Viaţa ca o pradă

De Marin Preda

Viaţa ca o pradă de Marin Preda se înscrie în literature de frontieră,

însă încadrarea operei într-o specie anume a fost totdeauna incertă,
pendulând între bildungsroman, eseu literar, memorialistică ori autobiografie
artistică. A fost publicat în 1977, fiind un roman indirect, un roman despre
scrierea unui roman (despre Moromeţii ).
Romanul este scris la pesoana I, autorul identificându-se cu naratorul şi
cu personajul principal. Modalitatea narativă se remarcă, aşadar, prin
prezenţa mărcilor formale ale naratorului, de unde reiese apropirea acestuia
de evenimente, până la substituirea sa de către personaj.
Romanul poate fi şi un monolog liric, deoarece autorul se destăinuie, se
analizează zbuciumându-se între cutezanţă şi nesiguranţă, căutându-şi
identitatea şi locul în vremurile tulburi, complicate şi confuse de după al
doilea război mondial, în plan social, politic, etic şi artistic. Autorul-narator
trăieşte o aventură a conştiinţei, se confesează prin scrierea la persoana I,
devenind propriul său personaj.
Titlul Viaţa ca o pradă are o profundă încărcătură filozofică. Marin
Preda, ca scriitor, este un spirit curios şi flămând de viaţă, pe care ar vrea să
o apuce ca pe o pradă, pentru a intra în miezul ei, pentru a o înţelege şi
pentru a o trăi cu maximă intensitate.
Capitolul XII sugerează titlul romanului şi începe printr-o confesiune a
scriitorului care descoperă, uşor dezamăgit şi neliniştit, că intenţiile sale
asaltau din toate părţile viaţa pe care o cunoscuse până atunci fără să
reuşească să intre în miezul ei.
Un episode allegoric explică, printr-o viyiune grotească, dorinţa
nestăvilită a tânărului scriitor de a trăi cu intensitate şi nesaţ viaţa, în toată
plenitudinea ei. Autorul-narator-protagonist îşi aminteşte o imagine care-l
impresionase puternic ţi pe care o aseamănă cu dorinţa omului de a apuca
viaţa ca pe o pradă, numai că trebuie să ştii de unde să începi, ca să poţi “să-
ţi înfingi colţii” în ea. “O grămadă de căţelandri”, schlălăind de foame,
încercau să sfârtece un cal mort, pe care îl găsiseră într-o văgăună. Însă, de
oriunde îl apucau, câinii nu reuşeau să smulgă nici o bucăţică din calul care
“rezista” şi nici unul nu găsea punctul slab care “ar fi deschis drumul
celorlalţi”. Printre ei, nu era “nici unul bătrân şi experimentat acre să-I
înveţe” de und ear trebui să înceapă, în care parte a calului mort să-şi înfingă
dinţii. Asemenea calului, viaţa este o pradă care nu se lasă cucerită uşor, “
dacă nu ştii de unde s-o apuci” : “Desigur, viaţa nu e un cal mort, dar e,
petru un scriitor tânăr, o pradă care nu cedează, dacă nu ştii de unde s-o
apuci”.
Tema operei Viaţa ca o pradă este, în fond, romanul scrierii romanului
Moromeţii , întrucât întrega confesiune a autorului se referă la căutarea
înfrigurată a unui sbiect pentru viitoarea carte.
Cartea cuprinde atât o meditaţie asupra momentelor semnificative din
copilăria şi adolescenţa lui Marin Preda, care au dus la formarea scriitorului,
cât şi prezentarea evenimentelor care au constituit punctual de plecare al
romanului Moromeţii .
Autorul însuşi declară într-un interviu: “ Viaţa ca o pradă are două
subiecte dominante: cel în legătură cu scrierea unei cărţi, adică obsesia de a
scrie a doua carte după debut, în care apar trecute în revistă primele amintiri,
şi cel al anilor de şcoală.”
Romanul se deschide cu un motto care aparţine lui Marin Preda şi se
referă la importanţa pe care o are “scrisul” pentru autor. El porneşte de la o
presupunere: dacă scrierea unui roman l-ar costa viaţa, în nici un caz nu ar
lua hotărârea “de a renunţa la scris”.
În cele 43 de capitole şi prin naraţiunea la persoana I, autorul, care se
indentifică întru totul cu naratorul şi cu protagonistul, relatează momentele
esenţiale din copilărie şi adolescenţă, ca elev, precum şi frămâtările,
împrejurările şi hotărârea pentru a-şi împlini menirea de scriitor.
Construcţia subiectului nu este lineară, ci alternarea planurilor epice
evidenţiază în mod diferit subtilitatea trăirilor sufleteşti, nuanţele affective şi
conturarea discretă a personajelor, fără însă a distorsiona coerenţa narativă a
textului.
Relaţiile temporale plasează începutul acţiunii în perioada interbelică,
iar perspective spaţială reală se substituie, mai întâi satului natal, Siliştea-
Gumeşti, apoi altor locuri concrete, Abrud, Cristur-Odorhei, Bucureşti-
Sinaia, etc.
Incipitul romanului este o confesiune, formulă artistică fundamentală a
întregului roman, în care protagonistul îşi aminteşte o întâmplare din
copilărie, care a declanşat “aventura conştiinţei mele”. Membrii femilie
mele, aşezaţi în jurul micii mese rotunde, aidoma celei din “scena cinei” care
deschide romanul Moromeţii, îl privesc pe mezin cu dezaprobare, deoarece
luase pâine mare şi rotundă şi o ţinea strâns în braţe. Reacţia tatălui i-a
surprins pe toţi, dar forţa cuvintelor “Ia-o, mă, şi pe-asta!” şi gestul
concomitant de a-i mai da încă o pâine l-au trezit pe protagonist la realitate,
declanşându-i reflecţia ce va fundamenta filozofia de viaţă a viitorul scriitor:
“aventurile vieţii noastre sunt ale conştiinţei, deşi viaţa ei adevărată nu e
niciodată liberă de instincte şi nu o dată e neputincioasă în faţa lor, în rău,
dar şi în bine”.
În lucrarea Literatura română postbelică, critical literar Nicolae
