PR.

RADU BOTIŞ – CEZARINA ADAMESCU – CONSTANTIN VLAICU

MIC ÎNDREPTAR
DE TERAPIE DIVINĂ
-breviar sufletesc-

Prefaţă, Adaos
(Teme în cadrul orelor de religie) de
prof. Sorina-Mihaela Botiş

Editura Sinteze
GALAŢI, 2009
Coperta I – Biserica de lemn din Arduzel, Maramureş

Lectori: prof. Sorina-Mihaela Botiş – Grup Şcolar Industrial

„Dr. Florian Ulmeanu”, Ulmeni-Maramureş
prof. Mircea Botiş – Liceul „Constantin Noica”, Sibiu
Redactor carte: prof. Sorina-Mihaela Botiş

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

BOTIŞ, RADU
Mic îndreptar de terapie divină : breviar sufletesc / Radu Botiş,
Cezarina Adamescu, Constantin Vlaicu. - Galaţi : Sinteze, 2009
ISBN 978-973-1917-80-1

I. Adamescu, Cezarina
II. Vlaicu, Constantin

821.135.1-97

2
 ECOURI AUSTRALIENE LA
„MIC ÎNDREPTAR DE TERAPIE DIVINĂ”

Iubitei Doamne Cezarina Adamescu,

Părintelui Radu Botiş,
Domnului Constantin Vlaicu,

Prea Creştini Fraţi ai mei,

Doar două cuvinte doresc să aşez în această scrisoare:

Mulţumire şi Recunoştinţă!
Mulţumiri dragii mei pentru "Mic îndreptar de terapie
Divină", citit azi în NewAgero, şi Recunoştinţă în faţa Divinităţii,
că din acest Mic îndreptar de terapie Divină, la fiecare aliniat îmi
tresaltă inima. Eu sunt ortodox ca şi părintele Radu Botiş, ca şi
Constantin Vlaicu şi dumitale catolică franciscană, nici o deosebire
la suflete, aşa simt acum! Confesiunile sau nu ştiu cum să numesc
eu subiectivismele astea ale oamenilor, sunt o treabă pământească,
pe când iubirea/credinţa e sângele ce trece comun prin fiecare.
Dragă Cezara, iartă-mi copilăria dar eu cu acest gând mă
hrănesc. Mai observ că judecata dreaptă o face Dumnezeu, şi asta
fără alegeri rasiale, confesionale sau de stări materiale, adică a fi
sarac sau bogat. Eu am fost copil de oameni sărmani, dar
Dumnezeu mi-a dat atâta bogăţie sufleteasca încât pot fi un
adevarat poet. Dar ce poet? Din acela care ştie că fără Dumnezeu,
cum zici dumitale în "Micul (marele) îndreptar" nimic nu are
durabilitate. Pentru mine de exemplu, crede-mă CEZARINA, dacă
aud din gura unui om grăind Limba Românească, îl consider frate.
Apoi, după faptă îmi place să apreciez omul, aşa îmi spune

3
conştiinţa mea creştină ortodoxă, iar când faptele sunt rele şi nu ne
plac, nu ne plac - pentru că sunt rele, nu pentru că înfăptuitorul de
rele aparţine altei etnii sau naţii. De la acest adevăr creştin pornesc
eu, şi nu de la învinuirea viclenilor că suntem noi românii şovini!
Scrisei rândurile astea dragă Cezarina, fiindcă am ceva timp
liber, dar şi impresionat de adevărul sfânt din cuvintele de
înţelepciune studiate în acest luminat "Mic îndreptar de terapie
Divină" al dumneavoastră!
Şi încă ceva, încep să mă regăsesc iar, ca înainte, ataşat la
Newagero-Stuttgart, precum la Opera Fondatorului ARP - Artur
Silvestri, modernul geniu al culturii romaneşti! De ce? Aşa îmi
spune îngerul sufletului meu!

CU DRAG ŞI ALES RESPECT

Ioan MICLĂU - AUSTRALIA

4
 ÎNDEMN

Nici o întâlnire între prieteni nu

poate fi mai temeinică decât aceea
dintre copertele unei cărţi. Ea
conferă trăinicie simţămintelor şi
bucuria dăruirii totale. Locaşul
spiritual al cărţii este acoperămânul
ales astăzi pentru a ne împărtăşi
gândurile, cuvintele, sentimentele.
Este un acoperiş pentru rugă.
Locuitori-împreună ai acestui
meleag numit Carte, „Gaudeamus
igitur” – de spiritul care hălăduie
liber şi care poate fi împărtăşit la
răspântii, fără să se împuţineze.

Cezarina Adamescu

5
6
 PR. RADU BOTIª

FIŞĂ DE SCRIITOR

NUMELE ŞI PRENUMELE: RADU BOTIŞ

STUDII ŞI PROFESIUNE: Licenţiat al Universităţii Babeş

Bolyai, Facultatea de Teologie Ortodoxă, master (istorico-practice)
la aceeaşi Facultate, (2006);

ACTUALMENTE: Preot iconom stavrofor

ACTIVITATE LITERARĂ: Cărţi publicate:

-”Viaţa vie a unui mănunchi de creştini români” (Editura
Enesis, date monografice);
-”Ca tămâia înaintea Ta” (poezii creştine);
-”Sfaturi pentru mântuire” (Editura Ariadna);
-”Elemente de Istorie Locală; Activitatea preotului Vasile
Lucaciu în America” (Editura Enesis 98, TIP);
-”Glas Comun, un an de la apariţie”

APARIŢII ÎN VOLUME COLECTIVE:

- ”Artur Silvestri - Documentar memorialistic”, (Editura
Semănătorul, 2009)
- ”Armonii celeste”, Antologie, Cenaclul Arionda, (Galaţi,
Editura Olimpias, 2009);

7
 - ”Dor de Dor”, Antologie lirică, epică, plastică, (Călăraşi,
Editura S.C. Tipografia S.A. Slobozia-Ialomiţa, 2008);
- ”Mărturisirea de credinţă literară”, - vol. II, (Bucureşti,
Editura Carpathia Press, 2008).

ALBUME AUDIO:
- ”În Sfânta Noapte de Crăciun”;
- ”Poveste de iarnă” – textier;
- ”Stropi de Rouă Divină” (poezii creştine, creaţii proprii);
- ”Sara bună, rod bogat” (colinde) – textier;
-”Leru-i ler şi dalbe flori” (colinde) – textier.

PREMII OBŢINUTE:
-Locul II la Concursul Literar de Inspiraţie Spiritual-Creştină
„Izvorul Tămăduirii”, Bucureşti, anul 2000;
-Premiul Editurii Ariadna (secţiunea: Volum de debut pentru
poezie religioasă) – în cadrul Festivalului „Pro Unione”, Ediţia a II-
a, Baia Mare, 2001;
-Menţiune – la Concursul de Poezie Creştină „Frunza de
nuc”, 2007;
-Menţiune – la Concursul Internaţional de Poezie al
Românilor de pretutindeni „STARPRESS”, 2008;

PREZENŢE LITERARE ÎN REVISTELE DIN

STRĂINĂTATE:
-„Acasă” (S.U.A);
-„Arcada-Roumanian Magazine Europe” (Germania);
-„Asymetria” (Franţa);
-„Atheneum”; „Alternativa” (Canada);
-„Biruinţa” (Serbia);
-„Clipa” –,,Las Vegas Roumanian Journal”(S.U.A);
-„Corriere di Forli e Cesena” (Italia);
-„Libertatea”; „Lumină Lină” (S.U.A.);

8
 -„Curaj” – (Republica Moldova);
-„Il Momento” (Italia);
-,,Nou Horizont”( Valencia - Spania);
-„Observatorul” (Canada);
-„Curentul Internaţional” (S.U.A. – Canada);
-„STARPRESS” (revistă româno-americano-canadiană,
Râmnicu Vâlcea);
-„Romanian VIP” – Texas, Dallas – S.U.A.

REVISTE DIN ŢARĂ:

Este prezent în revistele de cultură şi spiritualitate din
România:
„Acropolis” (Bucureşti); „Adversa Res” (Braşov); „Archeus”
(Baia Mare);
„Alo Plus” (Cluj Napoca); „Astra” (Baia Mare); „Blanca”
(Oradea); „Buciumul”; „Caiete silvane” (Zalău); „Clopotul”
(Bucureşti);
„Condeiul ardelean” (Covasna); „Credinţa Ortodoxă”
(Roman); „Cruce şi Înviere” (Bucureşti); „Dacoromania” (Alba
Iulia); „Dor de Dor” (Călăraşi);
„Ecoul”; „Magazin”; „Lumea credinţei” (Bucureşti); „Familia
română” (Baia Mare); „Foaia Govândarului” (Reşiţa); „Lumea
oamenilor de afaceri creştini din România” (Oradea); „Monitorul”
– de Suceava; „Murmur”; „Nord Literar” „Noi”; „Nu”; „Noul
Milenium” (Baia Mare); „Lumina Învierii”; „Odgon” ; „Paşi”; „Pro
Unione” (Baia Mare); „Revista Română de Studii Etnoistorice”;
„Gazeta de Maramureş”; „Graiul Bisericii noastre” (Baia Mare);
„Graiul Maramureşului” ; „Glasul Maramureşului”; „Informaţia
zilei”; „Glas comun”;
„Vestea” (Mehadia, Caraş-Severin); „Viaţa Maramureşului”;
„Viaţa de pretutindeni” (Arad); „Viaţa creştină” (Bistriţa); „Visul”
(Orăştie); „Singur” (Târgovişte); „Starpress” (RâmnicuVâlcea);
„Oglinda literară” (Focşani) ş.a.

9
 PREZENŢE ÎN REVISTELE ON-LINE – ale ASOCIAŢIEI
ROMÂNE PENTRU PATRIMONIU:
-„Analize şi fapte”;
-„Ecoul”;
-,,Neamul Românesc”:
-„Noua Arhivă Românească”;
-„Tânărul scriitor”;
-„Cărticica de copii”;
-„Luceafărul românesc”;

ACTIVITĂŢI CULTURALE ÎN PREZENT:

-Editor fondator al revistei: „Glas Comun” (revistă cultural-
creştină);
-Editor fondator al revistei „Slova Creştină” (revistă de
creaţie, atitudine şi cultură);
-Editor fondator al revistei:,,Slova Copiilor”(supliment al
revistei Slova Creştină).
-Redactor colaborator la revista internaţională „Starpress”
(Râmnicu Vâlcea);
-Redactor colaborator la revista „Dor de Dor” – Călăraşi;
-Colaborator la revista „Murmur” – Bucureşti;
-„RomanianVIP” (S.U.A);
-,,Nou Horizont”(Spania);

COLABOREAZĂ LA POSTURILE DE RADIO:

-„Dor de ţară”;
-Radio Transsylvania Internaţional (Germania);
Iniţiator de proiect educaţional „Credinţa-Glas Comun”;

MULTIPLE PREZENŢE ÎN CADRUL UNOR EMISIUNI

RELIGIOASE LA RADIO ŞI TELEVIZIUNE;

10
 MEMBRU AL ASOCIAŢIEI SCRIITORILOR, FILIALA
BAIA MARE; MARAMUREŞ;
UCMR – ADA – Bucureşti.

REFERINŢE CRITICE:
„Poeme de adâncă sensibilitate şi spiritualitate etnică în
care vibrează marile şi sfintele învăţături ale Bisericii noastre
apostolice „scântei din inimă” şi îndemn pentru mulţi poeţi de a se
întoarce la matca dătătoare de viaţă a poeziei sănătoase
româneşti, cu ritm şi rimă. Audiindu-le eşti cucerit de prospeţimea
metaforei poetice, dar mai ales de subtilitatea mânuirii unor idei
muzicale sau de nuanţă filozofică, într-o modalitate literară de
expresie sinceră şi directă. Acest fapt denotă maturitatea
concepţiei artistice a poetului, fecundate, desigur, de Marele Har
al Preoţiei. Aceste poezii ne antrenează subtil într-un exerciţiu de
meditaţie, purificându-ne simţurile printr-o adevărată chenoză
literară, odată cu poetul. Cucernicul părinte Radu Botiş ne oferă,
prin versurile sale, STROPI DE ROUĂ DIVINĂ, care regenerează
şi edifică întru mântuire. Cu binecuvântări şi afecţiune în Hristos.”

IRINEU POP BISTRIŢEANUL,

episcop-vicar al Mitropoliei Clujului,
Albei, Crişanei şi Maramureşului.

„Micul volum de versuri sugestiv intitulat „…CA TĂMÂIA

ÎNAINTEA TA” cuprinde un crâmpei din cugetarea poetică a
unui confrate care, în clipele de linişte sufletească, inspirat de
muza poeziei, compune nu doar oricum şi orice. Ca o mireasmă de
tămâie „bine mirositoare” transpare din versurile măiestrit
întocmite, vocaţia autorului şi pentru cele sfinte şi pentru poezie.
Slujitor al altarului străbun prin excelenţă, îmbină în mod
armonios divinul cu umanul, cei ce se vor delecta citindu-i opera,
se vor lăsa duşi sufleteşte spre înălţimi celeste, asemenea

11
parfumatului nor de fum ce emană din titlul volumului de versuri.
Apariţia editorială de început a P.C. pr. Radu Botiş se lasă
citită, înţeleasă şi savurată de toate vârstele. Îi dorim preotului-
poet ca volumul de început – un mic pas – să fie în viitor pentru el
un pas uriaş, spre mai bine, spre mai mult şi spre mai frumos.
Cu multă şi aleasă căldură sufletească, îl recomandăm
tuturor iubitorilor de frumos.”
Cu aleasă consideraţie,
Pr. VASILE HOTEA
Protopop al Chioarului

„Cu ani în urmă, Radu Botiş frecventa cenaclurile literare

din Baia Mare şi jur. Se arăta interesat de scris şi manifesta atenţie
faţă de creaţia altora. Era mai tânăr şi încrezător în opţiunea sa
de a reuşi să se exprime cu mijloacele artei. Intenţia lui de a-şi
publica o carte de versuri, are, aşadar, motivaţie în timp.
La nivelul strict al textului poetic este identificabilă fluenţa
verbală, ritmul muzical al versului, limbajul adecvat stării de
spirit, cu deosebire în ce priveşte sentimentele religioase, discrete,
trăite şi nu exterior declarative. Sunt semne de expresivitate că
Radu Botiş îşi cultivă uneltele de lucru şi le mânuieşte cu rezultate
notabile. O selecţie făcută cu exigenţă asupra creaţiilor sale se
poate solda cu suficient material care să reprezinte cuprinsul unei
cărţi de debut.”
AUGUSTIN COZMUTA
Redactor şef, ziarul „Graiul Maramureşului”

„O ţară creştină are nevoie de poeţi creştini.

Pentru că, cine poate exprima mai bine Logosul decât cei
care trăiesc în comuniune cu Logosul.
Printre aceştia se numără şi preotul Radu Botiş.
Îmi amintesc cu plăcere de primul colind recitat de sfinţia
sa la Televiziunea Cinemar şi de colaborarea fructuoasă pe care

12
am avut-o la acest post de televiziune într-un cadru ecumenic
creştin.
Şi toate astea îmi vorbesc despre omul Radu Botiş. Un om
în relaţie cu Creatorul său.
Şi poeziile sale tocmai despre aceasta ne vorbesc. Omul în
relaţia de dragoste cu Dumnezeul său. Un Dumnezeu care în
dragostea Sa, a dat ce a avut mai scump, pe Domnul Iisus Hristos
să meargă pe crucea din Golgota (Ioan, 3,16) din dragoste pentru
noi.
Esenţa mesajului poeziilor este iubirea pentru că aceasta
este esenţa poruncilor şi esenţa Universului.
Şi atunci când nu va mai fi credinţă şi speranţă va
rămâne…iubirea şi poezia.”
DANIEL CORNEA
Redactor emisiuni religioase la
Televiziunea Cinemar

„Iubitul meu fiu sufletesc Radu Botiş, încă de când

funcţionam la Alba Iulia şi erai în slujba Sfintei Episcopii, te-am
observat ca pe un tânăr evlavios, cu mult talent literar, şi îmi
spuneam în cugetul meu că vei fi un bun slujitor al Bisericii,
admirând mult la frăţia ta îndemânarea de a urzi versuri aşa cum
se cade bine unui teolog.
Admir totodată pe cei ce au adus în viaţă (părinţii tăi) şi au
crescut un fiu de nădejde pentru Biserică şi societate.
Sunt convins că poeziile tale religioase vor vedea lumina
tiparului bucurându-mi astfel inima” (23.08.1993)
+EMILIAN ARĂDEANUL
-episcop vicar eparhial-

„Generos, lucrarea „Sfaturi pentru mântuire” ne ajută să

aflăm că rugăciunea ne întăreşte mintea mai mult decât învăţătura
şi, dacă trudeşti, în sensul celor creştineşti, fără încetare, te

13
îndrepţi spre locul unde (îţi)vei afla odihna.
Gândind la sufletul tău – scânteie divină din Marele
Creator, ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi păzeşte-l cu credinţă.
La vreme de necaz, dar şi la bucurie, cheamă-L şi binecuvântează-
L pentru că Iisus vorbeşte sufletului credincios. Ca să sporească
harul lui Dumnezeu în sufletul tău, nu judeca pe alţii. E mult mai
important să înveţi să te porţi în lume aducându-ţi aminte de
binefacerile lui Dumnezeu.
Cu smerenie, supunere şi ascultare, mărturiseşte-ţi
neputinţele, că neputinţa ta este mare înaintea lui Dumnezeu, şi
rabdă necazurile vieţii aşa cum a răbdat şi El cu puterea iubirii.
Nu te îngriji de faptele altora, rabdă greşelile altuia şi nu te
mândri cu faptele tale buna ca nu cumva, prin iubirea de sine să te
îndepărtezi de bucuriile cereşti. Ai răbdare dacă vrei să trăieşti în
pace şi iubeşte-l pe aproapele tău. Doar adevărata dragoste face
să se nască bucuria unui cuget curat. Pentru aceasta, deprinde-te
cu răbdarea care te va duce la adevărata linişte şi desăvârşire
sufletească.
Rostul necazurilor, a suferinţelor tale este să deschidă
calea spre o altă viaţă şi atunci, alungă nerăbdarea şi veghează
asupra ta, înfrânează-ţi inima, nu te lăuda cu lumina ta, fugi de
mândrie şi rămâi smerit în locul cel mai de jos pentru ca apoi să
primeşti şi locul de sus.
Când îndemnurile firii şi ale harului dumnezeiesc se unesc
în lumina cea mai presus de fire, atunci nu te întrista când nevoile
te apasă, stăpâneşte-te şi fii gata să suferi pentru Hristos căci
Adevărul Domnului rămâne în veac. Rabdă necazurile vieţii aşa
cum a răbdat şi Iisus ca să fii cu adevărat fericit. Cel care a aflat
adevărul aşa cum este el, ştie că adevărata învăţătură e cea care
vine din Cuvântul (Cel) Veşnic.
Dacă-ţi deschizi sufletul înţelepciunii poţi să-ţi potriveşti
lucrurile tale după voia lui Dumnezeu şi să nu te îngrijoreze
vorbele deşarte ale lumii. Viaţa aceasta a plină de ispite. Un

14
adevărat credincios, ale cărui fapte sunt făcute din iubire, aleargă
cât mai departe de poftele şi lucrurile trecătoare, se lasă în voia lui
Dumnezeu, se leapădă de sine, îşi ia crucea şi-L urmează pe Iisus.
Tăria în ispite creşte prin nădejdea în Dumnezeu şi-ţi aduce
aminte că trebuie să te întâlneşti cu Dreptul Judecător. Călăuzit de
rugăciune, smerenie, răbdare, înfrânare şi bună învăţătură vei afla
mângâierea şi odihna în Raiul pe care Iisus îl pregăteşte în
Împărăţia Cerurilor, alături de Tatăl Ceresc, iar cartea „Sfaturi
pentru mântuire” poartă în ea mesajul acesta.
Prof. ZAMFIRA DEAC

„Sacerdot în cuvânt, în slujire şi-n inimă” – exegeză la

volumul „Ca tămâia înaintea ta” – articol apărut în revista „Agero”
– Stuttgardt; în revista „Starpress” şi în revista „Observatorul” din
Toronto. (Cezarina Adamescu);
„Părintele Slovei creştine şi renaşterea sa prin cuvânt” –
cronică – apărută în revistele „Agero”; „Starpress”; „Observatorul”
(Cezarina Adamescu).
„Bun găsit în oaza numită Arionda” –cuvânt de bunăvoire la
naşterea unei antologii– (Cezarina Adamescu) - apărut în revistele:
„Agero”; „Observatorul”; „Starpress”;
„Bun venit la Slova copiilor” - apărut în : „Starpress”;
„Romanian Vip”;
„În volumul: „Întâlniri providenţiale” de Cezarina Adamescu
– Editura Semănătorul, 2009, referinţe critice asupra întregii creaţii.

VOLUME ÎN PREGĂTIRE:
„Breviar sufletesc” – volum colectiv cu Constantin Vlaicu şi
Cezarina Adamescu;
„Poveşti pentru Georgiana” – coautor – împreună cu C.
Adamescu;
„Preoţi şi călugări sfinţi” – coautor;

15
 PREFAŢĂ

„Mic îndreptar de terapie divină” – breviar sufletesc” -

poate reprezenta o „carte de căpătâi” şi un „îndreptar” de mult folos
pentru fiecare din noi care acceptăm întru totul că Mântuitorul Iisus
Hristos a coborât din slava cerească, luând chip de rob, pentru ca
omenirea să fie reabilitată şi absolvită de păcatul neascultării
protopărinţilor noştri.
Structurată în cele trei cărţi: „Pâine pentru suflet – Sfaturi
creştine”; „Reflecţii creştine. Gândeşte-te la sufletul tău”; şi
„Modelul sfinţilor” - şi presărate precum câmpul cu grâu cu macii
poemele creştine, atât de înmiresmate, lucrarea părintelui Radu
Botiş se vrea o reală povăţuire, dar totodată şi un semnal de alarmă
atât pentru copilul care începe să cunoască rolul şi rostul pe care îl
reprezintă viaţa împlinită cu fapte bune, cât şi pentru omul matur
care trebuie să fie pregătit în permanenţă pentru întâlnirea cu
Salvatorul său.
Rugăciunea, smerenia, răbdarea, înfrânarea, învăţătura
adevărată, încercările, puterea harului divin, credinţa, nădejdea şi
dragostea, trebuie să încerce inimile noastre, căci fără de toate
acestea, trăim în zadar pe pământ.
Omul fiind creat pentru preamărirea lui Dumnezeu, poate să
desluşească în aceste învăţături lesne de parcurs, frumuseţea „unui
cer şi a unui pământ nou” – pentru împlinitorii voii Tatălui Ceresc.
Încă din şcoală (în cadrul orelor de religie), dacă vor fi
cunoscute aceste „Sfaturi…”, vor contribui cu siguranţă la
formarea adultului de mai târziu; copilul de azi va conştientiza că şi
el face parte din rândul acestei Biserici Luptătoare de pe pământ,
contribuind totodată la măreţul plan de mântuire pentru care, Cel
fără de păcat sa supus voii lui Dumnezeu, ajungând să fie răstignit
pe cruce pentru păcatele şi fărădelegile noastre. Hotărât să lupte
împotriva răului, întru desăvârşire, creştinul va reuşi să

16
aprofundeze rostul încercărilor prin care trece adeseori, având în
conştiinţa sa porunca răbdării şi a iubirii.
Acceptând faptul că toate în această viaţă sunt îngăduite
asupra noastră, cu voia lui Dumnezeu, cel credincios va găsi
întărire, hotărât să păzească ceea ce Creatorul tuturor celor văzute
şi a celor nevăzute îi cere.
Parte a unei lucrări mai ample, prezenta carte vine în
întâmpinarea celui ce va parcurge aceste pagini, deschizându-i
perspectiva nesfârşitelor bucurii cereşti.
Cu această nădejde de netăgăduit, luând crucea pe umerii
noştri în fiecare zi, purtând-o cu demnitate dar şi cu dragoste –
aceasta va deveni mai uşoară, căci va fi purtată cu mulţumire şi
resemnare, aşa cum au purtat-o şi Sfinţii lui Dumnezeu, conducând
în cele din urmă la bucuria nemeritată, glasul Dreptului Judecător
găsindu-şi împlinire: „…Veniţi, binecuvântaţii Părintelui meu,
moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii”
(Mt. 25, 34).
Şi faptul că lucrarea apare sub formă colectivă, alături de
alţi doi scriitori laici, dă răspunsul la problemele ce frământă
omenirea şi alcătuiesc noi modalităţi de expresie sacră, Cuvântului
bun şi ziditor al lui Dumnezeu, aşa cum îl percepe creştinul zilelor
noastre.
S-a ales această modalitate de tratare a temelor creştine, din
puncte de vedere diferite şi cu mijloace deosebite, pentru a se
distinge varietatea gândirii omeneşti, dar şi pentru a sublinia că,
fiecare în statul său de viaţă îl poate sluji cu credinţă şi devoţiune
pe Iisus Hristos, Mântuitorul nostru.

Prof. de religie
SORINA-MIHAELA BOTIŞ
(gradul I didactic)

17
 PR. RADU BOTIŞ, „VIAŢA VIE A UNUI MĂNUNCHI
DE CREŞTINI” – Editura Enesis, Baia Mare, 2002

Date şi întâmplări de seamă

Satul Arduzel este o localitate aparţinătoare comunei Ulmeni-
Maramureş la o distanţă de aproximativ 4,5 kilometri, pe drumul
judeţean (DJ 108T) Ulmeni-Someş Uileac.
Arduzelul este atestat documentar din anul 1405, de-a lungul
timpului purtând următoarele denumiri: KISARDO, ARDO,
KOVSARDO, şi apoi, până astăzi, cu denumirea de ARDUZEL.
În anul 1461, satul a aparţinut de judeţul Solnocul de Mijloc
(Kozepszolnok), în anul 1549 de Cetatea Chioarului (Kovar) apoi,
fără a fi cunoscuţi anii, de judeţul Crasna (Krazna) şi Sălaj
(Szilagymegye), situaţie care s-a păstrat până după al doilea război
mondial. O dată cu înfiinţarea regiunilor (1950), comuna Ulmeni
(deci şi Arduzelul) trece la regiunea Maramureş, apoi înfiinţându-
se judeţele (1968), a trecut la judeţul Maramureş.
Se spune că în anul 1733, în Arduzel existau 6 familii, fără a
fi menţionate confesiunea sau etnia. În anul 1750 erau 176 de
suflete greco-catolice (adică de naţionalitate română), în 1847
numărul populaţiei, pe confesiuni, era: 14 romano-catolici, 230
greco-catolici (români) şi 93 de reformaţi.
Puternica legătură între poporul român şi legea sa
strămoşească a fost păstrată în mod nealterat de-a lungul
zbuciumatei istorii a Transilvaniei, românii acestor ţinuturi
păstrându-şi identitatea împotriva asupririi sociale şi naţionale dar
şi împotriva asupririi religioase, dorind şi luptând pentru libertatea
de care ţara a fost vitregită de multe secole.
În viaţa neamului românesc, cu un rol deosebit de important l-
a avut biserica împreună cu slujitorii sfintelor altare- păstori
sufleteşti, dar şi luminători de neam.Creştinii români ai acestor
meleaguri au trăit prin biserică-scut şi apărare, mângâiere în
vremuri de restrişte, dar şi nădejde către noi zori.

18
 Preotul, ca slujitor al Bisericii, este fiul acestui popor, trăieşte
şi împărtăşeşte bucuriile şi neîmplinirile uneori, alături de popor,
preocuparea esenţială fiind binele comun în lumina dragostei
Mântuitorului Iisus Hristos, pe această ,,gură de rai”.
Preotul a fost şi ar trebui să fie factorul de care să se ţină
seamă. Noi nu suntem mai prejos de înaintaşii noştrii, care, purtând
crucea în mâini, au fost în fruntea norodului la vremi de cumpănă.

Da, preoţimea, în toate timpurile şi-a iubit neamul şi ţara

deopotrivă, ţinutul acesta românesc binecuvântat de Dumnezeu.
Această dragoste de neam şi de legea strămoşească a călăuzit şi
cele câteva familii de creştini ortodocşi români câte au mai rămas
în această localitate. Satul este locuit în marea majoritate de
populaţie maghiară de religie reformată. (fragment din cartea
“Viaţa vie a unui mănunchi de creştini români”, pr.Botiş Radu,
ed. Enesis, Baia Mare, 2002).

19
 Vorbeşte - Clipele se scurg

Vorbeşte Doamne, clipele se scurg

Şi cerul parcă-i mai sărac de stele,
Par zilele adeseori mai grele
Când totul se înveşmântă în amurg.

Vorbeşte Doamne, vremea e puţină

Cărarea se îngustează tot mai mult -
Aş vrea cât mai e timp s-ascult
Cereasca simfonie în surdină.

Şi de-aş mai vrea să mă răsfăţ o vreme

Cu lumea pironită-n pământesc,
Adu-mi aminte de-un tărâm ceresc
Lipsit de înguste, sumbre teoreme.

Nu înceta Prea Bune să-mi vorbeşti

În astă lume atât de trecătoare,
Cuprinsă-n cea din urmă încercare
Pierzaniei, în lucruri nefireşti.

20
 PÂINE PENTRU SUFLET - Pr. Stavr. RADU BOTIŞ

SFATURI CREŞTINE

Iisus vorbeşte sufletului credincios

1.Voi auzi cuvântul Domnului care vorbeşte în inima mea;
fericit este sufletul care Îl aude pe Domnul Dumnezeu vorbind
înlãuntrul sãu şi care primeşte din gura Sa cuvinte de mângâiere.
Fericite sunt urechile care ascultã întotdeauna glasul
Domnului fãrã sã ia seama la vuietul lumii.
Fericite sunt urechile care nu se îngrijesc de ce vorbeşte
lumea, ci cautã sã pãtrundã la inima în care Hristos locuieşte.
Ferice de ochii care nu se uitã la faţa lucrurilor, ci, dimpotrivã
cerceteazã cu deamãnuntul pãrţile ascunse ale lor.
Ferice de cei care pricep adâncul inimii omeneşti şi de cei
care se trudesc în fiecare zi pentru a înţelege tainele cerului.
Ferice de cei care se bucurã când se gândesc la Dumnezeu dar
şi de cei care au rupt legãturile cu lumea.
O! Suflete al meu, gândeşte-te la toate aceste lucruri, închide
uşa poftelor trupeşti pentru a putea auzi ceea ce îţi spune Domnul
Dumnezeu în inima ta.
2. Cuvintele Mântuitorului grãiesc ţie:,,Eu sunt scãparea ta,
eu sunt pacea şi viaţa ta. Vino lângã Mine pentru a gãsi odihnã
sufletului tãu, lasã cele trecãtoare şi nu te gândi decât la veşnicie".

Aratã-mi Doamne calea Ta

1. ,,Vorbeşte Doamne, robul tãu ascultã"; eu sunt robul tãu,
dã-mi înţelepciune ca sã cunosc voia Ta, întoarce inima mea spre
cuvintele gurii Tale.

21
 Fiii lui Israel ziceau odinioarã cãtre Moise: ,,Vorbeşte tu cu
noi, cã te vom asculta, iar nu Dumnezeu, ca nu cumva sã murim".
Rugãciunea mea nu este aşa, Doamne, ci precum proorocul
Samuel, mã rog şi eu: ,,Vorbeşte Doamne, robul Tãu ascultã".
Tu Doamne Dumnezeul meu sã-mi vorbeşti, Tu lumina
proorocilor, doar Tu poţi umple sufletul meu de luminã, dar ei fãrã
de Tine nimic nu ar putea face.
2. Ei au propovãduit oamenilor învãţãtura, dar Tu dezlegi
înţelesul Învãţãturii.
Ei aratã tainele Tale, dar Tu eşti Acela care rupi vãlul cel care
acoperã mintea.
Ei vestesc poruncile dar Tu numai eşti Acela care ajuţi sã se
şi împlineascã.
Ei aratã calea, dar Tu ne dai puteri pentru a merge pe ea.
Ei lucreazã având Cuvântul, Tu însã luminezi şi înveţi
inimile.
Ei udã câmpul, dar roadele vin de la Tine.
Cuvintele lor sunã la ureche, dar porţile inimii Tu le deschizi.
3. Nu Moise, ci Tu Doamne Dumnezeul meu, pãzeşte-mã ca
nu cumva sã cad în somnul morţii şi sã nu mai pot aduce roade.
Vorbeşte-mi Tu Doamne, ca nu cumva sã mã dai osândei, sã-mi
mângâi sufletul şi sã-mi îndrept viaţa, întru lauda, mărirea şi cinstea
numelui Tãu.

Ascultã Cuvântul lui Dumnezeu şi pãzeşte-l cu credinţã.

1. Fiul meu, ascultã cuvintele Mele, cuvinte pline de dulceaţă
şi care covârşesc înţelepciunea lumii acesteia.
,,Duh şi viaţã sunt cuvintele Mele"; nu le tâlcui dupã placul
tãu, ci ascultã-le în tãcere primindu-le cu smerenie adâncã şi cu
dragoste fierbinte.
2. Rãspuns-am: ,,Fericit este cel pe care-l îndreptãţeşti Tu
Doamne, şi pe care-l înveţi legea Ta, ca sã-i îndulceşti zilele amare,
şi sã nu-l laşi fãrã mângâiere pe pãmânt".

22
 3. ,,Eu sunt cel care dintru început am învãţat pe prooroci",
zice Domnul, şi pânã acum n-au încetat sã vorbeascã, însã prea
mulţi sunt surzi şi cu inima împietritã la aceste cuvinte.
Mulţi sunt cei care ascultã cu bucurie mai mare vuietul lumii
decât glasul lui Dumnezeu, le place mai degrabã sã alerge dupã
pofte trupeşti decât sã se supunã poruncilor dumnezeieşti. Lumea
fãgãduieşte bunãtãţi neînsemnate şi trecãtoare pe când Iisus
bunãtãţi veşnice şi nemãrginite.
4. Slugã vicleanã şi leneşã! Ruşineazã-te când vezi cã atâţia
oameni lucreazã la pieirea lor, mult mai repede decât te sârguieşti
tu pentru mântuirea sufletului tãu. Ei umblã pe calea deşertãciunilor
lumeşti mai mult decât umbli tu dupã dreptate.
Totdeauna Domnul împlineşte ceea ce a fãgãduit, rãsplãtind
pe cei buni şi punând la grele încercãri pe cei drepţi.
5. ,,Scrie cuvintele Mele în inima ta, şi gândeşte-te mult la ele
cãci la vreme de ispitã îţi vor fi de folos. Ceea ce nu înţelegi acum,
vei pricepe în ziua în care voi veni la tine. De obicei, în douã feluri
contez pe prietenii Mei: în ispite şi în mângâieri. În fiecare zi le dau
câte douã învãţãturi: într-una îi cert pentru greşelile pe care le-au
fãcut, apoi îi îndemn sã sporeascã tot mai mult în fapte bune.
„Cine nu primeşte Cuvântul Meu şi cine îl nesocoteşte, va fi
aspru judecat în ziua de apoi".
6. Doamne Dumnezeul meu, Tu eşti plinirea bunãtãţilor…
Dar oare cine sunt eu ca sã îndrãznesc a vorbi cãtre Tine?
Doamne, eu sunt cel mai sãrman dintre slugile Tale, un
vierme lepãdat pe pãmânt, mult mai nenorocit şi mult mai de nimic
de cum socotesc şi pot spune eu.
Adu-ţi aminte Doamne, cã nimic nu sunt, nimic nu am, nimic
nu pot. Doar Tu eşti bun, drept şi sfânt; Tu toate le poţi, toate le
dãruieşti, şi pe toate le plineşti; doar cel pãcãtos rãmâne fãrã de
ajutor.
,,Adu-ţi aminte de îndurãrile Tale şi umple de har inima mea,
Doamne, care nu laşi în lipsã pe nici una din fãpturile Tale".

23
 7. Oare cum voi putea suferi greul acestei vieţi, dacã mila şi
ajutorul Tãu nu mã vor întãri? Nu întoarce faţa Ta de la mine, nu
zãbovi sã mã cercetezi, nu-mi lua mângâierea ca nu cumva sufletul
meu, fãrã de Tine, sã rãmânã ca un pãmânt fãrã de apã.
,,Doamne, învaţã-mã sã fac voia Ta", învaţã-mã sã duc o viaţã
smeritã şi vrednicã de numele Tãu. Tu eşti înţelepciunea mea, tu cu
adevãrat mã cunoşti şi m-ai cunoscut mai dinainte de naşterea mea
şi mai dinainte de a fi lumea.

Fii drept şi smerit înaintea lui Dumnezeu, fiul meu!

1. ,,Cautã-mã întotdeauna cu inima smeritã, umblã în cãile
Mele! Cel care umblã în calea Mea nu se teme de nici un rãu,
adevãrul Meu îl va mântui de amãgirile şi de ispitele celor
rãutãcioşi. Dacã adevãrul te elibereazã, vei fi slobod şi nu vei mai
ţine seama de vorbele deşarte ale lumii".
2. Adevãrat Doamne, fie mie dupã cuvântul Tãu! Adevãrul
Tãu sã mã înveţe, sã mã apere şi sã mã îndrume pânã la sfârşit pe
calea mântuirii. El sã mã scape de poftele urâte şi de iubirea deşartã
pentru a putea veni înaintea Ta curat la inimã.
3. ,,Eu sunt adevãrul", zice Domnul ,,…şi te voi învãţa ce este
bun şi plãcut înaintea Mea. Gândeşte-te la pãcatele pe care le-ai
fãcut înaintea Mea, şi cãieşte-te amarnic de ele. Niciodatã sã nu te
judeci dupã faptele tale cele bune, cãci în adevãr eşti un pãcãtos
copleşit şi încãtuşat de pofte trupeşti. Mereu te grãbeşti spre pieire,
repede te zdruncini, uşor cazi şi lesne te tulburi şi-ţi pierzi
cumpãtul….
Dimpotrivã, ai putea sã te uiţi cu milã la tine, cãci eşti cu mult
mai neputincios decât îţi închipuieşti chiar tu.
4. Nimic sã nu ţi se parã bun din ceea ce faci pentru cã este
vrednic de cinste şi de laudã numai Cel Veşnic. Mai presus de
orice, iubeşte adevãrul şi priveşte cu umilinţã la nenorocirea în care
te afli; de nimic sã nu te înfricoşezi, pe nimeni sã nu blestemi, sã nu
fugi de nimic fãrã numai de pãcatele şi de greşelile pe care tu le ai,
acestea ar trebui sã te mâhneascã.
5. Teme-te de judecãţile lui Dumnezeu, cutremurã-te de

24
mânia Celui Atotputernic şi nu cerceta faptele Celui Prea Înalt, ci
mai degrabã uitã-te la nedreptãţile tale, la rãul pe care l-ai fãcut
precum şi la binele pe care ai uitat sau nu ai dorit sã-l faci.
Unii cred cã evlavia constã în citirea cãrţilor sfinte, alţii în
închinarea la icoane, iar alţii în tot felul de semne şi plecãciuni
adânci; aceştia mã cinstec mai mult cu buzele şi rareori cu inima
lor.
Sunt aleşii, luminaţi şi curaţi la suflet care au întotdeauna
gândul doar la bunurile cele veşnice, acestora nu le plac
deşertãciunile lumii, ei ascultã de Duhul Adevãrului care vorbeşte
în inima lor. Ei învaţã sã nu priveascã la cele trecãtoare, ci sã
iubeascã ceea ce rãmâne de-a pururea vrednic de împãrãţia
cereascã.

Puterea Iubirii
1. Bine eşti cuvântat Pãrinte ceresc, Tatãl Domnului meu
Iisus Hristos pentru cã te-ai îndurat şi ţi-ai adus aminte de mine cel
care sunt nefericit. Mulţumescu-ţi Pãrinte al îndurãrilor şi
Dumnezeule a toatã mângâierea, cã ai avut milã de mine,
nevrednicul. Pururea te binecuvîntez şi te mãresc împreunã cu Unul
Nãscut Fiul Tãu şi cu Duhul Sfânt Mângâietorul, în vecii vecilor.
Doamne Dumnezeul meu, iubirea mea cea mare, atunci când
Te sãlãşluieşti în inima mea, toate mãdularele mele se bucurã. Tu
eşti slava şi bucuria inimii mele, nãdejdea şi scãparea mea în
nenorociri şi în ziua necazului.
2. Am nevoie de întãrirea şi de mângâierea Ta cãci iubirea pe
care o am este slabã şi hotãrârea mea şovãielnicã. Te rog Doamne,
vino la mine şi îndrepteazã-mã cu învãţãturile Tale sfinte, desfã-mi
legãturile poftelor urâte şi înlãturã din inima mea toatã iubirea
deşartã, pentru ca mai apoi, tãmãduit şi curãţit cu sufletul, sã mã
învrednicesc de dragostea Ta, sã mã întãresc în suferinţe, plin de
credinţă sfântã.
3. Mare dar este Iubirea, cel mai mare bun din lume cãci doar

25
ea uşureazã greutatea şi îţi dã putere sã ieşi cu inima curatã din
toate încercãrile vieţii. Ea îţi duce sarcina fãrã sã simţi greul şi
îndulceşte amãrãciunea inimii. Iubirea pentru Iisus te îndeamnã sã
înfãptuieşti fapte mari fãcându-te sã lupţi mai mult pentru
desãvârşire.
Iubirea priveşte spre cele de sus şi nu se lasã robitã de cele de
jos; iubirea este nãscutã din Dumnezeu şi este plinã de pace.
4. Iubirea dã tot pentru a dobândi totul, ea nu se uitã la daruri,
ci se ridicã deasupra oricãrui bun, pânã la Acela care trimite
darurile, ea nu cunoaşte margini, nu simte greutate nici ostenealã,
nu se plânge de lipsuri fiindcã ştie cã toate sunt cu putinţă. Iubirea
biruieşte orice greutate.
5. Iubirea vegheazã neîncetat, povara nu o oboseşte, legãturile
nu o strâng, frica nu o tulburã; asemenea unei flãcãri vii şi
puternice se ridicã spre ceruri deschizând cerescul drum.
Doar cel care este plin de iubire sfântã poate sã înţeleagã toate
acestea; dorinţa de sfinţenie a unui suflet se ridicã pânã la
Dumnezeu ducând rugãciunea: ,,Dumnezeul meu, iubirea mea, Tu
eşti al meu şi eu sunt al Tãu".
6. Sporeşte Doamne dragostea mea ca sã pot gusta din
adâncul inimii mele dulceaţa sfintei iubiri pentru Tine, iar aceasta
sã mã înalţe pânã la înãlţimile mãririi Tale.
7. Dragostea sfântã pentru Tine sã fie adevãratã, evlavioasã,
înţeleaptã, tare, rãbdãtoare, curajoasã şi sã nu caute cele lumeşti. Sã
se plece întru totul lui Dumnezeu pentru ca mai apoi fericirea şi
bucuria sã fie deplinã.
8. Cel care nu este gata sã sufere şi sã se lase întru totul în
voia lui Dumnezeu, acela nu ştie ce este cu adevãrat iubirea
creştinã. Aşadar, cel ce iubeşte, sã îmbrãţişeze cu bucurie toate
durerile şi amãrãciunile pentru Domnul iubit Iisus Hristos, sã nu se
despartã de El având de câştigat bucurii lumeşti şi trecãtoare,
acestea fiind numai amãgire, umbrã şi goanã dupã vânt.

26
 Adevãrata Dragoste (Iubire)
1. ,,Iubitul Meu fiu, dragostea ta nu este destul de puternicã
pentru Mine!"
2. Doamne, pentru ce?
3. Deoarece, la cel mai mic necaz, tu te laşi de lucrul început
şi apoi alergi dupã mângâiere. Însã, cel care iubeşte cu adevãrat
rãmâne de neclintit în faţa ispitei şi nu se lasã amãgit de vicleniile
vrãjmaşului diavol. Atât în vreme de bucurie cât şi de nenorocire,
prin Hristos, creştinul adevãrat va triumfa.
Luptã-te împotriva pornirilor rele ale inimii şi înlãturã
îndemnurile diavolului, aşa vei avea tãrie şi vei fi vrednic de
rãsplatã iar dragostea pentru Hristos va fi în tine mereu.
4. Nu te tulbura de închipuirile minţii tale oricare ar fi ele. Fii
statornic în hotãrârea ta pãstrând gândul curat înaintea lui
Dumnezeu. Poartã de grijã vechiul tãu duşman, diavolul, se sileşte
din toate puterile sã-ţi stingã focul iubirii pentru Domnul, sã te
îndepãrteze de rugãciune şi de cinstirea Sfinţilor şi sã-ţi
zãdãrniceascã hotãrârea pe care tu ai luat-o de a spori cât eşti în
viaţa aceasta lumeascã în sãvârşirea faptelor bune.
5. Luptã-te asemenea unui viteaz şi dârz ostaş iar dacã uneori
s-ar întâmpla sã cazi, ridicã-te mai plin de curaj, având credinţa cã
harul sfânt îţi va veni în ajutor. Pãzeşte-te de iubirea de sine şi de
pãcatul mândriei, ca de foc; mulţi au rãtãcit în acest fel ajungând la
orbirea sufletului de care nu s-au mai putut vindeca.

Nu te lãuda cu harul Domnului, fiul Meu

1. Atunci când harul lui Dumnezeu te îndeamnã la fapte
evlavioase, este mai de folos ca sã nu te lauzi cu acest har, sã nu te
mândreşti, ci mai bine sã te smereşti şi sã te înfricoşezi, ca fiind
nevrednic de o asemenea cinste. Pentru a avea spor în viaţa
duhovniceascã, nu te bucura de mângâierea ce ţi-o aduce harul
pentru ca mai târziu sã nu te leneveşti, strâmtorarea şi amãrãciunea
putând uşor pune stãpânire pe tine.
2. La vreme de necaz şi ispitã mulţi sunt aceia care îşi pierd
curajul şi rãbdarea. Cei tineri şi neîncercaţi în cãile lui Dumnezeu,

27
pot sã rãtãceascã şi sã ajungã pe cãi primejdioase dacã nu vor dori
sã asculte de sfaturile celor înţelepţi, dupã Domnul.
3. Dacã aceştia vor merge dupã pornirea inimii lor, sfârşitul
va fi plin de nenorociri. Nu se poate numi înţelept cel care pierde
nãdejdea la vreme de necaz şi ispitã lãsându-se copleşit de gânduri
rele şi rãmânând cu inima împietritã.
4. Dacã te vei obişnui cu smerenia, cumpãtarea şi cu
stãpânirea imboldurilor inimii, nu vei mai cãdea aşa de uşor în
nenorociri lãsându-te pradã ispitelor.
5. Vrednicia creştinului adevãrat nu se aratã în îndemânarea
cu care cerceteazã Sfânta Scripturã ori prin aceea cã îndeplineşte o
slujbã însemnatã. El este vrednic doar dacã este plin de adevãratã
smerenie şi dragoste dumnezeiascã lãudând întotdeauna mãrirea lui
Dumnezeu; dacã îşi vede nimicnicia sa şi nu cautã la ale sale,
bucurându-se mai mult dacã este batjocorit decât atunci când este
lãudat de oameni.

Neputinţa ta este mare în faţa lui Dumnezeu

1. Deschide-voi gura mea cãtre Domnul Dumnezeul meu deşi
sunt pãmânt şi cenuşã; iar dacã socotesc eu cã aş fi mai mult decât
atât, Tu Doamne te vei ridica împotriva mea. Dacã însã mã
înjosesc, socotindu-mã un nimic şi un neînsemnat, întorcându-mã
la pãmântul din care am fost plãmãdit, harul se va apropia de mine
şi lumina sfântã va rãmâne în inima mea.
Oare ce ar rãmâne din mine dacã Tu Doamne m-ai pãrãsi?
Doar neputinţa.
2. Dar dragostea Ta mã ajutã sã ies din strâmtorãri, mã
sprijineşte în vremi de necaz şi mã întãreşte.
Atunci când iubirea deşartã pune stãpânire pe sufletul meu,
devin un om neînsemnat şi pierdut.
3. Dumnezeul meu, sã fii binecuvântat, cãci, deşi sunt
nevrednic pentru a primi harul Tãu, totuşi bunãtatea Ta cea fãrã de
margini rãmâne sprijin şi ajutor. Întoarce-ne cãtre Tine Doamne ca
sã-ţi fim recunoscãtori, smeriţi şi plini de evlavie, cãci numai
numai Tu eşti întãrirea, scãparea şi Mântuitorul nostru.

28
 Toate vin de la Dumnezeu
Fiul meu
1. ,,Eu trebuie sã fiu ţinta cea mai înaltã a ta şi cea mai de pe
urmã, dacã vrei sã fii fericit cu adevãrat. Astfel, îţi vei curãţi inima
de poftele care te coboarã spre cele pãmânteşti iar dacã urmãreşti
folosul tãu în vreun lucru, degrabã ajungi în amorţire.
Mãrturiseşte cã toate sunt ale Mele, fiindcã Eu sunt cel care ţi
le-a dat, priveşte orice lucru bun ca izvorând din bunul cel mai
înalt, deci, te gândeşte cã toate vor trebui sã se întoarcã la Mine, la
locul de unde au plecat".
2. ,,Ca la un izvor de apã vie, la Mine se adapã sãracul şi
bogatul, cel slab şi cel tare; şi toţi cei care îmi slujesc de bunã voie
şi din toatã inima, primesc dar pentru dar. Cel care va cãuta mãrirea
în afarã de Mine şi bucurie în bunuri pãmânteşti, veselia lui va fi
mincinoasã şi nestatornicã, inima îi va fi mereu necãjitã şi mereu
strâmtoratã. Eu sunt cel care ţi-am dat totul şi vreau sã-mi dai
înapoi tot ce ţi-am dat; îţi cer negreşit fapte bune pentru darurile ce
ţi-am trimis.
3. Numai astfel se alungã mãrirea cea deşartã din inima
omului, cãci acolo unde pãtrunde harul ceresc şi adevãrata
dragoste, acolo nu se mai gãseşte loc pentru iubirea de sine ori
duşmãnie.
Dragostea dumnezeiascã biruieşte toate şi întãreşte puterile
sufletului; numai lui Dumnezeu I se cuvine toatã lauda şi toatã
binecuvântarea.

Lasã lumea şi vino sã slujeşti lui Dumnezeu

1. Din nou strig cãtre Tine Doamne, bunãtatea dragostei Tale
faţã de mine s-a arãtat, mai ales, prin aceea cã, eu nu eram şi Tu m-
ai fãcut, eu am rãtãcit departe de Tine, şi Tu m-ai chemat pentru a-
ţi sluji din dragoste.
2. Izvor al veşnicei iubiri, ce voi grãi despre Tine? Cum aş
putea sã Te uit pe Tine, care te-ai îndurat aducându-ţi aminte de
mine atunci când coboram povârnişul morţii. Mila cãtre mine,
robul tãu, a fost fãrã de margini. Cum aş putea sã fiu recunoscãtor

29
pentru o astfel de grijã; şi atunci oare sã-mi fie greu sã-ţi slujesc?
Minunat este cã Te-ai milostivit sã primeşti slujirea unei
creaturi atât de sãrmane şi atât de nenorocite, numãrându-mã
printre slugile Tale preaiubite.
3. Ceea ce am şi tot ce pot sã-Ţi dau, este al Tãu, şi totuşi, Tu
îmi slujeşti mie mai mult decât fac eu aceasta. Cerul şi pãmântul pe
care le-ai creat sunt de faţã, chiar pe îngeri i-ai orânduit spre slujire
oamenilor. Tu însuţi Te-ai milostivit sã slujeşti omului, fãgãduind,
şi în cele din urmã, Ţi-ai dat viaţa pentru om, adicã pentru noi
fiecare.
4. Ce aş putea oare sã-ţi ofer eu pentru atât de mult bine pe
care îl reverşi asupra mea?… De aş putea sã-ţi slujesc în toate zilele
vieţii mele, pînã la moarte, cãci Tu eşti vrednic de cinste şi de laudã
veşnicã. Tu eşti cu adevãrat stãpânul meu iar eu sluga Ta care
trebuie sã-Ţi slujeascã din toate puterile şi sã nu înceteze nici
mãcar o clipã a Te lãuda.
5. O mare cinste este, o laudã mare ca sã slujesc Ţie şi sã
dispreţuiesc totul pentru Tine. Cei care se pleacã de bunãvoie sub
jugul Tãu preasfânt, primesc nenumãrate daruri, bucura-se-vor de
dulcea mângâiere, pentru slava numelui Tãu, vor intra pe calea cea
strâmtã şi vor lepãda lumeasca grijă.
6. Plãcutã şi dulce slujire adusã lui Dumnezeu, slujire prin
care omul gãseşte adevãrata slobozenie şi sfinţenie, ne
învredniceşti binelui celui preaînalt pentru ca mai apoi sã ne aduci
veselia ceea ce rãmâne veşnicã şi plinã de bucuria cereascã.

Potoleşte-ţi poftele inimii

1. Fiul meu, se cuvine sã înveţi încã multe lucruri pe care nu
le ştii.
2. Şi care sunt acelea, Doamne?
3. Inima ta trebuie sã fie supusã întru totul voinţei Mele; sã nu
te iubeşti pe tine însuţi şi vei avea mulţumire lãuntricã. Dacã
înlãuntrul inimii tale se ascunde vreo tainã care urmãreşte folosul
tãu, atunci vei fi tulburat şi amãrât.
4. Deci, ia seama şi nu te lãsa copleşit de poftele inimii tale

30
înainte de a mã întreba pe Mine şi nu te lua prea repede dupã orice
pornire care ţi se pare cã este bunã. Uneori este bine sã potoleşti
râvna şi dorinţele ca nu cumva sã pricinuieşti smintealã celor din
jurul tãu; vei putea întâmpina împotrivirea altora, ajungând astfel în
amãrãciune şi în tulburare.
5. Alteori, de asemenea trebuie sã te împotriveşti în faţa
poftelor lumeşti, trudindu-te sã-ţi supui sufletul, sã-l înfrânezi
pentru cã numai aşa vei putea cunoaşte desãvârşirea.

Deprinde-te cu rãbdarea
1. Doamne Dumnezeul meu, vãd cât îmi este de necesarã
rãbdarea, cãci viaţa aceasta este plinã de necazuri şi nu este lipsitã
de dureri şi de lupte, oricât m-aş strãdui sã dobândesc liniştea
sufleteascã.
2. ,,Fiul meu, aşa este dar dacã acum, în aceastã viaţã
trecãtoare şi de scurtã duratã nu te vei obişnui sã rabzi, atunci cum
vei putea rãbda focul veşnic al iadului? Pentru ca sã poţi scãpa de
chinurile veşnice, deprinde-te sã rabzi aici necazurile şi toate
încercãrile care vin asupra ta" .
3. Dacã vrei sã te veseleşti şi sã te mângâi, leapãdã lucrurile
cele lumeşti şi fugi de bucuriile pãmânteşti. Şarpele cel viclean te
va aţâţa şi te va necãji, dar tu îl vei pune pe fugã prin rugãciune, şi
numai aşa vei reuşi sã fii mereu împreunã cu Iisus.

Fii smerit precum Iisus

1. Cel care cautã sã fugã de supunere, acela fuge de harul lui
Dumnezeu; deprinde-te deci cu ascultarea şi cu înfrânarea poftelor
dacã voieşti sã nu fii plecat trupului şi sângelui.
2. Luptã-te împotriva ta însuţi şi nu îngãdui ca mândria sã-şi
înfigã în sufletul tãu ghearele. De ce te plângi când ştii cã eşti
vinovat de muncile iadului şi ai primit iertarea doar prin bunãtatea
Domnului şi prin iubirea lui fãrã de margini; fii deci gata sã te
supui, sã te smereşti, sã suferi totul fãrã de cârtire.

31
 Nu te mândri cu faptele tale bune
1. Judecãţile Tale vor fi aspre, oasele mele tremurã de groazã
şi sufletul meu este adânc înfricoşat. Spãimântat şi înmãrmurit stau
şi mã gândesc, oameni ale cãror fapte erau preamãrite pentru noi
aici pe pãmânt, au cãzut în cele mai de jos.
2. Doamne, aşadar nu poate fi sfinţenie de unde Tu îţi iei
mâna, înţelepciunea nu poate fi de folos dacã Tu nu o cârmuieşti,
tãria nu dã ajutor dacã Tu nu priveghezi, dacã Tu ne pãrãseşti, noi
ne afundãm în valurile acestei lumi şi pierim.
Dacã se întâmplã sã ne clãtinãm, Tu ne întãreşti, Tu eşti
mereu aproape de noi, veghindu-ne.
3. Cât de mic şi de umil ar trebui sã mã simt atunci când mã
gândesc la mine. Doamne, cât de mult trebuie sã mã plec înaintea
nepãtrunselor Tale judecãţi, vãzând astfel cât sunt de neînsemnat.
Toatã deşertãciunea se va stinge în adâncul judecãţilor Tale,
Bunule Domn.
4. Lauda deşartã nu are ce cãuta în cel ce îşi are inima plecatã
lui Dumnezeu, în cel ce este îmbrãcat cu zalele adevãrului iar
buzele celui lãudãros nu vor putea clãtina de la dreapta hotãrâre pe
cel care şi-a pus nãdejdea în Dumnezeu.

Dar adevãrul Domnului rãmâne în veac.

Cum începi lucrul tãu?
1. Fiul meu, când începi un lucru spune în Înima ta:
,,Doamne, dacã este voia Ta, aşa sã fie, iar dacã aceasta slujeşte la
mãrirea Ta, facã-se numele Tãu. Dacã socoteşti cã este bun şi de
folos, fie spre voia şi slava Ta; iar dacã ştii cã mã va nimici sau nu
va fi spre mântuirea sufletului meu, depãrteazã de la mine gândul
acesta". Mulţi au vãzut, însã prea târziu cã s-au înşelat fiindcã au
socotit cã sunt îndrumaţi de gânduri bune.
2. Toate gândurile care te încearcã trebuie sã le judeci cu
multã smerenie, şi mai presus de toate cu inima înfrântã, şi zicând:
,,Doamne, tu ştii ce este mai bine, fie mie dupã cuvântul Tãu! Dã-

32
mi ceea ce voieşti şi când voieşti doar Tu. Iatã, sunt gata sã-ţi
slujesc întru toate; cu adevãrat fericit voi fi dacã voi putea împlini
cu vrednicie menirea pe care o am.
3. Bunule Iisuse, dã-mi harul Tãu, învaţă-mã sã fac ceea ce
este pe placul Tãu, voia Ta sã fie lege pentru mine. Învredniceşte-
mã sã mã despart de toate poftele trupeşti cãci numai Tu eşti
adevãrata pace a inimii, şi în aceastã pace nãdãjduiesc şi eu, robul
tãu cã voi ajunge la cereasca odihnã.
Unde îţi cauţi mângâierea?
1. Suflete al meu, tu nu poţi gãsi uşurare deplinã şi bucurie
fãrã de Dumnezeu care mângâie pe cei sãraci şi ridicã pe cei
smeriţi. Mai este puţin de aşteptat pânã la dumnezeiasca fãgãduinţă
împlinitã cu toate bucuriile şi bunãtãţile fiindcã nici un bun
vremelnic din aceastã viaţã pãmânteascã şi trecãtoare nu poate
aduce împlinirea şi bucuria deplinã.
2. Dacã ai fi stãpânul tuturor bunãtãţilor pãmânteşti, acestea
nu te vor putea face fericit şi nici mulţumit. Orice mângâiere
omeneascã este de scurtã duratã şi deşartã, iar adevãrata mângâiere
este aceea pe care o simţim în sufletul nostru. Omul evlavios poartã
cu el pretutindeni pe Iisus Mângâietorul, şi zice: ,,Doamne Iisuse,
rãmâi lângã mine în toatã vremea şi în tot locul…".

Lasã-te în seama lui Dumnezeu!

1. ,,Fiul meu, lasã-te în voia Mea, cãci ştiu ce este bine pentru
tine.Tu gândeşti ca om şi gândeşti adesea dupã voia inimii tale; Eu
ştiu ce este mai bine pentru însuşi binele tãu".
2. Da Doamne,Tu ai mai multã grijă de mine decât aş putea
avea eu însumi iar cel care nu se reazemã de Tine, curând va cãdea.
Doamne, dreaptã sã rãmânã voia mea cãtre Tine, cãci tot ceea ce
Tu faci este bun.

33
 VOCI DIVINE

La fereastră, tainic îngeri

Ascunşi încă în mister,
Scoborâţi tocmai din cer
Ne fac semne atât de sinceri.
Lacrimi nevăzute curg
În voci sacre, cuprinzând
Paza celui mai bun gând
Omului înspre amurg.
Desluşind sacra împăcare
Orişicui , cu gest prea larg
Verticali, ca un catarg,
Surâzând spre fiecare.
Voci divine însoţesc
Revederea–n sfânta taină,
Solii în divină haină
Ai tărâmului ceresc.

ORIZONTUL TAINIC SE ÎNTINDE

La orizont, îmi pare uneori

Că se întâlneşte cerul cu pământul
Iar peste toate înţelept Cuvântul
Aduce strălucirea dintre nori.

La orizont apuc să mai zăresc

Sfârşindu-se şi viaţa-mi pământească,
Purtată de o ceată îngerească
Spre locul infinit, dumnezeiesc.

34
Dar orizontul tainic se întinde
Purtând sintagma lumii desluşit,
Prin locuri prinse de un timp finit
Iar totul nu e vreme a cuprinde.

DOR

O şoaptă divină întrecând atotcuprinderea

Acolo unde tainic rugăciunea prinde contur,
La ceasul unde viaţa de taină erupe
Serafic, acolo e totul mai pur.
Clopotele acolo dau glas îngeresc
În liniştea singurătăţii mântuitoare,
Gândul curat iradiind dumnezeiesc
Dinspre înalt, către noi, fiecare.
Acolo mă poartă paşii întru împăcare,
Hotar dintre lumea aceasta şi cer.
Mănăstire de pace străjuind către zare,
Lume de taină, de etern, de mister.

35
 REFLECŢII CREŞTINE

GÂNDEŞTE-TE LA SUFLETUL TĂU

1. "Împãrãţia lui Dumnezeu este înlãuntrul vostru", zice

Domnul. Deci te întoarce la Dumnezeu din toatã inima ta, lasã la o
parte lumea aceasta cu atâtea pãcate pentru cã atunci numai,
sufletul tãu va gãsi liniştea atât de doritã.
De ce te frãmânţi cu lucruri trecãtoare, gândeşte-te în
permanenţã la mântuirea sufletului şi atunci vei vedea împãrãţia lui
Dumnezeu pogorându-se înlãuntrul tãu. Împãrãţia lui Dumnezeu
este linişte şi bucurie în Duhul Sfânt.
Domnul Iisus va veni la tine binecuvântându-te dacã va gãsi
în sufletul tãu loc pentru El, liniştea adusã de El este nesfârşitã iar
bunãvoinţa Sa nespus de mare.
2. Pregãteşte-ţi inima pentru Domnul, suflet credincios cãci
El vrea sã vinã şi sã locuiascã înlãuntrul tãu. El spune: "De mã
iubeşte cineva, acela pãzeşte poruncile mele, şi Eu voi veni la el şi
voi locui…". Lasã pe Iisus ca sã intre în inima ta, El va priveghea
purtând grijã de tine,oamenii sunt schimbãtori dar El rãmâne în
veac mereu lângã tine.
3. Nu te întrista când cineva ţi se împotriveşte ori se ridicã
asupra ta; cel care astãzi este cu tine, mâine se poate ridica
împotriva ta, aşa sunt oamenii, schimbãtori precum vântul. Dar tu
pune-ţi nãdejdea în Dumnezeu, El va rãspunde în locul tãu fãcând
ce este mai bine pentru tine.
4. Pentru ce te uiţi în jurul tãu? Aici nu este loc de odihnã
pentru tine, casa ta este în ceruri, aşa cã nu te uita la lucrurile de pe
pãmânt decât numai în treacãt, nu te lipi de nimic din lumea aceasta
ca nu cumva sã ajungi slugã a pãcatului şi sã te prãpãdeşti.
Gândul tãu sã fie pururea la Cel Prea Înalt şi rugãciunea ta sã
se ridice la ceruri, înãreşte-te în vremi de suferinţã, rabdã cu
uşurinţã gura celor ce grãiesc nedreptãţi.

36
 5. Domnul Iisus Hristos a fost batjocorit de oameni în lumea
aceasta fiind pãrãsit în mijlocul celor mai grele chinuri. El a fost
chinuit şi batjocorit pentru ca omul sã fie rãscumpãrat din pãcatul
neascultãrii. El a avut duşmani şi oameni care îi doreau rãul, tu ai
vrea sã ai numai prieteni şi binefãcãtori? Cum vrei sã primeşti
cununa îndelungii rãbdãri dacã nu ai ieşit biruitor din toate
încercãrile? Suferã deci împreunã cu Iisus şi pentru Iisus dacã în
tine existã dorinţa de a împãrãţi alãturi de El.
6. Dacã ai fi înţeles viaţa lãuntricã a lui Iisus şi dacã ai fi
gustat numai o fãrâmã din iubirea Lui cea mare, atunci nu te-ai mai
gândi nici la prieteni, nici la vrãjmaşi. Dimpotrivã, te-ai bucura de
ocãrile primite, cãci dragostea lui Iisus te face sã nu mai ţii la tine.
Cine iubeşte pe Domnul şi cine iubeşte adevãrul, cine s-a
dezlipit de poftele trupeşti şi cine a uitat de el însuşi, acela doar se
poate apropia de Dumnezeu, putându-se odihni lângã El chiar din
viaţa aceasta.
7. Omul care este înţelept preţuieşte lucrurile aşa cum este
necesar a fi preţuite, el ascultã mai mult de Dumnezeu decât de
oameni. Cel care nu se frãmântã cu gânduri deşarte, ci se îngrijeşte
numai de propriul suflet, acela poate sã se îndeletniceascã cu ceea
ce este plãcut Domnului care s-a jertfit pentru noi.
Creştinul adevãrat îşi strânge uşor puterile sufletului sãu, cãci
el niciodatã nu le-a risipit pe toate. Munca şi grijile vieţii de toate
zilele nu îl tulburã cu nimic cãci se învoieşte cu toate nevoile care
vin asupra lui. Cel care şi-a hotãrât drumul sufletului sãu, acela nu
se frãmântã cu binele ori cu rãul pricinuit de alţii; nimeni nu îţi
poate face rãul pe care ţi-l faci tu însuţi.
8. Dacã ai fi aşa cum trebuie sã fii, adicã bun şi curat ai simţi
ajutorul, sporul şi desãvârşirea ta. Adesea eşti tulburat cu lucruri de
nimic, lucruri care îţi produc supãrãri; şi acestea ţi se întâmplã
pentru cã nu vrei sã rãstigneşti poftele trupului şi sã renunţi la
deşertãciuni. Nimic nu întunecã mai mult inima omului decât

37
poftele trupului şi doar dacã le curmi te vei putea gândi la
Dumnezeu şi vei putea gusta mereu din bucuriile sufleteşti.

Smerenia
1. Sã nu pui niciodatã preţ nici pe prieteni şi nici pe duşmani,
în tot ceea ce faci trebuie sã ai grijã ca Dumnezeu sã rãmânã în
preajma ta; pãstreazã-ţi cugetul curat şi El te va apãra pretutindeni
cãci rãutatea omeneascã nu poate sã vatăme pe cel care crede în
Domnul. Dacã te vei obişnui sã taci şi sã rabzi, Dumnezeu va fi
lângã tine, deci lasã-te în voia Lui şi vei primi ajutor dându-te pildã
de smerenie tuturor.
2. Cel care îşi recunoaşte pãcatele, uşor potoleşte pe alţii şi se
împacã lesne cu cei pe care i-a supãrat cãci Dumnezeu ajutã pe cel
ce este smerit şi îl fereşte de nevoi, se coboarã la el umplându-l de
daruri iar din umilinţã îl ridicã la mãrire. Celui smerit îi descoperã
tainele Sale iar sufletul îi este liniştit pentru cã nãdãjduieşte
întotdeauna în Purtãtorul (Proniatorul) şi Apãrãtorul Domn Iisus
Hristos.

Omul cel paşnic

1. Numai dacã eşti paşnic vei putea sã împaci pe alţii;
omul care este paşnic este mai de folos decât cel care este învãţat.
Omul care este rãu la suflet lasã calea bunã mergând cãtre rãu
fiindcã iubeşte nelegiuirea mai mult. Omul care este paşnic şi curat
vede numai drumul cel bun, cãci având pace lãuntricã va urma
numai calea binelui.
2. Uşor te pricepi sã te lauzi şi sã te dezvinovãţeşti de pãcatele
tale dar ai avea mai mare câştig dacã te vei recunoaşte cã eşti un
pãcãtos iar pe aproapele tãu îl vei vedea ca pe un om drept.
Nu este greu sã trãieşti alãturi de omul bun şi blând cãci prin
bunãtatea şi smerenia lui poţi şi tu cunoaşte adevãrata cale ce te
poate face cu adevãrat fericit.
3. Sunt mulţi cei ce sunt lipsiţi de linişte sufleteascã tulburând

38
şi pe alţii, aceştia sunt o grea povarã atât pentru cei din jurul lor dar
şi pentru ei înşişi.
…De altfel întreaga noastrã pace sufleteascã în aceastã viaţã
atârnã mai mult de rãbdarea necazurilor decât de alungarea lor, cãci
acela ce rabdã mult, acela va avea şi multã pace lãuntricã. Un astfel
de om este stãpânul sãu dar şi învãţãtorul altora, el este prietenul
nedespãrţit al lui Iisus precum şi moştean al Împãrãţiei cerurilor.

Cugetul curat şi drept

1. Douã aripi îl ridicã pe om de pe pãmânt: nevinovãţia şi
curãţia; nevinovãţia cautã pe Dumnezeu, iar curãţia inimii îl
gãseşte.
Când inima te va mâna dupã voia lui Dumnezeu şi te va
îndemna spre lucruri de folos aproapelui, atunci poţi spune cã eşti
stãpânul tãu; dacã inima ta ar fi curatã, lumea ar deveni pentru tine
asemenea unei oglinzi a vieţii şi o carte plinã de învãţãturi sfinte.
Nici o fãpturã de pe pãmânt, oricât de neînsemnatã ar fi, nu o
putem vedea fãrã a simţi cã ascunde priceperea şi bunãtatea lui
Dumnezeu.
2. Dacã vei avea destulã nevinovãţie şi curãţenie sufleteascã,
nu te vei poticni de nici o piedicã în viaţã.
Omul cu sufletul rãu vede peste tot numai necazuri şi
strâmtorãri. Dupã cum fierul pus în foc pierde rugina şi scânteiazã,
tot aşa şi omul care se lasã în seama lui Dumnezeu se dezbracã de
trândãvie ajungând sã devinã un om cu totul nou.

Vegheazã asupra ta
1. Sã nu ne încredem prea mult în noi înşine fiindcã de multe
ori ne lipseşte darul şi priceperea de judecatã. Prea puţinã luminã
este în noi dar adesea o pierdem dacã nu o îngrijim. Repede simţim
când ne supãrã cineva dar prea puţin ne gândim cât de des noi
supãrãm pe alţii; cine ţine socotealã de faptele sale, acela merge
neţinând seama de încercãrile ce se ivesc, pe calea mântuirii.

39
 2. Cel ce este cu judecatã dreaptã, va purta grijã de sufletul
sãu; dacã te-ai uita doar la tine şi la Dumnezeu, nu te-ai pierde în
grijile acestei lumi ce aduc doar necaz şi deznãdejde. De voieşti sã
ai linişte sufleteascã şi sã te apropii de Dumnezeu, lasã totul la o
parte şi te gândeşte la tine însuţi.
3. Dacã te-ai dezlipi de grijile cele lumeşti, repede ai ajunge
la desãvârşire, iar dacã ţii seama de toate nimicurile uşor te
împiedici. Înaintea ta sã nu fie nimic mai bun şi mai plãcut decât
Dumnezeu şi toate cele ce vin de la El, care pe toate le plineşte ca o
mângâiere si bucurie a inimii.

Bucuria unui cuget curat

1.,,Lauda omului bun este mãrturia cugetului sãu". Pentru
aceasta, pãstreazã-ţi cugetul curat şi totdeauna vei fi plin de
bucurie; cugetul bun poate rãbda oricât de mult pe când cugetul
întinat este mereu neliniştit şi tulburat. Cei rãi niciodatã nu vor avea
bucurie trainicã nici linişte sufleteascã. Bucuria ta sã fie atunci
când sãvârşeşti binele.
Cei fãrã de lege nu au pace lãuntricã, urgia lui Dumnezeu se
va ridica degrabã asupra lor şi nimic nu va rãmânea din agoniseala
pe care au dobândit-o, risipindu-le sfaturile cele viclene.
2. Omul care iubeşte pe Dumnezeu se poate lãuda chiar şi
când este încercat cãci el se laudã în Crucea lui Iisus Hristos. Lauda
pe care o dã lumea este de scurtã duratã şi totdeauna amestecatã cu
întristare. …Lauda oamenilor buni este în cugetul lor, nu în gura
lumii iar bucuria celor drepţi vine de la Dumnezeu şi veselia lor
iese din adevãr.
Cel care umblã dupã mãriri pãmânteşti şi nu le urãşte din
adâncul sufletului sãu, acela se vede cã nu ţine la mãrirea cea
veşnicã. Câtã linişte sufleteascã are cel cãruia nu îi pasã de lauda
lumii dar nici de ocara ei.
3. Lauda nu te poate face mai bun decât eşti şi nici ocara mai
rãu, cãci tu eşti acelaşi. Omul te vede la faţã, dar Dumnezeu îţi

40
vede inima, omul se uitã la faptele tale, dar Dumnezeu este cel care
mãsoarã cugetele. Fã bine întotdeauna şi nu aştepta rãsplatã pentru
cã aşa face omul cu inima curatã şi smeritã; nu primi mângâiere de
la nici o fãpturã omeneascã, aşa se cunoaşte cã ai curãţenie
sufleteascã şi tãrie lãuntricã.
4. Cel care nu aleargã pentru a vesti lumii faptele sale, acela
se vede cã s-a lãsat întru totul în mâna lui Dumnezeu; va avea de
câştigat acela care este lãudat de Dumnezeu, aşa cum spune Sfântul
Apostol Pavel, fii deci cu inima la Domnul şi nu te gândi la ce face
sau ce spune lumea.

Pãstreazã-ţi dragostea pentru Iisus

1. Cu adevãrat fericit este cel ce iubeşte din inimã pe Iisus;
dragostea pentru fãpturile pãmânteşti este slabã şi înşelãtoare pe
când dragostea pentru Dumnezeu este trainicã şi nepieritoare.
Sã-L ai prieten pe cel care nu se va despãrţi de tine nici
atunci când toatã lumea te va pãrãsi, şi care nu te va lãsa în
deznãdejde nici în ceasul morţii dovedind adevãrata prietenie.
2. Cât eşti în viaţã, dar şi în ceasul morţii sã rãmâi lângã Iisus,
încredinţându-te în mâna Lui, lasã-L sã fie stãpânul inimii tale.
Toate nãdejdile puse în oameni se vor risipi, nu te rãzima pe trestia
bãtutã de vânt cã omul este ca iarba iar zilele lui sunt ca iarba
câmpului.
Adesea te înşeli dacã judeci lumea aşa cum o vezi din afarã,
iar în locul folosului şi al uşurãrii pe care o cauţi în ea, vei gãsi
întotdeauna numai pagubã şi necaz. Dacã vei umbla dupã pofte
trupeşti, le vei gãsi şi pe acestea, dar toate vor fi doar necugetare a
ta şi depãrtare de Dumnezeu.

