Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” Arad

Facultatea de Ştiinţe Umaniste, Politice şi Administrative

Deontologie profesională
şi legislaţia presei

Suport de curs

Lector universitar
Gabriela Groza

1
 Cuprins

1. Deontologia – principii, norme, reguli

2. Drepturi şi libertăţi
3. Regimuri politice şi, evident, mijloacele de comunicare ce le corespund
4. Funcţii ale mijloacelor de comunicare
5. Tipuri de mijloace de comunicare
6. Informaţie şi divertisment
7. Participanţii la activitatea de informare (patroni, pedestrime, vedete)
8. Piaţa, justiţia şi deontologia
9. Jurnalismul – profesiune liberală?
10. Morală, deontologie şi control
11. Principii şi valori (natura şi efectele mijloacelor de comunicare)
12. Libertatea de expresie
13. Dreptul de comunicare
14. Valori mediatice
15. Tipuri de clauze
16. Codurile mijloacelor de comunicare: tipuri şi conţinuturi
17. Codul sintetic
18. Reguli de întocmire a codurilor deontologice
19. Cetăţeanul jurnalist (Free lancer)
20. Clauza de conştiinţă

2
DEONTOLOGIA MIJLOACELOR DE COMUNICARE

DEONTOLOGIE – parte a eticii care studiază normele şi obligaţiile specifice unei

activităţi profesionale
deon = ceea ce trebuie făcut
logos = studiu
Deontologia. În ceea ce priveşte mass-media, aceasta presupune un ansamblu de principii
şi reguli, rezultate din practicarea profesiei, stabilite de preferinţă în colaborare cu
utilizatorii, în scopul de a răspunde mai bine nevoilor diverselor categorii de populaţie.
Dintre instituţiile democratice, Jurnalismul are ceva excepţional, şi anume puterea sa,
care nu se bazează pe un control social, pe o delegare făcută de popor – prin alegere sau
prin numire, pe baza unui document sau prin votarea unei legi care impune norme. Pentru
a-şi păstra prestigiul şi independenţa, mijloacele de comunicare trebuie să-şi asume o
primă responsabilitate: să devervească bine populaţia.
Deontologia nu se practică decât în regimurile democratice. Ea nu există cu adevărat
decât acolo unde există libertatea de expresie, o anumită prosperitate a mijloacelor
de comunicare şi jurnalişti competenţi, mândri de a-şi practica profesia. Fără
prosperitate nu sunt consumatori, deci nici publicitate, mijloacele de publicitate devin
sărace, corupte sau susţinute şi controlate de către stat.
În calea libertăţii mijloacelor de comunicare există 5 obstacole majore, foarte diferite:
1) cel tehnologic (cel mai vechi, se estompează)
2) politic (Statul încearcă întotdeauna să cenzureze sau să orienteze presa) vezi
suveranul şi tribunalele sale
3) economic (utilizarea mijlocelor de comunicare cu singurul scop de a realiza
profituri (din ce în ce mai gravă în sec. XXI)
4) conservatorismul profesioniştilor (noţiunile şi deprinderile lor învechite)
5) provine din cultură tradiţiile (de exemplu statutul femeilor în ţările musulmane,
loialitatea faţă de trib în Africa, respectarea celor bătrâni în Japonia. Altfel spus,
el provine de la public).

