You are on page 1of 10

AFARÂ-I TOAMNĂ ...

de Mihai Eminescu

epoca marilor clasici ♦ sonet ♦ poezie romantică ♦ poezie lirică ♦ lirism subiectiv

- tema: Iubirea -

„Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată,


Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri;
Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri
Şi într-un ceas gândeşti la viaţa toată.

Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,


N-ai vrea ca nime-n uşa ta să bată;
Dar şi mai bine-i, când afară-i zloată,
Să stai visând la foc, de somn să picuri.

Şi eu astfel mă uit din jeţ pe gânduri,


Visez la basmul vechi al zânei Dochii;
În juru-mi ceafa creşte rânduri-rânduri.

Deodat-aud foşnirea unei rochii,


Un moale pas abia atins de scânduri...
Iar mâni subţiri şi reci mi-acopăr ochii.

Sonetul, Afară-i toamnă..." de Mihai Eminescu (1850-1889) a fost publicat în revista „Convorbiri
literare" la 1 octombrie 1879, alături de celelalte două sonete erotice, „Sunt ani la mijloc" şi „Când însuşi
glasul".
(Structură, semnificaţii, limbaj artistic)
Poezia respectă modelul sonetului italian, fiind alcătuit din 14 versuri, organizate în două catrene şi
două terţine. Eul liric are, în acest sonet, două ipostaze: una impersonală, ca autoadresare imaginară şi cealaltă
individualizată, exprimată ca o confesiune lirică.
Strofa întâi. Sentimentul dominant este tristeţea profundă a poetului, în concordanţă deplină cu anotimpul
deprimant, toamna.
Incipitul este reprezentat de enunţul constatativ privind particularităţile anotimpului toamna, situând într-
un timp sugestiv stările interioare ale eului liric, aflate în deplină armonie cu vremea de afară: „Afară-i toamnă,
frunză-mprăştiată,/ Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri; ". Elementele naturii sunt ilustrate prin sinecdoca
singularului pentru plural: „frunză- mprăştiată" şi „vântul" care azvârle-n picăturile grele ale ploii. Ipostaza
eului liric este impersonală, sugerată printr-o imaginară vizualizare a acestui alter ego concretizat prin persoana
a doua singular. „Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri/ Şi într-un ceas gândeşti la viaţa toată". Izolat în camera
sa, poetul reciteşte scrisori vechi, ilustrate prin epitetul „roase plicuri", fapt ce îi trezeşte sentimente tulburătoare,
astfel încât meditaţia profundă îl determină să-şi rememoreze „într-un ceas [...] viaţa toată".
Eminescu a fost şi un precursor al simbolismului, reflectat mai ales în „Sonete" şi în poeziile „Dintre sute
de catarge..." şi „Melancolie". Solitudinea, stare interioară specifică poeţilor simbolişti, se manifestă şi în această
poezie, mai ales începând cu strofa a doua. în mod cu totul surprinzător, poetul desparte spaţiul exterior de cel
interior, disociind între un afară şi un înlăuntru, care nu se mai află în armonia perfectă binecunoscută din
majoritatea poeziilor. Epitetul specific eminescian, „dulce" determină de data aceasta substantivul „nimicuri",
sugerând astfel plăcerea interioară de a-şi petrece timpul cu amintirile cele mai preţioase, într-o nevoie totală de
detaşare, izolat de lumea din afară, dorind ca nimeni să nu-i tulbure intimitatea: „N-ai vrea ca nime-n uşa ta să
bată;". Afară e zloată şi poetul, aflat într-o stare oscilantă între vis şi realitate: „Dar şi mai bine-i, când afară-i
zloată,/ Să stai visând la foc, de somn să picuri".
Cele două terţine din finalul sonetului reflectă ipostaza individualizată a eului poetic, prin folosirea
pronumelui ta persoana întâi singular. Poetul stă cufundat în gânduri, reînviind basmele copilăriei, ale „zânei
Dochii", în timp ce între el şi restul lumii „ceaţa creşte rânduri-rânduri". Repetiţia „rânduri-rânduri" proiectează într-

