284
incomodă. Lumina îmi cade contre-jour. N-am putere să mă ridic.
Gâtul mi s-a strâmbat. Suflu aer fierbinte ca un balaur care scoate
flăcări pe gurile şapte.
Ah, Luis Mariano, ce catifea învoalată! Ce tinereţe
îndepărtată!
Maestrul Herlea a împlinit 80 de ani. L-au sărbătorit pe
faleza Dunării la Brăila. Mariana Nicolesco şi toţi laureaţii
Festivalului Haricleea Darclee.
Stau cu uşile şi ferestrele larg deschise. Unele sunt sub
camuflaj, ca să nu intre aerul fierbinte de afară. Mi-e frig de cald ce
mi-e. Pielea are furnici pe dinăuntru.
Irina Hasnaş face nişte emisiuni muzicale absolut excelente.
E ceasul cel mai suportabil al zilei, căci se transmite emisiunea
„Vocea umană”. Mă trec sudorile de plăcere.
„Secretul lui Marco Polo”, „Cântăreţul mexican”, ehei!
Le ştiu de la 5-6 ani.
Mă dor urechile, gâtul, capul, ochii, dinţii şi sinusurile.
Toate deodată şi pe rând, nu ştiu care e mai sâcâitoare durere. Sunt
drogată cu Algozon şi Antistres.
Ah! Scorpia care singură mă îmblânzeşte! Poezia pe care o
nasc şi care încet mă ucide! Presărată cu muzica cea mai subtilă!
Uit de cei trei dinţi care mi se cariază cu viteza luminii, în
acelaşi timp. „Mexico, Mexico!” răsună vocea cu impostaţie
naturală a lui Luis Mariano, cu un ambitus ţinând, cred, mai mult
de trei octave. Bat ritmul cu piciorul stâng şi cu mâna dreaptă. Sub
soarele Mexicului, ritmuri tropicale demenţiale, paradisul inimii şi
al iubirii! Francis Lopez şi Luis Mariano, doi magicieni.
Trebuie să urmăresc 9595 cu adorabilul doctor psihiatru
Cristian Andrei. Începe şi Festivalul de la Bayreuth cu Wallhala lui
Wagner.
Nu le pot avea pe toate. Mă mulţumesc cu ce am şi cu ce se
mai poate, ca să-mi fac viaţa cât de cât suportabilă.
285
„Orice mutare dintr-o ţară în alta, dintr-un oraş în altul,
dintr-o casă în alta, e un cutremur de pământ” – spune la radio prof.
Jean Jaques Askenazi, doctor în neurologie la Universitatea din Tel
Aviv, plecat din România în Israel în urmă cu mai mulţi ani. O
viaţă şi o carieră ştiinţifică. Suntem încă pe „planeta Radio”.
Profesorul care vorbeşte e recunoscut drept „Omul care aduce
somnul” specialist neurolog care se ocupă, într-adevăr cu…somnul
şi visele.
„De ce doarme omul?!” – întrebare pe care şi-au pus-o toţi
neurologii şi psihanaliştii de milenii.
În somn se produce o reînnoire a matricei cerebrale”. Omul
rezistă fără somn 56-60 de zile. Există 82 de boli de somn după
studiile făcute din 1952 de un basarabean Kleitman care a ajuns la
Chicago.
Între o oră şi o oră şi 20 de minute, omul mişcă ochii în
somn. În timpul somnului, creierul e viu, dar sub altă formă – fără
conştiinţă. Apneea de somn – este boala sforăitului.
Profesorul e născut la Sofia. A stat în România, iar acum stă
în Israel, profesor la universitatea din Tel Aviv. Vorbeşte impecabil
româneşte, fără pic de accent străin. Evocă începuturile din
perioada studenţiei la Cluj. În 1954 îşi dă doctoratul cu „Magna
cum laude” la Cluj.
În timpul regimului comunist, considerat „liftă păgână” – în
timpul şcolii a fost mutat din bancă, izolat de ceilalţi colegi,
exmatriculat cu alţi colegi evrei din România. Şi-au continuat
şcoala într-o chilie a sinagogii din Craiova care a fost amenajată
drept clasă, cu profesori improvizaţi.
Îmi place să ascult „poveştile altora” – atât de fascinante,
atât de zguduitoare şi pilduitoare. Mă pun permanent în situaţia
celor despre care aflu. Ce aş fi făcut eu în locul lor?