3
REGIMURI POLITICE
Există patru regimuri politice, două care nu sunt democratice şi două care sunt astfel.
Fiecare se bazează pe o concepţie asupra universului şi asupra fiinţei umane.
Simplificând, pesimiştii cred că omul este o brută şi nu îi acordă nici un liber arbitru: el
are nevoie să fie supravegheat, stăpânit, îndoctrinat.
Optimiştii consideră indivizii umani drept fiinţe raţionale: dacă ar avea acces la
informaţie şi dacă ar fi liberi să facă schimb de idei, ei ar putea conduce societatea în care
trăiesc.
După Claude-Jean Bertrand avem următoarea clasificare a regimurilor politice – şi
evident – a mijloacelor de comunicare ce le corespund:
1. Regimul autoritar. În Europa, acest tip de regim a existat până la mijlocul
secolului XIX-lea, dar în secolul XX statul fascist a reluat deprinderile monarhiilor
absolutiste. În acest regim, de obicei, mijloacele de comunicare rămân
întreprinderi private în scop lucrativ, însă autorităţile le cenzurează cu
stricteţe conţinutul.
Informaţia şi divertismentul pot fi subversive. Trebuie ca ideile vehiculate să fie
conforme intereselor puterii. Nu există presă de opoziţie, nu există dezbatere politică.
Anumite categorii de fapte diverse, semne ale unor disfuncţii, sunt interzise.
2. Regimul comunist. Mijloacele de comunicare nu există în afara statului totalitar
care absoarbe toate instituţiile şi industriile: ele funcţionează acolo ca rotiţe în
cadrul unui vast mecanism.
Conceptul de libertate a presei nu are deci nici o relevanţă. Acest regim, inaugurat
în Rusia la începutul anilor ’20 a fost extins în Europa de Est după 1945, în China
după 1949 – apoi, în anii ’60, la o parte a Lumii a Treia.
În regimul totalitar, statul utilizează mijloacele sale de comunicare pentru a-şi difuza
instrucţiunile, pentru a determina poporul să le urmeze şi, în sfârşit, pentru a induce
ideologia oficială. (Ex. a) Art. 1 al Codului Presei Chineze: „Jurnaliştii trebuie să
fie loiali ţării lor şi comunismului, trebuie în mod fidel să propage şi să pună în
practică principiile şi politica Partidului”; b) Legea Presei din R.S. România....
Art. 1 - .... Presa are menirea să militeze pentru traducerea în viaţă a politicii
Partidului Comunist Român, a înaltelor principii ale eticii şi echităţii socialiste, să

4
 promoveze neabătut progresul, ideile înaintate în toate domeniile vieţii şi activităţii
sociale.
Funcţia principală a mijloacelor de comunicare este de a minţi, de a ascunde tot
ceea ce nu serveşte interesele clasei aflate la putere. La început de mileniu trei, şi
secol (XXI), acest regim este pe cale de dispariţie; el s-a arătat a fi contrar dezvoltării
economice, bunăstării sociale, extinderii cunoaşterii, păcii în lume – şi, bineînţeles
contrar democraţiei politice.
3. Regimul liberal. Regimul liberal al informaţiei a devenit normă internaţională
datorită articolului 19 din Declaraţia Internaţională a Drepturilor Omului
propusă de ONU (1948). Conform acestei doctrine, născută în secolul al XVIII-
lea, secolul Luminilor, trebuie ca toate faptele să fie raportate şi ca toate opiniile să
fie plasate pe „piaţa ideilor”. Atunci fiinţa umană este capabilă să discearnă
adevărul şi va tinde să se inspire din acesta în comportamentul său. Dacă Statul lasă
lucrurile în voia lor, totul va merge spre mai bine.
Această iluzie n-a rezistat comercializării crescânde a presei din secolul XX: devenea
bun tot ceea ce era profitabil. Dincolo de aceasta, toate întreprinderile ţintesc în mod
natural spre centralizare. Astfel, puterea de a informa, de a fixa temele dezbaterii
naţionale, riscă să cadă în mâinile câtorva proprietari care nu erau nici aleşi, nici în
mod obligatoriu experţi sau preocupaţi să se pună în slujba publicului.
4. Regimul „responsabilităţii sociale”. Acest concept, născut dintr-o percepţie mai
realistă asupra naturii umane şi a economiei, îl continuă pe precedentul. Expresia
fusese lansată în Statele Unite de o Comisie asupra libertăţii presei, (sub
preşedinţia lui R.M. Hutchins, rector al Universităţii din Chicago – de aici numele
de Comisia Hutchins), care reunea personalităţi exterioare mediului presei.
Mijloacele de comunicare vor primi raportul acesteia (1947) sau cu indiferenţă, sau
cu mânie. În cei 20 de ani care au urmat, ideile sale au fost în general adoptate.
Conform acestei doctrine, este preferabil ca mijloacele de comunicare să nu fie în
proprietatea statului, nici chiar sub controlul acestuia. În schimb, mijloacele de
comunicare nu sunt întreprinderi comerciale obişnuite, al căror succes s-ar putea
măsura în profit. Ele încearcă să fie rentabile şi este normal, însă trebuie să fie

