NATURA, SURSELE SI PRINCIPIILE DREPTULUI

INTERNATIONAL PUBLIC
II.1. Consideratii introductive, definire concepte

     De-a lungul timpului, un rol deosebit l-a jucat intotdeauna  ideea de lege – ideea ca
ordinea este necesara si ca haosul este daunator unei existente oneste drepte si stabile.
Orice societate, fie mica sau mare, puternica sau slaba, si-a creat un cadru de principii
dupa care sa poata sa se dezvolte.

     Studiul legii este in mare masura studiul istoriei. Istoria sa inseamna eforturile de a
impune constrangeri legale asupra conflictelor armate prin negocieri intre puterile
militare, eforturi care nu au reusit sa se concretizeze intotdeauna in  tratate. Am putea
spune ca legea este acel element care obliga membrii unei comunitati careia ii apartin, la
recunoasterea unor valori si standarde. Este deopotriva permisiva in oferirea posibilitatii
indivizilor de a-si 343g61d stabili propriile relatii legale, cu drepturile si obligatiile ce
decurg din acestea, precum si coercitiva, in pedepsirea acelora care ii incalca prevederile.
Majoritatea autorilor in domeniu prezinta legea ca fiind o serie de reguli care
directioneaza conduita umana si reflecta, pana la un punct, ideile si preocuparile societatii
in indeplinirea functiilor sale si are ca obiect relatiile dintre state in toate formele sale,
pentru a reglementa functiile mai multor institutii internationale.

     Dreptul international in sine, este impartit in conflictul de legi sau dreptul international
privat cum este denumit uneori si dreptul international public, de obicei numit doar drept
international[1].

     Numai relatiile dintre subiectele dreptului international public, in primul rind, dintre
state fac obiectul acestui drept[2]. Poate fi universal sau general, caz in care legile
prevazute obliga toate statele (sau practic, toate depind de natura legilor), sau regional,
cand un grup de state legate geografic sau ideologic recunosc legile speciale care le sunt
aplicabile (exemplu, practica azilului).

II.2. Legea si rolul fortei in comunitatea mondiala

     Un aspect important este cel al calitatii legii, a dreptului international in general.
Fiecare parte a unei dispute internationale va necesita fara indoiala o justificare legala
pentru actiunile respective, iar in sistemul international nu exista o institutie independenta
care sa poata determina  problema si sa dea o decizie finala[3].

     Istoria dreptului international, practica juridica internationala scoate in evidenta

nevoia unui organ recunoscut care sa legifereze, sa creeze legi, o ierarhie a curtilor cu
jurisdictia obligatorie  sa rezolve disputele legate de asemenea legi si un sistem acceptat
care sa promulge aceste legi. Fara corpuri legiuitoare judiciare si executive nu se poate
vorbi despre o ordine legala[4]. Dar, dreptul international nu intra in aceasta categorie, el
nu are corpuri legiuitoare. Adunarea Generala a Natiunilor Unite cuprinzand delegati din
toate statele membre, functioneaza, dar rezolutiile sale nu sunt legal obligatorii, unele
organe ale Natiunilor Unite avand scopuri precise. Nu exista un sistem al curtilor. Curtea
Internationala de Justitie exista la Haga[5], dar poate decide doar in cazuri in care ambele
parti cad de acord, si nu ofera certitudinea ca deciziile sale sunt acceptate[6]. In afara de
asta, nu exista o entitate guvernanta sau executiva. Consiliul de Securitate al Natiunilor
Unite care a intentionat sa aiba un rol in acest sens a fost efectiv constrans de dreptul de
veto al celor cinci membri permanenti (SUA, URSS, acum Federatia Rusa, China, Franta
si Regatul Unit). Nu exista o institutie, care sa creeze reguli, sa le explice sau  sa
stabileasca cine le incalca si sa-i pedepseasca pe acestia. Cu toate acestea intre dreptul
intern si dreptul international  remarcam prezumtia unei analogii.

Desi nu exista un sistem uniform de sanctiuni in dreptul international in sensul in care

exista in dreptul intern totusi sunt circumstante in care folosirea fortei este privita ca fiind
justificata si legala. In sistemul Natiunilor Unite, sanctiunile pot fi impuse de Consiliul de
Securitate in cazuri de incalcare a pacii, amenintare a pacii sau un act de agresiune[7].

