1

COMUNICAREA – DEFINIŢII şi ETIMOLOGIA CUVÂNTULUI:

Din totdeauna au existat discipline care au întâmpinat dificultăţi în

circumscrierea şi explicarea obiectului de cercetare. Pe măsura progreselor
ştiinţifice, se ivesc necesitatea definirii unor noi domenii şi discipline şi cerinţa
reconsiderării periodice a raporturilor reciproce dintre cele existente.
În ceea ce priveşte teoria comunicării, denumirea acestei noi
discipline pare clară, dar ascunde o capcană, datorită ambiguităţilor şi
conotaţiilor acumulate în timp de termenul „comunicare”. Conceptul de
comunicare derutează prin multitudinea ipostazelor sale şi se constituie într-o
sursă de confuzii şi controverse.
• FRANK E.X. DANCE şi CARL E. LARSON - cercetători americani:
- acum 20 de ani au încercat să adune într-o carte definiţiile
comunicării, propuse de autori diferiţi, limitându-se la cele mai
reprezentative 126 de formulări;
- înainte de publicare, specialişti de diferite formaţii au început
obiecţiile, fiind nesatisfăcuţi de nici una din propunerile reţinute
de autori;
- cu acest prilej s-a evidenţiat faptul că în aproape fiecare
subdomeniu al biologie, sociologiei sau şt. informaţiei, termenul
de comunicare este utilizat într-o accepţie particulară,
specializată.

 DEFINIŢII ale termenului COMUNICARE:

• Biologul EDWARD O. WILSON:

Comunicarea este o acţiune a unui organism sau a unei celule
care alterează modelele prealabile de comportament ale altui
organism sau celule, într-o manieră adaptativă pt. unul sau ambii
participanţi.
- această definiţie îi nemulţumeşte pe informaticianul interesat de
comunicarea dintre organisme, celule nevii, anorganice în al
căror comportament criteriul adaptării la mediu este inoperant şi
pe psihologul şi sociologul care nu concep comunicarea fără un
subiect dotat cu conştiinţă;
• CARL I. HOVLAND, IRVING I. JANIS şi HAROLD H. KELLEY:
- aceştia propun o definiţie cu care sunt de acord psihologii şi
sociologii:
Comunicarea este un proces prin care un individ – comunicatorul
– transmite stimuli (de obicei verbali) cu scopul de a schimba
comportarea altor indivizi – auditoriul –.
- nici această definiţie nu este satisfăcătoare, pt. că nu ia în calcul
aspectele comunicării non-verbale;
- această definiţie intră în contradicţie cu cercetările din câmpul
kinezicii, potrivit cărora persoanele aflate în interacţiune directă
îşi transmit cu precădere mesaje non-verbale – gesturi şi
parametrii verbali (intonaţie, ritm, înălţime, volum) care însoţesc
expresia verbală;
- nu trebuie uitată gama de situaţii în care oamenii sunt nevoiţi să
comunice exclusiv prin mijloace non-verbale, ca în cazul
 2

mutismului sau al surdităţii unuia dintre parteneri sau al unor

situaţii particulare ca distanţă excesivă, zgomot de fond
puternic, interdicţii cu caracter magic sau constrângeri de ordin
ludic / artistic – pantomima;
- această def. nu acoperă nici domeniul comunicării animale care
este foarte vast;
- de asemenea, nu orice comunicare are scopul de a provoca
modificări comportamentale, cum enunţă această definiţie.
Muzica, artele plastice, mijloacele de influenţare a cunoştinţelor
şi a afectivităţii nu au ca scop modificări comportamentale;
- definiţia şi exclude şi zona importantă a comunicării
intrapersonale – dialogul interior.

Au existat încercări de a lărgi cadrul definiţiei, dar care nu au dus la

rezultate fericite:
• CHARLES MORRIS – filosof american:
Comunicarea este punerea în comun, împărtăşirea, transmiterea
unor proprietăţi unui nr. de lucruri. Orice mediu care serveşte
acestui proces de punere în comun e un mijloc de comunicare:
aerul, drumul, telefonul, limbajul.
- această extindere a definiţiei cuprinde tipuri de interacţiuni ce nu
nimic de-a face cu informaţia;
- Morris îşi ilustrează definiţia cu exemplul unui radiator care îşi
comunică căldura către obiectele din jur.
• Postulatul IPOTEZA SAPIR - WHORF:
- potrivit acestei ipoteze, imaginea pe care ne-o formăm asupra
realităţii depinde esenţialmente de lb. pe care o vorbim;
- în lb. română este marcată distincţia dintre comunicare şi
comunicaţie;
- în lb. engleză sau franceză nu există un cuplu de cuvinte
care să marcheze această distincţie;
- în lb. engleză se foloseşte acelaşi termen pt. comunicare
/ comunicaţie = communication
- Morris numeşte drumurile „means of communication”,
referindu-se la calitatea lor de căi de comunicaţie, noţiune
diferită de cea de mijloc / cale de comunicare;

