Professional Documents
Culture Documents
EI, ANTICII …
Iordanes, Getica
- despre Daci –
Astfel se spune ca un oarecare get, numit Zamolxis, a fost sclavul lui Pythagoras. De la
filosof a obtinut oarecari informatii despre fenomenele ceresti, iar altele de la egipteni,
deoarece in peregrinarile sale ajunsese chiar si in Egipt. Intors in patrie, Zamolxis a dobandit
respectul carmuitorilor si al poporului, ca talmacitor al fenomenelor ceresti. In cele din urma,
a izbutit sa-l convinga pe rege sa si-l faca asociat la carmuire, ca pe un om avand insusirea de
a dezvlaui vointa zeilor. La inceput i s-a incredintat doar functia de sacerdot al celui mai
venerat dintre zeii lor, iar apoi l-au proclamat zeu pe el insusi. Zamolxis si-a ales o anume
pestera, inaccesibila tuturor celorlalti oameni, si acolo isi petrecea viata, intalnindu-se rar cu
oamenii, afara de rege si de dregatorii lui. Regele il sustinea, vazand ca acum poporul i se
supune mult mai bucuros decat pana atunci, in credinta ca el isi da poruncile dupa povata
zeilor. Acest obicei s-a pastrat chiar pana in vremea noastra, intrucat ei au totdeauna un om de
atare alcatuire, care de fapt nu este decat un sfetnic al regelui, insa la geti este venerat ca zeu.
Tot astfel si muntele acesta a fost recunoscut sfant, si getii asa il numesc; numele lui,
Kogaion, era acelasi cu numele raului care curgea in preajma. Cand peste geti a domnit
Burebista, impotriva caruia se pregatise sa porneasca razboi divinul Caesar, functia aceasta
inalta o ocupa Deceneu. Asa sau altminteri, obiceiul pitagoreic de abtinere de la folosirea
animalelor ca hrana, introdus de Zamolxis, s-a mai pastrat.
Platon - Harmides
- Despre Zamolxis
"(Vorbeste Socrate:) - Bine, Harmides, am zis, la fel este acum si cu descantecul nostru. L-
am invatat acolo, in armata, de la unul din medicii traci ai lui Zamolxis, despre care se spune
1
ca ii face pe oameni nemuritori. Iar acel trac ma incredinta ca au dreptate confratii sai din
Helada sa sprijine ceea ce ziceam adineauri. Dar, a adaugat el, Zamolxis, care-i regele nostru,
dovedeste, ca zeu ce este, ca tot asa cum nu se cuvine sa incercam a vindeca ochii fara sa fi
vindecat capul, nici sa tamaduim capul fara sa tinem seama de trup, cu atat mai mult nu
trebuie sa incercam a vindeca trupul fara a cauta sa tamaduim sufletul; pricina pentru care cele
mai multe boli nu se supun artei medicilor Heladei este ca ei nesocotesc intregul pe care s-ar
cuveni sa-l ingrijeasca, iar daca acestui intreg nu-i merge bine, nu poate sa-i mearga bine nici
partii. Asadar, zicea tracul meu, de la suflet pornesc cele rele si cele bune pentru corp, ca si
pentru omul intreg; de acolo purced acestea, asa cum din cap purced cele privitoare la vaz.
[...]
Sa presupunem ca, asa cum ne incredinteaza Kritias, care este aici de fata, ai si avea
intelepciune in tine si ai fi atat cat se cuvine de intelept, tu nu mai ai nevoie nici de
descantecele lui Zamolxis, nici de acelea ale lui Abaris Hyperboreul; voi fi insa nevoit sa-ti
dau numaidecat remediul impotriva durerii de cap."
Nota: Pentru a confrunta juxtapunerea pe care o face Platon intre Zamolxis si Abaris ne
lipsesc elemte esentiale, mitologic vorbind, cu privire la amandoi. Abaris era socotit un
magician care traia fara a se hrani si cutreiera Grecia zburand pe o sageata de aur, daruita de
zeul Apollon, ca sa vindece diferite molimi; singurul raport ar fi fost, deci, practicarea
medicinei, care la Abaris, spre deosebire de Zamolxis, se efectua pe calea miracolelor.
2
antediluvieni ar fi domnit in total 241200 de ani sau 456000 ani, calculele facandu-se in sars
sau cicluri de 360 de ani. Pe pamantul de langa Eufrat sumerienii intemeiaza orase ca Ur,
Umma, Nippur, Lagas pe care lupte sangeroase pentru suprematie le-au macinat lent.
Stramosii lor, scria Beroses in Babilon prin secolul III sau IV i.e.n., veneau dintr-o rasa de
monstri, jumatate oameni, jumatate pesti, iesiti din Golful Persic si care au adus e pamant
civilizatia. Pastori si agricultori, sumerienii au inventat sistemul de irigatii pentru a smulge
pamantul din ghearele secetei si a-l face sa produca mai mult. Comercianti abili, si-au
construit cu inteligenta bunastarea. Inceputul mileniului III i.e.n. ii gaseste cu temple
impunatoare ce dominau viata oraselor. Aici erau adorati, in sanctuarele impodobite cu
mozaicuri policrome, Inanna (Zeita Urukului) si Dumuzi sau Tammuz, iubitul ei divin,
pastorul zeificat. Institutiile administrative, legislatia (abundenta "codicelor" de legi o
dovedeste), arta - fusesera deja inventate. ca si scrisul pe placute de lut. Dupa 2800 i.e.n.
templele iau forme gigantice. Ele isi ridica terasele in forma piramidala a ziguratului pana la
inaltimi ametitoare. Apar cilindrii-pecete pentru a consemna si pecetlui tranzactiile
comerciale. Viata comerciala a Sumerului isi intinsese ramificatiile pana in Egipt si India.
Casele - patrulatere cu doua etaje - aveau dubla functie de locuinta si de cavou. Viii "locuiau"
deci laolalta cu defunctii, poate dintr-un sentiment de compasiune. Dupa moarte omul trecea
pentru sumerieni intr-o cumplita lume subpamanteana a tenebrelor si pulberii. Totusi, misterul
eternei reintoarceri, al perpetuei deveniri, incarnat de povestea perechii mitice Inanna-Dumuzi
crea o ciudata dualitate in sufletul sumerianului ingrozit de "casa pulberii" (groaza pe care
nimic nu a sugerat-o mai profund decat celebrul Ghilgames) dar traind si aspiratia renasterii.
Fara a avea un sens metafizic, moartea putea capata un inteles initiatic, asa cum s-a presuspus
dupa descoperirea Cimitirului regilor din Ur, datat 3500 i.e.n., unde, numarul mare de
persoane ingropate intr-un fast incredibil laolalta cu defunctul, a facut posibila ipoteza
"casatoriei mistice".
Iar viata, de o imensa tristete si lipsa de speranta, era guvernata de sfera zeilor organizati in
adevarate triade - si de aceea a demonilor. Oamenii, executanti ai vointei divine, traiau intr-un
politeism naturistic completat de artele magice destinate sa-i potoleasca pe demoni. Arta,
expresie a colectivitatii, este inca anonima si statica - scrie Sabatino Moscati in "Vechi imperii
ale Orientului" deoarece ca si in lumea egipteana aici este foarte greu sa intrevedem liniile
unei evolutii, estompate pe de alta parte si de timpul imens care ne desparte. Epopeea lui
Ghilgames, ecou al literaturii sumeriene, contine totusi o pecete personala - aceea a destinului
ce se povesteste pe sine insusi, a unui ipotetic Ghilgames, personaj si autor totodata.
Sumerienii - autorii civilizatiei cu orizontul cel mai practicist din vechime - au fost creatorii
unei arte "cerebrale", "intelegand prin aceasta prevalenta gandirii asupra impresiei".
Decaderea Sumerului a concis cu momentul cel mai fertil al artei sale, cand se scriu opere
istorice, cosmogonii, imnuri, texte epice prelucrate ulterior de tot Prientul. O putere vecina
ridicata amenintator profita de luptele dintre orasele sumeriene si de epuizarea Sumerului in
urma navalirilor succesive. Hammurabi, regele Babilonului, Il cucereste iar fiul acestuia, dupa
ce distruge Ur-ul, il va scoate din istorie.
3
Colosseum -simbol al Romei antice
Dintre inestimabilele comori arheologice ale Romei, Colosseumul a incitat cel mai mult
imaginatia contemporanilor nostri, fiind evocat in pagini literare si aparand in numeroase
pelicule cinematografe.
Numele sau, indicand de fapt amfiteatrul Flavian, se trage de la gigantica statuie a lui Nero,
Colossus, situata in imediata sa apropiere. inceput de Vespasian in anul 72, a fost terminat de
fiul sau Titus in anul 80 cand 100 de zile de festivitati i-au marcat inaugurarea. Colosseumul
avea, pentru acele timpuri, o uriasa capacitate. El putea adaposti 50.000 de spectatori adunati
aici pentru a urmari spectacole, adesea foarte crude, dar care erau primite cu un deosebit
entuziasm. Acestea includeau lupte intre gladiatori - de obicei sclavi special antrenati -, lupte
cu animale salbatice fioroase aduse la Roma din cele mai indepartate colturi ale Imperiului si
chiar simulari de lupte navale, moment in care arena era umpluta cu apa. Colosseumul a fost,
de asemenea, locul martiriului multor credinciosi din primii ani ai crestinismului.
Constructorii piramidelor
Aparitia si dezvoltarea uneia dintre cele mai lungi civilizatii din istoria omenirii - este
marcata fara indoiala de Nil si desert. Nilul a jucat un rol primordial in viata oamenilor de
aici. In fiecare an, malul depozitat de fluviu pe terenurile inundabile fertiliza pamanturile,
permitand umplerea antrepozitelor regale cu grane. Conducatorul suprem - faraonul - zeificat
4
prin traditie, intretinea o ideologie religioasa, ale carei principii fundamentale s-au mentinut
vreme de trei milenii.
La randul sau, desertul constituia o bariera naturala impotriva invadatorilor iar climatul
uscat a permis prezervarea unor obiecte pana in zilele noastre, obiecte -demonstrand existenta
unei culturi intr-o continua imbogatire. Initial aici nu fusese decat o savana, populata de
gazele si strabatuta de vanatori. In urma uscarii acestor tinuturi, populatia s-a grupat pe
malurile Nilului. Initial au existat doua regate: Egiptul de Jos, cu importante centre
comerciale, si Egiptul de Sus. Cele doua tari s-au unit in jurul anului 3100 i.e.n. sub regele din
Sud, Narmer (sau Menes).
O parte importanta din averile faraonilor a fost consacrata inaltarii mormintelor acestora.
La inceput ele au fost din caramida, dar incepand cu cea de-a III a dinastie s-a trecut la
ridicarea piramidelor impunatoare de piatra. Acestea erau rezervate numai faraonilor si
personajelor de snage regal, iar nobilii isi construiau propriile mausolee cu peretii acoperiti de
hieroglife si adunand aici, ca si regii, importante obiecte de aur sau lapislazuli.
Din a XI-a dinastie insa, Egiptul cunoaste o adevarata renastere. Se dezvolta cultura, arta
iar statul se bucura de recunoastere internationala. Este recucerita Nubia, dar din a XIII-a
dinstie delta Nilului este ocupata de populatia Hyscos si Egiptul cunoaste a doua perioada
intermediara. Alungarea invadatorilor din delta Nilului marcheaza o epoca de prosperitate fara
precedent. Frontierele Egiptului sunt cele din Imperiul Mijlociu si popoarele puternice le
devin aliati. Asiria si Babilonul platesc tribut iar faraonul Akhenaton incearca sa limiteze
puterea preotilor din Teba substituindu-se soarelui si cultivand o noua religie alaturi de sotia
sa Nefertiti si fiicele lor. Dupa moartea lui se revine la vechea religie restabilita de Ramses II
(vezi articolul de la Personalitati) supranumit "cel Mare". Imperiul va cunoaste insa a treia
perioada intermediara, va fi condus de principii libieni sau nubieni, va cadea in mainile
persilor, va fi cucerit de Alexandru cel Mare si, in cele din urma de romani. Cultura sa si mai
ales piramidele au ramas peste milenii imprastiind acelasi mister.