1
un spaţiu temporal infinit starea de meditaţie solitară de care poetul se simte copleşit.
In ultima terţină, se face simţită o prezenţă feminină, a cărei apariţie imaginară este anunţată de „foşnirea
unei rochii", de pasul „moale", ce atinge cu delicateţe scândura odăii. Mâinile ei, „subţiri şi reci", acoperă ochii trişti
ai iubitului cufundat în visare, stare pe care silueta diafană şi ireală a femeii nu o întrerupe, ci, dimpotrivă, o
adânceşte şi o prelungeşte într-un spaţiu atemporal, astfel încât realitatea se contopeşte cu reveria, amplificând aura
de mister.
Sonetul „Afară-i toamnă..." respectă modelul sonetului italian, având rima îmbrăţişată în catrene - abba /
baab, iar în terţine formula rimei fiind cdc / dcd. Măsura versului este de 11 silabe şi ritmul este iambic.
Referindu-se la profunda sensibilitate care-I particularizează pe Eminescu între poeţii neamului, Mircea Cliade
afirma: „Eminescu a fost un om de geniu, avea un «sentiment tragic al vieţii»; ca toţi cei ce explorează până la
esenţă singurătatea şi durerea umană, Eminescu nu refuza niciodată să accepte realitatea... Şi realitatea, pentru el era
izolarea Omului în Cosmos. Omul se naşte şi moare în singurătate absolută, dar această singurătate e populată de
vise, de himere şi de iluzii".
FLOARE ALBASTRA

de Mihai Eminescu

epoca marilor clasici ♦ idilă ♦ poezie romantică ♦ poezie lirică ♦ lirism subiectiv

tema: Iubirea

„Iar te-ai cufundat în stele


Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalţe,
Sufletul vieţei mele.

In zadar râuri în soare


Grămădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile asire
Şi întunecata mare;

Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare –
Nu câta în depărtare
Fericirea ta, iubite!»

3
Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.

«Hai în codrul cu verdeaţă,


Und-izvoare plâng în vale.
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreaţă.

Acolo-n ochi de pădure,


Lângă bolta cea senină
Şi sub trestia cea lină
Vom şede în foi de mure.

Şi mi-i spune-atunci poveşti


Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romanifă
Voi cerca de mă iubeşti.

Şi de-a soarelui căldură


Voifi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ţi astup cu dânsul gura.

De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Căci va fi sub pălărie –
Ş-apoi cine treabă are!

Când prin crengi s-a fi ivit


Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ţinea de subsuoară,
Te-oi ţinea de după gât.

Pe cărare-n bolţi de frunze,


Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

Şi sosind l-al porţii prag,


Vom vorbi-n întunecime;
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi eşti drag? »

Inc-o gură - şi dispare...


Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi dulce floare!

Şi te-ai dus, dulce minune,


Ş-a murit iubirea noastră –
Floare-albastră! floare-albastră!..
Totuşi este trist în lume!"