Îmi fac permanent vânt cu un evantai obosit şi cu 5 palete
stricate.
Memoria de elefant este o deficienţă genetică – spune
profesorul Askenazi. Memoria are capacitatea de a se şterge
singură. Este un fenomen neurologic obligatoriu. Problema
286
oamenilor e că nu pot să uite.
Profesorul face declaraţii zguduitoare despre plecarea sa în
Israel şi ce probleme a avut cu Securitatea. Când a plecat, însoţit
fiind de colegi, s-a făcut că se împiedică şi a sărutat pământul cu
buza stângă.
Vlad Voiculescu – neurolog i-a fost un permanent exemplu.
„Ce este omul? – O fiinţă care, spre deosebire de celelalte
animale, poate comunica verbal experienţa lui, altuia”. A făcut
cercetări legate de somn, nanomedicina, nanofizica. Nanocuantica.
Nimeni nu ştie pentru ce dormim? Limbajul în care
Dumnezeu vorbeşte cu omul este cel al geneticii. Există 32.000 de
gene umane. 100 de miliarde de neuroni şi 400 de miliarde de
celule din jurul neuronilor.
287
Ţâşnesc jerbe albe din fântâna memoriei. Dincolo de orice
lest sufletesc, umbra mea, lovită de amnezie, devine albă pe
dinăuntru.
De ce scriu?
Ca să-mi aduc aminte. Ca să mă salvez de la flagelul uitării.
Orice fapt, afect, lucru întâmplat, se şterg mai curând sau
mai târziu din memorie. Nu şi cele scrise.
Cândva, pe când începusem să ofer propria-mi fotografie,
pe spatele căreia iscăleam, scriam câteva cuvinte, extrem de banale,
dar cât se poate de adevărate : „O piedică în calea uitării”.
Am tezaurizat şi eu nenumărate asemenea „piedici” în calea
uitării. Unora nu le mai ştiu numele posesorilor. Dar de câteva zeci
de ani, pun şi eu „piedici”. Ele se numesc, fie versuri, fie eseuri,
poveşti, mici dramatizări, panseuri, proze.
Aşa, ca să pun piedică uitării.
Şi uitarea să cadă-n genunchi.
Să îmblânzesc uitarea Să îmblânzesc scorpia, ori scorpia să
mă îmblânzească pe mine. Şi eu să cobor măcar un genunchi
dinaintea acestor mici semne, exerciţii de memorie afectivă.
288
Cesare Zavattini – marele, genialul scenarist al filmului
neorealist italian din anii ’40-’50 – cel care a făcut cu Vittorio de
Sica un tandem excelent. Printre filme : „Ciocioara” ; „Hoţii de
biciclete” etc.
Roberto Begnini – un actor absoslut fermecător, vioi,
creativ, demonstrativ, cu geniul în sânge vorbeşte despre Cesare
Zavattini. Asociaţia Scenariştilor Americani îl recunoaşte şi
premiază în 1977 (doar pe Charlie Chaplin îl mai onoraseră astfel).
A scris 7000 de pagini pentru un scenariu de film, spune Roberto
Begnini. „La Verita” (1981); „Miracolo a Milano”.
„Nu e niciodată singur cel ce crede în lucrurile adevărate” –
spunea Vincent van Gogh.
289
Iată-ne împreună în Danemarca. Trecem prin Ungaria, pe la
Praga, în Germania, apoi în Danemarca, la Hans Christian
Andersen în Ţara lui Turtă Dulce, cu casele făcute parcă din zahăr
ars şi căciuli din turtă dulce. Mergem apoi cu feribotul de aici.
Sărim apoi la Veneţia la hotel Albergo, cu „Vrăjitorul din
Oz”.
Acest Constantin Cojocaru are un palmares impresaionant :
40 de ani de carieră artistică, 70 de roluri, 20 de călătorii în lume.
Turist curios sau gură cască. Are o fiică la Torino. A fost şi
în Elveţia nu demult. Povesteşte despre Montreau.
Şi-ar dori să treacă Atlanticul – să ajungă pe locul vechilor
incaşi sau asirobabilionieni. Unde ar dori să se întoarcă? Peste tot.
La Cairo, la Conpenhaga, la Moscova. Dar în special în
Spania.
290
profesionişti şi aleg melodii de referinţă. Acum e redactor muzical
Viorel Grecu.