Iisus, prietenul tãu

1. Dacã Iisus este cu tine, toate îţi sunt plãcute şi nimic nu îţi
pare greu dar când El te pãrãseşte oboseşti uşor. Când Iisus nu se
aude vorbind în inima ta, orice mângâiere este zadarnicã; fericitã

41
este clipa în care Domnul te cheamã de la necaz şi lacrimi cãtre
bucurie; câtã pagubã vei avea atâta timp cât vei sta departe de El.
2. Nu îţi este de nici un folos dacã tu câştigi întreaga lume şi-L pierzi
pe Iisus, cã lumea este un iad chinuitor pe când El este raiul plin de
veselie şi bucurie sfântã. Cel care-L gãseşte pe Iisus va dobândi cea
mai de preţ comoarã, bucuria bunãtãţilor iar cel care Îl va pierde,
acela va pierde tot ce are, viaţa fãrã de El rãmânând neînsemnatã.
3. Mare este meşteşugul a şti sã vorbeşti cu Domnul şi mare
înţelepciunea sã-L ţii întotdeauna aproape de tine; fii paşnic şi
smerit pentru ca El sã rãmânã cu tine. Mai bine este sã se ridice
lumea întreagã împotriva ta decât sã pierzi harul Lui, cel mai
nepreţuit prieten al tãu.
4. Pentru Iisus, iubeşte-i pe toţi semenii tãi, prieteni şi
vrãjmaşi, roagã-te pentru ei; fã aceasta ca o datorie de cãpetenie şi
vei gãsi împãcare în sufletul tãu.
5. Rãmâi curat şi fãrã de prihanã, fereşte-te de orice pãcat, nu
deznãdãjdui ci te supune fãrã de cârtire lui Dumnezeu rãbdând
orice lovituri; dupã iarnã şi frig vine vara, dupã noapte şi întuneric
vine ziua cu lumina ei, dupã furtunã şi ploaie vine vreme frumoasã
şi seninã.

Nu umbla dupã mângâieri

1. Nu este greu sã lepezi plãcerile acestei lumi trecãtoare dacã
te gândeşti cã poţi gusta din bucuriile cele cereşti, nepieritoare. Cel
sprijinit de harul Domnului merge cu uşurinţã, plin de bucurie cãtre
desãvârşire.
2. Sfântul Mucenic Laurenţiu a rãmas nemuritor pentru cã a
ştiut sã înfrângã amãgirile lumii acesteia, rãbdând fãrã cârtire
pentru dragostea cãtre Iisus Hristos. Iubirea pentru Dumnezeu i-a
fost grija de cãpetenie iar bucuriile cereşti au preţuit mai mult decât
cele pãmânteşti.
La fel sã faci şi tu: pentru dragostea faţă de Dumnezeu sã

42
renunţi la tot gândindu-te cã ceasul despãrţirii de lumea aceasta va
veni şi pentru tine, trebuind sã te gãseascã pregãtit pentru întâlnirea
cu Judecãtorul şi Mântuitorul tãu.
3. Pentru a-şi înfrânge pornirile cele rele îndreptându-şi inima
numai cãtre Dumnezeu, omul trebuie sã lupte vreme îndelungatã.
Cine poartã cu adevãrat în el dragostea pentru Iisus şi râvna
fierbinte pentru fapte bune, acela nu va cãdea pradã ispitelor
omeneşti, mereu el se va jertfi pentru Domnul sãu.
4. Harul lui Dumnezeu sã te facã mai smerit, mai hotãrât şi
mai înţelept în toate lucrurile tale.
5. Cineva spunea simţind harul lui Dumnezeu: ,,Zis-am în
inima mea: în veci nu mã voi clãtina". Dar când harul s-a depãrtat
de la el, a adãugat: „Ţi-ai întors faţa Ta de la mine şi m-am
tulburat". Totuşi, în mijlocul acestei tulburãri, el nu a pierdut
nãdejdea, ci se ruga fierbinte zicând: ,,La Tine Doamne voi striga şi
Dumnezeului meu mã voi ruga". Apoi, culegând rodul rugãciunii
sale şi mãrturisind cã a fost ascultat, a spus:,,Auzitu-m-a Domnul şi
m-a miluit, Domnul a fost ajutorul meu".
La fel a fost şi cu Sfinţii, iar noi nu trebuie sã pierdem curajul
dacã avem râvnã duhovniceascã.
6. Oare în cine sã nãdãjduim şi în cine sã ne încredem dacã nu
în mila lui Dumnezeu şi în aşteptarea cerescului Sãu har şi dar?
Chiar dacã trãieşti la un loc împreunã cu oamenii cinstiţi, cu fraţii
evlavioşi sau te îndeletniceşti cu citirea cãrţilor sfinte ori a
cuvântãrilor frumoase, sau asculţi cântãri de laudã cãtre Dumnezeu;
toate acestea sunt în zadar dacã eşti pãrãsit de harul lui Dumnezeu.
Nimic nu te poate ajuta mai mult decât rãbdarea şi lepãdarea de
sine, lãsându-te astfel în voia Celui Preasfânt.
7. Nici un sfânt nu s-a înãlţat aşa de mult fãrã sã fi fost ispitit;
nu este vrednic sã se ridice cu mintea la Dumnezeu acel care nu a
rãbdat nici un necaz pentru Domnul. În urma oricãrei ispite vine şi
mângâierea cãci mângâierea cereascã este fãgãduitã celor tari în

43
ispite. ,,Celui ce va birui, zice Domnul, îi voi da sã mãnânce din
pomul vieţii".
8.Bunul Dumnezeu trimite mângâierea Sa, pentru ca omul sã
aibã mai multã putere în lupta cu iscoditorul duşman diavolul.
Acesta, mereu veghind, pândeşte pentru a pune stãpânire pe om,
îndepãrtându-l de Dumnezeu.

Mulţumeşte lui Dumnezeu pentru darurile Sale

1. Tu umbli dupã odihnã când eşti chemat la muncã? Mai
degrabã fii pregãtit pentru a birui mereu ispita şi mai degrabã
aşteaptã-te la suferinţã decât la bucurie. Care om din lumea aceasta
nu ar primi cu plãcere bucuriile şi mângâierile sufleteşti dacã ar şti
cã acestea nu îi vor fi luate niciodatã?…Plãcerile lumeşti sunt
deşarte şi ruşinoase, pe când cele sufleteşti sunt dulci şi curate,
izvorând din faptele bune şi fiind împãrţite de Dumnezeu celor cu
inima curatã. Nimeni nu se poate bucura mereu de mângâierile
dumnezeieşti fiindcã ispita nu zãboveşte sã vinã.
2. Încrederea prea mare în sine însuşi precum şi îndrãzneala
fãrã de rost a inimii omului, nu lasã harul lui Dumnezeu sã se
pogoare asupra acestuia (a omului). Dacã harul lui Dumnezeu nu se
pogoarã dindestul asupra noastrã, vina este a noastrã pentru cã nu
suntem mulţumitori faţă de Cel ce a trimis acest har. Totdeauna se
dã har celui care îl primeşte cu mulţumire, cãci Dumnezeu ia de la
cei ce sunt mândri şi-L dã celor smeriţi.
3. Mângâierea care îmi poate rãpi pocãinţa nu îmi este
trebuitoare nici nu doresc înţelepciunea ce poate sã mã ducã la
pãcatul mândriei, nu tot ce este mãreţ este şi sfânt; nu tot ce e dulce
este şi bun, şi nu orice dorinţã este curatã. Nu tot ce pare oamenilor
cã este plãcut, este şi pe placul lui Dumnezeu.
Omul care a primit înţelepciunea ca dar de la Dumnezeu, nu
va îndrãzni sã se mândreascã, ci mai încrezãtor îşi va mãrturisi
slãbiciunea.
4. Întotdeauna stai în locul cel mai de jos pentru ca mai apoi

44
sã primeşti şi locul cel de sus. Sfinţii care au fost mari înaintea lui
Dumnezeu, au preferat sã rãmânã mici înaintea lor înşişi, cu cât
chemarea lor era mai înaltã, cu atât inima le era mai smeritã fiind
plini de fapte bune şi de slavã cereascã, ei nu au umblat niciodatã
dupã deşertãciuni omeneşti. Întãriţi şi sprijiniţi de Dumnezeu,
aceştia nu au umblat dupã mãrirea pe care o dã lumea, gândul lor
fiind acela de a proslãvi numele Domnului.
5. Chiar dacã ai fi încercat cu necazuri şi chinuri, primeşte-le
pe acestea cu bucurie cã toate acestea sunt orânduite de cãtre
Dumnezeu care toate le chibzuieşte pentru mântuirea sufletului tãu.
Dacã doreşti sã pãstrezi harul lui Dumnezeu, mulţumeşte-I
pentru toate încercãrile şi ispitele ce vin asupra ta, rugându-L sã te
ajute sã le poţi birui. Roagã-te neîncetat, fii smerit şi cu bãgare de
seamã şi nu uita cã eşti un luptãtor pentru Hristos.

Ce puţini sunt cei care urmeazã lui Iisus

1. Sunt mulţi cei care ar dori sã intre în împãrãţia cerurilor,
dar puţini cei care iau Crucea lui Hristos pe umerii lor. Toţi ar vrea
sã fie pãrtaşi la bucuria Lui dar puţini cei ce rabdã pentru El, mulţi
laudã minunile Domnului dar puţini primesc ocara Crucii Lui,
mulţi sunt cei care Îl iubesc atâta vreme cât nu dau de necazuri dar
pentru o clipã dacã El îi pãrãseşte, ei încep sã murmure şi sã-şi
piardã nãdejdea.
2. Cel ce-L iubeşte pe Iisus, acela va fi binecuvântat în ziua
necazului şi strâmtorãrii şi rãsplata îi va fi mare, cãci slujitorii lui
niciodatã nu rãmân fãrã de platã.
3. Câte nu poate face dragostea pentru Dumnezeu atunci când
este curatã şi neprefãcutã de orice iubire de sine; cei ce se gândesc
doar la câştiguri şi la folosul lor aratã lãmurit cã ei se iubesc pe ei
mai mult decât pe Iisus.
4. Rar se gãseşte omul desãvârşit care a reuşit sã se rupã de
tot ce este lumesc şi pãmântesc. Oare cine poate gãsi pe cel ce este
cu adevãrat sãrac cu duhul, despãrţit cu adevãrat de orice fãpturã

45
omeneascã? Trebuie sã-l cauţi ca pe un mãrgãritar, pânã la
marginile pãmântului!…Dacã omul ar fi plin de fapte bune,
evlavios, întelept, totuşi îi mai lipseşte ceva: trebuie sã se lepede de
el însuşi dezbrãcându-se de orice iubire de sine iar apoi sã cugete
cã nu a fãcut nici un bine.
5. Niciodatã sã nu punã preţ pe faptele frumoase pe care le-a
sãvârşit, doar sã spunã, cu inima curatã cã este doar un slujitor ce
nu aduce nici o roadã, dupã Cuvântul Adevãrului: ,,Când aţi fãcut
tot ce vi s-a orânduit sã faceţi, ziceţi: -Slugi netrebnice suntem.”
Nimeni nu este mai bogat, mai puternic ori mai slobod, numai
cel care a ştiut sã pãrãseascã toate, sã se lepede de el însuşi,
aşezându-se pe cel mai din urmã loc.

Sfântul drum al Crucii

1. Cât de grele par pentru mulţi cuvintele lui Iisus: ,,Leapãdã-te de
tine, ia-ţi crucea şi vino dupã Mine", dar cu mult mai greu le va
veni în ziua de apoi, când li se va spune: ,,Duceţi-vã de la Mine
blestemaţilor, în focul de veci!". Cei care ascultã acum cu bucurie
glasul ce îi îndeamnã sã-şi ia crucea şi sã se supunã, atunci nu se
vor înfricoşa de osânda cea veşnicã.
Când va veni Domnul pentru judecatã, pe cer se va arãta
semnul Fiului Omului-semnul Sfintei Cruci. Atunci, toţi ucenicii
crucii care în viaţa pãmânteascã L-au urmat pe Iisus cel rãstignit, se
vor apropia, plini de încredere de Dreptul Judecãtor.
2. Crucea este mântuirea noastrã, în cruce este viaţa, ea este
apãrãtoarea credincioşilor, izvor al bucuriilor cereşti, bucuria
duhului, desãvârşirea cea mai mare, sfinţenia cea mai înaltã.
Prin jertfa de pe cruce, Iisus a adus mântuirea sufletului şi
nãdejdea pentru viaţa veşnicã. El a mers la Golgota pentru ca tu sã
te bucuri cã Rãscumpãrãtorul te pretuieşte şi poartã grijã de sufletul
tãu. Dacã vei fi pãrtaş al patimilor Lui, vei cunoaşte mãrirea.
3. Totul atârnã de jertfa crucii şi de rãstignirea poftelor

46
trupeşti, totul trebuie sã însemne jertfire continuã şi pregãtire
pentru cer.
4. Uneori ţi se pare cã Dumnezeu te pãrãseşte, alteori te
supãrã aproapele, adesea tu eşti o povarã pentru tine însuţi. Nicãieri
nu vei gãsi mângâiere şi alinare, cãci trebuie sã suferi, dupã voia
Domnului care doreşte sã te deprindã cu suferinţa pentru a te
supune fãrã cârtire, şi sã ieşi din necazuri cu inima smeritã. Trebuie
sã suferim adesea pentru a dobândi liniştea lãuntricã iar apoi sã fim
vrednici pentru a primi cununa nemuririi.
5. Dacã vei lua crucea de bunãvoie, vei fi îndrumat şi
îndreptat cãtre limanul dorit unde nu este durere. Iar dacã vei lua
crucea doar din silã şi nevoie, atunci îţi vei îngreuia picioarele tale
iar ea va fi supãrãtoare.
6. Tu crezi cã vei putea scãpa de ceea ce nici un om nu a
putut scãpa niciodatã?…Crezi cã a fost un sfânt în lumea aceasta
care nu şi-a purtat crucea sa fãrã de suferinţã? Însuşi Mântuitorul
Iisus Hristos, Domnul nostru nu a fost lipsit nici un ceas mãcar de
cruce cât a fost pe pãmânt, cunoscând numai durere şi suferinţã din
partea celor ce l-au dat la moarte.
7. Toatã viaţa Mântuitorului Iisus Hristos, aici pe pãmânt. a
fost un calvar şi o luptã împotriva pãcatului, iar tu umbli dupã
odihnã şi dupã bucurie? Te înşeli amarnic dacã vei cãuta altceva
decât suferinţa; cu cât vei merge mai departe pe calea desãvârşirii
sufleteşti, vei fi încercat, dar povara crucii tale nu va fi mai mare
decât o poţi duce tu.
8. Omul pe care Dumnezeu îl încearcã, nu va rãmânea fãrã de
mângâieri, greutatea necazurilor se schimbã într-o încredere dulce,
iar cu cât trupul este mai slãbit, cu atât sufletul se va întãri mai mult
prin harul Domnului.
9. Nu oricine poate sã-şi înfrâneze sufletul şi sã-şi ia crucea
fugind de toate mãririle deşarte, suferind necazuri şi nenorociri în
aceastã viaţã….Dacã te gândeşti numai la tine, niciodatã nu vei
putea sã ajungi acolo unde trebuie. Dar dacã te vei lãsa în mâinile

47
Domnului, vei fi îmbrãcat cu putere de sus, nu îţi va fi teamã de
vrãjmaşul sufletului tãu (diavolul) pentru cã vei fi înarmat cu
credinţã şi pãzit de crucea lui Iisus.
10. Fii întotdeauna gata, ca o slugã bunã şi credincioasã a lui
Iisus pentru a duce cu bãrbãţie Crucea Domnului tãu, Cel care s-a
rãstignit de voie pentru tine. Fii gata sã rabzi necazuri şi nenorociri
în aceastã viaţã plinã de dureri, bea cu bucurie paharul Domnului
dacã ai dragoste fierbinte faţã de El şi dacã vrei sã ajungi la mãrirea
Lui.
Dumnezeu nu va întârzia sã-ţi trimitã mãririle Sale, deci fii
gata sã suferi, toate necazurile priveşte-le ca pe mângâieri, ele nu
sunt vrednice de mãrirea vieţii viitoare şi a slavei cereşti.
11. Atunci când vei simţi cã suferinţa e dulce şi te vei
deprinde cu ea, atunci te vei socoti fericit cã ai gãsit raiul pe
pãmânt. Dar dacã fugi de suferinţã, ea îţi va pãrea amarã şi vei trãi
în dureri, necazurile de care te fereşti, te vor urma pretutindenea.
12. Dacã eşti pregãtit sã pãtimeşti şi sã suferi, atunci durerile
tale se vor îndulci şi vei dobândi liniştea lãuntricã. ,,Eu voi arãta
fiecãruia, zice Domnul, cât trebuie sã sufere pentru numele Meu",
deci nu îţi rãmâne decât sã suferi dacã vrei sã-L iubeşti pe Iisus şi
sã-I slujeşti pânã la sfârşitul zilelor tale pe pãmânt.
13. Bunul Dumnezeu sã te învredniceascã, pentru numele
Sãu, cã bucuria va fi mare acolo în împãrãţia cereascã.
Toţi spun cã suferinţa este necesarã; dar câţi sunt cei care
suferã? Dar nu uita cã suferind pentru Iisus vei ajunge sã
dobândeşti tot ce este mai de preţ, şi anume sfânta mântuire.
14. Hotãrãşte-te sã apuci drumul necazurilor decât cel al
bucuriei pentru a te putea asemãna cu sfinţii, cã vrednicia şi sporul
nostru pentru desãvârşirea sufletului nu se dobândesc prin bucurii
şi prin mângâieri, ci prin tãria cu care vom rãbda necazurile şi
ispitele cele grele.
15. Dacã ar fi în aceastã lume o altã cale mai bunã şi mai de
folos pentru desãvârşirea sufletului decât suferinţa, Iisus ne-ar fi

48
arãtat-o cu siguranţã. Dar El îi îndeamnã pe ucenicii Sãi care L-au
urmat fãrã cârtire dar şi pe cei care vor sã-L urmeze, spunând:
,,Cine voieşte sã vinã dupã Mine, sã se lepede de sine, sã-şi ia
crucea şi sã urmeze Mie" .
Dupã ce am vãzut şi am luat la cunoştinţã toate cele de pânã
acum, nu putem înţelege decât cã, prin purtarea crucii pe care o
avem, raiul cerului va fi deschis şi pentru noi; doar biruirea
ispitelor şi încercãrilor ne poate face cu adevãrat fericiţi şi biruitori
în Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

CREZ

Nu, singuri nu suntem,

Dincolo, zarea, cumpănă
Aceleiaşi lumi.
Nevăzut, dar în preajmă
Stă pururi Cel care,
Purtător de speranţe
Dă orişicui pacea împlinită.
Nu, singuri nu suntem
În suflet strângând măsura luminii
Pe drumul cel bun,
Nevoie Împlinită, de sacru.

BUNUL MEU PREA BUN

-tatălui meu Vasile, nume de sfânt-

Am fost la tine şi era

Un înger lângă crucea însingurată,
Părea tăcut, o lacrimă-i curgea
De pe obraz-doar el cu tine tată.

49
Când m-a văzut, cu mâini împreunate
Şoptind, mi-a arătat spre cer,
-Vezi, el acolo-n marea-i bunătate
Dezleagă calea marelui mister.
Iar dacă simţi, că ocrotirea lui
Mai pregăteşte întâlniri celeste,
Acolo unde suferinţa nu-i
Acolo unde Vestea se împlineşte.

Mă iartă Bunul meu Prea Bun

Luceafăr ce-mi arată veşnicia,
Aş mai avea atâtea să îţi spun,
Necazul să împlinim cu bucuria.
....................................................
Aş vrea... dar vremea a trecut devreme
Târziul se aşterne, se nasc noi dileme...

AŞTEPTARE…

Dezmăţ e întreaga lume ce-o trăim

Cu rele cât cuprinde, uneori cu bune
Şi parcă nu vrea nimeni a ne spune
Ce înseamnă, necuprinsul, să iubim.

Stau adunate lungi zile, grămadă

Iar strălucirea lor parc-a apus
Privind în urma vremea ce s-a dus
Nu mai e nimeni, unul, să o vadă.

Trec vremi, iar alte vremi se norocesc

Scăldate într-o lumină prea confuză,
Prezent este momentul ce ne scuză
Petrecerii prin spaţial lumesc.

50
Trec vremile, copiii noştri cresc
N-au timp sa ne înţeleagă întristarea,
Noi gârboviţi, ne mai urmăm cărarea
Alunecând, pe rând, în pământesc.

Trec zilele tăcute rând pe rând

Iar taina lor se pierde-n depărtare-
Umil aşteaptă clipa de împăcare
Iisus cu gestul încă blând.

MĂ ROG…

Mă rog,
Şoptiri de stele-mi spun
Că dincolo, o lume
Se înalţă vie cu alt nume
Încrezător mă rog.

Mă rog
Pe-un drum ceresc răsar
Noi bucurii fără hotar
Şi îngerii sfioşi păşesc
Prin raiul cel dumnezeiesc,
Încrezător mă rog.

Mă rog
Un imn ocrotitor
Scoboară-n glas înălţător
Fiinţa-ntreagă luminând
Vroirea Celui Blând,
Încrezător mă rog.

51
DIN SUFLET ORIŞICÂND RĂSUNĂ

Din Basarabia răsună

Un bucium peste plai străbun,
Parcă din ceruri se adună
Şi îngerii cu Tatăl Bun.

Din Basarabia răzbate

Ecou de frate pîn’la cer
Iar Prutul inima împarte
În mare jale şi mister.

Din Basarabia se vede

Salutul fratelui cuprins
De dorul sfânt în care crede
Şi de oftat pe veci nestins.
…………………………….
Din Mama Ţară tot răsună
Alt bucium peste plai străbun,
Parcă din ceruri se adună
Şi îngerii cu Tatăl Bun.

CONFESIUNE

Aş vrea Doamne să-Ţi cânt

Să Te încânt
Eu călător efemer pe pământ.
Uneori îmi lipsesc sentimente
Curate,
Iubirea de frate, rostu’ de adevăr
Ori dreptate.
Doream să-Ţi spun
De multa vreme, însă acum

52
 Lucru curat m-a cercetat
Cu al Tău sfat.
Voi lăcrima în rugăciune,
Gest de căinţă pentru puţinele bune.
…………………………………
Acesta sunt
Trăind, să renasc prin Cuvînt.

Pr. stavr. Radu Botiş

20 MARTIE 2009

Cartea I MODELUL SFINŢILOR

Lasã deşertãciunile lumeşti şi vino dupã Iisus.

1. ,,Cel ce vine dupã Mine, nu umblã în întuneric”, zice

Domnul…Sunt cuvintele prin care Domnul Iisus Hristos ne
îndeamnã sã urmãm viaţa şi faptele Sale, dacã dorim sã ne luminãm
mintea noastrã şi sã ne scãpãm de întunecimea inimii. Necesar este
sã ne gîndim în permanenţã la viaţa Domnului Iisus, iatã care ar
trebui sã fie grija noastrã de cãpetenie.
2. Dumnezeiasca învãţãturã a Mântuitorului Iisus Hristos
întrece toate învãţãturile sfinţilor iar descoperirea acestei învãţãturi
înseamnã aflarea manei celei ascunse (cereşti). Adesea cei ce
ascultã cuvântul Evangheliei nu se trezesc din amorţealã pentru cã
nu au în ei duhul lui Iisus.
Doreşti sã pricepi întru totul şi sã guşti cuvintele Domnului?
Strãduieşte-te în permanenţã, îndreaptã viaţa ta dupã a Lui.
3. Degeaba vorbeşti frumos despre Sfânta Treime dacã în
suflet nu ai smerenie, fiindcã fãrã aceasta niciodatã nu poţi fi pe
placul Sfintei Treimi. În adevãr, nu cuvintele mesteşugite îl fac pe
om drept şi sfânt, ci numai viaţa curatã. Chiar dacã ai cunoaşte pe

53
de rost Sfânta Scripturã dimpreunã cu tot ce au scris înţelepţii de pe
pãmânt, fãrã de har şi de milã, nu-ţi foloseşte la nimic.
Deşertãciunea deşertãciunilor, toate nu sunt decât
deşertãciune dacã nu existã iubirea de Dumnezeu şi slujirea Lui.
Cea mai mare înţelepciune este sã mergi cãtre împãrãţia cerurilor
neţinând socotealã de ceea ce va spune lumea despre tine.
4. Umblarea dupã bogãţii trecãtoare şi nãdãjduirea în ele este
deşertãciune. Deşertãciune este şi cãutarea de onoruri şi dregãtorii
(functii lumeşti). Deşertãciune este urmarea poftelor trupului şi
vânarea plãcerilor care, mai târziu, vor fi aspru pedepsite.
Deşertãciune este şi mulţimea anilor vieţii dacã nu i-ai trãit aşa cum
se cuvine, la viaţa viitoare negândindu-te.
5. Mereu sã-ţi aduci aminte de cuvintele Înţeleptului, care
spune: ,,Ochiul nu se saturã de ceea ce vede, nici urechea nu se
umple de ce aude”. Aşadar, deprinde-te în a-ţi depãrta inima de
lucrurile pãmânteşti pentru a se împlini cu cele cereşti.
Cei care umblã în desfãtãri îşi pângãresc sufletul dar pierd şi
mila Domnului.

Fii smerit!

1. Din fire, orice om doreşte sã ştie cât mai multe: oare de ce

folos este ştiinta fãrã frica de Dumnezeu?
Un om fãrã de multã ştiinţã, dar smerit şi care slujeste pe
Domnul este cu mult mai presus decât un filozof mândru, care,
nepurtând grijă de sufletul sãu rãmâne, spre propria pierzare,
departe de Cel ce l-a creat. Cãci Dumnezeu va judeca pe fiecare
dupã propriile fapte.
2. Stãpâneşte-ţi dorinţa înflãcãratã de a şti toate câte sunt pe
lumea aceasta, vei gãsi doar o mare risipã de vreme, deşertãciune şi
neîmplinire. Mulţi oameni cu stiinţã lumeascã sunt mândri sã se
arate lumii astfel, atoateştiutori.
Sunt multe lucruri în lumea aceasta, a cãror cunoaştere este

54
de prea puţin folos sufletului, iar cine se îngrijeste de altceva decât
de mântuirea lui, acela nu ştie ce face. Vorbele goale nu saturã întru
nimic sufletul,dar o viaţã curatã alãturi de un cuget nepãtat, dau
linişte inimii dar şi o mare încredere în Dumnezeu.
3. Cu cât ştii mai mult, cu atât vei fi mai aspru judecat, dacã
nu ai dus o viaţã curatã.
Nu te fãli cu arta şi cu ştiinta ta, oricât de meşteşugite ar fi
ele, ci teme-te mai curând de lumina lor. Dacã te socoteşti cã ştii
multe, asta e puţin lucru faţã de ceea ce încã nu ştii. Nu fi mândru,
ci mãrturiseşte mai degrabã cã nu ştii aproape nimic. Sã nu te crezi
mai presus de semenul tãu.
Dacã vrei sã înveţi sã ştii ce îţi este de folos, obişnuieşte-te sã
trãieşti modest dar curat sufleteşte, cãci frica de Dumnezeu este
începutul înţelepciunii.

Adevãrata învãţãturã

1. Este cu adevãrat fericit cel ce a aflat adevãrul aşa cum este

el, iar nu în cuvinte meşteşugite. Mintea şi simţurile noastre sunt
slabe şi greşesc de multe ori. Ce folos au certurile cu privire la
lucrurile greu de înţeles, cãci Dumnezeu la judecatã, nu va întreba
de ce nu le-am luat în seamã. Este o mare nebunie sã nu te gândesti
la ce îţi este de folos şi de trebuinţã, cãci aceasta este pãgubitor.
Într-adevãr, avem ochi dar foarte adesea nu vedem.
2. Oare de ce ne pasã ce ne spune altul despre felul şi chipul
în care se judecã lucrurile? Cel cãruia îi vorbeşte Cuvântul (Cel)
Veşnic, acela cunoaşte lumina. Toate vin de la acest Cuvânt
atoatestãpânitor, el este începãtorul tuturor, el vorbeşte înlăuntrul
nostru, fãrã de el nu poate fi înţelepciune, nu poate fi judecatã
dreaptã.
O! Adevãr al Domnului, fã-mã sã fiu una cu tine, veşnic sã te
iubesc. Adesea mã trudesc sã citesc şi sã înţeleg, fãrã de El totul
este în zadar.

55
 3. Cu cât îţi vei strânge mai mult puterile şi te vei debarasa de
poftele lumeşti, cu atât sufletul tãu va fi mai înţelept şi se va ridica
tot mai mult deoarece îşi primeşte lumina de la Cel de Sus. Un
suflet curat, nevinovat, hotãrât la lucruri bune, nu se rãtãceşte
niciodatã, chiar nici în mijlocul celor mai grele necazuri, pentru cã
el pe toate le întocmeşte spre lauda lui Dumnezeu, şi se sileşte sã se
desãvârşeascã tot mai mult.
Ce te necãjeşte, ce te tulburã, dacã nu pornirile nestãpânite
ale inimii tale?…
4. Omul bun şi cu adevãrat evlavios îşi rânduieşte înlãuntrul
sãu mai dinainte tot ceea ce are de gând sã facã. El nu merge dupã
poftele trupului, ci toate le trece prin dreapta lui judecatã. Zilnic sã
ne întãrim şi sã facem tot mai multe fapte bune. Cunoaşterea de
sine este o cale care te duce mult mai sigur la Dumnezeu în
comparaţie cu toate bogãţiile ştiintei. Nu tãgãduiesc deloc folosul
ştiinţei, dar adesea, mulţi rãtãcesc, truda lor lumeascã rãmânând
zadarnicã.
5. La aspra judecatã vei fi întrebat dacã ai trãit ca un creştin
adevãrat. Acolo nu se va ţine seama de învãţaţii lumii acesteia şi
care se fãleau cu multa învãţãturã lumeascã. Odinioară s-a vorbit
mult despre ei, au fost pe placul multora, dar despre toate acelea nu
se va auzi nimic, dreapta judecatã va fi cu rãsplatã şi fericire
pentru sãvârşitorii binelui.
6. Cât de repede zboarã slava lumii acesteia.
Ce mulţi se pierd în lumea aceasta din pricina unei învãţãturi
mincinoase şi a uitãrii de Dumnezeu. Vor mai degrabã ca sã ajungã
oameni mari în viaţa aceasta decât sã fie smeriţi cu sufletul, iar
pierzarea le este mare în deşertãciunea lor. Mare va ajunge doar cel
ce are dragoste şi se crede mic pe sine, iar pentru unul ca acesta,
toate onorurile lumii acesteia rãmân ca o nimicnicie.
Cel care face voia Domnului fãrã sã se gândeascã la sine, cu
siguranţã cã a aflat adevãrata învãţãturã.

56
 Fii cu bãgare de seamã

1. Nu trebuie sã crezi orice vorbã, nici nu trebuie sã te supui

oricãrei porniri lãuntrice în viaţa aceasta, ci trebuie sã potriveşti
toate lucrurile tale dupã voia lui Dumnezeu, cu înţelepciune şi cu
multã bãgare de seamã. Cât de uşor noi credem şi spunem despre
alţii mai repede rãul decât binele; atât de slabi suntem şi atât de
departe de sãvârşirea binelui.
2. Este o mare înţelepciune sã nu faci nimic în grabã, urmând
cu încãpãţânare propriile tale simţãminte, ci cântãrind cumpãtat.
Oricând primeşte cu bucurie sfatul omului cu adevãrat înţelept şi cu
mintea întreagã.
O viaţã curatã face pe om înţelept aşa cum este voia
Domnului, care Îl încearcã de multe ori şi în multe feluri întru
desãvârşire. Cu cât vei fi mai smerit şi mai supus înaintea lui
Dumnezeu, cu atât vei avea mai multã înţelepciune şi mai multã
pace în lucrurile tale.

Cum citeşti Sfânta Scripturã?

1. În permanenţã, în Sfânta Scripturã, trebuie sã cãutãm

adevãrul, iar nu meşteşugul vorbirii. Trebuie sã o citim cu acelaşi
duh cu care a fost scrisã, sã cercetãm în ea lucrurile de mult folos
mai mult decât frumuseţea limbii. Nu te gândi la cel care a scris, ci,
fãrã sã te îngrijesti dacã este om mai mult sau mai putin învãţat,
numai şi numai dragostea de adevãr sã te facã sã citeşti.
Gândeşte-te la ceea ce este scris iar nu la cel care a scris.
2. Lumea trece, dar adevãrul Domnului rãmâne în veac.
Dumnezeu ne-a vorbit în felurite chipuri, prin fel de fel de oameni.
În citirea Sfintei Scripturi, adeseori curiozitatea noastrã ne
vatãmã, voind sã cerceteze şi sã înţeleagã ceea ce trebuie trecut cu
vederea.
Dacã voieşti sã câştigi vreun folos, citeşte cu smerenie, cu
inima curatã şi cu credinţã; nu te mândri cu destoinicia ta. Întreabã
acolo unde nu te pricepi, ascultã liniştit sfaturile sfintilor şi nu uita
niciodatã hotãrârile bãtrânilor cãci ei nu au vorbit în zadar.

57
 Pofte deşarte

1. Atâta timp cât omul pofteşte dupã lucruri deşarte,

neliniştea va cuprinde inima lui. Cel ce este mândru şi cel zgârcit
niciodatã nu vor putea fi liniştiţi, pe când cel smerit şi cel sãrac cu
duhul îşi vor duce viaţa în tihnã.
Omul care nu a omorât cu desãvârşire patimile dinlãuntrul
sãu, acela va cãdea rob şi celor mai mici încercãri care vor veni
asupra lui.
Cel slab la suflet, cel îngreuiat cu lucrurile trupeşti şi pornit
cãtre desfrânãri, cu mare greutate se poate dezlipi de poftele
lumeşti. Iatã de ce, când încearcã sã se debaraseze de ele, se
întristeazã, iar dacã cineva ar încerca sã-l opreascã, mai tare se
mânie.
2. Iar dacã a dobândit îndatã ceea ce îşi dorea, numaidecât
mustrarea cugetului apasã asupra inimii lui pentru cã s-a lãsat în
voia poruncilor pãtimaşe, care nu-i dau liniştea pe care ar dori-o
sufletul sãu.
Numai înfruntând poftele lumeşti, iar nu devenind robul lor,
vei afla pacea inimii tale. …Niciodatã nu va fi linişte în sufletul
celor ce umblã în desfrânãri, nici în al celui ce se lasã ademenit de
îndemnurile trupului; liniştea este rãsplata celui care râvneşte sã-şi
îmbogãţeascã sufletul sãu.

Fugi de mândrie

1. Cel care îşi pune nãdejdea în oameni ori în alte fãpturi

pãmânteşti este un mare nesocotit! Nu trebuie sã-ţi fie ruşine a sluji
altora, trecând ca un sãrac al lumii acesteia, pentru dragostea pe
care o ai faţã de Iisus Hristos. Nu te încrede prea mult în tine, ci te
lasã numai în seama lui Dumnezeu. Fã tot binele cât îţi stã în
putinţã iar Domnul va sprijini bunãvoinţa ta. Nu te încrede nici în
stiinţa şi nici în înţelepciunea oamenilor, ci deschide-ţi inima

58
pentru a putea primi harul Domnului care ajutã pe cei smeriţi şi
coboarã pe cei mândri.
2. Dacã eşti bogat, nu te fãli cu bogãţiile tale cele multe, nici
cu prietenii tãi cei puternici; lauda ta sã fie numai întru numele
Domnului, care ne dã de toate, şi care, mai presus de orice, doreşte
sã se dea chiar pe Sine pentru noi.
Niciodatã sã nu te mândreşti cu puterea ori cu frumuseţea
trupului deoarece o suferinţã ce poate veni, îl stricã şi îl vestejeşte.
Nu te minuna de priceperea şi de multa ştiinţã pe care o ai, ca nu
cumva sã-L mâhneşti pe Dumnezeu, Cel care ţi-a hãrãzit toate
bunãtãţile firii.
3. Nu te crede cã eşti mai bun decât alţii, ca nu cumva sã fii
rãu privit de ochiul lui Dumnezeu care vede tot ce este înlãuntrul
tãu. Nu te lãuda cã ai fãcut fapte bune pentru cã judecãţile
Domnului nu sunt ca ale oamenilor; de multe ori cel ce place
oamenilor, nu place lui Dumnezeu. Dacã ai fãcut vreo faptã bunã,
gândeşte-te cã alţii au altele cu mult mai bune; aşa sã faci, pentru a-
ţi putea pãstra smerenia.
Nimic nu vei pierde dacã te vei socoti mai prejos decât alţii;
mai mult rãu îţi vei pricinui dacã vei crede despre tine cã eşti mai
bun decât oricare unul dintre semeni. Omul care este smerit se
bucurã de mai multã pace lãuntricã. Mânia şi pizma tulburã inima
celui mândru.

Nu fi prea prietenos

1. Este mai înţelept sã nu-ţi spui tainele inimii tale la toatã

lumea, ci numai omului înţelept şi temãtor de Dumnezeu. Nu alerga
la cei tineri şi uşuratici la minte. Nu mãri pe cel bogat şi nu te duce
prea des la oamenii cu vazã mare. Mai degrabã îndreaptã-te cãtre
cei de jos şi neştiutori de ştiinţã lumeascã dar evlavioşi precum şi
cu obiceiuri frumoase, iarã vorbirea, şi aici, sã fie doar despre
lucrurile care ajutã la desãvârşirea sufletului tãu. Mereu sã

59
mulţumeşti lui Dumnezeu pentru cele pline de credinţã şi de fapte
bune.
Sã doreşti lucrul acesta: sã fii prieten lui Dumnezeu şi
îngerilor Lui, şi sã te fereşti cât îţi este cu putinţã de ochii lumii.
2. Sã ai faţã de toatã lumea milã dar la prietenie sã fii
zgârcit.Omul necunoscut are de multe ori nume bun dar când
ajungi sã îl cunoşti mai îndeaproape,vezi cã te-ai înşelat.

Supunere şi ascultare

1. Cu mult este mai bine sã trãieşti sub scutul altuia, sã fii

supus şi sã nu mergi înainte de capul tãu. Eşti cu mult mai sigur
când te supui decât când porunceşti. Mulţi se supun, însã mai mult
de nevoie decât din iubire; dar aceştia întotdeauna sunt amãrâţi şi
cu murmurul pe buze. Totdeauna, sufletele lor sunt apãsate ca de o
piatrã mare, cu atât mai mult cu cât, inimile lor rãmân mai
învârtoşate la numele lui Dumnezeu.
Oriunde vei merge nu vei gãsi odihnã pentru sufletul tãu
decât ascultând cu omenie sfaturile celui mai mare! Mulţi au crezut
cã vor fi cu mult mai buni dacã vor dobândi ranguri lumeşti; dar
amarnic s-au amãgit cu acest gând.
2. Fiecãruia îi place sã meargã într-acolo unde îl duc
gândurile sale şi sã asculte doar de cei care gândesc la fel ca şi el.
În momentul în care Dumnezeu devine stãpânul sufletelor noastre,
vom lãsa la o parte patimile pentru a putea dobândi bunurile pãcii.
Existã oare pe acest pãmânt omul acela atât de învãţat încât sã le
ştie pe toate? Nu te încrede prea mult în propria ta pãrere, ci pleacã-
ţi mai bine urechea la sfaturile cele de mult folos.
3. De multe ori am auzit vorbindu-se cã este mai bine sã
primeşti sfaturi decât sã dai. Se poate întâmpla, ca pãrerea fiecãruia
sã fie bunã; dar dacã nu vrei sã asculţi de sfaturile altora nici mãcar
atunci când prilejul şi mintea limpede cere aceasta, ai un suflet
îngâmfat şi îndãrãtnic.

60
 Sã nu vorbeşti mai mult decât este necesar

1. Îndepãrteazã-te cât poţi de zarva lumii cãci este primejdios

ca sã vorbeşti despre lucrurile lumeşti chiar şi atunci când ai avea
gând bun; mândria îţi farmecã sufletul, îl robeşte şi în cele din urmã
îl pângãreşte iar astfel viaţa noastrã se îndepãrteazã de Dumnezeu.
2. Privegheazã şi te roagã neîncetat ca sã nu-ţi treacã vremea
fãrã de folos. Dacã îţi este îngãduit ori îţi este de folos ca sã
vorbeşti, atunci sã vorbeşti în aşa fel încât sã fie pentru întãrirea
sufletului.
Sfaturile bune, privitoare la suflet, date de cãtre oameni care
fac voia lui Dumnezeu având gândul numai spre El, sunt de mare
folos la desãvârşirea sufleteascã.

Tu doreşti sã ai linişte sufleteascã?

1. Ne vom putea bucura de o adâncã linişte sufleteascã numai

atunci când nu ne vom irosi vremea cu ceea ce fac sau spun alţii, şi
care, de fapt nu ne priveşte pe noi.
Nu va putea avea o trainicã linişte sufleteascã acel care, fãrã
de vreun rost, se amestecã în treburile altora, cel care se îngrijeşte
numai de cele trupeşti, iar de cele dinlãuntrul sãu nu poartã de
grijã?…
Fericiţi cei sãraci cu duhul, fiindcã aceia au multã linişte
sufleteascã.
2. Oare cum crezi cã s-au ridicat sfinţii la o atât de mare
desãvârşire şi la atâta luminã sufleteascã? Numai pentru cã s-au
strãduit sã omoare toate poftele deşarte, sã se alipeascã de
Dumnezeu cu toatã inima lor, şi sã se îngrijeascã de ei înşişi.
Noi suntem prea strâns legaţi de patimi şi prea preocupaţi de
lucrurile cele trecãtoare. Rar putem birui rãul, dorinţa de a face
zilnic un pas mai departe înspre bine aproape cã nu o avem, aşa cã
prea adesea rãmânem reci.

61
 3. Atunci când vom rãstigni poftele trupului şi nu ne vom mai
frãmânta sufletul cu griji deşarte, vom gusta cu adevãrat din cele
dumnezeieşti, deprinzându-ne sã gândim la Domnul.
Marea şi singura piedicã ce stã împotriva noastrã este însãşi
pornirea din noi cãtre desfrâu şi cãtre lãcomie, fãrã ca sã ne
strãduim câtuşi de puţin a porni pe drumul ce duce cãtre
desãvârşire.
Dacã se întâmplã sã ne izbim de o cât de micã greutate, uşor
pierdem nãdejdea, alergând iarãşi cãtre lucrurile omeneşti cele
pierzãtoare.
4. Dacã vom fi neclintiţi în mijlocul luptei, ca adevãraţi
ostaşi, vom simţi ajutorul Domnului pogorându-se din cer la noi,
cãci El este gata întotdeauna sã punã umãrul la izbânda celor ce se
luptã cu dreptate şi nãdãjduiesc în El. Sã punem securea la rãdãcina
pomului pentru dezlipirea de patimi, şi astfel sufletul sã trãiascã în
pace.
5. Câte puţin ne vom dezrãdãcina din pornirile noastre cãtre
pãcat, vom apuca fãrã de greş pe drumul ce duce la desãvârşire.
Dacã de la început noi ne vom împotrivi ispitelor, atunci
orice lucru îl vom face cu uşurinţã dar totodatã şi cu bucurie.
6. Greu este sã te laşi de viaţa pe care ai dus-o pânã acum dar
cu mult mai greu este sã lupţi împotriva pornirilor tale. Dar dacã nu
poţi sã treci peste mãruntele piedici ale vieţii, cum vei putea
înfrânge durerile şi chinurile cele cumplite? Gândind astfel, am
credinţa cã vei cãpãta o cu mult mai mare dorinţã pentru
desãvârşirea ta.

Rostul (folosul) necazurilor

1. Folositoare sunt necazurile şi încercãrile pentru cã adesea

ele îmbunãtãţesc inima omului fãcându-l sã ştie cã el este un strãin
şi un cãlãtor pe pãmânt, şi nu trebuie sã-şi punã nãdejdea în nici o
creaturã de pe acest pãmânt. Credinţa permanentã trebuie sã

62
rãmânã în Dumnezeu cãci lumea aceasta este plinã doar de rãutãţi
şi de fãrãdelegi.
2. Când omul cu voinţã hotãrâtã se întâmplã ca sã fie tulburat,
ispitit ori chinuit de gânduri rele, atunci vede mai desluşit cât de
necesar este sprijinul lui Dumnezeu şi cât de hotãrâtor.

Tãria în ispite

1. Atâta timp cât trãim pe pãmânt nu suntem scutiţi de

mâhniri şi de suferinţe, aşa cum se spune şi în Cartea lui Iov:
,,Viaţa omului pe pãmânt este o luptã”. Fiecare, în permanenţã
trebuie sã fie pregãtit pentru a întâmpina ispitele ce l-ar putea
împresura, sã fie veghetor şi sã se roage pentru a nu lãsa loc
ghearelor diavolului ce stã veşnic neadormit ci dã târcoale cãutând
pe cine sã înghitã.
Nu este omul atât de pios şi de desãvârşit ca sã nu aibã nici o
ispitã, de aceea pregãtirea trebuie sã fie continuã pentru a fi
biruitori prin Hristos.
2. Oricât de supãrãtoare şi de chinuitoare ar fi ispitele, adesea
ele sunt foarte folositoare omului deoarece, prin ispite, omul,
biruindu-le, se întãreşte…La fel şi sfinţii au trecut prin multe ispite,
încercãri şi suferinţe, iar pe cei care nu s-au putut împotrivi
acestoara, Dumnezeu i-a osândit.
3. Atâta timp cât trãieşte pe acest pãmânt, omul nu va fi
niciodatã la adãpost faţã de nevoi şi ispite; purtãm în noi sãmânţa
desfrânãrii cu care ne-am nãscut. Mereu vom avea câte puţin de
suferit deoarece am pierdut încã de la început binele şi fericirea.
4. Cel care înlãturã numai pricinile dinafarã şi nu smulge de
la rãdãcinã însãşi pricina rãului, nu face bine, cãci ispitele se întorc
din nou asupra lui cu şi mai multã tãrie.
Vei învinge mult mai sigur, puţin câte putin, printr-o
îndelungã rãbdare, sprijinitã pe ajutorul lui Dumnezeu. Sã primeşti
sfaturile când ai cãzut în ispitã, nu te purta aspru cu cel ispitit; mai

63
bine sfãtuieşte-l aşa cum ai vrea sã te sfãtuiascã şi pe tine altul.
5. Începutul tuturor ispitelor este nestatornicia sufletului şi
prea puţina încredere în Dumnezeu. Precum o corabie fãrã de
cârmaci este împinsã de valuri la voia întâmplãrii, aşa este şi cu
omul slab şi schimbãtor, care pãrãseşte hotãrârile sale, devenind
tulburat de multele ispite. Fierul se încearcã (se cãleşte) în foc iar
omul în ispite şi greutãţi; ispita ne aratã cine suntem. Împotriveşte-
te rãului încã de la început; îndreptarea vine foarte târziu, atunci
când rãul creşte printr-o zãbavã prea lungã din partea omului. Cu
cât întârzii şi lâncezeşti pentru a nu te lupta, cu atât mai mult
slãbeşti în fiecare zi, iar duşmanul (diavolul) se tot înãreşte asupra
ta.
6. Când ispitele se înmulţesc asupra ta, nu pierde nãdejdea în
Dumnezeu, ci roagã-te cu mai multã râvnã, cãci, dupã cuvântul
Apostolului, El te va face sã tragi folos din ispita care te încearcã.
Pleacã-ţi sufletul sub mâna Domnului în toate ispitele, în toate
greutãţile, cãci El va mântui şi va înãlţa pe cel smerit la suflet.
7. Doar în încercãri şi în ispite vezi cu adevãrat puterea
sufleteascã a omului. Plata este mare şi fapta bunã îşi aduce roadele
sale. Nu este prea greu sã fii evlavios şi plin de credinţã, dar, sã ţii
minte: cel ce este rãbdãtor în vremuri grele, acela va merge cu paşi
repezi cãtre desãvârşire.
Unii se împotrivesc ispitelor celor grele, însã cad zilnic pradã
multor ispite mãrunte; cine nu este în stare sã biruiascã pe cel slab,
cum se va lupta cu cel tare ?!…

Nu judeca pe alţii

1. Întoarce-ţi privirea asupra ta însuţi şi fereşte-te sã judeci

faptele altora. Când judeci pe alţii, te muncesti în zadar, adeseori te
înşeli şi poţi foarte uşor sã greşeşti, câtã vreme, judecându-te pe
tine, totdeauna truda ta va aduce folos.

64
 Adesea judecãm lucrurile dupã inima noastrã, cãci iubirea de
sine cu uşurinţã înduplecã dreapta judecatã.
2. De cele mai multe ori suntem împinşi la rãu de imbolduri
din afarã sau de porniri ascunse dinlãuntrul nostru. Unii, în tot ceea
ce fac nu urmãresc decât folosul lor iar câtã vreme lucrurile merg
dupã voia lor se bucurã de multã linişte sufleteascã, însã când li se
împotriveşte cineva, de îndatã se tulburã şi se întristeazã.
3. Obiceiul cel vechi este greu de renunţat la el; dacã tu te
reazemi mai mult pe înţelepciunea şi pe judecata proprie decât pe
exemplul de supunere pe care l-am primit ca pildã de la
Mântuitorul, vei merge prea încet şi prea târziu pe drumul cãtre
desãvârşire. Dumnezeu doreşte sã-i fim întru totul supuşi, sã ne
ridicãm prin iubire deasupra patimilor pãmânteşti.

Fapte fãcute din iubire

1. De dragul nimãnui şi pentru nimic în lume sã nu faci nici

mãcar cel mai mic rãu. Uneori însã, ca sã ajuţi pe cineva la nevoie,
poţi sã amâni sãvârşirea faptei bune. Ceea ce este fãcut fãrã de
iubire nu aduce nici un folos; pe când, orice lucru, oricât de mic,
oricât de neînsemnat ar fi el, dacã este fãcut din iubire atunci aduce
şi roade îmbelşugate, deoarece Dumnezeu se uitã mai mult la
gândul cu care ai lucrat decât la propria ta faptã.
2. Doar cel ce este plin de iubire poate sã lucreze mult iar
unul ca acesta ţine seama mai mult de folosul lumii întregi decât de
propria sa voie. Ceea ce spune lumea cã este iubirea, adesea nu este
decât poftã lumeascã, fiindcã prea rar se întâmplã ca vreun imbold
pornit dinlãuntrul nostru, nãdejdea în rãsplatã ori cãutarea dupã
foloasele noastre sã nu fie amestecat în tot ceea ce facem.
3. Acela care este plin de iubirea adevãratã şi desãvârşitã nu
cautã dupã folosul propriu, ci singura lui grijã, în tot ceea ce face
este pentru preamãrirea lui Dumnezeu. Unul ca acesta nu
pizmuieşte pe nimeni pentru cã nu umblã dupã mãriri deşarte, nu se

65
veseleşte în inima sa, ci, dispreţuind oricare alte bunuri, îşi va cãuta
fericirea numai la Dumnezeu.
De am avea doar o scânteie de iubire adevãratã, am putea
vedea cã toate lucrurile inimii acesteia nu sunt decât deşertãciuni.

Rabdã greşelile altuia

1. Aceea ce omul nu poate sã îndrepte nici de la sine şi nici

cu ajutorul altora, trebuie sã rabde fãrã de cârtire pânã când Bunul
Dumnezeu va orândui lucrurile dupã sfânta Sa voie. Este mult mai
bine sã te înveţi a fi rãbdãtor, sã te rogi neîncetat pentru a primi
ajutor sã poţi trece cu uşurinţã peste toate greutãţile şi încercãrile
care vin asupra ta.
2. Dacã vreodatã ai dojenit pe cineva şi nu s-a îndreptat, nu te
lua la ceartã cu el, ci lasã totul în voia Domnului, pentru ca voia
Lui sã se plineascã. Deprinde-te sã rabzi greşelile şi nepuţintele
altora, oricum ar fi ele, cãci şi tu ai multe greşeli pe care le rabdã
semenii tãi. Dacã pe tine însuţi nu te poţi îndrepta aşa cum ar fi
necesar, atunci cum vrei sã faci pe altul sã fie pe placul tãu? Lesne
nouã ne place sã vedem pe alţii în greşelile lor, dar pe noi înşine nu
ne îndreptãm de greşelile noastre.
3. Vrem sã-i dojenim aspru pe alţii dar pe noi înşine, nu.
Foarte rar ne mãsurãm (cântãrim) şi nouã şi altora cu aceeaşi
mãsurã. Dacã toţi ar fi desãvârşiţi, ce ai mai putea rãbda de la alţii
pentru numele Domnului?
4. Dumnezeu a orânduit astfel lumea tocmai ca sã ne
obişnuim sã ne purtãm sarcinile unii altora, cãci fiecare are sarcina
lui; nimeni nu poate sã spunã cã nu are nevoie de ajutorul celuilalt.
Nimeni nu este atât de înţelept pentru a se putea îndrepta singur
fãrã de Dumnezeu.
Trebuie sã suferim unii pentru alţii, sã ne mângâiem şi sã ne
ajutãm la nevoie, sã ne învãţãm între noi povãţuindu-ne unii pe
alţii.

66
 Viaţa în mãnãstire

1. Trebuie sã te obişnuieşti cu lepãdarea dorinţelor tale dacã

vrei sã pãstrezi liniştea şi buna înţelegere cu cealaltã lume. Nu este
deloc uşor a-ţi duce viaţa într-o mãnãstire ori într-o obşte
religioasã, fãrã sã murmuri vreodatã, ci sã rãmâi credincios pânã la
moarte. Fericit este acel care, dupã ce a dus o viaţã curatã, a ajuns
cu bine la sfârşitul ei. Dacã vrei sã te întãreşti şi sã sporeşti în fapte
bune, socoteşte-te cã eşti un cãlãtor şi un strãin pe pãmânt.
2. Haina şi pãrul folosesc prea puţin; lepãdarea obiceiurilor
lumeşti şi rãstignirea desãvârşitã a poftelor trupului, acestea îl fac
pe adevãratul monah. Acela care cautã în mãnãstire altceva, iar nu
pe Domnul şi mântuirea sufletului sãu, acela nu va gãsi decât
amãrãciune şi tânguire. Cel care nu se trudeşte sã fie aici cel mai
mic şi supus tuturor, acela nu poate sã aibã o linişte trainicã.
3. Tu ai venit aici ca sã slujeşti, iar nu ca sã porunceşti; sã ştii
cã eşti chemat sã rabzi şi sã munceşti, nu sã pierzi vremea zilnic în
multã vorbã şi trândãvie.
Aici în mãnãstire, oamenii se încearcã precum aurul în
cuptor. Aici nimeni nu poate ca sã trãiascã dacã nu se smereşte din
toatã inima sa pentru numele Domnului.

Pe urmele sfinţilor

1.Gândeşte-te bine la viaţa Sfinţilor Pãrinţi în care a strãlucit

desãvârşirea vieţii creştineşti şi vei putea vedea cât de puţin facem
noi; aproape nimic. Oare am putea sã asemãnãm viaţa noastrã cu a
lor? Sfinţii şi prietenii lui Iisus au slujit Domnului flãmânzi şi
însetaţi, goi şi înfriguraţi, în trudã şi în silnicie, în post şi în
priveghere, în rugãciuni şi gânduri cãtre Dumnezeu; prigoniţi şi
ocãrâţi de nenumãrate ori.
2. Multe necazuri au pătimit Apostolii, Mucenicii,
Mãrturisitorii, Fecioarele, precum şi toţi cei care au dorit sã meargã

67
pe urmele lui Hristos. ,,Şi-au urât sufletele lor în lumea aceasta,
pentru ca sã le dobândeascã în cea veşnicã’’. Câtã lepãdare de sine
şi câte chinuri trupeşti au arãtat sfinţii în pustiu. Prin ce ispite grele
şi nesfârşite au trecut! De câte ori i-a chinuit vrãjmaşul, de câte ori
au ridicat rugãciuni fierbinţi cãtre Domnul! Câte înfrânãri grele au
sãvârşit! Ce sârguinţã, ce cãldurã mare au arãtat pentru desãvârşirea
lor sufleteascã? Ce crâncenã luptã au dus împotriva patimilor
trupului! Ziua munceau din greu iar noaptea şi-o petreceau în
rugãciune şi chiar muncind; neîncetat cu rugãciunea în inimã.
3. Mereu se îndeletniceau cu lucruri de folos. Ei şi-au pãrãsit
averile, mãririle lumeşti, rangurile, prietenii, rudeniile, nedorind
lucruri pãmânteşti. Erau sãraci în cele pãmânteşti însã erau bogaţi
în daruri sufleteşti şi în fapte bune.
4. Ei erau strãini pe lume însã au fost prieteni apropiaţi,
mereu având în preajma lor pe Dumnezeu. Au trãit în adevãratã
smerenie, în supunere, în rãbdare, iar cu fiecare zi creşteau în
desãvârşire, fiind tot mai plãcuţi Domnului; au slujit ca pildã
tuturor acelora care au ştiut sã ducã o adevãratã viaţã creştineascã.
5. Ce râvnã mare au avut monahii la început şi câtã sârguinţã
la rugãciune şi fapte bune. Ceea ce a rãmas de la ei ne mãrturiseşte
şi astãzi desãvârşirea şi suferinţa acestor oameni care, luptându-se
cu mult curaj au trecut peste tot ce era lumesc.
Sã dea Dumnezeu ca dupã ce am aflat despre aceste pilde de
sfinţenie, niciodatã sã nu lãsãm sã se stingã în noi dorinţa fierbinte
de a face tot mai multe fapte bune.

Cu ce te îndeletniceşti?

1.Viaţa unui adevãrat creştin trebuie sã fie înarmatã cu

mulţimea faptelor bune. Oriunde am fi, în orice moment trebuie sã
ne întãrim pentru a râvni spre mai multe fapte bune, şi sã zicem:
,,Ajutã-mi Doamne, în curajul meu cel sfânt sã rãmân în slujba Ta;

68
învredniceşte-mã faptelor celor bune, cã n-am fãcut pânã astãzi nici
un bine”.
2. Hotãrârea pe care am luat-o este mãsura sporului nostru în
faptele cele bune. Dacã cel ce vrea sã fie neclintit în hotãrârea sa,
adeseori se lasã târât în ceea ce este rãu, atunci hotãrârea lui este
şovãielnicã. De multe ori uitãm de hotãrârea pe care am luat-o;
oamenii întelepţi îşi leagã hotãrârile lor mai mult de darul lui
Dumnezeu decât de înţelepciunea lor, şi orice ar face, numai în El
îşi pun nãdejdea.
Omul cere dar Dumnezeu este cel care dã, iar omul nu poate
hotãrî la aceasta.
3. Dacã am lãsa la o parte îndeletnicirile noastre de fiecare zi
care nu au nimic de a face cu sufletul, şi sã urmãm cu adevãrat
calea ce duce cãtre Domnul, am deprinde un bun obicei la care nu
am renunţa pânã la apusul zilelor noastre.
4. Dacã nu poţi sã ţii întotdeauna strânse puterile sufletului,
fã aceasta mãcar o datã pe zi, dimineaţa ori seara. Dimineaţa
hotãrãşte-te sã faci o faptã bunã iar seara cereteazã-ţi purtarea din
timpul zilei, vorbele, faptele, gândurile tale, cãci prin acestea se
întâmplã sã superi adeseori pe Dumnezeu dar şi pe aproapele.
Asemenea unui ostaş viteaz, trebuie sã te înarmezi împotriva
loviturilor diavolului. Înfrâneazã lãcomia, cãci atunci vei potoli
uşor toate celelalte pofte ale trupului; nu te lenevi, citeşte, scrie,
roagã-te, cerceteazã ori munceşte cu mâinile spre folosul tuturor.
5. Nu lucra în faţa lumii lucrul care ar trebui fãcut acasã la
tine. Este bine sã împãrţim îndeletnicirile noastre dupã împrejurãri;
unele îndeletniciri se potrivesc pentru zilele de sãrbãtoare, altele
pentru zilele din timpul sãptãmânii. Unele ne sunt de folos la vreme
de ispitã, altele în timp de linişte şi de odihnã; unele gânduri ne
plac la tristeţe, altele la bucurie.
6. La sfintele sãrbãtori trebuie sã împrospãtãm bunele
îndeletniciri şi sã cerem cu mai multã cãldurã ajutorul sfinţilor. În
fiecare sãrbãtoare sã ne hotãrâm sã trãim aşa cum se cuvine,

69
precum ar trebui sã ieşim din aceastã lume şi sã intrãm la
sãrbãtoarea cea veşnicã. Aşa cã este necesar sã ne pregãtim cu
multã grijã, printr-o viaţã plinã de râvnã, pãzindu-ne pentru a ne
putea lua rãsplata pentru toate ostenelile noastre din aceastã viaţã.
7. Dacã s-ar întâmpla sã întârzie vremea plãţii, sã ne gândim
cã totuşi nu suntem destul de bine pregãtiţi, cã nu suntem vrednici
de mãrirea ce ni se va arãta; aşadar sã ne strãduim îndoit pentru a
ieşi cu bine din viaţa aceasta.
Fericitã este sluga pe care, când va veni Stãpânul sãu, o va
gãsi priveghind, zice Sfântul Evanghelist Luca. Adevãr zic vouã,
peste toate avuţiile o va pune pe dânsa.

Îţi place singurãtatea şi tãcerea?

1. Cautã vremea potrivitã ca sã te gândeşti la tine însuţi şi sã-

ţi îndreptezi mintea cãtre binefacerile lui Dumnezeu. Citeşte
totdeauna cãrţi care îţi îmbunãtãţesc inima iarã nu de cele care o
stricã. Fugi de vorbele deşarte şi de plimbãrile nefolositoare,
închide-ţi urechile la zarva fãrã de rost a lumii cãci numai atunci
vei avea destulã vreme ca sã cugeţi cum trebuie. Şi sfinţii au fugit
de prea multă legãturã cu lumea voind mai bine sã trãiascã în
tãcere, cât mai aproape de Dumnezeu.
2. Un înţelept din vremea veche spunea: ,,De câte ori mã duc
în adunãrile lumii, de atâtea ori mã întorc acasã mai mic de cum am
plecat”. Aşa se întâmplã adeseori şi cu noi, este mult mai uşor sã
taci decât sã vorbeşti fãrã a greşi. Cu mult mai uşor este sã stai
închis în casã decât sã te pãzeşti pe tine însuţi, curat, în mijlocul
lumii.
Cel ce voieşte sã meargã cãtre o adevãratã viaţã sufleteascã,
trebuie sã fugã de zarva lumii pentru a putea rãmâne împreunã cu
Iisus. Doar cel care ştie sã se supunã poate cu siguranţã, sã
porunceascã.
3. Nimeni nu se poate bucura din toatã inima sa, dacã nu are

70
în el totodatã şi mãrturia cugetului celui bun. Credinţa cea
neclintitã a sfinţilor a fost sprijinitã pe frica de Dumnezeu, oricât de
mare era strãlucirea vieţii lor, oricât de multe erau darurile lor; ei
niciodatã nu îşi împuţinau smerenia şi vegherea.
Îndrãzneala celor nelegiuiţi izvorãşte din mândrie şi din
îngâmfare, ducând la pierzanie.
4. Adeseori, cei care erau cei mai buni în ochii lumii, au ajuns
în cele mai mari nenorociri datoritã prea multei încrederi în ei
înşişi. Pentru mulţi este de folos ca sã fie adeseori ispitiţi şi sã
sufere lovituri, ca nu cumva, fiind prea liniştiţi în inimile lor, sã se
îngâmfeze şi sã umble dupã desfãtãri trupeşti. Cât de curat ar fi
cugetul dacã omul nu ar umbla dupã plãcerile trecãtoare şi dacã nu
s-ar gândi niciodatã la nimicnicii ale lumii acestea trecãtoare.
5. De mângâierea cereascã nimeni nu este vrednic dacã nu se
va deprinde cu pocãinţa. Dacã vrei sã-ţi înfrânezi cu adevãrat
inima, atunci intrã în odãiţa ta, înlãturã zgomotul lumii; dupã cum
este scris: ,,Din aşternutul tãu, inima sã-ţi fie bunã de pocãinţã”.
Aici în odãiţa ta vei gãsi tot ceea ce ai pierdut adeseori în lume iar
dacã o vei pãzi cu credinţã, ea va deveni pentru tine cel mai scump
prieten dar şi mângâierea ta cea mai dulce.
6. În tãcere şi în linişte, omul evlavios merge cãtre
desãvârşire şi poate pãtrunde cu mult mai uşor tainele Scripturii.
Aici acesta gãseşte izvorul lacrimilor care-l spalã şi îl curãţã de
Întinãciunea patimilor şi a pãcatelor, iar cu cât se depãrteazã mai
mult de tumultul lumii, cu atât se apropie mai mult de Creatorul
sãu. De cel ce se desparte de prieteni şi de cunoscuţi, de acela se va
apropia mai mult Dumnezeu cu sfinţii sãi îngeri. Este cu mult mai
de folos ca sã stai închis în casã gândindu-te la mântuirea sufletului
tãu decâ sã participi la lucruri fãrã sens, uitându-ţi astfel chemarea
pe care tu o ai.
7. Pentru ce doreşti sã obţii lucruri ce nu îţi sunt îngãduite?…
Lumea trece iar împreunã cu ea se duc şi plãcerile ei. De câte ori
ieşi la plãceri lumeşti, te înorci acasã având cugetul neîmpãcat şi

71
inima plinã de frãmântãri. …Aşa sunt plãcerile lumeşti: te momesc
încet cu dulceaţa lor trecãtoare pentru ca mai apoi sã te umple de
venin pricinuitor de moarte.
8. Poţi vedea în altã parte ce nu ai aici?…Iatã cerul, pãmântul
precum şi tot ce ne înconjoarã; ridicã-ţi ochii cãtre Dumnezeu şi
roagã-l sã-ţi ierte greşelele şi nepãsarea ta. Lasã lucrurile deşarte pe
seama oamenilor pãcãtoşi, tu nu te îngriji decât de ceea ce îţi cere
Dumnezeu.

Înfrâneazã-ţi inima

1. Dacã doreşti sã mergi cãtre desãvârşire, rãmâi sub scutul

lui Dumnezeu, pune capãt poftelor printr-o purtare asprã.
Înfrâneazã-ţi inima şi vei dobândi adevãrata evlavie; înfrânarea îţi
aduce binele pe care l-ai pierdut când te-ai lãsat în voia
imboldurilor rele ale trupului.
2. Datoritã uşurinţei inimii noastre şi a neţinerii seama pentru
a nu repeta greşelile pe care le-am fãcut, adeseori vedem cu
uşurintã toate acestea în loc sã plângem şi sã ne tânguim. Nu poate
fi mântuire nici bucurie statornicã decât în teama de Dumnezeu şi
în cugetul bun. Cu adevãrat este fericit cel care poate sã îndepãrteze
din inima lui tot ce este rãu. Fericit este cel care poate sã lepede tot
ce îi întineazã şi îi îngreuiazã cugetul. ….
Luptã cu bãrbãţie şi vei deveni biruitor iar dacã te vei obişnui
sã laşi la o parte lumea cu deprinderile cele ce întineazã, vei ajunge
sã mergi pe calea cea bunã.
3. Nu te îngriji de treburile altuia şi nu te amesteca în
lucrurile oamenilor mari. Ochiul tãu sã fie aţintit numai asupra ta,
şi înainte de a-ţi mustra prietenii, sã ai grijã de tine însuţi. Dacã nu
ai întotdeauna sprijinul oamenilor, nu te întrista; mai degrabã poţi
sã fii mâhnit cã nu te porţi bine şi nu trãieşti cu înţelepciune, aşa
cum se cuvine sã trãiascã un servitor al Domnului şi un adevãrat
creştin.

72
 Este mult mai folositor şi mult mai sigur sã nu ai multe
mângâieri în viaţa aceasta cãci în cea viitoare cu mult mai de preţ
va fi.
4. Când omul este pãtruns de înfrânare desãvârşitã atunci
toatã lumea îi este amarã şi greoaie. Omul drept totdeauna are de ce
sã fie mâhnit şi de ce sã se plângã, fie cã s-ar gândi la el însuşi sau
la alţii; el ştie bine cã aici pe pãmânt nimic nu este fãrã necazuri, şi
cu cât se cerceteazã mai mult, cu atât şi durerea inimii lui se
mãreşte. Pricina adevãratei mâhniri şi a întristãrii adânci sunt
pãcatele şi greşelile în care ne-am îngropat atât de adânc încât
foarte rar ne mai aducem aminte de lucrurile cereşti.
5. Dacã te-ai gândi de mai multe ori la moarte decât la
lungimea vieţii, fãrã îndoialã vei depune mai multã stãruinţã pentru
a te îndrepta. De ţi-ai aduce totdeauna aminte de chinurile iadului
cred cã ai suferi mai cu bunãvoinţã munca şi durerea pe pãmânt.
6. De multe ori neputinţa sufletului face ca trupul sã se
plângã pentru lucruri fãrã de rost. Roagã-te cu smerenie Domnului
pentru a primi duhul înfrânãrii, zicând asemenea profetului:
,,Hrãneşte-mã Doamne cu pâinea lacrimilor şi mã adapã din
paharul plângerii’’.

Nimicnicia omeneascã

1. În orice loc te vei afla, în orice parte vei merge, vei fi un

nenorocit dacã nu te vei întoarece la Domnul. De ce te necãjesti
când nu îţi merg treburile aşa cum doreşti tu? Nimeni nu este în
clipa de faţã fãrã necazuri şi fãrã de neplãceri. Împãcarea este
pentru cel care ştie sã rabde toate, pentru numele Domnului.
2. Mulţi sunt cei care zic în slãbiciunea şi în întunecimea
inimii lor: ,,Ce viaţã îndestulatã şi fericitã au alţii.” Dar gândeşte-te
în schimb la bunurile cereşti şi vei vedea cã toate bunurile
pãmânteşti nu preţuiesc nimic, sunt nestatornice, fiind mai mult o
sarcinã care te îngreuiazã deoarece nu le poţi duce fãrã de grijã şi
fãrã fricã.
Fericirea omului nu stã în mulţimea bunurilor lumeşti, cãci

73
multã nimicnicie este în viaţa aceasta pãmânteascã. Cu cât cineva
voieşte sã meargã înainte pe drumul ce duce cãtre desãvârşire, cu
atât mai amarã i se părea viaţa aceasta fiindcã atunci simte el cel
mai bine şi mai limpede cât de neputincioasã şi de stricãcioasã este
firea omeneascã.
Mâncarea, bãutura, somnul, odihna, munca şi privegherea,
lucruri de care are nevoie trupul, sunt într-adevãr o mare nimicnicie
şi un mare necaz pe capul omului evlavios şi care doreşte sã se
debaraseze de legãturile trupeşti pentru a renunţa la pãcat.
3. Omul lãuntric este mult încercat în lumea aceasta de
nevoile trupului; de aceea profetul se ruga fierbinte: ,,Doamne,
scapã-mã din nevoile mele”. Vai de cel care nu îşi cunoaşte
nimicnicia lui, şi vai, de o mie de ori de cel cãruia îi place aceastã
nimicnicie şi aceastã viaţã trecãtoare. Sunt mulţi cei care, cu toate
cã trãiesc muncind din greu, atât de mult s-au lipit de lume încât
niciodatã nu şi-ar mai aduce aminte de Dumnezeu dacã viaţa
pãmânteascã ar fi veşnicã.
4. Vai ţie, suflet nesãbuit şi necredincios cã mult te-ai afundat
în lucrurile pãmânteşti şi în poftele trupului! Nu te gândeşti cã vei
privi cu durere la sfârşitul zilelor tale vãzându-ţi inima plinã de
rãutãţi şi de fãrãdelegi? Pe când sfinţii lui Dumnezeu, prieteni
credincioşi ai lui Iisus Hristos au dispreţuit poftele trupului şi
desfãtãrile lumeşti; toatã nãdejdea lor, toate dorinţele lor le aveau
îndreptate cãtre bunurile cele veşnice. Întreaga lor fire se înãlţa
cãtre bunurile nevãzute care nu pier niciodatã pentru ca inima lor sã
nu se abatã la cele pãmânteşti.
5. Iubite frate, nu pierde nãdejdea în desãvârşirea vieţii
sufleteşti şi nu amâna de la o zi la alta împlinirea hotãrârii tale.
Scoalã-te degrabã şi spune: ,,Iatã vremea de lucru, a sosit timpul de
luptã, iatã vremea când trebuie sã mã îndrept”. Când viaţa îţi pare
mai grea atunci ai cel mai bun prilej pentru a te gândi la îndreptare
iar dacã nu te vei strãdui cu toate puterile tale, atunci nu vei putea
birui pãcatul. Câtã vreme avem acest trup neputincios nu vom
putea fi scutiţi de încercãri, de amãrãciune sau de durere.
Trebuie sã rabzi pânã la sfârşit şi sã aştepţi mila de la

74
Dumnezeu pânã când trece fãrãdelegea şi pânã când cel din moarte
ajunge la viaţã.
6. Cât de mare este slãbiciunea ce îl împinge pe bietul om
cãtre pãcat. Azi ţi-ai mãrturisit pãcatele iar mâine iarãşi le
sãvârşeşti; te hotãrãşti sã fii cu bãgare de seamã dar nu trece un
ceas mãcar şi iarãşi ajungi sã faci ca şi mai înainte. Trebuie sã ne
smerim şi niciodatã sã nu ne mândrim când vedem cât de slabi şi de
nestatornici suntem. Într-o clipã poţi pierde prin nebãgare de seamã
tot ce ai dobândit prin mila Domnului cu atâta trudã.
7. Vai de noi cã suntem aşa de nepãsãtori; negreşit este
nevoie sã învãţãm sã ne îndreptãm pentru bune deprinderi şi atunci
vom vedea dacã mai avem nãdejde de îndreptare şi de spor în fapte
bune.

