BRIGAZILE ROSII

Brigazile Rosii sunt o organizaţie marxist-leninistă, de extremă stângă, care îşi propune să
desprindă Italia de structurile euro-atlantice, să o arunce într-un război civil sau cel puţin să
declanşeze o insurecţie armată, deschizând astfel drumul unei guvernări comuniste în
peninsulă.

Brigazile Rosii a fost o rezultantă directă a protestelor studenţeşti din anul 1969, fiind o
componentă remarcabilă a vieţii politice italiene din ani şaptezeci şi optzeci. În 1984 s-a
separat în două facţiuni: Partidul Comunist Combatant ( Brigazile Rosii - Partidul Comunist
Combatant) şi Uniunea Comuniştilor Combatanţi ( Brigazile Rosii - Uniunea Comunistilor
Combatanti). Tot din această perioadă se observă şi primele semne de declin ale organizaţiei.
Pe lângă scindare de care am amintit, profunda criză ideologică, eşecul multor operaţiuni
teroriste şi arestarea majorităţii liderilor au dus la pulverizarea coeziunii interne a brigadierilor.
Strategia terorii, aplicată nediferenţiat, a dus la izolarea mişcării de bazele sale de clasă şi la o
întoarcere, cu 180 de grade, a suportului opiniei publice. Modificarea codului penal italian, din
1981, a încurajat pocăirea multor terorişti-şi mafioţi, pe de altă parte-şi eficientizarea acţiunilor
poliţiei şi carabinierilor. Acest lucru a pus în faţa Brigăzilor Roşii şi a altor grupări extremiste
similare, un nou inamic-forţele de securitate-fiind obligate, pentru a supravieţui, să lupte contra
acestora şi să abandoneze, temporar, lupta pentru atingerea ţelurilor politice iniţiale.
Problemele erau atât de grave încât, în aprilie 1984, patru lideri ai organizaţiei au scris, din
închisoare, o scrisoare deschisă adresată membrilor aflaţi încă în libertate, în care, printre
altele au făcut şi un apel de încetare a luptei armate, pe motiv că nu mai există: „condiţiile
internaţionale care să permită continuarea confruntării armate”.

Dintre grupările europene ale extremei-stângii, din anii şaptezeci şi optzeci, Brigăzile Rosii au
avut cea mai consistentă şi mai solidă ideologie, considerându-se apărătorii şi propovăduitorii
celei mai curate şi pure versiuni de marxism-lenism.

Apariţia organizaţie Brigazile Rosii a fost pusă de unii analişti pe seama frământărilor interne
care zguduiau Partidul Comunist Italian la acea vreme. În acea perioadă, stânga italiană era
constituită din două grupări fundamental diferite: pe de o parte stânga parlamentară,
reprezentată de PCI, adeptă a luptei politice democratice, constituţionale, dar suspectată de
adversarii politici ca fiind tributară Moscovei şi gată oricând să răstoarne, prin forţa armelor,
guvernul democrat-creştin, iar pe cealaltă parte stânga extra-parlamentară, divizată la rândul
ei, în zeci de grupuri şi grupuscule, cu diverse orientări, obţinute din interpretări diferite ale
tezelor lui Marx şi Lenin, dar având ca numitor comun acceptarea şi promovarea luptei armate
pentru răsturnarea guvernului DC şi declanşarea unei revoluţii comuniste. Această stângă
extra-parlamentară, un amestec de radicalism şi comunism militant, pe fondul unei nemăsurate
dorinţe de luptă revoluţionară, a fost creuzetul în care s-au format primii brigadieri.

Anul 1969 este un an de lupte de stradă, de greve muncitoreşti şi studenţeşti, atentate cu