- în lb. română distincţia este clară:

- marfa se transportă pe o cale de comunicaţie –
drum, apă, aer;
- ştirea se transmite pe o cale de comunicare –
ziar, radio, tv, internet.
- aerul poate fi şi o cale de comunicaţie – serveşte
transportului de mărfuri şi pasageri – dar şi o cale de comunicare
– serveşte difuzării în spaţiu a cuvintelor pe care le rostim;
Distincţia aceasta este importantă pt. că atrage atenţia asupra erorii de
a discuta despre transmiterea mesajelor, adică despre comunicare, în
termenii metaforei transportului.
 3

- din acest pdv vorbele nu îşi conţin sensurile, acestea există doar
în mintea celor care le utilizează;
- cuvântul rostit nu este decât un semnal care ajuns la receptor
poate sau nu să provoace un înţeles în mintea lui, însă
condiţionat de cunoaşterea unui cod anume, în absenţa căruia
comunicarea este imposibilă;
- există o non-identitate a codurilor lingvistice:
Exemplu:
- cuv. mal şi miel sunt cunoscute şi de
francez şi de românul care le pronunţă, dar au
înţelesuri diferite, tocmai datorită non-identităţii
codurilor lingvistice ale celor 2 interlocutori;
- astfel, termenii nu sunt purtători de semnificaţie, ci constituie
doar stimuli care au ca scop să deştepte în mintea receptorului
înţelesuri apropiate de cele ştiute de emţător;
Definiţia lui Morris este mult prea largă şi inoperantă, încurajând confuziile
privind natura reală a proceselor de semnificaţie şi semnificare.
• COLLIN CHERRY – prof. de telecomunicaţii, autorul uneia din primele
lucrări de teoria comunicării:
- dă o definiţie deficitară, dpdv al pertinenţei, inoperantă şi mult
prea încăpătoare;
Comunicarea este ceea ce leagă organismele între ele.
- este o def. remarcabilă prin concizie, dar foarte vagă.
Nici DEX-urile, nici pseudo-rezolvările care mută problema în altă parte nu
oferă definiţii satisfăcătoare.
• DEX-ul – defineşte pleonastic comunicarea:
Comunicarea este acţiunea de a comunica şi rezultatul ei.
• WARREN WEAVER – oferă o pseudo-rezolvare:
Comunicarea reprezintă totalitatea proceselor prin care o minte
poate să o influenţeze pe alta.
- această def. înlocuieşte un impas cu altul, „mintea” fiind şi el un
termen greu de definit.
 Problema intenţionalităţii. Putem vorbi de comunicare când
scurgerea de informaţii este involuntară?
- răspunsul la această întrebare desparte teoriile comunicării în 2
mari clase:
1. Semiologia comunicării:
A fost dezvoltată de semioticienii:
- ERIC BUYSSENS;
- JEANNE MARTINET;
- GEORGES MOUNIN;
- LOUIS PRIETO;
- aceşti autori îşi structurează teoria pe distincţia fundamentală
dintre SEMNAL şi INDICIU;
- numai semnalul presupune existenţa unei intenţionalităţi din
partea emiţătorului;
Exemplu:
- paloarea ce invadează chipul cuiva
este un indiciu al sentimentelor încercate;
 4

- o chemare în ajutor este un semnal

explicit, care are un scop precis;
- cele 2 aspecte nu sunt întotdeauna
uşor de separat. Într-un strigăt de groază e greu de
precizat ce este reacţie spontană, răspuns reflex la
un stimul exterior, nesupus controlului conştient şi
ce este comunicare intenţionată, apel în vederea
intervenţiei semenilor;
- potrivit acestor autori se poate vorbi de comunicare doar în
cazul semnalelor, indicii fiind studiaţi de o disciplină aparte –
semiologia semnificării.
2. Şcoala de la Palo Alto:
- în cadrul acestei şcoli au fost elaborate axiomele comunicării;
• AXIOMA I:
- a fost formulată de cercetătorii: - PAUL WATZLAWICK
- JANET BEAVIN
- DON JACKSON
Non -comunicarea este imposibilă.
- atât timp cât înfăţişarea, vestimentaţia, mimica, privirea, mersul,
gesturile şi chiar tăcerea dezvăluie celorlalţi condiţia socială,
temperamentul, obiceiurile, dispoziţia, atitudinile sau emoţiile;
- ideea care stă la baza paloaltiştilor este că orice comportament
are o valoare comunicativă şi că distincţia semnal / indiciu este
irelevantă şi complică lucrurile în acest domeniu şi aşa
complicat;
- dacă gesturile interlocutorului nu sunt utile nu e important dacă
le-a oferit important sau involuntar;
- sociologia modernă pune accent pe conceptul de rol,
condiţionat de contextul spaţial, temporal, social sau psihologic
al comunicării; din acest pdv raporturile dintre spontaneitate şi
premeditare trebuie revizuite.
 Demersul etimologic al cuvântului comunicare:

Dificultăţile formulării unei definiţii a comunicării se datorează şi

vechimii termenului, care are conotaţii şi trăsături care îi îngreunează
explicarea conţinutului.
Restituirea semnificaţiei iniţiale printr-un demers etimologic poate
contribui la luminarea sensului de bază al cuvântului :
• a comunica < lat. vb. communico, -are
- lat. vb. communico, - are este format prin derivare cu prefix
din: pref. com + lat. adj. munis, -e = serviabil, îndatoritor.
- lat. adj. munis, -e a dat naştere unei familii de
derivate:
- lat. adj. immundis = scutit de sarcini,
exceptat de la îndeplinirea unei datorii → sensul de
astăzi = exceptat de la contactarea unei boli ⇒ imunitar
- lat. adj. communis = care îşi împarte
sarcinile cu
altcineva;
= ce aparţine mai multora sau tuturor,
 5

accepţie din sintagma „trăsături comune”,

sursă a sensului derivat „obişnuit”, banal”.
S-a emis ipoteza că în paralel cu adj. lat. munis a circulat forma
municus, cuvânt neatestat în texte, dar reconstituit. Franz Bopp a observat
ideea reconstituirii; el a studiat familia limbilor indo-europene. A identificat în
lb. oscă – se vorbea în Italia în perioada fondării Romei – cuv. muniku.
- dacă municus a existat în latină, acesta a fost derivat cu prefix
⇒ communicus;
- din lat. communicus s-a format lat. communicare;
• lat. communicare:
- a însemnat la început punerea în comun a unor lucruri, de
orice natură;
- după răspândirea creştinismului s-a conturat sensul
sacramental, însemnând împărtăşirea credincioşilor în cadrul
agapelor, slujbe care stau la baza serviciului liturgic;
⇒
- din această ultimă accepţie s-a dezvoltat antonimul
excommunicare = interdicţie de a primi împărtăşania,
echivalentă cu excluderea din comunitate şi punerea în afara
legii;
În lb. română, lat. communicare a dat naştere unui dublet etimologic
– 2 cuv. cu sensuri diferite, dar cu acelaşi etimon.
- lat. communicare ⇒ cuminecare = împărtăşanie
⇒ comunicare – neologism, împrumutat pe
cale savantă;
- cele 2 cuvinte cuminecare / comunicare < lat.
communicare evidenţiază ambivalenţa procesului de comunicare,
dubla sa dimensiune sacră şi comunitară;
Astfel, cuv. comunicare are 2 componente:
- componenta verticală – cuminecarea – care reprezintă
încercarea omului de a aspira la un nivel superior,
transcendental;
- componenta orizontală – comunicarea – comunicarea ca liant
social, care stă la baza organizării sociale, controlând şi
coagulând raporturile dintre oameni;
Este important dublul statut al cuvântului :
- „cuvânt” – în comunicarea socială, are înţelesul comun, situat în
sfera semantică a comunicării;
- „Cuvânt” – Logosul Divin, apropiat prin cuminecare

Cuvânt cuminecare

cuvânt
 6

comunicare

Astfel comunicarea capătă o rezonanţă metafizică, refuzată, din păcate, de

definiţiile uzuale.

 Definiţia mai completă şi mai flexibilă – LOUIS FORSDALE:

Comunicarea e procesul prin care un sistem este stabilit,
menţinut şi modificat prin intermediul unor semnale comune,
împărtăşite, care acţionează potrivit unor reguli.
- această formulare largă şi flexibilă nu precizează natura
entităţilor care comunică li subliniază rolul integrator al
comunicării.
Termenul de „comunicare” este folosit de toată lumea şi pare foarte
accesibil, dar când trebuie definit ne dăm seama de polivalenţa şi
ambiguitatea lui.

- un grup uman reprezintă mai mult decât suma indivizilor care îl

compun, datorită comunicării interpersonale dintre membrii săi;
- astfel se formează o reţea de legături ce adaugă trăsături
suplimentare de ordin interacţional caracteristicilor individuale ale
participanţilor;
- conservarea şi evoluţia grupului depind de direcţia în care se
dezvoltă relaţiile din cadrul său, de desfăşurarea comunicării;
- ideea interconectării lui Forsdale precizează că raporturile dintre
componentele sistemului se bazează numai pe utilizarea de semnale
recunoscute de toţi participanţii la proces, pe un consens privitor la codul
în care se transmit informaţiile;
- organizarea şirurilor de semnale trebuie să se supună unor
reguli ce exclud anumite secvenţe, privilegindu-le pe altele;
- este vorba de prezenţa unei sintaxe a nivelului signaletic al
comunicării, alături de dimensiunea semantică pe care o presupune
codificarea mesajului;
- în def. Lui Forsdale se regăsesc toţi termenii trihotomiei sintaxă
– semantică – pragmatică, propusă de Ch. Morris, în anii ’30;
- componenta pragmatică se afirmă prin caracterul dinamic al
legăturilor care funcţionează şi astfel fac să funcţioneze şi sistemul creat
de ele;