Sã îţi aduci aminte cã trebuie sã mori

1. Fãrã sã îţi dai seama ajungi la sfârşitul vieţii; azi eşti,

mâine nu mai eşti iar dupã ce ai fost îngropat aluneci încet, încet în
uitare pentru cei pe care i-ai avut în jurul tãu.
În tot ceea ce faci şi ce gândeşti trebuie sã lucrezi în aşa fel
încât sã fii pregãtit în permanenţã pentru întâlnirea cu Dreptul
Judecãtor. Când eşti împãcat în inima ta, atunci nu îţi mai este fricã
de moarte, iar dacã astãzi nu eşti pregãtit vei mai apuca oare sã fii
mâine, cãci de ziua ce vine nu poţi sã te încredinţezi dacã o vei
apuca.
2. Ce te face fericit cã vei trãi mult? O viaţã lungã nu îţi ajutã
întotdeauna pentru îndreptare, de multe ori întâmplându-se ca sã
mai adaugi pãcate la cele pe care le mai ai.
Ferice de cel care este gata în ceasul morţii şi de cel care se
gãteşte în fiecare zi de moarte pentru cã trebuie sã fim pregãtiţi şi
sã slujim asemenea slugilor celor credincioase.
3. Dimineaţa gândeşte-te cã poate nu vei ajunge pânã seara;
iar seara sã nu socoteşti cã vei vedea ziua de mâine. Întotdeauna sã

75
fii pregãtit ca sã trãieşti în aşa fel, încât moartea sã nu vinã
niciodatã pe neaşteptate; cãci Fiul Omului va veni în ceasul în care
nici nu te gândeşti.
4. Cât de fericit şi de înţelept este cel care se sileşte sã
trãiascã în aşa fel în aceastã viaţã, cum doreşte sã fie pregãtit în
ceasul morţii. Nimic nu poate sã îţi dea curaj când te vei despãrţi de
lumea aceasta, decât înfrânarea poftelor trupeşti, dorinţa de a merge
pe drumul desãvârşirii, dragostea de orânduialã, cãinţa adâncã,
lepãdarea de sine alãturi de tãria în ispite şi în nenorociri; toate
pentru dragostea pe care trebuie sã o avem faţã de Iisus Hristos.
5. Nu te baza pe prieteni ori pe cei apropiaţi ai tãi, nu amâna
îndreptarea ta, cãci lumea te va uita mult mai repede. Este bine sã
te îngrijeşti acum cât mai este vreme pentru a sãvârşi faptele bune,
decât sã nãdãjduieşti în ajutorul altora; dacã tu însuţi nu ai grijã de
tine, cine se va îngriji de sufletul tãu dupã moarte?
6. Va veni vremea când vei cere sã mai trãieşti mãcar o zi, un
ceas mãcar, pentru a-ţi curãţi sufletul; de ce mare primejdie, de ce
teamã îngrozitoare te-ai putea scãpa când te-ai gândi cu fricã şi
mare cutremur la moarte. Acum este vremea sã te trudeşti pentru a
începe o viaţã cu Hristos, înfrâneazã-ţi trupul prin pocãinţã şi astfel
vei avea nãdejde la viaţa viitoare.
7. Nesocotit ce eşti! Cum crezi cã vei trãi multã vreme atâta
timp cât nu eşti sigur de ziua de mâine. Câţi s-au amãgit asemenea
ţie, dar fãrã de veste le-a sosit ceasul morţii. Nu ai auzit vorbindu-
se cum unul a fost omorât de sabie, altul s-a înecat, a pierit în foc
sau a murit ucis de glonţ? Aşadar, toate se sfârşesc în momentul
când vine moartea, cã viaţa omului trece ca o umbrã.
8. Cât încã mai este vreme, fii harnic, munceşte şi strânge-ţi
comoarã în ceruri, neîngrijindu-te decât de lucrurile Domnului. Fã-
ţi acum prieteni, cinstind pe sfinţi şi urmând faptele lor, încât, dupã
ce vei isprãvi viaţa aceasta de aici de pe pãmânt sã poţi fi sigur cã
vei fi primit în corturile veşniciei.
9. Trãieşte pe pãmânt ca un cãlãtor şi ca un strãin pentru care

76
lucrurile lumeşti nu sunt de nici un preţ. Pãstreazã-ţi sufletul curat
şi întotdeauna îndreptat cãtre Domnul pentru cã nimic nu este
trainic aici pe pãmânt; zilnic sã se ridice la ceruri durerile, lacrimile
şi rugãciunile tale, ca odatã plecat din viaţa aceasta sã poţi ajunge
fericit în mâinile Domnului.

Judecata şi pedeapsa pãcãtoşilor

1. În momentul în care începi un lucru, gîndeşte-te mereu

cum îl vei sfârşi dar şi cum vei fi aflat la ziua judecãţii înaintea
Dreptului Judecãtor, de ochiul cãruia nimeni nu se poate ascunde,
cãci atunci, înaintea Lui nimenea nu se poate ascunde, fiecare fiind
judecat dupã faptele pe care le-a fãcut.
Cum de ai uitat atât de mult de tine însuţi încât nu te mai
gândeşti la ziua în care nimeni nu va mai putea sã-şi cearã iertare
sau sã fie apãrat de altul, ci fiecare abia de îşi va putea duce povara
sa. …Acum lacrimile tale sunt bine vãzute iar strigãtele tale acum
sunt ascultate, durerea ta acum este primitã şi acum poate sã-ţi
curãţeascã sufletul.
2. Aici pe pãmânt este un mare foc ce poate mântui pe omul
care, fiind necinstit de altul, nu se gândeşte la ocara sa, ci la pãcatul
aceluia care-l ocãrăşte, pe cel ce se roagã pentru cei care îl
blestemã, iertându-i din adâncul inimii, pe cel care, când a greşit
cumva faţã de alţii este totdeauna gata sã îşi cearã iertare; pe cel
care mai bine se îndurã spre alţii decât sã se mânie, pe cel ce se
poartã rãu cu sine însuşi trudindu-se ca sã îşi înfrâneze trupul sãu.
Cu mult este mai bine sã te cureţi de toate pãcatele tale în
viaţa aceasta, decât sã te laşi în nãdejdea rugãciunilor celor care vor
rãmâne în urma ta.
3. Pururea focul va arde pãcatele tale, dar cu cât mai mult îţi
vei ocroti trupul, cu atât mai mult vei umbla dupã poftele lumeşti
iar pedeapsa pe care o vei avea, cu atât mai mult va fi mai
îngrozitoare şi te vei face mai vinovat. Cu cât vei pãcãtui mai mult,

77
cu atât vei fi mai aspru pedepsit; acolo desfrânaţii şi cei ce au fãcut
numai rele vor fi chinuţi şi vor îndura mult.
4. Pãcatele, fiecare vor avea pedeapsa meritatã…,acolo cei
mândri se vor ruşina iar cei zgârciţi vor ajunge în cea mai cruntã
sãrãcie, acolo un ceas de chin va fi mult mai îngrozitor decât mulţi
ani de cãinţã aici pe pãmânt. Aici de multe ori omul se poate
odihni, dincolo nu este odihnã şi nici mângâiere pentru cei vinovaţi.
Îngrijeşte-te acum cât poţi de mult şi te pocãieşte de toate
pãcatele tale pentru a te putea bucura în ziua judecãţii de fericirea
sfinţilor. Atunci, cei drepţi vor sta fãrã sfialã înaintea celor care i-
au nedreptãţit şi i-au asuprit. Atunci, cel smerit şi cel sãrman vor
cãpãta curaj iar cel mândru se va cutremura.
5. Abia atunci se va vedea cã, pe drept cuvânt a fost înţelept
cel nebun (socotit) dupã Hristos. Atunci, cel care a rãbdat necazuri,
va fi lãudat şi toatã nedreptatea va înceta, drepţii se vor bucura iar
necredincioşii vor încremeni de durere, trupul care în viaţa
pãmânteascã s-a înfrânat, se va veseli mai mult. Îmbrãcãmintea
celor sãrmani va strãluci atunci.
6. Gândul bun şi curat îţi va aduce atunci mai multã bucurie
decât învãţãtura lumii acesteia; amintirea unei rugãciuni fãcute în
viaţa aceasta, atunci va cântãri cu mult mai mult aducând multã
mângâiere. Mai mult vor preţui atunci faptele creştineşti decât cele
mai meşteşugite cuvântãri; deci, obişnuieşte-te şi rabdã necazurile
pentru a putea ajunge în viaţa viitoare un învingãtor alãturi de
modelul demn de urmat-Iisus Hristos.
7. Dacã pânã acum ai trãit numai în pãcate, de ce folos îţi vor
fi toate acestea când te gândeşti cã ceasul morţii va veni pe
neaşteptate? Cel ce Îl iubeşte pe Dumnezeu din toatã inima sa, nu
se înfricoşeazã de moarte, nici de chinuri, nici de judecatã, nici de
iad, pentru cã adevãrata iubire ne aduce îndrãznealã cãtre Domnul;
nu este de mirare cã cel ce este robul pãcatului, acela se teme mai
mult de moarte şi de judecatã. Dacã iubirea de Dumnezeu nu te
depãrteazã de pãcat, cel puţin teama de muncile iadului sã te

78
înfricoşeze şi sã te opreascã de la rele. Cel ce nu are fricã de
Dumnezeu, oricât s-ar trudi, nu poate sãvârşi fapte bune, uşor el va
cãdea în mâinile diavolului.

Cãtre o altã viaţã

1. Fii sârguincios şi privegheazã a rãmâne în slujba

Domnului, mergi pe drumul desãvârşirii pentru a primi plata
ostenelii tale. Dacã vei lucra cu râvnã şi cu credinţã, Dumnezeu te
va rãsplãti revãrsând asupra ta darurile sale. Sã ai nãdejde neclintitã
cã vei ajunge la mântuire, sã nu te încrezi prea mult în tine însuţi
pentru ca nu cumva sã cazi în trândãvie iar mai apoi sã cazi în
primejdiosul pãcat al mândriei.
2. Într-o zi, pe când era în Sfânta Bisericã, un om cuprins de
îngrijorare, şovãind, plin de teamã şi deznãdejde, îngenunchind
înaintea altarului pentru a se ruga, a spus în inima sa: ,,Dacã aş şti
cã voi putea sã rãmân tot aşa de bun pânã la sfârşit”! De îndatã a
auzit un glas care i-a rãspuns: ,,Şi dacã ai şti, oare te vei bucura de
mai multã pace lãuntricã?”
Mângâiat de cele auzite dar şi întãrit, se lãsã în voia
Domnului, şi atunci neliniştea i se ridicã de pe suflet. Acum nu mai
dorea sã ştie ce îi va aduce viitorul, ci se trudea din toate puterile sã
cunoascã voia lui Dumnezeu şi sã facã doar fapte bune ştiind cã
acesta este cel mai important lucru pe care îl are de fãcut.
3. ,,Nãdãjduieşte în Dumnezeu şi fã binele, trãieşte în pace pe
pãmânt şi sufletul tãu se va umple de bunãtãţi”, zice Prorocul. Un
lucru îi opreşte pe mulţi sã meargã spre desãvârşire şi sã-şi
îndrepteze viaţa:
- frica de greutãţi şi lupta împotriva lor însişi. Omul cu atât
poate sã sporeascã şi sã se facã mai desãvârşit, cu cât a putut sã se
înfrâneze şi sã-şi rãstigneascã poftele trupului.
4. Este adevãrat cã nu toţi pot sã lupte la fel împotriva

79
poftelor trupeşti, sã le învingã definitiv. Cu toate acestea un om
plin de râvnã fierbinte, va merge mult mai repede cãtre desãvârşire
cãlcând aţâţãrile trupului. Douã lucruri ne ajutã mai cu seamã la
desãvârşirea vieţii: mai întâi hotãrârea neclintitã de a rupe cu firea
stricatã dar şi strãdania de a face cât mai multe fapte bune care ne
sunt atât de necesare. De aceea, grãbeşte-te dragul meu de înlãturã
şi biruieşte toate pãcatele, acestea putând sã-ţi aducã mari
nenorociri.
5. Când vezi ori auzi ceva bun, sileşte-te sã faci şi tu la fel;
cum ochiul tãu vede greşelile celorlalţi la fel şi ochiul altuia vede
greşelile tale. Ce poate fi mai frumos şi mai plãcut decât sã vezi pe
servul Domnului evlavios, plin de râvnã spunând lucruri
duhovniceşti, pãzitor credincios al tuturor bunelor orânduieli.
Ce mare pagubã este sã nu îţi împlineşti datoria pentru care ai
fost chemat şi sã laşi inima sã alunece cãtre lucrurile care nu îţi
sunt îngãduite şi fãrã de vreun folos.
6. Iubitul meu, adu-ţi aminte de cele pe care le-ai fãgãduit
înaintea Domnului, adu-ţi aminte cã Iisus cel rãstignit este lângã
tine în permanenţã; gândeşte-te la viaţa ta şi vei vedea cã pânã
acum te-ai strãduit atât de puţin sã faci bine.
Adevãratul creştin care se obişnuieşte sã se gândeascã adânc,
pios la viaţa sfântã şi la patimile Mântuitorului nostru, va gãsi din
belşug tot ce îi este de folos.
7. Adevãratul creştin primeşte bucuros tot ce i se porunceşte
supunându-se fãrã sã murmure. Leneşul şi cel nepãsãtor are
necazuri peste necazuri, nenorociri peste nenorociri, neavând nici o
mângâiere sufleteascã. Cel care se abate de la datoria sa, uşor se
îndreaptã spre curse îngrozitoare şi niciodatã unul ca acesta nu va
putea fi mulţumit cu ceea ce are.
8. Oare cum pot unii monahi sã pãzeascã o aşa de asprã
orânduialã acolo în sfintele mãnãstiri? Rar ies ei din mãnãstire,
trãiesc singuri, mãnâncã puţin, muncesc din greu, vorbesc puţin,

80
privegheazã îndelung, se trezesc înainte de ivirea zorilor, se roagã
îndelung cãtre Bunul Dumnezeu, şi toate le pãstreazã în bunã
rânduialã.
Mediteazã dragul meu la toţi aceşti monahi şi cuvioase
monahii care, ziua şi noaptea aduc laudã Celui Prea Înalt; când toţi
aceştia se roagã, tu te leneveşti neluând seama la toate acestea.
9. În toatã viaţa ta laudã mereu pe Domnul, hrãneşte sufletul
tãu numai cu îndeletniciri duhovniceşti cãci vei fi cu mult mai
fericit şi dorul pentru veşnicie va fi cel mai de seamã lucru pentru
tine, niciodatã nu conteni la aceasta.
10. Când omul nu îşi cautã fericirea şi împlinirea în lucruri
pãmânteşti, abia atunci începe sã guste pe deplin binecuvântarea ce
vine de la Dumnezeu, abia atunci devine cu adevãrat mulţumit.
11. Omule, sã îţi aduci aminte cã sfârşitul vieţii tale se
apropie şi vremea pe care ai pierdut-o, niciodatã nu o vei mai
întâlni.
Faptele bune sunt roadele unei îndelungate îngrijiri şi a
multor strãdanii; când începe sã rãceascã dragostea pentru Iisus,
începi şi tu sã cazi în negura pãcatelor, dar dacã rãmâi statornic în
iubirea fatã de El, vei dobândi tot mai multã linişte sufleteascã,
munca îţi va fi cu mult mai uşoarã.Cel care este plin de iubire şi de
râvnã duhovniceascã poartã mult mai uşor povara slãbiciunilor şi a
tuturor încercãrilor venite asupra sa.
Cine nu înlãturã greşelile cele mai mici, va cãdea în altele
mai mari; vegheazã asupra ta însuţi, mustrã-te de faptele rele şi te
îndeamnã întotdeauna spre mai bine. Cu cât vei fi mai hotãrât sã
înfãptuieşti binele în aceastã viaţã, cu atât vei ajunge mai repede la
biruinţã.

81
 ADAOS

SORINA-MIHAELA BOTIŞ

TEME ÎN CADRUL ORELOR DE RELIGIE

TEST DE EVALUARE

1. Cartea în care găsim Cuvântul lui Dumnezeu se

numeşte…………………………..sau………………………
.

2. Dumnezeu este Făcătorul cerului şi al pământului A/F

3. Primii oameni creaţi de Dumnezeu au fost Adam şi Eva.

A/F

4. Greşeala primilor oameni se numeşte păcatul strămoşesc.

A/F

5. Care este numele primului fiu al lui Adam şi al Evei?

a) Cain
b) Set
c) Abel

6. Omul drept înaintea lui Dumnezeu salvat de la potop se

numea:
a) Iacov
b) Avraam
c) Noe

82
 7. Părinţii Fecioarei Maria s-au
numit……………..şi……………….

8. Fecioara Maria L-a născut pe Domnul nostru Iisus Hristos

în localitatea…………….

9. Naşterea Domnului o sărbătorim la:

a) Paşti
b) Crăciun
10. Domnul Iisus Hristos este Mântuitorul nostru A/F

„Fiii mei, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu

adevărul”
(1 Ioan 3, 18).

TATĂL NOSTRU – model de rugăciune pentru toţi

creştinii

Rugăciunea – este comunicarea (convorbirea) omului cu

Dumnezeu.

Tatăl Nostru – este o rugăciune de cerere şi se mai numeşte

Rugăciunea Domnească.

Cuprinde 7 cereri:

1. Sfinţească-se numele Tău – prin faptele noastre bune să

arătăm oamenilor cât de minunat este Dumnezeu.
2. Vie împărăţia Ta – Îl rugăm pe Dumnezeu să locuiască în
inimile noastre.

83
 3. Facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ – să
împlinim voia Lui, aşa cum îngerii o împlinesc în cer.
4. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi –
să ne dăruiască hrana şi celelalte lucruri de care avem
nevoie pentru viaţa aceasta.
5. Şi se iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm
greşiţilor noştri – să iertăm celor ce ne greşesc.
6. Şi nu ne duce pe noi în ispită – Îl rugăm pe Tatăl ceresc să
ne ocrotească atunci când suntem încercaţi de greutăţile
vieţii.
7. Ci ne izbăveşte de cel rău – Îi cerem lui Dumnezeu să ne
păzească de toate relele.

AMIN – aşa să fie.

„Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl

vostru Cel ceresc” (Mt. 6, 14).

DECALOGUL – CELE ZECE PORUNCI

1. Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, să nu ai alţi dumnezei

afară de Mine.
-credinţa într-un singur Dumnezeu, întreit în Persoane:
Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt
2. Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a
vreunui lucru, să nu te închini lor, nici să le slujeşti.
-opreşte închinarea la idoli (figură materială cinstită de
păgâni, ca fiind Dumnezeu).

3. Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert.

-să nu folosim necuviincios numele lui Dumnezeu.

4. Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca s-o sfinţeşti.

-trebuie respectată ziua de odihnă (duminica)

84
 5. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta.
-să respectăm părinţii şi să ne rugăm pentru ei.

6. Să nu ucizi – opreşte crima şi sinuciderea.

7. Să nu fii desfrânat – interzice orice legătură trupească în

afara căsătoriei.

8. Să nu furi – să nu iei lucrul care nu-ţi aparţine.

9. Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău.

-interzice minciuna (mărturia mincinoasă).

10. Să nu doreşti nimic din câte are aproapele tău.

-să ne ferim de poftele rele ale inimii.

„…Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta,

cu tot sufletul şi cu tot cugetul tău.
„Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”
(Lc.10, 27).

CREDINŢA ÎN ÎNVIERE ŞI ÎN VIAŢA VEŞNICĂ

MÂNTUIREA – SCOPUL VIEŢII CREŞTINE

„Şi a înviat a treia zi după Scripturi”

-Învierea lui Hristos ne arată că am fost mântuiţi de păcatul
strămoşesc şi trupurile noastre vor învia, dar vor fi trupuri
duhovniceşti.
„Şi iarăşi ava să vie cu slavă să judece viii şi morţii.”
-Iisus Hristos ne va judeca după faptele noastre şi vom ajunge
în rai (fericirea veşnică) sau iad (suferinţa nesfârşită).
-judecata particulară – participă sufletul singur şi este o
judecată provizorie (până la a doua venire);

85
 -judecata universală – participă sufletul împreună cu trupul
înviat, la sfârşitul lumii şi este o judecată definitivă.
-În rai ajung sufletele care dobândesc mântuirea - este
schimbarea unui om păcătos într-un om bun, cu ajutorul lui
Dumnezeu, adică dobândirea vieţii veşnice în împărăţia lui
Dumnezeu.

Condiţiile mântuirii:
Harul – este puterea iubitoare a lui Dumnezeu ce se dă în dar
oamenilor;
Credinţa – este încrederea în existenţa, prezenţa şi lucrarea
lui Dumnezeu în viaţa fiecărui om.
Faptele bune – care trebuie făcute ca rod al credinţei cu
ajutorul lui Dumnezeu.
Roadele credinţei mele
Dumnezeu mi le primeşte
Bucurându-Se de ele
Mântuirea îmi pregăteşte.

PILDA SAMARINEANULUI MILOSTIV

(Luca 10, 30-37)

Învăţătorul de lege = cunoscător al Vechiului Testament;

Învăţătorul de lege îl ispiteşte pe Iisus cu două întrebări:
-primul răspuns pentru moştenirea vieţii veşnice este iubirea
pentru Dumnezeu şi pentru aproapele;
-al doilea răspuns îl oferă pilda samarineanului milostiv.
Explicaţia pildei:
-Omul căzut între tâlhari – orice om, urmaşul lui Adam;
-Tâlharii – păcatele;
-Preotul şi levitul (slujitor la Templu) – simbolizează
Legea V.T. şi pe slujitorii ei.
-Samarineanul milostiv – Iisus Hristos, Mântuitorul;
-Vinul şi untdelemnul – simbolizează Sfintele Taine
(Euharistia şi Mirungerea);

86
 -Casa de oaspeţi – Biserica;
-Gazda – preotul N.T.
-Cei doi dinari – Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie;
-Întoarcerea samarineanului - a doua venire a lui Iisus şi
judecata de apoi;
-Aproapele nostru – orice om;

Învăţături religios-morale;
-să ne ajutăm aproapele (milostenia);
-să avem dragoste creştinească pentru toţi oamenii;
-să nu fim indiferenţi când găsim suflete rătăcite,
îndreptându-se către Biserică.
„Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.”
(Luca 6,36).

VIRTUTEA CREŞTINĂ

VIRTUTEA CREŞTINĂ – este puterea sufletului de-a

face în mod constant binele.
CLASIFICARE:
-VIRTUŢI TEOLOGICE: Credinţa, Nădejdea (speranţa)
şi Iubirea (dragostea);
-VIRTUŢI MORALE: Înţelepciunea, Dreptatea,
Cumpătarea şi Bărbăţia (curajul);
CREDINŢA – este încrederea în existenţa, prezenţa şi
lucrarea lui Dumnezeu în lume (Crezul, Evrei 11,6);
Păcatele împotriva credinţei: fariseismul şi nepăsarea;

NĂDEJDEA (SPERANŢA) - nădejdea este încrederea

creştinului că Dumnezeu ne răsplăteşte şi împlineşte făgăduinţele
Sale. (Evrei 6,19).
Păcatele împotriva speranţei – prea multă încredere în
bunătatea lui Dumnezeu şi deznădejdea (ex. Iuda).

87
 IUBIREA (DRAGOSTEA) – iubirea este virtutea
sufletului prin care Dumnezeu este considerat bunul cel mai înalt
pentru a se ajunge în cea mai deplină comuniune cu El.
Păcatele împotriva iubirii – egoismul şi blasfemia.

ÎNŢELEPCIUNEA CREŞTINĂ - este cunoaşterea

binelui şi a răului (Iacov 1,5).
Roadele înţelepciunii – prevederea, ascultarea, paza bună.

DREPTATEA CREŞTINĂ – este îndeplinirea tuturor

datoriilor faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. (Romani 13,7).
Roadele dreptăţii: - egalitatea, frăţia, respectul şi preţuirea.

CUMPĂTAREA CREŞTINEASCĂ – este virtutea prin

care credinciosul pune cuvenita măsură în toate faptele sale (Luca
21, 34).
Roadele cumpătării – blândeţea, smerenia, bunacuviinţă
(în vorbire şi purtare), sănătatea (trupească şi sufletească);

CURAJUL SAU BĂRBĂŢIA CREŞTINĂ – înseamnă

răbdarea în faţa greutăţilor, a nedreptăţilor şi a suferinţelor în
vederea înfăptuirii binelui. (Ioan 16,33).
Roadele curajului: stăruinţa şi încrederea.

„Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în

împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din
ceruri.” (Matei 7,21).

FERICIRILE

1. Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia

cerurilor.
-Mântuitorul îi fericeşte pe cei smeriţi (cei care au renunţat la
păcatul mândriei şi al îngâmfării).

88
 2. Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.
-Căinţa de păcate exprimată în lacrimi, aducând mângâierea.
3. Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.
-recomandarea blândeţii ca o virtute de mare preţ;
4. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează după dreptate, că
aceia se vor sătura.
-aceştia sunt adevăraţii creştini care urmăresc înfăptuirea
dreptăţii şi a binelui;
5. Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.
-este exteriorizarea prin fapte a iubirii faţă de aproapele.
6. Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe
Dumnezeu.
-sunt cei iertători, buni, lipsiţi de vicleşug şi nevinovaţi.
7. Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se
vor chema.
-sunt cei împăcaţi cu Dumnezeu prin pocăinţă.
8. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este
împărăţia cerurilor.
-cei ce au depus mărturie pentru Hristos în credinţă.
9. Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor
zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina
Mea.
-cei care vor lucra poruncile Sale, chiar dacă ar fi ameninţaţi
cu moartea.
Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în
ceruri.

„…Faceţi dreptate adevărată şi purtaţi-vă fiecare cu

bunătate şi îndurare faţă de fratele său”. (Zaharia 7, 9).

89
 SFÂNTA LITURGHIE – PROSCOMIDIA
PARTEA INTRODUCTIVĂ A SFINTEI LITURGHII

OBIECTELE SFINTE CARE FOLOSESC LA SFÂNTA

LITURGHIE

Sfântul Antimis
Potirul
Discul
Steluţa
Copia
Linguriţa
Acoperămintele
Lumânări
Untdelemn
Cădelniţă
Cărţi bisericeşti
Prescurile
Vinul
Apa

PREGĂTIREA SFINTELOR DARURI

Scoaterea
-Sf. Agneţ din prescură simbolizează întruparea şi naşterea din
Fecioara Maria a Mântuitorului
-Miridele
-părticele mici din prescură

SFÂNTA LIURGHIE – LITURGHIA CATEHUMENILOR

(sau a celor chemaţi la botez)

MOMENTELE IMPORTANTE
BINECUVÂNTAREA
ECTENIA MARE – rugăciuni pentru trebuinţele trupeşti şi
sufleteşti ale credincioşilor

90
CELE TREI ANTIFOANE - cântări de laudă (Fericirile)
VOHODUL MIC - ieşirea cu Sf. Evanghelie (simbolizează
ieşirea în lume a lui Iisus)
APOSTOLUL ŞI EVANGHELIA – arată trimiterea Apostolilor
la propovăduire.

LITURGHIA CREDINCIOŞILOR

MOMENTE IMPORTANTE:
ECTENIA MICĂ - „Câţi suntem credincioşi iară şi iară…”
VOHODUL MARE – ieşirea cu Sfintele Daruri (simbolizează
ultimul drum făcut de Iisus din Betania la Ierusalim)
PREGĂTIREA CREDINCIOŞILOR PENTRU SĂVÂRŞIREA
JERTFEI
(porunca iubirii, îndemn la milă, pace);
ADUCEREA JERTFEI – „Pe Tine Te lăudăm…” – are loc
prefacerea Sf. Daruri după rugăciunea de chemare a Sf. Duh;
ÎMPĂRTĂŞIREA – pregătirea preotului prin rugăciuni speciale şi
a credincioşilor prin rostirea rugăciunii Tatăl Nostru
-ultima arătare a Sf. Potir (simbolizează înălţarea la cer a
Mântuitorului)
ÎNCHEIEREA – Binecuvântarea şi împărţirea anafurei (prescura
binecuvântată la Sf. Liturghie).

DATORIILE UNUI BUN CREŞTIN

Datoriile unui bun creştin sunt faţă de: Dumnezeu, sine însuşi,
semeni, familie, Biserică, patrie, natură şi viaţa înconjurătoare.
DATORIILE CREŞTINULUI FAŢĂ DE DUMNEZEU:
-să creadă în El cu statornicie şi să-I aducă cinstirea cuvenită;
-să nădăjduiască în El.
-să-L iubească cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul său,
împlinindu-I voia arătată prin legile şi poruncile Sale.

91
DATORIILE CREŞTINULUI FAŢĂ DE SINE ÎNSUŞI
Datoriile faţă de trup;
-să-l ferească de patimi şi vicii;
-să-l întărească prin muncă şi lucrări, în marginile puterilor sale;
-să-i dea hrana, îmbrăcămintea, odihna şi curăţirea necesară;
-să-l îngrijească la vreme de boală
Datoriile faţă de suflet:
-să-şi lumineze mintea, hrănind-o cu învăţăturile Sfintei noastre
Biserici şi cu alte învăţături necesare vieţii;
-să-şi ferească inima de simţăminte înjositoare, înlocuindu-le cu
simţăminte de evlavie, bunătate, frăţie şi iubire;
-să-şi întărească voinţa pentru săvârşirea binelui
DATORIILE FAŢĂ DE SEMENI;
Datoriile faţă de trup:
-să hrănim pe cei săraci şi neputincioşi;
-să dăm apă celor însetaţi;
-să îmbrăcăm pe cei dezbrăcaţi (goi);
-să căutăm pe cei bolnavi;
-să cercetăm pe cei aflaţi în necazuri şi nevoi;
-să găzduim pe cei străini şi călători;
-să ajutăm pe cei săraci să-şi îngroape morţii

Datoriile faţă de suflet:

-să ne rugăm unii pentru alţii;
-să învăţăm pe cei neştiutori;
-să mângâiem pe cei întristaţi;
-să suferim cu răbdare nedreptăţile;
-să sfătuim pe cei ce stau la îndoială;
-să iertăm celor ce ne-au greşit;

92
DATORIILE CREŞTINULUI FAŢĂ DE FAMILIE
Datoriile reciproce ale soţilor;
-să se iubească şi să se cinstească unul pe altul (I Cor. 7,3).
-să-şi păstreze unul altuia fidelitatea, făgăduinţa făcută în faţa
altarului;
-să trăiască împreună în dreptate, curăţenie şi cumpătare;
-să muncească şi să se lumineze pe ei înşişi, pentru a putea da o
bună creştere copiilor lor;
Datoriile părinţilor faţă de copii
-să le creeze condiţiile necesare de creştere şi dezvoltare trupească,
asigurându-le hrana, îmbrăcămintea şi locuinţa;
-să poarte de grijă de formarea sufletească şi de educarea copiilor
„cei şapte ani de acasă…”
Datoriile copiilor faţă de părinţi:
-să dea ascultare bunelor îndemnuri venite din partea părinţilor;
-să acorde îngrijire şi ajutor părinţilor în caz de neputinţă sau de
boală;
-să înalţe rugăciuni către Dumnezeu pentru ei;
DATORIILE CREŞTINULUI FAŢĂ DE BISERICĂ
-să participe la lucrarea sfinţitoare a Bisericii;
-să cunoască şi să păstreze învăţăturile Bisericii;
-să împlinească cele nouă porunci bisericeşti;
-să aibă un aport la administrarea şi înfrumuseţarea lăcaşului de
cult;

DATORIILE CREŞTINULUI FAŢĂ DE PATRIE

-să cinstească şi să se supună autorităţii de stat;
-să se roage pentru conducători şi întregul popor (I Tim. 2,1-2).
-să apere ţara şi poporul, credinţa şi Biserica, valorile neamului în
cazul în care ar fi ameninţate;
-să-şi facă datoria în funcţia pe care o are, prin muncă cinstită;

93
-să respecte minorităţile naţionale, pe cei ce au alte convingeri
religioase, pe toate popoarele; (Gal, 3,29).

DATORIILE CREŞTINULUI FAŢĂ DE NATURA ŞI VIAŢA

ÎNCONJURĂTOARE
-să participe activ la ocrotirea şi conservarea naturii;

„Nimeni să nu dispreţuiască tinereţile tale, ci fă-te pildă

credincioşilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul,
cu credinţa, cu curăţia”. (I Tim. 4,12).

SFÂNTA SCRIPTURĂ – izvor al revelaţiei divine

Definiţie:
Sfânta Scriptură sau Biblia este o colecţie de cărţi sfinte, scrise de
prooroci, apostoli şi alţi oameni aleşi, sub inspiraţia Duhului Sfânt;
-cuprinde adevăruri de credinţă, norme de purtare, precum şi unele
relatări istorice, pe care Dumnezeu le-a descoperit spre a fi scrise,
păstrate şi transmise credincioşilor în scopul mântuirii;
Împărţire:
Sfânta Scriptură se compune din două părţi: Vechiul Testament şi
Noul Testament,

VECHIUL TESTAMENT
-prezintă modul în care Dumnezeu a pregătit mântuirea neamului
omenesc, alegând un popor care a ţinut trează ideea venirii unui
Mântuitor.
-are 39 de cărţi canonice şi 14 cărţi necanonice, neinspirate, dar
bune de citit, grupate în:
a) cărţi istorice (Facerea, Ieşirea, Leviticul, Numerii,
Deuteronomul, Iosua, Judecătorii şi Cărţile Regilor)
b) cărţi poetice:
-didactice (Iov, Pildele lui Solomon, Eclesiastul)

94
 -lirice (Psalmii, Cântarea Cântărilor, Plângerile lui Ieremia)
c) cărţi profetice:
-cărţile profeţilor mari (Isaia, Ieremia, Iezechiel şi Daniel)
-cărţile profeţilor mici (Osea, Amos, Miheia, Ioil, Avdie,
Iona, Naum, Avacum, Sofonie, Agheu, Zaharia şi Maleahi).

NOUL TESTAMENT
-arată viaţa şi activitatea Mântuitorului pe pământ, a apostolilor şi a
ucenicilor.
-are 27 de cărţi grupate în:
a) cărţi istorice (Evangheliile după Matei, Marcu, Luca şi
Ioan, Faptele Apostolilor):
b) cărţi didactice (14 Epistole ale Sfântului Apostol Pavel
către: Romani, 1 Corinteni, II Corinteni, Galateni, Efeseni, Filipeni,
Coloseni, I Tesaloniceni; II Tesaloniceni, I Timotei; II Timotei; Tit,
Filip, Evrei; 7 Epistole soborniceşti;
I şi II ale Sfântului Apostol Petru, I, II şi III a Sfântului Apostol
Ioan şi a Sfântului Apostol Iuda).
c) cărţi profetice – Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul.
Inspiraţia Sfintei Scripturi – este o operă inspirată (insuflată) de
Duhul Sfânt (acţiunea dumnezeiască asupra unui autor, prin care
Dumnezeu îi luminează mintea pentru a cunoaşte şi înţelege
adevărurile descoperite), scrise după porunca lui Dumnezeu –
„Fost-a cuvântul Domnului către mine şi a zis…” (Ieremia 2,1)
(Isaia 8,1); (Ioan 5,39).
Lectura şi tâlcuirea Sfintei Scripturi – se recomandă credincioşilor
citirea Bibliei şi să se păstreze tâlcuirea pe care o dă Biserica.
„Cum voi putea înţelege, de nu mă va povăţui cineva” (Faptele
Apostolilor 8, 27-31); (II Petru 3,16).

95
 SFÂNTA BISERICĂ

Definiţia Bisericii:
-este instituţia divino-umană întemeiată de Iisus Hristos pentru
mântuirea şi sfinţirea oamenilor;
-a fost numită de Mântuitorul Casa lui Dumnezeu (Luca 2,49);
-se construieşte pentru oameni ca loc de rugăciune;
Momentele întemeierii Bisericii:
-în chip nevăzut, tainic;
-prin jertfa Mântuitorului pe cruce (Faptele Apostolilor 20,28):
-în chip văzut, istoric;
-la Cinzecime, când s-a format prima comunitate creştină, alcătuită
din 3000 de oameni (Faptele Apostolilor 2, 41).
Însuşirile Bisericii:
-Unitatea;
-Biserica este una şi unică pentru că: este un singur Dumnezeu;
Domnul Iisus Hristos este unicul cap al Bisericii; Duhul Sfânt este
prezent în Biserică şi este unul. (Efeseni, 4, 4-6).
Sfinţenia
-Biserica este sfântă pentru că Dumnezeu este Sfânt, Tatăl este
Sfânt, Hristos este Sfânt, Duhul Sfânt este Sfânt. Sfinte sunt şi
mijloacele cu care lucrează (Tainele Sfinte) şi sfânt este scopul pe
care Biserica îl urmăreşte.
-Sfinţirea oamenilor. (Efeseni 5, 25-27).
-Sobornicitatea – universalitatea – cuprinde adunarea tuturor
oamenilor care primesc Sfintele Taine ca mijloace ce mântuire şi
sfinţire. Biserica este condusă de adunarea sau sinoadele
episcopilor, după modelul Sinodului Apostolic (Faptele Apostolilor
15, 6-22).
-Apostolicitatea – se referă la faptul că toate învăţăturile pe care le
transmite şi toate lucrările sfinte sunt primite direct de la
Mântuitorul prin Sfinţii Apostoli.

96
-Membrii Bisericii – clericii – episcopii, preoţii şi diaconii
(ierarhia bisericească) – mirenii – credincioşii (sunt chemaţi să
împlinească poruncile bisericeşti).

Diferenţele confesionale cu privire la Biserică:

-Doctrina romano-catolică despre Biserică şi ierarhia bisericească –
teologia romano-catolică consideră Biserica o instituţia cu caracter
juridic-religios, unitatea Bisericii este concepută ca o unitate
exterioară, la fel şi sfinţenia.
Sobornicitatea (catolicitatea) – corespunzătoare tendinţei de
întindere şi stăpânire peste tot, sub conducerea şi autoritatea
Pontificelui roman. Apostolicitatea este înţeleasă ca o subordonare
a apostolilor faţă de Apostolul Petru. Cu privire la ierarhia
bisericească, două puncte din eclesiologia catolică o deosebesc de
învăţătura ortodoxă: dogma despre primatul şi infailibilitatea
papală precum şi celibatul preoţesc (obligatoriu).
-Doctrina protestantă despre Biserică şi ierarhia bisericească – după
concepţia protestantă (luterană şi calvină) adevărata Biserică este
nevăzută (membrii Bisericii adevărate sunt cei ce cred cu adevărat,
iar pe aceştia nu-i cunoaşte decât Dumnezeu); ierarhie bisericească
nu există.

FAMILIA CREŞTINĂ

Definiţie:
-este întâiul aşezământ dumnezeiesc, pe care l-a făcut Dumnezeu
pentru om în Rai, cu sfatul Preasfintei Treimi (Facerea 2, 28).
Cuvântul familie are două sensuri:
-în sens propriu, înseamnă unirea conjugală dintre cei doi
soţi, prin Taina Nunţii, în vederea naşterii de copii;
-în sens duhovnicesc, se înţelege obştea tuturor creştinilor
care formează Biserica unică pe care a întemeiat-o Fiul lui
Dumnezeu în lume prin moartea şi învierea Sa.

97
Scopul familiei – naşterea de copii pentru înmulţirea neamului
menesc, continuarea vieţii pe pământ şi întărirea Bisericii
întemeiate de Hristos în lume. (Facerea 1, 28).

Însuşirile de bază ale familiei

-să fie întemeiată prin unirea sinceră şi statornică dintre cei doi soţi
„Fiecare să aibă femeia sa şi fiecare femeie să aibă bărbatul său”
(1 Cor. 7,2). Este interzisă bigamia şi trigamia, femeia este egală
cu bărbatul înaintea lui Dumnezeu (Galateni 3,28).
-să fie întemeiată din dragoste curată, devotată şi liberă, cei doi
miri să se unească de bunăvoie, neurmărind alte scopuri
pământeşti.
-să fie de acord şi părinţii tinerilor cu însoţirea fiilor lor, în aceeaşi
dragoste şi bună înţelegere.
-mirii să nu fie rude apropiate de sânge prin alianţă sau rude
spirituale.
-căsătoria celor doi tineri să fie pe viaţă, să dureze până la moartea
unuia dintre soţi „ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă”
(Matei 19,6); „Femeia de bărbat să nu se despartă. Iar de se va
despărţi, să nu se mărite, sau să se împace cu bărbatul său; iar
bărbatul să nu-şi lase femeia sa” (I Corinteni 7, 11).

Însemnătatea familiei
-familia este casa vieţii fireşti, aşa cum Biserica este casa vieţii
duhovniceşti şi numai împreună, vor putea înnoi viaţa pe pământ şi
vor asigura mântuirea sufletelor noastre.
-familia păstrează credinţa şi viaţa morală în societate, pentru a
creşte copii credincioşi, ascultători de Biserică.

98
 CEZARINA ADAMESCU

BREVIAR SUFLETESC – MOZAIC DE GÂNDURI,

CUVINTE, AMINTIRI

FIŞĂ DE SCRIITOR

NUMELE ŞI PRENUMELE: CEZARINA VICTORIA

ADAMESCU

PSEUDONIM: SIMONA CONDOR, DONA PRIGOR;

DATA ŞI LOCUL NAŞTERII: 4 noiembrie 1951 Galaţi.

STUDII: Şcoala elementară nr. 28 din Galaţi, Liceul Mihail

Kogălniceanu, nr. 2, profil umanistic, promoţia 1970, la zi, Galaţi,
Facultatea de Teologie Didactică a Institutului Teologic Romano-
Catolic de grad Universitar Sf. Tereza, Bucureşti, Licenţiată în
1999 la Academia de Ştiinţe Teologice ”Sf. Iosif” – Iaşi. Doctorand
în Teologie şi limbi clasice.

DEBUT EDITORIAL :
-În anul 1987, debutează cu volumul de poeme : ”Arhipelagul
visării”, Editura Litera, Bucureşti, volum ilustrat de Done Stan şi
remarcat de critică în paginile revistelor : ”Luceafărul”,
”Convorbiri literare”, ”Viaţa Nouă” Galaţi, ”România Literară”;

99
”Acţiunea” – Galaţi.
-În anul 1991, Editura Porto Franco din Galaţi îi publică
volumul de versuri pentru copii ”Primăvara face pozne”, ilustrat de
artista plastică Anca Tofan.
-Între 1992-1994 conduce Cenaclul literar-muzical ”Ştefan
Petică redivivus. Noua Şcoală de Frumos”.

VOLUME PUBLICATE : Peste 60 de volume publicate de

poezii, proză, teatru, poeme scenice, critică şi estetică literară,
literatură pentru copii.

ACTIVITATE LITERARĂ ŞI PUBLICISTICĂ ÎN

PREZENT :
În perioada 2001-2004 a fost redactor şef la revista de
spiritualitate mariană ”Steaua Dimineţii”, 13 numere cu apariţie
trimestrială, editată de Asociaţia Armata Maicii Domnului;

În prezent este redactor ori consilier editorial la revistele:

online AGERO-STUTTGART; VIAŢA DE PRETUTINDENI”,
Arad, la revista “Dor de Dor”, din localitatea Dor Mărunt, la
„Moldova Literară” – Iaşi, „Cetatea lui Bucur”, „Pagina Verde”;
„Cărticica de copii”; „Slova creştină”; „Glas comun”, „Slova
copiilor”; redactor colaborator la „Starpress” – revistă
internaţională Româno-canado-americană; colaborator la revista
„Romanian Vip” – din Dallas Texas; redactor la revista
„Contraatac” – Adjud.
Colaborează la revista ”Mesagerul Sfântului Anton”, editată
la Padova.
Colaborează la revista ”Lumină Lină”, Revistă de
spiritualitate şi cultură românească editată la New York, sub
redacţia Pr. Dr. Theodor Damian;
Colaborează la revista ”Vestea Bună”, revista Pagina Verde,
Revista de cultură locală “Vestea” (Mehadia, Caraş Severin),

100
”Vestea Bună”, revistă de cultură şi spiritualitate din Răducăneni,
Iaşi, la ”Dunărea de Jos” Galaţi; ”Sinteze literare”, Ploieşti; ”Jurnal
Universitar”; ”Danubius” a Universităţii cu acelaşi nume din
Galaţi, ”Realitatea” – Galaţi; ”Şansa ta” – revistă a Universităţii
Danubius Galaţi, Revista On-line ”O carte pe zi”, Publicaţie ARP;
Revista online ”Monitor cultural”; editată de Asociaţia Română
pentru Patrimoniu; Revista online ”Ecoul” publicaţie ARP; Revista
de informaţie culturală online ”Analize şi fapte” ARP; Revista
online ”Cărticica românească de copii” publicaţie ARP; ”Universul
cărţilor” – publicaţie online, editată de ARP; Revista ”Sinergia”
Ploieşti, revista online ”Prosaeculum” din Focşani şi ”AG pe
RIME”, Ploieşti, ş.a.

COLABORĂRI EXTERNE:
-Revista “AGERO” Stuttgart, Germania;
-Revista “LUMINĂ LINĂ”, - New-York;
-Revista “Iosif Vulcan”, Australia;
-Roumanian-American writers in New-York”;
-“Caietele de Sud-Est” a Cercului de Românistică “Saint
Raphael”.
-Revista “Zemra” – Albania;
-Revista „Romanian Vip” – Dallas – Texas;
-Revista „Starpress” – româno-canado-americană – Vâlcea;
-Revista „Timpul” – Chinişău;
-Revista „Nou Horizont” – Valencia – Spania;
-Revista „Observatorul” – Toronto – Canada;
-Revista „Spirit creştin” – Australia;

Prezentă în paginile revistelor on-line ale Asociaţiei

Române pentru Patrimoniu: Monitor cultural, Ecoul, Analize şi
fapte, Neamul Românesc, Noua Arhivă românească, O carte pe zi,
Epoca, Luceafărul românesc, Viaţa Literară, Cărticica de copii,
Universul cărţilor, Tânărul scriitor, şi a revistelor pe suport clasic:

101
Dor de dor, din localitatea Dor Mărunt, ProSaeculum-Focşani,
Oglinda Literară Focşani, Contraatac-Adjud, cu diferite articole,
exegeze, evocări şi poezii, panseuri ş.a.
Prezentă în paginile revistelor de spiritualitate: “Slova
creştină”, “Glas comun”; “Gânduri pentru suflet”; „Catolica
Galaţi”; „Mesagerul Sfântului Anton”; „Orizont creştin” –
America;
A apărut în manualul de LIMBA ŞI LITERATURA
ROMÂNĂ, auxiliar didactic pentru clasele a V-VI-a, autori : Laila
Chitic, Gabriela Ciubotaru şi Maria Brăilescu, Editura Europolus,
Galaţi, 2004, cu povestea didactică ”De-a cuvintele”.
A apărut în culegerea ”Antologie pentru copii” editată de
Revista de Pedagogie, 1995, cu 11 poezii pentru copii;
Prezentă în paginile ”Almanahului Dunărea de Jos” cu o
exegeză despre scriitorul Alexandru Miran, Galaţi, 2007;
Prezentă cu 10 poeme în “Antologia de literatură Dunărea
de Jos”, vol. I, Poezie, Editura Dunărea de Jos, Galaţi, 2008.
Prezentă în Antologia „Armonii celeste” a Cenaclului literar
Arionda, din Galaţi, Editura Olimpias, 2009.
Prezentă în paginile cotidianului ”Viaţa Liberă” Galaţi, cu
diferite articole, eseuri, poeme, exegeze, poezii, etc. ca şi la revista
„Axis Libri” – a Bibliotecii Judeţene V.A.Urechia, Galaţi.

102
 MEMORIA SUFLETULUI

Moto: „Nu-mi lipseşte nimic din ceea ce nu trebuie nimănui”

-Adrian Botez-

MIC ÎNDREPTAR DE TERAPIE DIVINĂ

-reflecţii spirituale-

*Întreg poţi fi doar împărţindu-te.

*Orice suflet e o rotiţă infimă în angrenajul iubirii divine.

*Iubirea şi păcatul. Păcatul iubirii nu e atât de mare ca iubirea

păcatului.
*De ochii lumii păcatul calcă în vârful picioarelor.

*Nu cunosc decât o singură răzbunare: Iertarea. Şi ca să te

pedepsesc, te voi iubi toată viaţa.

*Cea mai înaltă civilizaţie: civilizaţia iubirii de aproapele.

*În lipsa iubirii, spiritul se moleşeşte.

*Ateul: Pentru mine nu există Dumnezeu. Credinciosul:

Pentru mine lumea nu mai există. Nihilistul: Pentru mine nimic nu
există.

*Fără Tine mă simt ca un vapor fără ancoră.

103
 *În credinţă, efemerul poate deveni veşnicie.

*Mi-am pierdut…harul. Ajută-mă să-l redobândesc.

*Hai să ne întâlnim diseară… în rugăciune.

*Gestul cel mai rotund: acela al împreunării palmelor în

rugăciune.

*Trăieşte aşa cum te rogi: cu smerenie, cu blânţele, cu

ardoare. Şi nu te ruga aşa cum trăieşti: în grabă, cu egoism, cu
trufie.

*Întunericul te sperie? Teama de alunecare sau chiar de

cădere nu-ţi dă pace? E bine. Învaţă să păşeşti drept, chiar şi cu
ochii legaţi. În orice împrejurare, deprinde-te să-ţi menţii echilibrul.

*Ochii nu pot fi înneguraţi când inima e doldora de lumină.

*Negura de pe ochi se transformă în zgură pe suflet.

*În cioburile acestei tăceri îmi reconstitui făptura: câtă lumină

– tot atâta umbră.

*Drumul sfinţeniei nu admite…popasuri.

*În această uriaşă conexiune, singurele întâmplări relative

sunt oamenii. Şi totuşi, un copil învârtind o roată, câtă perfecţiune!

*Adevărata minune: dintr-un izvor secătuit să faci să

ţâşnească râuri de apă vie!

*Fără să-şi piardă din transcendenţă, Dumnezeu se apropie

neînchipuit de mult de tine. Îl poţi descoperi mergând alături de
tine pe stradă, în ochii unui copil, în durerile unui bolnav, în
neputinţele unui vârstnic, în lacrima unei mame….

*Singura autentică: eleganţa lăuntrică.

104
 *Grea povară: să te simţi înstrăinat până şi de tine însuţi.

*Perversiuni în masă, dispariţia moralităţii, a noţiunii de

păcat, alte scări de valori, alte centre de greutate, alţi idoli de
tinichea ridicaţi pe piedestale de scrum, iată cum poate fi definită
„noaptea etică”, noaptea spirituală.

*Pentru cei păcătoşi cerul capătă gratii.

*Nu porţi guler tare. Şi totuşi te sufocă invidia. Succesul

colegilor îţi provoacă un rău fizic. Problema ta? Eşti nevoit să
suporţi zilnic bunăstarea spirituală a celor din jur.

*Înainte de a scrie ceva, înnmoaie-ţi peniţa în apă sfinţită, ca

nu cumva din cuvinte să se reverse veninul…

*Degeaba te ascunzi sub cearşaf, sub pătură, sub plapumă,

sub pat, în pod, în beci, în pădure, într-o groapă, într-o peşteră, într-
un cavou, într-o văgăună. Poţi să-ţi vâri oricât pofteşti capul, ca
struţul în nisip. Te va urmări neîncetat, cu ochi necruţător,
Dumnezeu, reflectat în propria-ţi conştiinţă.

*Ce preferi: să fii mare în ochii semenilor şi nemernic în faţa

lui Dumnezeu sau să fii mic şi umil în ochii oamenilor pentru a te
ridica la Dumnezeu?

*Cum poţi fi inuman când aparţii umanităţii?

*Valoarea unui om nu poate fi socotită în arginţi.

*Nimeni nu are destui bani pentru a-şi cumpăra…mântuirea.

*Cine luptă pentru mântuirea sa şi-a adunat în cer o comoară.

Cine se nevoieşte pentru mântuirea altora şi-a dobândit în cer
sumedenie de comori.

*Ai un prieten. Păstrează-l. Nu e acesta un motiv temeinic ca

să fii pe deplin fericit? Câţi se pot bucura de o prietenie adevărată?

105
 *Ce absurd! A-ţi cumpăra fericirea la kilogram sau la litru!
Daţi-mi, vă rog, o litră de bucurie. Un centimetru de linişte. Un
metru de pace. Nu doresc decât atât: un plus de tandreţe.

*Ascultă: inima ta e bolnavă. Nu există doctor să te poată

lecui. Îţi trebuie altceva: un plus de tandreţe. Puţină iubire. Un
dram de încredere. Cu acest bagaj ai putea începe o călătorie spre
tine însuţi. Şi încet, încet, vei putea singur să extirpi răul de acolo.
Succes!

*”A-ţi pierde timpul cu Dumnezeu”, iată ce înseamnă a-ţi

câştiga veşnicia.

*Încearcă să deprinzi clipă de clipă terapia surâsului!

*Fă-mi şi mie puţin loc…în cer.

*Mă inundă uneori bucuria de a fi…creatură umană,

asemănătoare la chip cu Creatorul suprem.

*În străinătate constaţi că sufletul îţi hălăduie undeva pe

acasă.

*Mi-a intrat banul în suflet şi de atunci îl simt cum atârnă.

*Ia-ţi mâinile de pe sufletul meu!

*Pentru edificarea unei construcţii e nevoie de multe braţe

vânjoase; pentru edificarea unui suflet e nevoie ca multe inimi să
bată la unison, animate de aceeaşi Iubire.

*O catedrală se construieşte în zeci de ani cu trudă şi sudoare.

Un suflet se poate modela la fel de greu. Catedrala se construieşte
din pietre şi ciment. Sufletul se zideşte din pietre vii, din rugăciuni
şi multă, multă iubire…

106
 *A dărâma o catedrală, a necinsti o fecioară…

*Nu mă pricep să câştig bani. Dar vreau să învăţ să câştig

suflete…

*Mi-ai incendiat inima cu o lumânare sfinţită.

*Clădit pe ură, orice edificiu este sortit năruirii.

*Convertirea inimii: trecerea din pridvor – direct în odaia de

oaspeţi.

*Fii fără teamă. Nimeni nu-ţi poate smulge pământul de sub

genunchi.

*Pacea lăuntrică nu se câştigă cu arma.

*Oamenii te pot răni foarte lesne. Singur Dumnezeu va avea

infinită grijă să nu te rănească, dimpotrivă, să-ţi tămăduiască orice
rană. El este medicul tău curant. Vindecătorul. Mângâietorul.
Doctorul Alin.

*Cu ochi matern, Dumnezeu mă veghează.

*Cu adevărat sănătos este numai trupul locuit de Spiritul

Sfânt, în pofida oricăror infirmităţi.

*A te deprinde cu moartea încă de la naştere, iată adevărata

ştiinţă a vieţii.

*Un poet spune: „De te-aş prinde moarte vie!” Prezenţa

permanentă a morţii trebuie să te facă să preţuieşti cu adevărat tot
ce înseamnă viaţă.

*Eugen Ionescu spunea în „Regele moare”: „Suntem în viaţă

107
ca să murim. N-avem ce face. N-avem ce face”. S-ar zice că
singurul scop al vieţii este moartea. Dar moartea este doar poarta
spre Viaţă.

*Ai curajul acesta de a fi socotit nebun întru Cristos? Şi Isus a

fost scandal pentru iudei şi nebunie pentru păgâni. Şi Sfântul
Francisc a fost numit de assisieni „Nebunul lui Cristos” şi se auto-
proclamase „Crainicul Marelui Rege” – L’Arraldo del Gran Re”.
Şi-n el, droaia de concitadini aruncau cu noroi şi cu pietre, când îl
vedeau pe străzi în zdrenţe, cerşind pâine, apă şi ulei pentru
candele. El, fiul negustorului Pietro Bernadone, „floarea tinereţii
din Assisi”, cel mai elegant tânăr din oraş. Dar deja el avea o
logodnică tainică: pe Madona Poverta – Domniţa Sărăcie.

*Ţi se pare că o lume întreagă îţi stă împotrivă? Gândeşte-te

la Isus care fost pentru mulţi semn de împotrivire.

*O lume construită fără Dumnezeu. Ce poate fi mai zadarnic?

*Nu cunoşti planul Său şi totuşi te simţi lovit din toate părţile.
Nu înţelegi de ce ţi se întâmplă toate acestea. Orbule, Dumnezeu nu
vrea decât să-ţi deschidă ochii: o operaţie pe viu, dureroasă, dar
necesară. Numai după ce o vei face, vei vedea cât se poate de
limpede. Da, Dumnezeu vrea să-ţi ofere: dioptrii pentru suflet.

*Să te împotriveşti harului? Să fii ostil evidenţei? Să negi o

realitate atât de vie? Iată câteva zbateri absurde. Nu te preface că
nu le cunoşti. Le trăieşti deseori, furat de mirajul unei lumi prea
lesne alunecătoare…

*Un singur lucru nu poate Cel Atotputernic: să-şi nege

propria existenţă. El s-a numit pe Sine: Eu sunt Suntul.

108
 *Scriu ca şi când m-aş afla în legitimă apărare.

*Doar cuvintele îmi mai aduc dovezi de nesfârşită credinţă.

*Scriiorul: pradă unui rug imens de cuvinte…

*Scriu la lumina luceafărului şi părul mi se albăstreşte de

fantastice intemperii stelare.

*Şi-atunci am înţeles: nici o cruce în afară de a mea nu mi se

potrivea pe spinare.

*Pentru o mamă, cuvintele cele mai potrivite sunt lacrimile.

*Acolo unde nu e nimic de făcut, fii sigur că e de

făcut…totul.

*Spiritul tău redus la ziarul local şi la jurnalul de actualităţi,

de ani şi ani lâncezeşte. De ce nu-l cultivi? Bunăoară, cu un eseu
sau cu o scriere spirituală?

*Îţi plac senzaţiile tari. Cronica neagră te excită. Consulţi

febril zodiacul, mâzgăleşti integrama. Te-ai cultivat îndeajuns, ai
ostenit. Apoi, şapte ore stai cu ochii pe ceas şi te scobeşti în nas. Ca
orice om normal, „cu studii superioare”.

*O virtute de admirat: discreţia desăvârşită.

*Fii gata oricând s-o poţi lua de la capăt, ca şi când până

acum nu ai făcut nimic.

*Să mărgineşti însăşi nemărginirea, să măsori infinitul cu

micul tău pas şovăielnic, să întinzi punţi de la zenit la nadir, iată ce

109
înseamnă să pătrunzi cu mintea cea slabă tainele dumnezeieşti ale
creativităţii… Şi totuşi nemărginirea prinde contur, iar formă,
capătă consistenţă, dimensiuni, chip şi asemănare. Asemănare
neasemuită.

*Câţi stropi de lumină într-o mirişte de penumbre…

*Fixează-ţi centrul de greutate către realităţile veşnice. E ca şi

cum ai învăţa să striveşti moartea sub tălpile goale.

*În spaţiul de linişte îl ascult pe Dumnezeu cum îmi şopteşte.

*Chiar şi în cea mai săracă biserică îl poţi descoperi pe Isus

locuind în tabernacol.

*Pentru Isus chiar şi inima ta poate deveni o chinovie.

*Un Dumnezeu infinit într-un mic tabernacol!

*Fii fericit dacă poţi să creezi un lucru care să nu te coste

nimic şi nici nu-ţi aduce bani, ci doar o imensă bucurie spirituală!

*Bucură-te de lucruri care există pe gratis: stelele, iarba, o

floare, cântecul păsării, apa, munţii, soarele, colbul din uliţă. Nu te
simţi mai bogat admirându-le pur şi simplu?

*Când văd un copil plângând mă cuprinde duioşia; când văd

un bătrân plângând mă cuprinde disperarea!

*Spiritul necultivat devine lesne „pârloagă”.

*Cel mai destoinic reazem: umărul casei.

110
 *Nu m-am rugat. Azi am lipsit de la întâlnirea pe care mi-a
dat-o Isus.

*Cel mai curat iz: izul de adevăr.

*Chiar şi moartea unui sentiment îţi poate strecura în suflet o

stare de doliu.

*Şi oamenii blonzi îşi pot da uneori….arama pe faţă.

*Deopotrivă în trup: mierea, veninul.

*Ce populată singurătate: tu şi propriile-ţi gânduri!

*Ideal de poet: să poată modela sufletul cuvântului.

*Şi moartea poate să fie vie… în suflet.

*Profund disperat poţi fi numai atunci când eşti absolut

singur. O femeie spunea: nu sunt niciodată singură. Sunt cu Maica
Domnului. Femeia aceea se numea Arionda şi a fost mama mea.

*Copiii – viitoarea noastră istorie!

*Apusul de soare: această auroră întoarsă cu spatele!

*Să nu aprinzi focul sacru cu vreascuri împrumutate!

*Nu căuta luminii scame şi întunericului umbre!

*Nu căuta în cămin cenuşa focului sacru!

*A murit stingher. La autopsie i s-a găsit: Piatră pe inimă.

*Că omul e viclean, nu-i vulpea vinovată.

111
 *De la expresivitatea acestor copaci să iei aminte: chiar dacă
nu te cunosc, îţi fac semne din frunze…

*Caut amnar fermecat să-ţi aprind o flacără-n suflet!

*Caută-ţi steaua, dar nu alerga după ea toată viaţa.

*Nu-i vorbi piromanului despre chibrite!

*Ţărâna patriei nu-ţi va înţepa niciodată talpa.

*Dacă-aş fi sculptor, mi-aş închina toată viaţa unei singure

opere: Monumentul Cărţii.

*Blândeţea firii este mireasma dumnezeirii în noi.

*Amânarea deznodământului măreşte şansa de mântuire.

*Psaltirea şi ceaslovul au fost televizorul românului.

Galaţi, 24 septembrie 2008

112
 SCULPTURI DE O BOABĂ DE OREZ
-panseuri lirice-
-poeme într-un vers, distihuri, terţine-

. Nevandabile, aceste scântei memorabile…

. Ca firele de nisip, în albie vrând să m-adun, mă-nrisip…

. Precum fumul – fără direcţie – îmi e drumul…

. Fir calomfir, înmiresm candeli de mir.

. Ţi-s buzele tot mai acrii, iubitule când mă adii…

. Îmbuibat în nebine, întregul golit de fiinţă.

. Sub ruine, sinele dezgolit de alt sine…

. Zori de sineală picură lin, epoleţi invizibili.

. Viaţă nocturnă cât mai rămâne, negrul din urnă…

. O duşcă de aer eu vreau, să beau o duşcă de aer…

. Până albesc, geme de vânt, carcera inimii mele…

. Fluier de vânt – viaţa – fără Cuvânt…

. Cine ascuns stă în mine, şi-n taină îmi prinde contur?

. Port ca pe-o haină, izbânda din taină….

. Cine mă duce înfăşurată în braţe de cruce?

113
. Nins cu mireasmă este poemul, bun de agheazmă…

. Tot în rotund, rotundul se-noglindă…

. Ca o iubire îmi intră zarea-n privire.

. Arată-te poeme, strig; şi el se ascunde.

. Nălucă-n fereastră, carne de stea,

iz de sudoare albastră…

. În albii de rău, pe veresie, cioburi de lună…

. În crugul de stea, dragostea mea spintecă zările…

. Ţine-le-n frâu, pleoapele bat în zadar,

ca un far în albii de râu…

. N-aş fi rămas în moarte atât, dar mă-nvinge urâtul…

. În conduri fermecaţi, râde hidos, realitatea…

. Cu buze strepezite sărut floarea de vâsc ofilită…

. Iubirea Ta – oglinda crucii mele…

. Mă văd viind spaţiu de jind, înstrălucind…

. Frânsu-şi-a zborul cel pur

Icar îmbătat de azur…

. Cu aur din mine, pictez pentru voi, anlumine…

. Însămi mi-ajung, aripă de nibelung…

. Cununate, mâinile noastre cresc

zi de zi, una dintr-alta…

114
. Aflat în inima răscrucii
împărăţesc pe tronul crucii…

. E viaţa mai presus de fire

şi moartea-i marea regăsire…
. Altar de cuvinte, inima mea, leagăn al sinelui…
. În iureşul toamnei, umbra albă a ploii…
. Bănuţ de ort, Cuvântul, osândă, mântuire…
. În peşteri, lichidul sclipind, policandru…
. Trup transparent, lacrimi opace la timpul prezent.
. Între două veniri – timp dospit fără drojdie…
. Din Cuvânt odrăslit – Timp nemurit în cuvinte…
. Unicul sens – spre necreat
trece prin răni de lumină…
. Zvon de cuvânt – vis curcubeu, dimineaţă continuă.

. Nu sunt decât un ciob de cuvânt

înmormântat în Lumină…

. Până şi de har mă dezbar

să rămân de folos, nici măcar…

. În pantofi scâlciaţi, calcă târşit, realitatea…

. Vâlvora clipei vine pripit să mă continue…

. Sângele-ngheaţă-n poeme,
lumina bufneşte pe gură…

. Duh împietrit, zâmbet golit de Cuvânt

sărac de Iubire…

115
. De spasmele clipei râde în hohot, eternitatea…

. Cale de-o stea pribegesc,

până-n pământul lăuntric…

. Tropot de inimă : aura-mi sare mereu de pe creştet…

. Chiar şi privirea-mi tresare

într-un albastru continuu…

. Mâini în genunchi, vorbind a pustiu

preţ de o cruce…

. La răsărit, crugul de stea spintecă zările…

. Inima ta – ca un preludiu la o ciconă de Bach…

. Doamne, chipul mi-a albit

de atâta neiubit!

. Selene – răneşte cu secera

pruncii nenăscuţi ai făgăduinţei…

. Nici un deznodământ
din pricina ninsorii, nici un dezastru…

. Intarsii cu vise-n durerile facerii

resturi vinovate din carnea cuvintelor…

. Sprijiniţi-vă de o stea
a cărei murire e simplă alegere…

. Şi restul… concluzie de tras oiştea singurătăţii…

. În matricea luminii – ca un simbol

ritualul apăsării trăgaciului…

116
. Trase la indigo hohotele clorofilei
iradiază ger peste vişini…
. În arhipelagul târziului tăcerea tăcere acuză…
. Gâlgâit echivoc, plonjări pantomimice, evantai de mirări…
. Trei păsări împăiate îţi sunt complice,
pe cine crezi tu că minţi?

. Ecoul crengii rupte îmi reconstituie făptura:

câtă lumină, tot atâta umbră…
. Ispitit să te jefuiesc de cuvinte
răsturnând terapia freatică a confesiei…
. Invazie de neutralitate mătăsoasă
prin subsolurile primitive ale absurdului…
. Aproape de mirare cuvintele îmi aduc
dovezi de nesfârşită credinţă…
. Mă simt spionat de-o furnică
pedepsit şi învins
pentru ce n-am făcut încă…

. Amfore de iarbă, păpuşile animate

dansând pe gheaţa artificială a lucidităţii…

. Scriu la lumina luceafărului

şi părul nu se-albăstreşte
de fantastice intemperii stelare…

. Acrobat vulnerabil la picioarele scrânciobului

vreau să mă vindec de paloare!

. Sigiliul vânătorului de sensuri

e cumpărat doar cu un surâs derutant…

117
. Nu posed decât o duzină de erori
strict necesare drapate fastuos
pe relieful obrazului…

. În cercevele decolorate
ciocăniturile vântului
desenează fantasme…

. Neascultate de nimeni, clipele unui dor

început în cunoaştere şi sfârşit în nedumerire…

. Fiecare celulă onirică se desface la infinit

în cristale somnoroase
devenind ninsoare poetică…

. Mătasea sidefie a unui crin presat

lângă obrazul Păsării Poemului…

. Gesturi infinite, treaptă cu treaptă străbătând

dialectica emoţiei într-o idilă de gală…

. De taină şi sfânt noroc fructifer

la câteva verste de orice ispită…

. Vai, încotro? aceste alcătuiri provizorii

abia desluşindu-se, nacele de ceaţă…

. Mâinile mele curgând

una spre ţărâna-ţărână
cealaltă atingând Infinitul…

. Dinaintea ţâşnirii cuvântului

răstignire perpetuă pe coapsele aerului…

. În preajma trezirii,
statui ezitând între fire şi lut…

118
. Trupul viu, moştenire făgăduită
celor smeriţi, în semn de iubire jertfelnică…

. Cum altfel voi întâlni

eul-tu într-o logodnă perpetuă?

. Cine poate să m-ajute

să mă caţăr să desferec
stelele din întuneric?

. Sfarmă surcele, cuvintele grele.

Zvârle trecute cuvintele mutele…

. Săbii privirile arse de ură;

iartă cuvintele ce te durură…

. Părul albit, sufletul încărunţit…

. Iz de dragoste : rugăciunile înfloresc

ca stâlpările de finic în ziua Floriilor.

. Merele din fereşti luminând

precum ochii icoanelor…

. La îndemâna oricui, sufletul meu

merinde pentru duminici.

. Trupul meu, cuibarul râvnit

pentru naşteri definitive…

. În tumultul culorilor albul de noapte mă invadează….

. E-o presimţire ecoul ispitei pământului…

. Risipesc singura mea stare perpetuă : neverosimilul…

. Oricât aş muri mă voi naşte

în acelaşi misterios labirint rătăcindu-mă.

119
. Nu rămân, nici nu plec; zi de zi mă petrec…

. Cât mă uimeşti! Fără să simt mă locuieşti!

. Întuneric în ghemotoace;
să mă înghită vorace
umbra mea stă la pândă…

. Ce muşuroaie de oseminte!
Să mă desprind, nu mai pot, ah,
de blândele mele cuvinte…

. Din cuvânt mă înfrupt,

sorbindu-l pahar de cucută…

. Circulară matrice : şuviţele fricii

erori încolţesc pe tâmpla grădinii…

. Sarea tăcerii, dublă-ncercare de plâns,

râs golit de lumină coborând în sughiţuri
trepte onirice…

. Fără de aripi, paseri pustii înghesuie zorii…

. Înainte de-a aţipi visez un pâlc de copii

şi-apoi adorm cu creştetul aplecat peste cuţite…

. Murmurul sângelui dezlănţuit

gonind licurici peste volutele clipei…

. Lângă altar, schimb de inimi smerite :

flăcări şi ghimpi peste picuri de sânge…

. Sudoarea iubirii – Duh Sfânt

la rang de virtute – sărăcia cu duhul…

. În vitralii solzi de lumină aprind candelabre…

120
. Răsfir printre gene albe fosfene, blândele iele…
. Lumina mă vrea, îmi intră sub piele…
. Unul altuia suntem albă verigă,
sfânt mădular, ochi de aproape,
blândă lumină, ploaie de har…
. Abia dacă am timp să mă agăţ
de firul de pulbere…
. Ascult crinul plângând, asudat de atâta albire…
. Privesc în adâncul de sus.
Se întredeschide ochiul inimii mele.
. Ce pace înaltă! Cuvintele Tale cad
ca roua pe suflet.
. Aşează-ţi tâmpla pe inima mea
şi sfinţeşte-o cu untdelemnul iubirii!
. Vino, mă bântuie, căci se înseară
iar pe altare jertfa devine mântuitoare…
. Într-un vag echilibru anii rămaşi
în chip de floare de sprijin…
. Te înlăuntri – luptând cu sinele orb, vulnerabil…
. Cu fulgi insonori aprinzi palpitul de vis,
ofrandă supremă cuvântului – închinăciune…
. Aş vrea să-ţi fiu apă sub barcă,
în albia neprihănirii…
. Prelaţi oficiind poesia
într-o limbă anume purtată
numai în zilele de canon.

121
. Sfinţi, sfinte, cu ochii deschişi reaprind
în liniştea albă, sticlele de manufactură…
. Suflete rătăcite rarefiază etherul
şlefuind sunetul cu elitrele…
. Poposite în lut, oasele trecerii,
sigle nevrednice, fum despletit…
. Tremurând de nesomn, mâini de rugină
netezindu-ţi veşmintele…
. Un flacon de hazard
între ceaşca de ceai şi pipetă
pentru arca nebunei speranţe…
. Franjurii unei iubiri fracturate
sângerând incolor în ochii brânduşelor…
. Nostalgia dintâiei iubiri,
imperiu al binelui, singurul meu…
. În mierea odihnei înfăşur nisipul
tulburător carusel de-a prea-nemuritul…
. Agonisesc în tăcere rotund de iubire
cu uşile vraişte cardinalelor vânturi!…
. Fiinţa din bobul de grâu
să mă perpetueze acum şi de-a pururi
. Rugăciuni numărate pe deget –
întrebările zeificate pe scoarţă…
. Din fiecare cuvânt repetat dinadins
mă năpădesc nălucile oglinzii…
. Cum să mai scriu desluşit?
Mi se coagulează cuvintele…
. Să vorbim aşa cum am privi o pasăre-n ochi…

122
. Contemplu vârstele spiritului.
Pălesc tot mai mult, deci exist…

. Nici un sfârc de lumină.

Întuneric pe întuneric înghite…

. Devin străină. Inima mea

nu mai încape în nici o inimă…

. Cămaşa care îmi eşti înfloreşte timid

sub nările flămânde ale mirositorilor tineri…

. Să mă descriu, nu-mi cereţi.

Nu veţi afla decât spaimele
ce în secret mă sugrumă…

. Ziua toată mă aflu înduplecată.

Şi când mă aşez de vorbă cu Tine
să stau, mă predau.

. Mă rostogoleam în braţe cu aerul

cu palme de lut îmbrăţişând
surioara ţărână…

. Spulber de vis : peste umerii tăi dezgoliţi, năluciri…

. După vâltorile vârstei mă cuprinde vag o tristeţe.

Mă sprijin de aer şi zgârii
carnea albă cândva, a cuvântului…

. Lupt, mă înfrupt, din clipe ca din bucate

pe îndelete, pe apucate…

. Ies din matrice, tot ca o blândă,

plină de graţii, Euridice…

. Starea de har, ca un aer – ne ţine…

123
. Ce de fiori! Soare, mă dori!

. În văzduhul ieşit din ţâţâni, păsări mioape

abia îşi mai menţin echilibrul…

. O altă chinovie – inima mea

în veşnică devenire…

. În grabnica-mi trecere las mărturie

minuscul semn; dovadă vie atâtor semeni
a ce însemn…

. Aştept să-nflorească sidef

o dată cu floarea de har
piatra scumpă a inimii…

. Aştept rotunjirea să-i pot măsura

deopotrivă prihana şi puritatea…

. Intenţii la vedere : Cândva şi pe mine zâmbind

ai putea să mă işti din cuvinte…

. Ecoul picăturii de linişte în apele mele lăuntrice…

. În aşteptarea ilustrului anonim

iau lecţii de linişte…

. Somnul depică prima zăpadă a sângelui

pe rugul de linişte…

. –Cât despre mine? Doar scâncetul

merinde şi sare, cenuşa focului sacru…

. Legat de catarg ca Ulise, scrii în genunchi

acest monolog în surdină…

. Nici n-ai să bănui ce hrubă enormă

înconjură aerul…

124
. Halou reflexiv – singurătatea poetului
suspendată de-un fir care încă suportă…

. Sigla inimii pâlpâie

din ce în ce mai arar, pe retină…

. Cu forţa desăvârşirii
aerul tot mai acerb mă strălumină…

. Pe-acest obelisc cioplit în granitul memoriei

timpul murit reînvie…

. Atâtea culori îţi fură aproapele ochiului,

sângele tandru al clorofilei,
pe curmezişul de filă…

. Albă-n dorinţa de dragoste

sorb cu buzele altuia toate nectarurile…

. Mă aflu robită părerii

încercând să desfid
aceeaşi, fără de vârstă absenţă…

. Lumea din mine – un pod traversând vertical

criza de moarte…

. Aşa cum apari, oglindită în steaua Alcor

ca o apă vremelnică în care un orb
îşi limpezeşte orbitele…

. Efluvii de albă tandreţe, impromptu

la o primăvară potrivnică…

. Provocator, hohotul singurătăţii

gustul de sânge al pierderii sinelui…

. Zorii de seară moţăind în spaţiul

acestei trăiri transfigurate în păsări şi vise…

125
. Un orb se priveşte-n oglindă tiptil.
Ruină-n altarul de suflet…

. Ce mai ispită de verde alung, fluierând o colindă!

