TEMA 1.

Esenţa şi tendinţa dezvoltării gestiunii bancare

1. Conceptul, conţinutul şi principii ale gestiunii bancare.

2. Particularităţi şi scopul gestiunii bancare.
3. Direcţiile principale ale gestiunii bancare: gestiunea finanţelor şi gestiunea
personalului.
1. Gestiunea este câmpul în care se interpătrund politicile, oamenii şi administrarea, care iau
decizii şi exercită controlul necesar pentru a implementa obiectivele optime în scopul de a
asigura dezvoltare, stabilitate şi creştere în afacere
Gestiunea bancară are următoarele particularităţi:
1. patrimoniul – reprezintă un capital pe care-l are banca la un moment dat şi care în
marea sa parte nu este în proprietatea deplină a băncii.
2. produsul pe care îl formează banca – cumpără bani şi vinde bani – formarea corectă a
preţului, dobânzile.
3. personalul – de înaltă calificare şi de fiecare salariat în parte depinde banca –
gestiunea corectă a personalului.
4. mijloacele tehnice pe care le utilizează banca.
Atribuţiile gestiunii bancare:
• administrarea patrimoniului ce presupune exercitarea dreptului de a utiliza acest
patrimoniu;
• organizarea proceselor de gestiune a patrimoniului;
• conducerea – legiferarea și detalierea activităților desfășurate;
• controlul – trebuie să fie permanent (personal şi procesual), auditul intern.
Gestiunea bancară este organizată după următoarele principii:
• procesul de gestionare în bancă este un proces complex, fiecare activitate a băncii
presupune legătură strânsă atât între diverse domenii cât şi-n timp;
• toate atribuţiile gestiunii trebuie corelate între ele ca să formeze un mecanism
integru.
Gestiunea bancară ca ştiinţă formează recomandări la modul general, iar fiecare bancă
este liberă să le utilizeze şi să le dezvolte în conformitate cu specificul activităţii sale.

1
2. Scopul fiecărui gestionar (manager) a unei activităţi bancare este maximizarea profitului.
În activitatea bancară acest scop se complică prin necesitatea diminuării riscurilor.
Particularităţile gestiunii bancare în vederea realizării scopului sunt următoarele:
• capitalul împrumutat este de la persoane fizice – activitatea bancară este strict
reglementată de autorităţile monetare;
• sistemul de formare a costurilor şi încasărilor bancare;
• banca este societate privată formată de obicei ca SA – scopul gestiunii bancar
apare ca maximizarea profitului pentru o acţiune.
Scopul gestiunii bancar este maximizarea profitului băncii, inclusiv pentru o acţiune în
condiţiile expunerii minime la risc şi respectând restricţiile impuse de organele de
reglementare.
Ca strategie globală scopul gestiunii bancare este menţinerea viabilităţii băncii, crearea
condiţiilor de activitate a ei atât în prezent cât şi pe viitor.
În realizarea scopului său gestiunea bancară este influenţată de următorii factori:
1) factori de ordin intern:
- mărimea băncii, structura organizatorică;
- politica promovată de bancă şi impusă de acţionari (pol. extensivă şi defensivă);
- sistemele de administrare a băncii.
2) factori de ordin extern:
- politica de reglementare pe care o duce Banca Centrală;
- situaţia economică în ţară;
- „nişa” pe care banca o ocupă pe piaţa serviciilor bancare.

3. Pentru atingerea scopurilor sale gestiunea bancară activează în două direcţii:

• gestiunea financiară:
a) gestiunea performanţelor (managementul global)
b) gestiunea riscurilor
• gestiunea personalului
Gestiunea financiară presupune gestionarea corectă a patrimoniului băncii şi
contabilizarea lui – se mai numeşte gestiunea bilanţului bancar.

2
 Activitatea de management financiar presupune crearea condiţiilor de atragere şi
gestionarea clienţilor, vânzarea serviciilor bancare – sfera de producţie.
Gestiunea personalului presupune gestionarea angajaţilor prin formarea colectivului de
muncă, organizarea lui, dirijarea şi controlul.
În mg. financiar se utilizează metode matematico-financiare, pe când mg. personalului
presupune abilităţi din domeniul psihologiei.
Pentru mg. personalului se utilizează următoarele metode:
• formarea unui contract de muncă în care se vor stipula toate
drepturile şi obligaţiile angajaţilor;
• crearea unui sistem de reciclare a cadrelor, activitatea
bancară se bazează pe inovaţii;
• crearea unui sistem de stimulente pentru personal;
• crearea unei structuri clare de atribuţii a fiecărui angajat;
• minimizarea factorului de dublare a funcţiilor.

3
TEMA 2. Structura organizatorică a băncii comerciale.

1. Tipuri de structuri organizatorice.

2. Caracteristica gestiunii băncii cu diferite structuri organizatorice.
3. Deschiderea unităţilor teritoriale a băncii.

1. Structura organizatorică – totalitatea de unităţi

teritoriale ale unii bănci coordonate printr-un sistem
unic de gestiune.
Tipuri de structuri organizatorice:
• Bancă cu un singur sediu;
• Bancă cu mai multe sedii: centrală şi un număr
de sucursale, filiale, agenţii;
• Holdingul bancar.
Particularităţile de acţiune ale diferitor structuri organizatorice sunt:
1.Banca cu un singur sediu – toate serviciile sunt prestate într-un singur loc.
Pozitiv Negativ
• Este mult mai rapid circuitul informaţiei ce • Numărul limitat de clienţi datorită arealului
favorizează clientul. mic pe care-l deserveşte banca.
• Concentrarea administraţiei bancare şi a • Banca nu are diversificarea riscului în
secţiilor comerciale ale băncii în același teritoriu fiind foarte dependentă de situaţia
local presupune verificarea strictă a economică a unei regiuni.
personalului – optimizarea activităţii lui.
• Economisirea cheltuielilor de întreţinere a
administraţiei.

2.Banca cu mai multe sedii presupune o structură complexă formată din centrală şi o serie de
sucursale, filiale, agenţii.
Pozitiv Negativ
• Apropierea băncii de clientelă – • Cheltuieli duble de administrare.
majorându-și numărul clienţilor. • Durata operaţiunilor este mai mare.
4
• Posibilităţile de diversificare a riscurilor pe • Limitarea sferei decizionale în cadrul
teritoriu. filialelor – pierderea clientelei.
• Posibilitatea de a lărgi sfera de activitate • Îndepărtarea în teritoriu a
prin implementarea unor servicii pe administraţiei bancare de sfera comercială –
teritoriu dat. ineficienţa activităţii filialelor.

3. Holdingul bancar presupune că banca este o componentă a unei companii financiare mari
(presupune bază legislativă specifică). Există trei tipuri:
- Holdinguri cu o singură bancă;
- Holdinguri cu o bancă care are filiale;
- Holdinguri cu mai multe bănci și mai multe societăți financiare nebancare.
Pozitiv Negativ
• Posibilitatea de diversificare pe piaţa • Asumarea de către bancă a tuturor
financiară a serviciilor. riscurilor financiare inclusiv acelora din
• Posibilitatea de a apela la capitalul firmei sfera nebancară.
nebancare la necesitate. • Complicarea evaluării corecte a
• Posibilitatea acordării unui larg spectru de capitalului la un moment dat – are loc
servicii unui şi aceluiaşi client în acelaş loc. eroarea între coeficienţii de performanţă a
băncii.

2. Există două tipuri de gestiune a băncii cu mai multe sedii:

• Gestiunea centralizată;
• Gestiunea decentralizată.
Gestiunea centralizată – presupune limitarea absolută în drepturi de decizie a filialelor cu
stabilirea setului de probleme asupra căruia filiala poate acţiona independent – filiala nu are
banii săi, filiala nu are dreptul să utilizeze individual resursele acumulate.
Pozitiv: - se poate corela repede cu fluxul financiar;
- excluderea dublării funcţiei;
- posibilitatea de a utiliza un personal mult mai competent şi calificat pentru luarea
deciziilor la nivel de centrală;
- micşorarea riscului datorită controlului permanent asupra filialei;
5
 - economia cheltuielilor pentru prelucrarea documentelor;
- posibilitatea de a verifica în permanenţă activitatea filialelor şi de a planifica
viitorul ei;
- posibilitatea de a transfera excesul de mijloace de la o filială cu excedent de
resurse la alta care are necesităţi (deficit de resurse) financiare.

Negativ: - îngreunează transferul informaţiei de la filială la centrală în unele cazuri

generând riscuri operaționale (posibilităţi de erori);
- posibilitatea de pierdere a clientului datorită scăderii operativităţii deservirii lui;
- monopolizarea deciziilor de centrală nu dau posibilitatea de formare a
personalului competent la nivel de filială.

Gestiunea decentralizată – presupune înzestrarea filialelor cu drepturi decizionale asupra

unui spectru larg de probleme, lăsând în competenţa centralei doar deciziile ce prevăd
strategia de dezvoltare precum şi cele ce implică riscuri financiare majore.
Tot ce-i pozitiv la sistemul centralizat este negativ la sistemul decentralizat.
Pozitiv: - rapiditatea deservirii clienţilor;
- posibilitatea formării personalului competent la filiale, a unor modele de gestiune
separate.
Negativ: - expunerea în măsură mai mare la riscuri;
- imposibilitatea transferării excesului de mijloace băneşti de la o filială la alta.

3. O bancă poate avea următoarele tipuri de unităţi teritoriale:

a) sucursale;
b) filiale;
c) agenţii;
Sucursala – este unitate teritorială care se formează la nivelul unor regiuni sau teritorii mari.
Se aseamănă centralei, are consiliul de directori. Are un sistem al aparatului administrativ
destul de complex, este relativ autonomă în decizii şi are dreptul să efectueze practic tot
spectrul de servicii elaborat de centrală.

6
 Filiala se poate subordona atît direct centralei cît şi sucursalei. Are un spectru restrâns de
servicii şi se poate supune sistemului centralizat şi decentralizat. Acordă serviciile de
creditare, depozitare şi decontare.

Agenţia este o structură teritorială care are dreptul să efectueze un singur tip de servicii. Are
o structură de personal simplificată.

7
TEMA 3. Gestiunea personalului bancar.

1. Esenţa gestiunii personalului bancar.

2. Organele de conducere a băncii. Organigrama bancară.
3. Politica de cadre a băncii comerciale.

1. Gestiunea personalului presupune un sistem de organizare, instruire şi gestionare a

resurselor umane în aşa mod în care ele să realizeze strategiile bancare cu cât mai mici
posibile cheltuieli.
Scopul gestiunii bancare – de a optimiza structura personalului bancar şi de a majora
gradul de calificare a personalului pentru a crea un mediu eficient de activitate a băncii.
Pentru a realiza scopul gestiunii personalului vom răspunde la următoarele probleme:
a) numărul optim de persoane necesare unei bănci pentru activitate;
b) gradul de calificare al acestui personal.
Atribuţiile gestiunii bancare pentru optimizarea personalului său:
1) organizarea procesului de lucru în mod optimal pentru bancă. Se analizează
structura organizatorică a băncii pentru a calcula numărul de persoane după posturi
precum şi gradul minim de calificare necesar pentru fiecare post. Totodată se stabileşte
structura ierarhică;
2) optimizarea calităţii posturilor pentru a evita dublarea atribuțiilor (personalului)
şi determinarea gradului de abilitate;
3) formarea abilităţilor angajaţilor în domeniul eticii bancare;
4) verificarea şi dirijarea personalului atât pe verticală cât şi pe orizontală.
Corelarea tuturor atribuţiilor va forma un management a personalului eficient şi va
diminua cheltuielile de deservire aferente angajaților.
Creând anumite obligaţii în sarcina personalului său, banca va asigura şi condiţii de
muncă eficiente care vor presupune atât dotarea cu tot necesarul a locului de muncă cât şi
stimularea personalului şi remunerarea lui.
2. Toate atribuţiile gestiunii personalului se vor executa absolut de toate structurile de
conducere ale băncii de la cele mai mari la cele mai mici. Toţi angajaţii se vor supune
acestor atribuţii.
Fiecare bancă este organizată ca o SA, de aceasta depinde structura gestiunii bancar şi a
organelor de conducere în special.
În cadrul băncii identificăm 7 posturi de management dintre care 4 pe orizontală şi 3 pe
verticală.
1) Adunare generală a acţionarilor este organul suprem de decizie la care contribuie
toţi acționarii care au participat la capitalul social a băncii. Are în viziune următoarele
probleme:
• formarea strategiei de dezvoltare a băncii;
• stabilirea sferelor prioritare de dezvoltare a băncii;
• adoptare statutului şi a planurilor strategice ale băncii;
• adoptarea bilanţului anual şi repartizarea profitului;
8
 • decizii de majorare a capitalului;
• numirea consiliului de administraţie.
2) Consiliul de administrare este format de acţionari majoritari (min 3, max. 21)
3) Consiliul de directori – blocul general de management (angajaţii băncii) – poartă
responsabilitatea integrală inclusiv faţă de acţionari, de administraţia băncii, de
profitabilitatea şi stabilitatea băncii. În CD intră conducerea băncii, preşedintele CD
este şi preşedintele băncii.
4) Şefii de direcţie – blocul activităţii comerciale – toată activitatea băncii care aduce
profit.
5) Finanţele – se include gestiunea băncii ca oricare altă întreprindere. Intră:
contabilitatea, casieriile, secţia decontărilor interbancare.
6) Automatizarea – răspunde de reţelele informaţionale ale băncii. Intră:secţia de
constituire a programelor informatice, menţinerea reţelei de transfer de informație.
7) Administrarea băncii – sectorul juridic, sectorul de personal și formarea cadrelor,
sectorul privind aprovizionarea.

Adunarea generală a acţionarilor

Consiliul de administrare

Comitete Consiliul de cenzori

Consiliul de directori

comerţ finanţe administrare automatizare

Toţii şefii de direcţie formează gestiunea mijloc sau gestiunea curentă.

Comitetele sunt întrunite pentru a verifica activitatea băncii pe anumite domenii
(comitetul de creditare, comitetul de gestionarea activelor şi pasivelor, comitetul de risc).
Consiliul de cenzori – auditul intern.

3. Politica de cadre a unei bănci este totalitatea acţiunilor prescrise într-un regulament
specific pe care le poate întreprinde gestiunea bancară în vederea optimizării structurii
organizatorice a băncii.
Funcţiile politicii de cadre sunt:
• optimizarea fiecărui post în cadrul băncii şi excluderea dublării posturilor;
• decentralizarea primirii deciziilor şi stabilirea pentru fiecare verigă ierarhică ce decizii
poate lua;
9
 • prescrierea clară a tuturor atribuţiilor pentru fiecare post.
Atribuţiile politicii de cadre:
1. Angajarea presupune stabilirea abilităţilor/competențelor minime faţă de fiecare candidat:
a) abilitatea profesionistă;
b) abilitatea de ordin tehnic;
c) abilitatea de ordin intelectual general;
d) abilitatea de cunoaştere a situaţiei economice în ţară.
2. Instruirea se face cu scopul ridicării calificării personalului din următoarele cauze:
a. dorinţa de a propune persoanei un alt post în alt domeniu de lucru;
b. ridicarea calificării în urma introducerii unor inovaţii;
c. pentru a dota personalul cu mai multe cunoştinţe din domeniile conexe;
Instruirea se poate face cu forţe proprii sau prin reciclare la instituţii şi organizaţii specifice.
3. Stimularea prevede 2 tipuri de remunerări:
• materială – prin salarii şi prime
• morală – prin sistemul de rating-uri şi alte elemente de ordin psihologic.
Politica de cadre va stabili raportul dintre stimularea morală şi stimularea materială.
4. Concedierea se face din două motive:
- reducerea postului în cadrul băncii;
- în urma unor încălcări ale obligațiilor de serviciu.
Politica de cadre stabileşte clar pentru ce persoana va fi imediat concediată.