5
In pofida abundentei documentelor scrise si nescrise, cercetatorii sunt, totusi,
foarte divizati atunci cand incearca sa explice conceptia egipteana despre suflet
si nemurire sau despre cultul mortilor. Dificultatea provine din faptul ca, in
atatea milenii de istorie, credintele si practicile religioase egiptene au cunoscut
o evolutie consecventa, asa incat nu se poate vorbi despre o conceptie limpede
si unitara cu privire la suflet si viata viitoare.
1.Ba sau Bai reprezenta "sufletul" propriu-zis, care in timpul vietii anima trupul
pentru ca dupa moarte sa treaca intr-o alta viata. El poate fi inteles, in general,
ca o "putere", ca o "capacitate" a omului. Dupa moartea trupului, ba il
paraseste pe om sub chipul unei pasari. Aceasta pasare mijloceste apoi legatura
dintre cel raposat din mormant si cei vii. In acelasi timp, ba poate lua si alte
chipuri, cum ar fi, de pilda, acela al unei lacuste, care in conceptia vechilor
egipteni era tot o pasare.
6
dinastia a IV-a, insa, apare credinta potrivit careia sufletul celui decedat poate
parasi mormatul pe o perioada mai mult sau mai putin indelungata, ba chiar isi
poate alege alta locuinta mai placuta. Tot acum a aparut si credinta in existenta
unei lumi indepartate a mortilor, in care se ajunge pe un drum greu, plin de
peripetii si primejdii. Pentru calauzirea sufletului spre aceasta lume s-au
compus acele Carti ale mortilor, veritabile ghiduri pentru lumea postuma.
In general, izvoarele provenite din diferite centre principale ale Egiptului antic
prezinta diverse variante privind destinul sufletului dupa moarte, in functie de
caracterul special al divinitatii locale. De pilda, la Memfis se credea ca sufletele
mortilor vor merge intr-un loc trist, spre Apus, in desertul Libiei; potrivit
teologiei heliopolitane, sufletele vor calatori fericite, impreune cu zeul Re, pe
barca aestuia, de asemenea spre Apus, iar la Abydos se credea ca intrarea in
lumea de dincolo se afla la apus de acel oras, acolo unde barca Soarelui
disparea in fiecare seara, in imparatia mortilor, printr-o crapatura a muntelui.
Calatoria sufletului dupa moarte avea ca tinta imparatia lui Osiris, Campiile lui
Iaru sau Imentet, unde sufletele duceau o viata fericita, unde se bucurau de
conditii mult mai favorabile decat in viata de aici, intrucat fertilitatea Campiilor
lui Irau era mult mai mare decat aceea a regiunii Nilului, granele crescand mai
inalte decat omul si dand roade mai bogate.
c. Rituri de inmormantare
7
egipteni isi ingropau mortii intr-un mod similar tuturor popoarelor cu o
civilizatie inferioara. Astfel, consemnam inmormantarile in pozitie "chircita",
cadavrul fiind culcat pe partea stanga, cel mai frecvent cu capul spre sud si cu
fata spre apus. In anumite cazuri, trupul defunctului era taiat in bucati si capul
asezat deoparte, pentru ca mortul sa nu devina periculos pentru cei vii, venind
printre ei ca strigoi. De retinut este faptul ca in acea perioada inca nu exista
practica mumificarii.
In plus, incepand cu perioada Regatului Mediu, apare tot mai frecvent obiceiul
de a aseza in mormant langa mumie si anumite statuete din lemn, lut sau metal,
care-l reprezentau pe mort. Mai ales din perioada Regatului Nou devine tot mai
limpede ce rost aveau aceste statuete. Practic, ele se doreau sa fie un substitut
aal trupului celui decedat, in eventualitatea ca respectiva mumie n-ar fi fost
bine conservata, servind ca salas lui ka, fie ar fi reprezentat un slujitor in
mormant pentru defunct. Conceptia vechilor egipteni potrivit careia existenta
dupa moarte nu este decat o continuare a vietii actuale presupunea faptul ca
orice activitate, orice munca necesara in viata de pe pamant ramanea, de
asemenea, absolut necesara si in imparatia mortilor. Ogorul trebuie ingrijit,
semanat si recoltat pe mai departe si acolo, animalele trebuie ingrijite, iar hrana
pregatita. Iar pentru aceasta, mai ales cei bogati aveau nevoie si in imparatia
mortilor de ajutorul unor slujitori. Astfel, in capitolul 6 din Cartea mortilor
exista un loc in care un defunct constrange o asemenea figurina, numita
uschebti, prin intermediul unei formule magice, sa lucreze in locul sau.
8
Fireste, orice inmormantare presupunea un ceremonial cu totul special. De
retinut, intre altele, ar fi faptul ca preotul, imbracat intr-o blana de pantera,
atingea fata si gura mortului cu un topor si cu o foarfeca, in credinta ca acesta
ar redobandi puterea de a se misca si de a vorbi. La sfarsit, preotul sacrifica un
animal, inainte de a fi introdus cadavrul in mormant si de a inchide mormatul.
d. Mormintele
Inca din cele mai vechi timpuri, dar si mai tarziu, "locul de veci" pentru oamenii
simpli era o groapa obisnuita, nu prea adanca, sapata in nisip, sau o scobitura
intr-o stanca, astupata apoi cu o piatra mare, pentru a nu patrunde acolo
sacalii. Mormintele regale si nobiliare, in schimb, aveau inca din cele mai vechi
timpuri infatisarea unor adevarate fortarete cu peretii oblici spre centru,
purtand astazi denumirea araba de mastaba.
9
morminte, respectiv in apropierea Nilului, unde erau aduse si sacrificiile
funerare.
In depozitul de armuri a fost gasita si o aparatoare de umar care - afirma Thom Richardson,
Custode al Oriental and European Armour at the Royal Armouries - poate fi "o piesa cruciala
pentru intelegerea modului in care erau construite armurile in acea vreme". Pina in prezent,
explica specialistul, au mai fost descoperite astfel de elemente de armura, dar
modul de confectionare al ansamblului nu a fost clarificat.
Aparatoarea de umar este alcatuita din solzi de fier, prinsi impreuna cu fire de bronz si
seamana foarte mult cu cea infatisata intr-o statuie a unui legionar roman descoperita la Alba
Iulia, fosta colonie Apulum.
Depozitul de armuri de la Carlisle a fost descoperit intr-o cladire care a fost probabil atelierul
unui armurier, in partea de nord a fortului Luguvallium. Richardson a mai precizat ca spera ca
datorita locului mai uscat in care au fost gasite armurile sa se fi pastrat benzile interioare de
piele, care sa ofere mai multe date despre articulatiile placilor de metal.
Legaturile de piele s-au distrus la cele mai multe elemente de armura, din orice perioada.
Potrivit estimarilor specialistilor, armurile de la Carlisle dateaza din anii 120 - 130 d.H.. In
iunie 122, imparatul Adrian, insotit de cavaleria grea si membri ai elitei Garzii Pretoriene, a
vizitat Britania, in cadrul turului granitelor de nord ale imperiului. Atunci el a decis
constructia zidului, ca limita a jurisdictiei civile romane.
10
"Ganditorul" de la Hamangia si Piramida lui Keops
Una dintre capodoperele culturilor neolitice si eneolitice (epoca pietrei slefuite) de pe
teritorul tarii noaste este celebra staueta "Ganditorul", apartinand Culturii Hamangia (mileniul
IV i.e.n.) - descoperita, impreuna cu perechea sa feminina, langa Cernavoda.
Coincidenta? S-ar putea ca unii dintre cei ce citesc aceste randuri sa considere aceasta
comparatie drept pura speculatie. Dar sa nu ne desconsideram stramosii si sa acceptam ca
viziunea sculpturala a "artistului de la Hamangia" de acum sase milenii a fost similara celei a
proiectantilor Piramidei lui Keops. Inca un argument in acest sens: numeroase statuete datand
in mileniile IV-V-VI i.e.n., descoperite in Romania, au trasate pe tot corpul meridiane (linii_
intrerupte de puncet bizare. Specialistii au facut imediat o comparatie cu meridianele
energiilor vitale omenesti si acupuntura - ambele conceptii despre metabolism apartinand
vechilor chinezi. Este uluitor, dar se pare ca si in civiliaztiile stramosilor nostri existau aceste
preocupari (cunostinte) medical-filosofice.
11
Eufratului, de vanturi sufocante. Alaturi de zeii si ritualurile Sumerului, aici se infrunta zeii
semiti Marduk si Tiamat - emblema a insecuritatii si permanentelor dezchilibre. Dualitatea se
reflecta si plan moral si spiritual. Lumea reala nu putea fi decat un corespondent al uneia
celeste; orice obiect nu constituie decat o copie palida a unui model ceresc, prefigurand, la un
mod rudimentar, celebrul model platonician. Urmand exemplul fortelro cosmice, alchimistii
aspirau la transmutatia metalelor. Templele trebuiau si ele sa simbolizeze lumea si diviziunile
Universului iar magia nu constituia decat un mod neintrerupt de comunicatie dintre cele doua
lumi. Considerand ca elementele au un suflet, babilonienii operau un animism cu implicatii
metafizice. Sa intelegem ca la ei colosalul juca rolul superlativului, tinea locul abstractizarii.
Nu vom intalni de aceea aici efortul spre sistematizare a credintelor ci un efort al vietii reale
de a se suprapune, printro stranie metafizica a colosalului, celei divine, unui model celest.
Turnul Babel a dorit stergerea granitelor dintre contingent si transcendent pentru a realiza deci
comunicarea absoluta a unui flux de gandire uman cu divinul. Gradinile suspendate doreau o
modificare geografica rivalizand cu fortele zeiesti prin proiect si grandoare. Planul orasului
Ninive se considera proiectat dupa o "scriere cereasca", dupa omologul sau transcedental.
In aceasta lume bibliotecile cuprind totusi zeci de mii de tablite cu semne cuneiforme, se
rescrie, se copiaza, mai putin insa se creeaza, scarile si zidurile palatelor sunt gigantice, ca si
fortificatiile crenelate. Portile sunt monumentale; reprezentarile de animale au talii colosale;
basoreliefurile gigantice acopera peretii edificiilor; opulenta regala devine sufocanta. Palatele
lui Assurnasirpal, Asarhaddon, Assurbanipal, Sargon, Sennaserib au uluit pe arheologii
secolului 19. Descifrarea tablitelor a luminat apoi si enigma acestor mormane de lut: aflate
intr-o lupta pe viata si pe moarte, Babilonul si Asiria au reusit o sinteza care a consemnat
chiar dezastrul lor. Nici o lume nu a imortalizat vreodata cu atata sange rece in literatura si in
arta ei momentele sale de cruzime ca acesti obsedati de suprematie, contopire, dominatie. Arta
reflecta cruzimea cuceritorilor: de un realism bizar ea concureaza cu fotografia. "Tara
negustorilor" nu cunostea seninatatea. Arta si fastul, actele ei de cultura slujeau puterii
opulente si autoritar iar artistul nu insemna aproape nimic, fiind redus la postura de executant
anonim.
Imperiul Inca
Imperiul Inca, vast imperiu in Muntii Anzi din America de Sud, creat de catre
incasi, un popor bastinas american, in secolul al XV-lea si cucerit de catre
spanioli in secolul al XVI-lea. Incasii au construit o bogata si complexa
civilizatie care a stapanit peste noua milioane de oameni. Sistemul incas de
guvernare era unul dintre cele mai complexe organizatii politice dintre toate
popoarele americii. Cu toate ca incasii s-au lipsit de un limbaj scris si de faptul
ca nu cunosteau roata si bronzul, ei au realizat inovatii de inginerie fara seaman
in alte parti ale americii, intrecandu-le pana si pe cele europene. Au construit
structuri de piatra imense, au construit drumuri si poduri suspendate pentru a
putea traversa vaile inguste si abrupte ale muntilor Anzi. Incasii au cucerit un
mare numar de oameni din vecinatati. In timpul in care imperiul a ajus la
apogeul dezvoltarii sale, avea o suprafata mai mare de 906.000 km patrati.