     Actiunile coercitive in cadrul Natiunilor Unite sunt rare din cauza ca necesita
coordonarea celor cinci membri permanenti ai Consiliului de Securitate, iar pentru
aceasta este nevoie ca problema sa nu fie privita de nici una din marile puteri ca
amenintand vreunul din interesele vitale ale acestora.

     In afara de aceste sanctiuni institutionale, se mai pot mentiona o serie de drepturi de a
actiona prin violenta, actiuni cunoscute ca fiind de autoaparare, de restabilire a drepturilor
fundamentale sau uneori justificate de pericolul terorist. Statele pot folosi forta in
autoaparare, daca ele sunt obiectul agresiunii si pot actiona ca raspuns la actiunile ilegale
ale altor state. In asemenea cazuri, statele singure decid, daca sa actioneze si daca da, ce
fel de masuri trebuie luate, neexistand un organism care sa decida legalitatea masurii, in
absenta unei examinari din partea Curtii Internationale de Justitie, acceptabila pentru
ambele parti, desi dreptul international a statuat unele legi relevante in aceasta privinta.

     A privi sanctiunile dreptului international cu privire la state ca “drepturi la autoaparare

si represalii” este o intelegere gresita a rolului sanctiunilor, intr-un sistem, pentru ca ele
sunt la dispozitia statelor, nu sunt sistemul insusi.

     Din moment ce nu se poate descoperi natura dreptului international facandu-se referire
la o definitie a legii in privinta sanctiunilor, caracterul ordinii juridice internationale
trebuie examinat cu scopul de a se descoperi daca statele se simt obligate sa se supuna
prevederilor dreptului international.

II.3. Sistemul international

     Sistemul international are cateva atribute unice in sensul relationarii intre state,
recunoscand anumite principii comune si anumite modalitati de a functiona. Sistemul
international este orizontal, fiind compus din peste 190 de state independente, suverane,
toate egale din punct de vedere legal si care nu recunosc nici o autoritate ca fiind
superioara lor. In dreptul intern legea este deasupra indivizilor, pe cind in dreptul
international exista  numai in legatura cu relatia dintre state. Indivizii nu creeaza legea,
acest lucru este realizat de institutii specifice. In dreptul international, statele insele
creeaza legea, careia se supun sau nu. Acest lucru, bineinteles, are consecinte serioase
referitor la sursele dreptului si la importanta promulgarii legilor acceptate.

     Dreptul international, este in primul rand formulat in acordurile internationale care
creeaza reguli obligatorii pentru semnatari si in regulile cutumiare care sunt de fapt
practicile statelor recunoscute de comunitate in mare parte ca fiind tipare de conduita
carora trebuie sa li se supuna.

     Totusi, se poate argumenta ca, din moment ce statele insele semneaza tratate si se
implica in actiuni pe care le pot sau nu privi ca fiind legal obligatorii, dreptul
international ar fi compus dintr-o serie de legi din care statele pot alege. Statele respecta
dreptul international si incalcarile prevederilor acestuia sunt relativ rare[8], majoritatea 
prevederilor dreptului international sunt respectate, in viata internationala.

     Cand statele sunt intr-un dezacord sau o disputa se  recurge la legile dreptului
international, chiar daca exista conflicte de interpretare, acolo existind un cadru comun de
referinta, iar un stat trebuie sa stie cum celalalt stat isi va sustine argumentele. Statele au
astfel un limbaj comun, iar daca partile adverse pun la indoiala intelesul unei anumite legi
si adopta pozitii opuse cu privire la aplicarea acesteia, ele pot sa  comunice in aceeasi
termeni.

     Statele, adesea nu urmeaza un anumit curs in actiunile lor care le-ar putea aduce
castiguri pe termen scurt, din cauza ca ar putea distruge suportul de toleranta reciproca
care ar duce la dezavantaje pe termen lung[9]. Aceasta poate constitui o incurajare pentru
state sa actioneze rezonabil si moderat,  evitand confruntarile. Dar problema aceasta
trebuie pusa in sensul ca un stat dupa ce-si cantareste toate posibilele alternative, ar putea
considera ca singura metoda de a-si proteja interesele vitale ar implica o violare a
dreptului international, iar aceasta responsabilitate va trebui sa fie asumata.