Poezia „Floare albastră" de Mihai Eminescu (1850-1889) fundamentează motivul poetic al „florii
albastre", întâlnit la romanticii europeni pentru a ilustra sentimentul de dragoste sau chipul iubitei, precum şi
tendinţa de proiectare a iubirii în infinit. Deşi nu s-a găsit nicăieri o însemnare făcută de Eminescu privind preluarea
acestui motiv literar, George Călinescu susţine că este imposibil ca poetul român să nu fi avut cunoştinţă de
existenţa acestuia în literatura germană, cu care a intrat în contact în timpul studiilor de la Viena şi Berlin.
Poezie romantică, „Floare albastră" face parte din tema iubirii şi a naturii, dar, spre deosebire de alte
poezii erotice, această creaţie este înnobilată cu profunde idei filozofice, care vor ajunge la desăvârşire în poemul
„Luceafărul".
Imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă într- o viziune artistică specific eminesciană, a cărei
interpretare implică reflectarea sensibilă a iubirii, stare emoţională proprie potenţialului cuplu de îndrăgostiţi, care se
profilează într-un viitor nedefinit, prin funcţia expresivă şi estetică a cuvintelor şi fonemelor.
(Structura şi compoziţia textului poetic)
Poezia „Floare albastră" este alcătuită din patru secvenţe lirice, două ilustrând monologul liric al iubitei,
iar celelalte două monologul lirico-filozofic al poetului, îmbinând lirismul subiectiv cu cel obiectiv. Incipitul este
o interogaţie retorică a iubitei, adresată bărbatului visător, „cufundat în stele" şi în „ceruri nalte".
Semnificaţia titlului. Motivul „florii albastre" se întâlneşte la romanticul german Novalis şi semnifică
împlinirea iubirii ideale după moarte, într-o altă lume, cu speranţa realizării cuplului. In literatura italiană, în poezia
lui Leopardi, motivul „florii albastre" sugerează puritatea iubirii şi candoarea iubitei. In romantismul eminescian,
motivul „florii albastre" semnifică aspiraţia spre iubirea ideală posibilă, proiectată în viitor, dar şi
imposibilitatea împlinirii cuplului, idee îmbogăţită de poet cu accente filozofice profunde privind
incompatibilitatea a două lumi diferite, din care fac parte cei doi îndrăgostiţi. O altă interpretare pe care critica
românească a dat-o acestui motiv literar este aceea a „florii de nu-mă-uita", simbol al credinţei autohtone că iubirea
împlinită rămâne mereu în amintirea, în mintea şi sufletul omului îndrăgostit.
Tema romantică reflectă aspiraţia poetului spre iubirea ideală, spre perfecţiune, care nu se poate împlini şi
provoacă sinelui liric un scepticism amar exprimat în ultimul vers al poeziei: „Totuşi este trist în lume". Ideea
poetică exprimă tristeţea şi nefericirea omului de geniu pentru neputinţa de a atinge absolutul iubirii, pentru
imposibilitatea împlinirii cuplului erotic.
Prima secvenţă poetică (primele trei strofe) exprimă monologul iubitei, iar incipitul situează iubitul într-o
lume superioară, o lume metafizică printr-o adresare directă, el fiind din nou „cufundat în stele/ Şi în nori şi-n ceruri