5
 responsabile faţă de diverse grupuri sociale: să răspundă nevoilor şi dorinţelor
acestora.
În cazul în care cetăţenii sunt nemulţumiţi de serviciul care le este oferit, mijloacele
de comunicare trebuie să reacţioneze. De preferat ar fi ca ele să se corecteze singure.
Dacă nu se întâmplă astfel, ar fi necesar şi legitim ca Parlamentul să intervină. De
altfel, adesea, tocmai pentru a evita o astfel de intervenţie, media se preocupă de
deontologie. (Trebuie menţionat faptul că aceste patru regimuri ale presei nu se
întâlnesc în stare pură. În regimul autoritar cetăţenii au avut întotdeauna acces la
mijloacele de comunicare clandestine. Şi în democraţiile liberale s-a apreciat
întotdeauna ca fiind în interesul general să se reglementeze activitatea mijloacelor de
comunicare, chiar şi în Statele Unite).
FUNCŢII ALE MIJLOACELOR DE COMUNICARE
Pentru a aprecia dacă media deservesc bine publicul, trebuie să se ştie ce fel de servicii
sunt obligate să ofere mijloacelor de comunicare. Acestea se încadrează în 6 (şase)
rubrici. Fiecărei funcţii îi corespund disfuncţii, ţinte ale deontologiei.
1. Să observe mediul înconjurător. În societatea actuală, mijloacele de comunicare
sunt singurele capabile să ne ofere repede un raport complet asupra evenimentelor
care se produc în jurul nostru. Rolul lor este să obţină informaţia, să o trieze şi să
o interpreteze, apoi să o facă să circule. În particular, ele trebuie să supravegheze
cele trei puteri (executivă, legislativă şi judecătorească).
2. Să asigure comunicarea socială. Într-o lume democratică este indispensabil ca,
prin discuţii, să se elaboreze compromisuri, un consens minimal fără de care nu
putem avea o coexistenţă paşnică. În epoca noastră, forumul unde au loc
dezbaterile este oferit de mijloacele de comunicare.
3. Să ofere o imagine a lumii. Nimeni nu posedă o cunoaştere directă a întregului
glob. Dincolo de experienţa sa personală, ceea ce cunoaşte fiecare provine de la
şcoală, din conversaţii, dar mai ales de la mijloacele de comunicare. Pentru omul
obişnuit, cea mai mare parte a regiunilor, a oamenilor, a subiectelor despre care
mijloacele de comunicare nu vorbesc, nu există.
4. Să transmită cultură. De la o generaţie la alta trebuie ca moşternirea unui grup
să fie transmisă: o viziune asupra trecutului, asupra prezentului şi a viitorului

6
 lumii, un amalgam de tradiţii şi valori care dau individului o identitate etnică.
Este nevoie să i se inculce (întipării în minte) ceea ce se face şi ceea ce nu se face,
ceea ce se gândeşte şi ceea ce nu se gândeşte. În această socializare, instituţiile
religioase nu mai joacă în Occident, un rol atât de important ca altădată şi nici
familia. Rămâne şcoala, apoi mijloacele de comunicare ce influenţează
individul de-a lungul întregii sale vieţii.
5. Să ofere bucurie: să distreze. În societatea de masă, divertismentul este mai
necesar ca altădată pentru a reduce tensiunile care riscă să ducă la boală sau
nebunie. Divertismentul este oferit în primul rând de mijloacele de comunicare.
Utilizatorul cere în special divertisment, iar această funcţie se îmbină foarte
eficient cu toate celelalte.
6. Să determine cumpărarea. Mijloacele de comunicare sunt principalii vectori ai
publicităţii. Principalul lor scop, adesea, este de a seduce un public cu scopul de
a-l vinde ofertanţilor de publicitate. Ele se străduiesc să creeze un context
favorabil publicităţii. Pentru unii observatori, publicitatea joacă un rol benefic: ea
informează şi, stimulând consumul şi concurenţa, permite preţuri mici. Alţii,
dimpotrivă, o acuză de manipulare, de incitare la risipă şi poluare.