1) Ponderea personalului calificat la bancă.

Nr. Pers. Stud. superioare

K1= ---------------------------- * 100%
Nr. Tot. de pers.

2) Ponderea personalului tânăr.

Pers. tânăr
K2 = ------------ *100%
Nr. total

3) Ponderea cheltuielilor salariale.

Suma tot. salarii

K3 = ----------------------------- *100%
Ch. operaţionale (fără dob.)

4) Ponderea organelor de conducere.

Suma ch. pentru top mg. (CD), mg. curent, CA
K4 = --------------------------------------------------
Ch. totale salariale

10
 TEMA 4. Securitatea în domeniul bancar.

1. Riscul de fraudă.
2. Etica bancară.
3. Securitatea bancară.

1. Frauda este însuşirea unui bun material sau nematerial aflat în custodie sau gestiune a
unei persoane. Frauda este echivalată cu furtul.
Sursa apariţiei fraudei:
• frauda bancară internă:
- fraudă intenţionată – cel care o comite are rea intenţie;
- frauda neintenţionată – prin eroare, nu intenţionează de bună voinţă;
• frauda bancară externă:
- frauda cu acces fizic – spargerea băncii;
- frauda cu acces electronic – hackerii.

La frauda internă se mai adaugă şi corupţia.

Cauzele apariţiei fraudei interne:
1) gândirea eronată a personalului;
2) controlul slab al personalului din partea băncii;
3) voinţa slabă a individului poate fi cauzată de:
- dorinţa de a trăi peste posibilităţile financiare;
- întreţinerea altor persoane;
- abuzul cu jocuri de noroc.
Corupţia - efectuarea unui serviciu suplimentar contra unei plăţi din partea clientului.
3 tipuri de corupţie:
1. corupţie prin autoritate, nu presupune încălcarea normei bancare pentru plată, ci
pentru semnătură;
2. corupţie prin eroare, clientul plăteşte pentru ca angajaţii băncii să comită
intenţionat o greşeală în favoarea clientului;
3. corupţie prin relaţii de subaltern sau rubedenie, nu se plăteşte, angajatul comite
greşeală pentru că este rudă sau subaltern.
Fraudele interne se pot efectua ca crime ascunse şi neascunse.
Crimele ascunse presupun acoperirea sumei extrase printr-un set de documente de obicei
falsificat.
Crimele neascunse presupun extrageri de sume prin asumarea nelegitimă a lor fără a fi
documentate (se efectuiază în contabilitatea bancară când se comite o eroare la transfer din
cont în cont în contabilitate sau prin asumarea unor venituri generate de anumite operaţiuni
bancare).

Frauda externă este comisă de un neangajat al băncii.

Cauzele fraudei externe:
1. sistemul slab de securitate bancară;
2. comportamente ostile către banca din partea foştilor angajaţi;
11
 3. nivelul jos de protecţie a reţelelor informaţionale;
4. nerespectarea codului de etică bancară la compartimentele cu acces la informaţie
Cauza cea mai importantă de apariţie a fraudei bancare este gestiunea incorectă a
personalului.
Riscul de fraudă are mecanisme de eliminare (căile de luptă cu frauda bancară):
- depistarea viciilor (financiare) aferente personalului la momentele oportune;
- crearea unui climat psihologic favorabil în colectivul bancar, prin intermediul
căruia fiecare angajat să se simtă atât protejat cât şi verificat;
- crearea unui sistem de rotaţie a cadrelor;
- existenţa unui serviciu psihologic;
- testarea şi verificarea sistemelor informaţionale ale băncii, introducerea
inovaţiilor cu acurateţe în aceste sisteme;
- crearea unui sistem de verificare a personalului şi a subunităților în care se
prestează servicii.

2. Etica bancară presupune un sistem de reguli şi norme de conduita destinate personalului

bancar atât vizavi de colectivul de muncă cât şi faţă de clienţi.
În primul rând setul de norme este format printr-un document numit „Codul de etică
morală”. Scopurile existenţii acestui cod sunt:
1. acordarea serviciilor (clienţilor) în mod corect şi cu o amabilitate maximă pentru a
menţine fiecare client;
2. acţiunile faţă de clientelă trebuie să fie corecte şi rezonabile, ceea ce presupune
accesul clientului la toate serviciile oferite de bancă doar în măsura în care el
corespunde cerinţelor formulate de bancă pentru fiecare din acest serviciu;
3. acordarea asistenţei clientului privitor la funcţionarea conturilor lui, ceea ce
presupune gestionarea clientului şi informarea lui pe tot timpul relaţiilor lui cu banca;
4. menţinerea integrităţii şi a securităţii mijloacelor aflate în custodia sau gestiunea
băncii. În cadrul menţinerii integrităţii şi siguranţei apare problema divulgării
informaţiilor, pe de o parte clientul are dreptul la toată informaţia din conturile sale, pe
de altă parte el are dreptul ca această informaţie să fie confidenţială pentru alte
persoane.
Banca va divulga informaţia cu referire la clienţii săi doar în cazurile când este impusă de
legislaţie. Informația va fi divulgată doar la cererea organelor fiscale sau judiciare şi doar la
existenţa prescripţiei care acordă dreptul verificării clientului în cauză.
În vederea dezvoltării relaţiilor între salariați, codul de etică presupune următoarele:
a. relaţiile între personal vor fi strict de serviciu și doar în măsura necesară de
conlucrare, toate problemele fiind rezolvate pe cale amiabilă;
b. se vor respecta strict relaţiile între organele de conducere şi subalterni;
c. transmiterea de informaţie în colectiv va fi limitată de necesarul pentru lucru.

3. Securitatea bancară presupune sistemul de protecţie a informaţiilor bancare şi a

mijloacelor financiare aflate în gestiunea băncii.
Existenţa unui sistem de securitate sănătos în bancă este cauzat de următoarele:
1. majoritatea resurselor financiare ale băncii sunt împrumutate, păstrarea integrităţii
lor presupune păstrarea stabilităţii băncii;

12
 2. un sistem de securitate slab favorizează fraudele bancare, informaţia despre fraude
comise în cadrul băncii va submina autoritatea băncii pe piaţă precum şi în faţa clienţilor
săi;
3. existenţa unui sistem de securitate condiționează posibilitatea băncii de a majora şi
diversifica serviciile. Un sistem de securitate slab în schimb generează cheltuieli
suplimentare pentru bancă pentru finanţarea fraudei sau îmbunătățirea sistemului de
securitate existent.
Sistemele de siguranţă pot fi:
• securitatea fizică – păstrarea integrităţii fizice a bunurilor materiale a băncii, banilor;
• securitate informaţională – păstrarea integrităţii informaţiei bancare.
Pentru îmbunătățirea sistemului de securitate se vor utiliza următoarele căii:
 se va verifica sistemul de pază externă a băncii pentru a depista persoanele
suspecte şi a le îndepărta de căile de acces din bancă;
 se va verifica identitatea clientelei;
 se vor implementa sisteme de protecţie moderne în special pentru reţelele de
calculatoare;
 se va crea un sistem de luptă contra riscului de fraudă (vezi mai sus).

13
 TEMA 5. Riscurile bancare.

1. Noţiune generală de risc. Clasificarea riscurilor bancare.

2. Gestiunea riscului global al băncii.

1. Riscul – incertitudinea faţă de posibilităţile de încasare a unor câștiguri viitoare sau a

valorii plasamentului.
Expunerea la risc – suma pierderii sau cheltuielile suplimentare pe care le poate suporta
individul sau instituţia în urma unor situaţii imprevizibile.
În sfera bancară riscurile pot fi divizate în 2 categorii mari:
1. riscurile asociate băncii ca unei oricărei alte întreprinderi, numite
riscuri de întreprindere;
2. riscuri specifice activităţii bancare, numite riscuri pure.
Riscuri de întreprindere:
• riscul organizaţional – poate fi generat de o structură organizatorică ineficientă sau
incorectă;
• riscul de mediu sau riscul ambiant – riscul generat de situaţia economică sau structura
de reglementări în ţara în care activează banca;
• riscul de nefuncţionare – riscul generat de situaţia de forţă majoră care pot stopa
activitatea bancară pe o perioadă de timp;
• riscul de contrapartidă – este riscul care afectează banca ca orice altă întreprindere în
relaţiile cu partenerii săi.
Riscuri pure:
o riscul de credit – este riscul de neîncasare a sumei împrumutului acordat sau a
dobânzii aferente acestui împrumut;
o riscul de lichiditate – este imposibilitatea băncii să-şi onoreze obligaţiile
scadente la un moment de timp;
o riscul de dobândă - este posibilitatea de a pierde o sumă mare de bani sau de a
neîncasa profituri în urma modificării neprognozate a ratei dobânzii (sit. de gap).
Acest risc este generat de diferenţa între activele bonificate cu dobândă şi pasivele la
care se plăteşte dobânda pentru o perioadă anumită de timp;
o riscul valutar – este posibilitatea unor pierderi sau neîncasări de profituri în
urma variaţiei imprevizibile a cursului valutar;
o riscul de variaţie a cursului titlurilor de valoare – este posibilitatea apariţiei unor
pierderi în urma variaţiei cursului valorilor mobiliare deţinute în portofoliul băncii.
Riscul de insolvabilitate (= r. pure + r. de întreprindere) – este riscul asociat incapacității de
a executa activitatea bancară fiind un risc sumar generat de toate celelalte riscuri pure şi de
întreprindere.
Nici un risc în activitatea bancară nu-şi are existenţa în varianta sa pură. Fiecare din ele
sau poartă cauză de apariţie a celuilalt sau poate fi cauzat.
Din punct de vedere matematic toate riscurile bancare pot fi clasificate în 2 categorii mari:
1. riscuri diversificabile – adică riscuri care pot fi calculate şi prognozate prin sisteme
matematice şi poate fi asigurat, acoperit. În parte, riscul inerent unei afaceri poate fi
diminuat de către investitor prin diversificarea portofoliului afacerii (diversificare
14
 operaţională). Riscul diversificabil este însă în strânsă legătură cu evenimentele sau
fenomenele specifice unui domeniu de activitate sau unei firme date.
2. riscuri nondiversificabile – riscuri care nu pot fi calculate şi anticipate cu certitudine
din cauza existenţei unor factori neprognozabili care-l generează. Prin contrast, riscul
care afectează economia, piaţa, în ansamblul său, nu poate fi eliminat prin
diversificare. Riscul nondiversificabil afectează costul de oportunitate al capitalului,
pentru că investitorii nu pot controla variabilele riscului sistematic. Totuşi, prin
operaţiunile curente şi/sau de perspectivă, o firmă îşi poate diminua „sensibilitatea” la
evenimentele sau schimbările indezirabile din economie.
Majoritatea riscurilor bancare conţin în sine atât parametri diversificabili care sunt calculaţi
printr-un sistem de indicatori, cât şi parametrii nondiversificabili, care sunt acoperiţi de
bancă prin alte posibilităţi (gaj, acoperire prin valori mobiliare derivate, asigurare, etc.).
Există o mulţime de sisteme de clasificare a riscurilor bancare. Cea mai generală clasifică
riscurile bancare după următorii criterii:
1 după sursa de apariţie:
• riscuri externe – sunt generate de factori din afara băncii asupra cărora banca nu are
control (r. de ţară, r. legislativ, r. situațiilor de forță majoră, r. fiscal, r. ecologic);
• riscuri interne – sunt generate de factorii specifici activităţii bancare (r. de credit, r. de
lichiditate, r. de insolvabilitate).
2 după aspectul financiar:
• riscuri financiare pure – riscuri generate de factori ai pieţii financiare (r. de dobândă,
r. valutar, r. de lichiditate);
• riscuri nefinanciare – riscuri care sunt legate de bancă ca de întreprindere (r. de
fraudă, r. organizaţional, r. de piaţă, etc.)
3 după posibilităţile de previzionare:
• riscuri diversificabile;
• riscuri nondiversificabile.

2. Gestiunea riscurilor bancare este totalitatea de activităţi întreprinse de bancă pentru a

depista cauzele apariţiei a riscurilor şi a micşora expunerea posibilă la risc.
Scopurile:
1. asigurarea viabilităţii băncii prin evaluarea corectă a riscului şi micșorarea pierderilor
posibile;
2. extinderea controlului intern prin supravegherea riscului respectând un sistem de
norme şi coeficienţi interni precum şi cei impuşi de autorităţile bancare;
3. deţinerea în permanenţă a informaţiei asupra riscurilor asumate de bancă pentru a crea
posibilităţi de acţiune imediată în anularea lor;
4. reevaluarea şi restructurarea continuă a portofoliului de active şi pasive bancare.
Gestiunea riscurilor bancare este foarte importantă pentru bancă căci este echivalată cu
gestiunea întregii bănci. Din aceste considerente autorităţile pe piaţa bancară impun băncilor
anumite condiţii de gestiune a riscurilor sub forma unor indicatori (coeficienți) minimali
obligatorii de menținut în activitate sau principii ce vor fi implementate în strategia de
activitate a băncii. Recomandările în formă generală sunt promovate pe plan internațional
de Comitetul de la BASEL.

Gestiunea riscurilor prevede următoarele etape:

15
a) identificare riscului, ce presupune măsuri de depistare a factorilor ce pot provoca un
orice risc;
b) evaluarea riscului, stabilirea printr-un set de indicatori a mărimii pierderilor posibile
în caz dacă acest risc apare;
c) controlul riscului, verificarea procesului sau activităţii bancare pe tot parcursul
derulării ei pentru identificarea momentului de apariţie a riscului;
d) eliminarea sau evitarea riscului presupune găsirea metodelor de acoperire a pierderilor
posibile generate de riscul respectiv;
e) finanţarea riscului, este preluarea unor poziţii de hedging prin instrumente
suplimentare pentru acoperirea pierderilor posibile.