. Mesaje de dor se ramifică înlăuntru :

un strop de miracol incert…

. Să te afunzi în spaimă asemeni pietrelor

dintr-un râu vlăguit…

. Fără zâmbetul vostru nimeni nu bănuie

depărtările dintre cuvinte…

. La porţile sinelui, umbra ta,

fără nici o aureolă…

. Iubirea – vuiet danubian

dinspre meleaguri virane…

. Hăituindu-se-n cerc – deziluzii

fără zi de odihnă…

. Gând în spirală, arome, ispite,

mărturisiri fără rost…

. La o gură de clopot cântecul orbului

pipăind veşnicia…

. În matricea luminii – magnifice flori

de cenuşă bengală!

. Atâtea făpturi, vechi icoane

pământului cuminecătură…

. Lanţ cotropit de rugină – trupul murit,

către minut implorând, către, neospitalieră,
secunda…

126
. Dincolo de acum împotrivă rostindu-se
înceată chemare de rămânere…

. Armonia dezordinii – loc liber

pentru împrejmuite statui…

. Hohotitoare supunere : vorba-şi rupea

cu dinţii, singură aţele…

. Joc de aparenţe : parafa târziului

peste ce-ar fi putut să devină : rotund…

. Lacrimi – fisuri transparente

în panoplia realului…

. Muzica faptei, de-a pururi –

în afară de sunet…

. Neostenit – ciripitul viorilor

căprioare într-un crâng răzvrătit…

. Umbrele melancoliei aburesc sub nisipul clepsidrei…

. Miere cu fiere – orice gest de supunere :

câtă legare cu mâinile la spate!

. Mâini zgrunţuroase netezesc ridurile frigului.

Cu o mână ucizi, cu celaltă mângâi…

. Mă biruie aduceri aminte – paliativ

pentru străvechi cicatrice…

. Mă nasc-risipesc pe un nisip mişcător,

răsfoind anotimpuri…

. Rărunchii unui cuvânt ademenitor

ca un murmur de dragoste…

127
. Galerii de regrete împrejmuie ca un zid
mimoza răsărită din lacrima
întâiului jurământ!

. Orice desprindere de mâini

înseamnă irevocabil – o pierdere…

. Palmele noastre dansând un superb menuet

nu-şi mai ajung ele însele…

. Timp echivoc semănat cu seminţe de solitudine…

. Ascunde-mă-n inima ta, suflete!

. Sabia vechiului Crai picură în vene târziul…

. Spate-n spate – siamezi neîmpliniţi

şerpii necesităţii.

. Printre dărâmături, albind

cuvinte vechi, nefolosite încă…

. Răscumpăr frunzele murite

acordând încă o şansă uitării…

. Seminţe, duium de barbare seminţe

care nu se ştie când
şi în pântecul cărei lumini vor da roade…

. Pasărea fertilităţii – reazem râvnit

la hotar de crepuscul…

. Patimă – tu, moarte vieţuind în trup

încă din naştere!

. Lasă-mi sufletul să se bucure

alegând el singur clipa de zbor
în eternitate!

128
. Până unde, până când,
urc pe treaptă de cuvânt?

. Privesc cum un vultur mănâncă

din trupul, în cuie ucisul, viu încă…

. Altminteri, mă strădui să dau

alt chip – întunericului…

. Oricât aş muri mă voi naşte

într-un misterios labirint, rătăcindu-mă…

. Se-apropie ziua când îţi vei incendia

propriul trup cu o lumânare sfinţită…

. Cuvinte agonizând peste lucruri

mai vii decât fiinţele…

. În oglinzi mişcătoare
cămaşa fără cusătură a inimii…

. Policandrele unui castan

înflorind la hotarul duratei…

. Nemărginirea destramă auzul

dând în vileag întemeierea de lacrimă…

. Oficiez tăcerile odihnindu-mă albă

în plină furtună…

. În semn că exist mai bat câte-un cui

în fiecare nouă tristeţe…

. Născută aici pe pământ, lacomă de cer sunt!

. Ca dintr-un somn de copil cobor din cuvinte…

129
. Strivesc sub picioare pământul cu jind
şi cerul în braţe aş vrea să-l cuprind!

. Roua de prin cuiburi târzii – strop de miracol incert…

. Vie de viaţă – murind neîncetat

în cuvântul incandescent
care vă tămăduieşte…

. Eşti orb ca un strigăt

înnăbuşit de lopeţi de ţărână!

. Încep de la degete o nouă poemă de dragoste!

. Procesiuni de nelinişti – pasageri clandestini

deviind traiectorii…

. Steaua fiecărui cuvânt căzător din cuiul memoriei

trup de fecioară – nescrisă poemă…

. Doamne, mă doare sufletul până la os!

. Prăpastie grea, fără de margini, Inima Ta!

. La temelie cu Duh de Iubire

durează-mi în suflet o mănăstire!

. Semizeii trufaşi despoaie lumina

de păsări şi fluturi!

. O floare – în chip de sabie sacră

decapitează urâtul…

. Din lemn de santal – degetele pădurii

-haos iubirilor mute-

. Neînţelept, vinovat
de tot ce nu ţi se-ntâmplă…

130
. Zidită de vie – liniştea mea migratoare-
îmi surpă latent edificiul…

. Acest adevăr – poem rătăcit

într-o imensitate de cuvinte deşarte…

. Nu căuta în măduva luminii praf de rugină…

. Cuvintele nescrise – stele ale târziului

tresărind în oglinde…

. Infuziunile Duhului, icoane migratoare,

Flori suave de haruri înfloresc pe hostia inimii…

. Dă-mi Doamne să văd,

cerul pe dinăuntru
cu ochi de absolută lumină…

. Cântecul meu – rubinul prelins

peste mustul zăpezii…

. Părtaşă cu sine, de parcă aş adormi

printre calde ruine…

. Pe movila de timp am plâns îndoit

fugărind diotime…

. Vie de viaţă, în cuvântul ce vă tămăduieşte…

. Vândut pe-un sărut mincinos,

Doamne, mă doare sufletul până la os!

. Suspendat de o scară la jumătatea drumului

dintre om şi divinitate!

. Vârstele spiritului îmi năruie sângele

pe creasta nadirului…

131
. Singurătate : aer răsfrânt în acordurile
unei muzici de Liszt…

. Tandre surâsuri pe care nu le mai cumpără nimeni…

. Surâsul tău –diamant- pe fruntea înmiresmată

a sinelui…

. Cotropit de înalt pe un crîmpei de albastru…

. În liniştea migratoare,
otrava de malachit a singurătăţii…

. Semn de izbândă –sabia Noului Crai-

picurând în vene târziul…

. Iz de calmă Înviere, se petrec în şoaptă anii…

. Să mă ilumineze blând, în verde transcendent,

Vezuviul Poeziei…

. Cuvine agonizând anevoie…

Lucruri mai vii decât fiinţele…

. Verigă dintr-un lanţ ros de rugini

singurătate-nfăşurată-n crini…

. O stea din cuvinte, ca o petardă

în obrazul universului.

. Gânduri – puzderii – capete sumbre de monştri.

. Durerea urmând nesilită Golgota

până la capăt…

. Din mila Ta divină statornică-n iubit

eu însămi sunt aluatul cel bun de plămădit…

132
. Inima Ta despic-o în două
şi pune-mi Isuse, o inimă nouă!

. În cântecul sirenei moare zilnic câte un înger…

. Virtuali pescăruşi smulgându-i aerului

toate promisiunile…

. Călători însetaţi de sublim

pradă unei memorii despotice…

. Monstruoase oglinzi simulează

dulci chemări spre adânc…

. Ascultă-mi Isuse strigătul mut :

Numele Tău este singurul meu Absolut!

. Inima Ta – rugă sculptată în lacrimă…

. Umblu hoinară printre cuvinte mirene

într-o Sahară plină cu stele viclene…

. De tine mă leagă fire subţiri de Lumină!

. Cu respirarea scriu, cu aerul mut, alburiu,

cu suflarea întretăiată vă scriu, cu respirarea…
. Cu propria-mi umbră de mână
cad cu tălpile goale peste ţărână…

. Cu respirarea în frâu intru în tânărul grâu…

. Trădările înfloresc ca pietrele

pe spinarea lui Sisif necunoscutul…

. Să mă ascund, ah, de mulţimea

de ochi invizibili, printre cuvinte…

133
. Mut de privire, învins,
lângă rugul cel pururi aprins…

. Ca să-mi stăvilesc iubirea,

mângâi cerul cu privirea…

. Pe o vestejită hartă, urme de fântână spartă!

. Castel interior : Dumnezeu şi suflet

între patru ochi…

. Haină fără cusătură, sfânta cuminecătură!

. Doamne, cui să fi fost, singurul rost, adăpost?

. Câtă iubire, Doamne, mă speriu, cât un imperiu!

. Mă cert, şi nu în deşert, de cât iubit irosit!

. Zbor de parcă un înger aş vrea să dobor!

. Levitez de parcă un înger aş vrea să visez…

. Aripi îmi cresc de parcă un înger

aş vrea să iubesc…

. Mi-e bine, de parcă un înger se naşte din mine!

. Învaţă-mă cum să mă simt, în largul meu, suflete…

. În preajma Duhului Sfânt, tac rugându-se pietrele…

. Cuiul morţii cel dintâi mi se-nfige în călcâi…

134
. Scriu, scriu, scriu, poate o să-nviu
când mă voi opri mă vor răstigni…

. De pe umărul sidefiu descos

petalele de chiparos...

. Mă biruie jindul de contopire cu Însuşi Fiindul…

. Ies din fiinţă ca dintr-o carcere.

Moartea aceasta e o întoarcere…

. Inimă – tu- lectica Domnului!

. Pântec rotund: sâmbure înflorind

în aproapele…

. Cu gura arsă de nevină

eu lupt cu umbra de lumină…

. Şi în acorduri triumfale
înalţ în suflet catedrale…

. În aerul pur – vie rămân

cât timp cuvântul nu mi se clatină…

. Unde sunt ciulinii-crini

căci suntem ca doi străini…

. Curg, curg, curg, spre amurg.

Chip durut intru-n lut…

. Îmi iau Poezia chezaşă

şi-o trag peste trup ca o cămaşă…

135
. Un destin singular ţi s-a dat
sugrumat de-un destin colectiv…

. Adorm pe braţul tău pe când

o rază mă sugrumă blând…

. Când mă aflu la răscruce

însemnează-mă c-o cruce…

. Stare de duh : Ştii, mă conţii…

. Cât cer, pe când umbra ta

singură colindă prin lume…

. Mă-mbeţi cu parfumul de mosc

aşa cum doar eu te cunosc, blândă moarte…

. Flaconul cu apă de nard şi sipetul ars

de torţa iubirii…

. Părul – ca un ştergar fastuos

despletindu-se din agrafe…

. Lacrimi în ţăndări spală şi zvântă

picioarele sfinte…

. Pe coridoarele nopţii – singurătatea

horcăie într-un sinus!

. Urc şi cobor scări sprijinite de aer…

. Ai rămas ca o icoană nezugrăvită

de mână umană…

. În târziul castanilor caut umbra

amforei mele de linişte…

136
. În buzunarul absenţei fiecare cuvânt
dispărut ca un ac prin urechile timpului…

. Starea de urgenţă : liniştea pe care vreau

să ţi-o strecor cu de-a sila, în suflet…

. Mă aflu supusă memoriei tale – stea

pe firmamentul absenţei…

. Nici beteala, nici voalul

nu mai păstrează aceleaşi mirosuri…

. Neliniştită – aidoma flăcării

înghiţită de şerpii necesităţii…

. Bolnav de înaltele spaţii – poetul-

vă tămăduieşte cu lumina lăuntrică…

. Un eşafodaj de cuvinte apăsând

pe umerii delicaţi ai văzduhului…

. Gândul meu izbindu-se de fumul gri-albăstrui

al tulburătoarei absenţe…

. Efemer adăpost într-un halou de speranţă…

. Prima zăpadă a sângelui dezlănţuieşte ispitele…

. Parcă plecând ai venit cu mers imperfect

în viscolul începutului…

. Sunt lucruri descifrate pe degete

ca nişte noduri semantice…

. Suavă germinaţie de duh

sub orizontul tainic îngăduit privirii…

137
. Porumbei înfoiaţi risipiţi în ether
cuvintele-n care şi astăzi mai sper…

. Un nimic învelit de-o nălucă, mers pe vocale,

greieri suiţi pe-o ulucă…

. Suntem prea timp să mai fugim

din calea stingerii de stea…

. Scrii pe aer un prolog nesfârşit

cu sughiţuri impare…
. Incendiată de alb –noaptea-
străbătând pieziş drumul până la şansă…

. În oglinda întoarcerii, cu sângele

zgâriat de secunde…

. Suav epitalam – cântecele se cântă pe sine…

. Palide sosii subţiate-n ether

ale singurei unităţi perceptibile – tu.

. Ţin frâiele anilor pe când ursitoare

strecoară lacrimi fictive în dansul condororilor…

. Curcubeu : aer despletit în culori şi miresme…

. Radiografie : sufletul meu –

o ştimă cu note suave…

. Străinătatea privirii – căuşii de pumni

îngheţând răsuflarea…

. În voaluri de purpură, ambrozia sângelui

inundând încăperile cerului…

138
. Rugă : să beau din lumina
pe care eu o numesc Dumnezeu…

. Timpul meu – curgere lină de pură lumină…

. M-ai ales întru iubire

pârgă întru nemurire…

. Iubire – tu- pământ al meu şi-al nimănui…

. Auroră : exodul luminii devorând

zariştea asimetrică…

. Duhul milos mi se împlântă până la os!

. Sfinte flori de semenic,

sfânt Cuvânt de carne vie!

. Epifanie : înlănţuit şi dezlănţuit

totodată în sine…

. Jertfa Ta de pe altare – aerul de respirare!

. Geamăt mistuit de strune

duhul meu de rugăciune!

. Sufletul meu o urnă plină

cu particule infinite de azimă…

. Tăcere – văzduh suspendat

într-o îmbrăţişare furată…

. Promisiuni – pietre-n fântâni

stârnind cercuri concentrice…

. Mit : se despletesc secundele

de mirajele umbrei…

139
. Limbajul mâinilor, storuri albe peste neşansă…

. Învăţ să mă slujesc de propriile arderi…

. Aerul de respirare în sfântul lăcaş

al unui viatic…

. Să iubesc cu gândul ascuns

că niciodată nu va fi de ajuns!

. Un coltuc de cuvânt mai stăruie

în ochiul încătuşat în orbite…

. Astăzi mă luminezi ca un soare ascuns…

. Sufletul apei – mâzgă a luminii lăuntrice…

. Lacrimi de lemn putrezesc

pe catargul întoarcerii…

. Împreună cu umbra mă mirui de dor

călcând imperfect…

. Sub cupola absurdului, câmp fără nimb

stare de susur…

. Noapte, vino să mă înveleşti cu privirea!

. Între naştere şi murire deja s-a prelins viitorul!

. Floare de eucalipt – sila

şi umbra ei în noi înşine…

. Supune-te limbă şi curgi

spre unicul drum înainte : Cuvântul!

140
. Gură sălabtică, taci!
Dedesubtul cuvântului – gândul…

. În arhipelagul absenţei, când tu mă ignori,

mă luminez, mă întuneric…

. Mă uit la sufletul tău. Ca printr-o lacrimă.

Mă uit cu privirile inimii.

. De pe tărâmuri pustii se aude

ecoul Litaniei Lauretane…

. Şi nenorocul – pom desfrunzit-

în loc să te coste e gratuit…

. Mirabilă facere – magic cuvânt-

os de lumină în trup de pământ…

. Limpede vaier celor ce sunt

fără ştiinţă – scame în vânt!

. Lutul fiinţei tale să-l plăsmuieşti

aidoma chipului blând al Neprihănitei…

. Mană curată partea muritoare din tine

înghiţită hulpav de viaţa flămândă…

. O Doamne, de-aş putea să-ţi şterg

sudoarea frunţii cu surâsul meu!

. Să mă însoţeşti spre ţinuturi cereşti

la nesfârşita Lumină…

. Deschide-ţi ochiul vederii, ochiul din minte

să-ţi afli divina sorginte…

141
. În curgere lină numele tău se prefiră
într-un crâmpei de nespusă Lumină…

. Cine stavili să mai pună

soarelui să nu apună?

. Cuvântul Tău e ploaie pentru mine

şi tot lăuntrul mi-l fertilizează…
. Desăvârşită jertfă şi senină.
Prin moartea Ta eu am văzut Lumină!

. Cu răbdare şi dor vin să-ţi şterg

lacrima Ta de ivor…

. O dată cu luna – Cuvântul

în sinele meu totdeauna…

. Ssst! E ora când se aprind

aureole pe creştete de sfinţi…

. Până şi-n rostogolire îmi eşti sprijin şi iubire…

. În ambalaje atrăgătoare, cuvinte
nicicând despachetate…

. Pe mine însămi mă nasc repetat

uitând placenta în proprii viscere…

. Mă furişez şi dispar înghiţită de propria umbră…

. Mâine, nimic nu ne va opri

să gustăm lentoarea cenuşii!
. Întinse mâinile trupului
în timp ce mâinile inimii – zăbrelite…

. În ochi de cuvânt zgribulit

de frigul mocnind al ispitei…

142
. Nu sunt decât un fulg
îndrăgostit subit de o flacără…

. Loveless : Înţelepciunea târzie de după –

ţie, pierdutul…

. Mi-e milă de talpa care striveşte zăpada…

. Vampirism : mă-mbrăţişează un cuvânt
pândindu-mi viclean jugulara…

. Ca o eşarfă de purpură – şirag de cuvinte himerice

pe frunţi năduşite de patimi angelice!

. Departele mă sugrumă. Nicicândul mă strigă

pe numele de fecioară…

. Acest poem – numai bun de făcut

semnul crucii pe pernă…

. Palid obraz biciuit de sărutul

ademenitor al minciunii…

. Îmi lipesc urechea de-o rază şi ascult

cum printre degete îmi scapă iubirea…

. Ascult tăcerea dintre gânduri şi bat ferestrele

în scânduri la marginea acestei seri
în care vin de nicăieri…

. Eu merg spre sensuri mai profunde

din pretutindeni în neunde…

. Lumină, tu – singura singurătate

peste care mă simt ca o regină…

143
. Ce de sierre în cea mai îndepărtată apropiere!

. Cât de înstrăinate nevade

îmi risipesc sufletul în tornade!

. Privesc cum umbrele-mi împlântă

nelinişti în privirea frântă!

. Când lacrimile mi se usucă

hohotesc pur şi simplu cu inima…
. Mă risipesc, cum risipeşte florarul
seminţe de har, peste reavăn, pământul…

. Zgribulită în propria-mi fire

simt revărsându-se apa sfântă
pe care am alunecat la venire…

. În universul finit, fâşii de purpură în apoteoză…

. Lumina lipşte cu veneraţie

paiete pe marmura cerului…

. Viscol de stele căzând pe zăpada în flăcări…

. Să fiu trunchiul umil pe care lemnarul

să-l cioplească-ndelung
până va deveni crucea de jertfă a milei…

. Oficiez cu gesturi smerite cultul solitudinii…

. Un pian alb pe o plajă-n amurg.

Parfumul disperat al absenţei…
. Cuvintele mele – ecou
în steaua cu numele mamei…

. Ursuzi şi străini închişi în aceeaşi clepsidră…

144
. Paiete strălucesc orbitor pe statuia mea tutelară
în timp ce melancolii funciare mă surpă…

. Neliniştea mea căutând

măcar un cuvânt să se sprijine…

. Fără Tine nici unui lucru nu-i aflu măsura

Tu – începutul şi tot Tu sfârşitul
a toată făptura…

. Mă-ncarc de nimicuri sub ochii iscoditori

rotindu-se uliu…

. Cuvântul meu – izvorât dintr-o

irepresibilă nevoinţă…

. Altminteri mă strădui să dau

alt chip întunericului…

. Niciodată aceeaşi, nu prididesc să respir

aerul crud din rărunchii unui cuvânt
ademenitor ca un murmur de dragoste…

. Atâtea făpturi viscolite de patimi

agonisind vechi icoane,
pământului cuminecătură…

. La porţile sinelui – nesigură –

umbra ta fără nici o aureolă…

. Fantomatice fluvii de albă tandreţe

impromptu la o primăvară potrivnică…

. Aşa cum apari oglindită în steaua Alcor

ca o apă vremelnică în care un orb
îşi limpezeşte orbitele…

145
. Vâltorile vârstei mă-aruncă
în carnea albă cândva, a cuvântului…

. Înfioraţi de o stranie intimitate,

sâni podidiţi de dumnezeire…

. În cenuşa de-o clipă a patimei

spaimele ce în secret te sugrumă…
. Cămaşa care îmi eşti înfloreşte timid
aşa cum se deschide un crin
sub nările mirositorilor tineri…

. Adoraţie fără cuvinte : zarva tăcută a pleoapelor

în vie grăire…

. Murmurul sângelui dezlănţuit

gonid licurici peste volutele clipei…

. Precum mirii să fim

legaţi cu pâinea de har a iubirii…

. Pelerini la poarta mileniului împărţim egal

neliniştea dintre înaltul ceresc
şi adâncul pământului…

. În toi de îngheţ mâinile mele înmuguresc

fără lege…

. Cu braţe-ncruciş mă prin zorii jilavi

de firave stele lăuntrice…

. Propria-mi viaţă – străinilor

o dau de pomană
peste pragul ferestrei…

. Cu un deget aş vrea să strivesc

cuibul vânzolit de gângănii al fricii…

146
. Aici doar aerul mai ţine ecranul
dintre sine şi sine…

. Văd creştetul tău luminat

de o aură neagră…

. În auzul orbit de nelinişte

întunericul ia forma de râu în alunecare…
. Pe coridoarele zilei – vertijul cuvintelor
dansând după spasme telurice…

. Spectrul îşi schimbă paleta

după rugul amurgului…

. Sigla inimii pâlpâie din ce în ce mai arar

pe retină…

. Halou reflexiv, singurătatea poetului

suspendată de-un fir care încă suportă…

. Ecoul picăturii de linişte în apele mele lăuntrice…

. În aşteptarea ilustrului anonim

iau lecţii de linişte…

. Zăpadă în flăcări : paşii tăi desculţi

scrijelă diamant pospaiul pământului…

. La galere ca un sclav,
tragi cu sufletul firav
luntrea unui veac bolnav…

. Cine să taie din rădăcină coama ninsorii?

. Fericit fără pricină : aşa cum te afli

încercând să acoperi izvorul zilei cu palma…

147
. Mers cu tălpile pe foc ca să uiţi de nenoroc…

. Mă devoră iubirea, această floare de colţ carnivoră!

. A trăi fără Tine. Ce spaimă atavică!

. În timp ce te aştept, îmi arde Dumnezeu în piept…

. Îmi lepăd dragostea fierbinte
într-o chilie de cuvinte…

. Pălesc în plină splendoare

victimă a unei mile neîndurătoare…

. În toi de iubire, această blândă

şi fără întoarcere renunţâare…

. Nu vreau decât să-mi odihnesc fruntea

pe genunchii acestei zile…

. Desfid această dragoste derutantă

ca o pavană pentru infantă…

. Te privesc. Unde-mi sunt ochii?

. Cad pradă reveriei, în timp ce mă copleşeşte

umilinţa trufiei…

. Şovăitoare, durută, această clipă

ce se refuză a fi aşternută…

. La capătul liniei vieţii să mă aşez cu obrazul

pe propriile mele cuvinte…

. Spulber de vis peste umerii tăi

dezgoliţi, năluciri…
. Fă Doamne casa mea încăpătoare
s-adăpostesc izvoru-ntre izvoare…

148
. Eşti Doamne, în mine, fireşte
şi râvna de Tine mă mistuieşte…

. Aşa mă nasc murind mereu

cu cât străbat urcuşul greu
spre piscul sufletului meu…
. Când spinii fruntea-ţi înnimbă
Trupul şi Sângele încă-ţi mai simt,
Doamne, pe limbă…

. Maternitate : Te-am zămislit dintr-un cuvânt

cât o lacrimă…

. Iată ce sunt : pământ de cuvânt, argilă umilă,

bună de plămădit, pământ înflorit…

. Mii de cuvinte, dans nesfârşit

al mâinilor libere…

. Pe o pagină neagră – un poem

cât o fărâmă de viaţă, recitându-se singur…

. Frica mea naşte pui vii

şi-i devoră cu luciditate şi silă…

. Lumina din sânge, umilă,

pe curmezişul de filă…

. Decupate-n ether – schije de sunet

deasupra unei ape letargice…

. Într-un pustiu de hârtie deveneam invizibilă

lăsând în urmă haloul de solitudine….

. Sufletul meu reflexiv, pe aceleaşi meleaguri

se va întoarce…

149
 . Poezia, ca o femeie în zori părăsită
rostea singură un pios Lacrymosa…

. Păsări crude, asediind cu ţipătul lor ascuţit

culorile toamnei…
. Îngerii serii mă cheamă oaspete
în propria casă, la un tăcut solilocviu…

. Mătănii – fructe de har rodindu-ţi în inimă…

. Cum să străpung acest infinit

dintre două cuvinte?

. Desigur că lumea există şi fără ca tu s-o alcătui…

SUFERINŢA CATRE SMEREŞTE ŞI ÎNALŢĂ,

SUFERINŢA CARE TĂMĂDUIEŞTE

Iisus Hristos, modelul desăvârşit al suferinţei, ne arată

întotdeauna, senioria, nobleţea lăuntrică a Sa, nobleţe şi
generozitate de origine divină care comportă discreţie, iertarea
duşmanilor, uitarea ofenselor, sila de răzbunare, lepădarea de ură şi
susceptibilitate, calităţi pe care le-a insuflat apostolilor, ucenicilor
şi urmaşilor său pe care i-a înnobilat cu numele de creştini.
Este pilda urmată de martiri, printre care diaconul Ştefan
care, omorât cu pietre fiind, în timp ce îl propovăduia pe Hristos şi
plin de Duhul Sfânt, a îngenuncheat şi a strigat cu glas puternic:
„Doamne, nu le ţinea în seamă păcatul acesta!” (Fapte 7,60).
Creştinii trebuie să ştie că în suferinţă au un aliat: pe Iisus
Hristos însuşi, suferitor şi mărturisitor al suferinţei, pe care, pe
cruce încă fiind, din iubire şi generozitate faţă de oameni, a fost în
stare s-o uite, ba mai mult, să-l implore pe Tatăl să-i ierte pe aceia
care-l osândiseră: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” (Lc. 23,24).
Între suferinţa lui Iisus Hristos însă, şi suferinţa noastră, este

150
deosebire fundamentală: noi suferim din pricina erorilor noastre, a
păcatelor şi fărădelegilor săvârşite de cele mai multe ori, sau din
alte cauze ascunse, pe când Iisus Hristos a suferit şi a murit,
exclusiv din vina noastră, a oamenilor, luând asupra sa, în veac şi
în vecii vecilor, toate suferinţele omului. Cel care şi-a dat seama
primul de acest lucru a fost tâlharul cel bun de pe cruce care, spre
deosebire de tâlharul celălalt, care-L batjocorea şi-L provoca să
coboare şi să se salveze, a spus: „Nu te temi tu de Dumnezeu, tu,
care eşti sub aceeaşi osândă? Pentru noi este drept, căci primim
răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre, dar omul acesta n-a
făcut nimic rău.” (Lc. 23, 40-41).
Cum a fost străluminat acest om care era certat cu legea,
care săvârşise fel de fel de păcate, pentru ca să poată întrezări cel
mai paradoxal adevăr în această situaţie limită: că nu cei vinovaţi
sunt aşezaţi pe cruce şi răstigniţi în chip defăimător în văzul lumii,
pedeapsă care era destinată doar sclavilor, ci Acela care nu a făcut
nimic rău, pe care nici umbra păcatului nu l-a atins, că El ispăşeşte
pentru altcineva şi nimeni nu va mai fi în stare să-şi dea viaţa din
dragoste pentru semenii săi.
Faptul că şi-a recunoscut în ultima clipă fărădelegile şi s-a
căit pentru greşelile lui, ca şi faptul de a avea, în durerea sa, aceeaşi
cu a lui Hristos, durere atroce, de nesuportat, puterea de a plânge
suferinţa semenului său, în speţă –Iisus Hristos – au fost de natură
să-l facă să câştige dreptul de a ocupa un loc în Împărăţia Cerurilor,
alături de cei drepţi. Iisus a răspuns: „Adevărat îţi spun că astăzi
vei fi cu Mine în rai” (Lc. 23,43).
Adevărata suferinţă mântuitoare, este suferinţa care
smereşte, suferinţa asumată şi supusă, care înalţă totodată mintea la
Suferinţa supremă, la chemarea Domnului nostru Iisus Hristos, cel
care, Dumnezeu fiind, s-a făcut pe sine om, pentru a ne ridica pe
noi la starea de dumnezeire.
Este suferinţa care, ţintuindu-se şi înrobindu-se într-un cerc

151
închis, într-un pat de spital sau într-o chilie, ne conferă libertatea şi
fericirea de fii ai lui Dumnezeu, care aidoma lui suferă, chiar dacă
din motive şi împrejurări diferite.
A-ţi blestema soarta, a-ţi refuza partea ta de suferinţă, a
respinge orice urmă de durere, veşnic lamentându-te, cu văicăreli şi
plâns, cu întrebări de genul: „Cu ce am greşit eu de sufăr atât?” „Ce
rău am făcut eu de sunt supus atâtor dureri?” – este dovada că n-
am înţeles suficient suferinţa şi puterea ei tămăduitoare,
purificatoare şi izbăvitoare. Pentru că însuşi cuvântul creştinism
înseamnă – în primul rând – cruce. O cruce asumată, cu tot ce
incumbă ea: boală, sărăcie, moarte.
Să nu uităm ceea ce suntem noi pentru Iisus: fraţi de cruce.
Şi să ne comportăm ca atare, precum Simon din Cirene, care a fost
silit la început să ducă crucea lui Iisus o bună bucată de drum,
cruce care i-a apăsat şi i-a zdrelit umerii, care l-a făcut şi pe el să
îngenuncheze sub povara lemnului, dar care, a înţeles în cele din
urmă, că omul pentru care trebuie el să ducă crucea, nu este un
tâlhar de rând, nu este un criminal la drumul mare, osândit pentru
cine ştie ce fărădelege, ci Acela care va prelua crucea tuturor pe
umerii săi şi nu o va abandona până ce nu va ajunge la capătul
drumului.
Şi capătul drumului nu poate însemna decât mântuire,
izbăvirea de păcate şi speranţa că-L vei vedea pe Dumnezeu, aşa
cum este, faţă în faţă.
Crucea îţi oferă totodată eliberarea de rău, purificarea
trupului şi a inimii de orice gând păcătos, ea te va face, din rob al
duhului cel rău, rob şi supus al Domnului.
Prin Cruce, omorând păcatul din tine, îţi cucereşti propria
libertate şi devii apt să-L primeşti în suflet şi trup pe Domnul
Libertăţii, Domnul Adevărului şi al Vieţii Veşnice.
Sfântul Apostol Iacob spune: „Iată, Judecătorul stă la uşă.
Fraţilor, luaţi profeţii ca model de suferinţă şi de răbdare; pe ei
care au vorbit în numele Domnului. Iată noi îi socotim fericiţi pe

152
aceia care au avut răbdare. Aţi auzit de răbdarea lui Iov şi aţi
văzut scopul Domnului, căci Domnul este compătimitor şi
milostiv.” (Iac. 5,10-11).
Iar în prima sa Scrisoare, Sfântul Apostol Petru spune în
legătură cu păstrarea încrederii la timp de prigoană: „Cine dar vă
va putea face rău, când voi vă străduiţi la bine? Şi chiar dacă aţi
suferi pentru dreptate, ferice de voi!” (1 Pt. 3,14).

16 Aprilie 2009, Joia Mare

FERICIŢI CEI SĂRACI

Gânduri pentru anul cercetării

Spectrul unui an în care mă aflam fără nici un statut, fără nici

un venit, fără ocupaţie şi fără asigurare medicală, cum ajunsesem în
anul 2004, din luna noiembrie, exact când împlinisem 53 de ani, mă
speria îngrozitor. Angoase de zi şi de noapte mă bântuiau până într-
acolo încât mă vedeam scoasă din propria locuinţă şi azvârlită
afară, neavând nici bani pentru o consultaţie medicală sau pentru
tratamente, bătând pe la uşi cunoscute şi străine la care nu-mi
deschidea nimeni. Eram descurajată la maximum şi nu găseam
ieşire din acest impas. Orice întreprinsesem până atunci, parcă se
dovedea în deşert, nevalorând nici cât o ceapă murată. Rareori
puteam să-mi alung gândul de la această perspectivă sumbră şi
atunci, cu teama nelămurită că, tot acolo voi ajunge, adică să cer la
alţii şi aceştia să mă refuze, lucru care-mi repugna grozav.
Încet-încet m-am liniştit întrucâtva şi m-am lăsat în voia şi
bunăvoinţa Celui de sus, de la care, singur, trăgeam nădejde că n-o
să mă lase.
Nu rareori am avut dovada reală, ca nicicând în cei
paisprezece ani de la convertire, că Mâna Domnului este peste
mine şi nu mă lasă, trimiţându-mi cu cea mai mare exactitate, ceea
ce aveam nevoie stringentă.
Şi dacă până atunci obişnuiam să aştept miracole, în

153
duminici şi zile de sărbătoare, sperând că mă voi întâlni cu cineva
care-mi va oferi cele trebuincioase, am învăţat un lucru sigur :
dacă nimeni nu venea în întâmpinarea mea cu braţele pline de
daruri, trebuia eu să fiu aceea care să ies în întâmpinarea cuiva cu
braţele încărcate. Aşa s-a întâmplat de nenumărate ori şi am înţeles
că eu trebuia să fiu cea care să dăruie. Înţelegând acest lucru nu m-
a mai speriat perspectiva anului de cumplită sărăcie care mă
aştepta, cu datorii la fisc, cu facturi neplătite la întreţinere, şi
celelalte „hangarale” , cum le numea mama.
Mă rugam zilnic, dimineaţa, după ce-L salutam pe Isus, ca
măcar pâinea cea de toate zilele să mi-o dăruie, dacă nu se poate şi
altceva pe deasupra. Mă mulţumeam cu atât.
Şi din clipa când m-am eliberat şi m-am debarasat de grijile
cotidiene, m-am dezlipit de toate acareturile strânse cu migală zeci
de ani când fusesem în serviciu şi cumpărasem cele trebuincioase
unei locuinţe decente, abia atunci, au început să vină surprizele. În
momentul când am hotărât să renunţ la o dormeză pe care-mi
odihneam oasele de câţiva ani buni, din comoditate ca să nu mă duc
în dormitor unde mă aştepta un pat uriaş cu saltele relaxa, exact în
momentul acela mi-a fost dăruită o canapea extensibilă în care
dorm şi astăzi foarte bine. Au urmat o serie de surprize de acelaşi
fel: o comodă, o altă canapea şi două fotolii (de zeci de ori îmi
promisesem să azvârl fotoliul vechi în care stăteam gheboasă la
televizor, extrem de incomod pentru coloană, în care aţipeam
deseori, cu picioarele atârnate pe câte un scaun.
Hotărâsem demult să renunţ la o parte din cărţile mele, să le
donez unei biserici pentru o bibliotecă şcolară sau aşa ceva, pentru
cine voia să citească şi tocmai în momentele acelea îmi veneau mai
multe cărţi acasă, ca niciodată. Donaţii peste donaţii, e drept,
fiindcă eu le cerusem, pentru acea bibliotecă viitoare. Aşa încât am
putut să ofer şi unor copii cu nevoi speciale de la Huşi, luaţi în grija
unor măicuţe, un pachet cu cărţi noi de Sfântul Nicolae.
Ar trebui să menţionez pe zile, minunile pe care le-a

154
săvârşit Dumnezeu zilnic în viaţa mea şi cum i-am simţit prezenţa
reală, exact în clipele în care aveam nevoie, dar ar fi o dovadă de
trufie sau cel puţin falsă modestie.
Mă mulţumesc să amintesc doar câteva aspecte, de frică să
nu sperii harul.
Suntem în 7 decembrie 2004. Zi în care am stat acasă şi
după ce m-am uns cu o fărâmă de vată înmuiată în lacrimi de mir
de la icoanele care au plâns în ziua de l7 noiembrie în biserica de
lângă Siliştea Gumeşti, acolo unde mai plânseseră 54 de icoane,
miracol petrecut sub ochii multor creştini şi ai preoţilor şi
episcopilor care au cercetat fenomenul şi despre care auzisem la
PAX la emisiunea „Minuni şi false minuni” a teologului Costion
Nicolescu, aşadar, după ce m-am uns pe frunte şi obraji cu mirul
dăruit de Maria-Magdalena Lalu, care fusese acolo, în biserică şi-
mi spusese că e mir de pe perna preotului paroh din acea biserică,
aşteptam cu ochii la iconostasul din sufragerie, improvizat ad-hoc,
pe locul unde altădată, fusese un tablou oarecare. Petruţa a venit
mai târziu la mine şi tocmai răsturnasem mămăliga şi am mâncat
împreună iahnie de fasole. Ca desert i-am dat singurul măr
pipernicit şi roşu pe care l-am mai găsit în frigider. Apoi am ieşit
cu ea la plimbare cu căţeluşele prin faţa blocului, mi-am luat rămas
bun de la ea, şi mă îndreptam spre casă. O văd de departe pe
profesoara Tincuţa de la Şcoala 28. Ne dăm bineţe şi scoate din
sacoşa în care avea mere parmen aurii, cinci mere şi mă obligă pur
şi simplu să iau. În plus, rupe suportul din plasă în care avea
portocale şi-mi oferă două portocale. Îmi zice : „Luaţi, doamnă că
azi e Sfânta Filofteia şi să fie pentru ea”. Am spus cuviincios
bogdaproste, i-am mulţumit şi mi-am făcut o cruce-n gând,
recunoscând cât de bun este Domnul cu mine, iar eu cât sunt de
nevrednică.
Iată aşadar: l măr = 5 mere plus 2 portocale. O socoteală
care la Dumnezeu e firească, dar care la oameni este cu totul
neobişnuită. Astfel mă răsplăteşte Dumnezeu, indiferent ce fac şi

155
unde mă duc, parcă să-mi amintească, dojenitor şi prevenitor că nu
mă uită şi că mereu este alături de mine. Ce dovadă mai mare că
există, decât că am ajuns să scriu aceste cuvinte, în semn de adâncă
şi pioasă mulţumire, eu, nevrednica slujitoare.

În luna noiembrie, Iulian mi-a cerut să scriu o scenetă

despre Naşterea Domnului căci, aceea pe care o scrisesem cu câţiva
ani în urmă, se jucase de fiecare Ajun de Crăciun şi trebuia ceva
nou. Am bombănit, am căutat textul intitulat „Copiii la ieslea lui
Isus” şi nu l-am mai găsit, căci l-am dat la multe şcoli din care,
doar una a catadixit să o pună în scenă la serbarea de Crăciun. Am
căutat bibliografie şi m-am aşternut pe scris, într-o doară. După un
plan prealabil, am căutat cărţile necesare şi am început a scrie şi nu
m-am oprit până la 28 de pagini format mare. Probabil că nu m-aş
mai fi oprit nici atunci dacă nu mă durea prea tare capul şi nu-mi
curgea sânge din nas. Am intitulat textul : „Feerie de Crăciun” şi l-
am dus la Biserica noastră. Din mână în mână, a ajuns la fata care
se ocupă de tinerii din parohie. Nu mai ştiu nimic de text. L-am dat
apoi părintelui Mihai, la Biserica Mavramol, care s-a arătat atât de
interesat încât mi-a oprit textul tras pe imprimantă. Două dischete
am dus Olimpiei la Şcoala 33 fiindcă ştiu că ea apreciază. Dar,
SURPRIZĂ ! Dischetele nu s-au deschis, una era eronată, iar alta
era protejată la scriere. Astfel că nici ea n-a primit textul. L-am
lăsat în voia lui Dumnezeu spunându-i lui Isus că pentru El l-am
scris şi facă El ce vrea cu el, i-l dăruiesc. Acum aştept să văd cine
se va bucura de acest spectacol-feerie care poate deveni un prilej de
bucurie şi slavă adus Pruncuşorului Isus în dar. Şi dacă iniţial mă
gândisem să cer bani ca drept de autor, L-am lăsat tot pe Isus să
hotărască, fiindcă mi s-a părut apoi, necuviincios să cer plată pentru
un text despre Naşterea Celui care m-a creat pe mine, care mă ţine
şi care mi-a dat harul să scriu.
Tot părintele Mihai m-a sfătuit să apelez la Cantina socială

156
a Episcopiei Dunărea de Jos pentru un abonament. Astfel pot avea
o masă caldă pe zi şi… măcar pâinea cea de toate zilele. Aşa cum
L-am rugat pe Isus.
Nu contabilizez darurile primite de la Dumnezeu, vreau
doar să nu uit ce a făcut El pentru mine. Şi în acelaşi timp, ce N-
AM FĂCUT eu pentru El.

DRUMUL SINUOS AL ÎNTOARCERII

N-aş şti să spun cu precizie ziua, ora, locul, când paşii m-au
dus de unde-am plecat, ca şi când acest lucru era cel mai firesc cu
putinţă. Poate m-a îndemnat cineva, poate mi-a şoptit Duhul, cert e
că m-am pomenit într-o duminică la biserica din apropiere, căutând
sfat şi îndrumare, linişte şi oblăduire. Eram singură printre zecile de
enoriaşi ai acestei biserici foarte căutate prin vestea ce i s-a dus
datorită icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului, dar nu
numai din această pricină. Eu cred că şi datorită vredniciei
păstorului ei, părintele Mihai. Era ora prânzului, după Sfânta
Liturghie şi mai mulţi credincioşi stăteau la rând cuviincioşi, la uşa
din stânga altarului, cea străjuită de Arhanghelul Mihail, unde,
cuminţi, când le venea rândul, se aşezau în genunchi iar părintele le
citea aşezându-le patrafirul în creştet şi apoi, stropindu-i cu
agheazmă, după care, cei îngenuncheaţi, fiecare cu necazurile lui,
sărutau crucea şi mâna preotului. Cunoşteam obiceiul şi nu m-am
mirat. Mai fusesem odinioară în bisericile ortodoxe şi urmasem
acelaşi ritual, pentru diferite nevoi vremelnice. Mă prăbuşisem
efectiv într-o strană şi mă odihneam, cu ochii pierduţi pe
catapeteasmă, pe pereţii frumos pictaţi cu sfinţi şi arhangheli, cu
multe icoanei ale Precistei şi mă minunam de câtă linişte coboară în
mine. Un aer pur şi o mare uşurare, o stare de bine fără nume şi
fără cusur mă invada cu încetul şi parcă aş fi vrut să nu mai plec
nicicând din acel locaş, nici să mişc nu mai aveam dorinţă, uitasem
parcă şi respirarea, sufocată de bucuria regăsirii.
Ar fi de prisos să spun că biserica „Adormirea Maicii

157
Domnului” din Mavramol este un loc cu totul special, dominat de
duhuri blânde, unde-ţi surâd parcă toţi sfinţii din iconostas, unde te
încurajează toţi martirii spunându-ţi să nu ai teamă de cei care-ţi
pot nimici trupul dar nu şi sufletul. O putere stranie şi benefică îţi
este insuflată şi nu se poate să pleci din biserică, aşa cum ai venit,
ci mult mai uşurat, mai eliberat de poveri, lucru nu întocmai uşor în
zilele noastre, când suntem din ce în ce mai apăsaţi şi mai angoasaţi
de zdrobitoarele nevoi şi griji cotidiene. Asemenea loc, cu energii
pozitive, binecuvântat de Dumnezeu, rar mi-a fost dat să mai
întâlnesc. De obicei eu mă simt zdrobită şi într-o stare de rău
continuu în orice biserică. Fără să exagerez, de foarte mulţi ani, nu
m-am mai simţit bine într-o biserică, dimpotrivă, starea de rău fizic
mă făcea uneori să ies afară unde imediat mă linişteam. Ameţeala,
vertijul, durerile de cap, vederea în ceaţă, starea de vomă, uneori
vecină cu preleşinul m-au urmărit ani de-a rândul dar credeam că
acesta este modul meu de a mă mortifica, de a suferi, de a-i oferi lui
Cristos, toate neajunsurile în semn de pocăinţă. De la un timp, m-
am obişnuit atât de mult cu răul încât nu mai vedeam binele. Dacă
n-aş fi scandalizat pe cei din jur, aş fi stat în biserică, mai mult
culcată sau cu ochii închişi. Uneori nici aşa nu era de ajuns.
Balansul interior mă urmărea şi când stăteam cu capul pe bancă şi
ochii închişi. La împărtăşanie mă duceam ultima ca să nu fiu
nevoită să stau la rând să privească toţi cum mă clatin şi să mă
suspecteze că am băut ceva. Luam repede, „cu frică şi cutremur”
Sfânta Împărtăşanie şi aproape alergam la locul meu pe care dacă
nu-l mai găseam liber, intram în panică. M-am să ştiu niciodată ce
mi-au generat şi ce îmi generează încă, aceste stări de rău fizic în
biserică.
La Mavramol, nu mă aşteptam să pot rezista mult timp, deşi
stăteam în strană, prăbuşită şi rezemată cu ambele mâini de braţele
scaunului frumos sculptat şi tapiţat cu pernuţe de catifea albastră.
Din clipă-n clipă, mă aşteptam la mine să mă ridic şi să plec de
acolo. Chiar m-am întrebat ce vreau şi de ce am intrat acolo, după

158
slujbă, când creştinii erau miruiţi şi aşteptau la rând (eu nu ştiam
ce). În fine, am ajuns şi eu în faţă şi m-am prezentat preotului care
m-a recunoscut deşi eu m-am prezentat cam mecanic. Mă
recunoscuse şi chiar m-a întrebat ce mai fac şi ce vânt mă aduce.
Eu l-am salutat cu salutarea uzitată la noi în parohie, cu „Lăudat fie
Isus”, la care mi-a răspuns prompt „Amin!”. I-am spus că am un
frate bolnav grav şi că vreau să mă rog pentru el. Apoi că fraţii mei,
cei doi se duşmănesc de aproape şase ani şi aş dori să se împace
cumva, să nu cumva să se petreacă ireparabilul şi ei să rămână în
stare de ceartă. Mi-a spus că aduc câte un obiect de îmbrăcăminte
de la fiecare din ei şi să vin a doua zi. Cu Ion a fost uşor pentru că
i-am cerut Lenuţei să-mi dea un maiou să-i citească lui Ion de
sănătate dar nu ştiam cum să fac să iau ceva de la Costel.
Dumnezeu a aranjat în aşa fel ca el să vină la mine şi să-şi uite o
şapcă. Astfel că a doua zi, am dus preotului cele două obiecte de
îmbrăcăminte şi făină şi ulei pentru părticele. Astfel am început o
suită de rugăciuni pentru intenţiile amintite.
Ce a urmat întrece orice aşteptare. I-am relatat preotului
despre Ion şi Lenuţa că nu sunt căsătoriţi creştineşte şi treptat-
treptat a încolţit ideea de a-i vedea cununaţi. Evenimentul a avut
loc în 3 octombrie, duminică, la vespere, atunci când Sfântul
Francisc îşi preda sufletul în braţele Crucificatului pe care îl iubise
atât de mult încât se identificase cu el în suferinţă şi stigmate. A
fost o ceremonie restrânsă dar foarte emoţionantă. Adevărat
creştinească. Cu multe greutăţi şi piedici însă pe care le-am trecut
numai datorită stăruinţei şi perseverenţei mele, dar şi bunului
Dumnezeu care niciodată nu ne lasă la ananghie.
L-am văzut pe Ion făcându-şi pentru prima oară cruce în
viaţă, sărutând mâna preotului de mai multe ori, sărutând Sfânta
Evanghelie şi mâna naşului şi a naşei. Nici nu voiam mai mult.
Cele trei sacramentele administrate deodată, cred că au lucrat în el.
S-a mai adăugat şi iconiţa Sfintei Fecioare Maria cu Pruncul Isus,
icoană orientală, pe care o cumpărasem de la biserica din poarta

159
Combinatului şi i-am spus să o agaţe la patul său pentru ca să-l
ocrotească. Imediat a cerut un cui şi şi-a atârnat-o lângă capul său.
În vară, când au venit moaştele şi bustul Sfântului Anton la
Galaţi, el văzuse ceremonia de la Bucureşti la televizor şi mi-a spus
să mă rog Sfântului Anton pentru sănătatea lui. Era un pas
important în viaţa lui.
Rugăciunile continuă, nu fără piedici însă. Perseverăm, căci
nimic nu e uşor dacă vrei să construieşti ceva. Şi edificarea unui
suflet nu e ceva uşor de înfăptuit. Acum nu mai e atât de pornit
împotriva bisericilor, respectă momentul atunci când eu
binecuvântez masa şi-mi fac cruce, dar încă n-a făcut pasul
hotărâtor să-şi facă singur semnul crucii. Poate se sfieşte. Poate în
secret, se roagă şi el şi-şi face cruce, când se simte rău. Poate, cu
ajutorul lui Dumnezeu, vom obţine şi o bună spovadă şi o
împărtăşanie.
Cu Angela şi Costel lucrurile stau mai anevoie. Ei nu se
declară net împotrivă dar nici nu fac nimic să îndrepte lucrurile,
pentru ca viaţa lor s-o ia pe făgaşul normal. Singurul lucru bun şi
sfânt este că au botezat copilul şi ea a primit rugăciunea care se
face 40 de zile de la naşterea copilului, pentru purificarea mamei.
Deşi mai târziu, rugăciunea din moliftelnic a fost citită şi mama
copilului curăţată. Din nefericire, imediat a trecut la păcat din nou.
Dumnezeu mai trebuie să lucreze în sufletul lor şi să-i îndemne la
căsătorie creştinească şi nu la concubinaj, aşa cum trăiesc azi. Nu
demult, cam pe 1 decembrie s-au mutat la ţaţa Anica, pentru că ea
nu-i întreagă dacă sunt căsătoriţi legal sau nu, acest lucru n-o
interesează.
Revenind la drumul întoarcerii, nu e deloc simplu, după ce
mai bine de l4 ani ai deprins obiceiuri cultice, ai absolvit o facultate
teologică în care ai învăţat anumite dogme creştine catolice, te-ai
implicat într-o familie franciscană, în mişcarea mariană, în editarea
unei reviste mariane şi în alte activităţi caritative şi credeai că acolo
e locul tău pe veci. Dumnezeu însă lucrează şi-şi trimite lucrătorii

160
acolo unde este nevoie, cum mi-a spus Doina, poate că, nu
întâmplător trebuia să fac facultatea, să cunosc teologia catolică,
să-mi dau licenţa cu o lucrare ecumenică, despre semnificaţia
cultului marian în bisericile din răsărit şi cele din apus, nu în spirit
polemic, dimpotrivă, în spirit de apropiere şi unire.
Poate că Dumnezeu aşteaptă de la mine să fiu un liant (chiar
dacă mic) între credincioşii catolici şi cei ortodocşi, prin cuvântul
scris, prin apostolatul laic pe care mă străduiesc să-l îndeplinesc cu
demnitate şi frică de Dumnezeu, dar şi cu iubire şi deschidere faţă
de toţi creştinii, indiferent de confesiune. În viziunile sale, Myrna
din Damasc, siriacă ortodoxă, care locuieşte la trei case de cea a
Sfântului Anania, cel care l-a vindecat pe Saul de orbirea fizică şi
spirituală, Myrna, spuneam, ne transmite din partea lui Dumnezeu
şi a Maicii Sale Preasfinte că cine doreşte sau întreţine schisma şi
se bucură de ea îşi va pierde sufletul.
Nu m-am bucurat niciodată când am auzit că anumite
persoane se despart. Despărţirea înseamnă implicit supărare,
nefericire, tristeţe, deznădejde. Numai împăcarea poate aduce
alinarea şi pacea râvnite şi propovăduite de Dumnezeu în Legea de
deasupra legilor, în Cuvântarea de pe Munte, când vorbea despre
fericiţii făcători de pace care vor moşteni Împărăţia cerurilor.
Un făcător de pace aş dori să fiu şi eu în lumea aceasta dacă
nu pot altceva să fiu. Un moderator, un îmblânzitor, prin cuvânt şi
faptă. Chiar dacă rolul acestuia este adeseori ingrat, el fiind la
mijloc şi „toate oalele se sparg în capul său”. E nevoie de mult tact,
înţelegere, toleranţă, răbdare şi capacitate de suferinţă. Căci nu e
uşor.
Ieri, 8 decembrie, frumoasa Solemnitate a Neprihănitei
Zămisliri m-a dus la Biserica noastră să prăznuiesc, împreună cu
enoriaşii acest privilegiu pe care Dumnezeu l-a acordat Preacuratei,
Zămislirea Sa fără păcat, în vederea măreţei şi unicei misiuni pe
care i-a încredinţat-o : cea de a-L aduce pe lume pe Mântuitorul şi
Răscumpărătorul nostru.

161
 M-am rugat cu lacrimi amare pentru Ion şi pentru ca
Dumnezeu să-i dea forţa şi curajul de a trece prin această boală
cruntă. Ieri a fost internat din nou pentru tratamente cu raze cobalt.
Plânsese toată noaptea dinaintea internării, foarte disperat, foarte
neliniştit, panicat, cerând parcă ajutor, nouă care nu putem aparent,
să-l ajutăm cu nimic.
La ieşirea din biserică aşteptau circa 4o-5o de credincioşi care
urmau să meargă la Luizi Călugăra la sărbătorirea celor 5o de ani
de preoţie a părintelui Eugen Blăjuţ Sr. şi a altor trei de la
Hălăuceşti şi Luizi Călugăra. Câteva femei m-au întrebat timid,
dacă nu merg şi eu. Deşi mai toate ştiu care e situaţia mea actuală.
Poate că aş fi vrut să fiu şi eu printre ele. Dar nimeni n-a luat
iniţiativa de a căuta un scaun pe care să-l aşeze, fie şi între băncile
din autobuz (căci nu costa nimic!) şi nu încurca pe nimeni. Am
plecat din nou obidită, cu un gust amar pe limbă care-mi invada
treptat fiinţa. N-am lăsat însă ca forţe negative să-mi strice cu totul
ziua. După amiază la cinci, eram la biserica Mavramol. Era un rând
acolo, la rugăciuni şi împărtăşire, până la uşă şi eu eram disperată
căci mi-am dat seama că nu voi putea rezista câteva ore, fie şi pe
scaun, ca să vorbesc cu preotul Mihai. Mai aveam şi o sacoşă grea
cu cărţi de copii, pentru Moş Crăciun. Dar din nou Dumnezeu a
lucrat în mod minunat şi m-a salvat. La jumătatea cozii imense am
zărit-o pe Elena care aştepta stoică, în picioare să se urnească
rândul acela enorm de circa două sute de persoane. N-am mai stat
pe gânduri şi m-am dus direct la ea. Ea a percutat şi iată că am
scurtat coada cu circa 50 de persoane. Aşa mai da! În sfârşit, pe la
19,30 mi-a venit rândul şi părintele mi-a dat vestea bună că mi s-a
aprobat cererea pentru cantina socială de la Episcopie. Mi-a spus să
mă prezint azi, 9 decembrie ora l2,00 la episcopie să întreb de el,
să mă prezinte la cantină. Aşa a fost şi iată-mă, la ora l3,00 din nou
acasă, mâncând din două feluri de mâncare încă fierbinte, ciorbiţă
de cartofi şi pilaf cu salată de varză plus, pâinea cea de toate zilele.
Mi s-a părut cea mai gustoasă mâncare pe care am mâncat-o
vreodată. Am mulţumit de zeci de ori lui Dumnezeu pentru

162
bunătatea lui pentru că mă ţine pe palmele Sale şi nu mă lasă să mă
pierd, în pofida îndoielilor, neîncrederii şi a şovăielii mele, a
micilor trădări şi greşeli pe care le mai fac omeneşte vorbind.
Acum am mâncare şi pentru seara. Mâine merg din nou şi primesc
la sufertaş două feluri de mâncare caldă. Poate fi cineva mai
mulţumit că a scăpat de grija mâncării zilnice ca să mă pot ocupa
de ceea ce trebuie cu adevărat? Mare e Dumnezeu şi bun şi eu sunt
tare nevrednică. Amin.

Mica soră Magdleine a lui Isus spunea : „Eu sunt numai cea
care trece pe drumul vostru, cea de care niciodată nu va trebui să vă
ataşaţi, ca să vă îndreptaţi mai bine către Dumnezeu, singura
voastră iubire.” – În clipa aceasta mă simt ca mica soră Magdalena
a lui Isus, a cărei viaţă m-a fascinat. Ea spunea : „Dumnezeu m-a
luat de mână şi orbeşte, l-am urmat”. E un alt fel de a spune ca şi
prorocul Ieremia : „M-ai sedus, Doamne, şi m-am lăsat sedus, ai
fost mai tare decât mine şi m-ai biruit”. Tot sora Magdalena a lui
Isus spunea cu umilinţă : „Eu nu sunt nimic, dar Isus mi-a dăruit o
mică scânteie din iubirea sa”.
Fără această mică scânteie, am fi cenuşă rece, scrum risipit în
cele patru vânturi, fără putinţa de a isca din nou flacăra care
întreţine viaţa, flacăra fără de care nimic nu există.
Blaise Pascal spunea : „În inima fiecărui om există un GOL
care are formă de Dumnezeu”. Iată : „Un gol în formă de
Dumnezeu”. Dumnezeu ia forma golului nostru sufletesc, îl umple,
ne satură cu forma Sa inefabilă, ne satisface total şi deplin, aşa cum
nu ne satisfac nici bunurile materiale, nici prietenii, nici aurul, nici
puterea, nici o altă dorinţă.
Numai Dumnezeu ia forma golului nostru, ne umple până la
gură, până la pleoape, ne umple ochi şi se revarsă din noi sub formă
de dragoste.

163
 Tot din cartea „Mica soră Magdleine a lui Isus” – citez :
„Te încredinţez Sfintei Fecioare cerându-ţi să-l primeşti din
mâinile sale pe micul său Isus, ca să-l păstrezi mereu cu tine şi să-l
duci în lume, împreună cu mesajul lui de abandonare smerită şi
plină de încredere, de simplitate şi de sărăcie, de blândeţe şi pace,
de bucurie şi iubire.”
În acest spirit, spun şi eu, nevrednica :
Smerit
La sânu-ţi matern
Se naşte
Cuvântul etern
Împrăştiind peste fire
Mireasmă
De neprihănire.

Cine-a spus :
„Oricum ar sta trupul
sufletul să stea în genunchi”?

Nu ştiu, dar subscriu şi eu acestei spuse, de parcă eu aş fi

gândit-o.

Iată un gând vechi, probabil notat în vreun volum de-al

meu :
Nici eu nu-mi sunt
Atât de aproape,
Cum eşti Tu, Doamne,
Aproape de mine;
Nici eu nu mă ştiu pe de rost,
Cum Tu mă cunoşti
De de-a-ntregul.

164
 Nici eu n-am încredere-n mine
Aşa cum Tu mi-o acorzi;

Nici eu nu ajung
În adâncu-mi de suflet
Aşa cum pătrunzi Tu,
Doamne în mine.

Mă locuieşti când nu sunt acasă;

Mă priveşti când nu văd;
Mă asculţi chiar şi când tac,
Îmi vorbeşti când nu sunt
În stare să scot un cuvânt.
Lucrezi în mine când stau nemişcată.
Toate le faci în mine,
Cu mine,
Alături de mine
Şi prin tot ce fac eu,
Vei continua să renaşti,
Să trăieşti
Şi să mă continui…

La Fericitul Padre Pio, într-o zi a venit un om şi i-a spus :

-Padre, eu nu cred în Dumnezeu.
Fericitul Pio, având minunata carismă de a vedea în
suflete, i-a răspuns :
-Tu nu crezi în Dumnezeu, dar Dumnezeu crede în tine…

Gând : Îmi aşez lacrimile în faţa Sfintei Fecioare şi parcă

durerea nu mă mai doare, tristeţea nu mă mai strânge, lacrima mea
nu mai plânge…

165
Maică, vin la tine umil,
Cu spirit curat de copil
Cu bucurie smerită.
Pe-un fuior de gând curat
Să-ţi aduc făgăduinţă
Vin încet, înduplecat
Cu întreaga mea fiinţă.

Să mă dărui ţie vin

Şi smerit să mă închin
Vin cu spirit de copil
Să-mi alungi tot ce-i ostil
Şi Duh Sfânt să-mi pui în loc
Şi iubirea ca un foc
Pe cuprinsul pământesc
Pentru-acel Înalt Ceresc
Pentru tot ce e divin
Vreau să mă jertfesc. Amin.

*
Te-ai trezit
Şi stăteai cu ochii mijiţi
Şi cu părul numai inele
Pe prispa
Pe care căzuseră stele.
Voiai să le azvârli înapoi
Dar stelele moi
Se făcuseră gelatină
Şi-ţi tremurau pe retină.

Călcai pe ele
Ca pe stropii de rouă-n oglindă
Deveniţi pe negândite
Cu vârfurile lor ascuţite
Stalagmite…

166
 Convorbire cu îngerul :

Hai,
Du-mă dincolo de rai
Cu alai de îngeri blonzi
Rubiconzi.
Du-mă-n vis
Acolo-n colţ de Paradis
Pe aripa-nchipuirii
În grădina nemuririi.

* Noi suntem vitralii albe prin care pătrunde Lumina.

Ferită de pată,
Ferită de primul păcat,
Prin fecioria ta roditoare,
Maică în ordinea harului,
Ne naşti la viaţa suprafirească.
Virtutea divină
Străluce în tine
Precum un cristal
Răspândeşte lumine.
O, moarte, tu, atât de omenească!
Îngropată de vie
Într-o aură de lumină
În lacrimă de stea mă prefac
Asudând de nevină.

Cuvântul mă mai vindecă de moarte

Îngenunchez în faţa lui smerită
El singur e în stare să-mi mai poarte
Prin nopţi şi zile viaţa pustiită..

167
 Frânturi, blitz-uri strălucitoare :

„În timp ce el îşi vărsa sângele trupului, ea îşi vărsa sângele

inimii” – spunea Arnauld de Chartres.

Era pe când se-ntemeia Lumina cu duh alb de

întemeiere.
Maria – licăr al zorilor
Prevestind lumina cerească,
Reverberaţia blândei melodii
Prin întuneric.
Şi cer şi pământ au făcut legământ
De supunere.
Apele toate când le-ai întocmit
Să spele păcatele.
În palmele Tale
Mult milostive
Toate le ţii, Dumnezeule Doamne !
„Admirabilul schimb” – cunoscut în Biblie :
„Isus s-a făcut păcat pentru noi şi a fost făcut perfect prin
suferinţă” (Evrei 2,1o).

Umbra crucii se profilează pe cer devenind Lumina Crucii,

lumina făgăduinţei. Crucea Morţii şi a Învierii, Crucea biruinţei, a
mântuirii veşnice.
Aproape de Dumnezeu şi aproape de oameni, tu ai născut
Iubirea pe Calvar şi mântuirea ne-ai adus în dar…

Răstignită împreună cu El,

Fiul iubit, Emanuel,
Suferind şi murind împreună
Biruinţa vă încunună.

168
Sădeşti în mine ca-n grădină
Sămânţă de viaţă divină.
Sămânţă de haruri alese
Sădită de mâini de mirese.
Voinţei divine docilă
Reverşi seminţe de milă.
Blândeţe – Tu - nesfârşită
Cu lumină de Duh adumbrită
Du-mă-n portul mântuirii
Spre limanul fericirii…
Să fiu Duhului plămada,
Paradisului – livada
Cu aromele divine
Să se-nfrupte orişicine
Celor tuturor fiinţe
Să fiu roadă şi seminţe.

Nu-n zadar
Această sete de spirit
Această foame de har.

Nimic de prisos
În acest prinos
De iubire suavă;
De nepotolit
Acest dor negrăit
De celest.

Descătuşat
Te caut în templul curat
Al lăuntrului
Fără de pată…

169
 Coroană de lacrimi
-lujeri subţiri-
- împletiţi delicat
şi aninaţi de inima ta
ca o salbă !

Duminică albă
Din care ţâşneşte
Precum izvorul de purpură
O cruce lăuntrică
Înflorită
În căuşul de inimă.

*Gând : Sub orizontul privirii, încă o palmă, din cerul de

cucerit, al veşniciei!

Maică, mi-e sete de neprihănire.

Dă-mi duh de iubire
Şi ia-mi de pe spinare povara
Celuilalt eu
Să-l pot primi în smerenie
Pe fratele meu,
Dumnezeu…

*Gând : Imensitatea cerească e altarul pe care Dumnezeu s-a

aşezat ca jertfă de mântuire. Culme a unirii cu Dumnezeu:
Suferinţa supremă prin care El trebuie să treacă pentru a ne da nouă
suprema fericire.

Oricât ai fi de bătrân, nu-ţi este îngăduit să-ţi pierzi idealurile.

Mergând la izvoare, puterea femeii în artă derivă din chiar
genul ei feminin.
Deşi a devenit un apanaj al bărbaţilor, arta e de genul feminin.
Ca şi muza, de altfel.
Viaţa artei sau arta vieţii, dacă nu le cunoşti, degeaba ai trăit.

170
 Ca şi izvorul freatic al vieţii – arta ţâşneşte din genomul
feminităţii.
Apanajul frumuseţii: Iubirea. Dacă vreţi să fiţi frumoşi, iubiţi!

*Blitz : Cum m-am lăsat răstignită

În dulce păcat, ca pe roată;
Rai împrejmuit
Cu sârmă-nghimpată.

O, cum m-am lăsat

Pe pământ
Sub crengile teiului sfânt
Înduplecată
Să mă acopere vina
Şi-am stins de pe cer
Lumina stelei dintâi,
Genuina.
Un înger învins,
Gata să cadă
Mă privea cu ochiul cel stins,
Cum mă afundam în zăpadă…

ÎN CRUCEA ÎNVIERII

Pe Dumnezeu îl caut în răspântii

În zvonuri de abis, lunare
Îl caut pretutindeni pe pământ,
În cer, sub soare.

În crucea dimineţii
Şi-n răscrucea serii
Ca în amarul de pelin dulceaţa mierii.
Ca pe o rază blândă în desimea ceţii

171
În pulberea neghinei
-bob de aur-
în mugurii ce stau să se deschidă,
în dulcele nectar de flori de plaur
şi-n fiece efemeridă.

În palidele nopţi stelare

Pe bolţile senine şi albastre
În viaţa care pururea nu moare
Şi-n Crucea Învierii noastre…

EXISTĂ RĂNI

Există răni vindecătoare

Există răni peste pârjolul rănii
Din care te ridici întrebătoare
Şi-n mâini ţi se aprind pe rând mătănii.

Există răni făcute de lumină

Ce îţi colindă-n carne şi în sânge
Există răni ce te albesc de vină
Balsamuri peste ochiul care plânge.
Există răni pe care le poţi duce
Există răni făcute de o cruce…

O CANDELĂ

O candelă micuţă în văzduh

o stea luminătoare şi fiindă
ca un cuvânt înjunghiat de Duh
care aşteaptă-n suflet să se-aprindă.

Cuvine-se răbdare şi veghere

Cu stingerea de sine s-o ţii trează
Când ochiul nopţii singur priveghează
Smerenie adâncă şi tăcere

172
 Şi-n taina nopţii celei austere
O candelă visând la Înviere…

OASE ÎN LANŢURI

Zborul lung şi-l iau printre zăbrele

Rugile închise-n puşcărie
Însoţite-n nopţile acele
De un vis ucis pe veresie

Putrezite-s oasele în zale

Spiritul e strâns în colivie
Dar zburătăceşte mii de-ocale
Şi se simte liber pe vecie.

*Blitz : Nefericirea poate deveni binecuvântare, cu condiţia

să ai curajul să faci gestul de convertire.

La jumătatea drumului dintre „ceva” şi „altceva” se află un

„dincolo” ce trebuie să vină, vestit de un clopot ca o piatră de
calcar rezonând într-o peşteră. Un sunet de o armonie desăvârşită,
clopotul de rocă vestind înţelepciunea perfectă. O clipă de
suferinţă, iar de fericire – o veşnicie : Paradisul de-a fi cu Isus -
dorinţă pururea vie…
Drumul omului – în formă de cruce. Dimensiunea verticală –
se înalţă spre Dumnezeu, iar cea orizontală – îndreptarea spre
ceilalţi.
Un duh sublim mă ţine drept, cu ochii fix la Tine.
Naştere : clipa când noaptea, din sânul matern, devine lumină.
Legat de cer cu un cordon de haruri, admir Înalţul şi iubesc
frumosul.
Exerciţiul răbdării trebuie să fie permanent, până devine
deprindere.
Doar lucrurile izvorâte din suflet pot pătrunde în suflete,

173
creând acea bucurie pe care Sfântul Francisc o numea „bucuria
perfectă”.
Lucrul amânat este de cele mai multe ori supus abandonului.
Spleen: Oaze de serenitate întunecată – singurătatea simţită
până la oasele sufletului.

Mi-e pâinea – trup

Şi vinul sânge
Sunt numai om
Şi duh din Duhul Tău
Prin voia Ta, Cerescule Părinte
Renasc cu Tine-n
Sânul Maicii Sfinte…

Sărac printre săracii omenirii

Ai vrut să ne înalţi deasupra firii
Tu care te-ai născut umil, pe cale
Ca să-i întorci pe cei fără de cale…

Imposibil să avem o hrană spirituală fără hrana divină !

Isuse ne ridici din umbra morţii

Lumina Lumii răsărită-n crucea nopţii…

„Marele dar al harului oferit lumii de Regina Păcii, care vine

să propună din nou Adevărurile fundamentale ale Evangheliei lui
Cristos, contemplate cu privirea şi cu inima înflăcărată de tandreţea
cerească a Mamei, pare să reprezinte resursa extremă inventată de
inepuizabila creativitate de iubire a Tatălui „Bogat în Îndurare”;
pentru a învinge îndelunga duritate şi refuzul încăpăţânat al
adevărului şi al luminii, care încă torturează bietele noastre inimi
rănite. Ea vrea ca acestea să se deschidă în sfârşit la o reînnoită şi
plină de bucurie primire a Evangheliei, unica şi adevărata sursă de
pace, de salvare şi de plinătate de viaţă nouă pentru oamenii

174
timpului nostru, oprimaţi de spiralele dense ale întunericului care
par să sufoce orice speranţă, în timp ce deja străluceşte la orizontul
multor inimi „Steaua dimineţii”, care anunţă Aurora Soarelui
dreptăţii, al lui Cristos, adevăratul şi unicul Rege şi Domn al
istoriei.” -Giuseppe Ferraro-.
(În : „Ecoul Mariei, Regina Păcii”, ianuarie-februarie 2oo2,
Anul l8, nr.l-2, p.6)
„A fi împreună în Duhul Sfânt” înseamnă a ne împărtăşi din
Cuvânt, din Sfintele Taine, a fi în comuniune cu Dumnezeu şi cu
întreg Cerul, astfel ca viaţa noastră să devină o rugăciune continuă.
„Sau să iubesc sau să mor” – spunea Sfântul Francisc de
Sales.
Iubirea devine mai aprigă şi cu mult mai necesară în preajma
morţii.
O revărsare a Inimii Tale în inima mea, un psalm continuu,
slavă a zidirii.
Dumnezeu ne scrie pe Inima Sa, zălog al iubirii din care
curge Sânge şi Apă, Izvor al Milostivirii.
De apa plină de păcat
Eu mă cutremur Doamne
Şi mă ridic din tina urii
Să simt din nou seninul gurii
Şi limpedele din privire…

„Când voiam mai puţin, totul mi-a fost îngăduit” – spunea

Sfântul Ioan al Crucii.
„Pentru a avea pace în lume trebuie să fim în pace cu
Dumnezeu, cu noi înşine şi între noi” (– Patriarhul ecumenic
Bartolomeu I)

E ora Îndurării
Veniţi cu toţii, deci
Medalia iertării
Să o primim pe veci.

175
 TAU

Dintre-atâtea de sub sori

Semnul fraţilor minori
Străluceşte-n chip firesc
Între cei ce se iubesc.

Pelerini pe luminosul drum al credinţei, purtând pecetea

sărăciei în inimă, aşteptăm însutitul promis drept moştenire.

MEDITAŢIE

Orice faptă nedemnă îl lipseşte pe Dumnezeu de prezenţa

mea şi îi răpeşte bucuria de a se dărui, de a mă elibera, a mă
mântui, de a se răstigni pentru mine.
Orice păcat e un refuz de a mă abandona în mâinile Lui, o
piedică de a intra în comuniune, în intimitate cu Domnul.
Orice vină îl alungă pe Dumnezeu de lângă inima mea şi
îmi reduce la minim însutitul promis drept arvună.
Orice lucru urât mă îndepărtează de Faţa Sa luminoasă,

De odihna în El,
De sănătatea de spirit,
De sănătatea trupească,
De vioiciunea de minte.

Orice viciu îmi slăbeşte voinţa, paşii devin şovăitori, inima

temătoare, gândul îndoielnic, trupul se moleşeşte şi cade-n abisul
neiubirii şi al neîntoarcerii.

O, cât de silnice devin atunci clipele,

Cât de exasperante, minutele,
Cât de zadarnice, orele, zilele.

176
Aş vrea să mă ridic, dar nu am destulă putere.
Aş vrea să mă întorc
Dar drumul e baricadat.
Ce ziduri înalte!
Ce zăbrele potrivnice !
Cum să mă-nalţ deasupra,
Cum să parcurg liberul salt
Spre nemărginire ?

ALTĂ MEDITAŢIE

Cu fiecare rugăciune mă apropii un pas de Tine,

Doamne,
Fiecare rugăciune reduce vizibil
Incomensurabilele distanţe
Dintre creatură şi Creator.
Cu fiecare vorbă mă fac înţeles mai bine,
Capăt mai multă înţelegere faţă de El
Şi faţă de oameni.

În clipa când o să mă înalţ,

Mă voi topi definitiv
În imensitatea de Tine,
Eu, mic atom de carne
Flămândă şi însetată
De dragostea pură,
Celulă a Trunchiului Mistic,
Unită indisolubil cu Spiritul Sfânt
În intimitatea căruia
Voi aluneca în extazul
Durerii şi bucuriei de-a fi veşnică…

177
*Distih marian : Cu tine, Maică a-nceput
Şi timpul meu de mântuire.

Rugă : Odihnească-se harul divin

Deasupra cuvintelor mele,
Doamne şi să le lumineze
Şi să le facă mai bune…

STEA DE DIMINEAŢĂ

În drum spre veşnicie

Tu ne conduci, Marie.

Eşti stea de dimineaţă

Pe calea fără ceaţă.

Eşti aurora care

Vesteşte mândrul Soare.

În noaptea ce se-ngână
Tu ne conduci de mână.

A dimineţii astră,
Tu eşti Lumina noastră.

MĂ DU ÎNAPOI

Tu – moarte luminoasă
Şi plină de mister
Cu tine plec acasă
La Tatăl meu din Cer.