7
TIPURI DE MIJLOACE DE COMUNICARE

Def. MIJLOC DE COMUNICARE este o întreprindere industrială care, prin

mijloace tehnice specifice, difuzează, simultan sau aproape simultan, acelaşi mesaj
unui ansamblu de indivizi dispersaţi.
Această definiţie face abstracţie de telefon, de sondajele de opinie şi de sufragiul
universal. Corespondenţa şi afisajul pot fi excluse pentru că mesajele lor sunt aproape
în exclusivitate comerciale. Fonogramele sunt înainte de toate materialul pe care îl
utilizează radioul. În ceea ce priveşte cinematografia, a devenit mai degrabă media
decât furnizor pentru micul ecran, aceasta datorită televiziunii prin cablu, sateliţilor şi
magnetoscoapelor. În utilizarea curentă a termenului, mijloacele de comunicare sunt
ziarele şi revistele, radioul şi televiziunea. Aceste mijloace de comunicare, între alte
funcţii, procură în mod rapid o informaţie despre actualitate. (În 1997, Internet-ul nu
era socotit ca media, dar se poate considera că nu există altă soluţie: se aplică aici
aceleaşi principii şi metode).
FONOGRAMĂ – înregistrare a punctelor cu mijloace electrice, mecanice etc.; •
mesaj transmis prin telefon şi scris de operator pe un formular special; telegramă
telefonată.
Acestea fiind spuse, rezultă că mijloacele de comunicare sunt atât de diferite, încât
trebuie dezvoltată o deontologie cu geometrie variabilă. Distincţia este evidentă
între presa scrisă şi mijloacele de comunicare audio-vizuale, între mijloacele de
comunicare „publice” (sub controlul statului), cele comerciale (sub controlul banilor)
şi mijloacele de comunicare private necomerciale. Totuşi, distincţia fundamentală
este între a) presa de informare generală, astăzi relativ neutră, la care se referă cea
mai mare parte a codurilor, şi pe de altă parte b) presa de opinie (religioasă, etnică,
partizană), care, din motive ideologice sau politice, poate deforma realitatea (Codul
Kansas-ului «1910» consideră că nici o publicaţie partizană nu este ziar
«newspaper»), poate trece sub tăcere ideile adverse sau se poate arăta injustă, chiar
insultătoare – fără a fi în aceeaşi măsură autorizată să mintă sau, de exemplu, să incite
la ură rasială sau la violenţă. Mai ales pentru această presă de opinie există garanţiile

8
libertăţii presei, pentru că ea nu este pe placul unei părţi din populaţie şi, adesea, al
puterilor aflate la conducere. Pe de altă parte există c) presa specializată: conţinutul
său provine în mare parte de la jurnalişti plătiţi pe fiecare articol scris, cărora nu este
uşor să li se verifice onestitatea, iar veniturile sale provin de la ofertanţii de
publicitate specializaţi. Şi, în sfârşit d) presa anunţurilor, care este publicitate pură,
şi e) presa întreprinderii sau a colectivităţii locale, care evidenţiează „relaţiile
publice”.

9
 PRINCIPII ŞI VALORI
I.Natura şi efectele mijloacelor de comunicare
Mijloacele de comunicare fac parte din sistemul social foarte complex al ţărilor moderne
şi din numeroasele subsisteme ale acestuia. Ansamblul acţionează ca un enorm organism
viu: fiecare element depinde de altele. Este suficient să existe un subsistem defect pentru
ca mecanismul să nu funcţioneze corect. Astfel se explică faptul că, până şi în regimul
liberal, autonomia mijloacelor de comunicare este limitată. Într-o mare măsură,
acestea sunt şi acţionează după cum le dictează trecutul, cultura, economia ţării, ceea ce
vor conducătorii economici şi politici ai societăţii; ceea ce doresc consumatorii şi
cetăţenii, adică toţi locuitorii.
În plus, trebuie avut în vedere tripla natură a mijloacelor de comunicare, mai ales când
ne ocupăm de deontologie. Fiind totodată industrie, serviciu public şi instituţie
politică, mijloacele de comunicare sunt de o mare ambiguitate: de aici decurge cea mai
mare parte a problemelor.
a)Serviciu public. Chiar acolo unde presa nu se bucură de un statut juridic sau de
garanţii constituţionale, tradiţia îi recunoaşte privilegii care o plasează la rangul de
serviciu public. Mass-media exercită aceste drepturi legale sau cutumiare (tradiţionale) în
numele cetăţenilor. Delegarea nu are o bază contractuală explicită şi pentru a o conserva,
presa trebuie să merite acest lucru furnizând un serviciu de calitate.
Între cele două războaie mondiale, în Statele Unite a început să se studieze în mod serios
deontologia mediatică (1924, 1925 Nelson V, Crawford şi Leon N. Flint) concomitent
cu apariţia interesului pentru profesionalizare şi pentru învăţământul superior în domeniul
jurnalismului.
În 1947, a apărut raportul HUTCHINS. În anii ’60, s-a vorbit din ce în ce mai mult
despre „responsabilitatea socială” (a se vedea în special J. Edward Gerald, The Social
Responsability of the Press, Minneapolis, University of Minnesota Press, 1963) a
mijloacelor de comunicare. Acesta este termenul preferat peste ocean: el presupune că
jurnaliştii au de dat socoteală poporului.
În Europa, se vorbeşte mai mult de „serviciu public”. Termenul este asociat Statutului,
căci el însuşi a asigurat, pentru o lungă perioadă, sau a organizat în mod riguros servicile