16
 TEMA 6. Strategia de gestiune a lichidităţii.

1. Conceptul de lichiditate şi metode de calcul a necesarului de mijloace lichide.

2. Analiza indicatorilor lichidităţii.

3. Principiile managementului lichidităţii în viziunea instituţiilor internaţionale

1. Lichiditatea este cantitatea de active lichide aflate în posesia unei bănci la un moment dat
de timp.
Problema lichidităţii poate fi rezolvată în cadrul băncii sub 2 aspecte:
- sub aspectul activelor lichide aflate la o bancă;
- posibilitatea de acces la mijloace băneşti care pot fi atrase la un cost rezonabil şi
în acel moment când există cererea pentru ele.
Pentru o bancă lichiditatea presupune accesul la mijloace lichide atât aflate la momentul dat
în posesia ei cât şi procurarea de resurse. O bancă se consideră lichidă atunci când poate să-
şi onoreze obligaţiunile sale la un moment oportun. Cea mai importantă sarcină a gestiunii
lichidităţii este evaluarea în mod corect a nevoilor de lichiditate pentru fiecare moment de
timp şi acoperirea acestor nevoi cu costuri mici.
Problema gestiunii lichidităţii este duală: pe de o parte lipsa de lichiditate generează riscul
de lichiditate şi incapacitatea onorării obligaţiilor la momentul dat, pe de altă parte excesul
de lichiditate condiţionează micşorarea profitabilităţii băncii.
Necesarul de lichiditate poate fi calculat sub 2 aspecte:
• sub aspectul cererii de lichiditate;
• sub aspectul ofertei de lichiditate;
Cererea de lichiditate poate fi condiţionată de:
1 rambursarea depozitelor scadente;
2 potenţialul de creditare, adică cererea privind acordarea creditelor;
3 necesarul pentru achitarea datoriilor interbancare;
4 necesarul de onorare a obligaţiunilor curente scadente faţă de parteneri (achitarea
serviciilor procurate de bancă), acţionari (plata dividendelor), stat (plata impozitelor).
Oferta de lichiditate este condiţionată de:
17
 1) atragerea de depozite;
2) încasarea creditelor scadente;
3) procurarea de mijloace pe piaţa interbancară;
4) încasări din vânzarea serviciilor bancare.

L = Oferta mijloace lichide – Cererea mijloace lichide

Dacă acest coef mai mare 0 – banca se va confrunta cu un exces de lichiditate, managerii
băncii vor căuta posibilităţi de plasament efectiv;
mai mic ca 0 - banca se va confrunta cu riscul de lichiditate, managerii
băncii vor căuta posibilităţi de atragere a resurselor cu cele mai mici costuri;
este egal cu 0 – foarte rare cazuri.
Se calculă pentru fiecare zi în parte.
Cererea de lichiditate depinde de mai mulţi factori:
a. factorul general a economiei;
b. poziţia băncii pe piaţă;
c. politica monetară – creditară a statului – o politică de dobânzi joase va genera o
cerere de mijloace lichide înaltă şi invers. Politica monetar-creditară influențează şi
oferta de mijloace lichide.
d. Factorul specific activităţii economice în regiunea dată: cererea sezonieră, cererea
ciclică, cererea pe termen lung.
Metodologia de estimare a lichidităţii. Metodologia de gestiune prin pasive presupune
următoarele etape:
1) Structurarea tuturor pasivelor în 3 categorii mari după principiul necesar de rambursare:
a) pasivele urgente – toate pasivele care necesită a fi rambursate în următoarele zile
(conturile curente şi depozitele scadente);
b) depozite instabile – depozite şi alte obligaţiuni pe care banca le va achita în viitorul
apropiat;
c) pasivele stabile – sunt pasivele în care banca are încredere că nu vor fi retrase în
viitorul apropiat (depozitele pe termen lung, depozitele interbancare legate de conturi
de corespondenţă, acţionarii şi fondatorii băncii);

18
2) Prestabilirea unui coeficient formulat din experienţa proprie pentru fiecare tip de pasive
conform căruia banca va calcula necesarul de mijloace lichide pentru al acoperi;
3) Calcularea sumelor respective prin ponderarea fiecărui tip de pasiv la coeficientul şi
corectarea acestor sume cu rezervele bancare obţinute pentru fiecare tip de pasiv.
La suma necesară de lichiditate pentru acoperirea pasivelor se va mai adăuga şi cererea
prognozată de credite, care se va determina ca diferenţa dintre potenţialul de creditare şi
creditul acordat efectiv la momentul dat.
Istoric s-au format mai multe principii de gestiune a lichidităţii:
• Principiul de gestiune prin active – când o bancă se considera lichidă doar dacă avea
cantităţi importante de active lichide;
• Principiul de gestiune prin pasive – care presupune că o bancă este lichidă dacă are
acces la mijloace lichide pe piaţă în orice moment;
• Principiul de gestiune mixt – o parte din necesarul băncii este finanţat din active
lichide proprii, cealaltă parte din posibilitatea de atragere a resurselor la un moment
dat de timp.

2. Analizăm două tipuri de indicatori de lichiditate:

1. indicatorii de lichiditate impuşi de sistemul de supraveghere care variază de la un

sistem naţional la altul având ca sursă reglementările emise de Banca Centrală
Europeană;

2. indicatori de lichiditate interni pe care banca îi calculă din experienţa proprie şi îi

consideră estimativi pentru evaluarea riscului de lichiditate.

Indicatorii lichidității bancare utilizați pe piața interbancară din România sunt redați
în structura următoare:

19
20
21
 3. Principiile managementului lichidităţii în viziunea instituţiilor internaţionale

3.1. Caracteristicile managementului lichidităţii în organizaţiile bancare

Una dintre cele mai prestigioase instituţii în domeniul supravegherii riscurilor bancare -
Bank for International Settlements (BIS) - a emis prin intermediul Comitetului de
Supraveghere Bancară de la Basel (Comitet) un set de principii ce ar trebui să stea la baza
managementului lichidităţii organizaţiilor bancare. Acest Comitet reuneşte membrii marcanţi
ai managementului şi supravegherii bancare din întreaga lume, ceea ce accentuează valoarea
setului de principii emis în vederea întăririi procedurilor de management al riscurilor
bancare.
Comitetul consideră lichiditatea - abilitatea de a asigura un nivel corespunzător al activelor
şi achitarea tuturor obligaţiilor ce ajung la scadenţă - ca fiind crucială pentru dezvoltarea
viabilă a oricărei instituţii bancare. în plus, importanţa lichidităţii depăşeşte cadrul izolat al
unei singure bănci, deoarece înregistrarea unei sincope în asigurarea lichidităţii unei singure
instituţii poate conduce la repercusiuni negative sistemice. Din acest motiv, analiştii în
probleme de lichiditate solicită ca managementul bancar nu doar să cuantifice poziţia
lichidităţii băncii în prezent, ci să analizeze modul în care necesităţile de finanţare ar putea
să evolueze în condiţiile unor scenarii diverse, inclusiv în cazul apariţiei unor condiţii
adverse, generatoare de situaţii de criză.
Prin urmare, managementul lichidităţii este una dintre cele mai importante activităţi realizate
de bănci.

22
Principiile de cuantificare şi gestionare a lichidităţii, elaborate de Comitet, ating următoarele
zone de activitate:
• dezvoltarea unei structuri pentru managementul lichidităţii;
• cuantificarea şi monitorizarea necesarului net de finanţare;
• managementul accesului pe piaţă;
4 planurile privind evenimentele neprevăzute;
• managementul lichidităţii valutelor;
• controlul intern al managementului riscului de lichiditate;
• rolul comunicării publice în îmbunătăţirea lichidităţii;
• rolul instituţiilor de supraveghere.
în opinia Comitetului, aceste principii prezintă o relevanţă aparte pentru pieţele şi
participanţii ce nu fac parte din grupul celor 10 ţări avansate (G10).
3.2. Principiile
Principiul 1: Fiecare bancă trebuie să aibă aprobată o strategie pentru managementul
operativ al lichidităţii. Această strategie trebuie să fie comunicată în interiorul organizaţiei.
Principiul 2: Comitetul de direcţie al băncii trebuie să aprobe strategia şi politicile referitoare
la managementul lichidităţii. Comitetul de direcţie trebuie, de asemenea, să se asigure că se
desfăşoară o activitate corespunzătoare de către conducerea executivă în domeniul
monitorizării şi controlului riscului de lichiditate. Comitetul de direcţie trebuie informat atât
în mod regulat asupra situaţiei lichidităţii băncii, cât şi imediat ce apar modificări
semnificative în lichiditatea curentă sau previzionată.
Principiul 3: Fiecare bancă trebuie să deţină o structură de management cu rol de
implementare efectivă a strategiei de lichiditate. În cadrul acestei structuri trebuie să se
implice permanent membrii conducerii executive. Aceştia trebuie să se asigure că
lichiditatea este adecvat gestionată, iar procedurile şi politicile corespunzătoare sunt create
pentru controlul şi limitarea riscului lichidităţii. Băncile trebuie să stabilească şi să revadă
periodic limitele nivelurilor poziţiilor de lichiditate pentru anumite orizonturi de timp.
Principiul 4: O bancă trebuie să deţină un sistem informaţional adecvat pentru măsurarea,
monitorizarea, controlul şi raportarea riscului de lichiditate. Rapoartele trebuie furnizate
periodic Comitetului de direcţie, conducerii băncii şi altor persoane cu rol în managementul
lichidităţii.
Principiul 5: Fiecare bancă trebuie să stabilească un procedeu (proces) pentru cuantificarea
şi monitorizarea necesarului net de finanţare. Necesarul net de fonduri este determinat prin
analiza fluxurilor viitoare, bazate pe ipotezele evoluţiei activelor, pasivelor şi elementelor
extrabilanţiere, şi presupune apoi calcularea excesului/deficitului net cumulativ pe parcursul
unei perioade pentru evaluarea lichidităţii.
Principiul 6: O bancă trebuie să analizeze lichiditatea utilizând o varietate de scenarii de tip
"what if". O bancă va avea nevoie pentru evaluarea lichidităţii de scadenţele activelor şi
pasivelor, estimându-se probabilitatea evoluţiei cashflow-ului în cadrul fiecărui scenariu.

23
Principiul 7: O bancă trebuie să revizuiască frecvent ipotezele utilizate în managementul
lichidităţii pentru a se determina dacă acestea rămân valide.
Principiul 8: Fiecare bancă trebuie să-şi revizuiască periodic încercările de stabilire şi
continuare a relaţiilor cu deţinătorii de depozite, să menţină diversificarea pasivelor şi să
asigure capacitatea de a vinde active.
Principiul 9: O bancă trebuie să deţină planuri privind gestionarea evenimentelor
neprevăzute, în scopul realizării strategiei privind managementul crizelor de lichiditate şi a
procedurilor pentru acoperirea deficitelor de lichiditate în situaţii de criză.
Principiul 10: Fiecare bancă trebuie să deţină sisteme de cuantificare, monitorizare şi control
în ce priveşte poziţiile de lichiditate în valutele dominante. Suplimentar faţă de evaluarea
necesarului valutar agregat şi a Gap-urilor acceptabile în corelare cu angajamentele în valuta
internă, o bancă trebuie să realizeze analize separate privind strategia aferentă fiecărei valute
în parte.
Principiul 11: Referitor la analizele realizate în conformitate cu Principiul 10, o bancă va
trebui, dacă este cazul, să stabilească şi să revadă periodic limitele nivelului deficitului în
cadrul cashflow-ului pe anumite orizonturi de timp pentru valute, atât la nivel agregat, cât şi
pe fiecare valută dominantă în care banca operează.
Principiul 12: Fiecare bancă trebuie să deţină un sistem adecvat de control intern asupra
procesului de management al riscului lichidităţii. O componentă fundamentală a sistemului
de control intern implică evaluări şi controale periodice independente cu privire la eficienţa
sistemului şi, dacă este cazul, a asigurării aplicării modificărilor/îmbunătăţirilor solicitate de
controlul intern.
Principiul 13: Fiecare bancă trebuie să deţină un mecanism pentru asigurarea existenţei unui
nivel adecvat al informaţiei cu privire la bancă, ce a fost adusă la cunoştinţa opiniei publice,
în scopul gestiunii percepţiei pozitive asupra organizaţiei.
Principiul 14: Instituţiile de supraveghere realizează o evaluare independentă a strategiilor,
politicilor, procedurilor şi practicilor băncii referitoare la managementul lichidităţii. Acestea
trebuie să solicite ca o bancă să deţină un sistem efectiv ce cuantifică, monitorizează şi
controlează riscul de lichiditate. Instituţiile de supraveghere trebuie să obţină de la fiecare
bancă informaţii periodice şi suficiente care permit evaluarea riscului de lichiditate şi trebuie
să se asigure că băncile dispun de planuri de asigurare a lichidităţii în situaţii neprevăzute.

24
 Tema : Gestiunea pasivelor bancar

1. gestiunea capitalului bancar

2. gestiunea resurselor atrase
3. garantarea depozitelor bancare
4. prevenirea spălării banilor

1. GESTIUNEA CAPITALULUI BANCAR

Sectorul bancar este unul dintre cele mai reglementate sectoare din întreaga societate,
iar regulile privind capitalul bancar reprezintă ponderea cea mai semnificativă din aceste
reglementări. Această importanţă deosebită care se acordă capitalului bancar se datorează
faptului că băncile sunt, de fapt, intermediari pe piaţa financiară, şi astfel nu-şi folosesc
decât într-o măsură foarte mică propriile resurse.
Capitalul social joacă un rol important începând cu constituirea băncii şi continuând cu
perioada de funcţionare până la lichidare.
Din punct de vedere teoretic, capitalul social îndeplineşte următoarele funcţii:
 protejează deponenţii în eventualitatea insolvabilităţii şi lichidării băncii;
 absoarbe pierderile neanticipate pentru a menţine încrederea, astfel ca în condiţii de
stres banca să-şi poată continua activitatea;
 serveşte la achiziţionarea de clădiri şi echipamente pentru desfăşurarea activităţii;
 serveşte ca o limită impusă (Norma Cooke) pentru expansiunea nejustificată a
activelor.
Practic, prima funcţie este deja depăşită ca urmare a constituirii Fondului de Garantare a
depozitelor în sistemul bancar.
A doua funcţie este puţin exagerată. Multe active ce par a fi slabe pot fi eliminate cu puţine
pierderi printr-o gestiune eficientă. în plus, fondurile de risc şi provizioanele îi permit băncii
să-şi continue activitatea în perioade dificile până când nivelul şi fluxul câştigurilor este
restabilit. Nu mărimea capitalului scapă băncile de faliment. Falimentul băncilor a fost
consecinţa unei gestiuni defectuoase, materializate în pierderi mari din împrumuturi şi
lichidităţi insuficiente determinate de retragerea masivă a deponenţilor ca urmare a
neîncrederii deponenţilor în sistemul bancar. Practic, se poate afirma că, nivelul capitalului
bancar nu este legat cauzal de falimentul băncilor.
A treia funcţie este mai rezonabilă decât pare fiind determinată de necesitatea creării
condiţiilor pentru derularea activităţii. Practic, nu deponenţii trebuie să fie cei care să