178
 Tu mă-nsoţeşti spre poarta
Luminii, larg deschisă
Spre-Mpărăţia vieţii
Din veci de veci promisă.

Tu moarte glorioasă
Pe cai fără de şei,
Mă du-napoi acasă
Unde-s cu toţi ai mei…

TĂMĂDUITOAREA BOLNAVILOR

Tu, de grijă păzitoare

Maică tămăduitoare,
De păcate şi nevoi
Maică-ndură-te de noi!

Ochiul tău cel sfânt l-apleacă

Înspre lumea cea săracă
Înspre lumea cea umilă
Care-ţi cere, Maică, milă.

E de-ajuns şi un cuvânt
Sufletul să-l faci mai sfânt,
Inima să ne-o mângâi
Cu-amintirea cea dintâi…
Citesc din însemnările mele mai vechi : „Medjugorje este
răspunsul la toate întrebările mele”.
Şi totuşi au trecut aproape 8 ani şi cartea „La Şcoala Maicii
Sfinte”, terminată în anul 200l, nu a înaintat deloc.
De ce ? O las în grija Maicii Sfinte poate găseşte o soluţie.

179
 EVENTUALE DEFINIŢII ALE SFINŢENIEI

-Ce mai pură definiţie : sfinţenia este viaţa lui Cristos în noi.
-Sfinţenia este o floare rară cu parfum ceresc.
-Bucuria perfectă a celor ce poartă virtutea sărăciei în inimă.
-Însutitul promis drept moştenire.
-Legătura invizibilă cu Dumnezeu şi o dezlegare de oameni.
-Experienţa vieţii veşnice chiar de pe pământ, trăind şi
pregustând clipe de viaţă nesupuse morţii…

Flămând şi însetat de dor

Eu caut neîncetat Lumina
Cu harul Tău mântuitor
Isuse, şterge-mi vina.

ATÂT MI-A RĂMAS

Doar în smerenie-înot
Unde-i trufia?
Domnului meu Sabaot
Ardere de tot
Poesia…

PANSEURI

. Ah, mi-a pătruns cerul în suflet !

. În suflet îmi pătrunde cerul şi orizontul devine înseninat de
zâmbete şi iubire.

*Gând necenzurat :
Nicicând nu simţi că-L iubeşti pe Dumnezeu mai mult decât

180
în clipa în care eşti pe cale de-a-L pierde. Ce disperare sublimbă a
iubirii pe care o cauţi în clipa pierderii ei, cu atât mai multă nevoie.
Când simţi că altfel nu poţi decât în prezenţa celui Absent, pe care
te grăbeşti a-L regăsi neîntârziat, pentru că altfel, nu e posibil.
Cu câtă inconştienţă Îl ignorăm atunci când Îl avem în
palme, pe buze, în inimă ! Abia primit, Îl uităm, Îl abandonăm într-
un colţ prăfuit de memorie. Ingratitudine crasă!
Şi El, Acelaşi, acceptă de fiecare dată să vină cu surâsul
Îndurării Divine pe chip şi în lumina privirii!
Nicicând nu-L simţi mai aproape pe Dumnezeu decât atunci
când eşti în primejdie de a rămâne fără El. Fără măsură atunci,
departele îţi devine aproape.

. Cu fiecare cruce făcută îţi ridici, încă o treaptă de slavă în

ceruri.
. O casă demolată e un lucru trist : praf, moloz, cărămizi,
dezordine, vraişte. Dar vai de sufletele demolate, ruinate de viciu şi
neîncredere, de cutremurul pricinuit de păcat care te apropie de
moarte!

. Nu-L poţi arunca pe Isus în zeghe – şi nu-L poţi ascunde

într-o celulă; la fel cum nu poţi ascunde Lumina sub obroc. Deşi El
pătrunde în toate celulele, în spaţiile de taină ale creştinului, până
în fibra cea mai neînsemnată.

. Adevăraţii creştini se cunosc după lumina ce le stăruie pe

chip şi în inimă.

. Întâlnirea în Duh e mai importantă decât cea în trup.

Ultima se uită, dar cea dintâi poate dăinui atât cât omul rămâne
aici, pe pământ, unde aproape toate sunt ale trupului.

181
 ACOPERIŞ PENTRU RUGĂ

Lipsiţi de orgolii şi vicii

Se scurg în derâdere anii
Şi cât de puţini sunt amicii,
Şi ce numeroşi sunt duşmanii.

Ia-mi, Doamne din suflet toţi spinii

Din inimă ia-mi întristarea
Şi pune-mi la loc iarăşi crinii
Şi pune-mi pe buze – iertarea…

Întoarce-ţi o clipă privirea

Şi-opreşte-mă, Doamne, din fugă
Să fiu pentru-ntreag-omenirea
Un ACOPERIŞ PENTRU RUGĂ.

SCURTĂ DECLARAŢIE

Precum perla străbătând

Insidiosul nisip,
Dumnezeu îmi răzbate pe chip.
Mă ridică până la Inima Lui
Cea străpunsă
Îmi şterge o lacrimă-ascunsă.
Pe faţa mea, Dumnezeu îmi zâmbeşte
Şi-mi declară vădit
Cât m-a iubit,
Cât mă iubeşte,
Şi cum, fireşte,
Mă îmbisericeşte,
Mă îngereşte.

182
 „Eu completez în mine ceea ce lipseşte patimii lui Cristos”
– spune sfântul Pavel. Ce-i lipseşte patimii lui Cristos ? Picătura de
sânge din inima mea, pe care trebuie să i-o ofer, de fiecare dată
când inima îmi este cuprinsă de durere. Suferind, nu cu pumnii
strânşi, dar cu mâinile împreunate a rugă.

Între pietrele vii care suntem, singurul liant – suferinţa.

Dacă acceptăm acest lucru, ceea ce spunea J.P. Sartre : „Totul e
absurd şi fără sens”, capătă înţeles şi devine menire.

CARTEA MEA CEA MAI IUBITĂ

„IATĂ MAMA TA!” - compendiu de mariologie -

SEMNIFICAŢIA CULTULUI MARIAN ÎN BISERICILE

CATOLICĂ ŞI ORTODOXĂ, Editura ALMA Galaţi, 1998

Această carte este clădită pe IUBIRE. Pentru că, de-a

lungul anilor, am constatat că nu se poate clădi nimic pe ură, ci
numai pe iubire. Orice zidire întemeiată pe ură este sortită năruirii
încă dinainte de a săvârşi lucrarea.
Am ales Iubirea drept Temelie. Acea iubire pe care ne-a
lăsat-o drept ultimă dorinţă Domnul nostru Isus Cristos.
Încerc a mă adresa direct inimilor semenilor mei, a întinde
un pod de flori, o punte de bunăvoinţă către cei care – în chip
virtual – o vor citi, pentru a mă face cât mai lesne înţeleasă.
Această carte este un strigăt. O implorare. O scriere în
genunchi.
Aşadar, scriu aceste rânduri în genunchi, implorându-vă să
le citiţi cu ochii – cei fără dioptrii – ai inimii.
Cartea a fost scrisă cu jertfa mamei mele pământeşti,

183
Arionda şi sub milostivirea Mamei mele cereşti, Maria.
Fecioara Maria, despre care Sfântul Ioan Damaschinul scria:
„Cu adevărat, tu eşti cea mai aleasă decât toată făptura,
căci numai din tine Creatorul s-a împărtăşit de pârga naturii
noastre omeneşti. Trupul Său a fost din trupul tău, sângele Său, din
sângele tău; Dumnezeu S-a hrănit din laptele tău şi buzele tale au
atins buzele lui Dumnezeu.”
O invitaţie la iubire, la „comuniune”, la catolicitate şi
ortodoxie în acelaşi timp, care presupun toleranţă în cadrul
aceleiaşi comunităţi dar şi faţă de comunităţi diferite.
Pentru că, „ortodoxie – aşa cum sublinia pr. prof. C. D.
Popian – nu înseamnă doar posedarea Adevărului şi predicarea
dreaptă, ci şi iubirea, legarea de Adevăr ca de propria persoană”.
Şi, „Intoleranţa este un fenomen profund anticatolic şi antiortodox
în ciuda afecţiunii pe care o manifestă faţă de propria Comunitate
sau Teologie” (Popian, D.C., „A fi catolic. Universalitatea
credinţei”, Editura Logos, Oradea, 1994, pp.109-110).
Dacă ar fi să rezum întreaga mea experienţă spirituală,
începând cu primele căutări, apoi clipa fericitei întoarceri, niciunde
n-aş putea găsi cuvinte mai potrivite decât cele din Confesiunile
Sfântului Augustin:
„Târziu te-am iubit, Frumuseţe atât de veche şi atât de
nouă, târziu te-am iubit. Căci erai în mine şi eu eram în afara mea!
Şi acolo te căutam; urâciunea mea năpădeşte tot ce-ai făcut
frumos. Tu erai cu mine şi eu eram cu tine. Ceea ce mă îndepărta
de tine erau acele lucruri ce n-ar fi dacă nu ar exista în noi.
M-ai chemat, m-ai strigat şi mi-ai tămăduit surzenia; ai
scânteiat şi frumuseţea-ţi fără asemănare mi-a alungat orbirea; ai
răspândit parfumul tău, l-am respirat şi suspin după tine; te-am
gustat şi mi-e foame şi sete de tine; m-ai atins cu mâna şi ard de
dorinţa păcii tale.” ( Sfântul Augustin, „Confessiones”, Traducere
de prof. dr. doc. Nicolae Barbu, ediţia a II-a, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,1994,
pp.305-306).

184
 În Scrisoarea către Evrei (13,8) se spune despre Cristos că:
„Ieri şi azi şi în veci este acelaşi”, iar Sf. Apostol Paul afirmă clar
şi explicit: „Este UN DOMN, O CREDINŢĂ, UN BOTEZ” (Ef. 4,5
– s.n.), totuşi, aruncând o privire de ansamblu asupra peisajului
religios al lumii contemporane, constatăm că acesta se
caracterizează prin existenţa unei mari diversităţi de religii, mişcări
religioase şi spirituale, care îmbracă adesea forme surprinzătoare,
deconcertante. Este un adevărat labirint în care omul se pierde dacă
nu are firul Ariadnei care să-l ghideze. Desigur, mulţi oameni
continuă tradiţia religioasă a poporului şi familiei din care fac
parte, alţii, sub diferite influenţe se convertesc, cu convingerea că
au găsit adevărata cale.
Convingerea religioasă fiind o chestiune de conştiinţă
personală, fiecare persoană are libertatea de a alege ceea ce crede
de cuviinţă.
Problema care se pune însă cu adevărat este cea a
convieţuirii paşnice între adepţii diverselor religii, deoarece unii,
mânaţi de spirit exclusivist tind să-i elimine pe ceilalţi care nu le
împărtăşesc opiniile sau să-i determine cu forţa să o facă, ceea ce
duce la tensiuni şi conflicte tragice. Astfel,pasiuni omeneşti şi
interese de grup au fărâmiţat Trupul Unic al Bisericii lui Cristos în
ultimul mileniu, aşa încât, chiar creştinii au avut dificultăţi în a se
îngădui unii pe alţii. Desigur, o soluţie există: ecumenismul. Din
nefericire, cauza ecumenismului, pentru care mulţi oameni de
bunăvoinţă fac eforturi mari şi alţii se roagă, este pusă în pericol de
atitudinile intolerante, adesea violente, care merg până la acte
teroriste şi războaie cu substrat de intoleranţă religioasă.
Punând pe prim plan ceea ce diferenţiază religiile, oamenii
nu-şi dau seama că trebuie să ia în consideraţie ceea ce îi uneşte,
ACELAŞI DUMNEZEU, oricum ar fi numit! Ori, acest Dumnezeu
care este Iubire, îi cere omului să iubească şi nu să urască, iar
Cristos cere oamenilor chiar să-i iubească pe duşmanii lor.
La răscrucea mileniilor, când sfârşitul se atinge cu

185
începutul, mesajul esenţial al lui Cristos: „Iubiţi-vă unii pe alţii aşa
cum v-am iubit eu!” – este mai actual ca oricând. Singura soluţie
este ca, înarmaţi cu armele credinţei: iubirea şi toleranţa, să
înfruntăm orice prejudecăţi, mânie, orgoliu, călăuziţi de mesajul lui
Isus Cristos: „Curaj, eu am învins lumea!”
Sfântul Augustin spunea în Confesiunile sale:
„Am întrebat pământul…am întrebat marea şi adâncurile şi
vieţuitoarele care se mişcă între ele şi mi-au răspuns:
-Nu suntem noi Dumnezeul tău, caută deasupra
noastră…Am întrebat cerul, soarele, luna, stelele:
-Nu suntem nici noi Dumnezeul pe care îl cauţi, mi-au zis.
În sfârşit le-am spus tuturor lucrurilor care luau cu asalt
porţile simţurilor mele:
-Vorbiţi-mi despre Dumnezeul meu, pentru că nu sunteţi voi
Dumnezeu; spuneţi-mi ceva despre El. Şi ele mi-au strigat cu glas
răsunător:
-El este cel care ne-a creat. Pentru a le întreba nu aveam
decât să le contemplu şi răspunsul lor era frumuseţea lor.”(Sf.
Augustin, op.cit., pag. 284-285).
Cât despre mine, aş fi putut să aştept în tindă sau pe prispa
bisericii (vai!) toată viaţa. Aşa cum spune Alexandru Horia în
cartea sa „Vorbirea în şoaptă”: „Prispa îl pune pe om în faţa unei
răscruci fundamentale. Cel care a ajuns în pridvor trebuie să
aleagă între calea mântuirii şi cea a păcatului. Prispa este, deci,
un loc, o decizie, un prag al opţiunii: Drumul spre Dumnezeu sau
drumul spre infern. (…) În faţa unei astfel de situaţii limită, sufletul
comun se fereşte să opteze. El rămâne suspendat în nehotărâre.
(…) Prispa e un fel de „azil” pentru cei rămaşi mereu
afară. Merge mai departe numai cel care are o fire eroică (…)
Creştinul de prispă evită modelul eroic, el se mulţumeşte cu umila
sa condiţie mediocră lăsându-şi sufletul pradă ispitelor şi
regretelor, dar închinându-se la Dumnezeu să-i aducă iertare.
Milogul rămas în pridvor nu capătă hrana euharistică, dar

186
primeşte apa sfinţită pentru a-şi curăţa sufletul. Vom spune, deci,
că duhul prispei tămăduieşte, însă nu mântuie.” (Horia
Alexandrescu, Vorbirea în şoaptă, Editura Anastasia, 1995, p.13,
17).
Nu pot să nu sper că într-o zi, bisericile,despărţite de ambiţii
personale se vor uni din nou, redevenind Biserica creştină
adevărată. Una, aşa cum a dorit fondatorul ei divin, Isus Cristos.
Aşa m-a biruit harul. Aşa m-a învins Iubirea, astfel încât m-
am simţit dintr-o dată liberă pentru un nou început, mereu un nou
început ca o nestinsă lumină. Sau, aşa cum spune profetul Ieremia:
„M-ai sedus, Doamne, şi m-am lăsat sedus, ai fost mai tare decât
mine şi m-ai biruit.” (Ier. 20, 7).
Încercând să aprofundez din punct de vedere dogmatic şi
liturgic principalele puncte de divergenţă între cei doi „plămâni ai
Bisericii creştine”, m-a frapat faptul că aceste diferenţe între cele
două Biserici care la început au fost Una, sunt minore şi ele privesc
aspecte de amănunt care nu schimbă cu nimic fundamentul
credinţei, principalele adevăruri de credinţă fiind formulate deja în
cele şapte concilii ecumenice la data producerii Marii Schisme din
1054.
În pofida acestor diferenţe care ţin mai mult de rit, esenţa
credinţei este aceeaşi pentru că ambele Biserici asumă acelaşi Crez
şi au acelaşi număr de sacramente.
Ceea ce separă, într-adevăr, cele două Biserici în urma
rupturii şi a evoluţiei lor separate este concepţia asupra statului
Bisericii.
Pentru Ortodoxie, Biserica, decantând adevărurile cuprinse
în Crez, nu mai poate interveni prin nici un fel de precizări de ordin
doctrinal, pe când Biserica Catolică îşi asumă o dimensiune
creatoare, în sensul că, păstrând adevărurile de credinţă, îşi permite
prin autoritatea conciliilor şi a vocii autorizate a păstorului suprem
al Bisericii, Papa de la Roma, să decanteze şi alte adevăruri de
credinţă cuprinse în tradiţie, ca de exemplu: infailibilitatea papală

187
(CVI, 1870), dogma Neprihănitei Zămisliri (Imaculata
Concepţiune) – 1854 – Papa Pius IX); dogma Înălţării Mariei cu
trupul şi cu sufletul la cer – Assumtion – 1950 – (Papa Pius XII).
Am îndrăznit să aleg ca subiect al acestei lucrări, în locul
unui punct de divergenţă care mă intrigase tot timpul: Filioque,
(Purcederea Sfântului Duh numai de la Tatăl – în Biserica
Ortodoxă; şi de la Fiul, în Biserica Catolică),un punct de
convergenţă tutelat de autoritatea maternă a Prea Sfintei Maici a lui
Dumnezeu, cea care, cu adevărat ne iubeşte pe toţi ca pe propriul
Său Fiu şi pe care Însuşi Domnul nostru Isus Cristos ne-a
desemnat-o, în ceasul ultim al existenţei Sale pământeşti, ca Mamă
a tuturor. Acest punct de unire, de apropiere maximă, până la
identificare şi care, sper că va reuşi să repare, ceea ce, de o mie de
ani s-a stricat în chipul cel mai nefericit, este desigur, devoţiunea,
evlavia deosebită practicată atât în Biserica Ortodoxă cât şi în cea
Catolică, faţă de Prea Sfânta Fecioară Maria, devoţiune care
continuă tradiţia neîntreruptă ce datează de la începutul Bisericii.
Studiul comparat al confesiunilor creştine este întreprins nu
pentru a descoperi ceea ce le deosebeşte şi le învrăjbeşte, ci pentru
a pune în lumină aportul fiecăreia la păstrarea tradiţiei creştineşti de
la începuturi, tradiţie care a făcut să rodească sămânţa
dumnezeiască a Evangheliei.
Astfel, pus sub semnul fast al divinităţii, al surâsului
blândeţii divine, sub pacea frunţii Fecioarei şi prin mijlocirea ei
neobosită timp de două milenii pentru fiii ei, cele două Biserici ar
putea găsi o cale de reconciliere.
Este în putinţa oamenilor, ajutaţi de harul lui Dumnezeu de
a reface Unitatea Bisericii creştine, universală timp de o mie de ani
şi care, sperăm, va redeveni poate, nu peste mult timp unitară, deci,
universală.
Vestitul mariolog Rene Laurentin, doctor în litere şi
teologie, expert al Conciliului şi colaborator la redactarea textului
Conciliului Vatican II, cel care a consacrat Fecioarei Maria tezele

188
sale de doctorat, în numeroasele dialoguri cu alte confesiuni
creştine, crede că, în pofida diferenţelor istorice, „Fecioara, bine
înţeleasă, nu poate fi decât semn de unitate. Dintotdeauna şi din tot
sufletul, ea n-a voit decât unitatea, la fel ca şi Cristos, prin Cristos
şi în Cristos. Misiunea sa nu este decât în slujba acestei Unităţi,
încă de la Întrupare, unde ea a pus temeliile umane ale
Dumnezeului care s-a făcut om”.( Laurentin, Rene, Une annee de
Grace avec Marie, Fayard, Paris, 1987, pp.11-12).
Acelaşi iscusit teolog, în introducerea la lucrarea sa de
mariologie „Un an de har cu Maria, subliniază în subcapitolul „De
la pluralismul biblic la pluralismul confesional:
„Există trei perspective teologice diferite asupra Mariei în
Noul Testament:
1) Una este viziunea lui Paul (Gal. 4,4) asupra lui Cristos,
născut din femeie, ca mijloc al coborârii sale (kenozei) în trup;
2) Alta este viziunea deosebită a lui Ioan: privirea nouă a lui
Cristos asupra femeilor, culminând cu Maria;
3) Alta este viziunea concretă şi stimulantă a lui Luca 1-2,
singurul hagiograf al Noului Testament, cel care ni i-a făcut
cunoscuţi pe Petru,Paul, Ştefan şi alte modele admirabile, în
Faptele Apostolilor.
I s-a spus pictorul Mariei căci el a pictat portretul său
spiritual şi esenţial al misiunii sale fără pereche cu Dumnezeu.
Cele trei viziuni sunt cerute în diverse grade de cele trei
mari confesiuni creştine:
1) protestanţii continuă tradiţia lui Paul, sobră, anonimă,
despuiată, căci apostolul a situat toate valorile în Cristos reînviat
care l-a doborât la pământ pe drumul Damascului, mai curând
decât în Întruparea, în care Mama lui L-a făcut să coboare (…)
2) Ortodocşii continuă tradiţia lui Ioan, în urma formulei
abrupte: „Şi cuvântul s-a făcut trup”. De aici s-a născut
Theotokos, şi viziunea luminoasă a Aeiparthenos-ului, Pururi
Fecioara indisolubil prezentă la Misterele lui Cristos.

189
 3) Catolicii se situează în tradiţia Sfântului Luca, cel care
descoperă în Maria o prezenţă şi un model mai personal.
Alegerea, selectarea şi preferinţele sunt legitime – spune
Laurentin. Ele caracterizează confesiunile ca pe şcoli
spirituale.Dar nici una nu poate să se limiteze la o parte a
Scripturii, excluzând pe celelalte.
Ecumenismul are, de altminteri, funcţia de a ne face să ne
înălţăm la plenitudinea biblică, la plinătatea creştină, la plinătatea
Revelaţiei.” (…)
(Rene Laurentin, op. cit.,p. 12-13).
Acest autor, prin cartea sa despre Fecioara Maria doreşte să-
i facă chiar şi pe necreştini să înţeleagă ceea ce este, cu adevărat,
această femeie: „cea mai cunoscută, cea mai des numită, pictată,
sculptată, dintre femei, reflectată în literatură, arte şi toată cultura
umană. Ea nu este un vis, nici un produs artistic, această
supravedetă numărul 1, asupra căreia s-au proiectat atâtea
fantasme şi ranchiune (…) Ea nu este deloc o creaţie a spiritului
uman. Ea a inspirat artiştii pentru că ea există. Ea îi inspiră pentru
că ea este. (…) Maria nu este nici un produs, nici un obiect de
consumaţie, dar acest personaj istoric, această Mamă, Mama
noastră, ar fi dorit să fie mai bine cunoscută, căci toţi acei care au
cunoscut-o de două mii de ani încoace, n-au ştiut să-i
mulţumească, aşa cum se cuvine.” ( Laurentin, Rene, op.cit. p. 12-
13).
Am întreprins acest demers spiritual în scopul cunoaşterii
mai aprofundate a acelui adevăr de necontestat care s-a vădit de-a
lungul timpurilor şi este mai actual decât niciodată: Maria există.
Ea ne iubeşte. Ne surâde. Ea ne protejează. Este atât de aproape de
noi. O putem întâlni la fiecare pas. Ea a încetat să mai fie un simbol
ireal, pentru că ea este, înainte de toate, o realitate istorică şi
actuală.
Maternitatea spirituală a Mariei exercitată în Biserică şi
multipla ei mijlocire eficace, maternă, neîntreruptă şi universală,

190
dau mărturie că Maria aparţine Bisericii. Istoria ei trăită ca şi
reflecţia teologică asupra sa, ne-o arată ca pe o prezenţă activă,
niciodată statică, urmând o evoluţie graduală, crescândă, iluminată.

Prezentă în arcul liturgic încă din primele timpuri, prin

nenumăratele sărbători dedicate ei, nelipsită din Canonul Sfintei
Liturghii unde intră în comuniune cu noi şi prin intermediul căreia
Biserica îi adresează cuvinte pline de veneraţie, apeluri, rugăciuni
şi intercesiuni, prezentă în toate formele de artă prin adevărate
capodopere care se adresează inimii, semn al pietăţii şi veneraţiei
de care se bucură din partea artiştilor, Maria este de asemenea,
prezentă şi în casele noastre, prin icoanele creştine – expresia
evlaviei pe care poporul o nutreşte faţă de ea. Maria este prezentă
şi prin lăcaşurile de cult care sunt sub patronajul ei ca şi prin
congregaţiile şi mişcările spirituale care şi-au ales-o drept
îndrumătoare spirituală, prin numeroasele apariţii şi minuni
verificate şi prezentate în autenticitatea lor de către magisteriul
bisericesc, Maria confirmă prezenţa ei continuă în lume cu rolul
bine definit de a-i îndrepta pe oameni către Isus, Fiul ei preaiubit.
Ea a devenit prin această prezenţă continuă în lume, obiect
de cercetare teologică şi un extraordinar obiect de cult şi de evlavie.
„Să privim la Maria ca la cea mai mare protectoare a
noastră –a fost îndemnul papei Paul al VI-lea, cu privire la
Fecioara Maria. Şi „dacă voim să fim creştini, trebuie să fim
mariani, adică trebuie să recunoaştem legătura esenţială, vitală,
providenţială care ne uneşte prin Maica Domnului cu Isus şi care
ne deschide calea ce ne duce la el” - spunea acelaşi Sfânt Părinte
în Omelia adresată poporului în Sanctuarul Nostra Signora di
Bonaria (Sardinia). (Paul PP VI, Omelia presso il Santuario di
Nostra Signora di Bonaria (Sardinia), În: L’Osservatore Romano,
25.IV.1970).
În Scrisoarea apostolică Tertio Millenio adveniente, prin
care Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea invită lumea la întâmpinarea

191
celui de-al treilea Mileniu cu credinţă reînnoită şi cu speranţă vie,
figura Mariei, Maica lui Cristos şi a Bisericii, are un loc aparte şi
rolul ei este acelaşi pe care l-a avut acum două mii de ani. Misiunea
ei este şi astăzi, mai mult ca oricând, hotărâtoare.
„Maica Răscumpărării, Maica iubirii frumoase va fi pentru
credincioşii care se îndreaptă spre mileniul al III-lea, steaua care
le va călăuzi în siguranţă paşii spre întâlnirea cu Domnul. Fie ca
smerita Fecioară din Nazaret, care acum două mii de ani l-a dat
lumii întregi pe Cuvântul Întrupat, să orienteze omenirea noului
mileniu spre cel care este „Lumina cea adevărată care luminează
pe tot omul”. (In. 1,9) (T.M.A. 59).
Cu aceste cuvinte a prezentat-o şi a recomandat-o Sfântul
Părinte.
În această lumină vrem s-o privim şi s-o recunoaştem şi noi
în drumul de credinţă: steaua noastră călăuzitoare spre întâlnirea cu
Domnul.
„Vom găsi în Maria un ghid şi un sprijin în cunoaşterea şi
iubirea adevărată a lui Isus. Cultul ei, dacă este înţeles bine, va
favoriza apropierea de Isus şi va face mai eficace iubirea pe care o
datorăm Mântuitorului nostru Isus Cristos. (…)
Cunoscând-o astfel şi urmând-o pe acest drum pe care i l-a
trasat însuşi Dumnezeu, vom avea mereu o lumină particulară şi
un exemplu puternic în întâmpinarea lui Cristos care vine. E firesc
ca o mamă, aşa cum este ea, să conducă în bucurie şi cu siguranţă
pe fiii ei adoptivi la acela pe care l-a purtat în sânul ei imaculat şi
l-a dăruit omenirii. Cinstea şi ascultarea de ea nu sunt o piedică în
descoperirea lui Isus, aşa cum ar vrea unii să afirme, ci un drum
firesc de iubire şi preţuire a Fiului ei, Mântuitorul lumii. Este o
adevărată stea sub oblăduirea căreia vom pătrunde mai uşor în
misterul lui Cristos, Cuvântul Tatălui.
Sanctuarele mariane din întreaga lume au devenit în aceste
timpuri catedre adevărate unde se va putea învăţa mai uşor şi mai
bine cunoaşterea lui Cristos şi iubirea faţă de el. (…)

192
 Ne bucură, aşadar, să vă îndreptăm invitaţia de a porni în
pelerinaj cu Maria pentru a vesti lumii că Isus Cristos este
stăpânul timpului şi al istoriei; al lui să fie şi mileniul trei şi lui să-
i fie cinste şi slavă în vecii vecilor.” (Mesajul P.S. Sale Petru
Gherghel, episcop de Iaşi, 15 august 1997. În: Revista Lumina
creştinului, august 1997, Iaşi, pp.3-4).
Răsfoind tratatele de mariologie, nu putem să trecem cu
vederea faptul că ele urmăresc acelaşi traiect spiritual: lucrarea
Mariei în timpul vieţii sale pământeşti, având ca izvor Revelaţia
Biblică, atât a Vechiului cât şi a Noului Testament şi lucrarea ei,
după ridicarea glorioasă la cer, adică de-a lungul timpurilor. Cu alte
cuvinte, Misterul Mariei prinde consistenţă puţin câte puţin în
conştiinţa creştinilor, prin noile metode de cercetare asupra Mariei,
plasând-o în contextul ecleziologic, în viaţa Bisericii şi în
perspectiva istorico-salvifică, având ca izvor documentele
Conciliului Vatican II, precum şi opera a doi Papi contemporani:
papa Paul al VI-lea şi papa Ioan Paul al II-lea.
Pătrunzând cu sfială în acest mister, putem contempla cu
bucurie şi surprindere dezvoltarea acestui destin cu totul
excepţional: de la Imaculata Concepţiune la Ridicarea la Cer şi
Parusie.
Astfel, Maria transcende istoria, timpul, veacurile, răsărind
pururi în inima noastră, ca o stea de dimineaţă. Crugul acestei stele
de dimineaţă porneşte de la prima gratuitate a harului originar, la
plinătatea de merite pe care graţia divină a fructificat-o în ea de-a
lungul vieţii. De la receptivitatea iniţială, acel Fiat smerit prin care
s-a declarat împlinitoarea planului divin, până la ultimele
extensiuni ale misiunii sale materne, de la plenitudinea harului
secret al momentului iniţial, la plenitudinea vădită cu care ea
străluceşte pururi în comuniunea sfinţilor.
Pentru o mai bună pătrundere în aceste taine,să ne apropiem
de Maica Domnului şi Maica noastră, să înţelegem mai bine că ea
este, conform istoriei, apoi, conform dogmei care ne-o relevează,

193
dimensiunea nemaipomenită pe care Dumnezeu a dat-o acestei
femei sărace din Palestina, şi cum să regăsim prezenţa acestei
Mame pe care Isus ne-a încredinţat-o.
O istorie comună în exterior, dar cu totul excepţională în
interior.
Nu trebuie să uităm, spunea Rene Laurentin, „diversitatea
perspectivelor care s-au succedat în decursul secolelor, căci
Fecioara ne depăşeşte şi fiecare epocă o descoperă prin
sensibilitatea sa, dar nu fără deformări. Noi vom decanta
particularităţile efemere pentru a da cea mai directă cunoaştere
posibilă a Maicii Domnului în lumea noastră de oameni grăbiţi.
Desigur, fiecare epocă şi-a format imaginea sa particulară:
cea a Sfinţilor Părinţi nu este cea a Evului Mediu, cea a icoanelor
nu este cea a catedralelor noastre. Este un fapt. Dar atenţie! Să nu
spunem: Fecioara nu e nimic altceva decât ceea ce noi o facem,
după placul, cultura şi imaginaţia noastră. Nu, ea este acea femeie
din Nazaret care a devenit Maică a lui Cristos.
Şi diversitatea imaginilor este cea a mijloacelor de
expresie. Aceste mijloace, întotdeauna parţiale şi imparţiale,
învechite şi întinerite, până la regretabilele deformări şi trădări
care trebuie rectificate şi depăşite: Dramatizările sentimentale ale
barocului şi stilizarea epocii noastre.
Maica Domnului depăşeşte toate aceste mijloace de
expresie. Dar e bine ca ele să fie mai inspirate şi mai bine
verificate.
Pluralismul, nu este în persoana Mariei, dar în sărăcia
acestor modalităţi de expresie: imagini şi limbaj” (Rene Laurentin,
op.cit., p.11).

8 octombrie 2008

194
 SINGURĂTĂŢI COLECTIVE

O FIINŢĂ DINTR-UN OCEAN DE FIINŢE

Bulevardul este scăldat în lumina crudă a răsăritului. Şi

totuşi, o anume toropeală îi cuprinde pe trecători. Nimeni nu se
grăbeşte. Fiecare întârzie parcă nehotărât dinaintea unei vitrine,
dinaintea unei porţi ferecate sau pur şi simplu, pe trotuar. O
şovăială generală, o nehotărâre îi învăluie ca într-o ceaţă.
La ora aceasta târzie a dimineţii, fiecare aşteaptă ceva
nedefinit, o întâmplare deosebită care să le modifice cursul vieţii,
un eveniment oportun pentru a şi-l transforma în punct de reper,
dincolo şi înaintea căruia, existenţa lor să curgă la fel de monoton
şi fără surprize. Ceva iminent pluteşte în aer, oamenii au atenţia
încordată, gata să surprindă amănuntul acela esenţial încă din zorii
lui, pentru a nu-i pierde semnificaţiile, nuanţele.
Cobor spre centru, pe bulevard. Sunt la fel de nepăsătoare,
nu mă grăbesc nicăieri, nu mă aşteaptă nimeni. Mă integrez perfect
atmosferei stradale.
Urmăresc explozia întârziată a mugurilor în acest început de
anotimp. Ca în toate primăverile mele. Sunt printre bucuriile pe
care nu-mi îngădui să le scap. De fiecare dată la fel. Ca o continuă
renaştere. Am ieşit să privesc mugurii care, cu timiditate îşi fac
apariţia somnoroşi, răvăşiţi, cruzi, tandri. Tufe de arbuşti
ornamentali străjuiesc scuarele din faţa blocurilor turn. În cei mai
mulţi copaci pitici, soborul de vrăbii gureşe, puse pe sfadă. Ţin sfat
gălăgios, fiecare întrecându-se în ciripit. Mă simt bine. Sunt într-o
disponibilitate sufletească deosebită. Ca dinaintea unei Sfinte
Liturghii. Ca în timpul Recitativului de Rozariu. Ca în timpul
Frângerii Pâinii.
Aş îngădui oricui, chiar şi o faptă necugetată; vreau să fiu
bună cu toţi oamenii deopotrivă. Vreau să întâlnesc un virtual
vrăjmaş care de multă vreme mă duşmăneşte fără motiv, îmi poartă

195
pică sau invidie, să-l întâlnesc şi să-l salut, ba chiar să-i dau mâna.
Să-i zic simplu: „Pacea lui Iisus să se coboare asupra ta. Te-am
iertat, iartă-mă şi tu şi să nu mai fim duşmani. Vrei?...”
Compun în gând formule de bunăvoinţă şi împăcare pentru
orice eventual neprieten. Să le am la îndemână, să le am pregătite,
dacă se iveşte ocazia, cine ştie?...Vreau să mă împac cu toată
lumea.
Nu mai suport ostilitatea şi indiferenţa, mânia, trufia şi
aroganţa. Vreau să întorc faţa cu bunătate tuturor acelora care au
încercat, ba poate au reuşit să mă supere. Astăzi m-am hotărât; de
acum înainte, voi fi bună. Nimic nu mă mai sperie, nici
singurătatea, nici vârsta, nici desele riduri pe care le observ cu
strângere de inimă de la o vreme încoace în jurul ochilor mei
obosiţi de citit, de lucrat, de visat, îndeobşte. Închei astăzi o pace cu
sufletul meu. O pace care aş vrea să dureze o veşnicie.
Mă plimb agale pe bulevard şi privesc mugurii, îmi vine să
fredonez un psalm. Spun un Bucură-te Marie. Simt că aş putea fi
fericită acum, că m-am împăcat în gând cu toţi vrăjmaşii reali şi
închipuiţi.
Cât de puţin îi trebuie omului pentru a fi fericit!... Îmi cresc,
iată, din nou aripi.
Ajung la Femina şi defilez prin faţa trecătorilor adunaţi
neglijent în staţia de autobuz. Fiecare stă singur, cu sine, rezemat
de un zid sau copac, citindu-şi revista preferată. Descifrez titluri:
Evenimentul zilei, Observatorul, Viaţa Liberă, Sportul, Adevărul…
Fiecare cu gândurile, cu preocupările lui. Nimeni nu
vorbeşte cu nimeni. O singurătate colectivă. Fiecare cu sine,
frumoşi şi indiferenţi. Au ieşit să-şi procure revistele, ziarele
preferate. Frumoşi şi puri, aşa îi văd. Aidoma sufletului meu. Şi-mi
vin în minte versurile lui Nichita: „Nici o femeie frumoasă/ şi nici
un copac urât./ Timpul trecea bestial şi pur.”
Dacă nu m-ar sufoca timiditatea aceasta, aş intra în vorbă cu
cineva. Demult n-am stat îndeaproape de vorbă cu cineva.

196
Totdeauna ceva mă împiedică, o teamă confuză, o stare nelămurită
de sfiiciune.
Mă opresc în staţie. Trag cu ochiul. Prin mulţimea aceasta
pestriţă şi indiferentă, nu mă mai simt, ca altădată, a nimănui. Am
ceva comun cu ei; citesc şi eu o revistă. Ne asemuim, aşadar, prin
citit, chiar dacă preferinţele sunt altele.
Un fapt divers ne scoate pe toţi din frunzişul lecturii.
Un copil infirm de un picior trece strada printr-un loc
interzis. Aleargă. Da, acesta este cuvântul şi pare atât de insolit,
atât de neverosimil… Se sprijină în cârje micuţe, pe măsura lui.
Sub genunchiul stâng ar fi trebuit să fie piciorul lui slab de copil în
creştere. Nu e nimic acolo.
O absenţă dureroasă pentru orice privire. Pantalonul lui de
elev, e sumecat până deasupra genunchiului şi prins cu un ac de
siguranţă enorm, asemănător cu cele purtate cu eleganţă de unele
femei la reverul taillleur-ului.
Copilul face salturi rapide, cu o agilitate nemaipomenită. E
obişnuit cu cârjele parcă de când lumea. Nu pare să se sinchisească
de privirile încărcate de milă ale trecătorilor. Aleargă în cârje şi pe
dedesubt, prin cracul pantalonului suflecat, se ghiceşte jucând
ciotul rotunjit al piciorului. Flutură acuzator la fiecare salt în cârje.
Trecătorilor le cade dintr-o dată masca de impasibilitate.
Devin nervoşi, nerăbdători, preocupaţi de autobuzul care parcă
anume întârzie ca imaginea aceasta să îţi rămână întipărită pe
retină. E un mesaj subliminal aici. Atenţie! Unii caută să intre în
vorbă, fiecare nădăjduieşte un sprijin în faţa acestei anomalii fizice,
a acestei nedrepte imperfecţiuni. Şi iar îmi vin în minte versuri
stănesciene în Lecţia despre cub: „Ce cub frumos ar fi fost acesta/
dacă nu ar fi avut/ un colţ sfărâmat.”
Şi din nefericire, copilul acesta nu e singurul infirm de pe
lume….E unul din sutele de mii de meteoriţi căzuţi din lacrima
cerului.
Un cetăţean înjură. E singura lui modalitate de protest faţă

197
de grozăvia priveliştii. Câteva femei îşi pun mâinile la gură. Una îşi
face cruce. Alţii îşi pleacă privirile, nesuportând imaginea.
O amintire din copilărie şi revendică dreptul la lumină. Pe
strada Militară locuia o fată, mai mare decât mine care era infirmă
de un picior. Nu ştiu din ce pricină, mergea cu piciorul ţeapăn. Iar
eu, de câte ori mă întorceam de la şcoală, ocoleam casa aceea şi
treceam pe altă stradă. Vederea acelei fete care era de altfel,
frumoasă şi blândă, îmi făcea rău. Când mă întorceam cu părinţii
din oraş, noaptea, tramvaiul ne aducea până în strada Brâncoveanu
care era cap de linie. De acolo mergeam pe jos şi treceam mereu
prin faţa porţii fetei. Eu plângeam şi îmi somam părinţii să o luăm
pe altă stradă. Nu le dezvăluiam adevăratul motiv. Şi de la un timp
se obişnuiseră cu ciudăţeniile şi sensibilităţile mele. Îmi făceau pe
plac şi ocoleam câteva străzi, numai să nu trecem prin faţa porţii
fetei. Anxietatea pe care mi-o provoca infirmitatea fizică, desele
coşmaruri şi sensibilitatea în faţa agresivităţii şi brutalităţii din jur
au fost (şi mai sunt!) umbrele copilăriei mele.
Iar acum inima mi se strânge dureros. Băiatul înaintează
nepăsător sfidând cu infirmitatea lui adunarea aceasta în aparenţă
perfectă.
Toc-toc-toc! fac micuţele cârje. Ajunge lângă mine. Nu
suport să-l privesc. Plec ochii. Mă descopăr din nou, vulnerabilă,
laşă. Eu care mă crezusem bunătatea întruchipată. Bucuria iluzorie
se risipeşte lăsând loc unei neguri. Simt cum sufletul mi se încarcă.
O materie vâscoasă, apăsătoare, obscură. Nu mai suport. Am
nevoie grabnică de ajutor. Mi-e silă de slăbiciunea şi nevolnicia
mea. În loc să fac ceva, părăsesc staţia. Dar oare ce aş putea
face?...Să-i dau nişte bani?...Cu ce i-aş putea alina eu lui
suferinţele?... Cu vreo câţiva lei amărâţi, preţul unui bilet de
autobuz? I-ar creşte înapoi piciorul?... Gânduri, gânduri meschine.
…Traume pe suflet. Scrijelă, scrijelă…
O, Iisuse, unde eşti cu puterea Ta divină să-l mângâi, să-l
mântui de suferinţă, aşa cum l-ai mântuit pe ologul din naştere? Dă-

198
mi pentru o clipă, o fărâmă de putere pentru ca apoi, ca un
taumaturg, să-l ating pe bietul copil şi imediat să-i răsară un
picioruş aidoma celui teafăr!...
Alerg. Traversez strada gâfâind. Am ajuns pe bordură. Mă
opresc brusc. Fuga aceasta a mea mi se pare un sacrilegiu, o
fărădelege. Parcă m-aş afla printre farisei şi saducei. Am un trup
oarecum sănătos şi nişte picioare încă bune. Nu-mi fac o virtute din
asta. Altele sunt maladiile mele.
Dar acum, iată s-a declanşat una din acele crize puternice de
conştiinţă care mă fac să mă îndoiesc de credinţa mea. Unde e
bunătatea, unde e caritatea, iubirea de oameni? Criză, aidoma celei
din 1986, când, la cutremurul nocturn, aflată la etajul al 9-lea şi
blocul scârţâind din toate încheieturile şi balansând îngrozitor, m-
am prăbuşit în genunchi spunând doar atât, de mai multe ori:
„Doamne, murim!”
După ce primejdia a trecut, de bine de rău, mi-a fost tare
ruşine de mine că L-am apelat pe Dumnezeu, doar într-o situaţie
limită. Cred că acea criză a determinat şi întoarcerea mea la
Dumnezeu pentru că nu mai suportam propriul comportament
fariseic. Va să zică, îl strig pe Dumnezeu, doar când am nevoie, să
mă scape, să mă elibereze de angoasă şi de necaz!
În urechi îmi răsună zgomotul sec, sacadat al cârjelor pe
asfalt, toc-toc-toc, deşi sunt departe. Cer iertare în gând copilului
pentru necuviinţa de a alerga şi plec mai departe târşindu-mi paşii.
Aş vrea să nu mai alerg niciodată.
Un foarte talentat epigramist orb, concitadin, ne spunea
adeseori: „Nu vreau să mă consideraţi un handicapat.”
Oare cum se consideră copilul acesta în faţa celorlalţi?
Trebuie să-mi agăţ privirile de ceva, să mă sprijin. Pipăi sub
veşmântul cam gros, Sfântul Rozariu la gât. Mă întăreşte. Ori de
câte ori sunt la nevoie, îmi e sprijin.
Plec. Strâng la piept revista, mă ascund dindărătul ei ca în
spatele unei armuri, încerc să răzbat prin mulţimea de gânduri în

199
derivă, amestecându-se, mursecându-se unul pe celălalt, ca o
movilă de ochi fără vedere, pipăind, mângâind, învârtind între
picioruşe incerte – un cuvânt anonim eliberat din detenţie pe
cauţiune.
Şi în clipa aceea realizez: nu sunt şi eu decât un meteorit,
izvorât din lacrima cerului, căzut întâmplător aici, printre alţi
meteoriţi aidoma.
Dar, în spaţiul cel nemărginit există o fiinţă dintr-un ocean
de fiinţe care, cu gesturi imperative, mirifice, mă-ndeamnă să nu uit
că legile dumnezeieşti şi legile omeneşti pot fi asemenea şi că
Legea eternă a iubirii de semeni va domni peste toate veacurile,
universal valabilă, aşa cum Iisus Hristos ne-a lăsat-o.

„DACĂ NU IUBEŞTI, MĂCAR STRĂDUIEŞTE-TE

SĂ NU URĂŞTI”

Scrisoare de la Marta Cozmin

„Ai văzut filmul Patimile lui Cristos? Nu fusesem de vreo

doisprezece ani la cinematograf, acum simţeam că trebuie. Chipul
de Mater Dolora al Maiei Morgenstern a izbutit să dea măsura
unei suferinţe de nemăsurat. Scenariul a urmărit într-una legătura
în pătimire dintre Mamă şi Fiu. Dar anumite scene nu le-am putut
privi, deşi sunt convinsă că „aşa a fost” (vorbele Papei). Sau
tocmai din pricina aceasta. Te rog caută să vezi filmul.
Un fapt care-ţi va da măsura timpurilor noastre, dacă mai
ai nevoie de exemple: În sală se găsea un grup de circa zece fete
între 10-12 ani. Când le-am zărit intrând, la început, m-am bucurat
de venirea lor, dar cât mă înşelam! În ciuda protestelor din jur,
fetele au râs în hohote chiar şi în timpul momentelor celor mai
cumplite, asociindu-se (şi identificându-se???) cu ceata celor care-
L batjocoreau pe Isus…
Dacă le-ar fi auzit părintele Alexandru Suceu, care mustră

200
cu atâta blândeţe pe tinerii care nu au „ruşine la obraz!”
În cazul acestora de care am vorbit, lipsa de respect faţă
de spectatori era un fleac faţă de hula şi dispreţul faţă de
Mântuitorul lumii.
Dar nu vreau să te întristez, dragă CONTEMPORANĂ A
LUI DUMNEZEU şi autoare a gingaşului „Colind de Mărţişor”,
în care te referi la o altă comportare a noii generaţii aparent mai
benignă dar nu mult mai răspândită: „Of şi dor, of şi dor,/ Fiii uită
prea uşor!”

Şi te îmbrăţişez cu drag,
Marta
Bucureşti, 2005

Răspuns
Subscriem observaţiilor amare ale scriitoarei Marta Cozmin,
cu atât mai mult cu cât, după ce ne-am bucurat de izbânda
introducerii în şcoli a obiectului religiei după atâţia ani de
ostracizare a tot ceea ce era sau putea deveni cult, acum, constatăm
cu vădită consternare că Religia a devenit facultativă sau opţională,
în locul ei, făcând-se cursuri de…. educaţie sexuală, necesare şi
acestea, fireşte. Dar de aici, până la a împărţi pastile şi alte mijloace
contraceptive copiilor de gimnaziu, mi se pare cel puţin absurd,
dacă nu cumva de-a dreptul dezgustător.
Sunt unele lucruri despre care se vorbeşte tare, ca de la
amvon, ca de la microfon, despre unele se vorbeşte în şoaptă, mai
pe ocolite, iar despre altele nu se vorbeşte chiar deloc.
Ar trebui să existe pudoare faţă de sentimentul pur al
prieteniei, care nu trebuie confundat sau asemănat cu nici un altul,
întrucât este cel mai complex sentiment, cuprinzând şi respect şi
încredere şi simpatie şi dragoste. Întrucât morala creştină a fost
multă vreme pusă la colţ şi înlocuită cu aroganta pretenţie de a avea
voie să săvârşeşti orice faptă josnică în numele – şi acela denaturat

201
şi terfelit, al unei libertăţi devenite libertinaj – copiii, la vârsta
gimnazială şi chiar cei mai mari, cu un spirit gregar, nu sunt în
stare a discerne singuri binele de rău, adevăratele, de falsele valori
şi de aceea trebuie îndrumaţi spiritual.
În locul acelor ore de educaţie sexuală, ar fi mai nimerite
ore de îndrumare spirituală şi morală a unei părţi a tineretului, care
a ajuns să nu mai ţină cont de nici o normă etică şi, oriunde s-ar
afla, sfidează, profanează şi blasfemiază biserici, cimitire, icoane şi
orice altă reprezentare sfântă, ori, în nesocotinţa lor, se apropie în
mod sacrileg de sfintele taine, atrăgând mânia lui Dumnezeu şi
simpatia diavolului.
În teribilismul vârstei lor ajung pradă sectelor sataniste,
care prin alcool, droguri şi exacerbări sexuale de tip orgiastic, îi
manevrează până la pierderea totală a identităţii acestora şi
prăbuşirea în abisurile infernului din care greu există scăpare.
A cultiva blasfemia, profanarea locurilor sau a lucrurilor
sfinte dovedeşte, nu numai lipsa oricărui dram de bun simţ, dar şi o
grosolană trăsătură de caracter nedemnă de un om care a fost
investit cu calitatea de copil al lui Dumnezeu dobândită prin Botez
şi întărită prin Sfântul Mir şi Sfânta Euharistie, sacramente
necesare dobândirii vieţii veşnice.
Spectacolul cruzimii cu care, în ultimele decenii am fost
obişnuiţi, nu se referă numai la cruzimea fizică, dar şi la cea
morală. Uneori, pentru a-şi satisface nevoia de violenţă şi cruzime
– barbare, omul asistă la spectacole unde acestea sunt socotite
virtuţi.
Să nu ne amăgim. Un om care e în stare să asiste nepăsător
la un act de violenţă şi chiar să privească senin, este tot atât de
vinovat ca şi cum ar săvârşi el însuşi un act de violenţă.
Şi, într-adevăr, aşa cum spunea un scriitor: „Răul înfloreşte
cu adevărat atunci când oamenii buni nu fac nimic.”

Galaţi, 4 decembrie 2008

202
 TREI SONETE MISTICE

E-UN ADEVĂR ŞI CINE-AR RECUNOAŞTE?

E-un adevăr, şi cine-ar recunoaşte?

Şi-un inefabil ce se lasă prins:
Te port în mine ca şi cum te-aş naşte
Şi te-aş zvârli din nou în Necuprins...

Femeie-n trup, fecioară în cuvinte

Nimic nu-mi pare-a fi cu neputinţă:
Te zămislesc necontenit în minte
Ca pe-o ofrandă-adusă cu priinţă...
Pe urma întâmplării-ntr-o pădure
Printre copaci de silex eu alerg
Şi aspru mă rănesc într-o secure
De nu mai pot nici urmele să şterg.

Mă recunoşti la cea dintâi privire:

Femeie-n trup, fecioară în vorbire...

E UN TEMEI DE RUGĂ AŞTEPTAREA

E un temei de rugă aşteptarea

Mijită între pleoapele de lut
Şi pâinea înmuiată-n vin şi sarea
Ne primenesc sărutul ne-nceput.

Deşi potirul alb e pe sfârşite

Şi vinul vieţii-n amforă dospit
Tu gustă-l cu smerenie, iubite,
Cu gesturi simple astăzi, ca-ntr-un rit.

203
Pe crestele albite de omături
Răsare blândă, tainica Selene
Şi stelele uimite dau în lături
Alunecând pe tâmplă şi pe gene.

Tu scrii îngenuncheat la lumânarea

Şi-i un temei de rugă aşteptarea...

UN SUFLET JINDUIT DE ARMONIE

Un suflet jinduit de armonie

În căutarea altui suflet sfânt
Ar fi în stare, dând pe veresie
Să-şi vândă chiar şi palma de pământ.

Predestinat să se desfacă-n soare

El caută lumina în răscruci
Ca floarea tresărind la prima boare
Ca vântul spulberând un cuib de cuci.

Revarsă, tu, un strop de armonie

Măcar o dată, vino în amurg,
Şi adu-mi un potir cu apă vie
Să stingi în el lumina-n care curg.

Aştept de-o viaţă-ntreagă să mă-mbie

Un suflet jinduit de armonie.

204
 MISTERELE OMULUI – NAŞTEREA ŞI MURIREA
-tabletă spirituală-

„A văzut moartea cu ochii” – se spune despre cineva care a

suferit o traumă fizică sau psihică, a suferit o experienţă limită şi a
fost gata de a trece pragul spre dincolo. Cine poate spune care e
atitudinea ideală în faţa acestei situaţii?
Un creştin adevărat trebuie să aibă o atitudine calmă, care
nu înseamnă totuşi resemnare, ci încredere, speranţă.
Suferinţa trebuie asumată ca făcând parte din existenţă, este
firescul vieţii, la urma urmei. „Orice durere e necesară – spunea un
scriitor clasic român – pentru a putea simţi bucuria că nu te doare
nimic.” Durerea şi suferinţa au un temei pedagogic în economia
divină.
„Învaţă-mă cum să şi mor” îmi răsună un vers cunoscut în
urechile minţii.
O rugăciune din Devoţiunea celor 13 marţi – către Sfântul
Anton de Padova spune: „Am trăit ca şi cum n-ar trebui să mor
niciodată.”
Pornind de la aceste teribile cuvinte, îmi pun o simplă
întrebare: Cine să ne înveţe cum se şi moare?
Încă de la naştere beneficiem de o sumă întreagă de
educatori şi dascăli, de la părinţi şi profesori la academicieni. Toţi
ne învaţă cum să trăim, cum să muncim eficient, să ne găsim
perechea, să ne căsătorim, să avem urmaşi pe care să-i educăm la
rândul nostru, etc. Învăţături absolut trebuincioase, fără îndoială.
Dar nici o mamă, nici un tată, nici un profesor nu ne învaţă să
murim.
Şi vai, din nefericire, putem rămâne repetenţi la unul din cele
mai importante capitole ale vieţii – paradoxal – moartea.
Adesea, creştinul rămâne la mentalitatea laică după care
moartea este cel mai mare dezastru, un faliment, un rău absolut,
inevitabil – şi cu atât mai de temut -, ceva de care te fereşti toată

205
viaţa cu disperare, cu încrâncenare, cu teamă atavică. Ce poate fi
mai îngrozitor decât moartea cuiva, îndeobşte, a cuiva apropiat
drag, la care ţii cu disperarea cumplită de a nu-l pierde?
De când lumea: oamenii se ataşează unii de alţii, de lucrurile
înconjurătoare, de case, de vietăţi, de natură. Nu poţi pleca aşa uşor
din lume, ca „de la gard”, să te desprinzi de tot, ştiind că n-o să mai
vezi niciodată răsăritul de soare, luna şi stelele, iarba, florile, casa,
familia, copiii, chiar şi obiectele mărunte de care te-ai slujit.
Cred că această realitate sperie cel mai mult prin implacabilul
ei, prin ireversibilitate. Căci, ce-ar fi, dacă am muri numai puţin,
câteva zile, o lună, un an şi apoi ne-am reîntoarce la tot ce-am lăsat
în urmă?
Ori, moartea, ca şi naşterea, se întâmplă o singură dată în
viaţă, chiar dacă alte sisteme etice de sorginte orientală susţin că
sufletul se reîncarnează, urmând o suită de asemenea vieţi şi morţi
succesive până la dizolvarea în marele neant, în Nirvana.
Religia creştină afirmă răspicat că omului îi sunt date o
singură naştere şi o singură moarte.
De viaţa care ţi-e dată trebuie să ai grijă şi teamă
reverenţioasă, pentru că, vorba unei poete poloneze: „Viaţa este
singura ocazie pe lumea asta”. Şi, încă în viaţă fiind, trebuie să
înveţi murirea, sentimentul desprinderii, al zborului spre Înalturi, al
trecerii Pragului spre Adevărata Viaţă.
Tot Nichita Stănescu spunea: „Moartea se aseamănă/
întocmai cu naşterea./ Nimic nu este altceva./ Ce am simţit înainte
de a mă naşte/ voi simţi şi după ce nu voi mai fi./Cum a fost
atunci/ aşa va fi atunci./ Nimic nu este altceva/ totul este totul./ Iar
eu sunt tu.”
Acest „eu sunt tu” – poate fi cheia care descuie misterul. Noi
ne-am născut în timp, iar timpul este o fărâmă de veşnicie.
Suntem CONTEMPORANI CU DUMNEZEU, care a fost,
este şi va fi, dincolo şi dincoace de timp şi spaţii, dinainte de
începuturi, din totdeauna şi pentru totdeauna. El ne-a făcut onoarea
de a ne dărui din Veşnicia Sa, o fărâmă de timp, viaţa noastră, atât

206
cât e, ne-a făcut să trăim Veşnicia Sa, în spaţiul Său, din marea Sa
Milostivire Divină.
Cristos ne învaţă că nu importă cât trăim pământeşte, că
suntem călători şi străini pe această cale, ci cum trăim, pentru că,
aşa cum trăim, aşa vom şi muri.
Viaţa demnă, vrednică şi pioasă impune o moarte pe măsură.
Sfinţii ne dau mărturie.
O moarte „bună” este aceea în har sfinţitor, dacă te-ai făcut
vrednic de acest har şi dacă n-ai lăsat să treacă Dumnezeu pe lângă
tine, fără să-l iei în seamă, aşa cum spunea Sfântul Augustin: „Mă
tem că trece Dumnezeu pe lângă mine cu harul său şi că nu se mai
întoarce”.
Aceasta e marea temere a creştinului: să nu fie găsit pe picior
greşit, golit de harul care ar fi putut să fie al lui dar i-a scăpat ca
printre degete, pe negândite, pe nesimţite.
Cum să mori frumos, înseamnă: serenitate şi speranţă în faţa
misterului implacabil care face parte din viaţă. În loc de
consternare, plâns, amărăciune, disperare, teamă, creştinul trebuie
să înveţe pas cu pas şi buche cu buche, alfabetul unei morţi
vrednice de crucea lui Cristos.
Dacă şi El s-ar fi văicărit şi ar fi ţipat atunci când stătea
răstignit, cu sângele scurgându-i-se la picioarele crucii?
Aşa cum am învăţat de la părinţi – ars vivendi – arta de a trăi,
de la El trebuie să desluşim arta de a muri – ars moriendi. Arta de
a muri în El, pentru El şi cu El, mai ales dacă am trăit în El, pentru
El şi cu El, întreaga, sau măcar o parte din viaţă, astfel încât să
putem spune cu Sfântul Pavel: „Trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci
Cristos trăieşte în mine.”
Iar la sfârşit, atunci când El ne va chema, să putem spune:
„Mor, dar nu singur, ci împreună cu Cristos care, prin Moartea şi
Învierea Sa mi-a dăruit Viaţa adevărată.

Galaţi, 4 decembrie 2008

207
 SPIRITUALITATE

DUMNEZEU ÎNTORS PE MELEAGURI NATALE

-eseu teologic-

Orice om e mişcat până-n adânc de fiinţă atunci când se

gândeşte la leagănul copilăriei. Matricea în care a petrecut cei
dintâi ani ca prunc, în care a fost legănat la sânul mamei, şi apoi a
făcut primii paşi, nesiguri, aninaţi de privirile îngrijorate şi duioase
ale părinţilor, a murmurat cele dintâi cuvinte, şi a păstrat primele
amintiri întipărite pe retină.
Venit în trup omenesc, Dumnezeul-Cuvânt n-a făcut
excepţie.
El a cunoscut durerea şi suferinţa, la fel ca orice om.
Renumitul mariolog Rene Laurentin ne relatează că, Artur
Rimbaud, într-un poem în vers latin, îşi imaginează reacţia Mariei
în faţa primei răni a tânărului Isus, dulgher, în următorul mod:
„Pe neaşteptate ferăstrăul se îndoaie.
Deodată tăişul său îi răneşte degetele.
Sângele purpuriu pătează rochia ei albă.
Un strigăt înăbuşit îi iese din gură.
Îşi priveşte Mama şi ascunde degetele înroşite sub veşmânt.
Schiţează un surâs şi îi spune:
-Bună, Mamă!
Ea geme şi faţa i se inundă de lacrimi.
Dar copilul fără să se tulbure:
-De ce plângi tu, Mamă neştiutoare?
Pentru că tăişul ferăstrăului mi-a atins degetele?
N-a sosit încă timpul. Păstrează-ţi lacrimile pentru mai tâziu.”
(Rene Laurentin, Une annee de grace
avec Marie, Fayard, Paris, 1987)

Cine nu cunoaşte durerile unei mame, atunci când copilul ei,

208
din nebăgare de seamă s-a lovit sau este în primejdie? S-ar putea
spune, fără putinţă de tăgadă că rănile Mântuitorului, începând cu
primul sânge vărsat la circumciziune şi culminând cu cele de pe
Calvar, au pricinuit Maicii Sale Prea Sfinte, mai multă durere decât
dacă ar fi fost propriile sale răni. Prevestirea dureroasă de la
templu, că o sabie îi va străpunge inima, avea să-i întunece clipele
cele mai fericite. În orice moment ea a trăit cu iminenţa Pătimirii
supreme şi sufletul ei a fost străpuns de tăişul săbiei în ceasul
Răstignirii.
Singura consolare pentru această Maică Preacurată în
ceasurile de agonie ale Fiului ei Preaiubit a fost că rănile lui Isus
vor fi izvoarele mântuirii pentru toţi fiii ei adoptivi, pe care Însuşi
Isus i-a dăruit pe Cruce.
Episcopul greco-catolic Ioan Suciu, martir al credinţei, cel
care a fost numit „sfântul ieşit din iconostas”, pentru că a murit în
temniţa de la Sighet de foame şi schingiuiri morale şi fizice, după
ce recitase îndelung, cu glas tare Tatăl nostru şi Bucură-te, Marie,
relatează în cartea sa, Rănile Domnului:
„Sfânta Fecioară, cu duioşie având pe Isus în braţe,
coborât de pe cruce, privi cele cinci fântâni deschise în noul
paradis al omenirii prea sfinte a lui Isus, şi le văzu mai folositoare
şi mai aducătoare de belşug în lume, decât acelea ale paradisului
pământesc” (Ioan Suciu, Rănile Domnului, Ediţie îngrijită de Pan
Izverna. Editura Pan-Arcadia, Bucureşti, 1992. p 59).
Tot în lucrarea sus amintită, aflăm că Maria din Agreda,
afirma că: „Sfânta Fecioară a pătimit în suflet şi în trup ceea ce a
pătimit Isus, că ea a fost prima şi desăvârşita copie a Patimilor
Mântuitorului, cu un cuvânt: prima stigmatizată. Spusele ei au
valoarea unei revelaţii private.” (op.cit., pp.67-68).
Evangheliile apocrife ne istorisesc despre o seamă de
întâmplări miraculoase petrecute în primii ani de viaţă ai
Mântuitorului, apoi în cei ai adolescenţei şi tinereţii, până la
intrarea în viaţa publică.

209
 Însă în Evangheliile sinoptice şi în opera Sfântului Apostol
Pavel, Isus ne apare ca o fiinţă care se dezvoltă normal, întru toate
asemenea nouă, în afară de păcat.
Luca ne arată cum în Isus se manifestă harul şi inteligenţa în
mod progresiv, pe măsură ce creşte: „Şi Isus creştea în
înţelepciune, în vârstă şi în har, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea
oamenilor.” (Lc. 2,52)
Este posibil ca Isus, stând în preajma lui Iosif a învăţat
meseria de lemnar pe care, se pare că a şi practicat-o.
„Viaţa lui Isus Cristos, pentru Maria şi pentru Iosif, era
integral importantă, atât pentru lumea care trebuia mântuită, cât şi
pentru noi. Era o viaţă exemplară – scrie Pr. Eduard Ferenţ în
lucrarea: Cultul Sfintei Fecioare Maria – astăzi, (Editura Presa
Bună, Iaşi, 1997) – nu numai pentru ceea ce Isus a spus şi a făcut
pentru noi, dar şi pentru acea tăcere aleasă pe care trebuie să o
căutăm şi să o înţelegem şi noi, în semnificaţia ei magistrală. (…)
Iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni e ceea ce o face
valoroasă. (…) Isus ar fi putut trăi într-o cetate mai mare; ar fi
putut exercita o profesie mai importantă şi mai onorantă; şi-ar fi
putut însuşi o cultură umană deosebită. Cu toate acestea a
preferat un mic târguşor şi o umilă meserie, numai pentru a ne
indica preferinţele lui Dumnezeu şi pentru că iubirea este aceea
care dă valoare vieţii, el şi-a sfinţit atât existenţa sa, cât şi pe a
noastră, trăind cu iubire ziua pe care noi o trăim zilnic.”
Luca ni-l prezintă pe Isus „care creştea în înţelepciune şi
har”. Această <creştere> a Fiului lui Dumnezeu nu era numai un
fapt biologic ori psihologic, aparţinând patrimoniului comun al
evoluţiei umane: era un <eveniment salvific de o perspectivă
imensă, un „ferment” dumnezeiesc sădit în inima acestei omeniri
îmbătrânite din cauza păcatelor.” (Eduard Ferenţ, op.cit., p.87).
Evangheliile canonice au păstrat din aceste evenimente doar
pe cel al pierderii şi apoi, al regăsirii lui Isus copil în vârstă de 12
ani – de către Maica Domnului şi Sfântul Iosif, în Templul din

210
Ierusalim, loc în care se retrăsese pentru că acolo se simţea „întru
cele ale Tatălui Său” (Lc. 2,49-50).
Iudeii tineri de sex masculin, destul de devreme, între 12 şi
14 ani trebuiau să-şi depună un fel de profesiune de credinţă la
templu care echivala cu intrarea lor în rândul oamenilor maturi.
„Bar Mitzva”, cu alte cuvinte, din acea clipă, conform unui ritual,
copilul devenea <fiul legii>”.
Să urmărim explicaţiile date de Rene Laurentin în lucrarea
sus amintită:
„La vârsta de 12 ani, care este ca o primă maturitate a
copilului şi o prefigurare a vârstei adulte, Isus merge să se afirme
ca profet într-o figură surprinzătoare:
<Apoi, după ce au trecut zilele, pe când se reîntorceau
acasă, copilul Isus a rămas la Ierusalim, fără ştirea părinţilor săi.
Şi socotind că era în ceata de călători, ei au mers deci, cale
de o zi, şi l-au căutat printre rudele şi cunoştinţele lor. Şi
negăsindu-L, s-au întors la Ierusalim, căutându-L> (Lc. 2,43-45).
Acest fapt istoric suprimă scurt caricaturile care se fac
Mariei ca o mamă posesivă, nelăsându-l pe Isus nici un moment.
Nu, ea l-a lăsat să meargă şi să vină liber în caravana pelerinilor:
marea familie unde fiecare făcea confidenţe tuturor, sub privirea
lui Dumnezeu. Ei îi trebuie o zi ca să bage de seamă că Isus nu era
în caravană:
<Şi iată ce s-a întâmplat:
După trei zile, L-au găsit în Templu, stând în mijlocul
învăţătorilor, ascultându-i şi punându-le întrebări. Toţi cei care-l
ascultau rămâneau surprinşi de priceperea şi răspunsurile Lui.>
(Lc. 2,46-47).
În ciuda unui ton aproape solemn, descrierea rămâne
modestă. Isus nu se comportă defel ca un învăţător, ci doar ca un
copil. El întreabă şi răspunde ca un copil. Evanghelia se fereşte să-
i atribuie cuvinte mai presus de vârsta sa, cum au făcut
Apocrifele.” (Rene Laurentin, op.cit. p.55-56).