Acest teritoriu a fost centralizat pe culmile Anzilor, insa s-a extins pana spre
Pacific si bazinul Amazonului. Centrul politic al imperiului era situat in Peru de
astazi si cuprindea parti din: ecuadorul de azi, Bolivia, nordul Chile, si nord-
vestul Argentinei. Teritorul includea platouri inalte cu iarba, jungle, deserturi si
vai fertile pe marginea raurilor.
12
Originea incasilor
Oamenii, cunoscuti mai tarziu ca incasi, erau organizati la inceput intr-un mic
grup razboinic care vorbea limba "Quechuana" si traiau langa lacul Titicaca in
sud-estul Perului, in secolul XII-XIII. Conform legendei incase, primul imparat
incas, Manco Capac, impreuna cu trei frati si patru surori au iesit din pamant,
din pesteri. In jurul anului 1200, Manco Capac conducea zece ayllus, sau
clanuri, de la lacul Titicaca nord catre valea fertila din Cusco. Incasii au cucerit
valea si au supus poporul. Au intemeiat orasul Cusco, capitala lor. Manco Capac
s-a casatorit cu una din surorile sale pentru a stabili dinastia regala. El si
succesorii sai au marit puterea imperiului prin casatorii, aliante si cucerirea
popoarelor vecine. In timpul domniei lui Viracocha Inca, al optalea imparat,
incasii stapaneau un teritoriu de 40km in jurul orasului Cusco. Incasii si-au
extins simtitor teritoriile dupa cucerirea Chancasilor, sub domnia fiului lui
Virachocha, Pachacuti Inca Yupanqui. El a reorganizat sistemul Inca social si
politic. Impreuna cu fiul sau, Topa Inca Yupanqui, a extins Imperiul de la nordul
Ecuadorului de astazi pana in centrul Chilelui. Acesti conducatori au adus
civilizatia incasa la apogeul dezvoltarii, au transformat capitala Cusco intr-un
centru incas de societate si guvern, au dezvoltat o religie de stat si au instaurat
un sistem administrativ pentru a putea controla largile vai si numerosii supusi.
13
guvernantii pastrau date stricte in legatura cu numarul populatiei, aurului,
pamanturilor, recoltelor si proiectele imperiului. Cum incasii nu cunosteau
scrisul, ei pastrau aceste date cu ajutorul quipului- o serie de fire inodate agtate
la numite intervale pe un alt fir lung. Prin varietatea culorilor, tipurile de fire
care le foloseau si spatiul dintre fire si noduri ei inregistrau datele. Dupa
cucerirea lor de catre spanioli, incasii si-au pierdut abilitatea de a citi quipusuri.
Cladiri publice
Cladirile publice ale incasilor au fost construite datorita unei taxe numita mit'a.
aceasta taxa constituia ca marea majoritate a incasilor sa munceasca pentru
construirea cladirilor publice in timpul unei parti a anului. Taxa muncii a
suportat constructii de scara mare, care necesitau un mare efort de munca,
cladiri cum ar fi: forturile, drumurile sau podurile. Construirea drumurilor era
importanta pentru stabilirea cominicatilor prin tot imperiul. Imparatii incasilor
au construit o retea de drumuri pavate cu piatra pe o distanta de 16000km.
Alergatori antrenati duceau mesajele, lucrand ca stafete, alergand o distanta de
400km pe zi. Pentru a traversa apele adanci ale raurilor, incasii au construit
poduri suspendate cu franghii, care uneori chiar depaseau 100 de metri in
lungime. Pentru a creste productia agriculturii, s-au construit terase de piatra in
trepte, pe ingustele si dificilele vai ale Anzilor. Alte impresionante cladiri ale
incasilor sunt maretele temple si palate, cum ar fi Templul Soarelui din orasul
Cusco, care era aproape complet din aur.
Societatea
Baza societatii incase era ayllu-ul, un fel de clan format din mai multe familii
care traiau impreuna, pe o suprafata limitata, si care isi imparteau pamantul,
animalele si recoltele. Ayllu-ul varia in marime, de la simple ferme de tarani, la
orase mari. Toata lumea apartinuea unui ayllu. Daca cineva se nastea intr-un
ayllu, acolo murea. Daca un barbat dintr-un ayllu nu era casatorit pana la varsta
de 20 de ani, conducatorul ayllu-ului ii alegea o sotie. Cei mai multi dintre incasi
erau fermieri care lucrau pamantul. Imparatul era stapanul tuturor teritoriilor
din imperiu. El conducea si repartiza ayllu-urile astfel incat o familie avea o
ferma. Viata de zi de zi a incasilor varia in functie de clasa sociala. Imparatul
locuia intr-un superb palat de aur si argint. Desi paturile sale erau create din
blana fina, el dormea pe podea, ca si oricare alt servitor sau supus de-al sau. Cu
toate ca avea mai multe sotii, ca sotie oficiala era recunoscuta sora sa. Familia
regala si nobilii erau scutiti de impozite si aveau numeroase privilegii. Insa,
viata taranilor era total diferita de cea imparatului si de cea a nobililor. Dupa ce,
la micul dejun bea o bautura specifica icasilor, chicha, un fel de bere facuta din
grau fermentat, toata familia lucra pana la amiaza pe camp. Taranii, si incasii
care nu erau nobili, aveau dreprul la o singura sotie. Imbracamintea incasilor
era foarte modesta, hainele imparatului nu erau foarte diferite fata de hainele
taranilor simpli.
Relgia
14
Incasii mai credeau si zintr-o a doua viata si venerau spiritele stramosilor lor.
Trupurile si mormintele mortilor erau tratate ca haucas. Dupa moartea unui
incas familia sa mergea la inmormantare timp de opt zile si trebuiau sa poarte
haine negre timp de un an, iar femeile trebuiau sa-si taie in fiecare dimineata
cate o suvita de par. La unele sarbatori mai importante, sau la evenimente mai
importante se sacrificau animale si oameni.
In jurul anului 1493, in timpul cand Imperiul Inca era la apogeul dezvoltarii
sale, spaniolii apareau pe coastele Americii de Sud. La sfarsitul unui razboi civil
din imperiu, in anul 1532, spaniolul Francisco Pitzarro, a organizat o expeditie
impotriva imperiului. Profitand de faptul ca tocmai se terminase un crunt razboi
civil si de faptul ca incasii nu cunosteau caii, cu numai 180 de oameni, el
reuseste sa rapeasca regele Atahualpa, si sa nimiceasca garda sa personala, si
alti oameni nevinovati, in total aproximativ 10.000 de oameni. Incasii incearaca
sa-si rascumpere imparatul, insa, cu tot aurul si bogatiile oferite spaniolilor, nu
reusesc. In final, spaniolul, primind intariri si rapind si pe principalul general al
armatei, reuseste sa cucereasca capitala si, odata cu ea, aproape tot imperiul.
Insa, el nu reuseste sa gaseasca unul dintre cele mai stralucite si bogate orase
ale incasilor, Machu Picchu. Astazi, mai mult de 8 milioane de descendenti ai
imperiului, se gasesc pe fostile teritorii ale marelui imperiu.
Machu Pichu
Patru secole au fost necesare pentru descoperirea unei fantastice fortarete ascunse printre
piscurile de 4000 de metri ale anzilor peruvieni. Nu i se cunoaste adevaratul nume, ce
destinatie avea si de ce a fost parasita de bastinasi in secolul XVI, fara a fi atacata de
conchistadori. A scapat neobservata de europeni pana in secolul XX, cand a primit si numele
de Machu Pichu.
In secolul XII, enigmatica populatie ce-si spunea Inca (Fii Soarelui) cucerea un vast
teritoriul in nordul si vestul Americii de Sud, venind de undeva din zona meridionala a
continentului - nu se stie nici acum cu precizie de unde. La fel de razboinici si necrutatori ca
aztecii, incasii au supus nu mai putin de 500 de alte etnii amerindiene. Nu s-au impus prin
cultura (nu cunosteau nici o scriere), ci printr-o temeinica, chiar spartana organizare social-
legislativa. Dar, mai presus de toate, aveau "obsesia" constructiilor de drumuri pavate si de
cetati-fortarete (inclusiv in jungla) menite sa reziste vesnic in fata oricaui inamic. Capitala
incasilor, Cuzco, era -arhitectural- comparabila cu Roma cezarilor. Dar la numai 130 de
kilometri de Cuzco, printre crestele andine, se afla cetatea Machu Pichu. Gasita abia in 1911,
aceasta citadela a fost conceputa ca un labirint citadin inexpugnabil. La peste 4000 de metri,
lemnul era o raritate si totul a fost durat in patra: terase, fotificatii, palate regale, locuinte
simple, bazine de acumulare a apei de ploaie, caramizi, piete si un sofisticat sistem de parcele
agricole pentru cultura principala, porumbul. Totul se incadreaza intr-un plan urbanistic
aparent "intortocheat", menit sa deruteze eventualii invadatori. Este un unicat arhitectural
impresionant si abia fotografiile facute din avion i-au pus in evidenta toate insusirile.
De fapt, ceea ce ii frapeaza cel mai mult pe cercetatorii istoriei amerindienilor este
incredibila coincidenta dintre opera mitica a lui Dedal ("inginerul" care a construit Labirintul
de incarcerare a Minotaurului, sau, in alta varianta, palatul-labirint al regelui cretan Minos din
15
Knossos). Labirintul Machu Pichu reflecta la randu-i simbolul vietii pline de meandre si in
care drumul nu duce niciodata inapoi, ci mereu inainte, spre moarte. Inspirat din spiralele
scoicilor (asa cum afirma poetul grec Theodorides), Labirintul - fie el amerindian, grec sau
egiptean (cel al reginei Hawara din Krokodilopolis, de exemplu) - are deci conotatia luptei cu
timpul, el este adevaratul prizonier.
Si inca o enigma: retelele de drumuri facute de cei care nu au cunoscut roata! 16.000 de km
de drumuri pavate (a doua, ca lungime, dupa reteaua romana de 90 de mii de km), inclusiv
poduri suspendate in zonele mlastinoase si nisipoase! De ce acest efort de taiere de
"autostrazi" in coastele anzilor, daca incasii nu au avut vehicule, necunoscand roata? Nu
lipseau borne indicatoare din 7 in 7 km si locuri de odihna din 20 in 20 de km. Ideea utilizarii
drept piste de aterizare-decolare a fost avansata de foarte multi cercetatori, dar nu exista
dovezi credibile... nu inca.. (Vom mai gasi astfel de ipoteze si de situatii "bizare" si in alte
articole ale site-ului). Nici un drum special amenajat nu ducea catre Machu Pichu. Aceasta
enclava (probabil a preotilor, putand adaposti doar 500 de persoane) exista parca in afara
timpului si spatiului, ascunzand mistere ince de nepatruns.
Micenienii Iliadei
De mai bine de 3000 de ani, citind Iliada lui Homer, oamenii sunt fascinati inca de la
primul vers: "Canta-mi, zeita, mania ce-aprinse pe Achile Peleianul". Versiunea ultima,
terminata in secolul al VIII-lea i.e.n. a fost atribuita lui Homer supranumit "divinul". Cei mai
multi cercetatori ai epocii bronzului au studiat perioada din punct de vedere strict istoric si nu
pentru a elucida misterele Iliadei. Nici unul dintre acesti cercetatori nu au cantat cetatile
troiene din nord-estul Turciei de astazi, intariturile uriase ale cetatilor Micene, aurul sau
faimos, vasele de razboi, armele si limba celor de atunci. De fapt, Iliada este un fel de
"povestea celor doua orase", daca ar fi sa imprumutam un titlu din Charles Dickens. Unul
dintre orase era "Troia cea batuta de vanturi" dominand Dardanelele si celalalt Micene,
incarcat de aur si conducand coalitia greaca pana la portile Troiei. De cate ori este evocata in
Iliada aceasta cetate, ii este subliniata puterea. Chiar ruinele ei de astazi ii conserva un aer
majestuos, celebra poarta a zeilor deschizandu-ti parca o lume plina de maretie.