25
furnizeze fonduri pentru deschiderea unei bănci sau a altor unităţi, precum şi a dotărilor
aferente băncii.
Problema care se pune pentru toate băncile este aceea ca, deschiderea unor noi unităţi să fie
justificată prin luarea în calcul a posibilităţilor locale concrete, atât în ceea ce priveşte
colectarea depozitelor, dar şi a cererii de credite din zonă, precum şi de concurenţa oferită de
celelalte bănci şi instituţii care funcţionează deja în zonă.
A patra funcţie a capitalului este limitarea expansiunii nejustificate a activelor bancare - este
mai rezonabilă decât pare a fi. Prin limitarea activelor se poate limita creşterea unei bănci
peste posibilitatea ei de gestionare, se poate îmbunătăţi calitatea activelor bancare, se poate
controla posibilitatea băncii de a-şi asigura creşterea prin datorii şi poate conduce la
creşterea rentabilităţii activelor. Practic, adecvarea capitalului este folosită pentru prevenirea
expansiunii nejustificate a unei bănci.
Funcţia esenţială a capitalului social este însă aceea de a asigura publicul şi autorităţile
asupra stabilităţii băncii.
Mărimea capitalului social necesar constituirii unei bănci cât şi adecvarea capitalului fac
obiectul unor reglementări emise de B.N.R.
Fundamentarea recunoaşterii reciproce a băncilor în condiţiile unor norme prudenţiale
similare a impus:
1. stabilirea unor modalităţi comune (convergente) de determinare a fondurilor
proprii;
2. stabilirea unor cerinţe comune privind rata de solvabilitate.
Fondurile proprii sunt considerate sub două ipoteze:
a) nucleul dur al capitalurilor proprii (fonduri proprii de bază) constituite din capital şi
rezerve legale înregistrate în bilanţul contabil;
b) elemente complementare (suplimentare) constituite din rezerve din reevaluare,
titluri cu durată determinată, datoria subordonată luată în calcul limitat la jumătate din
capitalul de bază.
Reglementarea cunoscută sub numele de Norma Cooke stabileşte un raport minimal
de 8% între fondurile privite în sens larg (nucleu dur + elemente complementare) şi activele
ponderate funcţie de risc. În mod asemănător activelor, sunt ponderate prin transformare în
echivalent risc, elementele situate în afara bilanţului ca urmare în primul rând a dezvoltării

26
operaţiunilor extrabilanţiere determinată de modificarea naturii intermedierii bancare, ceea
ce sporeşte necesitatea majorării capitalului şi va impune în cele din urmă modificarea
procentuală a raportului spre cote superioare (12%, 14%, 16% etc.).
Reglementarea prudenţială a băncii se referă la adecvarea fondurilor proprii la
riscurile asumate, fondurile proprii reprezentând ultimul garant al solvabilităţii în faţa
ansamblului riscurilor. De asemenea, fondurile proprii reprezintă o referinţă obligatorie
pentru toţi indicatorii de performanţă, datorită condiţiei imperative de remunerare
satisfăcătoare a acţionarilor. Dacă fondurile nu sunt adaptate la nivelul riscurilor pentru un
motiv oarecare, nici riscul de solvabilitate, nici alte riscuri, nici măsurările performanţelor nu
sunt bine stăpânite. Conform legislaţiei în vigoare, fondurile proprii ale unei societăţi
bancare sunt formate din capital propriu şi capital suplimentar.
Raportarea lunară a nivelului fondurilor proprii de către societăţile bancare se face pe
baza datelor înscrise în balanţa contabilă a fiecărei luni la Direcţia Supraveghere din cadrul
Băncii Naţionale a României, luându-se în considerare următoarele principii:
a) capitalul suplimentar va fi luat în considerare la calculul fondurilor proprii numai în
condiţiile înregistrării unui nivel pozitiv al fondurilor proprii ;
b) datoria subordonată va fi luată în calculul fondurilor proprii în proporţie de
maximum 50% din capitalul propriu şi va trebui să îndeplinească cumulativ, următoarele
condiţii:
b.1) să fie în întregime angajată;
b.2) în cazul datoriei subordonate - la termen, scadenţa iniţială trebuie să fie de cel
puţin 5 ani, cunoscut fiind faptul că aceasta este ultima care se plăteşte de către bancă; o
scadenţă nedeterminată ar putea duce la concluzia de afectare a nivelului fondurilor proprii;
b.3) la calculul nivelului fondurilor proprii, volumul datoriei subordonate va fi gradual
redus cu 20% pe an, în ultimii 5 ani anterior scadenţei;
b.4) contractul de credit să nu includă clauza rambursării anticipate a datoriei
subordonate în alte circumstanţe decât lichidarea băncii;
b.5) în cazul lichidării băncii, datoria subordonată este ultima plătită.
Normele Băncii Naţionale a României nr.8/1999, cu modificările ulterioare, definesc
conceptul de:

27
 1. - expunere brută ca fiind activele băncii la valoarea netă (respectiv după deducerea
elementelor de pasiv rectificative / provizioane specifice de risc) şi elementele în afara
bilanţului, ponderat funcţie de risc;
2. - expunerea netă - este dată de expunerea netă din active bilanţiere şi elemente în
afara bilanţului, ponderat funcţie de risc.
Expunerea netă a elementelor din afara bilanţului se determină pornind de la
expunerea brută (soldul conturilor de angajamente în favoarea clientelei, garanţii acordate
clientelei, credite aferente contractelor de împrumut investite cu formulă executorie, dobânzi
aferente şi alte creanţe scoase din activ şi urmărite în continuare) care vor fi transformate în
echivalent credit funcţie de gradul de risc.
Solvabilitatea bancară trebuie să se încadreze în două limite:
1. limita minimă a indicatorului de solvabilitate calculat ca raport între nivelul
fondurilor proprii şi expunerea netă va fi de 12%, iar
2. limita minimă a indicatorului de solvabilitate, calculat ca raport între nivelul
capitalului propriu şi expunerea netă va fi de 8%.
Această nuanţare va permite într-un viitor apropiat, coroborat şi cu alte criterii
posibilitatea introducerii unui sistem de calificative necesar aprecierii poziţiilor de risc ale
băncilor din România şi implicit o orientare mai bună a modului în care clienţii stabilesc
parteneriatul cu societăţile bancare, Asociaţia Română a Băncilor propunându-şi în acest
sens să publice în buletine de informare lunară mai mulţi indicatori ai performanţei bancare
printre care şi solvabilitatea.
În prezent este în desfăşurare implementarea cerinţelor noi cu privire la capital (Basel
II) ele prevăd următoarele modificări:
1. Cuprinderea în formula de adecvare a capitalului a influenţelor riscului
operaţional.
Cea mai mare dificultate o constituie evaluarea riscurilor de piaţa şi a celor
operaţionale. De această evaluare depinde volumul de capital considerat necesar pentru
activitatea băncii. În conformitate cu recomandările Comitetului de la Basel evaluarea
riscurilor va fi realizată prin metode proprii, corelate cu specificul mediului economic în
care funcţionează băncile comerciale.

28
o altă perfecţionare în domeniu priveşte considerarea riscului de ţară sau de companie, pe
baza unui rating determinat de instituţiile specializate, coeficienţii de risc corespunzători
fiind incluşi în procesul de agregare prin care se determină riscul global.
2. Nu în ultimul rând, creşterea transparenţei activităţii băncilor, prin publicarea
unui număr sporit de informaţii auditate, este de natură să evidenţieze mai exact
nivelul riscurilor asumate, în funcţie de care se operaţionalizează procedurile de
adecvare a capitalului.
Totodată sub aspectul corespunderii cerinţelor de reglementare se va mai studia şi
impactul majorării capitalului asupra rentabilităţii lui (prin ROE).
Sub cel de al doilea aspect al gestiunii capitalului se va determina posibilităţi de
acomodare cu cerinţele de adecvare a capitalului :
- restructurarea portofoliului de active ;
- diminuarea globală a activului ;
- majorarea capitalului prin
 resurse proprii – creşterea profitabilităţii băncii, diminuarea fondurilor
neobligatorii, creşterea părţii din beneficiul nerepartizat, diminuarea
dividendelor achitate;
 din resurse externe – emisiune de acţiuni, convertirea datoriilor în
acţiuni, emisiunea obligaţiunilor subordonate, etc.
- consolidarea capitalului.
Interesul gestiunii bancare faţă de analiza calităţii capitalului bancar rezultă din următoarele
motive:
1. adecvarea capitalului deţinut de bancă, normelor impuse de autorităţi – după
componentele necesare şi după cotele prestabilite de normative;
2. existenţa capitalului în volumul adecvat pentru tipul de activitate pe care-l prestează
banca;
Al doilea motiv este cauza apariţiei insolvabilităţii bancare, riscul lipsei de capital este
probabilitatea apariţiei stării de insolvabilitate pentru o bancă la un moment dat de timp.

În SUA sunt recomandaţi următorii indicatori de analiza riscului de capital:

29
 CP Demonstrează în ce măsură activele sunt acoperite de
K1 = ----------- capitalul propriu sau câte din toate activele banca poate să-şi
A total permită să le piardă; banca poate să le acopere cu capital
propriu mai mult de 5; 10% din active totale;
CP Demonstrează procesul de utilizare a capitalului propriu,
K2 = ------------- adică raportul în care activele profitabile au fost acoperite din
A profitab. sursele capitalului propriu (limitele se stabilesc de bancă
independent).
CP Demonstrează gradul de îndatorare a băncii, determinând
K3 = -------------- raportul dintre resursele proprii şi depozitate, adică indică
Depoz. Tot. dependenţa solvabilităţii băncii de capitalul propriu. K3 cu
cât este mai mic cu atât riscul de insolvabilitate este mai
mare.

30
2. GESTIUNEA RESURSELOR ATRASE

Din punct de vedere conceptual, resursele atrase bancare pot fi privite în dublu sens:
- ca resurse atrase ce constituie obligaţii ale băncilor faţă de depunători;
- ca şi creanţe creditoare faţă de bancă ale depunătorilor.
Calitatea resurselor atrase se va determina după următoarele criterii :
1. componenţa resurselor atrase: diferențiem resurse atrase depozitare şi nedepozitare.
Volumul resurselor depozitare se planifică în conformitate cu necesarul de
plasamente. În caz de necesitate se vor atrage resurse nedepozitare. Evaluarea
necesarului de resurse nedepozitare de va efectua după formula:
discrepanţa fondurilor = suma plasamentelor planificate - suma depozitelor
planificate. În cazul când apare rezultatul negativ, banca va procura resurse
nedepozitare sub forma:
 creditelor interbancare
caracteristicele lor sunt:
au un termen foarte scurt
se vor utiliza pentru completarea necesarului de lichidităţi
imediate;
pot fi procurate de la băncile cu un surplus de lichidităţi, care sunt
cointeresate să le plaseze pe termen scurt;
 credite (centralizate)
 emisiune de certificate de depozit
 emisiune de cambii
 emisiune de obligaţiuni

Factorii care influențează alegerea resurselor nedepozitare sunt:

- costul resurselor;
- riscul asociat fiecărui tip de resursă;
- termenul de scadenţă;
- mărimea băncii, de care depinde tipul de resursă la care ea poate
avea acces;
- necesarul de (depunere a gajului) garanții;
- normele de reglementare din domeniu.
31
 2. costul resurselor atrase.
Evaluarea costului resurselor permite managerilor băncii să decidă asupra preţului
diferitelor categorii de resurse pentru a le selecta în funcţie de posibilităţile de plasamente şi
de dobânzile, pe care acestea la generează.
Volumul cheltuielilor bancare cu resursele atrase de va determina:
m
C = ∑ i j * Pj
j =1

unde
C – cheltuielile de atragere a resurselor bancare,
Pj – volumul pasivului de tip j
ij – rata dobânzii, plătită pentru pasivul de tip j
Rata dobânzii medie, plătită pentru o unitate monetară de capital atras, se va
determina prin raportarea cheltuielilor respective la volumul total de resurse atrase.
Plăţile asupra dobânzilor nu limitează cheltuielile bancare cu resursele atrase, fiind
necesar să se calculeze cheltuielile la o rata critică, sau costurile marginale :
∑s it Dit + CO
Cm =
∑A prof

unde
Σ sitDit - plăţile de natura dobânzilor;
CO - alte cheltuieli operaţionale ale băncii, altele decât dobânzile;
Σ Aprof - suma activelor profitabile ale băncii.
Cheltuielile calculate în acest mod sunt la o rată critică a rentabilităţii, deoarece,
pentru a-şi menţine profitabilitatea, banca nu-şi poate permite să plaseze aceste resurse la o
dobândă mai mica decât această rată. Variaţia frecventă a ratelor de dobândă conferă
cheltuielilor medii ponderate nesiguranţă şi irealitate.
Costul marginal al resurselor atrase evaluează costul achitat de bancă pentru a
cumpăra o unitate suplimentară de resurse pe care aceasta le poate investi:
Cm = i * D ' − i * D

unde
D’ – resurse, atrase la o rată de dobândă nouă;
D – resurse atrase la rata de dobândă veche;
i – rata de dobândă, estimată ca la care se pot plasa resursele atrase.

32
 Acest indicator reprezintă în valoare absolută volumul modificării costurilor bancare
cu atragerea resurselor, însă pentru a putea fi comparabil cu rata de rentabilitate la
plasamente este necesară transformarea lui în valoare relativă.

Cm
rC m =
D'

Rata costului marginal rCm al resurselor atrase poate fi comparată cu rentabilitatea

marginala a plasamentului pentru a se concluziona asupra bonităţii lui.
În cazul majorării ratelor de dobândă de către bancă, costurile marginale vor creşte,
dat fiind faptul, că banca este obligată să achite dobânzile majorate nu numai pentru
resursele atrase suplimentar, dar şi să ofere aceiaşi rentabilitate la depuneri clienţilor vechi,
care acceptase de fapt dobânda anterioară majorării. Analiza costurilor marginale permite
determinarea limitei valorice până la care banca poate să-si extindă volumul resurselor atrase
atâta timp, cât cheltuielile marginale de atragere a noilor resurse nu vor face să scadă
veniturile marginale din plasamentul lor.
Formarea ratelor de dobândă la depozite, ca element de cost bancar:
În prezent, băncile tot mai des recurg la formarea ratei dobânzii la depozite după
metoda “unbundled service”, ce presupune analiza serviciului de gestiune a depozitelor
separat, independent de politica comisioanelor la alte tipuri de servicii şi a dobânzilor la
credite. Acesta metoda propune compunerea ratei după următoarea formula :

cd = COi + CAi i

unde

cd - costul depozitului de tip i într-un moment de timp t

COi - Cheltuieli operaţionale pentru deservirea depozitului de tip i
CAi - Cheltuielile anticipate pentru operaţiunile de ansamblu cu depozite
Pentru utilizarea acestei metode este necesara evaluarea corecta şi completa a
costurilor de gestiune aferente fiecărui tip de depozit, ceea ce, în condiţiile actuale, este
destul de complicat.
Există o altă metodă, bazată pe calcularea ratei depozitului, evaluându-se cheltuielile
globale ale băncii cu dobânda. În condiţiile acestei metode banca va calcula o rată a
cheltuielilor pentru fiecare sursă de mijloace financiare (ţinând cont de rezervele minime

33
obligatorii; defalcării în fondul de asigurare a depozitelor (daca acest fond exista), corelând-
o cu rata de dobândă propusă la fiecare tip de depozit. Suma acestor doi indicatori vor
determina costul real sumar de atragere a depozitelor, care, fiind raportat la volumul de
depozite va determina rata dobânzii pe o unitate monetară de depozit. Ideea metodei
respective este bazata pe presupunerea ca nu exista cheltuieli asupra unui depozit separat, ci
exista costul mediu ponderat al tuturor resurselor bancare atrase.
Politica de formare a dobânzilor de bază pasive influenţează structural clientela
bancara şi depunerile bancare, care la rândul sau, determina deciziile manageriale în
strategia dezvoltării profitabilităţii băncii:
diferenţa dintre rata dobânzii
modificarea ratei dobânzii la depozite şi rata dobânzii la
la depozite. credite (marja bancară) venitul băncii,
determinat de
creşterea
volumului
depozitului şi
creditului bancar

deciziile clienţilor volumul şi structura

referitor la mărimea şi depozitului băncii
tipul depozitului

Formarea ratei de bază a dobânzii la depozite este un capitol separat în strategia vitală a
băncii. Dobânda la depozit trebuie va fi utilizată în primul rând pentru majorarea
profitabilităţii băncii şi păstrarea fezabilităţii ei, mai apoi pentru atragerea clienţilor sau în
lupta concurenţială, deoarece cu cat este mai mică marja între rata dobânzii la credite şi rata
dobânzii la depozite, cu atât mai sensibila este banca la modificările ratei dobânzii la
depozite pe piaţa.
3. necesitatea de garantare a resurselor atrase.
Resursele nedepozitate sunt garantate în conformitate cu cerinţele creditorului.
Pentru creditele de la BNR acestea pot fi hârtiile de valoare de stat cu calitate înaltă; pentru
creditele interbancare – activele eligibile; pentru alte împrumuturi – în conformitate cu
normele impuse de autorităţi.
Resursele depozitare sunt garantate prin autoritatea băncii.