211
 Ca om, Dumnezeul-Cuvânt Întrupat – avea să se întoarcă
însă şi în Nazaretul copilăriei să predice şi acolo printre cunoscuţi,
rude şi prieteni, Vestea cea Bună a Venirii Împărăţiei lui
Dumnezeu.
Dar, aşa cum se întâmplă întotdeauna, cei care L-au
cunoscut în casa teslarului Iosif şi a mamei sale Maria, au fost cât
se poate de neîncrezători în Divinitatea Sa şi atunci când El a citit
în sinagogă Scripturile, cu pericopa din Isaia cu referire la Mesia,
auzind cuvintele de har care ieşeau din gura Lui, nazarinenii s-au
înverşunat, spunând cu neîncredere:
„După ce Isus termină aceste parabole, plecă de acolo. Şi
venind în patria sa, îi învăţa prin sinagogile lor, încât se minunau
şi ziceau: <De unde are această înţelepciune şi aceste puteri? Nu
este oare el fiul dulgherului? Nu se cheamă mama lui Maria, iar
fraţii lui Iacob, Iosif, Simon şi Iuda? Nu sunt oare toate surorile lui
aici la noi? De unde are atunci toate acestea? Şi se scandalizau de
el. Dar Isus le zise: <Nu se află profet dispreţuit decât în însăşi
patria şi casa sa.> Iar din cauza necredinţei lor nu făptui acolo
multe minuni.” (Mt 13,53-58; Mc.6,1-6; Lc. 4,16-30).
Unii îl cunoscuseră prea bine, fiind tovarăşii săi de muncă şi
joacă în ţinutul acela. Nu, nu putea fi El Mesia cel aşteptat, părea
un om foarte obişnuit. Şi i-au cerut minuni. De unde răspunsul lui
Isus: Nici un profet nu e primit în cetatea sa de baştină.
Doar ei văzuseră cu proprii ochi, aici, în Nazaretul
copilăriei, cum crescuse Isus în ascultarea părinţilor, în statură şi în
fapte, în faţa lui Dumnezeu, aşa cum reiese din Evanghelia
copilăriei, a Sfântului Evanghelist Luca.
Isus nu a făcut în Nazaret nici o minune, pentru că inima
nazarinenilor era împietrită. Şi chiar dacă ar fi făcut vreuna, ei tot
nu ar fi crezut. Ei nu voiau să-L recunoască.
Alţi evanghelişti relatează că a fost scos din cetate şi voiau
să-L ucidă cu pietre. Dar nu au putut să se atingă de El.
Pe unii dintre ei, Dumnezeu a trebuit să-i întărească în

212
credinţă cu fapte minunate pentru a-i convinge. Dar în Nazaret,
oamenii mergeau la sinagogă, erau o comunitate practicantă, ţineau
sâmbăta, plăteau zeciuiala la Templu. Bărbaţii mergeau şi explicau
Scripturile în sinagogă. Uneori venea şi un rabin şi acesta avea
întâietate în predicarea Cuvântului lui Dumnezeu.
În virtutea apartenenţei la poporul ales, ei credeau că-L au
pe Dumnezeu pentru totdeauna şi nu mai trebuie să facă nimic
pentru a-l dobândi.
Dar, nu e mai puţin adevărat că pe Dumnezeu, nimeni nu a
putut să-L cuprindă vreodată, să-L înţeleagă şi să-l aibă în
totalitate..
Dumnezeu s-a manifestat şi s-a făcut cunoscut oamenilor
treptat, pe măsură ce omul putea să priceapă, după mintea
omenească, misterul divin.
Să ne lăsăm conduşi de harul şi de iubirea Sa. Cei din
Nazaret n-au făcut-o. Iar Isus, trecând prin mijlocul lor, a plecat de
acolo.
De multe ori, Isus trece prin mijlocul nostru. Pentru că nu
trece în chip vizibil, material, obişnuit, noi nu conştientizăm acest
lucru şi nu ne vine a crede.
„Mă tem că trece Dumnezeu pe lângă mine cu harul său şi
că nu se mai întoarce” – spunea Sfântul Augustin în Confesiuni.
Veronica Antal – martiră a curăţiei din satul Nisiporeşti,
jud. Neamţ, spunea în acest sens, la fel ca şi Sf. Augustin: „Mă tem
să nu treacă Dumnezeu pe lângă mine şi eu să nu ştiu.”
Cunoaşterea şi acceptarea lui Dumnezeu trebuie să se
reflecte şi în viaţa noastră. Credinţa să se vadă prin fapte.
Să ne facem cât mai asemănători cu El. Şi pe toate, după
cum ne-a învăţat Sfântul Apostol Pavel, să le facem în Numele lui
Dumnezeu.
Doar aşa vom fi găsiţi vrednici de El şi de Împărăţia Lui,
„la plinirea timpurilor”.
30 IULIE 2009

213
 SCRISUL ESTE CASA MEA.
E CLIPA CÂND TIMPUL DEVINE LUMINĂ

Cu emoţie firească încerc să încheg câteva gânduri despre

condiţia scriitorului creştin şi misiunea sa. Scriitorul, acest om
public şi în mod paradoxal, mare anonim care, ca şi soldatul lui
Hristos trebuie să rămână mereu în picioare, oferindu-ne şi
oferindu-se pe sine, prin cuvintele pe care ni le dăruie. Pe care-l
recunoşti după frumosul însângerat de lumină care-i înconjoară
fruntea, după miresmele sfinte ale harului, după talantul înmulţit şi
nu îngropat în pământ, după încărcătura de inefabil care face ca
inimile noastre să poată fi atinse cu gândul, cu ochiul fără de pată,
cu vorba adâncă şi cu mâna fiorelnic întinsă.
Grigore Vieru a spus : “Îmi vine să strig ca poetul:/ Stingeţi
lumina să se vadă Lumina./ Până să vină Lumina trece viaţa.”
E preferabil să nu lăsăm să treacă neobservată pe lângă noi
lumina-viaţa, “singura ocazie pe lumea asta” – după expresia unei
poete poloneze, - tot aşteptând cu mâinile încrucişate să vină
Lumina şi confundând-o uneori cu falsele sclipiri care nu fac
altceva decât să te orbească. Adevărata lumină mângâie, nu orbeşte
şi ea nu este vizibilă decât de la înălţimea crucii. Crucea noastră
cea de toate zilele din care se revarsă un şuvoi de lumini de gând,
un şuvoi de cuvinte şi sunete line.
Cuvântul luminează, sfinţeşte, curăţeşte. E ceva ce rămâne
chiar dacă noi vom uita. Este “vuietul Duhului” – în sufletul
creştin, care nu ştim încotro suflă şi încotro duce. Vuietul Duhului
revărsat în râuri de apă vie în fiinţa celor ce vor crede. Este acelaşi
vuiet care s-a auzit la pogorârea Duhului Sfânt sub formă de limbi
de foc în Duminica Cinzecimii. Să învăţăm să ascultăm cu multă
luare aminte vuietul Duhului pogorât în noi înşine, să încercăm să-i
percepem suflarea, în cele mai mici adieri, ca să aflăm ce vrea
Dumnezeu de la noi. Să luăm aminte la acel “ceva” pe care l-a pus
Dumnezeu în noi şi pe care acum, îl cere de la noi. Viaţa creştină

214
este o viaţă de rod. Timpul smochinelor trebuie să fie în noi un
timp nelimitat, fără sincope, fără pauze şi răgazuri. A accepta
vuietul Duhului înseamnă a recepta suflarea divină, timpul în care
poţi spune ca şi Isaia: M-ai chemat ? Iată-mă, Doamne!
Eschivările, timpul de gândire, şovăiala, îndoiala, nu fac
altceva decât să usuce ramurile copacului sufletului nostru. Nu
avem decât acest timp. “Timpul ce ni s-a dat” - cum magistral şi-a
intitulat cartea de memorialistică scriitoarea Annie Bentoiu.
A şti să dăruieşti lumină în acest timp ce ni s-a dat – iată o
taină pe care unii au descifrat-o, alţii nu. Lucrarea aceasta dă scop
şi sens unei vieţi plenare, al cărei ax central este Dumnezeu şi
Împărăţia Sa, care dă semnificaţie deplină vieţii.
În sinea noastră, spaţiul propriu de meditare, fiecare poate
săvârşi un act de cult, în biserica sufletului, acest spaţiu sacru care
trebuie păzit cu străşnicie pentru a putea săvârşi actul de devoţiune
pentru adevăr, frumos şi bine.
Nu demult, am fost intervievată de un reporter concitadin
despre condiţia scriitorului contemporan, fiind întrebată dacă epoca
în care trăim mai are nevoie de poeţi şi, prin extensie, de oameni de
cultură. Se punea problema dacă poziţia scriitorului în general, se
află sub, deasupra sau chiar în miezul epocii în care trăieşte şi cum
se răsfrânge acest lucru în opera sa. Cu alte cuvinte, sub vremi sau
peste vremuri.
Părerea mea este că un scriitor creştin este un apostol, un
trimis, menit să aducă semenilor săi Vestea cea Bună, la fel ca
ucenicii primelor veacuri, adică să-i împărtăşească din Lumina
Cuvântului bun al lui Iisus Hristos, îndemnându-i pe oameni la
reflecţie şi conversiune lăuntrică şi, îndeobşte, punându-le în faţă o
oglindă în care să se poată vedea, aşa cum sunt. Scriitorul este, în
ultimă instanaţă un artizan, un modelator de suflete care scrie
cuvinte direct pe inimă, cu limbile de foc ale Mângâietorului,
cuvinte în care omul să se reflecte şi să se regăsească. Cuvintele
sale trebuie să fie aidoma unor crenguţe înflorite de măr într-o

215
inimă, ca nişte bobiţe de chihlimbar din care într-o zi pot să răsară
florile neasemuite ale iubirii.
În rugăciunea Sa către Tatăl, Iisus spune despre apostoli:
“Ei erau în lume, dar apoi Tu mi i-ai dat Mie”. (Ioan 15,16). Şi,
adresânsu-li-se apostolilor, Iisus îi avertizează : “Lumea v-ar iubi,
dacă aţi fi de-ai ei, dar nu sunteţi – fiindcă eu v-am ales să ieşiţi
din această lume.” (Ioan, 15,19).
Condiţia paradoxală a scriitorului apostol este să trăiască în
lume dar să nu facă parte din lume, pentru că, în felul acesta îşi
va păstra obiectivitatea şi-şi va putea îndeplini menirea pentru care
a fost ales. Pentru că Însuşi Domnul recunoaşte : “Nu voi m-aţi ales
pe mine, ci eu v-am ales pe voi.” (Ioan 15,16).
Aşadar, scriitorul creştin (toţi scriitorii români sunt creştini,
dar important este să-şi asume această responsabilitate şi
demnitate) – trebuie să-şi folosească fiecare clipă pentru a construi,
a creea, a ordona şi a ctitori mănăstiri de suflet, mănăstiri de
cuvinte în care să-şi afle pacea inimii cât mai mulţi oameni. A
ctitori, a edifica suflete din piramide întregi de cuvinte care sunt
uneltele sale de construcţie, din mii de cuvinte ziditoare,
încurajatoare, prieteneşti, sincere, în învelişul cărora omul să se
simtă ca-n sânul matern, apărat, protejat, alinat şi alintat. Dar şi
săpunit, curăţat, spălat, purificat de prihană. Cuvinte care dărâmă
barierele, zidurile, stăvilarele între oameni şi care deschid zăbrelele
şi porţile închise ale sufletelor pentru a permite ca pasărea rară
aflată la mijloc să-şi ia liberă zborul spre înalt, spre orizontul etern,
spre acel Înalt la care jinduim să ajungem într-o zi, fiecare.
În mod paradoxal, scriitorul trebuie să-şi creeze, în toiul
vacarmului şi al vieţii atât de agresive, spaţiul său de linişte, de
meditare, de veghe, să se cufunde în inima inimii liniştei şi de acolo
să transmită, pe undele freatice ale cuvântului, gândurile sale, ca pe
căile hertziene, sunetul. Şi poate că aceste cuvinte se vor atinge de
ceva inefabil şi vor avea ecou în inima cuiva şi vor rezona în chip

216
benefic, înfăptuind acel miracol care se cheamă tămăduire.
Personal cred în efectul tămăduitor al cuvântului, în puterea
lui taumaturgică. Ca om care am slujit universul cărţilor, nu m-am
înşelat, ba chiar am primit confirmări din partea unor cititori care
mi-au transmis că unele cuvinte i-au atins şi s-au regăsit în ele ca şi
când ar fi fost scrise pentru ei sau chiar de ei înşişi. Şi aici este un
alt mare atu al creaţiei : acela de a se adresa tuturor şi fiecare să
primească mesajul în particular, în felul lui, ca şi când i-ar fi
adresat personal. În felul acesta se creează un dialog între autor şi
beneficiar al lecturii, un feed-bach, un miraculous schimb de afecte,
un fluid magnetic care se plimbă de la unul la celălalt şi molipseşte
tot ce întâlneşte în cale. Este vorba de fluxul acela afectiv care
circulă pe căile freatice ale poeziei, ale muzicii, ale artei în genere.
Ca şi în teatru când o echipă de actori electrizează publicul şi acesta
le răspunde cu apalauze şi ovaţii, rechemări la rampă şi emoţia
pluteşte în aer în cea mai genuină stare.
Această taină extraordinară, aproape un miracol care ţine de
măiestria scriitorului, îi dă acestuia satisfacţia împlinirii rostului
său şi răscumpără toate eforturile jertfelnice pe care le-a făcut
pentru editarea unei cărţi şi pentru înfrângerea acelei inerţii care
există şi care retează aripile omului de cultură, în general. Este
răsplata imediată pe care o primeşti, aplauzele la scenă deschisă,
atunci când vezi înflorind un zâmbet în amfora sufletului unui om,
datorită cuvintelor tale.
O altă cheie, dar în acelaşi registru spiritual, este aceea de a-
l face pe om să înţeleagă că nu e singur, că în permanenţă cineva îl
aşteaptă şi se gândeşte la el, în taină, îl înţelege, îi împărtăşeşte
tulburările, spaima, îndoiala, frica şi e alături de el îndeobşte, cu
gândul, cuvântul şi inima, cu respirarea proaspătă care ţine loc de
tub de oxigen într-o cameră de reanimare, da, chiar acesta este
cuvântul, într-o lume înnăbuşitoare, a-l reanima (a-i dărui un suflu
nou de viaţă) celui care şi-a pierdut respiraţia pentru un timp, în

217
praful, norii, pâcla, zgomotul şi poluarea lentă şi ucigătoare care ne
agresează atât din afară cât şi dinăuntru.
Dăruindu-se şi risipindu-se, după expresia lui Lucian Blaga,
aşa cum risipeşte florarul seminţele – în folosul oamenilor,
scriitorul devine la un moment dat hostie vie, fărâmă de
cuminecătură (mutatis mutandis!) – din care se poate înfrupta
oricine şi care poate nutri pe cel flămând şi pe cel însetat, pe cel
bun şi pe cel rău, deopotrivă. Iată de ce cuvintele pe care le scrie
cineva trebuie să fie ca o azimă.
Se spune că Paul Claudel, intrând într-o biserică în seara de
Crăciun, mai mult ca să-şi piardă timpul şi să se încălzească, a
rămas după un timp înmărmurit de frumuseţea şi măreţia
cuvântului sacru. Adică s-a împărtăşit din Cuvânt, lucru care a avut
o influenţă covârşitoare asupra vieţii sale ulterioare, ducând la acea
conversiune, la acea cotitură la 180 de grade pe care o poate lua
viaţa omului: devenind un credincios fervent şi închinându-şi, de la
acea revelaţie întreaga viaţă, împărtăşirii Cuvântului bun şi altora
care, ca şi el, până atunci îl neglijaseră.
“Căci din cuvintele tale te vei mântui şi din cuvintele tale te
vei osândi” – stă scris în Scriptură.
E necesar, desigur, în demersul său spiritual, ca scriitorul să
aibă un axis moral desăvârşit, ori care să tindă spre desăvârşire,
astfel ca rodul minţii lui să nu rămână un înveliş fariseic al unui
fruct găunos şi putred care va cădea prea lesne la pământ pradă
intemperiilor şi dăunătorilor şi va fi în cele din urmă călcat în
picioarele, mărşăluind dezordonat, ale călătorilor de pe căile
veacului.
El însuşi nefiind scutit de încercări şi momente de îndoială,
scriitorul trebuie să se întărească în credinţă şi răbdare, voinţă şi
iubire, pentru a-i putea – aidoma apostolilor – să-i întărească şi pe
alţii, să răsădească astfel flori de sfinţenie în jur, flori cu care el se
va înfăţişa dinaintea Celui Prea Înalt, cel care i-a îmbărbătat pe

218
apostoli astfel : “Aici pe pământ veţi trece prin necazuri şi
încercări, dar aveţi curaj, eu am învins lumea!” (Ioan 16,33b).
Astfel, scriitorul se poate îndumnezei prin cuvânt, preţ de o
clipă, care în frumuseţea şi prospeţimea ei, devine ETERNĂ…

OMUL ŞI IPOSTAZELE SALE

A MURI PENTRU A TRĂI

-meditaţie-

Etapele fundamentale pe care omul le parcurge de-a lungul

existenţei sale începând cu naşterea, viaţa, moartea, învierea şi, în
sfârşit viaţa veşnică reprezintă la un loc, însăşi condiţia de om, iar
prin ultimele două, el se diferenţiază de celelalte făpturi create de
Dumnezeu. Pentru că, numai omului i s-a dat şansa extraordinară a
învierii şi a adevăratei vieţi, cea de după moarte. Singur omul poate
trăi viaţa veşnică în Cristos, alături de Cristos, cu Cristos şi prin
Cristos, Autorul şi Stăpânul Vieţii. De aceea, un bun creştin trebuie
să-şi reconsidere părerea şi atitudinea faţă de moartea fizică,
pământească.
Tema vieţii şi a morţii i-a fascinat pe toţi oamenii şi nu se
poate să nu-şi fi pus întrebări asupra lor, întrebări care stau la
izvoarele filosofiei.
„O, morţii mei, veşnic vii, care trăiţi în mine, ajutaţi-mă ca,
în această scurtă viaţă pământească, să învăţ secretul vieţii veşnice”
– scria Michel Quoist, iar Sfânta Tereza a Pruncului Isus, a scris în
ceasul din urmă: „Eu nu mor, ci abia acum păşesc pragul adevăratei
vieţi”.
Inestimabile comori de înţelepciune ne-au lăsat sfinţii din
toate timpurile, legate de acest subiect. După modelul lui Isus, Cel
care a biruit moartea, sfinţii au reuşit să facă din moarte o poartă
care duce spre viaţă. Ziua morţii lor este ziua naşterii pentru cer şi

219
cu această zi sunt comemoraţi în calendar.
Însă Cel care a transformat moartea în viaţă a fost Isus
Cristos, cel care a biruit-o, călcând-o în picioare, înviind glorios, iar
Învierea sa este o arvună sigură a învierii noastre.
„În Învierea Sa, Isus a făcut experienţa radicală a Îndurării,
adică a Iubirii Tatălui. Iar El, Isus a devenit Izvor nesecat de
milostivire care este mai tare decât păcatul”. (Enciclica despre
Milostivirea Divină).
Omul peregrinează între aceste două limite: viaţă-moarte şi
fiecare şi-o închipuie, sau o trăieşte în felul său. Sfântul Apostol
Pavel în 1 Cor, 15, 55-57 se întreba: „Unde este, moarte, biruinţa
ta? Unde este moarte boldul tău? Boldul morţii este păcatul, iar
puterea păcatului este legea. Dar să-i mulţumim lui Dumnezeu,
care ne dă biruinţă prin Domnul nostru Isus Cristos.”
Este un adevăr de credinţă şi ultimul articol din Crez şi din
Simbolul Apostolilor: „aştept învierea morţilor şi viaţa veşnică”.
Aşadar, în creştinism, moartea este văzută ca (re)naştere, de
unde expresia liturgică: „din moarte renăscut”. Isus Însuşi ne-a
spus: „Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţă
veşnică şi eu îl voi învia în ziua de apoi” (Ioan 6,54).
Tot în Evanghelia Sfântului Ioan, Isus spune: „Când voi fi
înălţat de la pământ, îi voi atrage pe toţi la mine” (Ioan 12, 32).
Dacă Isus este Viaţa, fără doar şi poate că păcatul este
moartea, iar pentru cei ce nu păcătuiesc, moartea nu există.
Psalmistul cânta: „Cum voi răsplăti Domnului pentru tot binele ce
mi l-a făcut?/ Potirul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi
chema” (Ps. 115, 3-4). Cel care bea din potirul mântuirii câştigă
viaţa veşnică.
„Să ne deprindem a muri în tot decursul vieţii noastre pentru
a nu mai trăi, ca şi Sfântul Iosif, decât din Isus şi în Isus Cristos,
pentru a câştiga procesul mântuirii veşnice. Această moarte de
fiecare zi scuteşte ziua din urmă de toate amărăciunile, de toate
grozăviile ei, ea devine fericita zi a eliberării şi a mistuirii victimei

220
de jertfă. O, Sfinte Patron, dobândeşte-ne gustul acestei morţi
zilnice, care ne asigură viaţa şi zilele fericitei veşnicii! (Cf. A.
Berlioux, Luna Sfântului Iosif. Meditaţii practice de fiecare zi,
Roman, 2001, p. 90).
Sfânta Tereza ne descrie ea însăşi înduioşătoarele
împrejurări care însoţeau ultimele clipe ale scumpelor sale fiice,
aşa de evlavioase faţă de Sfântul lor Ocrotitor, Sfântul Iosif
(Patronul unei morţi bune): „Am observat la ele în clipa când
trebuiau să-şi dea ultima suflare, o pace şi o linişte e nedescris; s-
ar fi zis că intrau într-un extaz sau în dulcea odihnă a rugăciunii.
Nimic nu arăta din afară, că vreo ispită ar fi tulburat pacea
lăuntrică de care se bucurau. Aceste dumnezeieşti lumini au
alungat din inima mea frica pe care o aveam de moarte. A muri îmi
pare acum cel mai uşor lucru pentru un suflet devotat Sfântului
Iosif.” (Ibid., p.92).
Despre renaşterea spirituală ne vorbeşte Sfântul Apostol
Petru în prima sa scrisoare: „Binecuvântat să fie Dumnezeu Tatăl
Domnului nostru Isus Cristos, care ne-a renăscut, după mare mila
sa.” (1 Pt. 1,3).
Cea mai frumoasă mărturie despre comuniunea celor din cer
cu cei de pe pământ, ne-a lăsat-o Isus: „Şi iată că Eu sunt cu voi în
toate zilele până la sfârşitul lumii” (Mt. 28, 20).
„Moartea nu-l rupe pe Isus de comuniunea cu apostolii, ci
dă naştere la solidaritate, încredere şi speranţă, Isus oferă pacea sa.
Face un cadou personal ucenicilor ca semn de iubire şi de prietenie.
Un cadou din partea celui care dă gratuit. Prin moartea sa pe cruce,
el distruge orice nedreptate şi-i împacă pe oameni cu Dumnezeu.
Pacea constă într-o dispoziţie pozitivă şi reciprocă faţă de celălalt.
Fiecare fiinţă umană este chemată să-şi adune toate forţele în
favoarea păcii, mai ales împotriva războiului modern care duce la
distrugerea vieţii umane. Pacea este înţelegerea reciprocă, este
respectarea celuilalt, aşa cum este, este bunăvoinţa în a dori găsirea
unui acord. Cristos să fie pacea noastră ca semn de generozitate, ca

221
aliment al unei vieţi noi.” (În: De la RĂSĂRIT la APUS, aprilie
2002, p.93.).
În legătură cu moartea pământească se folosesc diferite
formule de durere, care încearcă să consoleze, să aducă alinare
celor întristaţi de pierderea unei persoane dragi: a răposa, a trece în
lumea drepţilor, a trece în lumea blajinilor, a se stinge din viaţă, a
înceta din viaţă, a trece la cele veşnice, a trece întru fiinţă, a
deceda, a-şi înceta existenţa, a se săvârşi, a pieri, a se pierde pentru
totdeauna, a dispărea, a trece în lumea umbrelor, a păşi la adevărata
Lumină, a adormi în Cristos şi multe altele, sintagme care exprimă
acelaşi adevăr: o anumită persoană şi-a încetat existenţa
pământească, nu se mai află printre noi în mod fizic, real, palpabil.
Şi cu toate acestea, există printre noi, fie în gând, în inimă, în
amintiri, prin parfumul lăsat care se impregnează în lucruri, în aerul
casei, stăruind multă vreme ori, continuându-se prin unele
obiceiuri, sau cuvinte şi povăţuiri, în viaţa urmaşilor.
„A trece în nefiinţă” – este o expresie laică, folosită
adeseori în panegiricele sau ferparele care-şi au locul în colţul
Micii Publicităţi, pentru a arăta că o persoană şi-a încetat existenţa
pământească.
Părerea teologilor este motivată: un om nu trece în nefiinţă,
atunci când moare, ci, abia atunci trece la adevărata fiinţă. Pentru
că Omul, atunci când îşi încetează existenţa fizic, sufletul său îşi
începe viaţa eternă, cea care nu poate fi măsurată cu bietele noastre
limite spaţiale şi temporale ca şi cu simţurile umane, oricât de
ascuţite şi vigilente ar fi.
De aceea, trebuie evitată cu grijă această formulare, care
este uzitată încă în popor.
Dacă viaţa s-ar opri o dată cu încetarea existenţei
pământeşti, ea nu şi-ar mai găsi motivaţia, sensul. Am fost creaţi să
trăim 50, 60, 80 de ani şi atât? Viaţa aceasta este totul? Nu,
adevărata şi eterna viaţă începe o dată cu încetarea vieţii
pământeşti, chiar dacă formularea pare paradoxală: mori pentru a

222
trăi. Începem să murim chiar din prima zi a naşterii noastre.
Moartea fizică este Marele Prag spre Viaţă.
De aceea, avem o responsabilitate faţă de propria noastră
existenţă căci, prin ea, ne putem câştiga veşnicia.

Galaţi, 1 decembrie 2008

ESTE POSIBILĂ FERICIREA CREŞTINĂ?

Este îngrijorător şi demn de luat în seamă, faptul că astăzi s-

a ajuns la o adevărată „uzurpare” a fenomenului moral-spiritual, că
viaţa nu mai cunoaşte un adevărat curs ascendent aşa cum ar trebui
să cunoască o viaţă creştină adevărată, ci un curs descendent,
deviindu-şi traiectoria de la vertical la orizontal, de la cele
supranaturale la cele pământeşti.
„Dumnezeu este un lux pe care nu mi-l pot permite” – auzi
adeseori în gura unor creştini prea grăbiţi să-şi trăiască viaţa din
plin, aici pe pământ, nesocotind-o pe cea adevărată şi veşnică.
Într-adevăr, realitatea înconjurătoare, escaladarea fără
precedent a violenţei, agresiunea vulgarităţii pe orice cale posibilă,
mirajul drogurilor de toate felurile, civilizaţia tehnocrată până la
cele mai mici amănunte, sunt de natură să-l îndepărteze pe omul
contemporan de starea aceea de fericire pe care numai o viaţă
simplă i-o pot conferi.
Nimic nu-i va putea umple golul din suflet, imensul pustiu
care se deschide şi se adânceşte simţitor, când, înconjurat de
mulţime, omul se simte singur şi părăsit. Lipsa de comunicare, de
comuniune sufletească îşi spune şi ea cuvântul în această cursă a
nefericirii generale.
Decalajul de vârstă şi de concepţii dintre generaţii, lipsa de
înţelegere şi intoleranţa, mândria şi orgoliul pot avea şi ele un rol
însemnat. Copiii nu mai comunică nici măcar cu părinţii lor faţă de
care ar trebui să fie apropiaţi. Educatorii şi profesorii nu mai ajung

223
decât arareori la inimile copiilor. Fundaţiile pentru tineret şi copii
au în vedere mai mult partea de divertisment şi mai puţin
cunoaşterea de ei înşişi şi conexiunile între tineri, o educaţie morală
sănătoasă, culturalizare profundă.
Faptul că se organizează concursuri dintre cele mai ciudate,
nu întotdeauna de bun gust, având ca obiect consumarea de bere, de
ardei iute, de pizza sau de frişcă, putând duce la îmbolnăvirea
concurenţilor, festivaluri de bătaie cu portocale sau festivaluri de
muzică ce nu au nimic comun cu adevărata muzică ci, mai curând,
dezlănţuiri infernale de zgomote agresive şi tulburătoare de minte,
nu-l ajută pe tânăr să-şi afle fericirea deplină, ci mai degrabă să-i
sucească minţile.
Să ne amintim că, pe deplin fericit a fost Adam numai în
Grădina Raiului, atunci când nu avea cunoştinţă de păcat, când
sufletul său era neprihănit. Cu ce putea înlocui el această stare
beatifică pe care, după cădere, fără doar şi poate nu a mai atins-o
niciodată?
Munca la care a fost supus ulterior era şi ea un panaceu, dar
nu suficient de îndestulător şi aducător de fericire.
O dată cu căderea, omul cunoaşte primul sentiment de
vinovăţie şi culpa aceasta îi deschide ochii, făcându-l să înţeleagă
starea lui de creatură slabă şi alunecătoare în păcat şi totodată
cunoaşte şi primul impuls de frică. Dacă până atunci omului nu-i
era frică de nici o fiară sălbatică vieţuitoare în Grădina Raiului,
cărora el îi dăduse nume, dintr-o dată, omul se simte vulnerabil, o
mare spaimă îl cuprinde pe el şi pe femeia lui şi amândoi se ascund
„de faţa Domnului Dumnezeului printre pomii din grădină.” De ce
se ascund cei doi? Pentru că, din acel moment conştientizează
păcatul lor, îşi recunosc vina, se căiesc şi li se face ruşine – iată şi
prima spovedanie pe care i-o fac Creatorului şi Tatălui lor.
Recunoscându-şi culpa, li se oferă încă o şansă, nu de a reveni la
starea dintâi, ceea ce nu mai este posibil, întrucât orgoliul, trufia lor
şi ispitirea şarpelui i-au dus la acea nebunie de a crede că ar putea fi

224
aidoma lui Dumnezeu, cunoscând binele şi răul.
Ei devin profund nefericiţi în păcatul lor, care le provocase
oarecare desfătare de moment, pentru că au simţit că mâna
Domnului s-a depărtat de ei. Şi dacă până atunci se plimbaseră
nestingheriţi, „goi”, fără apărare, liberi de orice prihană, ştiind că
undeva, pe aproape, stă de veghe „glasul Domnului Dumnezeu
care umbla prin grădină în răcoarea zilei.” (Gen. 2, 8), s-au simţit
dintr-o dată singuri, părăsiţi, fără apărare şi li s-a făcut frică.
Singurătatea, lipsa de sprijin din partea cuiva mai puternic, pot
genera o stare de teamă. Teama duce la nefericire. Aşadar, omul a
avut libertatea de a alege între: a se supune şi a nu asculta de glasul
Celui Înalt, a-l urma pe Dumnezeu sau numai a-i nesocoti
poruncile. Şi a ales, tocmai ceea ce era plăcut vederii, bun la gust şi
foarte ispititor.
De acum începe şirul de suferinţe îndelungi, munca în
sudoarea frunţii, deznădejdea atunci când pământul, „blestemat
este acum pământul din pricina ta” (Gen. 3,17) îi va dărui după
trudă îndelungată spini şi pălămidă iar el va trebui să mănânce
iarba de pe câmp.
Rare vor fi bucuriile şi împlinirile vieţii lui, pentru că a
stricat prietenia cu Dumnezeu, cel căruia îi datora totul: viaţa,
perechea lui, faptul că-l pusese stăpân peste animale, condiţia
fericită de locuitor al Edenului şi mai ales, faptul că Însuşi
Creatorul îi acordase încrederea şi prietenia Sa.
Pe îngerii căzuţi, nimic nu-i va mai putea face fericiţi,
pentru că au pierdut prietenia lui Dumnezeu. Nu le va mai rămâne
decât invidia şi ura pe ceilalţi care s-au păstrat în ascultare şi
smerenie faţă de Cel mai presus de îngeri. Şi atunci vor face totul
ca şi ceilalţi muritori să fie supuşi acestui supliciu de a nu vedea
faţa lui Dumnezeu, din pricina nenumăratelor păcate şi erori
comise în viaţa pământească.
Nici o nefericire nu o va egala pe aceea de a nu-şi mai putea
privi Creatorul ochi în ochi şi faţă către faţă, de a-i asculta glasul

225
blând adiind printre flori şi copaci, în răcoarea zilei. Privarea
aceasta o vor simţi ca pe o privare de libertate, când stai în celula
întunecată şi gândurile nu-ţi dau pace. Prietenii te-au părăsit,
familia nu te mai vizitează, colegii de detenţie stau şi ei închişi în
nefericirea lor, în propriile lor amintiri şi în mistuitorul dor de
acasă.
Cine poate alina o astfel de nefericire, de vreme ce omul s-a
îndepărtat de Însuşi Creatorul său prin păcat, prin vină? Şi nici un
pic de linişte nu va mai avea până când nu se va împăca din nou cu
Dumnezeu.
Omul ar trebui să fie fericit îndeobşte, pentru că i s-a dat o a
doua şansă. Câţi o preţuiesc însă? Câţi conştientizează faptul că
prin jertfa răscumpărătoare a lui Isus ni se dăruieşte şansa de a
reînnoda prietenia cu Dumnezeu? Câţi apreciază că această
prietenie redobândită a fost cu preţul unei jertfe sângeroase a
Unicului Fiu al lui Dumnezeu? Şi cine dintre muritori ar fi în stare
să-şi pună în primejdie viaţa sau chiar să şi-o jertfească numai
pentru ca semenul lui să se împace cu Dumnezeu, să fie din nou
bineplăcut în ochii Tatălui Ceresc?
Preţul jertfei este atât de mare iar oamenii atât de puţin îl
apreciază! Nici măcar nu bănuiesc ce extraordinară şansă ni s-a
oferit prin Isus Cristos, prin acceptarea supusă a Mariei, acel
„Fiat!” care a schimbat total condiţia noastră de condamnaţi pe
vecie, la condiţia de fericiţi de-a pururi.
Ar trebui să-i mulţumim de mii de ori pe zi lui Cristos
pentru că a suferit pentru noi, până la a-şi da viaţa pe cruce, pentru
ca noi să ajungem la starea beatifică de la începuturi, când omul nu
cunoştea vina şi se bucura în tihnă de vederea deplină a lui
Dumnezeu.
Şi nici atunci n-ar fi de ajuns să răscumpărăm întrucâtva
imensul sacrificiu făcut de Acela care a venit în lume din
Neprihănita Fecioară şi nu a cunoscut nici umbra păcatului, care a
dus o viaţă pământeană exemplară şi ne-a învăţat pe noi cum să

226
ajungem la desăvârşirea creştinească pentru a ne numi fericiţi în
ceruri şi a moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.
Neîndoios este faptul că şi astăzi, după două milenii de
creştinism, oamenii Îl mai răstignesc încă pe Mesia. Dacă iudeii L-
au răstignit o dată, creştinii L-au supus aceluiaşi supliciu de
nenumărate ori, prin neîncredere, ură, violenţă, intoleranţă, rea-
credinţă, vicii, o viaţă nedemnă. Cu fiecare faptă nevrednică,
adăugăm un cui în mâinile şi picioarele lui Isus, în coasta lui din
care a izvorât sânge şi apă pe cruce, născând din acelaşi sânge şi
aceeaşi apă, Biserica vie, adică pe noi, creştinii.
De două mii de ani, Dumnezeul dreptăţii Vechiului
Testament a devenit Dumnezeul Iubirii şi al milostivirii, al iertării
şi al reconcilierii. De două mii de ani Iubirea a biruit setea de
dreptate, a depăşit dorinţa de răzbunare pentru ofensele primite iar
imaginea lui Dumnezeu inaccesibil, ascuns într-un stâlp de foc,
într-un nor, sub interdicţia de a nu fi văzut de cel viu, s-a
transformat în chipul cel mai blând şi mai dulce pe care-l poate lua
cineva.
Cinstea de a fi asemănători chipului divinităţii este atât
mare încât întrece toate onorurile, dar din păcate, oamenii nu-şi dau
seama de acest lucru sau neglijează acest aspect ajungând să
întunece imaginea Dumnezeului care se află înscrisă în chipul
nostru pătând cu bună ştiinţă faţa dumnezeiască.
Martirologiul Roman dă mărturie despre atâţia sfinţi
stigmatizaţi care au dat mărturie cu viaţa lor faptului de a fi
creştini adevăraţi, asemănători Domnului, imitându-l până aproape
de desăvârşire, refuzând compromisul, convenienţa şi rămânând
drepţi în faţa adevărului de necontestat că Isus Cristos este
Salvatorul şi Mântuitorul nostru şi fără jertfa Lui noi am fi reduşi
la condiţia de îngeri căzuţi, destinaţi, fără doar şi poate, infernului.
La întrebarea, dacă poate fi un creştin fericit în ziua de
astăzi, răspunsul stă numai în conştiinţa fiecăruia, în modul de a
înţelege el conceptul de fericire.

227
 Catehismul Bisericii ne învaţă că:
„Fericirea făgăduită ne pune în faţa alegerilor morale
hotărâtoare. Ea ne îndeamnă să ne purificăm inima de instinctele ei
rele şi să căutăm iubirea lui Dumnezeu mai presus de toate. Ne
învaţă că adevărata fericire nu se află nici în bogăţie sau bunăstare,
nici în slava omenească sau putere, nici în vreo lucrare omenească,
oricât de folositoare ar fi, ca ştiinţa, tehnica şi arta nici în vreo
făptură, ci numai în Dumnezeu, izvorul oricărui bine şi a toată
iubirea.”
Este cu totul fals a căuta fericire în obiecte şi lucruri, în aşa-
zisa bogăţie, avere, pentru că ea s-ar putea nărui la un moment dat,
am putea-o pierde şi ne-ar spulbera în felul acesta şi speranţa că
Dumnezeu ne-ar acorda favoruri dacă am fi bogaţi. Isus este foarte
clar în această privinţă: „Mai lesne va intra cămila prin urechile
acul decât bogatul în Împărăţia Cerurilor.” (Mt. 19,24).
Sau aşa cum spunea Newman într-un tratat despre sfinţenie:
„Bogăţia este marea zeitate a zilei; ea este cea căreia mulţimea,
întreaga masă de oameni, îi aduce omagiu instinctiv. Ei măsoară
fericirea după avere, şi după avere măsoară şi onorabilitatea. (…)
Toate acestea vin din convingerea că bogăţia poate totul. Aşadar,
unul din idolii zilei este bogăţia, iar altul este faima, (…) Faima,
faptul de a fi cunoscut şi de a face zgomot în lume (ceea ce s-ar
putea numi o reputaţie de presă), a început să fie considerată ca un
bine în sine, un bine suprem, şi ea, un obiect de adevărată
veneraţie.” (Newman. Mix. 5, despre sfinţenie).
Cine doreşte faimă în faţa oamenilor acela va fi respins de
Dumnezeu. Faima te face trufaş, prea încrezător în forţele proprii,
nestăpânit, dorind a te pune în valoare, superficial şi chiar detestat
de unii oameni din această pricină.
Faima este ca un drog care nu părăseşte trupul până nu-l
distruge. Cine a gustat o dată din faima deşartă a lumii, va dori să
ocupe întotdeauna locul cel dintâi, scaunul din faţă, dacă se poate,
tronul sau scaunul prezidenţial, fotoliul ministerial şi se va agăţa la

228
nesfârşit de acestea, neconcepând că această faimă nu e veşnică, ci
doar trecătoare, ea durează foarte puţin, îndeobşte până când se
termină bogăţia.
O dată despuiat de bogăţie, dispare ca prin farmec şi faima
care te înconjoară până atunci, şi realizezi că totul n-a fost decât o
amăgire, o stare de suprafaţă foarte lesne alunecătoare şi nu mai
rămâne nimic în urma sa.
Cu orgoliul şi cu dorinţa de faimă trebuie să lupte orice
creştin adevărat.
O nepreţuită virtute este aceea de a-ţi înfrâna orgoliul şi
faima aparentă, în culmea gloriei, de a conştientiza cât de efemere
sunt şi de a căuta să le domini, să nu laşi ca şerpii vanităţii să-ţi
încolăcească grumazul pentru că mai curând sau mai târziu vor
sfârşi prin a te sugruma fără milă. Un exerciţiu de virtuozitate ar fi
acela ca un om celebru, la un moment dat, prin opera sa, în plină
glorie, să se lepede de ispita măririi şi să se retragă într-un
anonimat demn şi cinstit, unde şi-ar putea continua nestingherit
opera. Un adevărat titlu de glorie ar fi acela de a-ţi domina
instinctele care te îndeamnă să ieşi în faţă, în primul rând, înaintea
tuturor, dacă se poate. Marile spirite şi-au migălit opera retraşi,
trăind în penumbră şi tihnă, pentru ca într-un târziu, să iasă la
suprafaţă cu adevărate capodopere pe care nici veacurile, nici
oamenii nu le-au putut înfrânge. Modestia şi bunul simţ în creaţie
sunt calităţi foarte rare şi destul de puţin apreciate, dar ce frumoase
roade dau, atunci când ies la iveală în opere sublime care răsar din
pământul proaspăt al inimii.
Să ne amintim că fariseii şi cărturarii aveau o mentalitate
greşită faţă de galileeni, considerându-i inferiori, regiunea însăşi
fiind populată de oameni veniţi din toate locurile, consideraţi simpli
şi modeşti. De aceea mirarea, perplexitatea şi neîncrederea lor când
au auzit de Învăţătorul din Galileea: „Poate ieşi ceva bun din
Galileea?” – vor întreba ei, neadmiţând faptul că cineva ar putea fi
mai bun decât ei.
Să ţinem cont că Nazaretul a fost singurul oraş unde Isus a

229
fost respins de concitadini, care l-au privit cu neîncredere, ba chiar
cu suspiciune: „Nu-i mai bun decât noi”, spuneau ei. „E doar un
simplu tâmplar” Mc. 6,3) - ziceau ei, mirându-se că, deşi îl
cunoşteau de-o viaţă, nimic nu le dădea de bănuit că El ar fi Acela.
De aceea s-au scandalizat când El şi-a însuşit cuvintele lui Isaia în
sinagogă şi au vrut să-l omoare.
Isus n-a făcut nici o minune în oraşul acela din pricina
neîncrederii oamenilor. Aceasta ne-ar putea da de gândit. Peste tot
era recunoscut ca Învăţător şi vindecător, i se dusese vestea până în
Iudeea, la Ierusalim şi chiar în Samaria, oraş considerat idolatru şi
tocmai aici, în oraşul său natal, el nu-şi manifestă puterea divină.
De ce? – ne-am putea întreba. Erau oare nazarinenii oameni
mai prejos decât ceilalţi? Printre ei se aflau, desigur, evrei evlavioşi
care mergeau regulat la templu, aşa cum era Iosif, aşa cum era
tânăra Maria împreună cu părinţii ei Ioachim şi Ana.
Din Galileea, Isus îşi alesese apostolii. Şi totuşi, de unde
acea umbră de neîncredere în nişte fapte dovedite cu martori, care
ajunseseră deja la urechile celor din părţile acelea?
Aşa se întâmplă şi în zilele noastre când modestia,
smerenia, umilinţa chiar, conştiinţa condiţiei tale, apar în ochii
oamenilor ca neînsemnate, fără nici o valoare, neputincioase când
suntem obişnuiţi cu tot ce epatează, sare în ochi, plesneşte peste
faţă, te trage de mânecă şi te dă la o parte cu obrăznicie.
Cuminţenia nu sare niciodată în ochii noştri iar noi nu suntem
obişnuiţi să privim mai departe de înfăţişarea celui din faţa noastră,
nu ştim să-l citim pe dinăuntru, să ne aplecăm cu atenţie asupra lui,
pentru că orice om ascunde în sine o lume de cercetat, de câştigat
şi are ceva valoros în sine.
Dacă nu vedem cu ochii liberi acel ceva, totul îşi pierde
însemnătatea, valoarea, preţul. Poate că suntem mult prea deprinşi
să punem preţ deîndată pe cel din faţa noastră, cu superficialitate şi
neglijenţă, cu nepăsare sau de-a dreptul cu ostilitate.
Adevăratele valori şi comori nu se văd cu ochiul liber,

230
trebuie cercetat îndelung pentru ca să iasă la suprafaţă. Pentru că,
dacă ar ieşi la suprafaţă, toţi s-ar îngrămădi să le lapideze şi n-ar
mai rămâne nici urmă. Ele trebuie păzite şi îngrijite cu mare atenţie
şi consideraţie, cu atât mai mult cu cât nu se văd.
După ce Isus ne-a trasat jaloanele fericirilor şi calea de
urmat pentru a dobândi Împărăţia Cerurilor, punându-ne în chip
paradoxal pe gânduri cu acele criterii de apreciere care nici pe
departe nu sunt cele ale oamenilor (dar Dumnezeu are altfel de ochi
să te vadă), El aşteaptă de la noi răspunsul. De răspunsul nostru
depinde dacă vom fi moştenitorii acelei Împărăţii veşnice şi ne vom
bucura de vederea lui Dumnezeu faţă către faţă şi inimă către
inimă.
Orice sentiment de fericire, iubire, prietenie, trebuie cultivat
şi clădit temeinic pe fundamente solide, presupunând sinceritate
absolută şi o dăruire necondiţionată. Jumătăţile de măsură în
sentimente nu au ce căuta. Cei călduţi „vor fi scuipaţi afară din
gura Domnului Dumnezeu.”
Orice relaţie presupune cel puţin doi oameni. În această
relaţie, Dumnezeu este Cel care oferă primul. El ne-a oferit
nenumărate dovezi de iubire de-a lungul timpului, dovezi
nesocotite de oameni dar, în îndurarea Lui nesfârşită El ne-a iertat
şi, mai mult, ne-a oferit o a doua scândură de salvare, întotdeauna,
atunci când din slăbiciune, am naufragiat.
El este Cel care ne primeşte până în ultima clipă înapoi, aşa
cum Tatăl din parabola Fiului risipitor îşi primeşte acasă fiul cel
mic. Ce-i mai rămâne de făcut omului – acest partener de relaţie
afectivă al lui Dumnezeu? Să răspundă – nu cu aceeaşi iubire –
pentru c-ar fi imposibil, dar măcar să se străduiască în limita stării
fiecăruia, să fie vrednic de această nesfârşită iubire.
Noi suntem aceia care trebuie să ne clădim propria fericire
pe eşafodajul acestui nou cod de legi care este Marea Chartă a
creştinismului. Dacă o vom clădi cu materiale de construcţie uzate,
putrezite sau de împrumut, şi edificiul se va dovedi foarte puţin

231
trainic şi se va nărui la prima pală de vânt.
Cu migală şi fără ostentaţie, în deplină smerenie şi evlavie,
cu recunoştinţă faţă de imensul dar care ni s-a făcut, prin Isus
Cristos, trebuie să ne ridicăm, chiar dacă vom obosi pe parcurs,
chiar dacă vom îngenunchea sub povara greutăţilor, a pietrelor de
construcţie, în fiecare zi, cărămidă cu cărămidă, vom ridica
zidurile de apărare împotriva răului din noi şi din afară. Să ne
clădim templul care să ne apere de furtuni şi de vânturi potrivnice
în care să fim la adăpost şi în care să primim oaspeţi de seamă: pe
Duhul Sfânt, pe Tatăl Ceresc şi pe Însuşi Mântuitorul.
Intemperiile, de orice natură ar fi, nu trebuie să ne
înspăimânte, dacă avem în vedere faptul că în fiece clipă suntem
vegheaţi, apăraţi de Însuşi Creatorul şi Ziditorul lumii. A abandona
construcţia la mijloc sau când e aproape gata, este mult mai rău
decât a o neglija din capul locului, risipind materialele de
construcţii pe alte nevoi imediate, cu iluzia că vom putea şi mâine
relua lucrul, că vom găsi alte materiale, noi şi trainice. Lucrul
trebuie început acum! deîndată, în această clipă, neîntârziat, pentru
că mâine nu se ştie ce va mai fi, pentru ce avem de făcut astăzi. Şi
amânarea se scaldă în aceeaşi călduţă stare de moleşeală şi
lâncezeală proprie firilor nehotărâte duplicitare, care nu se decid
încotro s-o apuce pentru a depune cât mai puţin efort dar a culege
roade cât mai îndestulate.
Să ne amintim că Isus n-a ales calea cea mai lesnicioasă ci,
pe aceea care era mai aspră. Şi dacă i-a cerut Tatălui său în Grădina
Ghetsemani, să îndepărteze de la el paharul durerii şi al patimii, nu
a fost dintr-o nesupunere la voinţa Tatălui, cât din faptul că a
întrezărit că efortul, sacrificiul său va fi pentru unii zadarnic, că nu-
i va putea salva de la osânda veşnică. De aceea a plâns cu lacrimi
de sânge în Grădina Măslinilor, copleşit de durerea omenească a
ceea ce avea să urmeze, dar, a învins natura Sa divină şi conştiinţa
imensei responsabilităţi pentru care fusese trimis în lume, de a
înfăptui planul lui Dumnezeu de mântuire a oamenilor.

232
 Stau mărturie în acest sens cuvintele Lui, de pe când se ruga
pe piatra, înroşită de sudoarea Sa de sânge: „dar nu voia mea, ci
voia Ta să se împlinească.” (Lc. 22,42).
În acelaşi timp, trebuie ştiut că nimeni nu ne va sili, fără
libera noastră consimţire, să acceptăm un sacrificiu, o mortificaţie,
o jertfă, în vederea mântuirii noastre.
Numai de noi depinde această alegere.

Galaţi, 25 noiembrie 2008

PRIZONIER DIN IUBIRE - DE-A LUNGUL

TUTUROR EPOCILOR

ÎNCHISOAREA DIN NOI ŞI CEA DIN AFARA NOASTRĂ

-meditaţie-

Se zice că, dacă nu poţi îngădui un fapt, e bine cel puţin să

nu fii tentat să judeci. Fiindcă, Unul Singur are dreptul să judece.
Ştim, de asemenea, că lui Iisus Hristos nu i-a fost străină
închisoarea. A stat El Însuşi în ea, iar mai apoi, ucenicii Săi, pe
care-i avertizase în mai multe rânduri despre ce aveau să îndure
dacă-L vor urma, au suferit acelaşi supliciu.
Din iubire pentru Acela care a suportat închisoarea unui
trup uman în locul slavei cereşti.
Iisus chiar promite Împărăţia pregătită de la începutul lumii,
celor care vor manifesta un dram de milostivire pentru aproapele,
din dragoste pentru El, aşa cum reiese din Sfintele Scripturi:
„Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia
care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii. Căci am fost
flămând, şi Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete şi Mi-aţi dat de
băut; am fost străin şi M-aţi primit; am fost gol, şi M-aţi îmbrăcat;
am fost bolnav şi aţi venit să mă vedeţi; am fost în temniţă şi aţi
venit la Mine.”

233
 Atunci cei neprihăniţi Îi vor răspunde: „Doamne, când Te-
am văzut noi flămând şi Ţi-am dat să mănânci? Sau, fiindu-ţi sete
şi Ţi-am dat de ai băut?
Când Te-am văzut noi bolnav sau în temniţă şi am venit pe
la Tine?
Drept răspuns, Împăratul le va zice: „Adevărat vă spun că,
ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceştia foarte
neînsemnaţi fraţi al Mei, Mie mi-aţi făcut.” (Mt. 25, 34-40).
Pentru toate lucrurile pământeşti şi cereşti EXISTĂ O ZI.
Aşa se cuvine.
Există o zi din săptămână când închisorile îşi înalţă steaguri
albe. O zi din obişnuitele zile care se înşiruie egal după legi
nescrise, neştiute, dar adânc înrădăcinate în rânduielile implacabile
ale firii. O zi când Însuşi Creatorul tuturor lucrurilor văzute şi
nevăzute s-a odihnit, contemplându-şi cu plăcere, desăvârşita operă
a Mâinilor Sale.
O zi când ar trebui să înceteze orice foc de armă, când
explozibilul ar trebui să-şi piardă puterea distructivă, când pumnii
ridicaţi împotriva aproapelui se deschid de la sine şi cad inerţi ca
nişte păsări ostenite în iarbă, când şarpele răutăţii şi urii îşi pierde
veninul, când puterea binelui sporeşte peste măsură, muribunzii îşi
deschid ochii spre soarele răsare, răufăcătorii se ruşinează, orfanii
îşi găsesc părinţii naturali iar orbii surâd întrezărind o lumină.
Este ziua când zidurile închisorilor îşi deschid larg porţile;
ferestrele cu gratii se desferecă, uşile celulelor se dau în lături;
hainele vărgate se schimbă-n cămăşi de ivoriu, cătuşele cad singure
pe pardoseli de ciment, lanţurile se sfarmă cu zgomot.
Este Ziua Domnului, când pătrunde în locuri de ispăşire
Cuvântul Bun al lui Dumnezeu. Haina acestei zile conferă tuturor
rătăciţilor o protecţie specială.
Este ziua când, nu numai trupurile se dezrobesc, ci şi
inimile. Zidurile reci şi scorojite, închise la culoare şi igrasioase,
capătă brusc mantia de catifea a iubirii frăţeşti întru Domnul, aerul

234
se încălzeşte de la flăcăruile ochilor, duşmanii îşi uită pricinile de
învrăjbire şi îşi întind unul altuia, mâinile.
Pravilele cad iar între legile omeneşti şi legile dumnezeieşti,
ca şi între suflete, nu mai există frontiere. Pânzele freatice ale
iubirii depăşesc graniţele, străinul îţi devine prieten de aproape.
Este ziua în care infirmii coboară şi urcă singuri treptele
durerii, ochii bolnavi îşi recapătă limpezimea şi strălucirea, palpitul
firav de speranţă, paraliticii coboară din patul lor de spital, anemicii
îşi recapătă vlaga trupească, până şi cei mai slabi capătă vigoare şi
merg laolaltă în Sanctuarul improvizat, pentru a asculta Cuvântul
Domnului.
Un Sfânt Altar într-o închisoare.
Dar oare Domnul nostru Iisus Hristos nu se află zilnic, de
bunăvoie, în închisoarea Tabernacolului dinaintea Sfântului Altar?
În închisoarea de iubire în care a invitat atâtea suflete sfinte să
locuiască împreună cu El, să împartă bucăţica de pâine şi vinul?
Să ascultăm împreună, în închisoarea de iubire, Cuvântul:
Cuvântul care tămăduieşte;
Cuvântul care înalţă;
Cuvântul care izbăveşte;
Cuvântul salvific;
Cuvântul care apropie şi uneşte;
Cuvântul care mântuie;
Cuvântul care alină durerea;
Cuvântul mângâietor;
Cuvântul care reînvie nădejdea, speranţa, iubirea;
Cuvântul care alungă spaima şi primeneşte făptura;
Cuvântul care luminează şi îmbogăţeşte;
Cuvântul cuvintelor,
Cuvântul!

Şi acest Cuvânt coboară nu numai pe altarele lăcaşurilor de

rugăciune. El se întrupează în încăperile reci şi întunecate ale

235
închisorilor, bate la uşi şi uşile se desferecă, atinge obloane şi
drugii de fier cad singuri în lături.
Cuvântul împrăştiind raze de speranţă poposeşte şi în
saloanele bolnavilor, ale suferinzilor de orice fel; în azilele de
bătrâni uitaţi de copii ca şi în căminele de copii părăsiţi de părinţi,
în orice colţişor unde există suferinţă şi deznădejde.
E Duminică.
E Ziua Domnului nostru.
E ziua când în închisori coboară Pacea.
Cuvântul Întrupat se află printre oamenii privaţi temporar de
libertate. Deţinuţilor li se permite să-şi schimbe hainele. Zeghea e
lepădată ca o piele de împrumut, ei se primenesc îndelung şi-şi
îmbracă haine albe.
Cât de odihnitor şi cât de strălucitor e albul acesta imaculat
cu care prizonierii întâmpină Cuvântul Domnului! Haina Numelui
lui Iisus conferă ispăşitorilor, neprihănirea. O dată îmbrăcaţi în
neprihănire, va fi greu să se întineze din nou. E vorba, desigur,
despre o primenire lăuntrică. O renaştere spirituală. Oameni care,
pe parcursul săptămânii ispăşesc greşeli mari sau mici, alunecări,
ispite, rătăciri vrute şi nevrute, duminică, îmbracă haine albe,
uitând pentru câtva timp de trecut, de programul disciplinar poate
prea sever, uitând de judecăţile care îi aşteaptă într-un Tribunal
ostil, uitând de dorul de acasă.
Înveşmântaţi în alb, îşi pipăie uşor stingheriţi hainele, se
simt dintr-o dată curaţi şi se bucură. Încă mai au capacitatea aceasta
de a se bucura, fiecare pentru sine şi împreună. E adevărat, cândva
au greşit, dar acum ispăşesc şi încheie în ziua aceasta un frumos
Armistiţiu. În primul rând cu ei înşişi. În inimile lor e pace. E
linişte aici şi afară. Isus le-a adus pacea, o dată cu veşmintele albe.
În clipa aceasta n-ar putea săvârşi nici o nelegiuire. S-au împăcat
cu sine şi cu fraţii lor de ispăşire. Orice vrăjmăşie dispare. Ei se
îmbrăţişează şi plâng. Se lasă în genunchi. Promit. Se roagă. Se
tânguie. Se curăţă. Invocă numele Maicii Prea Sfinte. Oameni care

236
până mai ieri, abia dacă ştiau să-şi facă semnul crucii. Fac metanii.
Îşi sărută hainele. Sărută Cartea Sfântă. Sărută Crucea. Învaţă literă
cu literă, alfabetul Iubirii.
Îi simţi emoţionaţi, fervoroşi, după tresăritul vizibil al
pleoapelor, după strălucirea pupilelor, umezeala obrajilor. Devin
prunci îmbrăcaţi în neprihănire şi simt nevoie de ocrotire. Şi la cine
să afle ocrotire dacă nu la Tatăl din Ceruri şi la Măicuţa Prea
Sfântă?
În felul acesta se unesc spiritual cu Iisus, primindu-l cu
trupurile şi sufletele primenite de o spovadă sinceră. Domnul nu
face deosebire între copiii săi. Îi primeşte la fel în preajma Sa, în
Inima Sa Milostivă, Preaîndurătoare, căci, cine are nevoie mai
multă de medic decât cel mai bolnav dintre oameni? Iisus dăruieşte
acestor bolnavi prilejul tămăduirii. Şi ei primesc Trupul şi Sângele
Domnului nostru ca pe un balsam izbăvitor, dătător de vlagă şi
speranţă.
Fiecare ştie că a greşit şi că trebuie să plătească. Faptul că, de
la o vreme, poarta celulei lor s-a deschis parcă de la sine, lăsând să
pătrundă haloul de lumină, razele binefăcătoare şi vindecătoare ale
Duhului Sfânt, este pentru oamenii aceştia, de-a dreptul miraculos.
Este colacul de Salvare pe care Maica Fecioară – Scăparea
păcătoşilor, Tămăduitoarea bolnavilor şi Mângâietoarea mâhniţilor,
l-a aruncat asupra naufragiaţilor care păreau fără scăpare. Ei l-au
prins cu nădejde şi au început să înoate la mal.
Maica Domnului le-a oferit Pacea Fiului său pentru
totdeauna. Legea eternei iubiri a dumnezeiescului Fiu faţă de
aproapele s-a întipărit în inima fiecăruia. Şi-au recăpătat astfel
seninătatea şi dorinţa de reabilitare. Graţie Cuvântului Divin, aceşti
oameni sunt vindecaţi sufleteşte, ridicaţi din nou la starea de copii
ai lui Dumnezeu, stare pe care, pentru un timp şi-o pierduseră,
căzând în mreaja Celui Potrivnic şi amăgitor.
„Eram al nimănui. Acum am şi eu o identitate” - spune un
om renăscut astfel.

237
 „Isus e Salvatorul meu” – spune un altul, în timp ce mângâie
cu degetele tremurânde copertele Cărţii Sfinte.
„Numai Sfânta Fecioară putea să-mi dezrobească astfel
inima”, suspină un alt om, cu mâinile împreunate a rugă. „De-acum
sunt LIBER”.
„Din cel mai rău deţinut, cum eram cotat până nu demult, am
devenit unul foarte blând şi ascultător, mulţumită Luminii lui
Hristos. De-abia îmi aştept eliberarea. Însă mă consider liber de
pe acum. Anii de pedeapsă pe care-i mai am de ispăşit, nu mai
contează.”
„Toate lucrurile după care am alergat în viaţă sunt
deşertăciuni şi himere” – mărturiseşte un alt ispăşitor. „De-abia
aici mi-am dat seama. Iisus şi Fecioara Maria mi-au luminat
mintea. Ei mi-au adus adevărata Eliberare.”
„Parcă mi s-a topit gheaţa de pe inimă” – se aude un alt glas.
„Mi se pare că până acum nu am trăit sau am trăit în zadar. De-
abia de aici înainte cred că ştiu cum trebuie să trăiesc cu
adevărat.”
„Acum, când L-am primit pe Iisus în inima mea, când El m-a
primit ca pe un mieluşel rătăcit în turma Sa, am nădejdea că n-o să
mai greşesc. Mă simt dintr-o dată LIBER, aşa cum nu m-am simţit
niciodată, gratiile nu mai contează” – răsună o altă mărturisire.
„Parcă mi s-a luat o pânză de pe ochi, fiindcă eram orb, orb
în plină lumină” - se aude un glas şoptit, înecat de emoţie.
Sunt mărturii zguduitoare. În cuvinte simple. Cuvinte grave.
Rostite din adâncul de inimă. Cuvinte care sună a jurăminte de
credinţă. Cuvinte care tulbură şi care rămân scrijelate pe suflet,
reînnoind duhul blândeţii, al jertfei, al curăţiei, al adevăratei iubiri,
semnul distinctiv al credincioşilor copii îmbrăcaţi în uniforma lui
Hristos.
Fără gesturi imperative. Fără demagogie inutilă. Fără vorbe
deşarte. Lucruri simple: O cruce, o biblie, o cămaşă albă. Ele sunt
de ajuns să scoată şi pe cel mai greşelnic dintre oameni din starea
de lâncezeală, din starea de culpă morală, din starea de plâns a

238
indiferentismului şi să treacă la o nouă viaţă, departe de
înşelăciunile şi sminteala dezlănţuirii simţurilor, a patimilor,
departe de ură şi neîncredere, trufie, orgoliu, viciu, cruzime şi
laşitate.
Pronia divină a avut milă şi îndurare de aceşti nefericiţi,
deschizându-le poarta spre pocăinţă. Orice păcat se şterge printr-o
spovadă sinceră şi o căinţă adevărată şi devii din nou neprihănit,
ca-n ziua dintâi a Botezului sfânt, când isopul curăţitor, apa şi
mirul, te-au spălat de păcatul strămoşesc şi te-au făcut copil al lui
Dumnezeu, dându-ţi să bei din apa vie a izvorului veşnic.

Galaţi, 20 noiembrie 2008

UMILINŢĂ ŞI MĂREŢIE. JOC DE APARENŢE

Un binecunoscut proverb românesc spune: „Haina îl face pe

om”. Întâiaşi dată am probat această zicală în copilărie. Să tot fi
avut vreo 14 ani şi râvneam să mă număr printre domnişoarele
clasei. Dar, fiind prea modest îmbrăcată, de fiecare dată eram pusă
„la colţ”. Până-ntr-o zi când mama, din micile ei economii, mi-a
cumpărat un pardesiu moale şi pufos (de parcă era clătit în
Cocolino!) – în carouri mari, oarecum la modă. Când am ajuns la
şcoală, spre uimirea mea, colegii, inclusiv cei din clasele
superioare, care până atunci nu se uitau la noi, bobociţele, nici ca la
nişte gângănii, au început să mă privească, vădit interesaţi.
Captasem atenţia, eu, care am trecut prin gimnaziu şi prin liceu fără
ca măcar diriginta să-mi ştie numele şi mă întreba de fiecare dată,
spre exasperarea mea: „Cum te cheamă fetiţo?”
Acum, chiar şi profesorii care stăteau la uşă să controleze
elevii, dacă aveau matricola bine cusută pe mânecă, şi nu prinsă în
ace sau bolduri, dacă fetele purtau părul strâns în panglicuţă albă şi
dacă purtau ciorapi trei sferturi albi, dacă sarafanul nu era prea croit
„pe talie”, da, chiar câţiva profesori schiţau un mic gest de salut,
protocolar, desigur, dar nu lipsit de o nuanţă de simpatie şi

239
bunăvoinţă. Începeam, timid, să intru în „lumea bună”.
Cât despre mine, pot spune că – şi datorită complexelor de
copil nevoiaş (tata poştaş, mama lucrătoare la „Loz în plic”, mai
târziu având o gheretă stradală cu reviste şi cărţi de la C.L.M.
(Cartea la locul de muncă) – aşa cum sunt tarabele azi, - am trecut
de cele mai multe ori neobservată, îmi ascundeam complexele cum
puteam şi – ca să salvez aparenţele făceam oarecare eforturi.
Doamna Sărăcie – Madona Poverta, Sfânta Simplitate şi
faptul că mă născusem la mahala, la doi paşi de fluviu, printre copii
de pescari, arareori depăşindu-şi condiţia socială şi materială, dar
mai ales, spirituală, mă făceau să sufăr. Dar acum, împopoţonată în
noul meu pardesiu molcuţ, în carouri splendide, prinsesem curaj.
Călcam mai dreaptă, mai ţanţoş şi nu-mi mai aruncam privirile în
pământ, ori de câte ori trecea prin faţa mea cineva. Priveam clar,
drept înainte. Cât despre colegi, se întreceau în atenţii. Roşeam
puternic şi protestam de formă. În recreaţie, băieţii mai mari
începuseră chiar să-mi arunce ocheade. Devenisem, cu, sau fără
voia mea, o mică vedetă, datorită acestui obiect vestimentar care
mirosea a nou şi care, se vede, îmi stătea foarte bine.
Va să zică, asta e cheia succesului! mi-am zis înciudată şi,
în drum spre casă, m-a podidit plânsul. Mi-a revenit în memorie
întregul amalgam de umilinţe (chiar dacă nevinovate, uneori copiii
sunt cruzi, aproape feroce, ei n-au deprins arta disimulării, a
maliţiei, a vorbelor în vârful limbii şi a zâmbetului echivoc, în
spatele căruia se poate ascunde dispreţul şi uneori, chiar ura, ei ţi-o
trântesc în obraz cât ai zice „peşte”, ca de la sine înţeles: „Nu vezi
cum arăţi? Slăbănoagă, parcă ai fi o paparudă, cu hainele lălâi pe
tine.”
Va să zică, repetam „Haina îl face pe om”. Bine, dar nu tot
eu sunt? Ce, ieri aveam păr pe faţă, cocoaşă-n spinare?
Mi se părea teribil de nedrept. Şi proverbul acesta parcă mă
lovea cu leuca în moalele capului. Ştiam că nu voi putea ţine pasul
cu ceilalţi. Mama, abia la 15 ani mi-a cumpărat prima rochie cu

240
adevărat elegantă, de bal. Din tafta neagră, cu romburi din fir auriu,
avea o croială evazată, mă mândream cu ea, făcusem chiar şi
fotografii. Păcat că nu aveam la ce bal să mă duc!
Niciodată nu m-am putut ţine în pas cu moda. Mereu eram
cu vreo câţiva ani în urmă. Când s-a demodat tergalul, hop şi eu cu
o fustă plisată. Dar deja moda trecuse demult, se căuta altceva şi eu
arătam de-a dreptul caraghios în fusta mea cumpărată la preţ redus
(pe atunci lumea nu ştia de „Second Hand!”)
Se spunea magazinul de solduri sau cu preţ redus – de unde
te puteai îmbrăca – dacă nu ţineai cont de modă -, destul de bine.
Lucruri noi, dar… demodate, deh! Fâş-fâş, bluze şi fuste de in
topit, lurex sau dintr-un material lucios şi moale, numit „piersică”).
Despre asortat, vai de lume! Singura mea toaletă cu adevărat
asortată, am avut-o când mă apropiam binişor de 40 de ani. Dacă n-
ar fi fost cei din jur să-mi reamintească, la tot pasul, obsesiv,
sâcâitor, cum trebuie să mă îmbrac, nici nu m-aş fi sinchisit. Dar
era mereu cineva care să mă tragă de mânecă. Trebuie, totuşi, să
ţinem seama şi de convenienţele sociale, trăim printre oameni, uf!
Personal, nu m-a interesat niciodată cum se îmbracă alţii. În
ruptul capului n-aş fi făcut vreo aluzie cuiva, că s-a îmbrăcat
nepotrivit: prea gros, prea subţire, ţipător sau, dimpotrivă,
monoton. Treaba fiecăruia! Omul se îmbracă şi cum poate, nu
numai cum trebuie. După posibilităţi. Eu am căutat întotdeauna să
nu ies în evidenţă prin „ţoale”, prin „accesorii”, prin machiaj prea
strident, în afară, desigur de caztul când trebuia să joc în vreo piesă,
pe scenă. Deseori, uitam să mă rujez şi-mi aminteam doar în lift,
aruncând o privire fugară în oglindă. Eu am căutat întotdeauna, alt
fel de frumuseţe, alt fel de dragoste. Că n-am găsit, asta e evident,
lumea fiind interesată mai mult de aspectul exterior şi de ceea ce
frapează, cu adevărat. Mie mi s-au dat alt fel de ochi, alt fel de
dioptrii pentru a privi lucrurile. Ce să fac dacă n-am avut ochi
pentru aşa ceva? Pentru mine a contat o strângere sinceră de mână,
o mângâiere, o vorbă spusă la momentul oportun sau o tăcere

241
grăitoare, încărcată de priviri binevoitoare şi limpezi. Privirile
piezişe şi vorbele spuse pe ocolite, „pe la colţuri”, îmi displac.
Am găsit adevărata punte de legătură – pod de flori între
suflete (chiar dacă rar şi cu totul întâmplător), tocmai la persoane al
căror chip – la prima vedere, nu-ţi spun nimic.
Joc de aparenţe. Trebuie să scormoni adânc până găseşti
zăcământul, filonul preţios, perla din stridie. Să aduni poate ani şi
ani, mormane de stridii goale, amăgitoare, până dai de vreo perlă
infimă, dar veritabilă.
„Şi eu, nici nu mă gândeam/ la capul meu cel urât/ şi nici
ceilalţi copii nu mi-l vedeau/ pentru că alergam prea tare cu toţii”
– sună versurile Ninei Cassian în poemul „O parte dintr-o pasăre”.
Nina, pe care am văzut-o azi noapte pe la ora 2,00 la emisiunea
„Nocturne” a Marinei Constantinescu şi care şi-a păstrat aceeaşi
frumuseţe spirituală, văzută doar cu dioptriile sufleteşti!... La cei
peste 80 de ani ai Domniei Sale, venită în România pentru a-şi
reedita două volume, răspândeşte aceeaşi Lumină şi aceeaşi
frumuseţe spirituală, abinemirositoare şi chipul său, prelung, cu
fruntea înaltă, cu ochii de un albastru copilăresc, cu trăsăturile
foarte delicate şi cu mâini agere, nervoase, subţiri mărturisea că, de
câtva timp n-a mai compus muzică, ceea ce pentru ea este o
adevărată tragedie. Şi nici versuri n-a mai scris. Doar câteva
reeditări, printre care volumul de proză: „Confidenţe fictive”, citit
de mine şi răscitit, ani de-a rândul, pentru că, sinceritatea
mărturisirilor sale constituie pentru mine o lecţie dură de viaţă.
Când cineva, uimit de cât pot s-o iubesc pe Nina Cassian,
poeta cu „cap de cal” (cum recunoaşte ea însăşi, de altfel. „Mi-e
dat acest obraz triunghiular/ Şi părul rar, lunar pe ţeastă” –
„Autoportet” – din Volumul „Cronofagie” apărut la Ed. Eminescu,
volum din care ştiam cel puţin 70 de poezii pe de rost) – mă
apostrofa : „Nu vezi ce urâtă e?”, eu ripostam cu patimă: „Da, dar e
frumoasă pe dinăuntru!”
Cum să înveţi să distingi o frumuseţe care nu se vede? Cu

242
ochii minţii, desigur, cu ochii sufletului. „Limpede nu poţi vedea
decât cu sufletul” – spunea Antoine de Saint Exupery.
„N-am timp să dau tuturor o dovadă/ a marilor, uimitoarelor
mele virtuţi./ Cine are ochi de văzut, să vadă/ altminteri ochii mei
rămân necunoscuţi” - spune tot Nina Cassian într-un alt posibil
Autoportret. Ce frumuseţe calmă izvorăşte din adâncuri şi se
revarsă, curge în inimile celor care fac un cât de mic efort s-o
cunoască!
Am apreciat, la rândul meu, o sumedenie de „fermecători
urâţi”, Bourvil, Aznavour, Belmondo, Eugene Ionesco. Dar nu este
vorba de urâţi. Ci de neadaptaţi, nonconfirmişti, anapoda, „suav
anapoda”, cum ar fi spus, iubitul meu poet Gheorghe Tomozei.
Însă faptul că lumea e atât de promptă în a-ţi da bobârnace,
cu un simţ al ordinii uneori exagerat şi superfluu, gata oricând să te
pună la refec, să te scoată din joc dacă nu te încadrezi în cortegiul
obositor al convenienţelor, al aparenţelor, ar trebui să ne dea cel
puţin de gândit. Jocul de-a bârna şi paiul. Incomodul joc de-a
aparenţele, „de-a v-aţi vaţelea” (Marin Sorescu) – de-o politicoşii,
fals-grijuliii prieteni nu vor să te vadă pe marginea prăpastiei (citiţi:
simplităţii, francheţei), care îşi fac o profesiune de credinţă în a te
trage îndărăt, „în rând cu lumea”, în a te pune la punct, ori de câte
ori li se pare că te-ai lăsat pe-o ureche. Care par să uite vorbele
sfinte: „Nu judeca pentru ca la rândul tău să nu fii judecat.”
Că nu e de „bon ton” să nu fii asortat în vestimentaţie, că nu
te fardezi, că nu-ţi încreţeşti părul la cald sau la rece, că nu te
oxigenezi şi nu-ţi faci şuviţe mov sau albastre în păr, că nu porţi
tocuri cui, fustă mini, midi, maxi, unghii vopsite în verde, albastru,
maro, negru, cu sclipici violet sau verde aprins; că nu porţi cel
puţin 7-8 inele aproape la fiecare deget, ba şi suprapuse, snop de
salbe şi lănţişoare la gât, tinichele grele şi lungi la urechi (m-am
mirat întotdeauna cum nu li s-or fi lungit urechile, vorba Conului
Iancu: „Inele cercei, beteală”, (acum şi „piercing” în nas,
sprâncene, limbă, sâni, buric şi alte părţi intime - asta ne mai

243
lipsea!) – mai treacă meargă, dar poşeta, poşeta, trebuie neapărat să
fie de culoarea pantofilor, a mănuşilor, a fularului, a pălăriei, a
ochilor, a batistelor, unghiilor! Şi aşa mai departe.
Într-o vreme mă apucase şi pe mine furia pălăriilor. Mi-am
cumpărat vreo 7-8, de diferite culori, toate din fetru, cu boruri mari,
elegante. Oricât de modestă aş fi, trebuie să recunosc că-mi stăteau
bine. Îmi crescuse brusc prestigiul şi prietenii mei, scriitorii, nu mai
pridideau cu complimentele. Schimbam la fiecare întrunire pălăria
şi efectul era garantat, de fiecare dată. Puteam foarte bine să nu mai
citesc nici un vers, auditoriul era deja preocupat să-mi admire
pălăria. Şi, pe drumul de-ntors (Totdeauna există un drum de întors,
căci, vai de n-ar fi!) ce rictus amar, ce gust de veşted pe limbă!
Cum îmi mai venea să-mi azvârl cât acolo, bietele, dragele mele
pălării, care făcuseră singure, toţi banii!
Pe urmă, „mi-am intrat în fire”, aşa cum şi-a intrat în fire şi
fiul rătăcitor în acea ţar străină şi am dăruit, una câte una, pălăriile
mele, altor persane care pun într-adevăr preţ pe ele.
Când am păşit pe drumul întoarcerii, al convertirii mele
târzii, intrând în parohie, eu, o venetică, provenită de la ortodocşi,
mi-am zis: iată un loc unde nimeni nu va fi preocupat de felul cum
mă îmbrac, de ce am pe cap, ci ai degrabă de ce am în cap, sau
mai bine zis, în inimă. Aşa am citit eu, că Dumnezeu nu priveşte la
înfăţişarea omului. El are o altă măsură a lucrurilor. Trebuşoara
aceasta mi-a plăcut. Îmi plăcuse mie şi cum spusese Sorescu: „Dar
îmi place aici/ e cald, e frumos/ iar fata aceasta, iată/ se uită a
mine cu sufletul”. („Am zărit lumină”). Îmi închipuiam chiar, că eu
sunt fata aceea care se uită la Poet cu sufletul. Fiindcă, tare-l mai
iubeam şi iubirea e şi ea un fel de a privi cu sufletul. Aşa aş fi voit
şi eu să fiu privită: cu sufletul, aşa cum numai Dumnezeu ştie să
privească. Dar, la scurt timp s-au auzit ecouri: „De unde-a mai
răsărit şi ortodoxa asta în parohia noastră? Ia te uită cum e
îmbrăcată! Ca la Polul Nord!”
Aici ar trebui să deschid o paranteză şi să spun cum priveşte

244
lucrurile un creştin venit din afară într-o comunitate bine închegată
(aparent) de catolici – „din naştere” sau din tradiţie. Şi azi mai aud
voci precum: „Noi, catolicii vechi din parohie…” Catolici vechi,
catolici noi…
Când am răsărit în parohie, părintele meu spiritual Alois
Donea, căruia îi păstrez şi azi, la zece ani de la plecarea lui la Tatăl,
o amintire scumpă şi pe care l-am admirat în chip nemăsurat, m-a
asigurat că nu există nici o deosebire între aceste două categorii de
creştini. De vreme ce am jurat în faţa Altarului, pe Sfânta
Evanghelie, ca la cununia religioasă, că voi respecta Sfânta
Biserică, nu mai contează vechimea. Ca într-o sfântă logodnă
spirituală. Te legi pentru toată viaţa, nu numai pentru o zi, două. E
un legământ căruia numai moartea îi pune capăt.
Răspunsul l-am aflat de la o tânără aspirantă la ordinul
franciscan şi m-am minunat cât poate fi de simplu. La explicaţiile
mele, cum că eu aş fi o catolică mai nouă, convertită de curând, ea
mi-a răspuns cu un zâmbet deschis: „Ce-are a face? Plata e
aceeaşi!”
Şi mi-am adus aminte de parabola lucrătorilor din vie, şi de
falsa indignare a celor veniţi dis-de-dimineaţă la lucru, faţă de cei
care abia sosiseră, dar prestaseră o muncă la fel de cinstită şi
vrednică: „În zadar vă sculaţi dis-de-dimineaţă/ Şi vă culcaţi
târziu/ mâncându-vă pâinea în osteneli,/ pe când Domnul o dă/
celui preaiubit al său care doarme.” (Ps. 126, 3-4).
Dar nu e timp de controverse, nici de polemici sau replici
sarcastice, au ei grijă oamenii politici să nu lase plătită nici o poliţă,
nici un gest sau aluzie. Mă gândesc numai la samariteanul milostiv
care nu s-a întrebat de unde vine drumeţul rănit, jefuit, bolnav,
batjocorit, căzut în colb şi nici ce hram poartă.

245
 VEŞNICIA PE CONT PROPRIU

BILANŢ PROVIZORIU
-meditaţie-

Vine un ceas în care trebuie să-ţi iei viaţa în propriile mâini.