     Un alt factor important sunt “castigurile” pe care le pot avea din anumite situatii in
urma respectarii dreptului international. Ar putea incuraja statele prietene sau neutre sa
fie de partea unei tari implicate intr-un conflict, mai degraba decat sa fie de partea
celeilalte si chiar sa adopte un rol mai activ decat ar fi facut-o in mod obisnuit. In multe
privinte se recurge la opinia publica pentru sustinere si toate statele angajeaza propria
tactica; in multe cazuri, aceasta reflecta respectul fata de lege[10].

     A consimti in dreptul international inseamna a pune problema a ce se intampla daca

acest acord este retras. Dezacordul din partea unui stat fata de o lege nu transforma acea
lege intr-una optionala sau nu-i va inlatura caracterul legal;  plaseaza statul respectiv sub
responsabilitatea dreptului international, daca statul va actiona conform prevederilor
acordului. Principiul potrivit caruia acordurile sunt obligatorii pacta sunt servanda, care
ar trebui sa se afle la baza tuturor tratatelor legale, nu poate sa depinda de consimtamant.
     O abordare mai actuala a acestei probleme, se refera la doctrina consensului. Acesta
reflecta influenta unei majoritati la crearea unei noi norme de drept international si
acceptarea de catre celelalte state a acestei norme noi create. Bineinteles, nu se poate
ignora rolul acordului in dreptul international. A-i recunoaste limitele nu inseamna a-i
neglija importanta. Marea parte a dreptului international este constituita din state care
consimt in mod expres la standarde normative specifice, mai evident prin incheierea
tratatelor.

     Este important de notat ca in timp ce statele, din cand in cand obiecteaza la anumite
legi de drept international si incearca sa le schimbe, nici un stat n-a cautat sa schimbe
sistemul, ca intreg. Fiecare stat, in mod individual, desigur, are dreptul sa incerce sa
influenteze prin cuvinte sau fapte, dezvoltarea unor anumite reguli de drept international,
dar crearea unor noi reguli cutumiare nu este dependenta de consimtamantul expres al
fiecarui stat in parte.

[1]              Termenul a fost folosit pentru prima data de catre J.Bentham: vezi Introduction to the
Principles of Morals and Legislation, 1780.

[2]              Martian Niciu Drept International Public Editura Servosat 1997 p.6.

[3]              Martin Dixon, International law, 6th edition, Oxford university press 2008, page.310.

[4]              H.I.A.Hart, TheConcept of law, Oxford; 1961.

[5]              Vezi art.36 din Statutul Curtii International de Justitie.

[6]              Conflictul de frontiera Romania Ucraina reprezinta un caz elocvent privind necesitatea unei
institutii de drept international cu competenta juridica in rezolvarea litigiilor dintre state.

[7]              Asemenea sanctiuni pot fi economice, de exemplu cele impuse in 1966 Rhodesiei sau militare,
precum in razboiul coreean in 1950, sau chiar amandoua, ca in cazul Irakului in 1990. Sanctiunile mai pot
viza o asa zisa opozitie pe care statele isi impun reciproc o anumita opozitie fata de asa zisele intentii
viitoare (aderarea la Ue, la NATO,etc.)

[8]              Asemenea incalcari (precum atacurile armate sau opresiunea rasiala) sunt aduse la cunostiinta
si lovesc centrul acestui sistem, crearea si ocrotirea pacii si justitiei. Dar asa cum infractiunile de omor, jaf,
viol survin in ordinea legala nationala fara a distruge sistemul, prin analogie, incalcarile prevederilor
dreptului international scot in evidenta minusurile sistemului fara a denigra validitatea sau necesitatea lui.

[9]              De exemplu, toate statele protejeaza imunitatea diplomatilor straini pentru ca daca nu ar
proceda astfel, si-ar supune propriii oficiali aflati in strainatate unui risc.
[10]             Uniunea Sovietica a folosit un numar considerabil de argumente legale pentru a arata ca are
obligatia de a contribui la operatiunile de mentinere a pacii din cadrul Natiunilor Unite si americanii la fel,
justificandu-si actiunile in Cuba si Vietnam prin referirea la dreptul international.