Manolescu realizează o scurtă prezentare a cărţii lui Marin Preda, surpinzând
aspectele ei esenţiale: “Viaţa ca o pradă nu este o simplă carte de amintiri,
desigur, nici un roman. «Acţiunea » este urmărită pe trei planuri temporale
diferite, deşi învecinate. Cel mai vechi este acela de la mijlocul anilor `30,
când copilul de 12 ani ia drumul Şcolii Normale din Câmpulung, împreună
cu tatăl său, în speranţa unei burse care să-i permită continuarea studiilor.
Neizbutind să treacă de proba medicală (e miop), ajunge, printr-un concurs
de împrejurări, elev normalist la Abrud, apoi la Cristur-Odorhei şi, după
cedarea Ardealului de Nord, la Bucureşti. Aceştia (1934-1940) sunt anii de
ucenicie propriu-zişi. Al doilea plan se referă la epoca bucureşteană a
contactelor cu mediul gazetăresc şi literar, a primei iubiri, a celor dintâi
slujbe şi a debutul la ziarul Timpul. Ne aflşm în toamna lui `40 şi în
primăvară lui `41, în plin regim legionary şi, apoi, în anii războiului. În fine,
al treilea planare în vedere o şedere la Sinaia, în iarna lui 1948-1949, când
Preda începe să scrie romanul Moromeţii, publicat abia după exact 7 ani, în
decembrie 1955.
Ceea ce surprinde în paginile dedicate şcolii sunt descrierile amănunţite
ale colegilor şi ale profesorilor, care i-au lăsat lui Preda fie amintiri
neplăcute, precum profesorul de istorie sau cel de matemarică de la Abrud,
fie imagini luminoase, precum dascălul de istorie de la Cristur-Odorhei, al
cărui portret evocat cu nostalgie de scriitor aminteşte de cel al Domnului
Trandafir din opera lui Sadoveanu.
Cartea are final deschis, deoarece Marin Preda intenţiona să o continue.
Mai mult decât atât, publicarea primul volum a romanului Moromeţii,
eveniment care încheie într-un mod optimist Viaţa ca o pradă, are drept
principală implicaţie cristalizarea conştiinţei de sine a scriitorului, după cum
el însuşi mărturiseşte: “Aventura în care demult conştiinţa mea era implicată
continua…”.
Romanul Viaţa ca o pradă ilustrează, pe de o parte, evenimentele,
împrejurările care determină procesul de formare a personalităţii autorului-
narator-personaj, Marin Preda, in ceea ce priveşte educaţia şi acumularea
unei experinţe de viaţă reală, în care include episoade, eroi sau exemple din
cărţile citite. Pe de altă parte, destinul de scriitoreste determinat de aventura
conştiinţei, în care rolul esenţial îl are magia cuvântului atotputernic: “Am
devenit scriitor descoperind treptat forţa lui magică până ce într-o zi, spre
şaptesprezece ani, am încercat să-l fixez pe hârtie. Chiar cuvintele care îmi
treziră viaţa conştiinţei nu fuseseră ele misterioase?”.
 “Marin Preda, asemeni lui Ion Creangă sau lui Rebreanu, scrie, ami ales
când scrie roman despre satul său, despre casa părintească. Scrie din
amintire, retrăindu-şi şi recreându-şi copilăria şi adolescenţa.” (Ion Rotaru,
O istorie a literaturii române ).
“Viaţa ca o pradă nu este propriu-zis o carte de memorii, nu este nici
un roman de formaţie, cum l-au socotit unii comentatori. Un număr de
pagini reconstituie debutul literar al autorului: amintiri, portrete de scriitori
cunoscuţi, evocare a atmosferei cultural-politice de la începutul deceniului al
V-lea, experinţe de lectură, etc. Altele intră în sfera literaturii de ficţiune:
mici naraţiuni ce pot fi citite independent, eu(naratorul) părând a fi un
personaj ca oricare altul.
Viaţa ca o pradă este şi un jurnal, în sensul Cuvintelor lui Jean-Paul
Sartre, despre naşterea şi criza vocaţiei literare… Prin alte aspecte, cartea lui
Marin Preda poate fi apropiată şi de formula lui Gide din Jurnalul
<Falsificatorilor de bani> , o prelungire a literaturii în conştiinţa
individuală şi a tipologiei livreşti în viaţă.
Această confuzie voită de planuri dă cititorului sentimentul că faptele s-
au petrecut întocmai în creaţia literară şi în viaţă. Rar caz de identificare
între literature şi existenţa biografică a creatorului. Am putea numi Viaţa ca
o pradă , din toate aceste pricini, un roman indirect( ca Şantier al lui
Mirecea Eliade), unde personajele, după ce au trăit o dată ca ficţiuni, mai vin
a doua oară în faţa ochilor noştri ca indivizi reali, identificabili, într-o nouă
naraţiune ce îşi propune să deconspire literature în umbra căreia a crescut.
Nu reuşeşte însă decât s-o întărească, să-i dea girul autenticităţii
documentare, după ce a avut girul autenticităţii estetice.”1
“Una din iluziile acestui erou este că lumea ar putea trăi fără bani, iar
poziţia asta e al ţăranului patriarhal. El smte că puterea banului, putere care
devine din ce în ce mai mare în timpul său, când el însuşi a ajuns mic
proprietar de pământ, îl pune în situaţia de a face din producţia sa o marfă. E
dator să muncească pentru a-şi întreţine familia, dar să muncească într-un
anume stil, şi anume producând cereale pentru sine, dar şi pentru a le vinde.
E nevoie să dobândească bani. Deci banul înseamnă un atac brutal la adresa
iluziei cu care se nutreşte personajul, că el, cu pământul lui şi copiii lui, cu
ce are poate continua să trăiască liniştit, că nu va fi nevoit să intre în cursă.
Da, e adevărat, vede şi el, ţăranul este atras în această cursă. Dar încotro o să
meragă? Spre ce? Neliniştea unor asemenea întrebări îl determină pe erou să
rîmână pe poziţia lui până la sfârşit.”2