nalte", semnificând un portret al omului de geniu. El meditează asupra unor idei superioare, semnificate prin
câteva metafore ce simbolizează cultura, cunoaşterea, istoria- „câmpiile Asire"-, măreţia, tainele -"piramidele-
nvechite"- şi geneza Universului, „întunecata mare". Iubita îl cheamă în lumea reală, îndemnându- I să abandoneze
idealurile metafizice, oferindu-i în schimb fericirea terestră: „Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite!". Ghilimelele
care delimitează primele trei strofe evidenţiază vorbirea directă, textul citat aparţine iubitei şi este reprodus pentru a
creiona portretul spiritual al omului de geniu. Lirismul subiectiv din această secvenţă atestă prezenţa eului liric
prin adresarea directă a fetei, care ar dori ca iubitul să aparţină lumii obişnuite şi să-şi găsească fericirea alături de
ea. Mărcile lexico-gramaticale sunt reprezentate de sintagma declarativă „sufletul vieţei mele", vocativul „iubite"
şi de verbele şi pronumele la persoana a Il-a singular, „ai cufundat", „ai uita", „grămădeşti", „nu căta", „te", „ta".
Secvenţa a doua (strofa a patra) ilustrează monologul liric al eului poetic, în care se accentuează
superioritatea preocupărilor şi a gândirii sale, prevestind finalul poeziei. Iubita este „mititică" şi, deşi poetul
recunoaşte că „ea spuse adevărul", se distinge o uşoară ironie privind neputinţa lui de a fi fericit cu iubirea banală,
atitudine exprimată cu superioritatea omului de geniu: „Eu am râs, n-am zis nimica". Lirismul este subiectiv,
reprezentat de mărcile lexico-gramaticale ale verbelor şi pronumelor de persoana /: „am râs", „n-am zis", „eu", „-
mi".
Următoarea secvenţă poetică, (strofele 5-12) monologul liric al fetei, începe printr-o chemare a iubitului
în mijlocul naturii, ale cărei motive romantice specifice liricii eminesciene -codrul, izvorul, văile, stâncile,
prăpăstiile- sunt în armonie desăvârşită cu stările îndrăgostiţilor: „-Hai în codrul cu verdeaţă,/ Und-izvoare plâng în
vale,/ Stânca stă să se prăvale/ în prăpastia măreaţă." Natura umanizată vibrează emoţional împreună cu cei doi
tineri, ipostază accentuată prin personificarea izvoarelor care „plâng în vale".
Jocul dragostei este prezent şi în această poezie, gesturile tandre, şoaptele, declaraţiile erotice, chemările
iubirii optimiste având chiar o notă de veselie. Toate acestea, împreună cu sărutul care consfinţeşte dragostea, se
constituie într-un adevărat ritual erotic: „Şi mi-i spune-atunci poveşti/ Şi minciuni cu-a ta guriţă,/ Eu pe-un fir de
romaniţă/ Voi cerca de mă iubeşti.[...]// Ne-om da sărutări pe cale/ Dulci ca florile ascunse". De remarcat este faptul
că iubita îşi face un scurt autoportret, din care reies fiorul şi emoţia întâlnirii prin epitete cromatice'. „Voi fi roşie
ca mărul,/ Mi-oi desface de-aur părul".
Ideea izolării cuplului de îndrăgostiţi de restul lumii, dorinţa de intimitate a îndrăgostiţilor, întâlnită
frecvent şi în alte poezii erotice, este accentuată printr-un ton poznaş: „De mi-i da o sărutare/ Nime-n lume n-a s-o