„Viaţa e ceea ce ni se întâmplă, în timp ce noi suntem
ocupaţi cu altceva” – a spus cântăreţul John Lennan.
O ascult în cadrul aceleiaşi emisiuni pe Patricia Caas.
„Starea de obedienţă este aceea a apei care trebuie să ia
forma vasului în care e turnată. Dacă se revoltă, dă pe afară” –
spune George Ivaşcu. E vorba, cu alte cuvinte, de relaţia actor-
regizor. Actorul trebuie să fie obedient, disciplinat, supus în faţa
regizorului.
Attila Visauer mărturiseşte că, în clipa asta, ia notiţe.
Ema Stere întreabă cât de importantă în viaţa actorului este
experienţa personală.
George Ivaşcu răspunde că actorului îi trebuie antrenament,
exerciţiu. Spectatorul este un colecţionar căruia trebuie să-i oferi
opera originală, punctează Attila.
291
Degetele mele dansează separat şi împreună pe muzică
chineză. E ceva inedit, aproape inefabil, acest dans al degetelor
abia atingându-se, unduind în aer după melosul oriental. Acum
valsează pe Tema cu variaţiuni de Lui Ţuan. Apoi, pe o muzică de
inspiraţie folclorică executată cu mare virtuozitate la pian.
292
La „Dosar clasic” – emisiunea Corinei Rădoi, ajunsă la al
patrulea capitol Richard Strauss, se prezintă opera „Don Juan”,
apoi fragmente din primul poem simfonic „Macbeth” şi în cele din
urmă „Till Ulenspiegel”, transmisiune făcută de la Weimar.
Ascult „Till Buchoglindă” şi mă minunez. Cum de nu i-am
dat până acum atenţie? Atâtea lucruri fundamentale pierd,
cufundându-mă în cele fără importanţă!
E o capodoperă de gen.
Pe muzica Richard Strauss-iană, mâinile mele încep din nou
dansul. E un balet aerian cum n-am mai dansat niciodată.
Artist socotit controversat, comentat, recenzat, în toate
ziarele europene. Despre Simfonia „Domestica” în 1904, se spunea
că această lucrare oferă o imagine picturală a vieţii de familie. Se
prezintă câteva acorduri cu Scherzo, din Simfonia „Domestica” de
Richard Strauss.
Încă o revelaţie!
O, nimic nu se compară cu muzica simfonică. Nu mă satur
să ascult. Sunt lihnită, oricât aş savura. Senzaţie de jind continuu
pentru pierderea inutilă de vreme. Franz Strauss a fost tatăl lui
Richard Strauss.
În încheiere se prezintă Poemul simfonic „Moarte şi
transfiguraţie”.
Nu găsesc cuvinte.
*
S-a stârnit brusc un venticello! Sârmele şi o antenă
dansează, se zbat, se răsucesc, se contorsionează. O adiere blândă
mă face să respir ceva mai uşor. Mă ajută şi ceaiul de busuioc băut
293
cald, şi-mi mai domoleşte durerea din beregată.
De pe pleoape şi de pe sprâncene cad boabe fierbinţi de
sudoare. Părul mi-e leoarcă. La colţurile ochilor, broboane. Plâng
cu lacrimi false.
294
deschiderea concertului Rolling Stones, ceea ce e o performanţă,
pentru că au participat circa 60.000 de oameni, pe stadionul Lia
Manoliu şi unde o sticlă de apă minerală se vindea cu 200.000 de
lei vechi (20 de lei), după ce spectatorii au fost siliţi să-şi lase
sticlele aduse de acasă, la intrare. Şi asta pe o căldură de peste 38
de grade Celsius.
S-a dansat, s-a cântat. S-a leşinat. 3oo de persoane au leşinat
în numele rock-and-rollului.
Mult mai aşezat, Julio Iglesias a concertat pentru 15.000-
20.000 de fani la Timişoara, Sibiu, Bacău şi în cele din urmă la
Bucureşti, într-un concert de promovare a ultimului CD,
„Romantic-Clasic”.
Foarte în vogă e trupa „Şucar Colectiv” – trupă românească
de ţigani care face ravagii printre tineret. De gustibus.
*
Astăzi întrepătrunderea artelor e un deziderat în lumea
compozitorilor. Dar trebuie să existe şi o legătură emoţională,
absolut obligatorie.