S-o cântăreşti. Să-i pui preţul, ca unui lucru pe care va trebui
deîndată să-l înstrăinezi şi nu ştii cât să ceri pentru dânsul şi dacă
trocul va fi în favoarea ta sau nu.
Oferi ceva de preţ şi nu vrei să ieşi în pierdere. Este un bun
prilej de bilanţ provizoriu. „Am trăit ca şi cum n-ar trebui să mor
niciodată” – sună o frântură dintr-o rugăciune – „ca şi când aş fi
vrut să iau veşnicia pe cont propriu.”
Am trăit, cum? În virtutea, în vârtejul, în mijlocul, în
vâltoarea?... Nici n-am apucat să simt pulsul pleoapelor.
Îţi iei aşadar propriul trup şi-l cobori în propriul suflet:
propriul trup care te-a slujit, de bine, de rău, cu credinţă, în pofida
micilor tale trădări şi neglijenţe. Îl iei şi-l aşezi la microscop.
Microscopul sufletului tău, filtrul corect şi necesar, cel care-ţi va
releva cu fidelitate, partea de fericire din durere, dramul de bucurie
din tristeţe, stropul de melancolie din orice exuberanţă, fervoarea şi
apatia, impietatea neadevărului, strecurându-se în chiar miezul
adevărului tău. Starea de iad şi starea de rai se înlănţuie, sufletul
accede când într-o parte, când în cealaltă şi doar arareori, terezia
este ţinută dreaptă. Câtă lumină şi câtă umbră? Cât sacru şi cât
profan ţi-a cutreierat cugetul? Stâlpul judecăţii e înălţat dinainte,
linia trasă dedesubtul cifrelor şi, iminentele adunări şi scăderi
încep.
Câteva imagini edificatoare, păstrate clar pe retină, blitz-uri
rare şi câteva sunete asurzitoare ca nişte petarde prin zid,
imponderabilele sunete ale sufletului, a cărui melodie o ştii şi azi pe
de rost. În rest, cenuşiul uitării, clipele neînsemnate şi şterse care,
totuşi, formează majoritatea în viaţă. Toate alcătuiesc, bob cu bob,
notă cu notă, „simfonia destinului” tău; dezlănţuirea forţelor in
extenso, ca şi energiile implozive – icoanele rănilor lăuntrice,

246
ascensiunea sufletului din prag în prag, din treaptă în treaptă.
Excelsior! Excelsior!
Murmurul cărnii scăldate în apele castităţii, dar şi
impietatea greşelii, biciuirea cu lujeri de crin în numele bunului
simţ, al moralităţii desăvârşite, gesturi imperative sau vorbire fără
cuvinte.
„Propriul eu” aflat succesiv în conul de umbră, sau în
excesivă lumină; cumpătarea, somnolenţa ori, dimpotrivă, trezia,
fervoarea, suflul creator al îndrăznelii, ineditul, surpriza, „asul din
mânecă” în virtutea căruia, ai acţionat spontan.
Şi, ca linie directoare, ca un fir freatic, investitura dată prin
Sfântul Botez, de copil al lui Dumnezeu, calitate care nu ţi-a permis
greşeli capitale şi, în numele căreia, ai slujit, vrednic sau nu,
eşantionul de umanitate.
Datele tale sufleteşti, uneori în răspăr cu faptele proprii, s-
au împăcat în cele din urmă; conduita fermă, vizibil înclinată spre
bine, dar şi dezechilibrându-se uneori, şi-a pus amprenta asupra
personalităţii şi maturităţii tale spirituale.
Au fost clipe, când, în râvna de-a fi de folos, te-ai risipit cu
generozitate tocmai acelor infirmi spirituali, necredincioşi sau
indiferenţi, cum, de altfel, şi tu ai fost dintru început, poate dintr-o
firească nevoie de compensare a atâtor ani scurşi în opacitate.
Demersul individual a căpătat măreţie, graţie părinţilor tăi
spirituali, care ţi-au deschis poarta, ieşindu-ţi în întâmpinare cu o
candelă aprinsă în mână, să lumineze cărarea. Ei au pus cea dintâi
piatră la Biserica sufletului tău, în câmpul vieţii creştine.
CUVÂNTUL VIEŢII, Cuvântul salvific, dătător de vlagă şi
viaţă eternă, l-ai căpătat din mâna lor, deasupra creştetului tău
smerit.
Ei ţi-au smuls ghimpele din suflet, răsădind în loc o floare
unică: Adevărul credinţei, pe lângă care, adeseori ai trecut cu
indiferenţă, neluând în seamă aspectul ei aparent neînsemnat, dar în
esenţă, atât de tulburător şi fascinant.
Maica celor smeriţi şi singuri, desigur, a mijlocit pentru
tine, pentru trezia şi convertirea ta definitivă.
Ai asistat astfel, cu uimire crescândă la agonia eului vechi şi

247
la învierea unui nou „eu”, proaspăt, genuin, ca un strop de rouă, în
prima dimineaţă de luni a lumii…

Galaţi, 9 decembrie 2008

OCHIUL NEADORMIT AL MILEI

FRATELE MEU, OMUL

-eseu-

Privesc la fratele meu în Cristos. Un om oarecare, slab, tras

la faţă, neras, cu obrazul murdar, cu hainele ponosite, mahmur,
împleticit, pus pe harţă. E urât. Nici eu nu-s frumoasă. Faţa lui îmi
provoacă repulsie. Atingerea lui, silă, Mă feresc să-l privesc. Îl
ocolesc, nu vreau să-l ating, nici în treacăt. Un necunoscut trecător
pe cărările vieţii. Nu mi-ar plăcea deloc să am de-a face cu el, ăn
nici o privinţă.
Şi totuşi, sub ochii lui abulici se vede abia tresărind, o
lumină, O luminiţă plăpândă, cât o gămălie de chibrit, cât bobul de
grâu, ceva care iradiază o căldură abia presimţită.
Şi-n clipa aceea gândesc : poate lumina aceea cât bobul
mărunt de piper, e pentru mine. Chiar dacă el nu mă priveşte. E
pentru mine, ca eu să-l recunosc, da, să recunosc în el, aşa cum
Francisc a recunoscut în leprosul pe care l-a sărutat, Chipul
Mântuitorului. Îmi înfrâng teama, sentimentul potrivnic şi caut să-l
privesc mai îndeaproape. E un bărbat între două vârste, puţin şters,
cu părul rărit, fluturând în adierea de toamnă. Nu se oboseşte să-şi
treacă mâna prin păr ca să şi-l aşeze. De altfel nu i-ar folosi la
nimic. Are gesturi mecanice, intrate-n reflex, nu se mai gândeşte la
ele. Îşi suflă nasul cu zgomot, direct pe trotuarul prăfuit, ştergându-
se de pantalonii soioşi, apoi îşi şterge fugar, barba ţepoasă, albită
prematur. Se scarpină-n barbă, cu gura strâmbată, întredeschisă.
Probabil gândul lui se află departe, la o ciorbă caldă, la o tocană de
cartofi sau la o sticlă cu bere. Pare hămesit, somnoros, mahmur,
ursuz, neprieten.

248
 Dar o voce lăuntrică îmi spune că trebuie să-l iubesc pentru
că şi el este un membru al Trupului Mistic, ca şi mine. Şi el este
fiul Maicii Cereşti, fratele lui Cristos, peste care Duhul Sfânt se
revarsă-n torente.
Trebuie să-l iubesc aşa cum e, pentru că şi Domnul meu îl
iubeşte. Tatăl ceresc l-a creat în acelaşi mod ca şi pe mine. Avem
acelaşi privilegiu de a trăi, pe acelaşi pământ, sub acelaşi albastru
de cer, luminaţi de aceiaşi aştri de zi şi de noapte.
Suntem creaţi la fel, suntem aidoma: două mâini, două
picioare, nas, gură, ochi, şi toate celelalte.
Şi în clipa aceea îmi dau seama că ne asemănăm întrucâtva
la chip, la trup şi la suflet (sufletul alcătuit din aceeaşi plămadă de
Duh).
Cu cât mă uit mai îndeaproape la el, constat că suntem
aidoma. Suntem amândoi creaţi după chipul Atotcreatorului.
Şi pe măsură ce realizez toate acestea, încep să-l îndrăgesc,
să-l simt mai aproape de inimă.
Deodată, chipul său imperfect se transfigurează, devine
frumos, delicat, sensibil şi-mi dau seama că mi-e drag, cu toate
stângăciile şi imperfecţiunile lui şi că n-am să pot să mă despart de
el aşa lesne, chiar dacă nu ne cunoaştem, chiar dacă nici măcar nu
ştiu cum îl cheamă.
Îl strig în gând : Omule! Şi mă înduioşez subit de acest
nume scump şi sfânt, purtat de şase miliarde şi jumătate de locuitori
ai planetei. Acum, că am făcut cunoştinţă, aş vrea să-i dăruiesc
ceva ca amintire, dar n-am nimic la mine, doar un semn de
bunăvoinţă, care nu costă nimic, dar mă tem că s-ar putea ca acest
om să nu aibă nevoie de semnele mele de bunăvoinţă. Dar nici
măcar acest lucru nu mai are importanţă. Important este ceea ce
simt pentru el în momentul de faţă. E o căldură, o dogoare care mi
se ridică-n obraji, mi se revarsă din ochi, de pe buze, din fiece fir
de păr şi din piele.
Deşi tăcută, este o dragoste arzătoare; şi de fapt, dragostea
pură nu are nevoie de prea multe cuvinte.
Dragostea mea operează mutaţii sensibile. Ea-i face pe

249
oameni dintro dată frumoşi, aşa cum nu erau înainte, alcătuiţi
armonios, cu suflete simple, curate, le şterge toate imperfecţiunile,
toate petele, toate ridurile. Dragostea mea poate face din cel mai
urât om, un înger.
Şi eu devin atunci, dacă mă uit în oglindă, neasemuit de
frumoasă. Fiindcă iubesc. Fiindcă nu mai simt în inimă nici o urmă
de dezgust, de dispreţ, de ranchiună, de ură, de superioritate.
Dragostea mă spală, mă curăţă, mă albeşte de fumul
păcatului, mă scaldă întro misterioasă şi caldă lumină. Da,
dragostea pentru semeni mă face foarte frumoasă şi tânără. De
nerecunoscut. Parcă nu mai sunt eu, parcă în mine s-a cuibărit o
nouă fiinţă (poate un înger?) care-mi dictează mişcările, vorbele,
privirea, palpitul de pleoape, freamătul nărilor, tresărirea de gând,
jarul din inimă.
Ce liberă sunt şi ce tânără! Aproape copil când încă îi
priveam drept în ochi pe cei mari, fără ascunzişuri, fără umbre. Şi îi
vedeam frumoşi, fără seamăn pe lume.
Aşa încât îmi vine deodată să strig din rărunchi :
Priviţi-mă, oameni, sunt aidoma vouă! Aidoma Chipului
Sfânt al Domnului meu care m-a creat, mă ţine în viaţă, mi-a dăruit
acest zâmbet deschis, această capacitate de cunoaştere, această
simţire tainică, acest privilegiu al perceperii iubirii frăţeşti de
aproapele, care este chintesenţa iubirii divine!
Îţi mulţumesc, Doamne, pentru fratele acesta al meu, care
m-a făcut să Te găsesc, să Te aflu sub trăsăturile sale, până acum
necercetate. Cum să nu-l iubesc când chiar Tu mi l-ai dat drept
semen al meu, drept aproape?
Şi pentru el Te-ai suit pe Golgota pe cruce!
Şi pentru el Ţi-ai vărsat preţiosul Tău Sânge!
Şi pentru el ai băut fiere amestecată-n oţet, ai fost despuiat,
biciuit, încoronat cu mărăcini, pironit sus pe cruce!
Chiar dacă el nici nu ştie.
Chiar dacă el, acum Te ignoră şi încă nu-Ţi mulţumeşte
îndeajuns. Sau poate nu-Ţi mulţumeşte deloc, nu Ţi se închină, nu
Te adoră, nu Te recunoaşte în fiecare lucru fiinţă şi lucru create,

250
nu-Ţi simte prezenţa binefăcătoare.
Şi pentru el vreau să-Ţi aduc mulţumire şi laude.
Şi pentru el mă prostern în genunchi înaintea Crucii Tale de
suferinţă unde am învăţat azi, teologia mântuirii.
Şi mai presus de toate, teologia Iubirii.

ORBIREA FIZICĂ, ORBIREA SPIRITUALĂ ŞI NEVOIA

DE DIOPTRII PENTRU SUFLETE

-meditaţie-

„O biblie în Braille, un baston alb, un căţeluş pechinez şi

câteva casete cu sfaturi duhovniceşti sau cu muzică sacră” - cerea
în şoaptă, cu mare sfială, într-un SOS lansat pe unde hertziene, o
tânără nevăzătoare pe nume Silvia din oraşul Turnu Severin,
acestea fiind singurele sale dorinţe.
„Să ştiţi că şi noi, nevăzătorii putem vedea lumea. O vedem
prin suflet şi ne-o închipuim frumoasă” – mărturisea ea public şi ne
oferea, în câteva cuvinte, „un pic de curaj, o rază de lumină”, nouă,
celor care pretindem că vedem limpede până şi scamele din blânda
lumină. Dar ea, ciudat, ar fi avut mai mult decât alţii, nevoie de
lentile.
„Limpede nu poţi vedea decât cu sufletul” – spusese cândva
şi Antoine de Saint Exupery, parcă într-un gând cu această fată care
jinduieşte un baston alb pentru a bate sfielnic la porţile vieţii.
Dar oare nu şi Beethoven, în clipele de deznădejde cruntă
când era total surd şi îl bântuia gândul sinuciderii, nu a fost
răscolit de o tânără oarbă care i-a spus: „Aş da orice să văd măcar o
dată sclipătul lunii!” Fapt ce l-a determinat pe marele muzician la
un prilej de adâncă meditaţie care a dus la compunerea acelei
magnifice „Sonate a Lunii”!
Iar mai apoi, să compună nemuritoarea ODĂ A BUCURIEI

251
– din finalul Simfoniei a IX-a, când, în plină surzenie, n-a mai
putut auzi aplauzele în sală.
Tânăra oarbă, nu numai că l-a salvat de la sinucidere şi l-a
vindecat de angoasa provocată de neînţelegerea oamenilor, ci „i-a
dăruit” aceste capodopere, fapt pentru care ar trebui să-i fim cu toţii
recunoscători.
Îţi mulţumim şi ţie, Silvia, fată frumoasă (pentru că nu mi
te închipui decât foarte frumoasă, în ciuda cecităţii tale trupeşti!),
că ne-ai adus aminte de faptul uitat, că fiecare avem o cruce de
purtat, mai grea, mai uşoară, nu neapărat pe măsura staturii noastre,
dar care nu trebuie să ne îngenuncheze, oricât de grea ar părea. Tu
ţi-ai înţeles menirea pe acest pământ şi, prin puterea crucii, fără
murmur, fără împotrivire, ranchiună sau jind faţă de ceilalţi semeni,
ai dat dovadă de o înţelepciune, de o clarviziune cum numai sfinţii
au avut-o, aşa cum numai Iisus şi-a asumat imensa responsabilitate
de a purta pe propriii umeri, fărădelegile lumii.
Tu care porţi cu demnitate acest nume frumos de „creştin”
şi te miri copilăreşte când „vezi” (vezi – e un fel de a spune), când
simţi că un semen de-al tău trece nepăsător pe lângă altul, aflat în
nevoie.
„Toţi suntem creştini şi Dumnezeu ne iubeşte pe toţi, însă
El a poruncit: „Să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit şi Eu
pe voi!” (Ioan 15, 12) - şi am o negrăită bucurie, că tocmai tu ai
înţeles acest lucru, din ce în ce mai anevoie de înţeles, în acest
învălmăşag de întâmplări care se numeşte viaţă cotidiană.
„Deci tu, fratele meu care plângi, care eşti disperat – spunea
cu atâta gingăşie Silvia – aruncă toată grija la picioarele Domnului!
Stai de vorbă cu preoţii! Aleargă la mănăstiri! Ţara noastră are o
mulţime de sfinte icoane făcătoare de minuni, numai că noi nu ştim
întotdeauna să le preţuim, Ai să vezi că ajutorul vine de acolo de
unde nu te aştepţi. Tot ce ne cere Dumnezeu este credinţă şi
răbdare” - ne explicai cu glas tremurat de emoţie. Şi ne-ai promis
că, în rugăciunile tainice, vei găsi un loc şi pentru noi.
Ora pro nobis! Roagă-te pentru noi, smerită fecioară
nevăzătoare, cât încă nu ne-a lovit trăsnetul, grindina, mişcările

252
telurice, cât nu ne-a mistuit focul şi nu ne-a înghiţit, lacomă, apa.
Cât nu ne-a călcat tramvaiul, nu ne-a înăbuşit aerul încărcat de atâta
nepăsare, învârtoşare de inimă, infirmitate spirituală, roagă-te
pentru noi să dobândim măcar un bob din credinţa ta dreaptă şi
limpede ca un cer în zi de Armindeni.
Poate că, pe unii dintre noi ne va scoate din ţâţâni,
zgândărind, râcâindu-ne sensibilitatea cu unghiile şi scoţând la
iveală funinginea sau măcar funigeii care s-au depus pe sufletele
noastre de fiinţe nevoitoare, pedepsindu-ne la o insistentă
contemplare pe dinăuntru.
Ochiul pineal, cel mai scotocitor ochi, acela al minţii, se
nevoieşte să însăileze mozaicuri şi diagrame înăuntru şi mai
depărtişor, în preajmă, ca să descoperim cât suntem – în chip
nemeritat – de privilegiaţi, de nerozi şi înfumuraţi, fără îndoială.
O fată oarbă, o fecioară, de bună seamă frumoasă, o viitoare
femeie, o virtuală mamă sau, poate că, numai o tânără fecioară,
respirând acelaşi aer, dă buzna peste noi, în închisoarea de afară, în
închisoarea, în ermitajul din noi şi, cu smerenie simplă, ba, aş putea
crede, cu o oarecare vânjoşenie care nouă, uneori ne lipseşte, ne dă
o lecţie pe cinste: ne invită afectiv şi efectiv, comprehensiv,
implorator, la încredere, la credinţă, speranţă şi iubire.
Este o rugă rostită în şoaptă, o rugă rostită în genunchi, o
rugă jertfelnică menită să ne scoată din starea de lâncezeală, de
culpă morală şi înstrăinare, din starea aceea căldicică de apatie şi
neîncredere.
Se oferă pe sine drept ardere de tot, pentru ca noi, cei cu
ochii larg deschişi să purcedem, să nu zăbovim, să nu pregetăm, să
vedem, să auzim măcar, să ne hrănim din Cuvântul lui Dumnezeu
ca din „izvorul tămăduirii” (Is. 55,10).
Să părăsim tinda, pridvorul Bisericii şi să păşim cu hotărâre
înăuntru, cât mai aproape, oaspeţi îndreptăţiţi la Masa Mielului.
Câteva lentile magice, dioptrii pentru suflet, fără de care,
oricât am căsca ochii, tot mai orbecăim şi mişunăm precum
cârtiţele prin albul luminii, printre întâmplările zilei, prin cenuşiul

253
indiferenţei, prin funinginea egoismului şi a răutăţii vădite,
înghiţind pe nemestecate, în dumicaţi uriaşi, pâinea neputinţei.
Magnifică ironie! O fată, trăind veşnic în plin crepuscul, ne
oferă de Crăciun un crâmpei de lumină. Şi nu pare defel nefericită,
aşa cum părem noi la fiecare afront, căruia simţim nevoia imediat,
dar imediat, să-i dăm replica, o replică neapărat usturătoare, iar
după ce credem că a sfârşit ciondăneala, gâlceava, hărţuiala, ne
promitem solemn să ţinem minte pe veci ofensa.
„L-am iertat, dar nu pot să uit niciodată ce mi-a făcut” –
spunem adeseori. „L-am iertat, dar nu pot să-l sufăr”; „l-am iertat
dar nu pot să-l văd în ochi”; „l-am iertat, dar nu vreau să-l mai văd
niciodată”. Sunt fraze bune de adormit conştiinţele.
Dar dacă şi Bunul Dumnezeu, Vrednicul şi Dreptul
Judecător, ne-ar spune la fel, la Marea Înfăţişare: „Te-am iertat
pentru că m-ai batjocorit, dar nu pot să te uit niciodată.”
Părinţii duhovnici ne spun deseori la scaunul de spovadă:
„Dacă ierţi, iartă din toată inima şi nu-ţi aminti niciodată ofensele
primite!”
„Cu măsura cu care măsori, cu aceea ţi se va măsura” -
afirmă Iisus Hristos la sfârşitul Predicii de pe Munte (Mt. 7,2b).
Şi: „Dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei
aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul acolo,
înaintea altarului, şi mergi întâi şi te împacă cu fratele tău şi apoi,
venind, adu darul tău” (Mt. 5, 23-24).
„Marele orb” – scriitorul latino-american Jorge Luis
Borges, vorbind despre cecitatea sa pe care o numea „modesta mea
orbire personală” – mărturisea că a reuşit să obţină ce a dorit; cu
alte cuvinte, a înlocuit lumea vizibilă cu ceva deosebit, cu lumea
auditivă”.
„În sfârşit, mărturiseşte Borges -, important este faptul că
orbirea nu a fost pentru mine o disperare, dat fiind că pierderea
vederii a fost la mine un lent crepuscul şi, totodată, începutul a ceva
nou” (…) Aşadar, nu m-am lăsat cuprins de laşitate, din cauza
orbirii (…) Cu alte cuvinte orbirea n-a fost pentru mine o
nenorocire totală. Eu cred că orbirea nu trebuie privită cu patetism

254
şi că orbirea trebuie considerată ca un mod de viaţă, ca unul din
modurile de viaţă ale oamenilor.”
Să ne gândim la titanii orbi menţionaţi de Borges în
„Cărţile şi noaptea” – „începând cu Homer, Milton, James Joyce
care, declara el însuşi: „din toate câte mi s-au întâmplat cred că cel
mai puţin important este faptul de a fi rămas orb.”
„Adevărul e – spune Borges – că Joyce a lăsat această vastă
operă realizată în întuneric, şlefuind frazele din memorie, lucrând
adesea la o singură frază o zi întreagă, iar apoi scriind-o şi apoi
corectând-o şi toate acestea în plină orbire” (Jorge Luis Borges,
„Cărţile şi noaptea”, Junimea, Iaşi, 1988).
De fapt, tânăra nevăzătoare în cauză n-a făcut altceva decât
să ne ofere o oglindă. Să ne-o aşeze în mână cu delicateţe sau, de ce
nu, cu hotărâre şi ne-a determinat să ne privim în ea: să descoperim
ceea ce de fapt, ne prefacem că nu vedem în spaţiul de taină al
sinelui, să ne descoperim, aşa cum suntem, îndeobşte: trufaşi,
necunoscători, gâlcevitori, aşteptând precum milogii la poartă, în
tindă, în ogradă, neavând curajul salvific de a face pasul hotărâtor,
să trecem dincolo, aşteptăm şi tot aşteptăm un miracol vădit, un
semn de bunăvoinţă, precum iudeii care cereau întruna semne,
pentru a catadicsi în cele din urmă, să credem.
„Atunci, unii Cărturari şi Farizei luară cuvântul:
„Învăţătorule, vrem să vedem un semn de la tine”. Dar el le
răspunse: „O generaţie rea şi adulteră cere un semn; dar nu i se
va da semn decât semnul lui Iona profetul” (Mt. 12,38-40).
Semne primim berechet, slavă Domnului, clipă de clipă.
Numai că nu prea ştim să le desluşim. Pentru că nu avem suficientă
credinţă, aşa cum în repetate rânduri ne-a spus Mântuitorul:
„Credeţi că pot s-o fac?” Ei îi răspund: „Da, Doamne”. Atunci el
le atinse ochii zicând: „Fie-vă după credinţa voastră”. Şi li s-au
deschis ochii.” (Mt. 9, 28b-30).
Câţi ochi închişi dinadins, câte mâini aşezate peste pleoape,
refuzând cu obstinaţie lumina dătătoare de viaţă veşnică! Ar trebui
să spunem smeriţi, precum tatăl îndrăcitului epileptic înainte ca
Iisus să-l vindece fiul: „Cred, Doamne! Vino în ajutorul necredinţei
mele!” (Mc. 9,25).

255
 Şi „Iluzia continuă” – ne mărturiseşte un alt nevăzător în
cartea de poeme cu acelaşi titlu, Radu Sergiu Ruba, realizatorul
emisiunii radiofonice atât de apreciate: „Ochiul interior”.
Nu-ţi trebuie cine ştie ce patos mistic, cine ştie ce simţ
special pentru a descoperi în preajma noastră, în chiar mijlocul
nostru, alături de oameni loviţi de cecitate fizică şi pe cei
învârtoşaţi, opaci sufleteşte, cu ochelari de cal, cei care ridică
împrejurul lor un zid de apărare, o barieră, un gard de sârmă
înghimpată, un gard conectat la reţeaua electrică, făurindu-şi iluzia
că doar în felul acesta vor fi protejaţi, apăraţi, cocoloşiţi de
realitatea aceasta care se dezvăluie acerb şi pentru cine vrea şi
pentru cine nu are ochi să vadă.
Să ne bucurăm că totuşi, nevăzătorii, aceşti copii predilecţi
ai lui Iisus, care nu o dată au fost vindecaţi de infirmitatea lor
trupească, înţeleg toate acestea şi nu se consideră alungaţi, depărtaţi
din preajma Mântuitorului, şi că ei, datorită infirmităţii lor din
această viaţă vremelnică, dar şi datorită unei credinţe ferme,
neşovăielnice, pentru faptul de a-şi fi primit cu supuşenie crucea,
fără crâcnire, sunt mântuiţi. Pentru că au înţeles, mai deplin decât
alţii că, e mult mai important a-ţi oferi suferinţele pentru o cauză
dreaptă, a-ţi oferi durerile şi neputinţele lui Iisus pentru a le
completa, a suplini lipsurile, a îndrepta nedreptăţile şi răul din
lume, decât a te văicări la nesfârşit şi a da vina pe soartă.
Aşadar, şi suferinţa lor e bună la ceva. Ea adaugă, sporeşte,
cu câte o za micuţă lanţul iubirii şi solidarităţii umane, contribuind
la tămăduirea mădularelor marelui Trunchi Mistic al lui Iisus care
este – Biserica vie.
Orbii din Ierihon, la întrebarea lui Iisus: „Ce voiţi să fac
pentru voi?” – răspund: „Doamne, să ni se deschidă ochii”.
Cuprins de milă Iisus atinse ochii şi numaidecât căpătară vederea
şi îl urmară.” (Mt. 20, 33b-34).
Doamne, dezlipeşte de pe ochii noştri opaci solzii şi dă-ne
lentile magice ca să putem vedea ceea ce e de văzut, îndeobşte!
Galaţi, 20 noiembrie 2008

256
 DESPRE SPIRIT ŞI VÂRSTELE LUI

SUFLETUL LOCULUI ŞI LOCUL DIN SUFLET

-meditaţie-

„Micul paradis poate fi oriunde acolo unde omul sfinţeşte

locul” – spunea Ana Călin Almăşanu.
Dar, faptul că fiecare om născut pe pământ, are un loc
numai al său, loc de reîntoarcere şi odihnă, loc de binefacere
sufletească, unde nu se mai simte străin şi pribeag prin valea de
lacrimi în care este nevoit să trăiască în pelerinajul său spre Patria
cerească, este un Dar special făcut de pronie. Şi locul acela special,
se numeşte, desigur, ACASĂ. Oriunde ar fi acest ţinut miraculos
oricât de departe ne-am afla, el se numeşte la fel. În toate limbile,
la fel. ACASĂ, este echivalentul naşterii şi al copilăriei, este tot
una cu maica, tot una cu neamul, cu limba, cu patria şi cu fraţii tăi,
cu cele dintâi vorbe rostite şi cu primii paşi prin ograda bunilor şi
străbunilor. Primele jucării, sânul neprihănit, poveştile leagănului,
lacrimile mamei, înseamnă întreg universul închipuit la sclipătul
stelelor.
Prin sufletul oamenilor se întrezăreşte sufletul locului şi
amintirile iscă amintiri, ca-ntr-o fidelă oglindă. Imagini împalidate
îşi cer dreptul şi, cu graţie, invadează retina, dau ghes devenind mai
clare decât clipa prezentă.
„Pasageri pe aici, rămânem cu icoanele oamenilor şi ale
locurilor, a căror puritate nu se lasă întinată” – spune aceeaşi
autoare.
Nimeni nu are dreptul să le adăpostească definitiv în tainiţa
inimii, numai pentru sine. Dar cum, nimeni nu este scutit de
poverile uitării, e necesar ca întâmplările de demult, să fie
consemnate cu fidelitate şi nostalgie, oricât de naive ar putea părea,
pentru că ele alcătuiesc mica noastră istorie, parte din Marea Istorie
a Lumii.

257
 Ademenitoare privelişti, ademenitoare miresme de viaţă!
S-ar zice că, adevărata obligaţie de conştiinţă a oamenilor
este de a duce mai departe povestea, aşa cum fluviul duce cu el,
întregi, amintirile, spălându-le mai întâi de mâzga memoriei
învârtoşate, dar păstrându-le izul de algă mătăsoasă, de carne
zdrobită de stridie în care s-a zămislit mărgăritarul promis, perla
râvnită pentru care s-a vânturat cu un ciur fermecat, noianul de
nisip de la gleznele mării.
Lumea fantastică a locului natal, cu frumuseţile şi farmecul
ei, cu locuitorii ei de un pitoresc insolit (toate întâmplările
copilăriei, par şi chiar sunt fermecate!) – cu primele mirări şi
întrebări descumpănitoare, cu acel firesc propriu al vârstei, aproape
şocant, aproape crud, riscant de sincer, dar tot atât de esenţial ca
însuşi înţelesul de a fi, ţi se perindă-n aproapele ochiului şi al
gândurilor, în imagini de o senzuală prospeţime.
Şi eroii? Un bunic, un unchiaş de pe uliţă ori de pe stradă, o
străbunică, o dadă, neamuri îndepărtate ori apropiate, megieşi,
străini invadând spaţiul intim – numai al tău – atmosfera familială,
alte făpturi cu şi fără de grai, dar care pot fi prietenii tăi de
încredere şi de joacă, interlocutori demni, cu care inventezi jocuri şi
care ţin loc şi de eroi negativi şi de cei pozitivi. Făpturi de vis,
fantome, zmei, pricolici, elfi şi zâne, dar mai ales îngeri, îngeri de
tot felul te bântuie, te veghează îţi stau alături şi-ţi ţin pasul din
alunecare, îţi dau sfaturi şi te scot din cele mai încurcate iţe.
Toate, toate se bulucesc şi-ţi dau ghes să le reînvii cu forţa
gândului şi a închipuirii. De la o vreme, din plămada aceasta te
hrăneşti şi îţi potoleşti setea.
Poveştile de la gura sobei n-au asemuire. Ele nu se vor uita
niciodată. Vatra îndopată cu stuf şi coceni galbeni, în mirosul de
saramură şi fum, de mujdei şi de borş picant, dat în clocot. Gustul
de atunci nu-l vei mai întâlni niciodată.
Şi, bineînţeles, apa veşnică în curgerea ei, martoră la toate
bucuriile şi întristările tale, apa vechiului fluviu, mai bătrân ca
Timpul.

258
 Provocatoare apă care de-abia aşteaptă să fie provocată!
Înveşnicite unde, calme şi supărate, neliniştite şi agresive, lacome
şi nesăţioase, uneori de-a dreptul neiertătoare, poartă cu ele istorii
vechi, parcă antediluviene. Viaţa e la fel de simplă şi rostuită după
nebănuite înţelesuri ca la începutu-nceputului. Nimic nu te face să-
ţi închipui că s-au revărsat o dată cu Istrul, spre mare, milenii de-a
rândul, o dată cu tonele de nisip adus de aluviunile timpului.
Fiecare fir de nisip prelins prin gâtul,ca un lujer subţire, al
clepsidrei, poartă în sine, pudra de aur a legendei vii, transmisă de
pe buzele sfârtecate de sare şi tăbăcite de vânturi potrivnice şi arşiţe
nemiloase, ale urmaşilor. Şi pescarii, ehei, bătrânii lupi, bând din
apa fluviului ca dintr-o fântână, fiecare fiind îndreptăţit să spună:
„Eu cu apa asta m-am crescut, cu apa asta m-am botezat, cu apa
asta m-am mântuit!”
Şi de fiecare dată ne întoarcem pe aceste meleaguri, ca la
prima dragoste, în pofida peregrinărilor prin lume, căci dorul de
apele dulci-sărate ne încinge inimile, aşa cum nisipul verii ne
încingea tălpile bătătorite.
Fluviul vindecă totul. El poartă legendele şi istoriile tuturor,
ivite din negurile timpului, în aura de lumină a lunii sau alunecând
pe razele de la far care se succed după un program prestabilit,
parcă după unda de vis, cuibărindu-se în adânc de fiinţă.
Şi acele nopţi miraculoase învăluite în miresmele de petunii
şi de regina nopţii, în care număram stelele de pe prispa vecinilor,
în spaţiul feeric de la malul Dunării, la casa de lângă apă!
Şi toţi acei oameni ce păreau uriaşi, desluşind rosturile
naturii în chipul cel mai firesc şi benefic; în acest spaţiu danubian
unde credinţa şi iubirea de oameni sunt ridicate la rang de virtute şi
sunt reazemul cel mai solid al casei.
Spiritul are şi el vârstele lui. Reînviind aceste imagini, nu
facem decât să le aducem acum, preţioase ofrande, celor care vor
să le primească, aducându-şi, la rândul lor aminte, de vârstele
propriului spirit.

259
 Şi toate acele întâmplări care alcătuiesc, sunet cu sunet,
simfonia destinului tău şi care acum, ies la iveală. Hiperboreea!
Spaţiu de graţie, paradis al candorii, din care păstrezi în colţişorul
de suflet, fie şi un coltuc de amintire!
Şi nu pot să nu mă gândesc la Arthur Miller care spunea:
„Am visat că viaţa era un copil de-al meu. Dar era mongoloid, aşa
că am fugit. Dar el se urca iar şi iar în poala mea. Mă trăgea de
haine. Până când m-am gândit: dacă pot să-l sărut, poate că pot să
dorm. Şi mi-am aplecat capul deasupra chipului desfigurat - a fost
îngrozitor -…dar l-am sărutat”.
Sărutând aceste amintiri din Hiperboreea proprie, să ne
apropiem cu paşi vătuiţi, să nu speriem îngerii şi să furăm clipei de-
atunci, monade pentru clipele cele din urmă!

Galaţi, 6 mai 2009

SIMPLE DISTIHURI

Sunt bucuros, bucuros de nespus

Fiindcă mă poartă de mână Isus.

Vreau să fiu cât mai curat şi frumos:

Noaptea îmi bate la uşă Cristos.

Mâinile, mâinile tare-mi par grele:

Fă-mi nişte aripi, Isuse din ele!

E întuneric, dar mie mi-e bine.

Doamne, aşează-te cât mai aproape de mine!...

Dăruieşte-mi Isuse, drept avuţie

Sfânta şi cea mai de preţ sărăcie!

260
Aşa cum Tu singur ades mi-ai promis,
Din ceruri, o, Isuse, coboară-Te-mi în vis!

La temelie cu Duh de iubire,

Durează-mi în suflet – o mănăstire…

Şi-oricât mi-ar pare astăzi de gânduri viaţa grea

La glezna Ta Isuse, să plâng şi eu aş vrea…

Strivesc în picioare pământul cu jind

Şi cerul în braţe aş vrea să-l cuprind…

Tu eşti Cuvântul rostit cel dintâi

Şi cel de pe urmă, la căpătâi!

Stele răsfrânte sunt ochii Tăi, stele

În apele-adânci ale inimii mele…

Ca semn de iubire, Isuse, îmi ceri

În loc de cuvinte-un noian de tăceri!...

Acelor mieluţi rătăciţi, ia-le urma,

Şi strânge-ţi aproape, Păstorule, turma…

Te recunosc preaiubitule Crist,

Până şi-n faptul umil că exist…

La orice trebuinţă, durere ori nevoi

Te răstigneşti Isuse, de-a pururi pentru noi…

Mă oglindesc şi-l văd pe Dumnezeu

Drept în fântâna sufletului meu…

261
 Dumnezeu mi-a dat de ştire,
Să fiu înger de iubire…

Doamne, Inima Ta despic-o în două

Şi pune-mi în piept o inimă nouă!

Să mă arunc în abisul aş vrea

Cel fără de margini, Inima Ta!

Inima mea ca o floare măiastră

Creşte-o Isuse, la Tine în glastră…

Aievea numai om mă socotesc şi eu

Dar Tu eşti om aievea şi eşti şi Dumnezeu.

Din mila Ta divină, statornică-n iubit

Eu însămi sunt aluatul cel bun de plămădit…

VIA STĂPÂNULUI ŞI NEAMUL ROMÂNESC

-eseu teologic –

În Duminica a XXVII-a de peste an, Liturghia Cuvântului

are în centru Împărăţia lui Dumnezeu, prefigurată sub aspectul
Viei. Imaginea viei aminteşte de raportul dintre Dumnezeu şi
poporul său, răsplata şi judecata dacă poporul lui Dumnezeu
trădează Alianţa. Imaginea Viei şi a Stăpânului viei devine astfel o
sinteză a istoriei mântuirii, a acţiunii lui Dumnezeu faţă de
omenire. Această imagine oferă spaţiu speranţei şi, în final, iubirea
triumfă asupra refuzului.
Este ştiut că adeseori profeţii şi psalmiştii recurg la
imaginea Viei pentru a evoca poporul lui Dumnezeu şi iubirea
fidelă a Domnului faţă de el.

262
 La Prima Lectură, pericopa din Cartea profetului Isaia (5,1-
7), se referă, într-adevăr la parabola viticultorului care a sădit o vie
de soi bun, pe o coastă mănoasă. Iată cum scrie profetul despre
Prietenul său, Viticultorul şi via Sa:
„Voi cânta pentru prietenul meu cântecul ce mi-e drag
despre via sa. Prietenul meu avea o vie pe o coastă mănoasă. El a
săpat-o, a curăţat-o de pietre şi a sădit viţă de soi bun. A zidit un
turn în mijlocul ei şi a săpat un teasc. El trăgea nădejde să-i facă
struguri buni, dar a făcut struguri sălbatici. Acum, aşadar, voi
locuitori ai Ierusalimului şi bărbaţi din Iudeea, fiţi judecători între
mine şi via mea. Ce-aş mai fi putut face viei mele şi n-am făcut? Eu
am aşteptat să-mi rodească struguri buni. Pentru ce mi-a rodit
struguri sălbatici? Eu voi spune acum ce voi face viei mele: îi voi
smulge gardul, ca să pască în ea vitele; îi voi dărâma zidul, ca s-o
calce toţi în picioare. Voi face din ea o coastă pustie; nu va mai fi
nici curăţată, nici săpată; o vor năpădi spinii şi bălăriile. Voi
porunci norilor să nu mai plouă peste ea. Via Domnului
universului este casa lui Israel, iar bărbaţii din Iudeea sunt viţa pe
care el o iubea. El se aştepta la dreptate şi iată vărsare de sânge.
El nădăjduia judecată dreaptă şi iată strigătele celor
nedreptăţiţi.”(Is.5,1-7).
Se ştie că locuitorii lui Iuda constituie via predilectă a lui
Dumnezeu, poporul ales. Iar responsabilitatea grădinii şi viei,
aparţine de bună seamă, poporului ales. Aici este vorba de un
cântec sfâşietor de durere a lui Dumnezeu pentru că poporul său
iubit, pe care l-a ales şi l-a scos din pustiu, l-a condus la ape şi la
păşuni mănoase, nu a adus roadele aşteptate. „Casa lui Israel” s-a
dovedit nevrednică. Are inima împietrită şi nu recunoaşte
binefacerile primite din mâna Domnului.
Atunci Domnul va distruge via şi o va da pradă
năvălitorilor. Şi alţii vor fi beneficiarii grijii şi milostivirii Sale
divine.
Extrapolând cuvintele pericopei biblice, putem spune că şi

263
noi facem parte din via Domnului şi, asemenea viticultorilor, am
primit belşug de daruri. Dar, de cele mai multe ori, uităm
binefacerile oferite de Dumnezeu şi responsabilităţile faţă de fraţii
noştri. În pofida atenţiei şi grijii constante a Domnului faţă de noi,
viaţa noastră este un lung şir de căderi şi reveniri, a unor refuzuri şi
întoarceri cu spatele faţă de darul lui Dumnezeu. Întoarcerea e grea,
dar e absolut necesară. Pentru că, departe de Casa lui Dumnezeu,
nu ne vom simţi deloc bine, vom rătăci stingheri prin lume şi nimic
nu vom face vrednic de Împărăţie, oricât ne-am strădui.
De aceea, pasul hotărâtor de întoarcere trebuie făcut cât mai
curând, după cuvintele psalmistului: „Nu ne vom mai îndepărta de
tine, ne vei da viaţă şi vom invoca numele tău.”
Noi, via pe care Dumnezeu a sădit-o pe o coastă mănoasă,
vom stărui în rugăciune, în ascultarea cuvântului, într-o relaţie
sinceră cu Dumnezeu şi cu semenii, ca să dobândim acea seninătate
şi acea pace care depăşeşte puterea noastră de înţelegere şi care va
păzi inimile noastre de alunecare.
Dumnezeu, Stăpânul Viei ne-a crescut, ne-a hrănit în
speranţa că fiecare va rodi, rod bun. Ce i-am dat noi Stăpânului
Viei? Întrebare legitimă pe care trebuie să şi-o pună fiecare dintre
noi.
Poate că e timpul ca Stăpânul să doboare la pământ turnul
de pază care este Altarul Bisericii. Dumnezeu a pus în noi un soi
bun, mlădiţe bune – copiii noştri. Acum El aşteaptă rodul.
Noi nu suntem proprietarii viei. Nici măcar pe noi înşine nu
suntem proprietari, nici pe viaţa noastră. Suntem însă, viticultori
bine şcoliţi, bine instruiţi. Nu suntem neştiutori. De aceea, trebuie
să altoim bine mlădiţele pentru ca ele să crească frumos şi să se
hrănească din seva viei din unica sursă: Dumnezeu.
Darul cel mai preţios pe care ni l-a făcut Dumnezeu este
Însuşi Fiul Său.
Iisus, Fiul lui Dumnezeu, a venit să ne amintească şi să ducă
la îndeplinire marea iubire a Tatălui. Dar acesta nu va fi primit. Va

264
fi scos din vie în afara porţii, aşa cum spune autorul Scrisorii către
Evrei.
De aceea, Dumnezeu a distrus Ierusalimul de nu a mai
rămas piatră peste piatră din el.
Via a fost încredinţată altor popoare vrednice de a fi părtaşe
la Împărăţia lui Dumnezeu. Mare atenţie: dacă nu ne vom dovedi
vrednici, via va fi luată de la noi.
Căci, spune Cuvântul Domnului în acele Admonestări din
Evanghelia Sfântului Apostol Matei: „Vai, vouă făţarnicilor care
nu vreţi să intraţi în Împărăţia lui Dumnezeu, dar nici pe alţii nu-i
lăsaţi să intre!” Ca nu cumva să vă cadă masca de pe faţă şi să fiţi
văzuţi aşa cum sunteţi!
Nimănui nu-i place să fie văzut, aşa cum este cu adevărat.
Şi dacă n-am produs până acum roade bune, e timpul.
Împărtăşeşte-ţi rodul. Dă şi altora din darul tău, nu-l ţine
doar pentru tine. Astfel, darul se va înmulţi, după principiul:
„Dăruind vei dobândi”.
Şi încă un lucru despre care trebuie să ţinem seama:
mântuirea este personală şi nu colectivă.
Botezul, cel dintâi Sacrament Creştin, Poarta Vieţii în Duh,
nu ajută dacă el nu duce la o viaţă creştină cu adevărat, alimentată
cu celelalte Sacramente: întărită de Sfântul Mir şi nutrită cu Sfânta
Euharistie.
Şi Psalmul Responsorial (79,9 şi 12.13-14. 15-16. 19-20),
are ca antifon versurile următoare: „Mântuieşte, Doamne, pe
poporul tău, căci el este via ta!”
Glasul poporului îl imploră pe Dumnezeu să-şi întoarcă faţa
către via lui de odinioară: „Doamne, Dumnezeul universului,
întoarce-te iarăşi!/ Priveşte din cer şi vezi, îngrijeşte-te de via
aceasta/ şi ocroteşte ce a sădit mâna ta puternică. R…// Atunci nu
ne vom mai îndepărta de tine; tu ne vei da viaţă şi vom invoca
numele tău./ Întoarce-te, Doamne, Dumnezeul universului,/ fă să ne
strălucească faţa ta şi vom fi mântuiţi!R…”

265
 Lectura II – este în sintonie cu prima. Sfântul Pavel încheie
Scrisoarea către filipeni şi le oferă îndemnurile finale: „Fraţilor,
nu vă lăsaţi tulburaţi de nici o grijă, dar în orice împrejurare
arătaţi lui Dumnezeu trebuinţele voastre prin rugăciuni, prin cereri
şi aduceri de mulţumire. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice
închipuire, va păzi inimile şi cugetele voastre în Iisus Hristos. În
sfârşit, fraţilor, îndreptaţi-vă gândul şi cugetul la tot ceea ce este
adevărat şi vrednic de cinste, la tot ceea ce este drept şi curat, la
tot ceea ce este vrednic de iubire şi cu faimă bună, la tot ceea ce
este virtute şi vrednic de laudă. Ceea ce aţi învăţat şi aţi primit,
ceea ce aţi văzut şi auzit de la mine, acelea să le faceţi. Şi
Dumnezeul păcii va fi cu voi.” (Fil.4,6-9).
Chiar şi Antifonul de la Intrare (Ps. 129,3-4) relevă acelaşi
adevăr: omul nu e vrednic de darul încredinţat, dar Milostivirea lui
Dumnezeu întrece orice dreptate: „De te vei uita la fărădelegei,
Doamne, Doamne, cine a putea să stea în faţa ta? Dar la tine
aflăm iertare, Dumnezeul lui Israel”.
În pericopa Evanghelică din Sfântul Apostol Matei (21,33-43)
Dumnezeu este ferm: „Via o va arenda altor viticultori”.
Viticultorii nevrednici care l-au ucis pe fiul Stăpânului Viei,
vor fi pedepsiţi pe măsură: „Ei bine, când va veni stăpânul viei, ce
le va face acestor viticultori?” Ei îi răspund ( mai marii preoţilor şi
ai fariseilor – n.n.): „Ca pe nişte răi ce sunt îi va ucide fără milă,
iar via o va arenda altor viticultori, care îi vor da recolta la timpul
cuvenit.” Isus le zice: „Nu aţi citit niciodată în Scripturi: <Piatra
pe care au aruncat-o zidarii a ajuns în capul unghiului. Domnul a
făcut acest lucru şi este minunat în ochii noştri?> De aceea vă
spun: Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi va fi dată
unui popor, care o va face să aducă roade.”
Parabola de astăzi – spune Paola Baldin – ne dă o oportunitate
pentru a revedea viaţa noastră, faptul că suntem persoane, în
familie, la locul de muncă, în comunitatea creştină: ne face să
înţelegem păcatul nostru, erorile noastre şi ne invită să contemplăm

266
ceea ce Domnul a făcut şi face pentru noi.” (De la Răsărit până la
Apus, itinerar de meditaţie şi rugăciune pentru tineri şi adulţi,
octombrie 2008).
Se cuvin câteva clipe de meditaţie a acestor adevăruri
evanghelice.
Şi, nu în ultimul rând, se cuvine să facem împreună o
rugăciune pentru a invoca Mila şi îngăduinţa Stăpânului Viei:
„Doamne, Tu care eşti stăpânul şi ţii în mâinile Tale tot universul,
eşti răbdător cu noi toţi şi te întristezi pentru fărădelegile noastre,
aminteşte-ţi de compasiunea şi de iubirea Ta faţă de noi. Vizitează-
ne în bunătatea Ta, ajută-ne prin harul Tău să îndepărtăm în această
zi şi întotdeauna ispitele celui rău, să iubim dreptatea şi să trăim
iubirea, mereu iluminaţi de Duhul Tău Sfânt.
Pentru milostivirea şi bunăvoinţa unicului Tău Fiu care ne-a
salvat de păcat, ajută-ne să trăim mereu prietenia cu Tine, pentru a
Te lăuda în fiecare moment al vieţii noastre. AMIN.

5 octombrie 2008

PĂCATUL – CUŢITUL DIN INIMĂ

- meditaţie -

Fără îndoială că, atunci când un om săvârşeşte un fapt

nedemn, nu are motiv să se bucure decât în extremele cazuri când
sufletul său este atât de pervertit la rău, încât nu mai ştie să
discearnă şi i se pare că răul cel mai abominabil este bun şi frumos
şi merită să-l săvârşească. Dar aceasta este valabil în special pentru
cazurile patologice.
Nu acelaşi lucru se întâmplă cu un creştin evlavios,
practicant, care simte, ştie că, fie şi un singur rău săvârşit îl poate
conduce direct în infern, pe veşnicie.
De aceea, el va suferi o traumă grozavă după comiterea unui

267
păcat şi nu se va elibera de această teamă decât după o spovadă
bună care are rolul de a curăţa, de a spăla răul din suflet.
Paradoxal, un om foarte curat exterior, pe trup şi haine,
poate să se simtă foarte pătat, murdar pe dinăuntru. Sufletul său
poate fi plin de noroi şi el va suferi îngrozitor până în clipa
curăţirii, albirii de orice pată.
Îndeobşte, starea fizică este legată de starea afectivă. Un
păcat atrage după sine o stare de slăbiciune, supărare, inapetenţă,
nefericire, iar aceste stări pot genera boli fizice. Şi invers, o
suferinţă fizică, dacă nu este oferită ca jertfă, ca penitenţă pentru
erorile comise, ca mortificaţie, pentru slăbiciunile proprii sau
pentru cauze colective, poate atrage stări psihice patologice grave.
În general, un păcat este perceput de creştin ca un cui în
inimă, iar uneori te săgetează precum un cuţit şi amintirea comiterii
lui doare la fel ca o rană deschisă.
Orice ai face, oriunde te-ai duce, încotro te-ai îndrepta sau
în ce loc te-ai afla, mustrarea de conştiinţă nu-ţi dă pace, regretul te
copleşeşte, sentimentul de culpă te biruie şi devii neliniştit, anxios,
angoasat, tulbure, nu mai eşti în stare să întreprinzi nimic, nu mai ai
poftă de viaţă.
Remuşcarea roade până la os, colţii ei scrijelează carnea ;
duhoarea păcatului axfixiază, sugrumă, nu mai ai pic de aer, te
sufoci şi îţi trebuie numaidecât o gură de aer proaspăt.
Gura de aer este, desigur, spovada, mărturisirea, eliberarea
de rău, căinţa, îndestularea pentru răul făcut, propunerea de a nu-l
mai face.
Însă unii sunt atât de înrădăcinaţi în acest rău încât acesta a
devenit firesc, normal, se scaldă în el şi le place şi nu-i mai rod
mustrările de conştiinţă, cugetul e adormit, inima nu mai tresaltă,
întregul trup se lasă în voia simţurilor, a instinctelor primare.
Nici măcar o zguduire serioasă, cum ar fi o boală, moartea
cuiva apropiat, o cumpănă, o încercare grea, nu-i trezeşte la
realitate.

268
 Dumnezeu ne lasă în băltoaca noastră o vreme, să ne
scăldăm. Dacă nu ne trezim, ne dă semne de atenţionare, semne
certe, beculeţe aprinse, ne scutură uneori puternic spre înţelepţire.
Face parte din pedagogia divină.
Unii nu înţeleg nimic ba chiar se mai supără pe Dumnezeu
că i-a încercat „tocmai pe ei”. Un om de 5l de ani, care trăia în
concubinaj cu o fată tânără şi frumoasă, pe care o bătea sistematic
pentru că „femeia trebuie bătută, ştie ea de ce”, spunea pe un post
naţional de televiziune că „Dumnezeu n-a făcut nici un lucru bun
pentru mine”. Dar, ar trebui întrebat : el ce lucru bun a făcut pentru
Dumnezeu trăind în desfrâu şi săvârşind acte nedemne de stirpea
umană ?
Dar, la câte admonestări, avertismente au primit, n-au plecat
urechea, n-au luat aminte, au mers mai departe, aşa cum ştiau şi aşa
cum le era lor bine.
Important de ştiut : Cuiul din inimă este împlântat acolo ca
să ne dea de veste. El se învârte uneori în chip dureros provocându-
ne suferinţe şi poate, pierderi de sânge. Dar, prezenţa lui acolo, e
necesară pentru a ne conştientiza, a ne face să înţelegem că nimic
nu e întâmplător, că noi suntem singurii care ne putem făuri osânda
sau mântuirea veşnică prin ştiinţa şi voinţa noastră, prin liberul
nostru arbitru, prin credinţa şi faptele noastre.
La toate colacele şi scândurile de salvare, la toate punţile pe
care ni le întinde providenţa divină, trebuie să luăm aminte, să
medităm la ceea ce am făcut, facem şi, mai ales, la ce trebuie să
facem pentru a ne conforma demnităţii de creştin cu care am fost
investiţi la Botez şi pentru care Însuşi Domnul nostru Isus Cristos
şi-a vărsat sângele pe cruce.

269
 CONFITEOR

Precum o prigorie zgribulită, continui să mă hrănesc zilnic,

din palmele făcute căuş pentru mine ale Mântuitorului. El îmi dă tot
ce-mi trebuie : hrană şi băutură răcoritoare, mă îndestulează, îmi
oferă pâinea cea de toate zilele şi ceva pe deasupra. Îmi arată
necontenit că este cu mine şi că nu mă va lăsa să rabd de foame sau
de sete, că are în vedere nevoile mele cotidiene. Eu nu prididesc să
mă minunez de câtă milostivire dă dovadă cu mine. La fiecare
înghiţitură îi mulţumesc şi-i spun „Bogdaproste”. Am scurte
discuţii cu El, cu ochii ţintă la icoana Milostivirii Divine, sub care
stă scris : „Isuse, mă încred în Tine!”
Şi chiar dacă în perioada sărbătorilor, s-a făcut pauză la
cantină, mie nu mi-a lipsit nimic. Am avut şi pe deasupra, cu vârf şi
îndesat, de toate. E drept că i-am cerut foarte puţin de sărbători, dar
El mi-a dat totul. E adevărat că atunci când nu ceri nimic, ţi se dă
totul. Şi TOTUL meu este El, prin care dobândesc şi hrană şi
odihnă. N-am să-i pot niciodată mulţumi îndeajuns pentru Mila Sa
răsfrântă asupra mea, care eram atât de speriată şi neliniştită în ceea
ce priveşte anul acesta, dacă am să fiu în stare să-l trec cu bine, cu
toate lipsurile materiale şi datoriile care cresc, cu toate angoasele
provocate de boala mea, de boala fratelui meu, de grijile pentru
mine şi pentru ceilalţi.
De la un timp, nu mă mai rog pentru sănătatea mea, ci
pentru ca Dumnezeu să mă întărească, să pot duce atât cât pot eu şi
nu deasupra puterilor mele. Şi harul Său mă ţine-n picioare, mă
întăreşte, mă vivifică. Sper să pot trece peste toate încercările pe
care mi le va da Dumnezeu. Căci ştiu că El este cu mine. Şi nu mă
lasă o clipă să alunec din braţele Sale puternice, nu-mi dă drumul
să mă rostogolesc în ţărână. Îmi susţine picioarele, oasele, gleznele,
venele, sângele, statura. Şi chiar de nu merg tocmai drept, rămân în
picioare. Mulţumesc. Amin.

270
 PSALM DE ÎNTOARCERE

Nu închide ochii Doamne când mă vezi

Şi nu-ţi astupa urechile când îmi auzi chemarea
Gura Ta sfântă să nu amuţească atunci când o întreb
Şi buzele Tale să nu rămână lipite.
Ci răspunde-mi, răspunde-mi Doamne la strigare
Şi fă-mi un semn că m-ai văzut de departe.
Întâmpină-mă cu bunătate şi milostivire
Căci nu am la cine să mă duc în afară de Tine.

Doamne, nu pune strajă porţilor Tale

Şi lacăt la uşa Casei Tale.
Lasă deschisă fereastra odăii
Şi primeşte pe oricine vine la Tine.

În genunchi, în genunchi mă îndrept

Către Tine Doamne,
Bătându-mi pieptul sosesc la picioarele-ţi Sfinte
Primeşte-mă şi nu mă îndepărta
Căci sunt un miel rătăcit de turmă.

Întoarce-mă Doamne cu faţa spre Tine

Ochii mei şterşi să te poată privi cu limpezime.
Întoarce-mi inima către adevărul Tău
Căci Tu eşti partea mea de moştenire.

Doar Tu mă izbăveşti de la pieire

Şi de toate primejdiile mă fereşti.
Tu eşti adăpostul şi scăparea mea
Şi numai în Tine sunt puternic.

Ref. Primeşte-mă Doamne,

În Casa Milostivirii.

271
De sunt flămând, cu Tine
Îndestulează-mă, Doamne.
De sunt însetat, cu Tine
Arşiţa potoleşte-mi.

Dă-mi mângâierea-nceputului
Şi lumina Cuvântului vieţii.
Numără-mă şi pe mine, Isuse
Printre prietenii Tăi devotaţi
Printre aleşii Mirelui Veşnic.
Nu uita, Doamne de mine
Nu pentru vredniciile mele
Ci pentru majestatea Ta Preaînaltă
Nu pentru gândurile şi faptele mele mărunte
Ci pe măsura Îndurării Tale Divine.

Dăruieşte-mi evlavie şi credinţă

Şi o iubire nespusă de Tine
Ca să Te pot preamări
Pe pământ şi în ceruri.

DOAR VISURILE

Mi-s orele bucăţelite

Şi sunt găsit vândut datornic
În răsărituri amurgite
Secundele-s făcute ornic.

De-aşa minute sfâşiate

Mă tem să nu se-aleagă scrum
Din toate nopţile uitate
Rămân greşelile duium.

272
 Doar visurile-s gratuite
Dar nici de ele nu e timp.
Lumini şi umbre prăfuite
Apun pe muntele Olimp.

Frânturi de memorie.

Luni, l4 februarie 2005. Cu Ion şi Leana la Comisia de

expertiză medicală pentru persoanele cu dizabilităţi, pentru a-i
schimba lui Ion încadrarea de la pensia de vârstă la gradul II.
Stau de la ora l3,00 până la ora l9,00 la rând, fără scaun,
sprijinită de perete. Ion şi Leana au venit la ora l5,00. Ion nu vrea
să recunoască dar de-abia stă, după ce dimineaţă, a fost la spital să-l
interneze. Am crezut că o să plece sau o să cadă jos. Nu mâncase
nimic şi abia se mai ţinea pe picioare. Impresia care mi-a făcut-o
coridorul lung, plin cu oameni în suferinţă gravă, m-a răscolit.
Oameni fără picioare, în cârje, o pitică şi cocoşată din Tecuci, cu
doi fii şi fără bărbat, un băiat tânăr cu Bazedof, cu ochii imenşi,
ieşiţi din orbite, multă, multă suferinţă umană, dusă până la extrem.
La un moment dat, pe uşă intră un bărbat cu părul complet alb care
poartă în braţe un bătrân fără un picior şi cu celălalt paralizat. I se
face un loc, dar tot trebuie să stea mai bine de o oră pentru a intra la
comisie, ca să-i dea facilităţi la telefon. Atmosferă încărcată de
durere, aşteptare, suferinţă, nerăbdare. Spre ora l7,00 vine în sfârşit
un medic examinator şi se începe. Îi strigă la început pe cei
dializaţi. Un băiat de 2l de ani care de cinci ani face dializă, stă
împreună cu mama lui, şi ea pensionară cu gradul II, cu un infarct
şi două preinfarcturi. Nu se poate să nu te marcheze atâta suferinţă.
Spre orele l9,oo intră şi Ion cu Leana şi ies după cinci minute.
Rezultatul îl vom afla vineri. Sper să fie aprobat gradul de

273
invaliditate, cu sau fără însoţitor. Vom avea de alergat puţin dar
sper că nu în zadar. Mia P. s-a zbătut, a telefonat, mi-a scris că
TREBUIE să reuşim, că dacă nu facem nimic e în stare să vină
personal de la Focşani să ne ajute. Dumnezeu s-o răsplătească
pentru că n-am văzut persoană care să se implice mai direct.
Astăzi, marţi, l5 februarie, zi dedicată Sfântului Săracilor,
Anton de Padova, mă sună o vecină care vine pentru prima oară în
casa mea. Sfântul Anton a trimis-o. Îmi aduce trei cărţi de
rugăciuni, o ciocolăţică. Stăm puţin de vorbă, apoi mă sună iar la
telefon, vine din nou şi-mi aduce mâncare la căţei şi loo.ooo de lei
pe care mă imploră să-i iau în sănătatea ei. Sunt consternată,
impresionată până la lacrimi, dar azi e marţi şi tot ce vine, vine din
mâna Sfântului Anton. Iau darul foarte umilă, spun bogaproste şi
promit să mă rog în sănătatea Doamnei Elena, octogenară, cu
probleme la picioare ca şi mama, care nu mai iese din casă, dar e
gata să sară în ajutorul unei persoane mai tinere, e drept, dar fără
nici un venit…
Dovada de solidaritate şi de caritate mă mişcă profund. Nu
merit atâta milă şi afecţiune din partea lui Dumnezeu, care îmi
trimite diferite persoane, de la care nici nu mă aştept, să-mi ofere
câte ceva.
Continui să mănânc zilnic direct „din mâinile lui
Dumnezeu”. Mâncarea mi se pare deosebit de preţioasă şi n-aş vrea
să arunc nimic, mi s-ar părea o impietate. De altfel, bucate care în
alte împrejurări mi-ar face rău, (varză, fasole, mazăre, ciorbă,
ghiveci) din mâinile lui Dumnezeu nu-mi fac rău, fiindcă are el
grijă. Nu am cuvinte să fiu recunoscătoare pentru Înalta şi
Necuprinsa Lui Milostivire. Mă închin aproape la fiecare
îmbucătură şi mulţumesc. Dumnezeu m-a învăţat să preţuiesc tot ce
vine din Mâinile Sale şi care e neasemuit. Ce aş mai putea să spun.
Nici cuvintele nu mă ajută.
Ieri am aflat de la Zoica faptul că Hristache Motea s-a stins

274
din viaţă săptămâna trecută şi l-au îngropat vineri, pe când eu eram
la comisia de expertiză să depun dosarul pentru Ion. M-a căutat
biata Zoica să-mi spună plângând în hohote că nu mai are frate,
care „ne-a părăsit” şi că alta ar fi fost soarta lui dacă noi două am fi
fost cumnate. N-ar mai fi dormit în gară sau la rude pentru că
nevasta lui nu-l primea în casă. Dar destinul lui a fost acesta şi el şi
l-a ales. De altfel, aceste lucruri se întâmplau acum 28 de ani, eram
tineri. Singurul lucru bun e că am rămas prietenă cu Zoica şi cu
fiica ei, Luminiţa, care pe atunci avea doar l6 ani. Curios şi ciudat :
Luminiţa e mai mică decât mine cu zece ani, iar mama ei, Zoica,
este mai mare decât mine cu zece ani. Eu mă aflu exact la mijloc.
Mă bucur că am păstrat relaţia şi-mi pare rău pentru Tache că n-a
avut o soartă mai bună. Dumnezeu să-l odihnească şi să-i ierte
păcatele. Voi face câteva rugăciuni pentru sufletul său.

Dumnezeu este profesorul meu de „a fi”. Temă de meditat.

Omul valorează după măsura aşteptărilor. Atât cât aşteaptă

fiecare de la el – cântăreşte forţa şi demnitatea lui. Şi cum,
orizontul de aşteptare este diferit şi valoarea omului în ochii
celorlalţi e diversă. Dacă ar exista vreo unitate de măsură standard
şi omul s-ar putea cântări pe el şi pe ceilalţi cu ochi şi suflet egal –
fără părtinire ! Nu poţi cântări în ochii semenilor la fel ca în ochiul
lui Dumnezeu pentru că unităţile de măsură sunt diferite. De aceea,
devine imperios necesară impresia primă sau cea din urmă pe care
o imprimă un om în conştiinţa celorlalţi. De aici lupta acerbă pentru
a crea o impresie favorabilă celor din jur.
Apare firesc întrebarea : pentru câţi oameni suntem necesari
absolut, câtor le suntem indiferenţi. Câţi alţii nici măcar nu au auzit
de existenţa noastră ?

275
 Hrubă în cer sau pe pământ, oricum nu se va face la trecerea
noastră dincolo. Vom mai rămâne o vreme şi încă o vreme în
memoria câtorva, apoi nimic. Mântuirea e proprie, singulară. De
aceea omul e singurul responsabil de ea.

Dacă iubeşti
dăruieşti
ceea ce-ai vrea tu
să primeşti…

Logica vieţii :
Din timpul cel murit
ţâşneşte altul…

22 martie

CONTEMPORAN CU DUMNEZEU

. Dumnezeu : Într-un cuvânt stă cuprins Necuprinsul.

. Din câte chei mi-ai dat, Doamne, arată-mi-o pe cea a
Împărăţiei cea fără de moarte.
. Un suflet curat ca o primăvară, văduvită de patimă
omenească, dă-mi, Doamne!
. O femeie gârbovă, cu o sarică grea de crengi în spinare.
Când şi când se apleacă greoi şi mai culege o surcea de pe
marginea uliţei. Viaţa noastră.
. Nu ţi-aş putea da nimic, dacă nu mi-ai fi dat Tu mai întâi.
Deci, Cel care dăruieşte, eşti Tu. Nimic nu am al meu, fără să-mi fi
venit de la Tine.
. „M-am cutremurat şi am crezut” – aceasta trebuie să fie

276
atitudinea creştinului în faţa minunilor creaţiei.
. Nu poţi fi sărac câtă vreme îţi păstrezi bine sufletul.
. Între plânsul dintâi şi plânsul din urmă – viaţa curge pe
propriile lacrimi precum frunza pe apă…
. Dumnezeu ne dă nu ceea ce cerem, ci, ceea ce ne trebuie.
. A merge pe urma gândului – cu condiţia ca gândul să nu te
conducă unde vrea el. Întoarce-l spre cele bune şi simple ale
sufletului tău, îmblânzeşte-l şi supune-l, după voinţa ta.
. Renunţarea de bună voie la sine, nu e pentru creştin o
răstignire? Renunţarea la sine e semn de iubire, e crucificarea
propriei voinţe şi punerea întrutotul la dispoziţia voinţei divine.
. Renunţarea la sine e o dăruire, înseamnă a nu mai fi tu,
înseamnă a veni în întâmpinarea altuia, înseamnă a obţine, în cele
din urmă, victoria deplină. E o golire de eu pentru a-L putea primi
în adâncul tău pe Dumnezeu.
. Proba supremă a renunţării de sine o dă chiar Dumnezeu,
din imensitatea Sa, făcându-se mic, o fărâmă infimă, pentru a-şi
face loc în sufletul omului.
. A părăsi. Părăsire. Isus însuşi a experimentat ce înseamnă
să fii părăsit de oameni : în pustiu, unde s-a retras în reculegere,
fiind ispitit de satana. La agonia din Ghetsimani, când a rugat pe
cei trei ucenici să vegheze alături de El, căci îşi simte sufletul „
întristat de moarte”, iar ei au adormit de fiecare dată, lăsându-L
singur să asude sânge. Pe cruce, atunci când aproape toţi îl
părăsiseră, fugind ca să nu fie prinşi şi închişi ei înşişi. Petru însuşi
se lepădase de El de 3 ori, jurând că nu-L cunoaşte „pe acel om”.
Chiar Isus crede că e părăsit până şi de Tatăl, pe care-L
strigă cu glas sfâşietor.
Cine nu s-a simţit părăsit, măcar o dată în viaţă? Nădejdea
noastră este că Dumnezeu, orice am face, nu ne va părăsi.

277
 UN AUTOGRAF SCRIJELAT PE LUMINĂ
-panseuri lirice-

. Măsura măsurării mele – Tu se numeşte. Măsor totul cu

Tine şi pentru Tine şi întru Tine, pentru că topate vin din Tine şi de
la Tine şi dinspre Tine. Şi spun ca Francisc de Assisi: Eşti Totul
meu! Întregul, Cel Necuprins pe care vreau să-L cuprind şi să mă
pierd în această cuprindere!
. Cel pururi fiind şi acelaşi fiind, eşti Fiinţa cea mai presus
de fiinţă.
. Empatie: cu cât sunt mai departe de mine, mai aproape de
Tine mă simt.
. Eliberată de dragoste, mai aprig simt dragostea
cutreierându-mă.
. Iubirea – unicul drum către eternul ACUM.
. Mă regăsesc în familia mea infinită - Peregrin solitar între
început şi sfârşit în spaţiul târziu dintre pământesc şi ceresc.
. Din bobul de grâu încrustat cu-al Tău Chip continui să
creşti lăstar din seva pământului meu îngrăşat cu Lumină…
. Mă uit la Tine cum mă priveşti! Şi cum mă recunoşti în
mulţime de parcă n-ai avea ochi decât pentru mine!
. Eşti singurul care m-a învelit în straie de nemurit!
. Apa ciopleşte statui în piatra mileniului. Caut un loc unde
să mă aşez în Fiinţa ta nemărginită.
. Cumpăr peşin o parcelă de cer – unde să-nviu, în spaţiul
târziu…
. M-oglindesc în ape crunt şi nu ştiu cine mai sunt…
. Iubirea – o armonie posibilă între rază şi umbră.
. Minutele îmi cresc argint în plete.
. Eşti cer în mine, atâta cât încape şi eşti cel mai departe om
de-aproape.
. Poezia, dacă nu vindecă în totalitate, cel puţin alină
durerile.

278
 . Poezia – aşa cum spunea Platon este : „acel ceva plăpând,
înaripat şi sacru”.
. Doamne, aş vrea să trăiesc pentru Tine care ai murit pentru
mine.
. Şi-a dat viaţa şi toţi erau mulţumiţi pentru că şi-o dăduse în
mâinile lui Dumnezeu.
. Nimeni nu e suficient de puternic să-şi poarte poverile
singur.
. Nu sunt suficient de puternică pentru a-mi purta singură
povara. Dacă Isus nu m-ar susţine, m-aş prăbuşi.
. Cine renunţă la eul propriu, Dumnezeu îi devine eu.
. În blânda înserare lină, ce multe umbre de lumină !
. Dumnezeu îşi trimite Unicul Fiu la război, să ne elibereze
pe noi.
. Acel ceva. Pentru că atât de mult ne-a iubit Dumnezeu, a
lăsat ceva în noi: sufletul negrăit.
. Dumnezeu a săpat o fântână în noi pentru setea de Lumină
nepotolită.
. O, fericită durere, care mă faci să mă simt încă vie !
. Cu unghiile mă agăţ de trena luminii, să mă înalţe la
bucuria fără de nume!
. Duhul este purtătorul darului lui Dumnezeu în mine.
. Doamne, lasă-ţi Inima în mine.
. Nici un fel de gratii sau lacăte nu te pot împiedica să intri
în Casa lui Dumnezeu.
.Oricât te-ai baricada, Dumnezeu sfarmă orice fel de gratii
şi intră-n inima ta, dezgolind-o de orice armură.
. „Înconjurul lumii începe cu un pas” – spune înţelepciunea
chineză. Începutul mântuirii începe cu o mică rugăciune şi cu
multă căinţă.
. Trecutul şi viitorul : două realităţi pe care le poţi vedea,
dar nu le poţi atinge.
. O boare de Lumină m-a înşfăcat de suflet.

279
 . Nu simţi, privind în oglindă,, mirosul de stea aburindă?…
. Cât de repede e ofensat un om şi cât de greu este dispus să
ierte !
. Nu cauţi ceva până nu îţi lipseşte. (celebrul adagiu : Dacă
nu mi-ai lipsi, nu te-aş căuta).
. Nu poţi fi cu un picior în Împărăţie şi cu altul afară.
Hotărăşte-te : Fă pasul decisiv înainte !

. De ce lustruieşti atâta oglinda?

Ca să văd faţa Dumnezeului meu în ea.
. Glume care ne dau de gândit :
Ion se trezi în noapte transpirat şi roşu la faţă. Soţia îl
întrebă :
-Ce s-a întâmplat?
-L-am visat pe Michiduţă.
-Şi cum arăta? întrebă consoarta, curioasă ca orice femeie.
-Ca un om fără Dumnezeu.

. Nu toate clipele îşi cer dreptul la memorie.

. Sfânta Caterina de Genova spunea către cinstitorii Inimii
lui Isus :
„O, iubire! Dacă alte suflete sunt legate de tine cu un lanţ
numai eu mă voi lega cu zece…O iubire! Ce lucru mă va împiedica
să te iubesc?”
„Eu nu vreau pe alţii decât pe tine; nu vreau să am pace
până când nu mă voi ascunde şi nu mă voi adânci cu totul în Inima
Ta dumnezeiască, unde toate făpturile dispar.”
Aş putea adăuga : o, fericită sfântă care ai simţit această
dulceaţă în inima ta omenească, L-ai simţit pe Dumnezeu în tine şi
L-ai ales drept unic Domn şi Mântuitor!…
. Iată ce paradox ! Numai la Dumnezeu este posibil. În clipa
când închizi ochii pentru totdeauna, în faţă ţi se arată, nu
întunericul, aşa cum s-ar crede, ci adevărata Lumină !

280
 . Nu ezita să-ţi cheltuieşti minutele, orele, zilele cu acei care
au nevoie de tine. Este singura risipă pentru care nu vei fi tras la
răspundere de Judecătorul Suprem.
. Unii îl caută pe Dumnezeu abia când i-au pierdut pe
oameni. Ideal ar fi să-L regăseşti pe Dumnezeu în omul de lângă
tine.
. Caută să întinzi punţi către oameni, nu prăpăstii. Cine
azvârle hăul între el şi semenii lui, riscă să fie înghiţit de acel abis,
care nu face deosebire între suflete.
. Doamne, deschide-mi băierele minţii ! Să pot să pătrund la
izvorul fiinţei. Să ajung în miezul de fire al vieţii, acolo unde este
numai iubire…
. Lumina are cărări neumblate…
. Numai murind, mă mântui pe de-a-ntregul.
. Cu Sfântul Rozariu, mă leg de crucea Ta, Doamne !
. Lumina şi-a sădit bucuria în mine.
. Doamne, trăiesc în moarte grea şi adâncă. Mântuieşte-mă
din moarte şi fă-mă stâncă.
. Tu ai murit Doamne, pentru ca eu să trăiesc veşnic. Cu
moartea Ta, mi-ai plătit veşnicia.

.Cerul se află aici.

La o ridicătură de mână.
Cerul începe în dreptul icoanei.

.Timp scrijelat de cuţitele unui gând.

Doar pumni de nisip azvârliţi în răspăr,
peste lume.

. Alb străveziu.
Fila de carte îmi luminează
precum candela – încăperea.
De câte ori am întors spatele Luminii?

281
 . Acest trup ostenit
are nevoie urgent
de o trasfuzie de Lumină…

. Suferinţa produce mărgăritare în sufletul nostru.

. Ce stranie –
Lumina aceasta cu cearcăne
Obosită şi putredă
Încă din naştere!
Stau în cumpănă
Dacă să pun comprese
Cu pâine şi vin
Pe obrazul de beznă tumefiat,
Al luminii !

O ceaţă lăptoasă îmi invadează meningele.

E ca şi cum în deşert aş vorbi despre piatra filosofală.

. Cea mai îngrozitoare crimă : aceea de a-L ucide pe

Dumnezeu în tine însuţi

. Între pietrele vii care suntem – singurul liant – suferinţa.

. În faţa păcatului, totdeauna vei fi surprins „pe picior

greşit”.

. Dumnezeu mătură totul în jurul meu, face curat şi-şi

aşterne cortul în mijloc.
. Un strigăt de credinţă forează cerul.
. Daţi-mi un strop de suflet şi voi reînnoi lumea.

. Doamne, înmulţeşte în noi revărsările harului Tău negrăit!

282
 . Oamenii simt nevoia de Dumnezeu dar nu-şi dau destulă
osteneală să-L găsească.

. Omul veşnic la cumpăna dintre vorbe de duh şi vorbe-n

deşert.

. Un duh sublim mă ţine drept, cu ochii fix la Tine.

. Haiku : Naştere : Clipa când noaptea/ din sânul matern/

devine Lumină.
. Încotro? După gând…
. Mă simt legat de cer cu un cordon de haruri.

. De apa plină de păcat/ eu mă cutremur, Doamne!

. Fă-mă, Doamne, vas ales / pentru preacinstitu-ţi Nume!

. Nu ştiu ce se petrece : A, e Dumnezeu care trece…

. Ce fericire !
când providenţa te ia
în stăpânire…

. E clipa neasemuită
când devii vrednic
de lumina făgăduită..

. Fie ! Vreau să mă fac nimic,

ucenic în sărăcie
şi s-o slujesc
ca pe cea mai de preţ
avuţie…

. Ah! Mi-a pătruns cerul/ în suflet…

283
 . În suflet îmi pătrunde cerul
şi orizontul devine înseninat de zâmbete şi iubire…

. Oameni ai istoriei trebuie să ne cucerim partea noastră de

timp ca să ne bucurăm de roadele victoriei.

. Nu e important ceea ce trăim, ci cum privim ceea ce trăim.

. Apocalipsul nu înseamnă sfârşit, teamă, ci revelaţie.

. A fi împreună cu El înseamnă a avea Lumină, a avea

înţelegere, speranţă. Înseamnă, de fapt, esenţialul.

