Cand insusi glasul

de Mihai Eminescu

Cand insusi glasul gandurilor tace ,

Man-ngana cantul unei dulci evlavii-

Atunci te chem ;chemarea-mi asculta-vei?

Din neguri reci plutind te vei desface?

Puterea noptii bland insenina-vei

Cu ochii mari si purtatori de pace?

Rasai din umbra vremilor incoace ,

Ca sa te vad venind-ca-n vis ,asa vii!

Cobori incet...aproape ,mai aproape ,

Te pleaca iar zambind peste-a mea fata ,

A ta iubire c-un suspin arat-o ,

Cu geana ta m-atinge pe pleoape ,

Sa simt fiorii strangerii in brate-

Pe veci pierduto ,vecinic adorato!

Sonetul "Cand insusi glasul" debuteaza cu adverbul temporal "cand" ,ce defineste momentul in care
meditatia asupra sensurilor vietii inceteaza si spiritul poetului traieste voluptatea unei viziuni erotice
retrospective.Aliteratia "glasul gandurilor" dezvaluie placerea reflexiva a scriitorului ,dar si nazuinta sa
de a depasi satisfactia de ordin intelectual printr-o reverie sentimentala ,care sa-i aduca aproape fiinta
iubita din negura timpului.Asa cum remarca G.Calinescu ,poetul intelege prin dragoste sentimentul
intemeietor al cuplului si cel care da sens existentei omenesti.Punand un hotar al luciditatii amare si
meditatiei ,poetul se repune in conditia indragostitului cuprins de "o dulce evlavie".Termenul folosit de
autor indica un sentiment comparabil-prin forta trairilor-cu cel religios ;el crede in absolutul dragostei
,asa cum omul pios este devotat religiei sale.
 Sonetul cuprinde o enumeratie de intrebari retorice ,al caror raspuns il formueaza poetul insusi.El
cheama fiinta iubita ,dorind sa se intrupeze din "negurile reci" ,ceea ce il duce pe cititor cu gandul la o
alternativa in interpretarea sensului dat epitetului metaforic :fie ca femeia iubita a pierit ,fie ca dragostea
celor doi s-a spulberat in timp si a devenit echivalenta cu o moarte spirituala.Poetul face efortul de a
reconstitui in minte iubita ,conturandu-i un portret ideal.Silueta ei pluteste diafana "printre neguri"
;adancul noptii va fi "inseninat" prin prezenta ei ;ochii acesteia se definesc prin marimea si blandetea
expresiei lor ,ceea ce ii atesta pacea launtrica.Ea coboara incet ,ca un "inger" ,apropiindu-se de cel ce o
asteapta si zambindu-i in timp ce se apleaca cu tandrete asupra fetei lui.Poetul doreste o dovada de
iubire si cere imaginii plasmuite de el(precum Arald Mariei in Mortua est) sa se insufleteasca ,facand
dovada intensitatii iubirii lor candva impartasite.El ar dori ca ea sa suspine ,sa ii atinga fata cu "geana" si
sa-l imbratiseze cu patima.Visul poetului si dorinta de recuperare a unei iubiri pierdute sunt contrazise
,insa ,de realitatea cruda.Cand reveria inceteaza ,luciditatea isi reia locul,si poetul exclama
deznadajduit :"Pe veci perduto ,vecinic adorato!".Antiteza finala dezvaluie incompatibilitatea dintre
adoratie indragostitului ,ce reprezinta o traire eterna ,si moartea care anuleaza orice sentiment
omenesc.Constructiile adverbiale sinonimice "pe veci" si "vecinic"(forma arhaica a cuvantului "vesnic")
subliniaza zadarnicia efortului uman in lupta impotriva mortii.Cat timp va trai ,neimblanzirea perspectivei
mortii celei indragite va putea fi compensata prin taria sentimentului trait ,pe care poetul nu-l va uita
niciodata.Distrugerea biologica a fiintei poate fi invinsa prin eternizarea iubirii recuperate de memoria
individuala si colectiva a umanitatii.

Poezia "Cand insusi glasul" apare in 1879 si este publicata la 1 octombrie in revista "Convorbiri
literare".Poezia este un sonet alcatuit din doua catrene si doua tertine.Sonetul este o poezie cu forma
fixa ,fiind cultivat de mari poeti ai lumii precum Shakespear ,C.Dante Petrarca ,iar in tara noastra de
Mihai Eminescu ,V.Voiculescu.

Poezia se incadreaza in romantism prin tema iubirii cu multitudinea ei de motive specifice("glasul

gandurilor","cantul","chemare","ochii mari","a ta iubire","suspin") ,tema naturii cu motivele
specifice("neguri reci","puterea noptii") ,tema timpului("pe veci perduto ,vecinic adorato") ,prin trairile
interioare extrem de puternice ale autorului fata de persoana iubita.

Sonetul este compus din versuri ,sonetul de tip italian fiind alcatuit din doua catrene si doua tertine
,masura versului de 11 silabe ,in primul caz ,zece in al doilea caz ,ritm iambic ,rima imbratisata in strofele
cu patru versuri si incrucisata in cele de trei.

Sonetul reprezinta o capodopera a liricii eminesciene.La aceasta contribuie melancolia ,pe care o degaja
,dar mai ales muzicalitatea aparte versurilor ,realizat prin aliteratia vocalei "a"("Cand insusi glasul
gandurior tace/Ma-ngana cantul unei dulci evlavii") ,pregateste atmosfera magica a invocarii iubitei :
"Atunci te chem ,chemarea-mi asculta-vei?/Din neguri reci plutind te vei desface?"

Timpul a trecut peste poet si peste iubirea trecuta a celor doi ,eul liric solicitand chemarea iubitei lui din
negura timpului: "Cu ochii mari si purtatori de pace/Resai din din umbra vremilor incoace".

In a treia strofa il trezeste pe poetul nostru la realitate ,acesta realizand ca visul lui de a-si simti fiinta
iubita aproape este imposibil ,iubirea lor fiind pierduta pe veci:"Pe veci perduto ,vecinic adorato!"
 Titlul poeziei reprezinta si primul vers al poeziei ,asezat in pozitie initiala ,ne transmite sentimentul starii
de singuratate si melancolie in care se afla autorul ,intreaga poezie prezentand sentimentele eului liric in
momentele in care doar mediteaza ,lasand liber emotilor.