3. GARANTAREA DEPOZITELOR BANCARE

34
 Poziţii convergente:
- interesul individual de protecţie, pe care îl reclamă orice depunător;
- interesul băncilor, de a-şi prezerva portofoliul de clienţi şi de evitare a riscului
reputaţional;
- interesul public, privind încrederea în sistemul bancar şi evitarea riscului sistemic.
Sistemele de asigurare a depozitelor pot fi structurate după mai multe caracteristici:
- ca mod de funcţionare, vom întâlni:
- structuri mutuale de acoperire a cheltuielilor aferente satisfacerii obligaţiilor băncilor
falimentare;
- structuri formale, bazate pe existenţa unui fond dedicat acestui scop;
- în funcţie de modul de administrare, se diferenţiază:
- fondurile administrate public;
- fondurile administrate privat;
- după caracterul contribuţiilor, se disting:
- fondurile obligatorii / - fondurile facultative.
Fondul de garantare a depozitelor a fost constituit ca persoană juridică.
Organizarea şi funcţionarea acestuia se stabilesc prin statut propriu. Consiliul de
administrație al lui este compus din 6 membri:
a) 3 membri propuși de Asociația Băncilor din România;
b) un membru propus de Ministerul Justiției;
c) un membru propus de Ministerul Finanțelor;
d) un membru, fără drept de vot, propus de Banca Naționala a României.
Participarea la constituirea resurselor financiare ale Fondului este obligatorie şi
vizează toate băncile, inclusiv filialele acestora cu sediul în străinătate. Fondul garantează, în
limitele prevăzute de lege, depozitele deţinute de rezidenţi şi nerezidenţi, exprimate în
monedă naţională sau străină în valoarea maximă actualizată, cu anumite excepţii privind
cuprinderea în sistemul de garantare. Faptul generator îl constituie deschiderea procedurii
falimentului, compensaţiile fiind plătite către deponenţii garantaţi în moneda naţională - leu,
indiferent de moneda de constituire a depozitului, în limita plafonului de garantare. Baza de
calcul a contribuţiei o constituie soldul total în lei, reprezentând depozitele garantate, în lei şi
în valută convertibilă, aflate în evidenţa băncilor. Pentru instituţiile de credit care se
angrenează în politici riscante şi nesănătoase, Fondul este autorizat să majoreze contribuţia
anuală.

35
 4. PREVENIREA SPĂLĂRII BANILOR
Realităţile lumii contemporane, marcate de proliferarea unor fenomene de genul
crimei organizate, traficului de droguri şi de persoane, au impus sistemelor bancare
necesitatea adoptării unor măsuri privind prevenirea proceselor de “spălare a banilor”,
denumire sub care sunt cunoscute operaţiunile de transformare a fondurilor obţinute ilicit în
disponibilităţi monetare de provenienţă aparent legală.
Banca Naţională a României a emis o serie de norme privind standardele de
cunoaştere a clientelei, care au drept scop diminuarea riscului reputaţional, operaţional, de
credit, de lichiditate şi de conformare la cerinţele legii, precum şi protejarea siguranţei şi
stabilităţii băncilor şi, prin aceasta, a integrităţii sistemului bancar.
Programele de prevenire şi combatere a operaţiunilor de spălare a banilor trebuie să
aibă în vedere toate operaţiunile băncii care implică primirea sau distribuirea de fonduri ale
clienţilor, cuprinzând, fără a fi limitative:
- deschiderea de conturi curente, de depozit, de economii, de credit, de card;
- deschiderea de conturi de evidenţă a valorilor mobiliare;
- închirierea de casete de siguranţă;
- efectuarea tranzacţiilor cu valori mobiliare ori cu alte instrumente financiare, valută,
metale şi pietre preţioase;
- operaţiunile cu numerar care depăşesc 100.000 lei pentru persoanele fizice;
- viramente pentru persoanele fizice de 200.000 lei şi pentru persoanele juridice în
valoare de 300.000 lei.
Programele de cunoaştere a clientelei trebuie să cuprindă:
- o politică de acceptare a clientului;
- proceduri de identificare a clientului şi de încadrare a acestuia în categoria de
clientelă corespunzătoare;
- modalităţi de întocmire şi păstrare a documentațiilor corespunzătoare;
- monitorizarea operaţiunilor derulate prin conturi în scopul detectării tranzacţiilor
suspecte şi procedura de raportare a acestora;
- modalităţi de abordare a tranzacţiilor în şi/sau din jurisdicţiile în care nu există
reglementări corespunzătoare în domeniul prevenirii spălării banilor;
- proceduri şi sisteme de verificare a modului de implementare a programelor
elaborate şi de evaluare a eficienţei acestora;

36
 - programe de pregătire a personalului în domeniul cunoaşterii clientelei.
Tipul de operaţiuni supuse obligației de obligaţiei de a fi raportate vezi în legea “Cu
privire la prevenirea şi combaterea spălării banilor”.

37
 TEMA 7. Gestiunea activelor băncilor comerciale

1. Necesitatea gestiunii activelor.

2. Gestiunea activelor după calitate.
3. Strategii de gestiune a activelor.

1. Necesitatea gestiunii activelor.

Activele bancare reprezintă totalitatea disponibilităţilor aparținând băncii care generează
profit şi asigură realizarea scopului general al gestiunii bancare; totodată activele sunt cele
care generează cel mai mare risc pentru bancă de aceea gestionarea lor necesită a fi
prudentă.
Necesitatea gestionării activelor reiese din analiza caracteristicilor principale aferente
lor, după cum urmează:
1) Structura activelor trebuie să corespundă legislaţiei în vigoare. Sub acest aspect se va
gestiona adecvarea activelor faţă de normele de lichiditate, provizioanelor faţă de risc, a
necesităţilor pentru acoperirea riscului ratei dobânzii.
2) Activele trebuie să corespundă cerinţelor de lichiditate a băncii – banca îşi va menţine
activele lichide în cantităţi estimate de ea în conformitate cu politica şi strategia de
dezvoltare.
3) Activele trebuie să fie profitabile, căci ele sunt unica sursă de profit a băncii. Profitul
reprezintă nu numai dorinţa acţionarilor dar şi sursa de existenţă şi stabilitate a băncii.
4) Activele trebuie să fie sigure – creşterea profitabilităţii duce la creşterea de risc. Scopul
gestiunii activelor este să se coreleze profitabilitatea activelor cu gradul de risc acceptat
de bancă, banca nu se va implica în active mai riscante.
Necesitatea gestiunii activelor se axează pe corelarea lor cu pasivele după termen şi
sensibilitatea la rata dobânzii pentru a evita şi alte riscuri generate de volatilitatea ratelor de
dobândă pe piaţă.
Activele bancare – disponibilităţile băncii ce generează profit sau asigură activitatea
normală a băncii.
Necesitatea gestiunii activelor:

38
 • Generează profit – conduce la creşterea profitabilităţii şi îndeplinirea scopului
managementului bancar.
• Generează riscuri – prin gestiunea lor se tinde la diminuarea pierderilor
provocate de riscuri sau a costurilor suplimentare privind gestiunea lor. Gestiunea
performantă a activelor va tinde să găsească punctul optim dintre profitabilitate şi
risc.
• Activele bancare ca structură vor fi restricţionate de limitele impuse de
autorităţile monetare. Gestiunea corectă în această direcţie va diminua cheltuielile
bancare excepţionale privind amenzile, precum şi diminuarea costurilor posibile
provocate de supraevaluarea posibilităţilor bancare în unele activităţi.
• Necesitatea de lichidităţi – impune gestiunea corectă a structurii activelor ceea
ce conduce la diminuarea cheltuielilor privind procurarea resurselor în mod de
urgenţă sau reducerea profitului din neinvestirea excedentului de lichiditate.
• Gestiunea activelor băncii se va face prin corelarea termenilor de scadenţă a
activelor cu termenii de scadenţă a pasivelor. Necorelarea activelor şi pasivelor
după termenul de scadenţă generează probleme cu lipsa de lichiditate sau costuri
înalte din fluctuarea ratelor dobânzii.
2. Gestiunea activelor după calitate.
Activele bancare sunt generatoarele esenţiale de profituri; gestiunea acestora rezolvă
scopul esenţial al gestiunii bancare şi anume maximizarea profiturilor cu diminuarea
riscurilor. Structura activelor reprezintă raportul diverselor structuri calitative de active la
total active bilanţiere.
Portofoliul activelor unei bănci comerciale este structurat în patru categorii mari:
Numerar în bancă;
Portofoliul investiţional;
Portofoliul de credite;
Clădiri, mijloace fixe şi alte imobilizări.
Normele juridice şi instrucţiunile acţionează asupra operaţiunilor active prin două
căi:
a) Stabilind limitele privind investirea unei părţi din resursele bancare pentru diferitele
operaţiuni active. Majoritatea resurselor atrase sunt constituite din depozite la vedere
39
 şi la termen. Iată de ce condiţia primordială în vederea plasării corecte a patrimoniului
băncii este satisfacerea la moment şi pe deplin a retragerilor de capital.
b) Existenţa resurselor creditare adecvate pentru satisfacerea cererilor de împrumut. Se
ştie că creditul este operaţiunea cea mai profitabilă a băncii. Neputinţa ei de-a oferi
un credit în condiţii avantajoase va trezi auspicii din partea clienţilor, ceea ce poate
duce la iscarea unor probleme, şi în fine la încetarea existenţii ei.
Calitatea activelor bancare constă în:
A. Structura activelor
B. Diversificarea activelor
C. Profitabilitatea activelor
D. Lichiditatea activelor
E. Riscul activelor

A. Activele pot fi structurate în :

• Active monetare (bani)
• Portofoliul titlurilor de valoare
• Portofoliul de credite
• Imobilizări (clădiri, mijloace fixe)
Determinând ponderea fiecărui component în structură băncile îşi aranjează structura
activelor în conformitate cu strategia şi scopul urmărit. Pentru a-şi atinge scopul de
maximizare a profitului băncile tind să majoreze ponderea activelor generatoare de
profit în total active. Acest proces poate condiţiona:
• Diminuarea ponderii activelor lichide – lipsuri temporare de lichidităţi ce duc la
creşterea cheltuielilor prin procurarea urgentă a resurselor.
• Diminuarea investiţiilor în imobilizări – pierderea clientelei, deoarece se face pe
baza închiderii de filiale sau refuzului de modernizare a mijloacelor fixe şi reţelelor
informatice existente.
Structura ideală a activelor ar fi:
 Active monetare – 10%
 Portofoliul titlurilor de valoare – 30%

40
  Credite – 50%
Factorii externi ce influenţează structura activelor:
o Nivelul de dezvoltare şi capacitatea pieţei monetare
o Dezvoltarea pieţei capitalului
o Limitele impuse de către actele de reglementare
o Starea generală de dezvoltare a ţării
Factorii interni ce influenţează structura activelor:
oStrategia de dezvoltare a băncii
oDiminuarea bancară şi a unităţilor teritoriale
oCapitalul bancar: CNT/APR ≥ 12% (CNT - Capitalul Normativ Total; APR
-Active Ponderate la Risc)
De mărimea CNT depinde volumul APR. O bancă cu CNT mai mare poate să-şi
permită investiţii în portofoliu de credite, imobilizări sau HV (titluri de valoare) corporative
în volum mai mare. Băncile cu CNT scăzut îşi vor menţine volumul Activelor riscante mic
prin ponderea înaltă a Activelor monetare şi HV de stat.
Criteriile de diversificare a activelor:
 Tip de investiţii
 Tip de profit generat
 Termen de scadenţă
 Ramura
 Debitor
B. Diversificarea Activelor.
Dacă portofoliul de active a Băncii e nediversificat după tipul de investiţii banca riscă
să-şi diminueze profiturile în caz când situaţia economică în ţară defavorizează cererea la
tipul de investiţie preferat de bancă.
Totodată diversificarea portofoliului se face şi pe tip de credit, aşa ca banca să fie
prezentă pe fiecare segment al pieţii produselor bancare
Diversificarea se face după:
 Ramura prioritară de investiţii
 Client (ca să se diminueze riscul de insolvabilitate al clientului)
41
  După termenul de scadenţă a activelor (ajută la reinvestirea lor şi permite
depăşirea riscului de lichiditate şi al ratei dobânzii)
C. Profitabilitatea activelor bancare
Activele bancare pot fi :
• Neprofitabile
• Profitabile
Coeficientul de fiabilitate (K1) arată capacitatea băncii de a genera profit în viitor.
Dacă coeficientul este în creştere atunci fiabilitatea băncii e în normă.

K1= (Active profit./Active totale)*100%

Venit (profit) generat de Active:

• Venit din dobânzi
• Venit neaferent dobânzilor – realizat din dividend sau diferenţa de cost a
activelor
Gestiunea activelor se ocupă de venitul din dobânzi. Pentru a analiza avem coeficienţii:

Marja bancară absolută = Venit dob. – Chelt. dob.

Marja bancară relativă = ((Venit dob./Act.prof) – (Chelt.dob./Res.atrase))*100%

Marja netă din dobînzi = ((Venit dob. – Chelt. dob.)/Active profitab.) *100%

Dacă scade rentabilitatea netă a unui activ care lucrează, banca pierde din valoarea
capitalului.
Maximizarea profitabilităţii:
• Majorarea volumului de active profitabile.
• Diminuarea cheltuielilor din dobânzi prin găsirea unor plasamente mai
rentabile.
• Majorarea încasărilor din dobânzi prin găsirea unor plasamente mai rentabile.