10
publice. De fapt, cele două expresii descriu o realitate asemănătoare, pe care unii o
numesc deontologie, iar alţii „controlul calităţii”.
a)Instituţia politică. Incontestabil, faptul că, spre deosebire de celelalte trei puteri, a
patra este deţinută de persoane nici alese, nici numite pentru competenţa lor, pare a viola
principiul democraţiei. Mijloacele de comunicare pot rezolva această problemă dacă
există modalităţile prin care să dea socoteală.
Astfel, ele ar putea avea şanse mai mari să-şi păstreze libertatea. Aceasta este întotdeauna
ameninţată, căci, la rândul său, presa reprezintă o ameninţare pentru autorităţi: la dreapta
şi la stânga eşichierului politic, în toate ţările, toţi cei care deţin puterea încearcă să o
restrângă. Ex. Cei mai mari campioni ai liberalismului care erau MARGARET
THATCHER şi RONALD REGAN (supranumit „marele comunicator”) au atentat la
libertatea presei mai mult ca oricare dintre predecesori. „Libertatea va fi cel mai bine
apărată din momentul în care personalul care lucrează în presă şi în celelalte medii
de informare se va strădui în mod constant şi voluntar să menţină un înalt simţ al
responsabilităţii” - extras din schiţa Codului internaţional al deontologiei pregătit de
ONU.
Deontologia constituie într-adevăr cea mai bună protecţie.
a)Industria. Când a apărut, comunicarea în masă a făcut posibilă, pentru prima dată în
istorie, o participare a fiecărui cetăţean la toate nivelurile de conducere a ţării. Însă
aceasta presupunea pentru organele de presă, o structură industrială, deci, în ţările
occidentale de la începutul sec. XX, o organizaţie capitalistă. Astăzi, mijloacele de
comunicare se află, în mare parte, în mâinile societăţilor puternice, al căror scop principal
nu este serviciul public. (Ex. unul din proprietarii ziarului „Wall Street Journal” declara:
„Un ziar este o întreprindere privată care nu datorează nimic utilizatorilor, aceştia
neacordându-i nici o autorizaţie. El nu ţine în nici un fel de serviciul public”). Însă
cheltuielile industriei mijloacelor de comunicare au crescut fără încetare în măsura în care
sindicatele obţineau salarii mai bune şi în care progresul tehnic impunea investiţii mari.
Pentru a-şi reduce impozitele, organele de presă au încercat, bineînţeles, să elimine
concurenţa şi să se concentreze în grupuri.
E adevărat că mijloacele de comunicare pot să-şi deservească publicul cu atât mai bine cu
cât dispun de posibilităţi financiare mai importante. Însă, pot pune în pericol interesul