Cetatea Micene era un veritabil centru administrativ asa cum se vede din ruinele
sanctuarelor, a magazinelor, palatelor imperiale. In Iliada, Agamemnon, regele din Micene,
era conducatorul suprem al armatei grecesti. Istoric vorbind, cetatea sa domina Argolida si
controla comertul din Marea Egee. In cautarile sale, Schliemann a localizat o duzina de cetati
miceniene. Printre obiectele funerare gasite de acesta la Micene si expuse la muzeul
arheologic national din Atena figureaza o gravura miniaturala reprezentand un razboinic in
spatele unui scut amintindu-l pe acela purtat de eroul lui Hommer, Aiax. Un coif, asemanator
aceluia al lui Ulysse, are gravat un razboinic purtand jambiere de bronz si sabia cu maner de
argint frumos impodobit asa cum apar razboinicii in toate statuetele si gravurile gasite aici. Se
pare ca principii micenieni stransesera averi importante, iar cetatea era in acelasi timp un
important centru cultural. Au fost gasite multe masti mortuare printre care si cea pe care
Schliemann i-a atribuit-o lui Agamemnon, dar de o mare importanta sunt se pare cele 1200 de
tablete din Rylos, descoperite in 1939 de arheologul american Carl Blegen, asteptand sa fie
descifrate. Distrus complet in secolul V i.e.n. de Argosul vecin, Micene a jucat la randul sau
un rol important in distrugerea Troiei, cazand ulterior victima lacomiei vecinilor.
16
Civilizatia Moche
O extraordinara descoperire arheologica, privitoare la Civilizatia Moche a fost facuta in
siteul Dos Cabezas din Peru. Dspre aceasta civilizatie, care a cunoscut inaintea incasilor
cateva secole de inflorire, se stiu foarte putine lucruri. Nu i se cunoaste nici originea, nici
destinul, de aceea o masca funerara de arama, admirabil conservata, a fost un pas important in
cercetarile care au urmat. Acest "bol" de metal care acum o mie cinci sute de ani a acoperit
fata unui om mort a dus la dezgroparea celor mai bogate morminte descoperite vreodata in
Peru.
Acesti "moche" se stabilisera in vaile fluviale de-a lungul coastelor peruane de nord intre
anii 100 si 800. Principalele lor surse de hrana erau agricultura si pescuitul. Erau constituiti
intr-un sistem ierarhic destul de strict si au construit canale, palate si temple. In ciuda absentei
unui sistem de scriere, ei au lasat multe dovezi ale gustului lor artistic: vase de ceramica,
tesaturi colorate, picturi murale, indraznet colorate, misterioase obiecte de aur, argint si arama.
intr-o regiune unde jefuitorii de morminte au devastat totul, vreme de patru secole, s-au gasit
inca trei locase funerare unde acestia n-au putut ajunge. In exterior fiecare camera mortuara
are o mica statuie de arama reprezentand ocupantul principal al mormantului. Studiindu-se
resturile scheletelor s-au gasit si trei adevarati "uriasi". fata de locuitorii obisnuiti care aveau
intre 1,47-1,67 m, acestia aveau intre 1,75-1,82 m si o varsta in jur de 22 de ani. Murisera
probabil la interval de o luna unul de altul si cercetatorii presupun ca sufereau de o boala
genetica ducand la alungirea oaselor.
Razboinic sau demnitar, omul cu masca reprezinta una dintre multele enigme ale unei
civilizatii apuse inainte de a-si dezvalui tainele.
Piramida a fost construita în timpul dinastiei a IV-a (acum 4500-4700 de ani),si face parte din
17
complexul de la Giseh, oras egiptean situat in apropierea orasului Cairo. Alaturi de Marea
Piramida, din complex mai fac parte: piramidele lui Khefren si Mykerinos si Marele Sfinx.
Printre interesantele caracteristici ale Marii Piramide este situarea ei precisa fata de punctele
cardinale: laturile de N-S au o abatere de numai 2'28", cele de la V-E de 5'30" si respectiv
2'30".
Cel caruia i se atribuie deschiderea piramidei lui Kheops este fiul lui Harun al Rasid, califul
arab al-Mamum, care a adus la poalele piramidei, pe atunci inca placata cu stralucitoare placi
lustruite, o intreaga armata de cioplitori, arhitecti si forta de munca. Se spune ca intre placile
invelisului piramidei nu putea fi introdusa nici macar varful unei lame damaschinate. Scopul
califului era sa descopere tezaurul faraonilor, dar mai ales, armele inoxidabile, sticla
incasabila si alte minuni despre care se credea ca ar fi abundat in camera mortuara. Desi
Strabon spunea ca pentru a intra in piramida trebuia sa:"ridica lespedea de pe partea laterala a
piramidei, la o inaltime nu prea mare de sol, si sub ea ai sa dai de intrarea care duce la
mormant", lucrurile nu au fost atat de simple. Au durat luni de zile de munca asidua pana cand
au perforat in piramida un culoar de treizeci de metri.
Iar culoarul relizat ducea intr-un coridor ingust ce facea parte dintr-un adevarat labirint, care i-
a condus, pana la urma, la un sarcofag gol, din granit, asezat in camera mortuara. Unii
cronicari arabi afirmau insa ca sarcofagul continea "corpul unui barbat acoperit cu o cuirasa
de aur, incrustata cu diferite pietre pretioase; pe piept era asezata o sabie de o valoare
inestimabila, iar in apropierea capului se gasea un rubin cat un ou de gaina", iar altii ca ar fi
continut doar"un cadavru descompus de timp". Dar cei mai multi oameni de stiinta considera
aceste afirmatii nefondate. Una din ipotezele emise ar fi ca mormantul sa fi fost jefuit inca din
timpul construirii sale. Dar faptul ca ii lipsea capacul si ca nu existau urme de efractie in jur,
ar indica mai bine ca mormantul n-ar fi fost folosit niciodata.
Alti faraoni din dinastia a patra (2600-2480 i.C.) - Khefren si Mykerinos - si-au construit
piramide proprii, inconjurate, dupa modelul Marii Piramide, cu altele mai mici pentru sotii si
cu morminte destinate marilor dregatori.
Cele trei mari piramide seamana nu numai la infatisarea exterioara, dar si prin structura
interna, cel putin in ceea ce priveste culoarul descendent si camera subterana. In piramida lui
Kheops ea are o destinatie necunoscuta, in cea a lui Khefren serveste drept capela mortuara, la
fel ca si in piramida lui Snefru (intemeietorul dinastiei a V-a 2723-2563 i.C.), construita in
jurul anului 2600 i.C. Dar cea mai complicata arhitectura interioara, prin dispunerea complexa
a spatiului este tocmai Piramida lui Kheops.
Schema interiorului, aceeasi pentru cateva din cele mai importante piramide, ridica indoieli
serioase in ceea ce priveste parerea generala, dupa care ele ar fi monumente funerare inaltate
deasupra unui mic cavou si avand scopul de a proteja ramasitele pamantesti ale faraonului,
pentru ca spiritul (corpul astral) - Ka - sa nu paraseasca trupul. Pare bizara, astfel, lipsa de
inventivitate in gasirea unei solutii de inchidere a incaperilor mortuare, care se multumesc sa
copieze modelul celei mai vechi piramide, a lui Snefru; si cel mai curios este ca nu au zidit
macar culoarul catre camera mortuara.
Amplasarea intrarilor, pare de altfel dictata de considerente rituale, mai mult decat de ratiuni
de securitate. Inca de la prima piramida - de tip mastaba - construita in jurul anului 2700 i.C.
18
de Imhotep pentru faraonul Zoser, culoarele de acces si cele de iesire erau orientate spre
Steaua Polara
Mai corecta pare totusi ideea piramide=monumente funerare extrem de fastuoase. Mai ales ca,
dupa vechile credinte egiptene (ipotetic), in lumea de dincolo muritorul ar fi putut lua cu el tot
confortul posibil: servitorii (sub forma unor statuete care, insuflandu-li-se viata, puteau sa-l
serveasca pe raposat), obiecte uzuale si de fast, sau alimente de cea mai buna calitate.
Conform estimarilor, construirea piramidelor ar fi costat foarte mult, dar numai in mormantul
din Valea Regilor a faraonului, nu foarte important, Tutankhamon, s-a descoperit o imensa
cantitate de obiecte pretioase: numai valoarea sicriului interior, facut in intregime din aur.
Daca acest rege, in timpul domniei caruia: decazuse credinta in zei, existau numeroase
conflicte interne, si alte catastrofe, valoarea tezaurului era atat de mare, dar la ceilalti faraoni,
mai bogati si mai puternici?
Un argument contra ipotezei mai sus numite este acela ca in nici o piramida nu s-au gasit
ramasitele pamantesti ale faraonului, nici chiar atunci cand se sconta pe prezenta lor.
Astfel, in Marea Piramida a disparut capacul sarcofagului, si nu sarcofagul in sine care este
din granit rosu. Sau poate nu a fost niciodata asezat la locul sau.
In piramida lui Khefren, in care a patruns, in 1818, se credea pentru prima data cineva, tot
printr-o deschizatura, Giovani Bathista Belzoni, desi mormantul era acoperit pe jumatatede o
placa grea de piatra, se gaseau inauntru cateva vase si o inscriptie araba care dovedea ca nu
Belzoni fusese primul. Dar camera mortuara era goala, iar sarcofagul cu greu ar fi putut fi
scos prin usa pe jumatate zidita, si nici nu existau urme de efractie.
Ipoteza inmormantarii simbolice in sarcofag doar a spiritului faraonului Ka, ridica numeroase
semne de intrebare, izvorate mai ales din interpretarea credintei vechi egiptene. Desi credinta
ca imbalsamarea se facea tocmai pentru a asigura existenta lui Ka, faptul ca invelisul fizic,
trupul, cu creierul, si organele interne depuse in "canope", este descompus morfologic,
inseamna ca nu poate exista nici Ka, trupul astral. Egiptologul ceh Lexa spune ca:"Afirmatia
lui Herodot, potrivit careia spiritul - in credinta vechilor egipteni - traieste cata vreme
cadravul ramane intact, este inexacta. Nu am gasit pana acum nici o referire in acest sens in
19
vechile texte egiptene. Ca existenta spiritului nu depinde de starea trupului lipsit de viata, ne-o
arata textul Pir.653..."
Dupa credinta vechilor egipteni, se putea ca spiritul sa fie insuflat, prin ritualuri magice, unei
statui, ce ar fi reprezentat persoana defuncta. Dovada o gasim pe peretele de nord al piramidei
lui Zoser, intr-o incapere de mici dimensiuni, "serdab", unde se afla statuia faraonului. De ce
atunci o piramida?
Sub piramida lui Zoser, in labirintul coridoarelor, se afla un basorelief ce-l reprezinta pe
faraon alergand. Este vorba probabil de reprezentarea artistica a sarbatorii "seda", initiata cu
prilejul comemorarii jubiliare a 30 de ani de domnie a unei dinastii, prilej cu care fiecare
faraon, dupa scurgerea "mandatului de functionare", trebuie sa faca dovada conditiei sale
fizice si a fertilitatii sale. In epoci mai vechi, faraonul care nu facea fata la probele respective
era suprimat. In timpul lui Zoser se renuntase la acest obicei.
Desi cei care "sponsorizau" construirea piramidelor, erau preotii, tot ei erau cei carora le era
supusa aprobarea construirii, si acceptau. De ce?
Pe masura ce Egiptul si istoria sa devin tot mai cunoscute, piramidele sunt considerate, pe
rand: un "bilant de piatra" al succeselor curtezanei Rhodopis", iubitii ei trebuind sa contribuie
fiecare cu cate o piatra; ca monumente in memoria atragerii lui Sufis(Kheops) la dreapta
credinta (idee venita pustnicului Syncellus in secolul 8); ca hambare de cereale ale biblicului
Iosef; ca monument al victoriei tribului hicsosilor asupra Egiptului; ca o previziune cifrata a
viitorului lumii; ca sculpturi de proportii desavarsite; ca observatoare astronomice.
S-a ajuns mai apoi la intrebarea daca mumificarea nu avea ca scop conservarea unor tesuturi,
intr-o anumita stare care sa permita clonarea acestei culturi de tesuturi pe un individ, in primul
rand faraonul. Dupa ce s-a dat publicitatii stirea, mai putin demna de incredere, dupa care
biologii de la Universitatea din Oklahoma ar fi descoperit in luna martie a anului 1963, la
mumia printesei egiptene Mene, celule epiteliale capabile de a fi revitalizate.