Se prezintă pe Cultural un fragment din muzica filmului:
„Îngerul necesar” compusă de Cristian Lolea, un tânăr compozitor
din generaţia 2000. E o muzică abruptă, bolovănoasă, deloc lirică,
un mixaj pe calculator care mie nu-mi stârneşte nici o emoţie.
A face muzică din butoane, fără aportul creativ al
compozitorului, mi se pare straniu. Se fac experienţe sonore, pur şi
simplu, şi ce iese se numeşte muzică tânără.
Iarăşi se prezintă un fragment din muzica filmului „Un pod
plin cu jucării stricate” – de acelaşi compozitor, Cristian Lolea. E
ceva mai ludică, mai expresivă, dar tot nu mă pot acomoda cu astfel
de muzică.
*
La ora 17,00 începe Stagiunea de vară Euroradio, de la
Bayreuth, transmisiuni directe de la Festivalul Richard Wagner,
care este un eveniment muzical de excepţie. Aflu că aceasta este a
96-a ediţie.
295
Festivitatea începe cu opera „Maeştrii cântăreţi din
Nürenberg”. De data aceasta, amfitrioană este Catarina Wagner,
nepoata lui Richard din a doua căsătorie. Vor fi 7 spectacole până
în 28 august.
Intrarea în sală se face în sunet de trompete care cântă un
fragment din imnul oraşului, simbolizând demnitatea cântăreţilor.
Opera cea mai cantabilă din creaţia lui Wagner – în
aranjamentul Catarinei Wagner, cu solişti de excepţie. La pupitrul
dirijoral este Sebastian Weiger.
Începe un zumzet nedefinit de voci, de instrumente care se
acordează. Dacă m-aş afla într-o sală de concert, acum aş avea mari
emoţii. Va sosi şi Angela Merkel, cancelarul german. Concertul
începe în acorduri triumfale, în forţă, dar sunt şi pasaje sublime, de
un lirism înduioşător pentru impetuosul, capriciosul, năvalnicul
Wagner, cel care îţi ia cu asalt toate simţurile. Nu degeaba Adolf
Hitler îl cultiva cu precădere, căci s-au găsit circa o sută de discuri
în buncărul în care au sfârşit Cel de-al III-lea Reich cu amanta lui
Eva Brown. Abia acum au fost date la iveală, păstrate de un soldat
care le-a găsit întâmplător, iar când a murit, nepoata lui s-a hotărât
să le pună la dispoziţie autorităţilor.
296
ascuţit ascunde o comoară de experienţe actoriceşti, regizorale,
teatrale în general.
Vine dinspre radio un parfum de sonorităţi absolut
îmbătătoare.
Vestitorul magicului în teatru, cum îl numeşte Marina
Constantinescu, câştigă de data aceasta în faţa lui Wagner, pentru
că povesteşte întâmplări absolut fascinante. Îşi mângâie barba în
chip senzual, cu o mişcare conştientă şi cochetă.
Ochii îi scânteiază straniu iar ea gesticulează la fel de
cochet şi profesional, arătându-şi erudiţia şi simpatia.
Se prezintă cărţile : Trilogia „Cortina”, „Omul văzut din
spate”; „Noaptea”.
Omul este văzut în această trilogie în trei ipostaze : Omul
care se expune, care avansează către ceilalţi pe scena lumii; omul
care se retrage discret, şi omul care dispare.
George Banu îşi pune din când în când degetul arătător pe
buze ca şi când ar vrea să oprească şuvoiul de vorbe, într-o tăcere
complice.
„Când pătrunzi în noapte, te întâlneşti cu tine însuţi” -
spune George Banu, acest „vagabond, hoinar” între Paris şi
Bucureşti care stă în centrul Parisului iar aici, în centrul
Bucureştiului, între diurn şi nocturn. Rafinat, subtil, elitist, scrie în
limba franceză şi este, aşa cum mărturiseşte, „prizonierul unor
adevăruri succesive”.
297
Pe B1-TV, la „Naşul” se cântă melodii din filme celebre :
„You can fly me to the moon”. Un naist tânăr interpretează cu
acompaniament de pian o melodie excelentă, stil jazz. Îl cheamă
Nicolae Voiculeţ, e un virtuoz, se vede şi din avion.
E un jazz cu inflexiuni autohtone populare. Este bisat
frenetic.