11
public. Când mijloacele de comunicare fac parte din concerne, o vastă putere politică se
află la dispoziţia câtorva persoane care nu au ca preocupare majoră informarea
publicului. Acestea, neavând alte responsabilităţi decât în ceea ce îi priveşte pe acţionari,
posedă puterea de a decide ceea ce se întâmplă în lume hotărând ce va fi sau nu relatat.
Întotdeauna este rău ca, într-o ţară, un sector oarecare al economiei să cadă sub controlul
unui oligopol. Ce să mai zicem dacă este vorba de mijloacele de comunicare, sistemul
nervos al societăţii?
EFECTELE MASS-MEDIA
Funcţiile mijloacelor de comunicare în lumea noastră sunt, în mod indiscutabil,
importante. Şi cum li se atribuie adesea puteri imense, ele sunt acuzate – de la dreapta
şi de la stânga, din Nord şi din Sud, de către cei puternici şi de cei umili, de bătrâni şi de
tineri -, de toate relele societăţii moderne.
Se poate enunţa principiul: comunicarea în masă are efecte. Acela pe care îl poate avea
asupra copiilor constituie unul dintre subiectele multor cercetări din domeniul ştiinţelor
sociale. Şi nu mai există îndoială: în funcţie de conţinut, pot determina apariţia unor
efecte pozitive sau negative. În general, se admite faptul că mijloacele de comunicare în
masă pot exercita o influenţă puternică, pe termen lung, dacă mesajul este omogen
şi, mai ales, dacă urmează calea pe care o doresc şi beneficiarii.
Totuşi, tot mai des (mai ales în Franţa) se pleacă de la principiul că mijloacele de
comunicare sunt atotputernice: se crede că, dacă un mesaj este publicat, acesta are cu
siguranţă un impact, ca un glonţ tras la ţintă – de aici şi importanţa (indusă) dobândită de
analizele de conţinut şi semiologie. Se uită însă un lucru: pentru ca un mesaj să existe
este nevoie de cel puţin două persoane, emiţătorul şi receptorul. Or, s-a demonstrat de
foarte multe ori că utilizatorul nu este un receptor pasiv: Ex.: în timpul referendumului
asupra Europei din 1992, cele mai multe mijloace de comunicare elveţiene prognozau
acordul – însă peste 50% din alegători a votat împotrivă) el interpretează mesajul
conform experienţei sale, mediului, nevoilor şi dorinţelor sale!
În consecinţă, principala influenţă a mediilor de comunicare se exercită prin omisiune:
ceea ce ele nu spun are mai mare influenţă decât ceea ce spun.
II.Valori umane

12
Drepturile şi obligaţiile sunt inseparabile. Fiinţa umană este înclinată să ceară drepturi
fără a evoca obligaţiile care le însoţesc, mai ales în zilele noastre, mai ales în Occident.
Or, deontologia se preocupă tocmai de obligaţii. Ea presupune faptul că libertatea şi
responsabilitatea sunt inseparabile. Formulează reguli care trasează anumite limite
libertăţii fiecăruia şi care fixează obligaţii pentru fiecare individ.
Aceste reguli decurg dintr-un ansamblu de principii morale.
Valori fundamentale. Dacă există o valoare asupra căreia toţi oamenii se pot pune de
acord (în afara, probabil, a câtorva fanatici) aceasta este supravieţuirea speciei, destinul
planetei. Oricare ar fi ideologia lor, fie că au sau nu credinţă religioasă, această
preocupare trebuie să-i anime pe toţi. Ei sunt mai ameninţaţi ca niciodată. Duşmanul l-au
descoperit: este vorba chiar de ei înşişi. Toţi trebuie să se simtă responsabili.
Pentru a ghida comportamentul indivizilor, de-a lungul secolelor au fost formulate
importante percepte morale. Astfel:
- ARISTOTEL recomandă să se urmeze întotdeauna o viamedia între două excese
opuse;
- Pentru KANT, fiecare fiinţă umană posedă un simţ moral, determinarea de a face ceea
ce este bine; conform acestui „imperativ categoric”, un act moral este un act care poate fi
generalizat;
- Şi pentru STUART MILL, utilitaristul, trebuie întotdeauna să căutăm cel mai mare bine
pentru cel mai mare număr de oameni.
Democraţia. În zilele noastre, cei mai mulţi par convinşi că poporul trebuie să-şi impună
voinţă în faţa guvernanţilor, şi nu invers. Democraţia, despre care se spune că ar fi în
exclusivitate creştină şi chiar protestantă, poate să nu apară compatibilă cu Islamul
tradiţional, conform căruia politica depinde de Dumnezeu, a cărui voinţă este interpretată
de înţelepţi. Nu este compatibilă deloc cu budismul, confucianismul, hinduismul sau
tribalismul. Jurământul absolut de credinţă faţă de propriul grup etnic, respectul faţă de
caste pentru a asigura stabilitatea socială, loialitatea faţă de strămoşi, bătrâni, şefi ai
clanului, asemenea valori nu par să se potrivească cu democraţia. Ar însemna însă să
uităm că India este cea mai vastă democraţie a lumii şi că Japonia este una dintre cele
mai puternice (Ex. Se înţelege că doctrina asiatică despre democraţie nu este identică cu