5
ştie,/ Căci va fi sub pălărie"; „Grija noastră n-aib-o nime,/ Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?". Arta iubirii este descrisă
de fată prin gesturi duioase, mângâietoare, ademenitoare: „Mi-i ţinea de subsuoară,/ Te-oi ţinea de după gât"; „Ne-
om da sărutări pe cale".
A patra secvenţă poetică (ultimele două strofe) constituie monologul liric al sinelui poetic, încărcat de
profunde idei filozofice. Uimirea eului liric pentru frumuseţea şi perfecţiunea fetei este sugerată de o propoziţie
exclamativă'. „Ca un stâlp eu stam în lună!", iar superlativul „Ce frumoasă, ce nebună" sugerează miracolul pe care
îl trăise, în vis, îndrăgostitul pentru iubita ideală.
Punctele de suspensie aflate înaintea ultimei strofe îndeamnă la meditaţie privind împlinirea iubirii absolute,
perfecte, ce nu poate fi realizată, idee exprimată în ultima strofa a poeziei:
„Şi te-ai dus, dulce minune,
Şi-a murit iubirea noastră –
Floare-albastră! floare-albastră...
Totuşi este trist în lume!"
Moartea iubirii sugerează neputinţa împlinirii cuplului, întrucât cei doi îndrăgostiţi aparţin unor lumi
diferite: ea este o femeie obişnuită, care se mulţumeşte cu iubirea telurică, iar el întruchipează omul de geniu, care
aspiră către absolutul sentimentului, către fericirea ideală. în penultimul vers, repetiţia motivului poetic cu valoare
de simbol al iubirii absolute, „floare albastră", semnifică tânguirea, tristeţea şi nefericirea poetului pentru
imposibilitatea de a-şi împlini idealul, constituind în poezie un laitmotiv (element de recurenţă).
Ultimul vers, „Totuşi este trist în lume!", a stârnit numeroase controverse, polemica purtându-se în jurul lui
„totuşi" sau „totul", întrucât manuscrisul poeziei s-a pierdut. Cel care decide corectitudinea formei este Perpessicius,
editorul operelor eminesciene complete, care argumentează faptul că acest „totuşi" este specific simţirii poetului
care, chiar dacă este melancolic şi sceptic, în creaţiile sale lasă mereu o rază de speranţă pentru viitor, prin
proiectarea sentimentului într-un cândva, într-un timp nedefinit. Eminescu nu ar fi putut, de asemenea, să fie atât de
categoric, de ferm cu o afirmaţie pentru întreaga lume şi să exprime cu atâta precizie tristeţea omenirii, prin adverbul
cu sens definitiv, „totul", având în vedere şi faptul că aspiraţia spre iubirea absolută este o trăsătură definitorie şi
proprie numai omului de geniu.
(Limbajul şi expresivitatea textului poetic)
Expresivitatea poeziei este susţinută de verbele aflate la timpul prezent, care profilează permanentizarea
atitudinii de înălţare spirituală a geniului către gravele probleme ale Universului, condiţie ce tinde să se eternizeze:
„grămădeşti în a ta gândire", „nu căta în depărtare". Registrul stilistic, tipic romantismului, este popular, prin
formele verbale la viitor, -"vom şede", „mi-i spune", „mi-i ţinea", „oi desface", „mi-i da", „om da", „n-a s-o ştie",
„oi ţinea"-, care amplasează povestea de dragoste într-un cadru rustic şi sugerează optimismul eului liric privind
posibila împlinire a iubirii absolute, într-un cândva nedefinit, ca un vis de fericire ce urmează să se manifeste într-un
viitor imaginar. Expresiile populare: „de nu m-ai uita încalţe", „Nime-n lume n-a s-o ştie", „n-aib-o nime", „cui ce-i
pasă" accentuează idila pastorală şi sugestia sentimentului de dragoste dintre un flăcău şi o fată de la ţară: „Pe
cărare-n bolţi de frunze/ Apucând spre sat în vale".
Sugestia textului liric este ilustrată prin figurile semantice reprezentate de epitete cromatice, „de-aur părul",
„albastra, dulce floare", şi metaforice-, „mititica", „bolta cea senină", „trestia cea lină", „prăpastia măreaţă".
Epitetul „dulce" defineşte ambiguitatea stilistică, bazată pe echivocul lexical rezultat din interpretarea semantică
diferită a acestui cuvânt, care surprinde prin inedit, în comparaţia: „dulci ca, florile ascunse" sau metaforele „dulce
minune", „dulce floare", sugerând profunzimea iubirii, năzuinţa neostoită a geniului de a atinge fericirea absolută. în
aceeaşi notă de ambiguitate se înscrie şi expresia încărcată de ironie „dulce netezindu-mi părul", care exprimă
uşorul dispreţ pe care geniul îl manifestă faţă de gestul penibil al fetei, sugerând superficialitatea acesteia.
Prozodia. Ritmul este trohaic, măsura de 7-8 silabe, iar rima îmbrăţişată, uneori asonantă „căldură/gura";
„frunze/ascunse".în poezia „Floare albastră", Eminescu îmbină ambele tipuri de lirism. Lirismul subiectiv se
defineşte prin mărcile lexico-gramaticale reprezentate de verbele şi pronumele la persoana I singular şi plural,
care susţin prezenţa eului liric în discursul poetic: „am râs", „n-am zis", „stăm", „ne-om da", „eu", „-mi", „noastră".
Adresarea directă a iubitei accentuează subiectivismul poeziei, manifestat cu predilecţie în secvenţa ritualului
erotic, prin vocativul „iubite", prin verbe şi pronume la persoana a 11-a singular, „hai", „mi-i spune", „a ta",
„iubeşti", „mi-i ţinea", „te", „ta". Detaşarea contemplativă a eului liric se distinge prin lirismul obiectiv ale cărui
mărci lexico-gramaticale sunt verbe şi pronume la persoana a III-a: „zise", „spuse", „stă", „dispare", „a murit",
„este trist" etc.
Înscrisă în romantism, „Floare albastră" este nu numai o poezie de dragoste, ci şi o meditaţie cu ecouri asupra
aspiraţiei către absolut în iubire, întrucât Eminescu suprapune peste tema erotică tema timpului, care este motivul
fundamental al întregii sale creaţii romantice