A doua melodie este absolut copleşitoare, cu acompa-
niament orchestral simfonic. O ultimă piesă cântată de mai mult
cântăreţi este dedicată tuturor celor de acasă, cu acompaniament de
pian.
Iar m-a trăsnit durerea de cap, deşi acum vreo două ore am
luat un antinevralgic şi ½ de aspirină. Mi-au obosit ochii, urechile
şi simţurile.
298
Cândva aveam textul în latineşte şi în româneşte şi-l
urmăream atent.
Îl ascultam atentă de câte ori mergeam la Angela Cioltan, şi
ea îndrăgostită de aceste cântece profane descoperite într-o
mănăstire de călugări, acum câteva secole şi prelucrate de Carl
Orff.
Cunosc fiecare frază muzicală, e o lucrare extraordinară,
foarte cunoscută şi apreciată, o bijuterie muzicală.
Pianista este şi ea remarcabilă. Iată ce triluri scoate soprana!
Fortuna – Imperatrix Mundi – ultima parte.
Se reia tema principală şi totul se termină în triumf absolut!
Dirijorul dă mâna cu soliştii şi cu capelmaestrul.
299
SIMPLĂ MĂRTURIE
300
nu întrece micile imperfecţiuni, înseamnă că totul nu e decât, vorba
Ecleziastului, „deşertăciune”.
Timpul şi singurul Judecător, vor da mărturie despre mine
cândva, aşa cum şi eu m-am străduit din toate puterile, să dau
mărturie despre alţii, mai ales în aceste ultime cărţi de confluenţe
spirituale.
În rest, vă salut pe toţi cu salutul franciscan : „PACE ŞI
BINE!”
SIMPLE MEDITAŢII
RAŢIUNEA DE A TRĂI
301
A trăi. Iată o raţiune pentru care merită să lupţi. A
trăi, dar cum? Cum poţi trăi în aşa fel încât să însemni ceva pentru
lumea aceasta?
Cum să trăieşti, păstrându-ţi neîntinată demnitatea de
creştin?
Iată câteva întrebări la care eşti invitat să răspunzi.
Fiecare, cu mijloacele sale, poate răspunde la aceste simple
întrebări, cât mai sincer.
Puteţi să justificaţi cu propria voastră experienţă raţiunea de
a trăi pentru care aţi fost aduşi pe lume?
Răspunsul îl veţi afla căutând cu răbdare în voi înşivă.
A ÎNVĂŢA SĂ DĂRUI
302
noaptea, o va simţi caldă, alături, va visa că se joacă şi va surâde în
somn, aşa cum numai copilul ştie să-i surâdă maicii sale.
Iar când se va trezi, jucăria se va odihni lângă el, pe locul
cucerit definitiv, lângă pernă, aproape de inima lui.
Cum vei mai putea smulge copilului această bucurie
simplă?
Isus este cel pe care trebuie să-L păstrăm cu suflet curat de
copil şi să nu permitem nimănui să ni-L răpească.
În rest – a învăţa să dărui – ca să-L primeşti pe Isus, iată cel
mai frumos gest, pe care micul creştin trebuie să-l facă.
Astfel poţi deveni fericit, cu adevărat fericit, ca nimeni altul.
Vrei să încerci şi tu?
ADEVĂRATA BOGĂŢIE
303
începutul creştinismului şi-ai dat viaţa pentru credinţă în acest
secol.
Numai în ultimele trei decenii au fost ridicaţi la cinstea
altarelor 900 de martiri cunoscuţi, dar numărul celor care şi-au dat
viaţa în tăcere şi cu adâncă smerenie, cu conştiinţa datoriei
împlinite pentru Isus este impresionant.
Ştii să posezi un dar unic pe care Isus, în Milostivirea Sa
Divină, ţi l-a făcut ţie, pe care să-l respecţi şi să-l practici: darul
credinţei.
Câţi preţuiesc acest dar, însă? Abia după ce-l pierd îşi dau
seama de valoarea lui. Măcar tu, îţi dai seama. Reflectă, gândeşte şi
spune-ne ce simţi.
304
Cu o rugăciune pentru sufletele plecate în Purgator, îţi poţi
câştiga mii de prieteni în cer, care, o dată ajunşi în slava veşnică,
vor fi protectorii tăi toată viaţa, iar în ceasul morţii se vor prezenta
lângă tine să te ajute, să te conducă în călătoria pe care o vei avea
de făcut.