13
cea occidentală). Privind mai îndeaproape, descoperim, de exemplu, că pentru Confucius
există două valori de bază: grija pentru celălalt şi echitatea.
Iar confucianismul este, cu siguranţă, fondat pe respectul faţă de ordine şi faţă de ierarhie,
însă şi pe devotamentul faţă de colectivitate, faţă de cooperare, şi pe amabilitate.
III.LIBERTATEA DE EXPRESIE
Toate statele lumii au ca ideal proclamat să asigure fiecăruia dintre cetăţenii lor
respectarea „drepturilor omului”. În practică, individul nu dispune de nici unul dintre
aceste drepturi dacă nu posedă unul dintre ele: acela de a cunoaşte. Orice drept se
cucereşte, apoi se apără fără încetare. Or, în această luptă, dacă nu este informată,
fiinţa umană este dezarmată.
Libertatea presei. Prima vocaţie a profesionalismului din mass-media, oricare ar fi
celelalte funcţii ale sale, este aceea de a exercita libertatea de a comunica în
vederea informării oamenilor cu privire la observaţiile sale asupra lumii
înconjurătoare.
Această libertate este unul dintre drepturile umane, numite absolute deoarece
corespund nevoilor vitale. Fără comunicare nu există societate, deci nu există o
supravieţuire îndelungată a individului.
Instaurarea unei dictaturi, laice sau teocratice, monarhice sau imperiale, militare sau
coloniale, burgheze sau proletare este însoţită întotdeauna de suprimarea libertăţii
cuvântului şi a presei. Aceasta a devenit deci atât un semn, cât şi un factor al
democraţiei.
Profesionistul are nevoie de libertate faţă de Stat şi, de asemenea, are nevoie de o
libertate „economică”: fără un salariu decent, se sustrage cu dificultate corupţiei.
Libertate pozitivă. „Orice individ are dreptul la libertate de opinie şi de
exprimare, ceea ce implică dreptul de a nu fi hărţuit pentru opiniile sale şi pe cel
de a căuta, de a primi şi de a răspândi, fără limitări de frontieră, informaţiile şi
ideile, prin intermediul cărora mijloacele de expresie există”: acesta este articolul
19 din Declaraţia Internaţională a Drepturilor Omului, votată de ONU în 1948.
Tehnologia sfârşitului secolului XIX şi apoi electronica au provocat o expansiune
formidabilă a mijloacelor de comunicare, ceea ce a făcut necesară o revoluţie
conceptuală. De-a lungul secolelor, „libertatea presei” a fost de multe ori înţeleasă

14
ca un drept al fiecărui cetăţean. Şi ea a fost reală atâta timp cât a fost suficientă o
sumă mică de bani pentru a publica un periodic. Odată ce costurile au crescut,
această libertate a devenit negativă: dintre mai multe ziare, cetăţeanul le putea
înlătura pe cele care nu răspundeau nevoilor sale sau prezentau o viziune asupra lumii
diferită de a sa. Începând cu 1945 cel puţin, în cea mai mare parte a oraşelor numărul
ziarelor s-a redus la unul. Trebuie sume imense pentru a lansa un cotidian de
informaţii. În consecinţă, „libertatea presei” nu mai era un drept al cetăţeanului, ci a
devenit un privilegiu al plutocraţilor sau al guvernanţilor. De aceea a apărut o
concepţie nouă.
Am încercat să definim libertatea presei nu doar ca negare a cenzurii politice, sau
chiar a oricărei cenzuri, ci ca afirmare a unei sarcini de îndeplinit: aceea de a
satisface dreptul la informare şi, de asemenea, dreptul de a informa, adică de a
avea acces la mijloacele de comunicare.