42
 • Diminuarea cuantumului de resurse atrase.
Majorarea profitului băncii din dobânzi se face pe seama majorării cantităţii de active
profitabile, a ratelor dobânzii la activele existente cît şi la influenţa a ambilor factori. Cea
mai mare pondere în profitul majorat o are majorarea ce ţine de creşterea ratelor dobânzii,
deoarece banca nu-şi poate permite majorarea cantităţii activelor profitabile la nesfârșit.
D. Lichiditatea activelor.
Activele lichide sunt compuse din:
1. rezerva curentă (de bază) ce constituie 12-14% din total active şi e formată din:
• numerar
• banii din cont la BNR
2. rezerva secundară e formată din:
• HV de stat
• Credite în proces de recuperare
Banca îşi calculează necesarul optim de active precum şi structura lor determinând
cuantumul de rezervă de bază şi suplimentară în funcţie de tipul de clientelă şi necesarul de
plăţi de efectuat planificat. Banca planifică necesarul de numerar nu numai după volum dar
şi după structură.
E. Riscul activelor
Toate activele bancare şi plasamentele generează risc, banca evaluează gradul de risc
a activelor sale şi compară cu capitalul propriu pentru a analiza posibilitatea de compensare
a pierderilor posibile.
Pentru a determina gradul de expunere a activelor sale la risc, banca împarte activele
în categorii mari:
1. Lichidităţile băncii, HV de stat.
2. Creditele acordate de bancă sub garanţia statului avându-se ca gaj HV Stat
(credite acordate băncilor) sau metale preţioase.
3. credite acordate persoanelor fizice şi juridice de calitate înaltă având ca gaj
active eligibile (de calitate înaltă, lichide, nu-şi pierd din valoare)
4. Credite de o calitate mai joasă unde solvabilitatea debitorului trezeşte dubii sau
gajul e în deteriorare
5. active de o calitate foarte joasă, credite problematice, mijloace fixe.
43
 1 0 * Q
2 10% * Q
Active
3 20% * Q
4 50% * Q riscante/Capital propriu
5 100% * Q Dacă ponderea activelor
∑ Active riscante
riscante în capital propriu
este:
• ≤ 5 % banca are un rating foarte puternic ( 1 ).
• 5 – 15% - rating bun ( 2 ).
• 15 – 30% - rating slab ( 3 )
• 30 – 50% - rating foarte slab (4)
• ≥ 50% - faliment ( 5 )

3. Strategii de gestiune a activelor.

Există 3 strategii de gestiune a activelor:
1. Metoda fondurilor comune.
Toate resursele bancare sunt considerate echivalente după cost şi posibilitatea de
investire a lor, de aceea se pot gestiona după parametrii medii calculaţi, adică toate resursele
atrase indiferent de tipul lor formează fond comun de finanţare. În proces de finanţare există
2 priorităţi:
• Prioritatea reglementară – în proces de formare a activelor în primul
rând se formează şi se menţin cele cerute de legislaţie.
• Prioritatea proprie – este impusă de bancă şi este condiţionată de
strategia de dezvoltare a băncii, se finanţează activele ce au interes pentru bancă
sub diferite aspecte.
Avantajele acestei strategii constituie:
 Uşurinţa în implementare;
 Simplitatea relativă;
 Structura activelor formate prin această metodă corespunde normelor şi
strategiei interne a băncii privind priorităţile de finanţare a activelor.
Dezavantajele acestei strategii constituie:
44
  Imposibilitatea redirecţionării fondurilor de finanţare în active echivalente după
cost, deoarece se ia în consideraţie costul mediu al resurselor atrase. Banca nu
poate analiza veniturile generate de proiecte aparte din această cauză ea poate
avea active care au un cost mai mic decât resursele procurate pentru finanţarea
lor sau poate refuza proiecte profitabile dar neobservate în urma stabilirii
preţului mediu la resurse atrase.
 Pot apărea dezechilibre în lichiditate – unificarea resurselor după termen de
scadenţă pot conduce la necorelarea activelor cu pasivele după scadenţa lor,
care generează probleme cu lichiditatea şi expune banca la riscul ratei de
dobândă.
2. Strategia de alocare a resurselor.
Această strategie presupune redirecţionarea resurselor atrase spre finanţarea activelor
echivalente după cost şi termen de scadenţă. În baza acestei strategii structura activelor
depinde structura resurselor atrase

Rezerve primare Depozite curente

Rezerve secundare Depozite de economii

Credite Depozite la termen

Portof. HV
Capital propriu
Imobilizări

Avantajele acestei strategii constituie:

 Corelarea activelor cu pasivele după termen de scadenţă şi după cost (rezolvă
problema lichidităţii)
Dezavantajele acestei strategii constituie:
 Gestiunea complicată care necesită cunoaşterea fiecărei surse
 Ipoteza că resursele de finanţare pot fi independente de scopul lor de folosire. În
ideal banca iniţial banca găseşte un plasament care ar fi profitabil după aceea
caută resurse de unde îl va finanţa

45
  Această metodă creează excedent de lichiditate şi generează diminuarea
profitabilităţii băncii.
3. Metoda modelării matematice.
Prin această metodă se rezolvă mai multe probleme concomitent. Ea porneşte de la
profitabilitatea băncii, totodată orice component a activelor care generează profit băncii sau
asigură generarea de alt activ poate fi privit prin aspectul utilităţii lui pentru bancă.
 Metoda liniară

Active lichide Portof. HV Portof. credite Imobilizări

Rez. Prim. Rez. Sec. PHVS PHC Clădiri Invest. imobile

P = X1Rp + X2 Rs + X3 PHVS + X4 PHC + X5 PC + X6Clăd + X7 Anerecuper

Dezavantajele acestei strategii constituie:

 Posibilitatea de a nu fi urmate restricţiile de reglementare, ţinînd cont de
structura optimă.
 Complexitatea calculelor necesare

46
 TEMA 8. Gestiunea activităţii creditare.

1. Politica de creditare ca element de gestiune a activităţii de credit.

2. Gestiunea calităţii portofoliului de credit.
3. Gestiunea riscului de creditare.
4. Iniţierea procesului de creditare şi analiza credibilităţii clientului.

1. Politica de creditare poate fi privată sub 2 aspecte:

1. La nivel macroeconomic ea reprezintă politica promovată de Banca Centrală într-o ţară
care urmăreşte asigurarea unui echilibru economic prin intermediul creditului şi a
instrumentelor specifice lui. La modul general vizează stabilirea direcţiilor prioritare de
creditare, formele creditelor specifice pentru o ţară dată. În acest context promovarea
politicii de creditare se face la modul particular, fiecare banca formându-și politica de credit
individuală.
2. Sub aspect microeconomic politica de credit reprezintă strategia şi tactica băncii în
domeniul formării şi gestionării portofoliilor sale de credit.
Politica de creditare reprezintă un element din strategia generală de dezvoltare a băncii. Ea
cuprinde elemente esenţiale cu privire la tipurile de credit acordate de banca dată, modul de
selectare a acestor credite şi gestiunea lor în scopul asigurării profitabilităţii şi stabilităţii
băncii.
Elementele politicii rezonabile de creditare:
1) Scopul, reieșind din modul în care se formează portofoliul de credite;
2) Atribuţiile angajaţilor băncii în vederea acordării creditelor;
3) Obligaţiunile de transmitere a drepturilor şi de transmitere a informațiilor în
vederea gestiunii creditelor eliberate;
4) Modalităţi de colectare a datelor de la potenţialii debitori precum şi mecanismul de
evaluare a credibilităţii clienţilor în vederea luării deciziei cu privire la acordarea
creditelor.
5) Documentaţia internă care necesită să fie elaborată pentru acordarea fiecărui credit
în parte (lista documentelor aflate în pachetul de credite a unui client);

47
 6) Obligațiile pentru păstrarea şi verificarea informaţiei aflate în dosarul de creditare.
Se mai prevăd şi obligaţiunile angajaţilor băncii cu privire la monitorizarea
creditelor;
7) Modalităţi de asigurare a credibilităţii, drepturile colaboratorilor în vederea
evaluării gajului şi primirii deciziei despre oportunităţile lui;
8) Descrierea politicii de stabilire a dobânzilor la credite în dependenţă de fiecare
credit acordat;
9) Modul de contestare şi revocare a creditelor problematice, modul de vânzare a
gajului în scopul acoperirii pierderilor din creditele nerambursate.
Funcţiile politicii de creditare:
1 Funcţiile de ordin general care presupun:
• funcţia de control – de verificare apriori şi posteriore a proceselor de creditare;
• funcţia comercială – de formare a unui cadru de încasări a veniturilor în urma
activităţii de creditare;
• funcţia de stimulare – prevede stabilirea unor domenii prioritare de stimulare sau de
dezvoltare a mecanismelor specifice de creditare.
2 Funcţiile specifice:
• optimizarea activităţii de creditare prin stabilirea unor scopuri specifice în domeniul
creditării;
• reformularea activelor de credit în urma experienței băncii în domeniul dat.
Formarea politicii de credit are 2 tipuri de principi:
 principii de ordin general:
)a baza ştiinţifică a politicii de creditare;
)b optimalitate – structura politicii de credit trebuie să fie optimă pentru banca dată;
)c eficacitate – trebuie să fie efectivă, utilizabilă.
)d unitate – toate elementele politicii de credit să se afle într-o intercorelaţie strânsă.
 principii specifice:
.a rentabilitate – fiecare credit trebuie să fie rentabil;
.b profitabilitate – tot portofoliul creditelor trebuie să genereze
profituri;
.c siguranţa – existenţa unui risc minim.
48
2. Portofoliul creditelor reprezintă totalitatea creditelor acordate de bancă la un moment
dat de timp.
Calitatea portofoliului creditelor se stabileşte după următorele criterii:
1 structură;
2 lichiditate (termen de scadenţă);
3 gradul de utilizare;
4 profitabilitate;
5 stabilitate.
După structură, portofoliul creditelor se descompune în:
1) după tipul de debitori:
- credite acordate persoanelor fizice;
- credite acordate persoanelor juridice;
2) după tipul de credit – (ipotecare, de consum), după scopuri, determinarea gradului de
bonitate al fiecărui tip de credit pentru bancă. Din experienţa anilor precedenţi banca
stabileşte ce tipuri de credite sunt cele mai profitabile şi puţin riscante pentru ea,
pentru a stimula creşterea volumului acestor credite în portofoliu.
3) după tipuri de ramuri creditate – credite acordate persoanelor juridice, care se împart
în subgrupe după ramuri (industriale, comerţ, agricultură). Se va determina tipul de
credit care este optim pentru bancă şi el va fi stimulat.
După lichiditate – lichiditatea creditului presupune termenul de scadenţă a lui şi clauza de
revocare. Portofoliul de credite se grupează în trei subgrupe:
- termen scurt (până la 1 an);
- termen mediu (1 – 5);
- termen lung (5 şi mai mult).
Dacă o bancă decide să menţină portofoliul creditelor lichid ea va majora ponderea
creditelor pe termen scurt. Dacă banca are alte posibilităţi de majorare a lichidităţii ea va
menţine în portofoliu într-un volum mai mare creditele pe termen mediu şi lung. Creditele pe
termen lung sunt cele mai riscante pentru bancă, din aceste considerente banca optează spre
o pondere majoră pentru creditele pe termen scurt şi mediu.

49
 După gradul de utilizare se presupune resurselor din care aceste credite sunt finanţate.
Majorarea ponderii creditelor în total active este benefică pentru bancă căci duce la
majorarea profitului ei.
După profitabilitate – rezolvarea problemei profitabilităţii portofoliului de credite duce la
îndeplinirea scopului gestiunii bancare. Portofoliul de credite se studiază după gradul de
profitabilitate conform următorilor indicatori:

Încasări din dobândă – plăţi din dob – cheltuielile creditelor

neperformante
Pn = ----------------------------------------------------------------------------- *100
Profitul aferent creditelor

- determină rentabilitatea netă a unui leu credit alocat; toate tipurile de credite sunt
echivalate – se recomandă să se stabilească profitabilitatea netă pentru diverse tipuri de
credite. Există problema stabilirii profitabilităţii asociată fiecărui tip de credit şi anume
stabilirea resurselor care finanțează aceste credite.
- banca poate determina rentabilitatea a fiecărui credit în parte:
incas din dob. – plăţi din dob. – ch. operaţionale
Pf.cr. = ------------------------------------------------------------
Suma creditelor

După stabilitate - portofoliul creditelor se analizează şi după gradul de expunere la risc

(banca va diviza creditele în 5 subgrupe mari):
- standard 0
- în observație 0,05
- substandard 0,2
- îndoielnic 0,5
- pierdere 1

În vederea determinării gradului de expunere la risc se determină ponderea fiecărui tip de

credit în total portofoliu.

50
 TEMA 9. Gestiunea activităţii investiţionale a băncii.

1. Formare portofoliului investiţional.

2. strategii de formare şi dirijare a portofoliului investiţional a băncii.
3. Căi de optimizare a portofoliului investiţional.

1. Portofoliu investiţional al unei băncii reprezintă totalitatea titlurilor de valoare deţinute

cu drept de proprietate de bancă la un moment dat de timp.
Funcţiile portofoliului investiţional:
1 Influenţa pozitivă asupra profitabilităţii bancare prin alegerea corectă a comportamentelor
acestui portofoliu;
2 Optimizarea profitului brut prin crearea situaţiei de echilibru – în cazul formării corecte a
portofoliului el poate genera profituri; atunci când portofoliul de credite nu este destul de
rentabil, compensându-se neîncasările de profituri;
3 Unele elemente ale portofoliului pot servi drept instrument de acoperire a altor riscuri
bancare (ex. posibilitatea de compensare prin instrumente de credit sub formă de valori
mobiliare a riscurilor creditare).
4 Diversificarea riscurilor bancare după criterii geografice;
5 Menţinerea lichidităţii băncii: în comparaţie cu portofoliul de credite, portofoliul
investiţional este şi profitabil şi are o lichiditate relativă ridicată;
6 Asigură flexibilitatea bilanţului bancar, ce permite gestiunii bancar să gestioneze GAP-ul;
7 Micşorarea impozitului pe profit;
8 Crearea posibilităţilor de îmbunătăţire a activelor.
Portofoliul investiţional se formează după următorii principii:
• Asigură realizarea strategiei investiţionale;
• Corespunderea portofoliului investiţional după criterii de calitate resurselor din
care el a fost format;
• Corelarea portofoliului după profit şi risc;
• Optimizarea raportului între profitabilitatea şi lichiditatea în funcţie de ce active
deţine banca în portofoliul global ea poate să-şi permită la diferite momente de
timp diferite criterii de lichiditate.
Factorii care influenţează formarea portofoliului:
o Strategia globală a băncii;
o Existenţa unor pieţe secundare stabile;
o Lichiditatea valorilor mobiliare;
o Profitabilitatea;
o Expunerea le risc;
o Impozitarea;
o Existenţa asigurării;