Negreşit, rugăciunea e arma cea mai puternică din lume, o
armă care nu face rău, o armă care poate urni munţii din loc,
întoarce cursul apelor, opreşte războaiele, previne orice rău, orice
catastrofă.
Ea este armura în care ne îmbrăcăm în lupta cu forţele
răului. Cu rugăciunea putem învinge orice obstacol.
Rugăciunea ta, creştine, poate fi porumbelul de pace
zburând cu o ramură înflorită în plisc, deasupra pământului.
Ea te face mai fericit, mai mulţumit, mai demn în calitatea
ta şi în numele de creştin cu care ai fost investit la botez. Ea este
mijlocul de conversaţie cu Dumnezeu, este acel dialog Eu-Tu în
care-L afli pe Creatorul a toate.
LIMBAJUL ÎNGERILOR
305
Răsădite de Mâna Maicii Domnului şi stropite cu lacrimile Sale
curate, mărgăritare de rouă. Ele sunt fructe de har, fructe de
milostivire divină.
Rugăciunile sunt hrana spirituală a noastră, care ne poate
îndestula mai mult decât pâinea cea de toate zilele. Fără rugăciune,
sufletul se ofileşte, îmbătrâneşte şi moare. Şi vai de omul căruia
mai întâi, i-a murit sufletul! Deşi el va trăi în continuare, va fi fără
viaţă, fără pic de bucurie, în deplin întuneric, orb precum liliecii în
peşteră.
În rugăciune, trupul se prosternă cu evlavie, cuviincios la
pământ, iar sufletul îşi ridică aripile în înalturi.
Prin rugăciune, te deosebeşti şi tu, omule, de celelalte
făpturi care n-au capacitatea de a se ruga, de a înălţa laude
Creatorului a toate.
Mulţumeşte-i lui Dumnezeu că ţi-e dată ţie această comoară
pe care o poţi exploata în voie, fără să se împuţineze filonul de aur,
ci dimpotrivă, sporindu-l mereu, cu fiecare rugăciune rostită sau
meditată.
306
CONSTANTIN VLAICU
FIŞĂ DE SCRIITOR
Căsătorit, un copil
307
Redactor de contact al revistelor on-line ale Asociaţiei
Române pentru Patrimoniu.
VOLUME PUBLICATE:
COLABORATOR LA REVISTELE:
„Agero” – Stuttgardt;
„Romanian Vip” – Dallas – Texas;
„Starpress” – revistă internaţională româno-canado-
americană;
„Reţeaua literară.ning”
„Monitor cultural” – revistă A.R.P.
308
„Epoca”;
„Luceafărul românesc”
„Neamul românesc”
„Sfera online” ş.a.
- Prezent în numeroase bloguri literare şi cultural-artistice.
REFERINŢE CRITICE:
- A apărut în volumul „Întâlniri providenţiale” – (Cezarina
Adamescu), Editura Semănătorul, 2009;
- „Un cetăţean emblematic al României tainice şi pledoaria sa
pentru sănătatea pământului” – (C. Adamescu) – apărut în revistele
„Agero”, „Cetatea lui Bucur”; „Monitor cultural”;
- „O lucrare de interes major pentru literatură şi viaţă –
Străjer la Porţile pădurii” (C. Adamescu), apărut în revistele
„Agero”; „Starpress”. „Analize şi fapte”; „Tânărul scriitor”.
LUCRĂRI ÎN PREGĂTIRE:
309
FLORILEGIUL GÂNDIRII - BIJUTERII SUFLETEŞTI
310
Dragostea mamei nu poate fi înlocuită niciodată de nimeni cu
nimic.
Cred că este important ca în viaţă să căutam dragostea şi prietenia,
şi să le tratăm cu toată seriozitatea atunci când avem parte de ele,
căci acestea sunt cele mai importante elemente ce fac viaţa plăcută
şi suportabilă şi de multe ori le găsim acolo unde nu ne aşteptăm şi
când ne aşteptăm mai puţin. Important e să fim răbdători căci
Dumnezeu le rânduieşte întotdeauna şi nimic nu este la voia
întâmplării; toate au un sens dar acesta este peste măsura înţelegerii
noastre.
311
Cât de misterios este pentru mine adâncul acela de unde
izvorăşte poezia...mă uimeşte şi în acelaşi timp mă fascinează
existenţa lui.