7 decembrie

SCORPIA CARE MĂ ÎMBLÂNZEŞTE

Breviar de gânduri

Moto :
„Dar fericit, de unde ştiu că sunt?”
-Nicolae Steinhardt-

Iar e o zi toridă. S-au anunţat 42 de grade Celsius. Nici n-ai

putere să mai gândeşti, aşa cum stai seminudă, cu piciorul umflat
ridicat pe speteaza canapelei în dungi grena, bej şi galben. Nora
Iuga o prezintă pe Daniela Raţiu cu romanul „In vitro”. Autoarea
citeşte un poem din „ciorapul cu fir dus” – unul din primele sale
volume de poezie.
Luis Mariano începe să cânte nemuritoarele canţonete
napolitane. Pielea mi-e umedă şi din loc în loc apar la încheieturi
mici iritaţii ca o spuză roşiatică, usturătoare. E un fel de urticarie,
nu ştiu dacă de la căldură, ori de la ceva care nu mi-a priit în
alimentaţie.
Scriu răstignită-ntre perne, într-o poziţie cât se poate de

284
incomodă. Lumina îmi cade contre-jour. N-am putere să mă ridic.
Gâtul mi s-a strâmbat. Suflu aer fierbinte ca un balaur care scoate
flăcări pe gurile şapte.
Ah, Luis Mariano, ce catifea învoalată! Ce tinereţe
îndepărtată!
Maestrul Herlea a împlinit 80 de ani. L-au sărbătorit pe
faleza Dunării la Brăila. Mariana Nicolesco şi toţi laureaţii
Festivalului Haricleea Darclee.
Stau cu uşile şi ferestrele larg deschise. Unele sunt sub
camuflaj, ca să nu intre aerul fierbinte de afară. Mi-e frig de cald ce
mi-e. Pielea are furnici pe dinăuntru.
Irina Hasnaş face nişte emisiuni muzicale absolut excelente.
E ceasul cel mai suportabil al zilei, căci se transmite emisiunea
„Vocea umană”. Mă trec sudorile de plăcere.
„Secretul lui Marco Polo”, „Cântăreţul mexican”, ehei!
Le ştiu de la 5-6 ani.
Mă dor urechile, gâtul, capul, ochii, dinţii şi sinusurile.
Toate deodată şi pe rând, nu ştiu care e mai sâcâitoare durere. Sunt
drogată cu Algozon şi Antistres.
Ah! Scorpia care singură mă îmblânzeşte! Poezia pe care o
nasc şi care încet mă ucide! Presărată cu muzica cea mai subtilă!
Uit de cei trei dinţi care mi se cariază cu viteza luminii, în
acelaşi timp. „Mexico, Mexico!” răsună vocea cu impostaţie
naturală a lui Luis Mariano, cu un ambitus ţinând, cred, mai mult
de trei octave. Bat ritmul cu piciorul stâng şi cu mâna dreaptă. Sub
soarele Mexicului, ritmuri tropicale demenţiale, paradisul inimii şi
al iubirii! Francis Lopez şi Luis Mariano, doi magicieni.
Trebuie să urmăresc 9595 cu adorabilul doctor psihiatru
Cristian Andrei. Începe şi Festivalul de la Bayreuth cu Wallhala lui
Wagner.
Nu le pot avea pe toate. Mă mulţumesc cu ce am şi cu ce se
mai poate, ca să-mi fac viaţa cât de cât suportabilă.

285
 „Orice mutare dintr-o ţară în alta, dintr-un oraş în altul,
dintr-o casă în alta, e un cutremur de pământ” – spune la radio prof.
Jean Jaques Askenazi, doctor în neurologie la Universitatea din Tel
Aviv, plecat din România în Israel în urmă cu mai mulţi ani. O
viaţă şi o carieră ştiinţifică. Suntem încă pe „planeta Radio”.
Profesorul care vorbeşte e recunoscut drept „Omul care aduce
somnul” specialist neurolog care se ocupă, într-adevăr cu…somnul
şi visele.
„De ce doarme omul?!” – întrebare pe care şi-au pus-o toţi
neurologii şi psihanaliştii de milenii.
În somn se produce o reînnoire a matricei cerebrale”. Omul
rezistă fără somn 56-60 de zile. Există 82 de boli de somn după
studiile făcute din 1952 de un basarabean Kleitman care a ajuns la
Chicago.
Între o oră şi o oră şi 20 de minute, omul mişcă ochii în
somn. În timpul somnului, creierul e viu, dar sub altă formă – fără
conştiinţă. Apneea de somn – este boala sforăitului.
Profesorul e născut la Sofia. A stat în România, iar acum stă
în Israel, profesor la universitatea din Tel Aviv. Vorbeşte impecabil
româneşte, fără pic de accent străin. Evocă începuturile din
perioada studenţiei la Cluj. În 1954 îşi dă doctoratul cu „Magna
cum laude” la Cluj.
În timpul regimului comunist, considerat „liftă păgână” – în
timpul şcolii a fost mutat din bancă, izolat de ceilalţi colegi,
exmatriculat cu alţi colegi evrei din România. Şi-au continuat
şcoala într-o chilie a sinagogii din Craiova care a fost amenajată
drept clasă, cu profesori improvizaţi.
Îmi place să ascult „poveştile altora” – atât de fascinante,
atât de zguduitoare şi pilduitoare. Mă pun permanent în situaţia
celor despre care aflu. Ce aş fi făcut eu în locul lor?
Îmi fac permanent vânt cu un evantai obosit şi cu 5 palete
stricate.
Memoria de elefant este o deficienţă genetică – spune
profesorul Askenazi. Memoria are capacitatea de a se şterge
singură. Este un fenomen neurologic obligatoriu. Problema

286
oamenilor e că nu pot să uite.
Profesorul face declaraţii zguduitoare despre plecarea sa în
Israel şi ce probleme a avut cu Securitatea. Când a plecat, însoţit
fiind de colegi, s-a făcut că se împiedică şi a sărutat pământul cu
buza stângă.
Vlad Voiculescu – neurolog i-a fost un permanent exemplu.
„Ce este omul? – O fiinţă care, spre deosebire de celelalte
animale, poate comunica verbal experienţa lui, altuia”. A făcut
cercetări legate de somn, nanomedicina, nanofizica. Nanocuantica.
Nimeni nu ştie pentru ce dormim? Limbajul în care
Dumnezeu vorbeşte cu omul este cel al geneticii. Există 32.000 de
gene umane. 100 de miliarde de neuroni şi 400 de miliarde de
celule din jurul neuronilor.

Un duh de iubire mă paşte.

Vreau să ascult o poveste.
Mă frige văzduhul.
În miezul acestui rotund în care mă afund, într-o vibraţie
tainică, gândurile intră în mine, precum la Oslo, fiordurile, muşcă
din adâncul de munte.
Cuvintele mele îşi aruncă privirile peste umăr, până se
prefac în fantome de sare.
În dreptul meu, aerul are o bordură liliachie. Se răsfrânge
precum lumina din sinele pietrei dezechilibrând întunericul.
Trebuie să ridic o stavilă din privirea rarefiată strivită de
ţărâna cântătoare care sunt.
*

Gând auzit. Să atribui altcuiva, ceea ce-ţi reproşezi de fapt

ţie, dar nu ai curajul s-o recunoşti ca atare.

287
 Ţâşnesc jerbe albe din fântâna memoriei. Dincolo de orice
lest sufletesc, umbra mea, lovită de amnezie, devine albă pe
dinăuntru.

De ţinut minte : Mai presus de operă trebuie să fie propria ta

viaţă.
Scorpia mea – Poezia – mă îmblânzeşte cu biciul iubirii.

Încă o ispită de a conversa cu propriul craniu, ţinut între

palme.

De ce scriu?
Ca să-mi aduc aminte. Ca să mă salvez de la flagelul uitării.
Orice fapt, afect, lucru întâmplat, se şterg mai curând sau
mai târziu din memorie. Nu şi cele scrise.
Cândva, pe când începusem să ofer propria-mi fotografie,
pe spatele căreia iscăleam, scriam câteva cuvinte, extrem de banale,
dar cât se poate de adevărate : „O piedică în calea uitării”.
Am tezaurizat şi eu nenumărate asemenea „piedici” în calea
uitării. Unora nu le mai ştiu numele posesorilor. Dar de câteva zeci
de ani, pun şi eu „piedici”. Ele se numesc, fie versuri, fie eseuri,
poveşti, mici dramatizări, panseuri, proze.
Aşa, ca să pun piedică uitării.
Şi uitarea să cadă-n genunchi.
Să îmblânzesc uitarea Să îmblânzesc scorpia, ori scorpia să
mă îmblânzească pe mine. Şi eu să cobor măcar un genunchi
dinaintea acestor mici semne, exerciţii de memorie afectivă.

Povestea, scenariul constituie sublimarea cotidianului în

epos, spune cineva.

288
 Cesare Zavattini – marele, genialul scenarist al filmului
neorealist italian din anii ’40-’50 – cel care a făcut cu Vittorio de
Sica un tandem excelent. Printre filme : „Ciocioara” ; „Hoţii de
biciclete” etc.
Roberto Begnini – un actor absoslut fermecător, vioi,
creativ, demonstrativ, cu geniul în sânge vorbeşte despre Cesare
Zavattini. Asociaţia Scenariştilor Americani îl recunoaşte şi
premiază în 1977 (doar pe Charlie Chaplin îl mai onoraseră astfel).
A scris 7000 de pagini pentru un scenariu de film, spune Roberto
Begnini. „La Verita” (1981); „Miracolo a Milano”.
„Nu e niciodată singur cel ce crede în lucrurile adevărate” –
spunea Vincent van Gogh.

E miercuri, sfârşit de iulie torid. Iar merg „în turneu” cu

actorul Constantin Cojocaru, pe care am învăţat să-l iubesc, pentru
farmecul cu care povesteşte despre călătoriile sale în lume. De data
aceasta mergem la Nurenberg. El a fost în 1967, eu am fost acolo în
1993.
Refac traseul cu el şi cu redactora emisiunii „Călător pe
Mapamond” Raluca Rădulescu.
„Cea mai importantă descoperire într-un turneu – sunt
oamenii” spune Costică Cojocaru. Are un şarm acest actor când îşi
povesteşte peripeţiile, de speriat. Îţi taie răsuflarea.
Atât a călătorit acest om! 365 de kilometri pe jos în 2005
până la Santiago de Compostella. Apoi în Norvegia, Franţa, Tunis,
Coreea, etc.
Tare mi-i drag de el cum povesteşte. Are o voce atât de
ghiduşă încât, dacă nu l-aş cunoaşte, m-aş îndrăgosti nebuneşte de
el, aşa cum în copilărie iubeam vocea lui Dinu Ianculescu.
E foarte plăcut să-l asculţi. Am uitat şi oboseala celor 144
de trepte urcate acum o jumătate de oră pentru că liftul era blocat la
etajul 8. Căţeluşele sunt proaspăt îmbăiate şi dorm. Eu ascult şi
visez. Îmi permit măcar atâta lux, căci visul nu costă nimic.

289
 Iată-ne împreună în Danemarca. Trecem prin Ungaria, pe la
Praga, în Germania, apoi în Danemarca, la Hans Christian
Andersen în Ţara lui Turtă Dulce, cu casele făcute parcă din zahăr
ars şi căciuli din turtă dulce. Mergem apoi cu feribotul de aici.
Sărim apoi la Veneţia la hotel Albergo, cu „Vrăjitorul din
Oz”.
Acest Constantin Cojocaru are un palmares impresaionant :
40 de ani de carieră artistică, 70 de roluri, 20 de călătorii în lume.
Turist curios sau gură cască. Are o fiică la Torino. A fost şi
în Elveţia nu demult. Povesteşte despre Montreau.
Şi-ar dori să treacă Atlanticul – să ajungă pe locul vechilor
incaşi sau asirobabilionieni. Unde ar dori să se întoarcă? Peste tot.
La Cairo, la Conpenhaga, la Moscova. Dar în special în
Spania.

Cât vorbesc cu Sorin se schimbă registrul de pelerinaje şi

începe „Vorba de cultură” cu Ema Stere şi Attila Visauer având ca
invitat pe actorul George Ivaşcu – director la Teatrul Mundi,
emisiune în reluare.
E un alt tip de om şi deşi e comic, nu e atât de şarmant ca şi
Constantin Cojocaru, dacă ar fi să-i compar.
Alt om sclipitor, încântător, seducător chiar, este Cornel
Todea, care, cu a sa „Cafenea literar-artistică” din fiecare vineri,
îmi face mereu câte un dar special, aducându-mi câte un invitat de
marcă în casă, prilej de destindere, de amuzament, delectare şi
deliciu spiritual maxim.
Actorul povesteşte despre filmul turnat în România despre
Modigliani, unde rolul titular a fost interpretat de Andi Garcia,
despre care a vorbit şi Dorina Lazăr la aceeaşi emisiune „Vorba de
cultură”. A fost o creaţie monumentală a acestui strălucit şi frumos
actor, Andi Garcia.
Şi toate aceste emisiuni, condimentate cu muzica cea mai
stilată, pe gustul meu. Redactorii muzicali sunt adevăraţi

290
profesionişti şi aleg melodii de referinţă. Acum e redactor muzical
Viorel Grecu.
„Viaţa e ceea ce ni se întâmplă, în timp ce noi suntem
ocupaţi cu altceva” – a spus cântăreţul John Lennan.
O ascult în cadrul aceleiaşi emisiuni pe Patricia Caas.
„Starea de obedienţă este aceea a apei care trebuie să ia
forma vasului în care e turnată. Dacă se revoltă, dă pe afară” –
spune George Ivaşcu. E vorba, cu alte cuvinte, de relaţia actor-
regizor. Actorul trebuie să fie obedient, disciplinat, supus în faţa
regizorului.
Attila Visauer mărturiseşte că, în clipa asta, ia notiţe.
Ema Stere întreabă cât de importantă în viaţa actorului este
experienţa personală.
George Ivaşcu răspunde că actorului îi trebuie antrenament,
exerciţiu. Spectatorul este un colecţionar căruia trebuie să-i oferi
opera originală, punctează Attila.

„Chilipirim” – târg de carte, muzică şi film la Constanţa,

prilej de lansări. Volumul VII al cărţii atât de aşteptate şi
mediatizate „Harry Potter” de J. K. Rolling şi „Orbitor. Aripa
dreaptă” – de Mircea Cărtărescu.
Julio Iglesias concertează astă seară la Bucureşti, după ce a
fost la Sibiu, Bacău, Timişoara. Două ore de muzică de pe albumul
Clasic-Romantic. Vor fi cca. 15.000 de spectatori.

Aşa cum se-nghesuie / spaţiu-n secundă/ culorile-n alb/ vin,

mă inundă./ o stea muribundă/ se naşte sub geam./ Miresme
abundă/ din lumea aceasta imundă. Ce mi-o fi venit oare? Iar mă
bântuie scorpia.

291
 Degetele mele dansează separat şi împreună pe muzică
chineză. E ceva inedit, aproape inefabil, acest dans al degetelor
abia atingându-se, unduind în aer după melosul oriental. Acum
valsează pe Tema cu variaţiuni de Lui Ţuan. Apoi, pe o muzică de
inspiraţie folclorică executată cu mare virtuozitate la pian.

Peste 12.000 de specii de furnici sunt în întreaga lume care

s-au adaptat oricărui mediu.
Şi noi suntem un gigant „roi planetar”.
Sfinx cântă „Şir de cocori” – ca să fim în sintonie.
Aproape că nu mi-i mai amintesc, deşi a fost o vreme când
ştiam orice formaţie şi orice solist de muzică uşoară.
Ieri a fost pe TV Cultural o evocare a formaţiei „Mondial”.
M-a emoţionat căci îmi aminteam aproape toate melodiile.
„Azi noapte am stat de vorbă
Cu plopii şi cu vântul.
Mă cunoştea şi vântul
Mă cunoşteau şi plopii.
Mă cunoşteau din vremea
Când colindam pământul
Cu gândul şi cu ochii
Pe harta Europei”.

Maria Tănase cântă : „Asară ţi-am luat basma”, în

încheierea emisiunii.
Academicianul Răzvan Teodorescu, fost ministru al Culturii
şi Cultelor vorbeşte la „Suferinţele culturii” despre o problemă
spinoasă: cea a artiştilor liber profesionişti. Propune să li se
mărească îndemnizaţiile – vezi cazurile Gil Dobrică, Johnny
Răducanu, Gică Petrescu, Cornel Constantiniu şi alţii care au rămas
fără mijloace de trai la bătrâneţe, fiindcă şi-au exercitat talentele în
mod liber.
*

292
 La „Dosar clasic” – emisiunea Corinei Rădoi, ajunsă la al
patrulea capitol Richard Strauss, se prezintă opera „Don Juan”,
apoi fragmente din primul poem simfonic „Macbeth” şi în cele din
urmă „Till Ulenspiegel”, transmisiune făcută de la Weimar.
Ascult „Till Buchoglindă” şi mă minunez. Cum de nu i-am
dat până acum atenţie? Atâtea lucruri fundamentale pierd,
cufundându-mă în cele fără importanţă!
E o capodoperă de gen.
Pe muzica Richard Strauss-iană, mâinile mele încep din nou
dansul. E un balet aerian cum n-am mai dansat niciodată.
Artist socotit controversat, comentat, recenzat, în toate
ziarele europene. Despre Simfonia „Domestica” în 1904, se spunea
că această lucrare oferă o imagine picturală a vieţii de familie. Se
prezintă câteva acorduri cu Scherzo, din Simfonia „Domestica” de
Richard Strauss.
Încă o revelaţie!
O, nimic nu se compară cu muzica simfonică. Nu mă satur
să ascult. Sunt lihnită, oricât aş savura. Senzaţie de jind continuu
pentru pierderea inutilă de vreme. Franz Strauss a fost tatăl lui
Richard Strauss.
În încheiere se prezintă Poemul simfonic „Moarte şi
transfiguraţie”.
Nu găsesc cuvinte.

Anul 2007 este anul când se împlinesc o sută de ani de

cercetăşie, cea mai mare organizaţie de tineret din lume. Tema
acestui an este „A fi responsabil şi conştient de rolul tău în
societate”.

*
S-a stârnit brusc un venticello! Sârmele şi o antenă
dansează, se zbat, se răsucesc, se contorsionează. O adiere blândă
mă face să respir ceva mai uşor. Mă ajută şi ceaiul de busuioc băut

293
cald, şi-mi mai domoleşte durerea din beregată.
De pe pleoape şi de pe sprâncene cad boabe fierbinţi de
sudoare. Părul mi-e leoarcă. La colţurile ochilor, broboane. Plâng
cu lacrimi false.

Începe emisiunea „Paşaport european”.

„Tot ce vreau e să te pot iubi zi de zi” –cântă Cristi
Minculescu cu „Irisul” – său zbânţuit şi foarte zgomotos, dar
plăcut. Fraza se repetă obsedant de 10-20 de ori. De altfel cântecul
are cam două versuri : „Tot ce vreau e să te pot visa zi de zi/ Tot ce
vreau e să te pot iubi zi de zi”. Cam atât.

Povestaşul Gabriel Marian Râlea ne spune istoria tânărului

nobil Hermann care a dat numele oraşului HermannStadt. Plecat
din Ungaria spre Transilvania, ajuns în pădurile Cibinului. Aici s-a
aşezat prin anii 1000-1002 şi a clădit oraşul. A trăit 125 de ani acest
Hermann. Incredibil, nu? Oricum, ne-a rămas de la el un oraş
splendid, iată, acum, capitală culturală europeană.
Pe aici a trecut şi Vlad Ţepeş cu fratele său Mircea şi cu
tatăl Vlad Dracul. Dracula a considerat oraşul cel mai frumos, dar
la 4 ani după ce l-a părăsit, n-a pregetat să se întoarcă împotriva lui.
Aici erau bresle de meşteşugari. Exista un „Turn al
slăninei”. Saşii din vremea aceea îşi puneau slănina în acest turn
pentru zile grele, păzit de un paznic al slăninei. Dar aceste provizii
îi ajutau să supravieţuiască în caz de primejdii sau de asediu al
cetăţii.
„Vino iar dar pentru totdeauna. O, da!” - cântă în
continuare Cristi Minculescu, acest bărbat straniu, misterios, cu
vocea sa gâtuită, stridentă, beregăţită, cu ton de cap şi prelungiri în
acute. Şi totuşi, nu e total neplăcut, doar că e prea strident. Au
împlinit recent 30 de ani de carieră muzicală şi au cântat la

294
deschiderea concertului Rolling Stones, ceea ce e o performanţă,
pentru că au participat circa 60.000 de oameni, pe stadionul Lia
Manoliu şi unde o sticlă de apă minerală se vindea cu 200.000 de
lei vechi (20 de lei), după ce spectatorii au fost siliţi să-şi lase
sticlele aduse de acasă, la intrare. Şi asta pe o căldură de peste 38
de grade Celsius.
S-a dansat, s-a cântat. S-a leşinat. 3oo de persoane au leşinat
în numele rock-and-rollului.
Mult mai aşezat, Julio Iglesias a concertat pentru 15.000-
20.000 de fani la Timişoara, Sibiu, Bacău şi în cele din urmă la
Bucureşti, într-un concert de promovare a ultimului CD,
„Romantic-Clasic”.
Foarte în vogă e trupa „Şucar Colectiv” – trupă românească
de ţigani care face ravagii printre tineret. De gustibus.

*
Astăzi întrepătrunderea artelor e un deziderat în lumea
compozitorilor. Dar trebuie să existe şi o legătură emoţională,
absolut obligatorie.
Se prezintă pe Cultural un fragment din muzica filmului:
„Îngerul necesar” compusă de Cristian Lolea, un tânăr compozitor
din generaţia 2000. E o muzică abruptă, bolovănoasă, deloc lirică,
un mixaj pe calculator care mie nu-mi stârneşte nici o emoţie.
A face muzică din butoane, fără aportul creativ al
compozitorului, mi se pare straniu. Se fac experienţe sonore, pur şi
simplu, şi ce iese se numeşte muzică tânără.
Iarăşi se prezintă un fragment din muzica filmului „Un pod
plin cu jucării stricate” – de acelaşi compozitor, Cristian Lolea. E
ceva mai ludică, mai expresivă, dar tot nu mă pot acomoda cu astfel
de muzică.
*
La ora 17,00 începe Stagiunea de vară Euroradio, de la
Bayreuth, transmisiuni directe de la Festivalul Richard Wagner,
care este un eveniment muzical de excepţie. Aflu că aceasta este a
96-a ediţie.

295
 Festivitatea începe cu opera „Maeştrii cântăreţi din
Nürenberg”. De data aceasta, amfitrioană este Catarina Wagner,
nepoata lui Richard din a doua căsătorie. Vor fi 7 spectacole până
în 28 august.
Intrarea în sală se face în sunet de trompete care cântă un
fragment din imnul oraşului, simbolizând demnitatea cântăreţilor.
Opera cea mai cantabilă din creaţia lui Wagner – în
aranjamentul Catarinei Wagner, cu solişti de excepţie. La pupitrul
dirijoral este Sebastian Weiger.
Începe un zumzet nedefinit de voci, de instrumente care se
acordează. Dacă m-aş afla într-o sală de concert, acum aş avea mari
emoţii. Va sosi şi Angela Merkel, cancelarul german. Concertul
începe în acorduri triumfale, în forţă, dar sunt şi pasaje sublime, de
un lirism înduioşător pentru impetuosul, capriciosul, năvalnicul
Wagner, cel care îţi ia cu asalt toate simţurile. Nu degeaba Adolf
Hitler îl cultiva cu precădere, căci s-au găsit circa o sută de discuri
în buncărul în care au sfârşit Cel de-al III-lea Reich cu amanta lui
Eva Brown. Abia acum au fost date la iveală, păstrate de un soldat
care le-a găsit întâmplător, iar când a murit, nepoata lui s-a hotărât
să le pună la dispoziţie autorităţilor.

Pe TV Cultural, alt monstru sacru : criticul şi istoricul de

teatru George Banu – în emisiunea „Nocturne” a Marinei
Constantinescu, preluată de la TVR l.
O, începe corul wagnerian. Ce să ascult mai întâi şi cum să
mă împart?
Acorduri sublime de clarinete şi flaute pe „aventurile
teatrale galante şi elitiste” ale acestui mesager al teatrului românesc
în lume.
Acest om, atât de expresiv, cu o minte pătrunzătoare şi spirit

296
ascuţit ascunde o comoară de experienţe actoriceşti, regizorale,
teatrale în general.
Vine dinspre radio un parfum de sonorităţi absolut
îmbătătoare.
Vestitorul magicului în teatru, cum îl numeşte Marina
Constantinescu, câştigă de data aceasta în faţa lui Wagner, pentru
că povesteşte întâmplări absolut fascinante. Îşi mângâie barba în
chip senzual, cu o mişcare conştientă şi cochetă.
Ochii îi scânteiază straniu iar ea gesticulează la fel de
cochet şi profesional, arătându-şi erudiţia şi simpatia.
Se prezintă cărţile : Trilogia „Cortina”, „Omul văzut din
spate”; „Noaptea”.
Omul este văzut în această trilogie în trei ipostaze : Omul
care se expune, care avansează către ceilalţi pe scena lumii; omul
care se retrage discret, şi omul care dispare.
George Banu îşi pune din când în când degetul arătător pe
buze ca şi când ar vrea să oprească şuvoiul de vorbe, într-o tăcere
complice.
„Când pătrunzi în noapte, te întâlneşti cu tine însuţi” -
spune George Banu, acest „vagabond, hoinar” între Paris şi
Bucureşti care stă în centrul Parisului iar aici, în centrul
Bucureştiului, între diurn şi nocturn. Rafinat, subtil, elitist, scrie în
limba franceză şi este, aşa cum mărturiseşte, „prizonierul unor
adevăruri succesive”.

Pe TVR Iaşi, Dionisie Vitcu povesteşte cu şarmul şi vorba

lui moldovenească despre Creangă, geniul humuleştean, pe
imaginea unor păpuşi (măşti) care întruchipează personajele vestite
: Smărăndiţa popii, Nică a lui Ştefan, etc. O păpuşăreasă execută
magistral modelele, capete şi măşti realizând eroii cât mai fidel şi
cât mai hazos cu putinţă, în perfectă sintonie cu naraţiunile
humuleşteanului.

297
 Pe B1-TV, la „Naşul” se cântă melodii din filme celebre :
„You can fly me to the moon”. Un naist tânăr interpretează cu
acompaniament de pian o melodie excelentă, stil jazz. Îl cheamă
Nicolae Voiculeţ, e un virtuoz, se vede şi din avion.
E un jazz cu inflexiuni autohtone populare. Este bisat
frenetic.
A doua melodie este absolut copleşitoare, cu acompa-
niament orchestral simfonic. O ultimă piesă cântată de mai mult
cântăreţi este dedicată tuturor celor de acasă, cu acompaniament de
pian.
Iar m-a trăsnit durerea de cap, deşi acum vreo două ore am
luat un antinevralgic şi ½ de aspirină. Mi-au obosit ochii, urechile
şi simţurile.

Pe „Cultural”, tenorul Valentin Racoveanu cântă în

„Carmina Burana” de Carl Orff, cu Orechestra Filarmonică
„Transilvania” din Cluj Napoca, sub bagheta lui Cornel Groza.
Iordache Basalic e baritonul care-i răspunde şi face rolul
beţivului în partea în care toţi „beau”.

Soprana, în rochie roşu aprins, o pată de culoare distinctă în

ansamblul orchestrei şi al corului, stă pe scaun şi-şi aşteaptă rândul
la intervenţie.
Începe partea a V-a „Curtea Iubirii”. Intervine corul
femeilor, cărora le dau răspuns curtezanii, amorezii, cavalerii.
Sunt jocuri ale dragostei, deloc nevinovate.
Soprana Elena Gherman este purtătoarea de mesaj. Iordache
Basalic – surprinzător cum poate schimba tonalităţile de la soprană,
la mezzo soprană, la tenor, bariton până la bas, în aceeaşi arie! Un
adevărat tur de forţă şi o voce neobosită cu un ambitus cum rar
întâlneşti.

298
 Cândva aveam textul în latineşte şi în româneşte şi-l
urmăream atent.
Îl ascultam atentă de câte ori mergeam la Angela Cioltan, şi
ea îndrăgostită de aceste cântece profane descoperite într-o
mănăstire de călugări, acum câteva secole şi prelucrate de Carl
Orff.
Cunosc fiecare frază muzicală, e o lucrare extraordinară,
foarte cunoscută şi apreciată, o bijuterie muzicală.
Pianista este şi ea remarcabilă. Iată ce triluri scoate soprana!
Fortuna – Imperatrix Mundi – ultima parte.
Se reia tema principală şi totul se termină în triumf absolut!
Dirijorul dă mâna cu soliştii şi cu capelmaestrul.

Orchestra condusă de Ionel Tudor şi Fuego concertează la

Brăila. Prezentator Tavi Ursulescu.
Fuego încheie cu „Drumurile noastre toate” în ton de
maneluţă. Păcat.
E un mic cabotin, îngropat în imense buchete de flori, dar la
fiecare vers spune un „hei!” de parcă ar vrea să sară peste o groapă.
Hei rup! Hop şi-aşa!
Prefer melodia originală. La urmă inventează versuri
„Drumurile care la Brăila ne cheamă”. Asta se numeşte „şuşă”. E
aproape să scape din braţe florile, introduce şi un „lai-lai-lai-la”,
„că drumurile noastre toate”, etc.
A comercializat şi a vulgarizat această frumoasă melodie.
Vai, vai!
Paul Surugiu, alias Fuego, a făcut „zbang” cu mămăliga-n
geam.
George Grigoriu este evocat de brăileni prin acest festival
prezentat de Octavian Ursulescu. N-am răbdare să ascult toate
„poveştile cu sponsori”.
-jurnal întrerupt-

299
 SIMPLĂ MĂRTURIE

Se spune că un exeget, e cu atât mai bun, cu cât e mai rău.

Conform acestui paradox, consider că, n-o să pot fi nicicând
bună, pentru că sunt incapabilă să fiu rea. Şi nici n-o doresc, de
fapt, cu preţul acesta. Pentru că preţul ar fi pentru mine
incomensurabil.
De aceea, nu o dată am fost apostrofată de colegii de
breaslă: „Fii rea, nu ştii să fii rea?”
Nu. Nu reuşesc şi pace. Deşi, pe unde am trecut mi s-a
predat berechet această materie, la care, se pare că rămân veşnic în
urmă.
Drept pentru care dau mereu extemporale, corijenţe,
examene de admitere. Cred că până la urmă, dacă m-aş strădui o
vreme, aş putea deprinde arta de a fi rău – în mod gratuit, atât de
apreciată şi ridicată în slăvi de către contemporani. Artă care face
savoarea şi deliciul publicului. Dar mi-aş ieşi din sine, n-aş mai fi
eu.
Şi atunci, Cui prodest?
Mie în nici un caz. Cu atât mai puţin celor cărora mă
adresez în aceste înscrisuri, necondiţionat, cu iubire.
Şi după ce am jucat realmente teatru (pe scenă!) – peste
douăzeci de ani – sub conducerea unui admirabil regizor, Domnul
Lucian Temelie, mi-ar fi greu să-mi reiau măştile, să dau probe, să
învăţ din nou roluri, să fiu altcineva.
De o vreme, vreau să fiu doar eu. Aşa cum mă aflu.
Conştientă de limite, cu salturi nespectaculoase, cu oarecare
metehne.
Acum când se poartă mai mult ca oricând răutatea ca un
blazon, ca un titlu de glorie, ca o medalie, ca un colan de aur,
devenind aproape virtute, rămân în straiele mele fără podoabe, fără
accesorii, care mi se par inutile.
Dacă însă edificiul la care trudesc de peste un sfert de veac,

300
nu întrece micile imperfecţiuni, înseamnă că totul nu e decât, vorba
Ecleziastului, „deşertăciune”.
Timpul şi singurul Judecător, vor da mărturie despre mine
cândva, aşa cum şi eu m-am străduit din toate puterile, să dau
mărturie despre alţii, mai ales în aceste ultime cărţi de confluenţe
spirituale.
În rest, vă salut pe toţi cu salutul franciscan : „PACE ŞI
BINE!”

SIMPLE MEDITAŢII

RAŢIUNEA DE A TRĂI

Se mai numeşte fericire. Se mai numeşte bucurie. Se mai

numeşte speranţă. Sau toate la un loc. Cine o găseşte se poate
considera norocos.
Este o comoară pe care unii o caută întreaga viaţă. Sapă în
pământ, sub pământ şi sub apă, scormonesc în cer, caută
pretutindeni, dar foarte puţin o află. De ce ?
Să cugetăm puţin.
Cel mai mare dar pe care-l primim de la Cristos se numeşte
viaţă.
Am primit-o prin părinţii noştri de la Dumnezeu. Părinţii se
jertfesc pentru copiii lor, sacrificându-şi tinereţea, sănătatea, banii,
bunurile agonisite pentru a le dărui mai târziu copiilor lor.
Cum preţuim noi viaţa însă?
Am învăţat să fim cumpătaţi, să nu abuzăm de mâncare, de
dulciuri sau – mai grav – de ţigări, alcool, droguri, aşa cum, de
foarte timpuriu, unii copiii încearcă să le folosească, spre
nefericirea lor şi a părinţilor lor?
Ştim noi să ne păstrăm judicios sănătatea?
Ştim să preţuim dragostea şi devotamentul părinţilor?
Ce le oferim noi în schimb?

301
 A trăi. Iată o raţiune pentru care merită să lupţi. A
trăi, dar cum? Cum poţi trăi în aşa fel încât să însemni ceva pentru
lumea aceasta?
Cum să trăieşti, păstrându-ţi neîntinată demnitatea de
creştin?
Iată câteva întrebări la care eşti invitat să răspunzi.
Fiecare, cu mijloacele sale, poate răspunde la aceste simple
întrebări, cât mai sincer.
Puteţi să justificaţi cu propria voastră experienţă raţiunea de
a trăi pentru care aţi fost aduşi pe lume?
Răspunsul îl veţi afla căutând cu răbdare în voi înşivă.

A ÎNVĂŢA SĂ DĂRUI

Vă mărturisesc un secret pe care ar trebui să-l ştie oricine.

Nici o persoană nu e atât de săracă încât să nu aibă măcar
un lucru la care să renunţe.
A renunţa, a creşte în renunţare – este o virtute creştină
care îţi umple braţele cu daruri invizibile : cu aur preţios şi cu
nestematele iubirii divine.
Dând din puţinul tău, oricât de modest, te îmbogăţeşti cu
altfel de avuţii pe care nu ţi le poate răpi nimeni. Ele sunt
nestematele „sărăciei cu duhul”, adică ale acelei sărăcii care nu-ţi
permite să-ţi alipeşti inima de bunurile trecătoare.
De pildă : lucrurile sunt făcute să se strice. Fiecare ştie asta.
Nici un lucru nu poate dura veşnic, chiar dacă eşti cât se poate de
atent cu el. Orice lucru are o viaţă a lui, mai lungă sau mai scurtă.
De ce să te bucuri însă numai tu de el? De ce să nu-ţi împarţi
bucuria frăţeşte cu altcineva, care nici nu visează să-l cumpere.
Ai privit vreodată în ochi un copil care ţine o jucărie dăruită
în braţe? Nici soarele nu are atâta lumină ca să-i poată cuprinde cu
razele lui, întreaga bucurie.
El va adormi cu jucăria pe pernă, cu obrazul lipit de ea,
vrând parcă să-i simtă răsuflarea. Şi cu mânuţa o va mângâia toată

302
noaptea, o va simţi caldă, alături, va visa că se joacă şi va surâde în
somn, aşa cum numai copilul ştie să-i surâdă maicii sale.
Iar când se va trezi, jucăria se va odihni lângă el, pe locul
cucerit definitiv, lângă pernă, aproape de inima lui.
Cum vei mai putea smulge copilului această bucurie
simplă?
Isus este cel pe care trebuie să-L păstrăm cu suflet curat de
copil şi să nu permitem nimănui să ni-L răpească.
În rest – a învăţa să dărui – ca să-L primeşti pe Isus, iată cel
mai frumos gest, pe care micul creştin trebuie să-l facă.
Astfel poţi deveni fericit, cu adevărat fericit, ca nimeni altul.
Vrei să încerci şi tu?

ADEVĂRATA BOGĂŢIE

Să nu spui niciodată : sunt sărac, n-am nimic de dăruit. Căci

tu eşti bogat, înzestrat cu avuţii neasemuite, chiar fără să ştii.
Eşti bogat în iubire; eşti bogat în îndurare; eşti bogat în
evlavie; eşti bogat în credinţă; eşti bogat în speranţă; eşti bogat în
rugăciune; eşti bogat în renunţarea la bogăţie.
Dăruieşte aceste bogăţii celor pe care-i cunoşti, dar, în chip
deosebit, acelor milioane de anonimi care, negreşit, au nevoie de
ele.
De pildă : poţi dărui o rugăciune, un şirag de rugăciuni, o
coroniţă albă de rugi înălţate la Dumnezeu şi la Preacurata pentru
toţi cei care suferă de foame, de sete, de frig, de boală, de
neputinţă, de singurătate, pentru cei persecutaţi şi împiedicaţi să-şi
exercite credinţa, să facă o cruce, să meargă la biserică. Ştii tu cât
eşti de fericit fiindcă ai aceste posibilităţi de a-ţi manifesta
credinţa? Că nu te opreşte nimeni să te închini lui Dumnezeu, să
aprinzi o lumânare?
Unora li s-ar părea prea puţin acest lucru. Dar sângele
martirilor credinţei, al misionarilor care au sfârşit în chinuri pentru
credinţa lor, dă mărturie. Acest secol care, abia s-a sfârşit, secolul
XX, este numit pe drept cuvânt „secolul martirilor”, deoarece,
aproape două treimi din totalul de 40 de milioane de martiri de la

303
începutul creştinismului şi-ai dat viaţa pentru credinţă în acest
secol.
Numai în ultimele trei decenii au fost ridicaţi la cinstea
altarelor 900 de martiri cunoscuţi, dar numărul celor care şi-au dat
viaţa în tăcere şi cu adâncă smerenie, cu conştiinţa datoriei
împlinite pentru Isus este impresionant.
Ştii să posezi un dar unic pe care Isus, în Milostivirea Sa
Divină, ţi l-a făcut ţie, pe care să-l respecţi şi să-l practici: darul
credinţei.
Câţi preţuiesc acest dar, însă? Abia după ce-l pierd îşi dau
seama de valoarea lui. Măcar tu, îţi dai seama. Reflectă, gândeşte şi
spune-ne ce simţi.

ÎŢI DĂRUIESC O RUGĂCIUNE

Se ştie că rugăciunea este uneori mai eficace decât o sumă

de bani pe care ai putea să o dăruieşti unei persoane. De ce?
Pentru că banii, chiar dacă sunt folosiţi în scopuri bune, sunt
limitaţi, se termină repede şi, dacă cel căruia i-ai dăruit, devine din
nou sărac, problema lui nu s-a rezolvat şi el va fi la fel ca la
început, poate mai nefericit.
Însă o rugăciune îţi procură merite mai mari pentru cer, atât
ţie care te rogi, cât şi celui căruia îi este dedicată. Şi în plus, poate
rezolva orice problemă, cu încredere desăvârşită.
Rugăciunea este comoara inestimabilă care nu poate fi
plătită în bani, oricât de mulţi ai avea.
În plus, ea nu costă nimic, nu se termină niciodată. Poţi s-o
reiei de la capăt la nesfârşit şi poţi cuprinde în ea întreaga omenire.
Aria sa este atât de largă încât nu cunoaşte nici o limită de timp şi
de spaţiu, ajunge oriunde cu o viteză inegalabilă.
Avantajul cel mai mare îl constituie faptul că nu numai
pentru cei vii te poţi ruga, ci şi pentru cei plecaţi din lumea aceasta.

304
 Cu o rugăciune pentru sufletele plecate în Purgator, îţi poţi
câştiga mii de prieteni în cer, care, o dată ajunşi în slava veşnică,
vor fi protectorii tăi toată viaţa, iar în ceasul morţii se vor prezenta
lângă tine să te ajute, să te conducă în călătoria pe care o vei avea
de făcut.
Negreşit, rugăciunea e arma cea mai puternică din lume, o
armă care nu face rău, o armă care poate urni munţii din loc,
întoarce cursul apelor, opreşte războaiele, previne orice rău, orice
catastrofă.
Ea este armura în care ne îmbrăcăm în lupta cu forţele
răului. Cu rugăciunea putem învinge orice obstacol.
Rugăciunea ta, creştine, poate fi porumbelul de pace
zburând cu o ramură înflorită în plisc, deasupra pământului.
Ea te face mai fericit, mai mulţumit, mai demn în calitatea
ta şi în numele de creştin cu care ai fost investit la botez. Ea este
mijlocul de conversaţie cu Dumnezeu, este acel dialog Eu-Tu în
care-L afli pe Creatorul a toate.

LIMBAJUL ÎNGERILOR

Rugăciunea e limbajul în care vorbesc îngerii. Folosind-o, îi

înţelegi mai bine pe sfinţi, prietenii lui Dumnezeu din toate
timpurile. Ea-ţi dezleagă taine ascunse, secrete la care nici nu visai
să ajungi să le descifrezi cu forţele proprii. Rugăciunea te învaţă
tainele adânci şi sublime ale cerului.
Cu ea poţi zbura în înalt, cât mai aproape de Tatăl.
Cât de bogaţi sunt oamenii care ştiu rugăciuni şi le îndreaptă
spre Dumnezeu cel Atotputernic, către Fiul Său Preaiubit, Domnul
nostru, către Duhul Sfânt şi către Maica din ceruri.
Şi cu cât vei învăţa mai multe rugăciuni, cu atât te vei
îmbogăţi mai mult şi cei fi mai fericit, mai încrezător, mai plin de
speranţă.
Rugăciunile sunt florile răsărite în Grădina paradisului.
Răsădite de mâna îngerilor păzitori în grădina sufletului nostru.

305
Răsădite de Mâna Maicii Domnului şi stropite cu lacrimile Sale
curate, mărgăritare de rouă. Ele sunt fructe de har, fructe de
milostivire divină.
Rugăciunile sunt hrana spirituală a noastră, care ne poate
îndestula mai mult decât pâinea cea de toate zilele. Fără rugăciune,
sufletul se ofileşte, îmbătrâneşte şi moare. Şi vai de omul căruia
mai întâi, i-a murit sufletul! Deşi el va trăi în continuare, va fi fără
viaţă, fără pic de bucurie, în deplin întuneric, orb precum liliecii în
peşteră.
În rugăciune, trupul se prosternă cu evlavie, cuviincios la
pământ, iar sufletul îşi ridică aripile în înalturi.
Prin rugăciune, te deosebeşti şi tu, omule, de celelalte
făpturi care n-au capacitatea de a se ruga, de a înălţa laude
Creatorului a toate.
Mulţumeşte-i lui Dumnezeu că ţi-e dată ţie această comoară
pe care o poţi exploata în voie, fără să se împuţineze filonul de aur,
ci dimpotrivă, sporindu-l mereu, cu fiecare rugăciune rostită sau
meditată.

306
 CONSTANTIN VLAICU

FIŞĂ DE SCRIITOR

Constantin Vlaicu, născut în 16 august 1967, în Orşova, din

părinţii: Maria şi Costa Vlaicu, actualmente domiciliat în
localitatea Mehadia, Jud. Caraş Severin.

Absolvent al Facultăţii de Management a Universităţii

Ecologice – Bucureşti;

PROFESIA: tehnician silvicultor, Ocolul Silvic Mehadia.

Căsătorit, un copil

Membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România.

Prozator, eseist, publicist, autor de monografii locale, cu

activitate redacţională şi de promoţie culturală, secretar al
Centrului de studii etno-istorice, redactor şef adjunct al revistei:
„Vestea” – din Mehadia, redactor şef al revistei „Pagina Verde” –a
Ocolului Silvic din Mehadia; editor online al revistelor „Cărticica
de copii”, „Cetatea lui Bucur”, Liga Scriitorilor din România; ş.a.

Intensă activitate publicistică în revistele on-line şi pe hârtie.

307
 Redactor de contact al revistelor on-line ale Asociaţiei
Române pentru Patrimoniu.

Hobby-uri: pictură, grafică, ilustraţie pe calculator; fotografie

artistică, turism, drumeţii montane, protejarea naturii.

VOLUME PUBLICATE:

„Străjer la porţile pădurii”, evocări, amintiri, interviuri,

reportaje, Editura Sinteze, Galaţi, 2009 – o lucrare de interes major
pentru literatură şi viaţă.
Volume colective:
„Mehadia – vatră de istorie milenară”, Ed. Gordian
Timişoara, 2008;
Volumul „Un PRINŢ POPULAR - protopopul colonel
K.u.K. Pavel Boldea din Borlovenii Vechi”, Ed. INTERMUNDUS
Bucureşti, 2008;
,,Iosif Coriolan Buracu – o legendă vie”- Ed. TIM Reşiţa,
2008
,,Oameni de seamă ai Banatului”, Artpress Timişoara, 2009
Volumul de debut, „Străjer la porţile pădurii”, cuprinde
principalele articole de publicistică, de informare şi documentare, şi
este structurat astfel încât să atingă acele coordonate umane legate
de arealul în care a văzut lumina zilei şi şi-a desfăşurat activitatea
până la această dată.

COLABORATOR LA REVISTELE:
„Agero” – Stuttgardt;
„Romanian Vip” – Dallas – Texas;
„Starpress” – revistă internaţională româno-canado-
americană;
„Reţeaua literară.ning”
„Monitor cultural” – revistă A.R.P.

308
 „Epoca”;
„Luceafărul românesc”
„Neamul românesc”
„Sfera online” ş.a.
- Prezent în numeroase bloguri literare şi cultural-artistice.

REFERINŢE CRITICE:
- A apărut în volumul „Întâlniri providenţiale” – (Cezarina
Adamescu), Editura Semănătorul, 2009;
- „Un cetăţean emblematic al României tainice şi pledoaria sa
pentru sănătatea pământului” – (C. Adamescu) – apărut în revistele
„Agero”, „Cetatea lui Bucur”; „Monitor cultural”;
- „O lucrare de interes major pentru literatură şi viaţă –
Străjer la Porţile pădurii” (C. Adamescu), apărut în revistele
„Agero”; „Starpress”. „Analize şi fapte”; „Tânărul scriitor”.

LUCRĂRI ÎN PREGĂTIRE:

FOTOSTIHURI – imagini artistice – Constantin Vlaicu;

- versuri: Cezarina Adamescu

FLORILEGIUL GÂNDIRII – MĂRGĂRITARE

SUFLETEŞTI;

309
 FLORILEGIUL GÂNDIRII - BIJUTERII SUFLETEŞTI

Negreşit, gesturile sunt o oglindă a sufletului!

Mai mult - gestul sincer şi delicat reliefează o anume nobleţe
sufletească, ce nu poate sălăşlui decat în fiinţe cu dragoste pentru
aproape şi pentru Dumnezeu. Să aflăm cu toţii bucuria de a oferi
daruri semenilor noştri şi satisfacţia oferită de fapta bună, ca o
incununare, sau o împlinire a fiinţei umane, raportate la misiunea
vieţii, dată de Dumnezeu!

Câtă dăruire de a da măreţie lucrurilor mărunte! E precum

munca unui artizan, a unui căutător de perle în stridiile aparent
banale pe dinafară, dar care ascund comori de nepreţuit.

E foarte multă tristeţe în jurul nostru iar nepăsarea cu care

păşim prin viaţă şi superficialitatea cu care tratăm problemele celor
lipsiţi de mijloace de trai, nu ne pot oferi acel sentiment pe care
puţini îl cunosc, acea bucurie sufletească creată de binele ce-l
oferim celor ce au nevoie de el.

Vremurile ce le trăim nu preţuiesc fapta bună; de multe ori ea

chiar îţi aduce neplăceri, şi cred că Dumnezeu este Singurul ce o
mai poate judeca şi preţui; am devenit extrem de insensibili iar cei
ce acţionează cu sufletul, cei care cunosc valorile morale, şi
acţionează la fel…. sunt tot mai puţini.

310
 Dragostea mamei nu poate fi înlocuită niciodată de nimeni cu
nimic.
Cred că este important ca în viaţă să căutam dragostea şi prietenia,
şi să le tratăm cu toată seriozitatea atunci când avem parte de ele,
căci acestea sunt cele mai importante elemente ce fac viaţa plăcută
şi suportabilă şi de multe ori le găsim acolo unde nu ne aşteptăm şi
când ne aşteptăm mai puţin. Important e să fim răbdători căci
Dumnezeu le rânduieşte întotdeauna şi nimic nu este la voia
întâmplării; toate au un sens dar acesta este peste măsura înţelegerii
noastre.

Frumuseţea şi delicateţea unui suflet sunt rare în această

lume tot mai mult dominată de fapte preponderent rezultate ale
celor mai diverse interese, unde generozitatea şi credinţa în fapta
bună îşi pierd esenţa şi devin elemente derizorii ale vieţii
cotidiene.

Cu siguranţă că respectul nu se poate împiedica în pronume

personale de politeţe, în construcţia pompoasă a formulelor de
adresare, deşi ele denotă respect faţă e persoana căreia i te
adresezi. Dar în acelaşi timp, poţi păstra un sentiment de preţuire,
chiar dacă te adresezi cuiva în chip familiar.

Nu este importantă ziua, ci momentul în care te hotărăşti să te

relaxezi împreună cu cei dragi şi acesta poate să fie oricând.

311
 Cât de misterios este pentru mine adâncul acela de unde
izvorăşte poezia...mă uimeşte şi în acelaşi timp mă fascinează
existenţa lui.

Pământul este un organism viu; aşa cum sistemul biologic al

unui corp uman sănătos îi reglează buna funcţionare, aşa există
sisteme de control care menţin Pământul în starea în care el poate
să întreţină viaţa. Acţiunea negativă a omului asupra mediului
poate provoca schimbari atât de grave încât să facă posibilă
transformarea Pământului într-o planetă lipsită de viaţă.

Viaţa există pe Pământ de milioane de ani. Azi omul este cea

mai inteligentă formă de viaţă de pe Pământ, iar rolul lui ar fi, în
mod logic, de a fi păzitorul vieţii pe această planetă. Din păcate
inteligenţa a creat, prin dezvoltarea tehnologiei potenţial
periculoase, posibilitatea distrugerii planetei, însăşi a vieţii pe
această planetă. Supravieţuirea Pământului depinde în cea mai
mare măsură de acţiunile noastre, sistemele de control fiind în
mâinile omului.

E uşor să provocăm daune mediului nostru înconjurător, şi

există mulţi oameni nechibzuiţi care o fac în fiecare zi. Toţi ar
trebui să fim conştienţi de răul pe care îl putem face şi să luptăm
pentru a avea o planetă frumoasă, curată şi sănătoasă, nu doar
pentru noi înşine ci şi pentru urmaşii noştri. Să încercăm să fim în
fiecare zi ecologişti; viaţa aşa cum o trăim noi astăzi e frumoasă, să
facem în aşa fel încât şi nepoţii noştri să o cunoască la fel şi să se
bucure de ea. În acest context a fi ecologist e o îndatorire ce o
avem faţă de ei.
*

312
 Dragostea faţă de natură, faţă de pădure, nu se poate genera
decât printr-un atent şi constant proces educativ şi formativ, izvorât
din convingerea fiecăruia că unica şansă de supravieţuire decurge
din ideea că trebuie să învăţăm să ne deprindem a înţelege şi a
convieţui cu natura.

Ce poate fi mai frumos şi mai trainic decât ceva construit cu

suflet, cu dăruire şi sinceritate?

În jurul nostru există multă invidie, ură şi acestea se îndreaptă

de multe ori către cei ce fac bine şi pornesc întotdeauna de la cei pe
care neputinţa şi neînţelegerea rostului faptei bune îi îndeamnă la
astfel de gesturi.

Da, e cu adevărat interesantă povestea şi mesajul ei

asemenea! Multe lucruri le facem fiindcă suntem încurajaţi să le
facem, văzând prin aceste încurajări că ceea ce întreprindem are
sens, motivându-ne astfel munca.

Cu siguranţă că fiecare avem un destin care trebuie împlinit.

Pe lângă voinţa lui Dumnezeu, la împlinirea destinelor participăm
noi, fiecare prin faptele noastre, cu alte cuvinte noi ajutăm prin
gesturile noastre să se împlinească voinţa Domnului căci facem
parte din planurile Lui.

313
 Poate că nu este atât de importantă recunoaşterea publică,
căci există foarte multă invidie şi pizmă în sufletul multora dintre
semenii noştri, însă ceea ce constat eu că este mai important, e
încrederea pe care o dobândeşti tu faţă de tine.

Am făcut şi bune şi rele; cele bune îmi dau, ca întotdeauna,

sentimentul împlinirii rostului nostru pe pământ, dar acestea din
urmă îmi dau un sentiment de amărăciune pe care cu greu reuşesc
să-l stăpânesc. Nu ştiu dacă vi s-a întâmplat vreodată ca voind să
faceţi un lucru bun, să fie nevoie să faceţi un compromis de ordin
moral pentru a înfăptui ceea ce v-aţi propus?! Desigur, fapta este
una bună, dar preţul... Trebuie oare ca lucrurile bune să le
înfăptuim indiferent de preţ?? Bănuiesc că cei buni la suflet sunt
cei mai vulnerabili de a ajunge în faţa unei astfel de dileme.
Alegerea fundamentală aparţine însă omului.

Răul nu e atât de rău cât timp nu răneşti pe nimeni şi nu

produci suferinţă, nu-i aşa?? Însă mai există şi răul pe care poţi, din
neatenţie şi neglijenţă, să ţi-l produci ţie însuţi.

Ştiţi cum e...când primeşti prea multe daruri e posibil să nu le

poţi duce, te prăbuşeşti sub povară şi o să pierzi un timp bun până
te vei ridica din nou…

314
 Toate vor veni la vremea lor, desigur dacă timpul va fi
îngăduitor cu noi. Pe de altă parte, o cursă nu e bine să o începi în
forţă căci vei obosi prea repede, însă se poate termina în forţă!

E destul de ciudat! Cifrele au adus întotdeauna omului

rezolvări dar au şi creat mari semne de întrebare, la fel cum e şi
acesta.
Centrul întotdeauna creează echilibru dar este şi punct de plecare.
Elementul central e deseori cel ce dă sens lucrurilor din jur;
extremele pot deveni inconstante fără un centru de echilibru
puternic.

Peste toate, suntem sclavii timpului şi întotdeauna am fost

adeptul acestui principiu că Dumnezeu, cu ajutorul timpului,
stăpâneşte totul şi toate.

Valorile şi frumuseţea vor răzbate întotdeauna indiferent de

răutăţile din jur. E adevărat, nu trăim într-o lume perfectă, dar
Dumnezeu are permanent grijă de cei buni.

Câte mistere poate avea psihicul uman, că nu reuşim să ne

înţelegem noi pe noi înşine, şi mai dorim să-i înţelegem pe cei din
jurul nostru....

315
 Cu adevărat trebuie să ai un nivel destul de ridicat al simţului
artistic să poţi face artă din ce-ţi oferă natura. De fapt, dacă gândim
bine, însăşi Creaţia este o artă şi Creatorul un Artist desăvârşit !

Natura, în orice loc de pe Pământ, este foarte frumoasă dar nu

toţi ştiu s-o privească şi să o admire. Natura, după cum cred că am
mai spus-o, este o opera de artă creată de Dumnezeu, şi aşa cum nu
toţi înţeleg arta, la fel natura nu este privită la fel de toţi semenii
noştri.

Toate gesturile inocente, izvorăsc din simpla şi

Dumnezeiasca dorinţă de a face bine unei persoane dragi. Acest
izvor este puternic şi fără îndoială că nu va seca niciodată, atâta
timp cât vor exista cei ce vor avea nevoie de puterea lui. Încerc să-
mi imaginez cum ar arăta o lume cu oameni inocenţi şi mă întreb
de ce Dumnezeu nu i-a înzestrat pe toţi oamenii cu asemenea
suflete...a răspunde la bunătate cu bunătate...ar fi fost o lume
perfectă, aşa cum şi-o doreşte. Lecţia fluturelui este foarte
relevantă: Dumnezeu nu ne oferă totul, ci ne învaţă cum să obţinem
tot ceea ce dorim. Şi ce păcat că foarte puţini înţeleg asta şi faptul
că nu ne înţelegem şi nu ne ajutăm unul pe celălalt ne va duce către
pierzania sufletului, în lipsa valorilor spirituale ce-i dau hrana
necesară pentru a vieţui.

Nimic nu este veşnic şi totuşi viaţa noastră este atât

firavă...acel fir care ne ţine în viaţă este atât de subţire, şi se poate
rupe în cele mai neaşteptate momente.

316
 Performanţa, frumuseţea şi izbânda unui proiect, nu presupun
neapărat aparatură sofisticată; eu cred că este suficientă voinţa şi
sufletul care se pun, sau dăruirea cu care se munceşte. Lucrurile
frumoase izvorăsc din suflet, instrumentele nu fac decât să uşureze
munca, importante în acest context sunt inspiraţia şi dăruirea. Arta
s-a realizat şi cu instrumente rudimentare…

Dorinţa de a împărţi tristeţea şi bucuria tocmai cu o persoană

nu poate să creeze alt sentiment decât de bucurie şi onoare şi nu
poate fi perceput ca fiind altceva decât efectul firesc al încrederii şi
al prieteniei care este una din cele mai frumoase şi nobile trăsături
ale umanităţii şi în nici o împrejurare nu poate fi interpretat ca fiind
altceva decât ceea ce este cu adevărat.

Mă intreb: unde se isprăveşte harul şi unde începe dăruirea în

tot ceea ce facem?!
Cred că ele coexistă împreună, căci nu e normal să ai un har
şi să nu-l dăruieşti, după principiul talanţilor îngropaţi de frica
Stăpânului cel aspru, sau înmulţiţi şi dăruiţi celor din preajmă.

Meserie, har, şansă? Arta e puţin din toate, înmulţite şi dăruite

spre împărtăşire.

Am băut sevă de mesteacăn, şi am stat de vorbă cu un om

care s-a luptat cu ursul.

317
 În pădure mă simt împăcat şi liniştit. Îmi dă un echilibru
interior de care am mare nevoie.

A scrie cu sufletul: ce lucrare minunată! Însă, foarte puţini

fac acest lucru.

Încerc şi eu să urc mai sus dar nu am puterea necesară şi

atunci încerc să mă ridic pe vârfuri poate-poate voi fi puţin mai sus;
însă la un moment dat obosesc şi mă mai las jos pentru a prinde
puteri ca să mă pot ridica din nou. Nu ştiu cât voi sta tot pe vârfuri
şi dacă va veni momentul să pot păşi pe prima treaptă. Dar e de
dorit să nu abandonez suişul, ca la munte, când nu te poţi opri la
jumătatea drumului şi te căzneşti să ajungi până în vârf. Altminteri,
se cheamă că nu ţi-ai împlinit misiunea.

A-ţi deschide larg poarta sufletului permiţând pătrunderea şi

descoperirea frumuseţilor lui. Asta poate da naştere unei prietenii
puternice şi veşnice. Ce poate fi mai minunat?

În viaţă cel mai important este momentul şi cele mai

frumoase momente sunt create prin relaţiile de suflet cu semenii
noştri. Poate de aceea este atât de important să ne iubim!

318
 De cele mai multe ori ceea ce se clădeşte încet este mult mai
trainic şi arătos decât ceea ce se realizează în timp scurt.

Există acel element central, drumul, ce se poate alătura ca

simbol drumului în viaţă printre arbori, şi, în plus, cred că se poate
atribui o anumită corespondenţă între ,,drum" şi ,,poartă". Un drum
poate duce la o poartă, la o uşă, la o fereastră deschisă.
Un drum duce totdeauna undeva…el reprezintă un scop, un
ţel şi, chiar dacă acesta e atins, drumul poate continua. Un drum
reprezintă o aspiraţie la mai mult, la mai înalt, la mai bine.
Deşi e împărţit în segmente: început de drum, mijlocul
drumului, capătul drumului, el este continuu. Este crugul nostru
spre veşnicie.

De ce se spune oare că un necaz nu vine niciodată singur?

Întotdeauna se întâmplă la fel. Este foarte important ca la greu să
nu fii singur: atunci când greutatea este pe umeri, dar şi atunci când
este în minte. Când este în minte, destăinuindu-te, împărtăşind-o
celor apropiaţi, ea va deveni din ce în ce mai uşoară, şi asta se
întâmplă fără să conştientizam în ce mod anume. Şi Isus a fost
ajutat să-şi ducă crucea de Simon din Cirene, fiul lui Rufus. La fel
se întâmplă şi când ne rugăm lui Dumnezeu. Credinţa în prieteni şi
în Dumnezeu va fi întotdeauna cu efect moralizator şi ne va
încuraja mereu să păşim cu încredere în viaţă. Şi mai există
speranţa de care nu trebuie să ne lepădăm niciodată.

319
 Se spune că greul ne întăreşte şi suferinţa naşte mărgăritare -
nădăjduiesc ca astfel să fie şi la noi, şi să avem puterea de a uita şi
a nu ne pierde în întregime încrederea în oameni.

Totul este trecător şi din fericire omul are această capacitate

de a uita. Dacă nu ar fi aşa ne-am distruge mintea regretând faptele
noastre şi ale altora. Pe lângă toate acestea, Dumnezeu ne-a mai dat
puterea de a ierta. Şi asta este foarte important pentru liniştea
noastră sufletească. Şi altfel, cum ne-ar mai putea ierta Dumnezeu,
dacă noi înşine nu ne iertăm pe alţii?

Ce poate fi mai plăcut decât să-ţi vezi munca răsplătită? E

adevărat că mai există şi oameni ingraţi, răutăcioşi chiar, care de
multe ori ne umbresc aceste bucurii dar în nici un caz aceştia nu
trebuie să ne descurajeze. Ei au motivele lor pentru a fi astfel, dar
noi trebuie să avem altele, mai nobile, de a merge cu încredere şi
curaj mai departe. A-i face părtaşi pe oameni la bucuriile şi
tristeţile tale este cu adevărat un act de generozitate şi dăruire!

Scrisul este pentru scriitor indispensabil ca şi respiraţia, ca şi

hrana materială, ca şi apa, în esenţă este chiar viaţă.

Un vis este de multe ori un frumos început. Haideţi să visăm

împreună!
*

320
 De multe ori importanţa „locului“ este dată de oamenii care s-
au născut şi au trăit în aceste ţinuturi şi care prin activitatea lor s-au
făcut cunoscuţi lumii.

Mă şi mir unde încap atâta dragoste şi bunătate în sufletul

unui om! Încerc să-mi imaginez cum ar arăta o lume cu asemenea
oameni şi mă întreb de ce Dumnezeu nu a înzestrat toţi oamenii cu
asemenea suflete...a răspunde la bunătate cu bunătate...ar fi fost o
lume perfectă, aşa cum şi-o doreşte… La oameni este imposibil,
dar la Dumnezeu, totul este posibil.

De multe ori, făcând bine deranjăm ... şi nu e normal să fie

aşa. Din păcate gesturile frumoase nu sunt preţuite întotdeauna nici
măcar de cei cărora li se adresează. Aceasta este lumea în care
trăim; observăm, comentam, ne indignăm, suferim, dar din păcate
nu putem face nimic!

A modela conştiinţa umană este cea mai

nobilă îndeletnicire.

Istoria unui loc este marcată de activitatea multor

personalităţi culturale, militare, dar care din păcate sunt prea puţin
prezente în memoria contemporanilor noştri. A nu cunoaşte
valoarea sau faptele înaintaşilor tăi este echivalent, în opinia mea,
cu a nu fi conştient de valoarea ta şi implicit, a nu-ţi pune în
valoare propriile capacităţi.

321
 Consider că un rol important în aceste vremuri de ,,pustiire a
neamului românesc”, aşa cum constata părintele Iustin Pârvu, pe
care le trăim azi, îl are punerea în valoare a adevăraţilor eroi ai
neamului, care cu dragoste de adevăr, cu credinţa în suflet şi iubire
de Dumnezeu, au creat adevărata istorie a poporului român. Spiritul
şi personalitatea lor să se constituie în repere de conduită, atât
morală cât şi civică, într-o societate bulversată şi confuză, tot mai
mult marcată de promovarea unor valori străine, şi o lipsă de
cunoştere şi preţuire faţă de valorile culturale şi spirituale ale
poporului român, ce pun în pericol însăşi existenţa identităţii de
neam, a modelului existenţial românesc.

Se crede că la naştere Dumnezeu ne dă fiecăruia o misiune pe

care trebuie s-o îndeplinim în timpul vieţii, contribuind astfel
fiecare, cu câte puţin, la desăvârşirea măreţului plan cosmic al
divinităţii. Pentru împlinirea acestor misiuni este necesar să
respectăm anumite reguli, care sunt de fapt principiile moral-
creştine care trebuie să ne calăuzească în viaţă.

O realitate este faptul cã noi, românii în general, şi bãnãţenii

în mod special, prin muzica şi portul popular am reuşit de-a lungul
timpului crearea unei simbioze, simbiozã ce prin efectele sale a
creat în sufletele înaintaşilor noştri elementele care au dat naştere
acelui sentiment de mândrie naţionalã, a dragostei pentru locul
natal, pentru casa strãmoşeascã, a respectului faţã de semeni şi de
tradiţie, ce au creat şi au modelat sufletele înaintaşilor noştri.
Aceste elemente le gãsim astãzi ca fiind componente esenţiale
ale culturii populare româneşti ce definesc puternica personalitate a
poporului roman. Transmiterea lor s-a realizat prin educaţie şi

322
manifestãri populare colective de o anumitã forţã şi eleganţã,
etalându-se cu mândrie cântul şi portul popular care, preluat din
generaţie în generaţie, s-a transmis pânã în zilele noastre. Astãzi
toate acestea dau poporului român o anumitã originalitate şi o
relativã unicitate faţã de alte popoare, cãci, aşa cum afirma
Alexandru Tzigara Samurcaş, marele istoric al artei populare, autor
a numeroase studii privind arta tradiţionalã a poporului roman, „în
privinţa portului ţãrãnesc nici un alt popor din lume nu ne poate
concura”.

Iată că astăzi, când asistăm la intervenţia tot mai agresivă, pe

tot mai multe căi, a unor elemente culturale străine,ce nu au nimic
în comun cu componentele culturii noastre tradiţionale, constatăm
cu îngrijorare pericolul alterării structurale a acestor elemente care
au menţinut de-a lungul timpului identitatea şi unitatea poporului
român.
Şi totuşi, satul românesc trãieşte încã, şi mai mult, are puterea
şi resursele necesare de a face faţã şi a rezista înaintea acestui
tãvãlug al modernizãrii, care în esenţa sa neagã valorile tradiţiei şi
ale culturii populare, dorind o aducere la acelaşi numitor a
conştiinţei umane, a sufletului omenesc, fãcând abstracţie de faptul
cã fiecare popor simte şi se bucurã în felul sãu; noi românii simţim
româneşte pentru că nu putem uita nicicum faptul că suntem
români.

Participând la unele manifestări bănăţene, am simţământul

unei tainice uniuni în spirit şi simţire. Nu e de mirare pentru că sunt
om al acestor meleaguri montane. Căldura sufletească ce irupe prin
toata fiinţa bănăţenilor, îţi creează acel sentiment de solidaritate şi

323
apropiere sufletească asemeni celei ce o ai de obicei faţă de
,,neamuri”. În minte îmi vine acel mesaj transmis de un mare
român, care deşi trăieşte departe de ţară, dar în aceeaşi uniune
deplină de spirit şi simţire cu noi, cu toţi românii, cunoscutul istoric
şi filozof al culturii, scriitorul Alexandru Nemoianu, şi anume
faptul că trăim o ,,crâncenă vreme”, a ,,confruntării dintre
Globalism şi Neamuri”, iar o asemenea uniune culturală şi
spirituală mă face să cred că în această confruntare balanţa de forţe
înclină serios în favoarea ,,neamului”, a neamului românesc, al
cărui spirit, astfel, am curajul de a crede că va dăinui mereu.

MEMORIA IDENTITĂŢII SPIRITUALE - EXAMEN DE

CONŞTIINŢĂ AL ORICĂRUI ROMÂN

Istoria Mehadiei este marcată de activitatea multor

personalităţi culturale, militare, etc., dar care din păcate sunt prea
puţin prezente în memoria contemporanilor noştri. A nu cunoaşte
valoarea sau faptele înaintaşilor tăi este echivalent, în opinia mea,
cu a nu fi conştient de valoarea ta şi implicit, a nu-ţi pune în
valoare propriile capacităţi.
Ca popor, parcurgem în prezent momente dificile datorate
unei acute crize a identităţii naţionale, ce se manifestă atât în
interior, cât şi în afara graniţelor ţării. Acţiunile politicienilor, dar şi
ale noastre, ale oamenilor de rând nu converg nicidecum, având
alte priorităţi, spre un astfel de deziderat şi anume, al afirmării
noastre ca popor european, aşa cum am fost până ne-a fost pus
jugul comunist. Se ştie foarte bine că nu suntem un popor oarecare;
istoria noastră este presarată de momente ce au avut o influenţă
marcantă asupra celei a Europei, ceea ce în prezent se face uitat de
o Europă ingrată în care acum cu greu reuşim să ne găsim locul.
Efectul acestei lipse de coeziune şi consistenţă a faptelor
noastre precum şi lipsei unei direcţii clare de acţiune, duce iată,

324
spre situaţia în care ne uităm istoria, pe cei ce au creat-o şi chiar,
atunci când suntem departe de ţară, identitatea naţională. În acest
context, consider a fi absolut necesar ca în interiorul fiecărei
comunităţi locale, să se iniţieze diferite acţiuni care prin natura şi
efecul lor să pună în valoare specificul local, tradiţia, cultura, toate
acestea ca elemente esenţiale, componente ale specificului naţional
cu care poate fi identificat poporul român. Un rol important în acest
sens, îl consider a fi şi rememorarea personalităţilor locale care,
prin faptele lor şi-au creat un loc în istoria locală. Referindu-mă la
genul de acţiuni necesare, consider că paleta lor poate fi extrem de
largă, însă nu insist în acest moment asupra acestui aspect,
considerând că sunt suficienţi factori, în special în rândul
reprezentanţilor comunităţii, care pot face o analiză pertinentă,
dacă-şi vor canaliza atenţia concret şi coerent asupra acestui aspect
al vieţii comunităţii noastre, luând în final decizia corectă. Ceea ce
doresc să evidenţiez aici se leagă de o constatare, şi anume faptul
că acest proces iniţiativ al unor acţiuni îndreptate în acest sens a
început la Mehadia. Putem constata foarte uşor cu toţii că, în ultima
perioadă de timp, asistăm chiar la o reînviere spirituală a Mehadiei.
Printr-un complex gen de manifestări, elemente de istorie locală
sunt puse în evidenţă prin strădania şi entuziasmul unor oameni
de suflet, pe care nu-i amintesc aici, şi sunt convins că nici ei nu
doresc în mod special acest lucru, deoarece tot ceea ce fac,
izvorăşte în primul rand din suflet şi nicidecum din dorinţa de a se
evidenţia sau de a fi lăudaţi.
,,Fiii Satului”, ,,Simpozionul Cetăţii”, montări de plăci
comemorative chiar şi această publicaţie, ,,Vestea”, sunt expresii
ale acestei voinţe , de o palpabilitate ce nu poate fi contestată, ce
readuc în memoria noastră, sau fac pentru prima oară cunoaşterea
unor evenimente, fapte, personalităţi ce au dat de-a lungul timpului
faima acestor locuri. Căci, aşa cum spunea marele Iorga: "Un
popor care nu-şi cunoaşte istoria este ca un copil care nu-şi
cunoaşte părinţii", iar strădania aceasta, în contextul actual, este
lăudabilă prin ea însăşi şi prin efectul ce-l produce.

325
 CUM GÂNDEAU ŞI SIMŢEAU STRĂMOŞII NOŞTRI

Mai dăunăzi, prin bunăvoinţa doamnei Neli Feneşan, ce

locuieşte în prezent la Deva împreună cu familia, deşi sufletul ei
este mereu la Mehadia, am intrat în posesia unei cărţulii editată în
anul 1927 la Editura Casei Şcoalelor având titlul : ,,Cum trăiau
strămoşii noştri” scrisă de Cronicarul Cremene. Pot să spun că
lecturarea ei m-a emoţionat şi impresionat profund. Frazele simple
în formulare dar cu implicaţie profundă în elementele spiritului
naţional, mi-au dat în final sentimentul unei lecturi pasionante şi
pline de învăţăminte despre cum simţeau şi înţelegeau strămoşii
noştri ideea de popor, de naţiune.
Iata că din 1927 au trecut peste neamul nostru multe
evenimente care au reuşit să ne schimbe foarte mult modul de a
gândi şi aici mă refer la percepţia, în special în rândul tineretului, a
înţelegerii importanţei păstrării tradiţiilor şi a valorilor culturale
locale, elemente vitale în conservarea spiritului naţional, care astăzi
este pus în faţa acestui pericol al globalizării care prin efectele sale
pune sub semnul întrebării însăşi existenţa ideii de naţiune.
Pentru a pătrunde sensul celor prezentate, am extras câteva
secvenţe textuale mai reprezentative pe care le vom prezenta în
continuare.

,,Un sat de acum 6-700 de ani ni-l închipuim astfel: O risipă

de 30-40 de case şi bordeie, făcute din bârne sau gard lipit. Se
înveleau cu paie sau stuf. O fereastră cât bagi capul, acoperită cu o
băşică de bou. În mijlocul odăii era vatra. În curte: un plug de lemn,
o râşniţă, un car tot de lemn cu doua oişti (cele mai multe); iar în
loc de magazie, gropi de ascuns bucatele mai sigur. În mijlocul
satului, o căsuţă lunguiaţă fără turn, era biserica unde toaca de lemn
ţinea loc de clopot.

326
 Cele dintâi sate s’au aşezat pe văi, după coturile dosite ale
dealurilor, în poienile ascunse, în preajma pădurilor, ca să fie în
fereala năvălitorilor prădalnici.
Noi n’am avut timpul să facem case de apărare cu ziduri de
piatră, pe dealuri, ca în ţările Apusului, căci ţara noastră era numai
o pânză de păduri, cari ne dăruiau un adapost repede şi sigur. Era
destul numai ca străjile dela gura văilor să aprindă focul pe movili,
pentru ca satele să-şi strângă avutul în grabă şi încărcate în care cu
o oişte înainte şi alta înapoi, să apuce potecile tăinuite ale codrului
până trecea primejdia. Poate că nefiind aceste păduri ocrotitoare,
cine ştie dacă neamul nostru mai era în numărul de azi: aşa de
multe valuri au trecut peste pământul românesc. Mărturiseşte chiar
un strămoş, un vornic de la Câmpulung, către un călător din Asia
Mică care se întâmplase să fie la noi într’o vreme de bejenie pe la
mijlocul veacului al 17-lea, către sfârşitul zilelor lui Mateiu
Basarab: ,,Mulţumită lui Dumnezeu că nu avem castele în ţara
noastră. În loc de castele şi cetăţi, avem aceşti munţi şi aceste
păduri, împotriva cărora nici un duşman nu poate birui. Iar dacă am
fi avut castele pe pământul nostru, duşmanul demult, ne-ar fi gonit
din ele. Iată din ce pricină năvălitorul n’a putut niciodată să ne
cucerească sau să rămâie în ţara noastră.”

Constantin Vlaicu, Mehadia, Caraş-Severin

august-noiembrie 2009

327
 CUPRINS

Pr. Radu Botiş ……………………………………………...…. 7

Cezarina Adamescu …………………………………………... 99
Constantin Vlaicu ……………………………..……………… 307

Tipărit la S.C. GRAFPRINT S.R.L.

Galaţi, str. Odobeşti, 1 Bis
Tel/fax: 0236.318440
www.grafprint.ro

328