2. O bancă formează portofoliul investiţional din diverse elemente care pot fi structurate
astfel:
a) după dreptul care stă la bază:
51
 o dreptul de proprietate (acţiuni);
o dreptul de credit (obligaţiuni);
- corporative;
- de stat (municipale şi de stat).
b) după termen de scadenţă:
o fără termen de scadenţă (acţiuni);
o cu termen de scadenţă (obligaţiuni);
- mai mare de 1 an (piaţa monetară);
- mai mic de 1 an (piaţa de capital).
c) după profitabilitate:
o cu profit fix (obligațiuni);
o cu profit variabil (acţiuni).
După termenul de scadenţă banca poate forma mai multe tipuri de portofoliu:
1. portofoliu structurat – toate elementele din el sunt alese în aşa mod încât să fie împărţite
pe scadenţe egale.
Avantaje:
• este cel mai uşor de gestionat portofoliu căci nu necesită o strategie investiţională
complicată;
• este corelat după gradul de lichiditate şi profitabilitate;
Dezavantaje:
• este imposibil de a primi supraprofit din gestiunea acestui portofoliu;
• în cazul necesităţii urgente de lichiditate acest portofoliu nu poate salva banca;
2. strategia menţinerii lichidităţii – toate investiţiile bancare în valori mobiliare se vor
structura după scadenţă în 2 ani de zile. Necesită o atenţie deosebită pentru gestiunea
bancar în vederea căutării permanente a posibilităţilor de plasamente.
Avantaje:
• lichiditate înaltă.
Dezavantaje:
• profitabilitatea joasă,
• căutarea permanentă a posibilităţilor de plasament;
• conţine riscul de imunizare (risc că noile plasamente nu vor fi atât de profitabile ca
acelea vechi);
3. strategia opusă – portofoliul cu o scadenţă îndelungată. Toate valorile mobiliare aflate în
bancă au un termen de scadenţă mare.
Avantaje:
• profitabilitate considerabilă.
Dezavantaje:
• lichiditate joasă;
• un termen de scadenţă îndelungat presupune şi riscuri mai mari.
4. strategia extremităţii – presupune ţinerea valorilor mobiliare în portofoliu cu termenul de
scadenţă scurt sau lung.
Avantaje:
• la o structură corectă unui astfel portofoliu se pate atinge o corelaţie între lichiditate şi
profitabilitate.
Dezavantaj:
52
 • necesită o gestiune foarte prudentă care constă în menţinerea continuă a cantităţii de
valori mobiliare cu o lichiditate înaltă.
5. strategia portofoliului agresiv – portofoliul de profitabilitate maximă se formează în baza
curbei de randament. Conform teoriei anticipării care explică conformaţia curbei de
randament se poate previziona evoluţia ratei dobânzii pe viitor. Dacă curba este în
creştere portofoliu investiţional va avea scadenţe lungi. Dacă curba are înclinaţie negativă
portofoliu investiţional va avea scadenţe mici.
Avantaje:
• profitabilitate înaltă;
Dezavantaj:
• risc foarte mare;
• necesitatea cunoaşterii la perfecţie a pieţii şi abilităţilor managerilor de investiţii.

După profitabilitate portofoliile investiţionale pot fi:

1) portofoliu echilibrat – când se urmăresc încasarea profiturilor regulate fără a atrage
atenţia la majorarea lor şi eliminarea riscurilor – va genera profituri în permanenţă;
2) portofoliu prudent – fără a se orienta la profitabilitate în schimbul unui risc minim;
3) portofoliu agresiv – presupune formarea lui cu scopul obţinerii profiturilor maxime
angajându-se în plasamente riscante;
4) portofoliu speculativ – obţinerea de profituri imediate în urma jocurilor la bursă.

3. În cadrul gestiunii portofoliului banca operează pentru una din două calităţi ale lui: risc
sau profitabilitate. Formarea unui portofoliu investiţional în care aceşti 2 criterii ar fi
corelaţi, adică profit maxim la risc minim este varianta optimizării structurii portofoliului. În
conformitate cu strategia bancară, în vederea activităţii investiţionale a băncii, optimizarea
portofoliului poate avea şi alte scopuri:
a) consolidare unor pachete de valori mobiliare interesante pentru bancă din anumite
considerente;
b) formarea unor pachete de valori mobiliare pentru a deveni acţionar majoritar cu drept de
decizie în anumite întreprinderi;
c) diversificarea portofoliului în concordanţă cu portofoliu altor active ale băncii astfel încât
să se echilibreze, posibilităţile de câștig şi pierderi din activitatea globală a băncii.
În acest caz, un portofoliu optim pentru bancă va fi nu cel ce generează profituri maxime, ci
unul care compensă riscurile altor active bancare, inclusiv portofoliu de credite.

53
 TEMA 10. Gestiunea activităţii extrabilanţiere.

1 Tipurile activităţii extrabilanţiere.

2 Riscurile în activităţi extrabilanţiere. Rolul activităţii extrabilanţiere.

1. Activitatea extrabilanţieră – emisiunea/cumpărarea de anumite drepturi ce nu

influențează în momentul operaţiunii structura sau valoarea bilanțului bancar.
Operaţiunile extrabilanţiere sunt:
2 Specifice instituțiilor de credit – ce ţin de activitatea bancară şi nu pot fi prestate de alte
instituţii pe piaţa financiară;
2 ce ţin de tranzacţii cu valori mobiliare pe piaţa de capital.

Operaţiuni extrabilanţiere sunt:

1 Titlurizarea – operaţiuni de emisiune a unor valori mobiliare de credit în schimbul unui
pachet de active de calitate înaltă a băncii. Într-o exprimare alternativă, titlurizarea
reprezintă tehnica de transformare a unui activ nelichid într-un titlu negociabil (Asset
Backed Securities - ABS). Titlurizarea s-a dezvoltat mai ales în legătură cu expansiunea
creditelor ipotecare. Acestea presupun pe lângă ponderarea cu un coeficient de risc de
50% şi menţinerea lor în portofoliul băncilor perioade lungi de timp (15-20 ani).
Principiul operaţiei de titlurizare constă în vânzarea de active de către o entitate (o bancă,
în general), către o structură specifică dedicată numită Special Purpose Vehicle (SPV).
Această structură este construită în afara băncii. Ansamblul activelor bancare plasate în
activul bilanţier al SPV, permite emiterea în pasiv de titluri de datorie. Calitatea pasivelor
SPV depinde de riscurile asociate, evaluate de agenţiile de rating.
Categoriile de active care pot face obiectul titlurizarii sunt:
� creditele ipotecare;
� creditele de consum;
� împrumuturile pe cărţi de credit;
� împrumuturi acordate întreprinderilor;
� creanţele asupra clientelei;
� creditele de finanţare a infrastructurilor şi proiectelor de investiţii.

4
DEBIT 1 BANCA INVESTIŢII ACTIVE
Ra1 2 3 Ra2
VALORI INVESTITORII
MOBILIARE
Rp
Titlurizarea se efectuează în următoarele etape:
1. banca selectează o cantitate de active superioare după calitate;
2. în volumul acestor active banca emite valori mobiliare de credit;
3. valorile mobiliare emise sunt propuse investitorilor terţi;

54
 4. acumulând sume din vânzarea valorilor mobiliare banca investeşte în alte activităţi.
În calitate de active sunt utilizatele cu un risc minim de rambursare / care au gaj
performant.
Avantajele:
1) conferă o flexibilitate a bilanţului, permițând restructurarea lui în funcţie de
anumite scopuri ale băncii;
2) acordă posibilitatea de investirea în active diversificabile;
3) posibilităţi de creştere a profitului;
4) acordă posibilităţi de diversificare a operaţiunilor pe piaţa de capital.
Acest tip de operaţiuni necesită anumite atribuţii pentru gestiunea bancară:
• se va urmări ca Ra1 (la creditele gajate) = Ra2 (la noile investiţii), mai mult
ca atât se va urmări ca Ra1 să fie mai mic ca Ra2. pentru aceasta banca va
depune anumite eforturi de marketing.
• posibilitatea de plasament a obligaţiunilor bancare şi negocierea ratei
dobânzii la ele necesită la fel competențe specifice. Se va urmări Ra1 mai
mare ca Rp; există posibilitatea că obligaţiunile emise nu se vor putea vinde
mai ieftin decât activele gajate.
2 vânzarea creditelor – ideea de bază: atragerea altor instituţii financiare sau investitorii în
cofinanţarea unor credite.
Vânzarea creditelor se face prin două moduri:
a). Vânzarea creditelor în suma totală;
b). Vânzarea fracţionată.
Avantajele:
1) posibilitatea de reformulare a portofoliului de credite;
2) conferirea lichidităţii unor credite cu scadenţe înalte;
3) implicarea altor bănci în acordarea creditelor mari şi deci diversificarea riscurilor.
Băncile care cumpără credite sunt cointeresate s-o facă din următoarele motive:
• au acces la creditarea unor corporaţii pe care în mod normal nu le puteau avea
pe piaţa bancară;
• deoarece creditele ce se vând sunt de o calitate înaltă, băncile cumpărătoare
primesc posibilitatea de îmbunătăţire a calităţii portofoliului de credite;
• posibilităţi de a diversifica portofoliul de credite după aspectul de ramură/
teritoriu.
3 emisiunea scrisorilor de garanţie – banca onorează capacitatea de rambursare a unei terţe
persoane.
Avantajele:
1) comisioanele percepute fără a implica activele bancare;
2) acordarea posibilităţii unui debitor de a se credita fără a apela la resursele bancare;
3) în cazul cunoaşterii situației financiare a debitorului probabilitatea de achitare a
creditului în locul lui este minimă, nu implică resurse bancare.
O scrisoare de garanţie are 3 elemente componente:

BENEFICIAR BANCA
(debitor)
BANII
CREDITOR
55
 Emisiunea scrisorii de garanţie de obicei se vinde ca un comision, calculat ca procent din
valoarea creditului garantat, însă scrisorile nu se vor vinde în caz când riscul asociat lor este
mai mare decât comisionul perceput.

2. Fiecare din operaţiunile extrabilanţiere comportă anumite riscuri pentru bancă.

Operaţiuni de titlurizare includ 3 tipuri de risc:
1. riscul de credit – riscul că o parte din activele care au servit drept gaj pentru valori
mobiliare emise de bancă nu se vor rambursa şi banca va utiliza resurse
suplimentare pentru răscumpărarea obligaţiunilor sale.
2. riscul ratei dobânzii – riscul necorespunderii dobânzilor la activele vândute
obligaţiunilor emise şi noilor investiţii;
3. riscul rambursării anticipate – riscul că activele care au fost gajate se vor
rambursa înainte de scadenţă şi banca nu va putea plasa sumele extrase tot atât de
profitabil.
Ca dezavantaj pentru această operaţiune este că banca gajează activele de calitate înaltă,
procurând active mai profitabile, dar şi mai riscante. Titlurizarea poate înrăutăţi portofoliul
de active şi necesită o cantitate de capital propriu mai mare.
Operaţiunile de vânzare a creditelor, includ următoarele riscuri:
1. riscul de credit – (riscul de nerambursare) atunci când banca va fi nevoită să
ramburseze băncii cumpărătoare banii din capitalul propriu;
2. banca vânzătoare vinde experienţa sa de analiza solvabilităţii clientului, înrăutăţind
calitatea portofoliului de credite – poate apărea necesitatea formării unui volum de
provizioane mai mare şi a extragerii prin această operaţiune a unei resurse din
circulaţie;
3. riscul ratei dobânzii – banca nu va putea cumpăra active tot atât de profitabil ca şi
creditele vândute.
Riscurile asociate scrisorii de garanţie:
1. riscul de credit – în caz când banca va fi obligată să ramburseze creditul în locul
debitorului. În această situaţie apare riscul lipsei de lichiditate;
2. riscul ratei dobânzii –banca obligată la rambursarea nu doar creditului dar şi a
dobânzii la credit.
Măsurile de protecţie contra tuturor riscurilor:
• deoarece toate trei tipuri de activitate comportă riscul de creditare, banca va
evalua foarte atent solvabilitatea debitorilor, atât existenţi (în cazul titlurizării şi a
vânzării creditelor), cât şi cei potenţiali (scrisoarea de garanţie);
• extrapolarea scrisorilor de garanţie după regiune şi funcționarea lor ca valoare;
• analiza atentă a modului de variaţie a ratei dobânzii pentru a evita riscul ratei
dobânzii în cazul titlurizării şi vânzării creditelor;
• operarea cu prudenţă a tuturor serviciilor acordate în cazul operaţiunilor
extrabilanţiere pentru a evita alte riscuri, asociate riscului de creditare şi ratei
dobânzii. Aceasta în special ţine de riscul lipsei de lichiditate. De exemplu: în
momentul calculării necesarul de resurse lichide, banca va ţine cont şi de scrisorile de
garanţie emise pentru a fi protejată în cazul necesităţii de achitare a creditului în locul
persoanei garantate.

56
 TEMA 11. Analiza activităţii bancare.

1. Metode de analiză bancară.

2. Analiza veniturilor şi cheltuielilor bancare.
3. Analiza performanţelor bancare.

1. Analiza activităţii bancare este necesară pentru a evalua variantele de activitate a băncii
în prezent şi viitor, adecvarea situaţiilor financiare a băncii, realităţilor economice şi a
normelor impuse de către autorităţile de supraveghere.
Analiza activităţii bancare se efectuează în urma controalelor permanente interne, precum
şi a controalelor externe (auditul intern şi auditul extern). Deoarece modalităţile de analiză a
activităţii bancare efectuate de organele din exterior sunt în competenţa acestor instituţii o
atenţie deosebită în cadrul auditului bancar o are auditul intern.
Principiile auditului intern:
1 analiza activităţii bancare trebuie să fie neîntreruptă şi extemporală;
2 totalitatea metodologiilor utilizate trebuie să corespundă cerinţelor băncii, privind
strategiile de dezvoltare a băncii;
3 structura analizei activităţii bancare trebuie să cuprindă absolut toate sferele activităţii
băncii, astfel încât concluziile formulate în rezultatul acestei analize să corespundă
realităţii şi să permită luarea unor decizii despre organizarea băncii pe viitor.
Modalităţile auditului intern:
o metoda statică – presupune calcularea anumitor coeficienți în rezultatul
activităţii bancare la un moment dat de timp.
o metoda dinamică – compararea coeficienţilor calculat în termen şi formularea
unor concluzii despre evoluţia lor.
Ambele metode utilizează mecanisme matematico-statistice; banca fiind liberă să determină
singură cantitatea şi tipul coeficienţilor calculaţi.
În prezent este foarte răspândită o metodă a analizei activităţii bancare – modelarea şi
simularea proceselor petrecute în bancă: se pate modela activitatea globală a băncii sau un
singur serviciu bancar.
Analiza activităţii economice se desfăşoară în următoarele etape:

Etapa analizată Conţinutul analizei Metoda utilizată

Structura bilanţului Structura prealabilă a bilanţului Metoda grupărilor.
bancar. bancar pe grupe de active şi pasive
a raportului financiar pe grupe de
venituri şi cheltuieli.
Controlul. Verificarea corectitudini Metoda comparării.
grupărilor efectuate atât pe
categorii, cât şi pe volum;
selectarea datelor grupate după
criterii specifici (scadenţa, etc.)
Calculele. Calculul indicatorilor sub formă Metoda coeficienţilor;

57
 absolută şi relativă. metoda statistică.
Rezumarea. Amplasarea indicatorilor în Metoda diagramelor.
diagrame şi tabele pentru a putea
concluziona despre evoluţia lor.