Interpretarea autorului arab Abdul Ali Masudi atribuie actiunea de construire a piramidelor
regelui Surid, caruia astrologii i-ar fi destainuit taina unei proorociri asupra viitorului sumbru
al lumii. Astfel el a dat ordin sa se ridice piramidele, adaposturi rezistente chiar si incazul
impactului cu stele cazatoare. Ca in tainite ascunse ar fi depozitate: tezaurul vechii
intelepciuni egiptene, al aritmeticii si geometriei, astrologiei si medicinii, instrumente din otel
inoxidabil, sticla flexibila, licoarea nemuririi si otravuri groaznice, a fost o urmare fireasca a
evolutiei ipotezei.
20
Tocmai in scopul descoperirii acestor tainite au fost amplasate sub piramida lui Kheops
calculatoare ultrasensibile, actionate de particule de radiatie cosmica, ce inlocuiau intr-o
anumita masura razele roentgen. Astfel s-a obtinut imaginea tridimensionala a interiorului
piramidei.
Sectiunea prin Marea piramida prezinta un mare interes. Felul in care sunt dispuse incaperile
din interior fac dovada celei mai mari ingeniozitati si complexitati: interiorul ei destinat -
dupa pareri unanime - a adaposti trupul faraonului mort, sau macar a simula acest lucru,
demonstreaza cu totul altceva: spatiile interioare erau construite pentru a servi unor oameni
vii.
Ele sunt aerisite prin doua guri de ventilatie, ce comunica la nord si la sud cu cele mai
spatioase incaperi interioare, desi pastrarea lor ridica o problema serioasa constructorilor. In
plus, daca prototipul, piramida din Meidum, are doar un coridor simplu care respectand
schema initiala, porneste din extremitatea nordica, trece exact pe sub centrul bazei si de aici,
urmand o linie ascendenta, da intr-o incapere spatioasa la nivelul bazei piramidei, Marea
Piramida prezinta un mecanism foarte complicat, compus in esenta din 3 nivele: unul la mare
adancime, sub baza piramidei, altul putin deasupra bazei si al treilea cam la jumatatea
inaltimii. Ipotezele dupa care aceste spatii ar constitui un labirint ce ar avea ca scop ratacirea,
si in ultima instanta moartea eventualului profanator, sunt putin romantice. Astfel s-a adoptat
ipoteza unanima ca ar fi vorba de spatii construite in interiorul piramidei din motive pur
tehnice, acelea de a micsora suprasolicitarea. Ludvik Soucek sustine ca din contra acestea ar fi
ridicat probleme pe care o piramida compacta nu le-ar fi pus.
Astfel ca afirmatia lui Masudi poate contine si un graunte de adevar - poate ca piramida ar fi
trebuit sa salveze viata faraonului in caz de primejdie. Acest fapt ar explica si amplasarea
pirmidelor in imediata apropiere a palatelor faraonilor.
Se mai vehiculeaza ideea conform careia coridorul de acces in Marea Piramida are un unghi
de inclinatie astfel incat sa se orienteze spre Alfa Dragonis, fapt care ar fi putut sa se intample
sau in 3400 i.C. sau in 2100 i.C., ambele date fiind departe de anii domniei dinastiei a patra.
Problema deschisa (daca intr-adevar orientarea era dupa Alfa Dragonis).
Despre piramide s-au emis si ipoteze mai simpliste, si poate de aceea mai adevarate. Se afirma
ca acestea precizeaza pentru prima oara în istoria agriculturii aparitia unor norme, "legiferari",
bazate pe o îndelungata practica agricola, obligatorii pentru intreaga populatie: "In ziua in
care locuitorii din Delta Nilului vedeau in timpul pranzului ca fata de nord a piramidei este
umbrita, insemna ca se putea incepe semanatul. Fenomenul se petrecea la 14 octombrie, data
care si astazi determina in Egipt inceputul muncilor campului" (dupa lucrarea arhitectilor
Georgeta si Traian Chitulescu: "Sapte monumente celebre").
21
mari. Langa ele, un chip uman urias, sculptat intr-o stanca avand 1500 m. diametru si 500 m.
inaltime, care priveste spre cer cu un zambet prietenesc.
Explicatiile oferite de NASA atunci au fost: aglomerare de stanci sculptate de vant. In 1976
statia automata Viking-Orbiter a fotografiat "complexul piramide-sfinx" sub un unghi diferit
si de la o inaltime mai mica. Richard Hoagland spune ca fotografiile reprezinta "indicii
serioase privind prezenta unor vechi civilizatii martiene"
Piramida lui Keops, cea mai mare dintre cele trei piramide de la Ghizeh, ar putea dezvalui noi
secrete. O echipa de cercetatori francezi afirma ca a localizat cu precizie intrarea in galeriile
necunoscute, a caror existenta a fost doar dedusa si unde se banuieste ca ar exista alte
morminte regale, informeaza AFP.
Cei doi arheologi, Jacques Bardot si Francine Darmon, s-au folosit de noi metode de
investigatie pentru a incerca sa dezlege acest misterul piramidei si sa dejoace planurile de
inselare a ochiului si mintii, concepute de arhitectii faraonului. "Toata lumea stie ca in
piramida lui Keops mai exista si alte galerii si camere, dar nimeni nu a reusit pina in prezent
sa le localizeze. Daca ar exista un mormint in interiorul piramidei, ar trebui sa putem sa
determinam calea de acces cu o eroare de maximum o piatra", a explicat Jacques Bardot.
Folosind tehnici de macrofotografie, cei doi arheologi au cercetat sute de metri de galerii
frecventate de turisti ajungind la concluzia ca multe dintre inbinari sint false, ele fiind
acoperite de constructorii antici cu mortar si gips. "Nici un arheolog nu si-a dat seama pina in
prezent ca se afla in fata unui sistem de machiaj unic in istoria arheologiei egiptene", a
explicat Jacques Bardot.
22
Ipoteza trebuie verificata
In opinia arheologilor francezi, tot acest sistem de protectie era destinat mascarii accesului la
un ansamblu de trei camere, situat in apropiere de camera regelui, si unde se afla un al doilea
mormint de rezerva, care ar putea adaposti chiar sarcofagul faraonului sau al mamei sale,
Hétep-Eres sau ar putea fi goala. "Dar nu exista nici un motiv sa credem faraonul ar fi
construit toate acestea pentru nimic", estimeaza Jacques Bardot.
Deocamdata, rezultatele acestor lucrari vor fi oficial prezentate autoritatilor egiptene si abia
mai tirziu, dupa obtinerea autorizatiilor necesare, vor avea loc sapaturi franco-egiptene pentru
verificarea acestui ansamblu de teorii.
Initial arheologii doreau sa gaseasca urmele unui vechi fluviu saharian, disparut in urma cu
7-8 milioane de ani. Civilizatia sahariana, considerata a fi pre-egipteana, cunostea probabil
fosta albie a fluviului, rutele migrarilor ei fiind insemnate cu un fel de borne-indicatoare de
oaze, unde reuseau sa cultive pamantul.
Dar poate ca cea mai spectaculoasa descoperire este aceea ce rastoarna cronologia
constructiilor megalitice (pietre gigantice delimitand un spatiu sacru). Insusi Mircea Eliade
aprecia ca inaintea complexelor de la Stonehenge, Carnac sau Ashdown, datate mileniul IV-III
i.e.n., nu exista nimic asemanator in Egipt. Iata ca megalitii saharo-egipteni de la Nabta -
ansamblu astronomic si de cult - au fost ridicati in mileniul V i.e.n.! Aceasta senzationala
informatie a anului 2000 pune in evidenta doua aspecte esentiale:
2. este confirmat pe deplin sensul influentelor cultului mortilor si al observarii astrale, dinspre
Mediterana orientala, Malta, si pana in Irlanda de astazi.
23
Buddha
Istoricii si biografii celor mai reprezentative personalitati ale lumii spirituale si ale
doctrinelor ezoterice incearca sa elucideze o problema doar aparent normala: de ce in una din
cele mai raspandite (populare) carti cu acest profil, si anume "Mari initiati" de Eduard Schure,
lipseste tocmai Buddha, intemeietorul unei religii foarte importante in Asia (si nu numai)?
Schure ne vrobeste despre Rama, Krisna, Hermes, Moise, Orfeu, Pitagora, Platon si Isus, dar
de ce l-a "ocolit" pe Marele Fiu al Himalayei?
In prima parte a vietii lui Buddha exista un moment de rascruce inexplicabil (in mod logic)
al tanarului ce traia imparateste la Curtea unuia dintre statele tribale din nordul Indiei. Numele
adevarat al viitorului intelept a fost Siddhartha Gautama; el s-a nascut in anul 566 i.e.n., intr-
o familie de conducatori ai statului indian Sakya, situat chiar la poalele masivului Himalaya.
La varsta de 27-28 de ani, Siddhartha ajunsese deja sa fie numit Sakyamuni, adica
"inteleptul celor din Sakya". Putinele lucruri certe ale acestei perioade - istoriceste vorbind -
sunt legate de patul ca tatal sau, Shuddhodana, l-a tinut intr-un fel de prizonierat de lux in
palatul-inchisoare al familiei domnitoare. Viitorul Buddha avea la dispozitie orice pentru
educatia, instruirea si distractia sa, in afara de libertate. Cand a venit vremea, i s-au prezentat
mai multe fete fermecatoare, iar el a ales-o pe rapitoarea Yashodhara. Urmatorul eveniment
sigur este nasterea unicului sau fiu, Rahula. Ei bine, acesta ar fi putut fi momentul in care s-a
produs ruptura. In jurul varstei de 30 de ani, Siddharta Gautama se plictiseste de fericire!
Expresia apartine istoricului englez John Shnelling si este cea mai potrivita pentru aceasta
enigma impenetrabila.
Inainte de incheierea acestui succint capitol vreau sa prezint una dintre cele mai interesante
pilde buddhiste. Maestrul i-a cerut discipolului Kisogotami sa-i aduca trei boabe de mustar
din trei case in care "moartea nu a intrat niciodata. Invatacelul si-a dat seama ca el insusi va
muri de batranete si tot nu va reusi asa ceva. Suntem simpli muritori, voia sa spuna Buddha,
dar si perfectibili.
24
Hammurabi/Hammurapi
Hammurabi, rege al Babilonului (1792-1749 i.e.n.). Al saselea suveran al dinastiei amorite
intemeiate in 1894 i.e.n. de Sumuabum ("prima dinastie babiloniana"), ii succede la varsta de
25 tatalui sau Sin-muballit (1812-1792 i.e.n.), devenind stapanul unui mic regat din
Mesopotamia centrala cu o suprafata de circa 20000 km patrati; radial, frontierele orasului-
stat nu se aflau mai departe de 70-80 km de Babilon.
Descoperirile arheologice ale ultimelor decenii, descifrarea arhivei din Mari a lui Zimrilim,
prin bogatele informatii puse in circulatie, au modificat imaginea lui Hammurabi, reducand
din soclul pe care acest vestit suveran fusese ridicat de istoriografia si literatura moderna.
Astfel, trei sferturi din domnia sa, Hammurabi nu a fost decat unul dintre cei 4-5 despoti
pretendenti la hegemonia mozaicului de orase-state care alcatuiau Mesopotamia, abia in
ultimii 10 ani de guvernare reusind sa-si elimine adversarii si sa constituie un imperiu (si
acesta nu atat de vast precum se credea pana nu demult); unii cercetatori inclina chiar sa vada
in Hammurabi din primul deceniu de domnie un simplu vasal al suveranului asirian Samsi-
Adad I (1813-1780 i.e.n.). Descoperirea pe doua tablite de lut a "legilor din Esnunna" (cu
doua secole mai vechi decat Codul lui Hammurabi), ca si a fragmentelor din legislatia lui
Lipit-Istar din Isin (1934-1923 i.e.n.), a dovedit ca opera legislativa a regelui babilonian nu
este atat de izolata si originala precum se credea. Corespondenta diplomatica si administrativa
a lui Samsi-Adad I si Zimrilim, doi dintre contemporanii lui Hammurabi, se dovedeste
superioara celei a lui Hammurabi. Imperiul creat de Hammurabi este departe de a fi durabil,
urmasii sai raman in scurt timp stapani doar peste nucleul acestuia, reprezentat de Babilonia.