REVEDERE
de Mihai Eminescu
epoca marilor clasici ♦ elegie romantică ♦ poezie lirică ♦ lirism subiectiv

„ - Codrule, codruţule,
Ce mai faci, drăguţule,
Că de când nu ne-am văzut
Multă vreme au trecut
Şi de când m-am depărtat,
Multă lume am îmbiat.

- Ia, eu fac ce fac de mult,


Iarna viscolu-l ascult,
Crengile-mi rupându-le,
Apele-astupându-le,
Troienind cărările
Şi gonind cântările;
Şi mai fac ce fac de mult,
Vara doina mi-o ascult
Pe cărarea spre izvor
Ce le-am dat-o tuturor,
Implăndu-şi cofeile,
Mi-o cântă femeile.
-Codrule cu râuri line,

7
Vreme trece, vreme vine,
Tu din tânăr precum eşti
Tot mereu întinereşti.
-Ce mi-i vremea, când de veacuri
Stele-mi scânteie pe lacuri,
Că de-i vremea rea sau bună,
Vântu-mi bate, frunza-mi sună;
Şi de-i vremea bună, rea,
Mie-mi curge Dunărea,
Numai omu-i schimbător,
Pe pământ rătăcitor,
Iar noi locului ne ţinem,
Cum am fost aşa rămânem:
Mierea şi cu râurile,
Lumea cu pustiurile,
Luna şi cu soarele,
Codrul cu izvoarele."