312
Dragostea faţă de natură, faţă de pădure, nu se poate genera
decât printr-un atent şi constant proces educativ şi formativ, izvorât
din convingerea fiecăruia că unica şansă de supravieţuire decurge
din ideea că trebuie să învăţăm să ne deprindem a înţelege şi a
convieţui cu natura.
313
Poate că nu este atât de importantă recunoaşterea publică,
căci există foarte multă invidie şi pizmă în sufletul multora dintre
semenii noştri, însă ceea ce constat eu că este mai important, e
încrederea pe care o dobândeşti tu faţă de tine.
314
Toate vor veni la vremea lor, desigur dacă timpul va fi
îngăduitor cu noi. Pe de altă parte, o cursă nu e bine să o începi în
forţă căci vei obosi prea repede, însă se poate termina în forţă!
315
Cu adevărat trebuie să ai un nivel destul de ridicat al simţului
artistic să poţi face artă din ce-ţi oferă natura. De fapt, dacă gândim
bine, însăşi Creaţia este o artă şi Creatorul un Artist desăvârşit !
316
Performanţa, frumuseţea şi izbânda unui proiect, nu presupun
neapărat aparatură sofisticată; eu cred că este suficientă voinţa şi
sufletul care se pun, sau dăruirea cu care se munceşte. Lucrurile
frumoase izvorăsc din suflet, instrumentele nu fac decât să uşureze
munca, importante în acest context sunt inspiraţia şi dăruirea. Arta
s-a realizat şi cu instrumente rudimentare…
317
În pădure mă simt împăcat şi liniştit. Îmi dă un echilibru
interior de care am mare nevoie.
318
De cele mai multe ori ceea ce se clădeşte încet este mult mai
trainic şi arătos decât ceea ce se realizează în timp scurt.
319
Se spune că greul ne întăreşte şi suferinţa naşte mărgăritare -
nădăjduiesc ca astfel să fie şi la noi, şi să avem puterea de a uita şi
a nu ne pierde în întregime încrederea în oameni.
320
De multe ori importanţa „locului“ este dată de oamenii care s-
au născut şi au trăit în aceste ţinuturi şi care prin activitatea lor s-au
făcut cunoscuţi lumii.
321
Consider că un rol important în aceste vremuri de ,,pustiire a
neamului românesc”, aşa cum constata părintele Iustin Pârvu, pe
care le trăim azi, îl are punerea în valoare a adevăraţilor eroi ai
neamului, care cu dragoste de adevăr, cu credinţa în suflet şi iubire
de Dumnezeu, au creat adevărata istorie a poporului român. Spiritul
şi personalitatea lor să se constituie în repere de conduită, atât
morală cât şi civică, într-o societate bulversată şi confuză, tot mai
mult marcată de promovarea unor valori străine, şi o lipsă de
cunoştere şi preţuire faţă de valorile culturale şi spirituale ale
poporului român, ce pun în pericol însăşi existenţa identităţii de
neam, a modelului existenţial românesc.
322
manifestãri populare colective de o anumitã forţã şi eleganţã,
etalându-se cu mândrie cântul şi portul popular care, preluat din
generaţie în generaţie, s-a transmis pânã în zilele noastre. Astãzi
toate acestea dau poporului român o anumitã originalitate şi o
relativã unicitate faţã de alte popoare, cãci, aşa cum afirma
Alexandru Tzigara Samurcaş, marele istoric al artei populare, autor
a numeroase studii privind arta tradiţionalã a poporului roman, „în
privinţa portului ţãrãnesc nici un alt popor din lume nu ne poate
concura”.
323
apropiere sufletească asemeni celei ce o ai de obicei faţă de
,,neamuri”. În minte îmi vine acel mesaj transmis de un mare
român, care deşi trăieşte departe de ţară, dar în aceeaşi uniune
deplină de spirit şi simţire cu noi, cu toţi românii, cunoscutul istoric
şi filozof al culturii, scriitorul Alexandru Nemoianu, şi anume
faptul că trăim o ,,crâncenă vreme”, a ,,confruntării dintre
Globalism şi Neamuri”, iar o asemenea uniune culturală şi
spirituală mă face să cred că în această confruntare balanţa de forţe
înclină serios în favoarea ,,neamului”, a neamului românesc, al
cărui spirit, astfel, am curajul de a crede că va dăinui mereu.