Nu este insa mai putin adevarat ca Hammurabi a fost o personalitate energica, un om politic
inteligent si lucid, un artizan neintrecut al combinatiilor diplomatice rafinate, un administrator
care dirija personal aparatul de guvernamant centralizat, un comandant militar indraznet si
talentat, astfel ca, la sfarsitul domniei sale Babilonia reprezenta cea mai importanta putere a
Orientului Mijlociu. printr-un abil joc al aliantelor, Hammurabi isi consolideaza in primii ani
de la urcarea pe tron pozitia in Mesopotamia; in anul 7 de domnie sunt schitati primii pasi ai
unei politici expansioniste prin ocuparea vechilor cetati Uruk si Isin, iar in anii 10-11, prin
cucerirea oraselor Malgium, Rapiqum si Salibi. Urmatoarele doua decenii sunt consacrate
consolidarii economiei, realizarii de mari canale, construirii sau repararii unor edificii civile si
religioase; relatii pasnice sunt intretinute cu Regatul Mari, cu statele Larsa, Esnunna si Asiria
(slabita dupa disparitia lui Samsi-Adad I). Anii 29 si 30 de domnie consmneaza campanii
victorioase la hotarele de nord si nord-est, in cursul carora sunt infrante coalitii ale Elamului,
Asiriei, Gutium si Esnuna. In anul 31, Hammurabi il invinge pe Rim-sin, dinastul Larsei,
vecinul sau din sud, anexand astfek intregul Sumer, Zimrillim, regele din Mari, aliat statornic
de peste doua decenii, este infrant in cel de-al 33 lea an al domniei lui Hammurabi, iar doi ani
mai tarziu, Mari, metropola de pe malul Eufratului dispare definitiv din istorie dupa un
mileniu de neintrerupta existenta. In anul 38 este supus orasul-stat Esnunna, iar Asiria este
constransa sa recunoasca suzeranitatea babiloneana. Puterea lui Hammurabi se afla acum la
zenit, titlul de "Rege al Sumerului, al Akkadului si al celor patru parti ale lumii" tradand
aspiratiile sale spre o monarhie universala.
25
prin concizia si claritatea enunturilor, prin nivelul de sistematizare, precum si prin
modernitatea spiritului in care au fost gandite. Prin opera sa politica si legislativa Hammurabi
ramane cel mai prestigios suveran al Mesopotamiei mileniului II i.e.n. Cei 43 de ani de
domnie reprezinta o epoca de aur a civilizatiei babiloneene; akadiana inlocuieste treptat, ca
limba culta a Mesopotamiei, sumeriana; acum se cristalizeaza cele doua mari eposuri -
Poemul creatiunii si Epopeea lui Ghilgames. Cultul zeului Marduk, divinitatea locala a
Babilonului, este ridicat la statutul de mare zeu al Mesopotamiei. Centrul de greutate al
istoriei mesopotamiene se muta acum definitiv din Sumer in Babilonia, iar Babilonul se
impune ca unul dintre cele mai stralucite metropole ale Orientului. Urmasii lui Hammurabi se
mentin inca un secol si jumatate (pana in 1595 i.e.n.) pe tronul Babiloniei. Faima Babilonului
face ca acest oras sa devina simbolul intregii tari, astfel incat jumatatea meridionala a
Mesopotamiei (intre Bagdad si Golful Persic) este desemnata incepand cu izvoarele grecesti
antice cu termenul de Babilonia.
26
Pericle/Perikles
Pericle/Perikles (490-429 i.e.n.), om politic atenian. Fiu al generalului Xanthippos
(Invingatorul de la Mycale) si al Agaristei (nepoata lui Clistene) din familia Alemeonizilor.
Pericle apare in 472 in calitate de choreg la premiera piesei Persii a lui Eschil. In 463 se
afirma in viata politica a cetatii ca acuzator in procesul intentat lui Cimon, liderul partidei
aristocratice, marturie a apartenentei sale la tabara democratica. Dupa asasinarea lui Efialte
(461), Pericle devine pentru trei decenii conducatorul democratilor radicali, realizand intregul
program politic al acestuia, democratia ateniana cunoscand in aceasta epoca apogeul infloririi
ei. Pericle initiaza cinstructia zidurilor lungi dintre Atena si porturile Pireu si Faleron (462-
445), lupta impotriva Spartei si a Persiei (sprijinind printr-un corp expeditionar atenian
incercarea Egiptului de a se emancipa de sub domintaia ahemenida), participa ca strateg la
batalia de la Tanagra (457) si continua consolidarea Ligii delio-atice, transormand-o treptat
intr-un adevarat imperiu atenian. Tezaurul ligii este transferat de la Delos la Atena, tributul
datorat de fiecare polis membru al ligii este fixat de atenieni o data la 4 ani, tot acestia
hotarand modul de folosire a lui; cleruhii ateniene sunt create in numeroase parti ale Marii
Egee si Hellespontului. Incercarile membrilor ligii de a se retrage din imperiul atenian sunt
reprimate prin forta armelor (Eubeea in 446, samosul este cucerit de Pericle, dupa un asediu
de 9 luni in 439). Prin pacea lui Callias (449-448) sunt incheiate oficial razboaiele medice,
Atena obtinand recunoasterea de catre Persia a ligii sale. Planul lui de a convoca la Atena un
congres panhelenic, in anul urmator, esueaza insa datorita opozitiei Spartei. Sprijinul acordat
de Sparta Ligii beotiene are ca urmare in anii 447-446 un conflict militar cu Atena, incheiat in
446-445 printr-o "pace de 30 de ani". Dupa aceasta data, Pericle incearca sa consolideze prin
mijloace pasnice puterea ateniana si initiaza un vast program de constructii. In 443 opozitia
conservatoare este infranta prin exilarea liderului ei Tucidide, fiul lui Melesias; de la aceasta
data Pericle este ales pana in 429 an de an strateg, exercitand puterea necontestata in stat. In
448-447 Fidias incepe constructia Parthenonului, in 437-436 incep lucrarile la Propylee, in
442 se incheie inaltarea Odeonului, pe Agora este zidit Theseionul. Cercul format in jurul lui
Pericle include figuri dintre cele mai reprezentative ale epocii: Sofocle, Herodot, Fidias,
Anaxagoras, Protagora, Damen. O data cu accentuarea contradictiilor dintre cele doua mari
simahii ale lumii grecesti, cea peloponesiaca si cea atica, Pericle isi indreapta atentia spre
lumea greceasca apuseana, incheind aliante cu orasele Rhegion din sudul Italiei si Leontinoi
din Sicilia, apoi intervine in favoarea Coreyrei in conflictul acesteia cu Coriantul (aliat
statornic al Spartei). Prevazand cu luciditate viitoarea ciocnire cu Sparta, Pericle alege el
momentul declansarii acestei confruntari, care se va transforma in Razboiul peloponesiac
(431-404). In ultimii ani ai vietii, este confruntat cu frontul comun al oponentilor sai;
Tucidide, liderul aristocratilor, revenit din exil in 433, se apropie de Cleon, conducatorul
paturilor democratice extremiste si de cercurile religioase - conservatoare - nemultumite de
"iluminismul" sofist al lui Pericle. In urma unor procese publice organizate de dusmanii
politici ai lui Pericle, Fidias si Anaxagoras, sunt obligati sa paraseasca Atena; numai cu mari
eforturi reuseste Pericle sa o salveze de aceeasi soarta pe Aspasia, sotia sa. El insusi cade in
430 victima unui proces, dar este rabilitat in anul urmator. Moare de ciuma cateva luni mai
tarziu, intr-un din cele mai grele momente pentru cetatea sa. Personalitate multilaterala, cel
mai stralucit orator al epocii, de o tinuta etica ireprosabila, Pericle a ridicat Atena, in timpul
guvernarii sale, la apogeul dezvoltarii ei economice, politice si culturale.
27
Lucius Cornelius Sulla
Lucius Cornelius Sulla s-a nascut in 138 a.Chr. intr-o familie aristocratica.Si-a
petrecut tineretea departe de viata politica si militara.
Lucius Cornelius Sulla parcurge cursus honorum nu din ambitii politice sau
militare,ci din orgoliul sau de aristocrat sarac,dornic de o imbogatre rapida.
Lucius Cornelius Sulla tine din scurt senatul si-i domoleste pe cavaleri, proscriind
aproximativ 1600 dintre ei;da pe mana gloatei cinstea, bunurile si viata lor.
28
de veto,desfiinteaza functia de cenzor, Italia ramane fara armata,guvernatorii de
provincii devin comandanti de armata fara magistraturi.
Numit de plebe Felix, va fi singurul care va purta aceasta porecla ce evoca norocul
si fecunditatea,va fi singurul caruia i se va ridica o statuie ecvestra triumfala din
bronz aurit,singurul caruia i se vor consacra jocuri si rituri.
29
Crassus sunt alesi consuli in 55; la sfarsitul consulatului sau, Pompei obtine guvernarea
Spaniei pe 5 ani, dar nu paraseste Roma. Framantarile politice continue de la Roma, gloria
crescanda a lui Caesar in Gallia, moartea lui Crassus la Carrhae (53) duc la destramarea
triumviratului si la apropierea lui Pompei de senat, care, in 52, accepta desemnarea sa in
calitate de consul sine collega, cu misiune de a restaura ordinea. Evolutia politica impune ca
inevitabila ciocnirea dintre cele doua personalitati. La 7 ianuarie 49, printr-un senatus
consultum ultimum, Caesar este demis din functii, iar Pompei insarcinat cu apararea
republicii. Traversand cu legiunile sale, trei zile mai tarziu, Rubiconul, Caesar declanseaza
razboiul civil. Inaintarea lui rapida in Italia il obliga pe Pompei sa se refugieze, impreuna cu
partizanii lui, in Brundisium, apoi in Grecia, unde incepe concentrarea de forte in vederea
recuceririi Italiei. Dupa ce infrange in batalia de la Ilerda principala concentrare a fortelor
pompeiene din Spania (2 august 49), Caesar debarca in Epir, dar la Dyttachium este respins.
Fortat de optimatii din tabara sa, Pompei accepta sa dea la Pharsalos, in Tesalia, la 9 august
48, batalia hotaratoare impotriva lui Caesar. Infrant, se refugiaza in Egipt, unde este asasinat
la 28 septembrie 48 din ordinul regelui Ptolemeu XIII. Organizator si administrator
exceptional, general talentat, Pompei ramane insa inferior ca om politic genialului sau rival.
Ramses II
Ramses II, cel mai important faraon al dinastiei 19 (1304-1237 i.e.n.). Coregent al tataului
sau Seti I (1318-1304 i.e.n), catre sfarsitul vietii acestuia, Ramses II isi va numara insa anii de
domnie incepand cu 1304 i.e.n., data propriei ascensiuni la tron. O domnie lunga (67 de ani) si
netulburata, o epoca de prosperitate, inflorire culturala si afirmare politic-militara a Egiptului
in Asia Occidentala, o activitate de constructor neegalata de vreun alt faraon, au facut din
Ramses II unul dintre cele mai cunoscute nume din intreaga istorie egipteana. Glorificarea
emfatica si exacerbata in epoca a faptelor si a realizarilor faraonului, insusirea sub propriul
nume a unor monumente inaltate de inaintasi i-au determinat pe cercetatorii ultimelor decenii
sa abordeze cu un ochi mai critic bilantul domniei.