Poezia „Revedere" de Mihai Eminescu ( 1850-1889) a fost publicată în revista „Convorbiri literare", la 1
octombrie 1879, deşi fusese scrisă cu câţiva ani înainte. Sursele de inspiraţie sunt doinele culese de poet în
peregrinările sale prin ţară, în care codrul este simbolul Universului, al regenerării veşnice. Creaţie de maturitate,
această poezie reflectă o nouă modalitate de abordare a folclorului, ideile populare fiind îmbogăţite şi înnobilate cu
profunde gânduri filozofice.Imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă într-o viziune artistică, a cărei
interpretare eminesciană implică reflectarea profundă asupra ideii filozofice a timpului, stare emoţională proprie
omului de geniu, ilustrată prin funcţia expresivă şi estetică a cuvintelor şi fonemelor.
În elegia filozofică „Revedere", meditaţia asupra timpului este elementul de referinţă care domină întreaga
poezie. în concepţia lui Eminescu, timpul filozofic are două valenţe, de aceea s-ar putea defini ca bivalent: timpul
individual, care marchează prin curgerea , sa implacabilă şi ireversibilă condiţia omului muritor şi timpul universal,
care semnifică eternitatea, veşnicia proprie numai firii, Universului.
(Structura şi compoziţia textului poetic)
Compoziţional, poezia este structurată în formă dialogată şi pe două planuri distincte: unul uman şi
celălalt al naturii şi patru secvenţe lirice corespunzătoare celor două întrebări şi celor două răspunsuri, ale eului
liric şi, respectiv, ale codrului. Poezia reflectă, aşadar, lirismul subiectiv, motivat prin adresarea directă, în mod
alternativ, de codru şi de eul poetic. Incipitul este reprezentat de vocativul afectuos, sentimental -"codrule"- reluat
de diminutivul „codruţule".
Titlul „Revedere" atestă ambiguitatea poeziei şi sugerează bucuria reîntâlnirii poetului cu un prieten de care
i-a fost dor, cuvântul având, din punct de vedere semantic, rezonanţe afective, implicând totodată şi sensul de
trecerea ireversibilă a timpului.
Tema romantică ilustrează vremelnicia şi perisabilitatea omului în contrast cu perenitatea naturii,
simbolizată de codrul veşnic, altfel spus, poezia exprimă tema timpului sugerată de condiţia efemeră, de muritor a
omului aflată în relaţie de opoziţie cu eternitatea Universului. Elementul de recurenţă prin care se realizează tema
este definit prin motivul poetic al codrului, ca imagine lirică a Universului, iar ca figură artistică de con:trucţie se
remarcă antiteza. Ideea exprimă melancolia şi tristeţea eului liric pentru viaţa trecătoare a omului şi admiraţia
pentru veşnicia naturii.
Secvenţa întâi. Poezia începe printr-o întrebare adresată direct de către eul liric, codrului personificat, în
care se simte intimitatea tonului, sentimentul de prietenie pentru acesta, precum şi bucuria revederii, concretizată
prin diminutivele care sugerează o atitudine familiară: „- Codrule, codruţule,! Ce mai faci, drăguţule". Ideea
timpului individual este sugerată de sintagma metaforică „multă lume am îmbiat", cu sensul trecerii unei perioade
lungi, în care poetul s-a simţit nefericit, fiind departe de cei dragi.
Următoarea secvenţă poetică reprezintă răspunsul codrului, formulat în acelaşi stil popular, începând cu o
interjecţie specifică: „- la, eu fac ce fac de mult", ideea trecerii timpului fiind sugerată aici de succesiunea
anotimpurilor principale: „Iarna viscolu-1 ascult,/ [...] Vara doina mi-o ascult". Trăinicia şi forţa de rezistenţă a
naturii sunt sugerate de asprimea gerului în timp de iarnă -"Iarna viscolu-1 ascult/ Crengile-mi rupându-le,/ Apele-
astupându-le,/ Troienind cărările/ Şi gonind cântările;"-, iar armonia afectivă perfectă dintre om şi natură este
ilustrată prin bucuria codrului la auzul doinelor populare: „Vara doina mi-o ascult/ [...] împlându-şi cofeile,/ Mi-o
cântă femeile."
Secvenţa lirică următoare este o interogaţie retorică a eului liric, în care conceptul filozofic al timpului este
sugerat deosebit de expresiv. „Vreme trece, vreme vine", trecerea ireversibilă şi implacabilă a timpului însemnând
pentru natură o regenerare perpetuă, o continuă întinerire: „Tu din tânăr precum eşti/ Tot mereu întinereşti". Poezia
capătă aici sensuri filozofice profunde, iar codrul, ca simbol al naturii, devine un simbol al întregului Univers.