bombe, ciocniri cu poliţia. Italia trăieşte cu teama unei lovituri de stat pregătite de comunişti,
sau a uneia declanşate de dreapta şi forţele armate, pentru a o preîntâmpina pe cealaltă.
Peste 13.000 de muncitori şi studenţi sunt arestaţi între octombrie 1969 şi ianuarie 1970.
Haosul este general! Această este perioadă în care apar Comitetele Unite de Bază şi Stânga
Proletară, aceasta din urmă editând şi o revistă, cu acelaşi nume. Mai mulţi militanţi de stânga,
printre care Renato Curcio şi Margherita Cagol-viitori fondatori ai Brigăzilor Roşii-se reunesc,
în septembrie, şi înfiinţează Colectivul Politic Metropolitan. Editorul comunist Giangiacomo
Feltrinelli înfiinţează Grupurile de Acţiune Partizană şi trece la luptă contra statului italian. Alt
militant de stânga, Mario Rossi, înfiinţează mişcarea XXII Octombrie, care şi ea are un
program de luptă armată. Hotărât lucru, lumea se pregăteşte de război şi acesta este doar
începutul! Părerile şi opiniile diferă, nimeni nu este de acord cu nimeni, fiecare deţine adevărul
absolut în materie de luptă de clasă şi de gherilă.

Toate aceste organizaţii s-au dezvoltat pe baza lucrărilor teoretice ale unor ideologi de
prestigiu, de care extrema stângă italiană nu a dus niciodată lipsă, acceptaţi atât de
intelectualitatea radicală, cât şi de studenţii comunişti. Cel mai faimos şi influent teoretician al
terorii a fost profesorul Antonio Negri, de la Universitatea din Padova. Acesta a fost de mai
multe ori arestat şi judecat, dar nu s-a putut niciodată demonstra implicarea lui în activităţi
teroriste. Articolele şi cărţile lui, care legitimau violenţa de stradă şi terorismul ca mijloace de
„de-structuralizare” a societăţii capitaliste, au avut o enormă influenţă asupra liderilor
organizatiei Brigazile Rosii şi a celorlalte grupuri.

În acest context, Curcio, Simioni, Franceschini şi alţi tovarăşi înfiinţează Brigazile Rosii, în
august 1970, la Pecorile. Prima acţiune a nou înfiinţatului grup, care se considera un fel de
avangardă armată a proletariatului, are loc pe 17 septembrie şi pare mai mult o joacă de
adolescenţi excitaţi: este incendiată maşina lui Sergio Leoni, şeful personalului de la uzinele
Siemens.

La 18 aprilie 1974, prima acţiune de amploare: Brigazile Rosii rapesc pe judecatorul Mario
Sossi, protagonistul procesului împotriva grupului XXII Octombrie. Actiunea decurge cu o
stângăcie greu de imaginat. Teroriştii, crezând că sunt urmăriţi de carabinieri, deschid focul
unii în alţii şi doar norocul face să nu se împuşte între ei. Atentatele continuă, răpiri, explozii,
incendieri, lucrurile păreau să meargă bine, până când, la începutul anului 1975, vine lovitura
de graţie: sunt arestaţi Paolo Ferrari, Curcio, Franceschini, Roberto Ognibene, Prospero
Gallinari, Alberto Buonavita. Practic, întreaga conducere a organizaţiei Brigazile Rosii se află
în închisoare, singura rămasă în libertate fiind Mara Cagol. În iunie 1975, şi aceasta iese din
scenă, definitiv, fiind împuşcată mortal într-o confruntare cu carabinierii. Prima perioadă din
istoria brigadierilor se sfârşeşte rău pentru ei, dar revenirea şi acţiunile următoare vor fi de-a
dreptul spectaculoase.

Prima acţiune a „noilor” Brigazi Rosii a avut loc în iunie 1976, când a fost asasinat Francesco
Coco, procurorul general din Genova, adversar înverşunat al brigadierilor. Chiar de la primul
atentat se observă o schimbare a strategiei, acum fiind ucisă şi escorta, nu numai victima -
simbol. Această nouă optică este explicabilă, dacă ne gândim că liderii istorici se află în
detenţie, noii recruţi nu au formaţia, nici pasiunea şi nu au trăit nici experienţele politico-sociale
ale predecesorilor lor.

La Roma, Brigazile Rosii se reorganizează, sunt cooptaţi supravieţuitorii din Nucleele Armate
Proletare şi din Autonomia Proletară. În restul Italiei apar noi organizaţii: Formaţiunile Armate
Comuniste, Unităţile de Luptă Comuniste şi Lupta Armată pentru Comunism. Grupurile armate
se înmulţesc, violenţa se intensifică, în cursul anului 1977, atingând cote neimaginabile în ani
1978-80. Este apogeul activităţii grupărilor de extremă-stângă