Primii 3 ani dupa preluarea puterii sunt consacrati reorganizarilor administrative, inlaturarii
neglijentelor de guvernare, manifestate catre sfarsitul domniei lui Seti I. Preocuparea majora a
politicii externe ramane, in timpul lui Ramses II, consolidarea imperiului asiatic al Egiptului
din spatiul palestino-sirian, direct amenintat de expansiunea hitita. In dorinta de a fi mai
aproape de teatrul de operatii, Ramses II isi stabileste resedinta regala la Memfis, apoi intr-un
oras noi construit in estul Deltei Nilului numit Pi-Ramses (neidentificat pana astazi); Teba va
ramane metropola politica, dar mai ales religioasa a regatului. Anul 4 de domnie, data primei
campanii in Palestina (atesta de o inscriptie pusa de Ramses II la Nahr-el-Kalb, langa actualul
Beirut), inaugureaza o epoca de 16 ani de lupte avand ca principal adversar Regatul Hitit. Cea
mai cunoscuta ramane campania anului 5 (1299 i.e.n.). Armata egipteana in frunte cu Ramses
II intalneste la Kades pe Oronte, fortele reunite ale Regatului Hitit conduse de Muwatallis
(1315-1296 i.e.n.). Din scenele reproduse la Karnak si din analele lui Ramses II a putut fi
astfel reconstituita, pentru prima data in istoria antichitatii, desfasurarea unei batalii. La
sfarsitul zilei confruntarea se incheie indecis. Muwatallis ramane stapan pe campul de lupta,
iar inamicul va incepe ziua urmatoare retragerea. Propaganda oficiala egipteana va prezenta
insa batalia nedecisa de la Kades drept o stralucita victorie a lui Ramses II. Revolta
30
antiegipteana a unor cetati din Palestina, ecou probabil al bataliei de la Kades, il obliga pe
Ramses II sa asedieze in anii 6-7 de domnie orasul Ascalon, apoi sa intreprinda in anul 8 o
expeditie punitiva in Galileea. Noi campanii, de data aceasta adanc in teritoriile stapanite de
hititi in Siria de nord, sun organizate de Ramses II in anii 10 si 11 de domnie.
Imposibilitatea pentru fiecare dintre cele doua mari puteri de a obtine victorii decisive si
succese durabile determina incheierea unui tratat de pace intre Ramses II si regele hitit
Hattusilis III (1289-1265 i.e.n.) in anul 21 de domnie a faraonului (1283 i.e.n.). Pastrat pana
astazi in versiune egipteana si hitita, tratatul recunoaste egalitatea in rang ale celor doua mari
puteri, prevedea renuntarea la viitoare ostilitai, o alianta mutuala impotriva atacurilor externe
si a revoltelor interne, extradarea reciproca a fugarilor si statua sferele de influenta a celor
doua state in Siria. Casatoria, 13 ani mai tarziu, a unei fiice a lui Hattusilis III cu Ramses II va
cimenta apropierea hitito-egipteana, desfasurata pe fundalul ascensiunii Asiriei la rangul de
mare putere in Orientul Apropiat. Relatiile bilaterale vor ramane prietenesti pana la prabusirea
statului hitit in jurul anului 1200 i.e.n, sub loviturile "popoarelor marii". Alte expeditii militare
din timpul domniei lui Ramses II sunt mentionate impotriva unor dinasti ostili din Moab,
Edom si Negeb (palestina), a unor triburi din Nubia si a libienilor de la vest de Egipt;
impotriva acestora va construi Ramses II la hotarele apusene ale Deltei Nilului un lant de
forturi si cetati. Printre cele mai importante realizari arhitectonice din timpul lui Ramses II se
numara templul lui Ptah din Memfis, templul din Abidos, Ramaseumul din Teba (templul sau
funerar), templul taiat in stanca de la Abu Simbel, in Nubia, contributiile sale la sanctuarele de
la Karnak si Luxor. Gustul pentru grandios si pentru un anumit baroc in contextul unui
program intens a contribuit la o sensibila degradare a rafinamentului artistic in epoca. Regine
favorite au fost Nefertiry, Isinorfe (mama succesorului sau Merneptah), Maetnefrure (fiica
regelui hitit), Ramses II numarand in familia sa peste 100 de copii.
Ramses III
Ramses III, al doilea faraon al dinastiei 20 (1198-1166 i.e.n.). Fiu al lui Sethnakhte
(fondatorul dinastiei) si al reginei Tiy-merenese, Ramses III este ultimul mare faraon al
Regatului nou. In primul deceniu de domnie Ramses III este confruntat cu iuresul marii
migratii a "popoarelor marii", care bulverseaza intreaga Mediterana Orientala, distruge regatul
Hitit si pustieste Asia Mica, Siria, Palestina. Scenele de pe zidurile templului funerar al lui
Ramses III de la Medinet Habu, de langa Teba, informeaza asupra amploarei pericolului si a
eforturilor intreprinse de Ramses III in vederea salvarii civiliztiei egiptene de la distrugere. In
anul 5 al domniei o coalitie de triburi libiene din apus (mesues, libu si seped) incearca sa
invadeze Egiptul, dar tentativa este zdrobita de armatele lui Ramses III. In anul 8 o mare
coalitie a "poparelor marii" (peleset, tjekker, sekles, serden, weses si denyen) care pustiisera
Anatolia, nimicisera statul hitit, regatele Arzawa, Alasiya, Qade (Kades), Karkemis, coboara
spre sud, prin Siria si Palestina, in coloane de carute, ducand cu ei familiile si toate bunurile,
fiind secondati, de-a lungul coastelor de o flota considerabila care inainta paralel. Cerand
garnizoanelor din cetatile egiptene asiatice sa opuna maxima rezistenta, Ramses III
mobilizeaza toate fortele tarii reusind sa-i nimiceasca pe invadatori inainte de a atinge
frontiera egipteana; flota inamica este distrusa de cea egipteana in fata Deltei Nilului. Doua
din poparele mentionate sunt stabilite in colonii militare egiptene in sud-cestul Palestinei -
peleset (filistenii) si tjekker. In anul 11 al domniei, Ramses III anihileaza o noua invazie
libiana (populatia libu, mesues si alte 5 triburi), prizonierii mesues fiind stabiliti in tabere
31
militare in Egipt si folositi apoi ca mercenari in armata. Aceste victorii asigura un deceniu de
liniste si relativa prosperitate, reflectata si de opera edilitara a faraonului (palatul si templul de
la Medinet Habu, templul de la Karnak s.a.), de expeditia comerciala organizata acum in Tara
Punt.
Spre sfarsitul domniei lui Ramses III, slabirea autoritatii centrale, dezorganizarea
administrativa, deteriorarea situatiei economice, duc la ample framantari sociale. Astfel, in
anul 29 de domnie, lucratorii de la necropola regala de langa Teba, cazati intr-un sat pe locul
actual al asezarii Deir-el-Medina, neprimind alimentele necesare, declara greva, prima
inregistrata de un document istoric. In timpul succesorilor lui Ramses III, Egiptul aluneca
treptat intr-o epoca de anarhie si decadenta.
Zoroastru/Zarathustra
Zarathustra (628-551 i.en.), reformator religios iranian, fondatorul religiei ce-i poarta
numele. Asemenea altor mari reformatori religiosi - Buddha, Confucius s.a. -, personalitatea
lui Zarathustra, creatorul celei mai importante religii a Iranului preislamic, a intrat de timpuriu
in legenda. Din putinele date despre viata sa reiese ca s-a nascut si a trait in primii 30 de ani
undeva in estul Iranului, departe de lumea civilizata a Asiei Occidentale, inainte de unificarea
Iranului sub Cirus II cel Mare. Era preotul unui Ahura (zeitate) numit Mazda ("cel intelept")
care, in cursul unei viziuni l-ar fi insarcinat sa predice "adevarul". Devenit adversar al
preotimii zeului Mithra, Zarathustra, propovaduind rugaciuni in locul sacrificiilor sangeroase,
este obligat sa se refugieze in tinutul numit in Avesta Aryana Vaejah (Chorasmia), la curtea
unui dinast local (kavi) - Vistaspa, pe care-l converteste la noua religie. Moare la varsta de 77
ani.
Preceptele noii credinte Zarathustra, le strange sub forma a 17 imnuri (Gathas) transmise
secole de-a randul numai oral si care formeaza partea cea mai veche a Avestei, cartea sfanta a
zoroastismului. Alte surse pentru cunoasterea invataturii lui sunt cartile scrise in pahlavi
(persana medie) catre sfarsitul epocii sasanide, precum si relatarile diferitilor autori greci.
Ceea ce distinge zoroastrismul, bazat pe o viziune esential moralista asupra vietii, de religia
persana anterioara, par a fi aspectele sale monoteiste si dualiste, ultimele mai ales
cosmogonice si etice. Caracterul monoteist este determinat de considerarea lui Ohrmazd
(Ahura Mazda) ca zeul suprem si singurul demn de adoratie. De la numele divinitatii supreme
doctrina sa a primit numele de mazdeism. El este inconjurat de sapte fiinte sau entitati
(amesha spentas, "nemuritorii cei buni") ale caror nume reprezinta calitati ale zeului
(dreptate, adevar, nemurire etc.), ce vor fi dobandite de toti adeptii lui, semn ca aceleasi
principii etice guverneaza zeii si omenirea. Dualismul zoroastrismului este dat de
recunoasterea unui adversar al zeului suprem, Ahriman, principiul raului (ai carui adepti sunt
identificati de Zarathustra cu populatia nomada care ataca satele de tarani si pastori). Astfel,
responsabilitatea destinului pare a reveni in intregime omului, care are libertatea optiunii intre
cele doua spirite. Solutia monoteista este insa prevalenta in conceptia lui Zarathustra, conform
careia regatul dreptatii si adevarului, corespunzator lui Ohrmazd, va fi in final instituit.
Devenit dupa moartea sa o figura legendara, Zarathustra a fost larg cunoscut in antichitate.
Invatatura lui, cu o nota optimista, a avut o puternica influenta asupra gandirii grecesti si
asupra traditiilor iudee si crestina, indeosebi in domeniile escatologiei, dualismului si
32
angeologiei. Religia practicata de Zarathustra se raspandeste in secolele 5-4 i.e.n. in Iranul
Occidental (Aristotel avea cunostinta de dualismul zoroastrist), coabitand in timpul
Imparatului Ahemenid cu alte culte. Eclipsa cunoscuta in fata elenismului, dupa ocuparea
Iranului de catre Alexandru cel Mare si suveranii seleucizi, este depasita in secolele 2-1 i.e.n.;
zoroastrismul cunoaste un curs ascendent in Regatul Part, pentru ca la jumatatea sec. 3 e.n. sa
devina religie de stat in nou creatul Imperiu Sasanid. Tosar si Karter, doi mari preoti, joaca in
secolul 3 un important rol in stabilirea dogmei, organizarea cultului si structurarea ierarhiei
preotesti, mazdeismul devenind acum dogmatic si intolerant, trecand la perssecutii impotriva
altor credinte din Persia sasanida. Programele reformatoare initiate si Mani si Mazdak
declanseaza cele doua mari crize traversate de zoroastrism. Dupa cucerirea araba (651),
mazdeismul pierde rapid terenul in fata islamismului. In secolul XX mai supravietuiau cateva
mici comunitati ale acestei religii in Iran, iar in India, cunoscut sub numele de parsiism, mai
traiesc descendentii unor grupuri zoroatriste imigrate incepand cu secolul X.
33
666 - numar magic...
Lumea antica ne povesteste ca toate popoarele acestei
perioade si care au ramas renumite în istorie pentru
aportul pe care si l-au adus în spatiile culturii, civilizatiei,
stiintei si tehnicii, toate aceste popoare au acordat o
atentie speciala numerelor. Pe vremea aceea, matematica,
filosofia, stiintele naturii si artele magice erau
considerate legate indisolubil între ele, ca parti ale
aceluiasi întreg, numit Universul.
Unul dintre aceste numere care au fascinat omenirea este si 666, numar
înca de temut în mediile religioase. De buna seama, multi dintre dvs. ati
aflat despre speculatiile aparute sub forma predictiilor sumbre ale
Apocalipsei din Biblie, legate de numarul 666, sfârsitul omenirii si Satana
(666 este considerat acolo numarul Fiarei, sau al lui Antichrist). Totusi,
putini cunosc „trecutul” îndelungat al acestui numar, avatarurile sale, iar si
34
mai putini cunosc conotatia particulara matematica si nu mai putin
fascinanta a acestui numar.
1+2+3+4+5+6+7+8+9+10+11+12+13+14+15+16+
7+18+19+20+21+22+23+24+26+27+28+29+30+31
32+33+34+35+36=666
35
Practica crearii si purtarii acestor amulete s-a perpetuat pâna demult, fiind
o moda mai ales pe vremea de maxima înflorire a Imperiului Roman, când
multi împarati au fost fascinati de cultele orientale, pe care le-au
îmbratisat cu fervoare. De aceea, în momentul aparitiei crestinismului – el
însusi o ideologie religioasa de sorginte orientala, cu multe ecouri din
cultele de salvare egiptene, mithraice, suprapuse pe fondul iudaic – moda
astrologica era în mare voga. Au fost gasite amulete cu inscriptii latine
care dovedesc aceasta realitate.