2. Analiza financiară presupune analiza profitului bancar, deoarece profitul este sursa
creşterii capitalului propriu.

Pf net = Venit – Cheltuieli – Impozit pe venit

Sub incidenţa gestiunii bancare se află veniturile şi cheltuielile. Banca poate să-şi majoreze
profitul prin majorarea veniturilor şi diminuarea cheltuielilor.

3.1. Veniturile sunt împărţite după mai multe criterii:

• după sursa de apariţie: - venituri provenite din dobânzi;
- venituri non-dobândă.
• după provenienţa din posturile de bilanţ:
- venituri provenite din portofoliul de credite;
- venituri provenite din portofoliul investiţional;
- venituri provenite din taxe şi comisioane;
- alte venituri provenite din activitatea bancară (diferenţele pozitive de curs
valutar).
• după caracterul veniturilor:
- venituri cu caracter permanent – aduse de portofoliu de credite, investiţional şi
comisioane;
- venituri cu caracter aliatorii – venituri din vânzarea gajului, diferenţe de curs
valutar.
Analiza veniturilor bancare se face după următorii criterii:
1. după volum – este benefic creşterea volumului de venituri în dinamică indiferent de
structura lui;
2. după structură – se analizează structura veniturilor în volum total determinându-se
tipurile de active cele mai rentabile pentru bancă;
3. în dinamică – evoluţia activelor atât în volum cât şi în structură;
4. analiza factorială – factorii care au dus la creşterea sau diminuarea veniturilor.
Factorii de influență asupra mărimii veniturilor:
• endogeni
• exogeni (situaţia economică în ţară, politică, macroeconomică), nu se află sub
influenţa gestiunii bancar, de aceea în cadrul analizei posibilităţilor de creştere a
veniturilor se modelează 2 factori cu caracter intern:
- posibilitatea creşterii volumului activelor profitabile;
- posibilitatea creşterii ratei dobânzii la activele existente.
Concluzii deduse:
1) modelul factorial poate determina ce parametri şi-n ce măsură influenţează asupra
profitului bancar;

58
 2) posibilităţile de creştere a profitului depinde de creştere volumului activelor
profitabile şi de posibilităţi de creştere a ratelor dobânzii la activele bancare;
3) banca poate creşte profitul său nu numai prin creştere activelor profitabile dar şi
prin modificarea ponderii diferitor tipuri de active în total portofoliu – astfel încât
activele mai profitabile să deţină o pondere mai mare;

3.2. Cheltuielile bancare influenţează invers proporţional profitul bancar, de aceea analizei
lor li se va acorda o atenţie sporită pentru a găsi posibilităţi de micşorare a volumului lor.
Cheltuielile bancare se grupează după mai multe criterii:
1. după sursa de provenienţă:
• cheltuieli cu dobândă (dobânda este considerabilă în total cheltuieli bancare);
• cheltuieli non-dobândă;
2. după structura bilanţului:
• cheltuieli operaţionale privind atragerea resurselor şi gestiunea lor;
• cheltuieli privind gestiunea portofoliului hârtiilor de valoare;
• cheltuieli necesare pentru asigurarea funcţionării băncii:
- cheltuieli cu salarile;
- cheltuieli de amortizare a mijloacelor fixe;
- alte cheltuieli de gospodărire;
• alte cheltuieli bancare:
- penalităţile achitate de bancă;
- diferenţele negative de curs valutar;
- plăţile pentru reţelele de transmitere a informaţiei.
Cheltuielile se analizează după structură, pondere prin analiza statică şi dinamică; precum
şi factorială.
După structură cheltuielile se analizează pe grupuri în dinamică; tendinţa pozitivă este
micşorarea volumului de cheltuieli.
Analiza factorială a cheltuielilor presupune găsirea posibilităţilor de micșorare a
cheltuielilor cu dobânzile şi determinarea factorilor care influenţează asupra volumului
cheltuielilor cu dobânda. Se presupune că asupra cheltuielilor cu dobânda influenţează 2
factori:
1. volumul resurselor bonificate cu dobândă;
2. rata dobânzii plătită la aceste resurse.
Modif. Ch = (Vp(t1) – Vp(t0))* rdp
Modif. Ch = (rd(t1) – rd(t0))*Vp(t1)
Modif.Ch = modif.Vp* rdp + modif.rd *Vp(t1)

Ch. cu dob.
rd p= ------------------- * 100
total res. atrase

incasări din dobândă

rd Ac= -------------------------
Active profitabile

59
4. Performanţele bancare – sumă de indicatori de profitabilitate şi solvabilitate care permit
formularea unor concluzii comune autorităţilor de pe piaţă.
Indicatorii de performanţă sunt de două tipuri:
1 indicatorii calculaţi în baza datelor interne a băncii (coef. de profitabilitate);
2 indicatorii numiţi „semnalul p.” – ţin de profitabilitatea acţiunilor bănci şi cursul lor pe
piaţa secundară. Aceşti indicatori reprezintă posibilităţile investitorului în bancă.
PER – posibilităţile investitorului de a obţine o unitate monetară de profit net al băncii
investind o sumă de bani sub formă de curs. PER-ul este utilizat pentru analiza externă a
băncii deoarece ţine în consideraţie cursul şi profitabilitatea băncii, fiind lipsită, de influenţa
politicii de dividend, PER-ul poate fi calculat de orice investitor al băncii; nu necesită date
specifice care pot fi preluate doar de la bancă.
Rating-urile bancare. Sunt de două categorii:
• Indicatori de rentabilitate:
Pf. net Determină rentabilitatea capitalului propriu
ROE (Rentb Capital) = ---------------- * al băncii creând posibilităţi de comparaţie
100 între mai multe bănci cu diferite grade de
Cap. propriu capitalizare. Este normal pentru o bancă ca
ROE în dinamică să crească.
Determină rentabilitatea activelor bancare;
Pf. net tendinţa de creştere a lui demonstrează o
RAO = ------------------- * 100 evoluţie progresivă pentru bancă. Pentru a
Active crea posibilităţi de comparare a rentabilităţii
mai multor bănci din diferite sisteme de
impozitare în loc de profit net se va utiliza
profitul brut.

În unele cazuri în ROA se pot utiliza doar activele profitabile:

Profitul brut
Gradul de utilizare a activelor curente = ---------------------
Activele curente
Profitul net
Rata profitului brut = --------------------
Venitul din exploatare

• Indicatori care determină procesul de utilizare a capitalului sau activelor curente.

Active
Gradul de îndatorare (Gî) = -----------------
Capitalul propriu
- câte unităţi de active curente au fost create de o unitate a capitalului propriu.
ROE = rata pf. brut * gradul de îndatorare * gradul de utilizare a activ. curente
Toţi indicatorii de performanţă ai băncii au fost sistematizaţi în modelul DUPONT –
descompunerea indicatorilor de rentabilitate pe două categorii mari astfel încât să se poată

60
lua decizia asupra factorilor ce influenţează rentabilitatea bancară şi posibilitatea de creştere
a rentabilităţii bancare.

61
 TEMA 13. Strategia şi planificarea bancară.

1. Strategia bancară.
2. Planificarea bancară.
3. Determinarea politicii generale de acţiune a băncii.

1. Strategia unei bănci – ordonarea unor elemente ale politicii bancare care cer o preocupare
permanentă în vederea realizării sarcinilor importante ale băncii, atât în diverse domenii cât
şi la modul general. Strategia unei bănci este scopul pe care banca vrea să-l atingă şi
modalitatea de al atinge în perspectivă.
Principiile strategiei bancare:
• Prudenţa activităţii bancare;
• Interconexiunea dintre personalul bancar, posibilităţile tehnice ale băncii şi
posibilităţile comerciale;
• Strategia bancară de dezvoltare nu va forţa posibilităţile actuale ale băncii cerând
aplicarea la maximum a tuturor elementelor managementului bancar pentru realizarea
unor proiecte mai puţin reale. În caz contrar banca riscă să piardă şi piaţa actuală de
servicii pe care o deţine.
Din punct de vedere a realizării scopului maxim: de creştere a profitabilităţii, sunt
cunoscute 3 tipuri de strategii:
- Strategia de cucerire (expansivă) – formarea anumitor planuri bancare pentru
extinderea pieţii produsului sau implementarea noilor produse în vederea creşterii
profitabilităţii.
- Strategia de repliere - banca evaluează că nu poate face faţă sarcinilor actuale şi
modifică activitatea sa spre scăderea expansiunii sau restructurarea serviciilor oferite
- Strategia de consolidare - banca se mulţumeşte cu starea actuală şi investeşte
forţe umane şi materiale pentru a o menţine.
În vederea implementării strategiilor expuse banca va efectua următoarele proceduri:
1. determinarea clară a scopurilor propuse şi concordarea acestor scopuri cu
cerinţele pieţii şi realitatea economică în teritoriul pe care activează;
2. determinarea mecanismelor cu care vor fi implementate scopurile
propuse, identificare instrumentelor în cadrul acestor mecanisme necesare a fi
utilizate;
3. determinarea sarcinilor fiecărui compartiment al gestiunii bancare care va
fi implicat în realizarea strategiei date;
4. elaborarea planului de activitate pentru fiecare compartiment în
concordanţă cu scopurile trasate.
Strategia bancară nu este o acţiune izolată a unor persoane sau compartimente din centrala
băncii; elaborarea şi implementarea structurii bancare ţine de toate elementele teritoriale ale
băncii şi afectează integral tot personalul. Elaborarea strategiei nu este posibilă decât în
urma analizei interne riguroase a activităţii bancare. Această analiză în elaborării structurii
va cuprinde următoarele elemente:

62
 • analiza datelor financiare din trecutul şi prezentul băncii, estimarea
realistă a stării actuale financiare;
• depistarea şi analiza situaţiilor de risc în activitatea bancară la
momentul actual. Aceste situaţii vor fi luate în consideraţie la momentul adoptării
deciziilor pentru a fi evitate în viitor;
• analiza pieţei creditului, pieţei valutare, situaţia agenţilor
economici, studii complexe privind anturajul economic în care activează banca;
• stabilirea unor prognoze ale activităţii bancare depistându-se
potenţialul intern nevaloric al băncii;
• evaluarea costurilor actuale în cadrul activităţii bancare;
• evaluarea existenţei suficiente de capital şi necesarului de capital
în urma implementării strategiei bancare.
Elaborarea strategiei globale cât şi a strategiei secundare trebuie făcută ținând cont de 3
situaţii:
a) situaţia favorabilă (optimistă);
b) situaţia de incertitudine (pesimistă);
c) situaţia realistă (mixtă).

2. Toate strategiile sunt documentate, aceste documente se numesc planuri.

Plan – expunerea detaliată a tuturor evenimentelor şi a mecanismelor de derulare a lor în
cadrul implementării strategiei bancare.
Se cunosc 3 tipuri de planuri:
a. Plan strategic – expune în linii mari scopurile şi modalităţile de realizare a lor.
b. Plan de implementare (tactic) – se expune modul de activitate şi sarcinile fiecărui
element al gestiunii bancar în vederea realizării obiectivelor punctate în planul
strategic.
c. Plan financiar – evaluarea tuturor activităţilor băncii în unităţi monetare în cadrul
realizării planului strategic şi cel curent (tactic).
1.Planificarea strategică – elaborarea planului strategic de activitate în bancă. Acest plan va
cuprinde mai multe elemente:
• punctarea obiectivelor necesare de atins;
• elaborarea şi implementarea anumitor tehnici;
• modul în care obiectivele vor fi trecute în faza de execuţie;
• programarea în termeni a etapelor de realizare a obiectivelor.
Planificarea strategică are următoarele laturi:
- evidenţierea misiunii băncii;
- scopurile strategice ale băncii;
- obiectivele strategice;
- acţiune de plan strategic.
Luarea în consideraţie a tuturor acestor laturi va conduce la elaborarea unui plan optim, clar
şi uşor realizabil.
2. Planul de implementare – următorul pas în cadrul realizării strategiei şi are 4 elemente
componente:
• plan de acţiune – descrierea clară a tuturor acţiunilor ce trebuie desfăşurate
pentru realizarea planului strategic pas cu pas;

63
 - desemnare cercului de clienţi potenţiali şi de instituţii cu care se va
colabora la realizarea planului strategic;
- totalitatea de acte necesare de a fi formate şi legalizate în vederea
realizării planului strategic.
• alocarea de resurse – în acest cadru se va expune modul în care banca va
obţine resursele necesare pentru implementarea obiectivelor strategice. În baza acestei
părţi a planului se va elabora un set de planuri financiare pentru fiecare acţiune;
• programul – banca va expune termenii în care vor fi realizate fiecare din
acţiunile propuse; banca trebuie să cunoască clar momentul final al fiecărei etape şi
momentul final al implementării a planului strategic, astfel vor fi excluse anumite
momente de incertitudine şi va apărea posibilitatea corelării activităţilor în cazul
apariţiei unor situaţii nefavorabile;
• evaluarea performanţelor – în cadrul planului strategic au fost stabilite
anumite elemente de performanţă, care necesitau a fi atinse în cadrul planului de
implementare, se va evalua posibilitatea de atingere a acestor performanţe în urma
efectuării tuturor activităţilor expuse.
4. Planificarea financiară – formarea bugetelor pentru fiecare activitate cuprinsă în
planul curent precum şi a bugetului global. Aici se va cuprinde identificarea tuturor
surselor din care vor fi finanţate activităţile expuse în planul curent, evaluate de
cheltuielile necesare pas cu pas, identificate toate sursele de incasări probabile şi
stabilite prin modelare influenţele diferitor factori asupra acestor incasări.

3. Politica generală de activitate a băncii este documentul esenţial în baza căruia banca
activează în curent, a activat în trecut şi elaborează strategii pentru activitatea de viitor.
Politica de activitate a băncii globală cuprinde totalitatea politicilor bancare pe genuri de
activităţi:
a) Politica de creditare;
b) Politica de cadre;
c) Politica investiţională;
d) Politica de atragere a resurselor;
e) Politica de gestiune a dobânzilor, etc.;
Fiecare din politicile secundare vor fi formate în concordanţă cu politica globală a băncii
după următoarele principii:
1) Luarea în consideraţie a misiunii băncii, a poziţiei ei pe piaţă, a potenţialului de
expansiune a ei;
2) Menţinerea legăturii dintre trecutul, prezentul şi viitorul în cadrul tuturor activităţilor
bancare, stabilirea obiectivelor strategice ale băncii pentru a realiza dezvoltarea şi
creşterea băncii şi a menţine stabilitatea şi vitalitatea ei, implicarea în cadrul activităţii
bancare a tuturor elementelor manageriale într-o interconexiune pe verticală şi pe
orizontală.
Scopurile politicii bancare sunt deduse din principiile:
 Expunerea clară şi formalizarea tuturor relaţiilor existente în bancă şi necesare
pentru a obţine realizarea scopurilor de activitate bancară;
 Promovarea strategiilor de dezvoltare bancară în vederea realizării profiturilor;
 Expunerea modului în care aceste strategii vor fi promovate.

64
65