1
Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol. I, Editura Cartea Româneacă, Bucureşti, 1978
2
Fl. Mugur, Convorbiri cu Marin Preda, Editura Albatros, Bucureşti, 1973
 “Obiectivitatea lui Rebreanu sau Sadoveanu presupunea un model
răsturnat al lumii, în care finalitatea acţiunilor umane devenea imanentă, iar
cauzalitatea era scoasă oarecum înafară, într-o formă explicită. Tocmai
repunerea pe picioare a acestui model costituie esenţialul în proză de la
sfârşitul vârstei dorice, al lui Marin Preda. Constatând-o, putem depăşi, cred,
şi nivelul paralelelor frecvente şi cam superficiale care s-au făcut între aceşti
scriitori. O nouă obiectivitate, mai modernă, se naşte din renunţarea la
zugrăvirea fiinţelor, obiectelor şi raporturilor dintre ele în esenţa lor,
semnificativă şi inteligibilă naratorului. Ele încep să fie privite ca existenţe,
ale căror cauze nu transpar numaidecât şi pe care nici un scop perceptibil nu
le orientează. Existenţa se prezintă totdeauna astfel într-o perspectivă umană.
Ceea ce ştim despre alţii( dar şi despre noi înşine) este misterios, opac.
Numai mintea lui Dumnezeu sau a diavolului pătrunde cu adevărat dincolo
de aparenţe şi descoperă sensul vieţii. Naratorul uman se află în faţa vieţii ca
în faţa unei enigma. Stupefacţia unora dintre personajele lui Marin Preda, cu
toate că sunt confruntate cu situaţii normale, n-are nevoie, spre a fi explicată,
de transformarea cu orice preţ a acestor situaţii într-unele bizarre sau
supranaturale.”3

Bibliografie:
1. Marin Preda, Viaţa ca o pradă
2. Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol. I, Editura Cartea
Româneacă, Bucureşti, 1978
3. Fl. Mugur, Convorbiri cu Marin Preda, Editura Albatros, Bucureşti,
1973
4. Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, Editura Minerva, Bucureşti, 1980

3
Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, Editura Minerva, Bucureşti, 1980