Asa ca numarul 666 a venit si el, datorita modelor religioase (si nu numai)
orientale. Ulterior, când crestinismul a câstigat teren si sa impus ca religie
de stat, suprema, preotii au încercat sa elimine tot ceea ce etichetau
extrem de superficial ca “pagân”, tot ceea ce constituia o amenintare în
calea noii religii. Uitând de fapt adevarata origine a acesteia.
Cea mai serioasa amenintare a Bibliei este cea legata de asocierea dintre
666, cetatea Babilonului si Fiara Apocalipsei. Fobia acesteia si a sfârsitului
omenirii a dus de-a lungul istoriei la aparitia unor adevarate crize
milenariste de fiecare data când se schimba prefixul mileniului. De aici si
pâna la aparitia unui sir întreg de aberatii fanatico-religioase, tendentioase
si cu tenta instigatoare, nu a fost decât un pas foarte mic. Amintiti-va doar
de teroarea amplu mediatizata a anului 2000 si despre presupusii
„dusmani” („copii ai Satanei”!) ai omenirii! Totusi, oamenii traiesc în
continuare iar Pamântul înca se învârte... Si, de buna seama, se va mai
învârti multe veacuri de acum înainte...
36
Printre numeroasele teorii care descriu modalitatea în care a apărut cartea Genezei, teoria
redacţională susţine că redactorul a preluat documentele originare şi le-a prelucrat de maniera
cea mai adecvată pentru audienţa sa. Totuşi, cu cât pare mai agilă lucrarea redactorului de
prelucrare a surselor cu atât devine mai ştearsă distincţia dintre autor şi redactor. În ultimă
instanţă, criticii redacţionali se îndepărtează de criticii surselor, demonstrând că paternitatea
lucrării finale a Pentateuhului aparţine în întregime unui redactor (autor) puternic motivat să
dea textului său final forma pe care o are astăzi.
Astfel, deşi se recunoştea faptul că Moise ar fi fost un autor prolific, Wiseman oferea
argumente care susţineau redactarea primei lucrări a Pentateuhului prin compilarea unor
documente pre-existente. Chiar dacă paternitatea mozaică asupra Genezei slăbeşte simţitor,
autoritatea cărţii creşte direct proporţional cu aceasta. Dacă Moise a compilat documente
arhaice pre-existente fără a interveni dramatic în redactarea lor atunci el se califică drept un
autentic recuperator de tradiţii literare evreieşti străvechi. Datorită calităţii de revelaţie a
acestor documente, Moise nu este un simplu culegător de folclor ci un redactor inspirat cu o
contribuţie semnificativă la conturarea identităţii naţionale a lui Israel.
Wiseman (1977, 50-55) susţine că tehnica mesopotamiană a scrierii textelor pe tăbliţe de lut
ars poate fi identificată şi în compoziţia Genezei. Volumul imens de tăbliţe descoperite în
Mesopotamia şi, ulterior, la Ugarit, a permis identificarea unui standard al scrierii. Acesta
includea un titlu, rânduri care codificau ordinea de citire a tăbliţelor (în cazul documentelor
care se întindeau pe mai multe tăbliţe) şi un colofon (la final) care cuprindea referinţa la
scribul care a scris tăbliţa şi data scrierii. Înlănţuirea mai multor tăbliţe se realiza prin reluarea
primelor cuvinte ale unei tăbliţe în colofonul tăbliţei următoare. Evidenţe ale documentelor
pre-literare ale Genezei apar în ceea ce unii cercetători numesc structura toledotică a cărţii,
organizată pe baza repetiţiei formulei „acestea sunt generaţiile lui …”. Repetarea unor
formule pe parcursul Genezei permit identificarea documentelor originale.
37
Gen 1.1 Dumnezeu a creat cerul şi pământul
Gen 2.4a istoria cerului şi a pământului în ziua când au fost create
Gen 2.4b în ziua când a făcut Domnul Dumnezeu pământul şi cerul
Gen 5.2 în ziua când au fost creaţi
Gen 6.10 Sem, Ham şi Iafet
Gen 10.1 Sem, Ham şi Iafet
Gen 10.32 după potop
Gen 11.10 după potop
Gen 11.26 Avram, Nahor şi Haran
Gen 11.27 Avram, Nahor şi Haran
Gen 25.12 fiul lui Avraam
Gen 25.19 fiul lui Avraam
Gen 36.1 Esau care este Edom
Gen 36.8 Esau care este Edom
Gen 36.9 tatăl lui Edom
Gen 36.43 tatăl lui Edom
Întrucât colofonul menţionează numele autorului / scribului, formula „acestea sunt generaţiile
lui cutare” trebuie să fi concluzionat tăbliţa. Uneori, la finalul documentului sunt oferite şi
informaţii privitoare la locaţia autorului în momentul scrierii tăbliţei respective (25.1; 36.8;
37.1). Prin urmare, următoarele unităţi textuale preliterare pot fi evidenţiate:
„Dumnezeu a zis”
„Dumnezeu a constatat că era bun”
„Dumnezeu a numit”
„A fost o zi, apoi o dimineaţă: ziua cutare”
Tăbliţa a patra (Gen 6.9b-10.1); posibil autori multipli, adică cei trei fii ai lui Noe
Cuprinde relatarea potopului cu pregătirile preliminare şi consecinţele acestuia.
38
Tăbliţa a şasea (Gen 11.10-27a); autorul ar fi Terah
Cuprinde genealogia de conexiune dintre Terah şi Sem.
Ultima parte a Genezei cuprinde istoria lui Iosif (37.2b-50.21) cu un epilog (50.22-26). Cel
mai probabil textul acesta nu a mai fost scris pe tăbliţe de lut ci pe papirus, urmând tradiţia
scrisului şi tehnica literară a Egiptului antic.
Wiseman (1977, 115ff) îndrăzneşte să sugereze că zilele din Geneza 1 sunt zile ale revelaţiei
şi nu zile ale creaţiei, adică Dumnezeu nu ar fi creat elementele descrise de text în ordinea
respectivă şi pe parcursul unei zile solare, ci ar fi revelat crearea lor la începutul lumii omului
cu care avea părtăşie. Ca şi argumente sunt înscrise următoarele:
1. Structura capitolului este una prioritar literară, primele trei zile descriind apariţia unor
elemente ale universului (lumina, atmosfera, pământul şi vegetaţia), ultimele trei zile
descriind apariţia elementelor responsabile de generarea lor (soarele) sau de popularea lor
(astrele, peştii şi păsările, animalele terestre şi omul). Ceea ce iniţial a fost descris ca fiind
„fără formă şi gol” capătă formă şi este umplut. În plus, Dumnezeu este prezentat rostind de
zece ori, o similitudine deloc accidentală cu Decalogul.
2. Cum se poate să fi existat zile şi diviziuni ale zilei câtă vreme nu existau astrele
responsabile cu marcarea acestora şi care a fost relevanţa acestora înaintea creării omului,
singura fiinţă pentru care acestea contau?
3. Porunca a patra care, aparent, fundamentează necesitatea păzirii Sabatului în activitatea lui
Dumnezeu de creare a universului în şase zile necesită clarificări suplimentare. Textul din
Exod 20.11 spune că „Dumnezeu a făcut şase zile cerul şi pământul şi marea cu tot ce este în
ele, dar S-a odihnit în ziua a şaptea”. Preferinţa pentru „a face”, un termen mai puţin specific
decât „a crea”, sugerează că Moise a fost conştient de opţiunile lexicale. Dacă ar fi vrut, într-
adevăr, să fundamenteze porunca a patra în însăşi lucrarea lui Dumnezeu de creare a lumii şi
în odihna Sa din cea de-a şaptea zi ar fi putut să folosească termenul „a crea” specific relatării
din Geneza 1.1.
4. Conform principiului cristic „Sabatul a fost făcut pentru om, nu omul pentru Sabat” (Marcu
2.27; Is. 40.28-31), Dumnezeu nu are nevoie de odihnă fizică, nici în ziua a şaptea dar nici la
39
finalul fiecăreia dintre cele şapte zile. Dumnezeu locuieşte într-o lumină de care nu te poţi
apropia (1 Tim. 6.13-16) şi este El Însuşi lumină (Is. 60.19; Ez. 1; Ap. 1.13-16). Prin urmare,
nu se poate justifica necesitatea existenţei întunericului pentru odihna lui Dumnezeu. Atunci
odihna de la finalul celor şase zile din Geneza 1 şi din cea de-a şaptea zi au fost date pentru
omul deja creat.
5. Descrierea celor şase zile nu conţine nici cea mai mică aluzie la faptul că activitatea
creatoare a ocupat întreaga zi lumină. Puterea lui Dumnezeu este grav limitată de o lucrare de
creare expandată la 12 ore. Dacă vorbim despre o creaţie prin Cuvânt, atunci aceasta
presupune mai degrabă o emisie instantanee a creaţiei.
6. Care să fi fost rolul numirii celorlalte elemente ale creaţiei lui Dumnezeu, de către
Dumnezeu de această dată, dacă încă nu exista o terţă persoană, alta decât Dumnezeu Însuşi,
pentru care să fie relevant numele respectiv? În momentul în care i s-a încredinţat omului
activitatea de „numire” a vieţuitoarelor (Gen. 2.18-20), Dumnezeu îi permitea omului să-şi
exercite dreptul de a-L imita pe Dumnezeu.
8. Biblia conţine referinţe la o revelaţie timpurie a creaţiei. Să nu fie oare „începutul” la care
face referire Isaia 40.21 identificat cu „începutul” lumii? Evrei 4.4 mărturiseşte despre un act
de vorbire al lui Dumnezeu cu privire la Ziua de Odihnă, referinţă clară la Geneza 2.1-4a.
Cartea apocrifă a Misterelor lui Enoh, scrisă în ebraică şi greacă în perioada precreştină
conservă o tradiţie conform căreia Dumnezeu i-ar fi revelat lui Enoh istoria creării lumii
(capp. 33, 64), preluată ulterior de 1 Enoh, o lucrare din sec al II-lea p.Chr.
Date fiind aceste observaţii, cea mai plauzibilă concluzie este aceea care susţine că în timpul
celor şase zile din Geneza 1 Dumnezeu i-a revelat omului informaţia cel mai dificil de obţinut
prin experienţă, aceea privitoare la originea universului şi a pământului, căminul umanităţii.
Părtăşia dintre Dumnezeu şi om (Gen 3.8) s-a materializat imediat după crearea omului în
numirea vieţuitoarelor şi primirea directă şi nemediată a istoriei creaţiei pe parcursul a şase
zile de părtăşie, un model aplicat şi în revelaţia Legii către Moise. În final, Dumnezeu i-a
prezentat lui Adam o istorie a creaţiei scrisă cu Degetul lui Dumnezeu. Scrisul ar fi originat în
consecinţă în Dumnezeu Însuşi.
40
văzută şi nevăzută prin Cuvânt, din nimic şi de o manieră instantanee. În textul Genezei nu
există referinţe temporale care să permită o datare exactă a etapelor acestui proces.
Teza lui Wiseman susţine că singurele detalii oferite de Geneza 1 şi 2 vizează crearea omului,
întâi bărbatul apoi femeia. Relatarea din Geneza 1, ca mai toată Biblia, este vizibil
antropocentrică. Ea nu descrie crearea lumii nevăzute şi nici nu detaliază cu precizie şi
acurateţe crearea lumii văzute. Geneza 1 mărturiseşte doar despre faptul că Dumnezeu este
autorul tuturor lucrurilor şi că i-a revelat aceste lucruri omului. După cum mărturisea Donald
J. Wiseman, reputatul asirolog britanic şi creştin practicant, teza tatălui său nu a fost infirmată
până acum. Cu siguranţă teza merită atenţia noastră prin lectură şi evaluare.
41
In acest sens coaja oului intruchipeaza piatra de mormant care s-a spart atunci cand
Mantuitorul a inviat si s-a intors la viata, asemenea cojii oului care se sparge cand puiul
nascut in gaoace iese la lumina.
42