Ultima secvenţă conţine răspunsul codrului în care accentele filozofice se intensifică, versul ,,- Ce mi-i
vremea, când de veacuri" sugerând veşnicia, eternitatea naturii. Ideea existenţei trainice şi perene a codrului, ca
simbol al naturii, al Universului, este argumentată prin rezistenţa acestuia în faţa timpului, a cărui curgere
ireversibilă nu-1 afectează: „Că de-i vremea rea sau bună,/ Vantu-mi bate, frunza-mi sună;/ Şi de-i vremea bună,
rea,/ Mie-mi curge Dunărea".
In antiteză cu natura perenă, omul este supus sorţii, este efemer şi muritor, timpul curge pentru el
ireversibil şi implacabil: „Numai omu-i schimbător,/ Pe pământ rătăcitor", pe când firea este veşnică, eternă: „Iar
noi locului ne ţinem,/ Cum am fost aşa rămânem;". Finalul poeziei sugerează, prin câteva elemente-simbol cu
funcţie de metaforă, alcătuirea Universului, ca ultim argument pentru faptul că timpul codrului este eternitatea, în
care se înscriu: „Marea şi cu râurile,/ Lumea cu pustiurile,/ Luna şi cu soarele,/ Codrul cu izvoarele". Acestea sunt şi
principalele motive romantice întâlnite în majoritatea creaţiilor lirice eminesciene.
(Limbajul şi expresivitatea textului poetic)
Expresivitatea poeziei se defineşte prin timpurile verbelor care exprimă atitudinile şi ideile poetului şi ale
codrului se află în relaţie de opoziţie. Astfel, eul liric se proiectează în timpul trecut, ca simbol al efemerităţii
sale prin această lume, iar codrul se exprimă numai la prezentul etern, ca semn al veşniciei Universului: „nu ne-am
văzut", „au trecut", m-am depărtat", „am îmbiat" în relaţii de opoziţie cu „fac", „ascult", „cântă", „scânteie", „bate",
„sună", „ne ţinem", „rămânem".
Registrul stilistic, tipic romantismului, este popular şi se manifestă printr-o varietate de modalităţi
expresive, conferind limbajului oralitate:
- diminutivele - care sugerează tonul mângâietor, intim, prietenos, drăgăstos al poetului pentru codru:
„codruţule", „drăguţule";
- expresii specific populare, ilustrând sursa folclorică a poeziei: „Ia, eu fac ce fac de mult", „Iar noi locului
ne ţinem";
- cuvinte cu formă populară'. „Multă vreme au trecut", „am îmbiat", „împlându-şi";
- dativul etic, specific creaţiilor populare literare: „crengile-mi", „ce mi-i vremea", „vântu-mi bate", „frunza-
mi sună";
- „şi"-ul narativ, specific popular: „Şi mai fac....", „Şi de-i vremea...";
- structura prozodică respectă forma poeziei populare: ritmul trohaic, măsura de 7-8 silabe asemănătoare
cu versul scurt al doinei populare, rima împerecheată;
- motivul codrului, ca fiinţă mitică şi prieten apropiat al eului liric, este simbolul armoniei desăvârşite a
omului cu natura.
Prezenţa ideii filozofice a timpului, care este ireversibil pentru om şi etern pentru Univers, viziunea
romantică asupra condiţiei de muritor a omului în relaţie cu Universul, precum şi sentimentele de tristeţe, de
melancolie ale geniului, specifice elegiei romantice configurează valenţa filozofică a poeziei, care se defineşte
prin registrul stilistic al limbajului cult, într-o exprimare nuanţată a ideilor abstracte ce caracterizează concepţia
romantică eminesciană.
Sugestia textului liric este ilustrată prin figurile semantice reprezentate de diminutivele populare
-"codruţule", „drăguţule"-, de epitete -"râuri line", „vremea rea sau bună", „vremea bună rea". Principala figură de
stil este personificarea codrului, prin care se defineşte ambiguitatea textului liric, bazată pe echivocul lexical
rezultat din interpretarea semantică diferită a acestui cuvânt. Codrul semnifică atât natura terestră aflată în armonie
desăvârşită cu omul, el „ascultă" viscolul, doinele, conştientizează propria dăinuire şi statornicie: „Iar noi locului ne
ţinem,/ Cum am fost aşa rămânem". Cealaltă accepţie personifică Universul ca ansamblu existenţial, alcătuit din
principalele sale simboluri. „Marea şi cu râurile,/ Lumea cu pustiurile,/ Luna şi cu soarele,/ Codrul cu izvoarele".

9
Influenţa folclorică, trăsătură a romantismului, excelează prin armonia inconfundabilă între glasul
poetului şi acela al poeziei populare, evidenţă care 1-a determinat pe George Călinescu să afirme: „Cea mai mare
însuşire a lui Eminescu este de a face poezie populară fară să imite, şi cu idei culte, de a coborî la acel sublim
impersonalism poporan".