324
spre situaţia în care ne uităm istoria, pe cei ce au creat-o şi chiar,
atunci când suntem departe de ţară, identitatea naţională. În acest
context, consider a fi absolut necesar ca în interiorul fiecărei
comunităţi locale, să se iniţieze diferite acţiuni care prin natura şi
efecul lor să pună în valoare specificul local, tradiţia, cultura, toate
acestea ca elemente esenţiale, componente ale specificului naţional
cu care poate fi identificat poporul român. Un rol important în acest
sens, îl consider a fi şi rememorarea personalităţilor locale care,
prin faptele lor şi-au creat un loc în istoria locală. Referindu-mă la
genul de acţiuni necesare, consider că paleta lor poate fi extrem de
largă, însă nu insist în acest moment asupra acestui aspect,
considerând că sunt suficienţi factori, în special în rândul
reprezentanţilor comunităţii, care pot face o analiză pertinentă,
dacă-şi vor canaliza atenţia concret şi coerent asupra acestui aspect
al vieţii comunităţii noastre, luând în final decizia corectă. Ceea ce
doresc să evidenţiez aici se leagă de o constatare, şi anume faptul
că acest proces iniţiativ al unor acţiuni îndreptate în acest sens a
început la Mehadia. Putem constata foarte uşor cu toţii că, în ultima
perioadă de timp, asistăm chiar la o reînviere spirituală a Mehadiei.
Printr-un complex gen de manifestări, elemente de istorie locală
sunt puse în evidenţă prin strădania şi entuziasmul unor oameni
de suflet, pe care nu-i amintesc aici, şi sunt convins că nici ei nu
doresc în mod special acest lucru, deoarece tot ceea ce fac,
izvorăşte în primul rand din suflet şi nicidecum din dorinţa de a se
evidenţia sau de a fi lăudaţi.
,,Fiii Satului”, ,,Simpozionul Cetăţii”, montări de plăci
comemorative chiar şi această publicaţie, ,,Vestea”, sunt expresii
ale acestei voinţe , de o palpabilitate ce nu poate fi contestată, ce
readuc în memoria noastră, sau fac pentru prima oară cunoaşterea
unor evenimente, fapte, personalităţi ce au dat de-a lungul timpului
faima acestor locuri. Căci, aşa cum spunea marele Iorga: "Un
popor care nu-şi cunoaşte istoria este ca un copil care nu-şi
cunoaşte părinţii", iar strădania aceasta, în contextul actual, este
lăudabilă prin ea însăşi şi prin efectul ce-l produce.
325
CUM GÂNDEAU ŞI SIMŢEAU STRĂMOŞII NOŞTRI
326
Cele dintâi sate s’au aşezat pe văi, după coturile dosite ale
dealurilor, în poienile ascunse, în preajma pădurilor, ca să fie în
fereala năvălitorilor prădalnici.
Noi n’am avut timpul să facem case de apărare cu ziduri de
piatră, pe dealuri, ca în ţările Apusului, căci ţara noastră era numai
o pânză de păduri, cari ne dăruiau un adapost repede şi sigur. Era
destul numai ca străjile dela gura văilor să aprindă focul pe movili,
pentru ca satele să-şi strângă avutul în grabă şi încărcate în care cu
o oişte înainte şi alta înapoi, să apuce potecile tăinuite ale codrului
până trecea primejdia. Poate că nefiind aceste păduri ocrotitoare,
cine ştie dacă neamul nostru mai era în numărul de azi: aşa de
multe valuri au trecut peste pământul românesc. Mărturiseşte chiar
un strămoş, un vornic de la Câmpulung, către un călător din Asia
Mică care se întâmplase să fie la noi într’o vreme de bejenie pe la
mijlocul veacului al 17-lea, către sfârşitul zilelor lui Mateiu
Basarab: ,,Mulţumită lui Dumnezeu că nu avem castele în ţara
noastră. În loc de castele şi cetăţi, avem aceşti munţi şi aceste
păduri, împotriva cărora nici un duşman nu poate birui. Iar dacă am
fi avut castele pe pământul nostru, duşmanul demult, ne-ar fi gonit
din ele. Iată din ce pricină năvălitorul n’a putut niciodată să ne
cucerească sau să rămâie în ţara noastră.”
327
CUPRINS
328