IV.DREPTUL DE COMUNICARE

Libertatea cuvântului şi a presei nu poate fi înţelesă numai ca o absenţă a interdicţiei,

de care profită doar o minoritate infimă. (Ex. „Libertatea presei aparţine celor care
posedă o presă”, conform formulei criticului american A.J. Liebling).
Ea trebuie să se transforme în dreptul de a comunica, pentru toţi. Legiferarea
accesului la mijloacele de comunicare e de neconceput: deontologia este un mijloc
respectabil de a ajunge la acest lucru. Comunicarea fiind o nevoie esenţială a fiinţei
umane, „dreptul la comunicare” (concept lansat în 1969 de Francais Jean d’Arcy,
reluat în anii ’70 în Canada şi în Statele Unite, apoi de către Institutul Internaţional de
Comunicare şi UNESCO) se impune: dreptul recunoscut indivizilor, grupurilor şi
naţiunilor de a face schimb de mesaje de orice fel prin mijloace de expresie. Şi, în
consecinţă, obligaţia pentru colectivitate de a furniza mijloacele de realizare a acestui
schimb. Dreptul la educaţie nu ar însemna mare lucru dacă nu ar fi şcoli, nici dreptul
la sănătate fără spitale.

15
 De ce? Este rezonabil să vrei să transformi libertatea „negativă” în libertate
„pozitivă”, a cărei cucerire a cerut secole de luptă şi care nu domneşte încă asupra
întregii planete?
Există patru motive principale:
- în primul rând, de câtva timp, tehnologia face posibilă o comunicare globală, la
îndemâna oricui şi profitabilă. Noi ieşim din scurta perioadă a „mass-media”, în timpul
căreia raritatea canalelor de comunicare şi costul investiţiilor au impus exprimarea cu
sens unic, supraconcentrarea emiţătorilor şi, în domeniul electronic, un control direct al
Statului. Intrăm în ciberspaţiu.
- cea de-a doua cauză: Societatea de masă. Individul obişnuit dispune mai mult ca
niciodată de educaţie, bani şi timp liber. În ţările dezvoltate, pentru cea mai mare parte a
locuitorilor, ştiinţa şi securitatea socială îndepărtează obsesia sărăciei şi a morţii precoce.
Cu toate acestea, fiinţa umană se simte în derivă în „mulţimea solitară”. Ea se simte
neputincioasă faţă de birocraţiile publice sau private. Mai mult ca niciodată resimte
nevoia de a se integra într-o comunitate, de a participa la gestionarea propriei sale vieţi.
Drept dovadă, lupta în care se angajează minorităţile etnice, femeile, consumatorii,
ecologiştii. În sfârşit, de puţin timp, oamenii percep dependenţa lor faţă de restul lumii.
Din toate aceste motive rezultă necesitatea de a informa şi de a fi informaţi.
- a treia cauză: conştientizarea faptului că informaţia este o resursă naturală foarte
deosebită şi foarte preţioasă şi că pe ea se bazează de acum înainte pacea şi prosperitatea;
că circulaţia sa liberă şi diversificată condiţionează emanciparea individului, dezvoltarea
economică, rezolvarea problemelor sociale şi o adaptare uşoară la schimbările accelerate
ale mediului.
- o a patra cauză rezultă probabil dintr-un sentiment de solidaritate care, puţin câte puţin,
se extinde pe glob, în ciuda marilor diferenţe culturale şi marilor inegalităţi. Înmulţirea
schimburilor de produse, de cultură şi mai ales de informaţie apărea ca singurul mijloc de
a evita o catastrofă economică, un dezastru ecologic sau chiar unul provocat de vreo
dictatură teroristă, un holocaust nuclear.
Lacunele comunicării. Comunicarea socială se exercită la niveluri şi în direcţii diverse.
În relaţiile internaţionale comunicarea se stabileşte între o ţară puternică sau un grup
financiar (ca Radio France Internationale sau studiourile de la Hollywood) şi o ţară

16
nedezvoltată; între o ţară nedezvoltată şi o ţară puternică; între o ţară nedezvoltată şi o
ţară nedezvoltată.
În ceea ce priveşte relaţiile intergrupuri, ele se stabilesc pe verticală, fie de sus în jos:
între guvern şi popor (printr-un radio de Stat) sau între o firmă şi marele public (printr-
un cotidian naţional), fie de jos în sus (prin sondaj sau referendum).
În sfârşit, comunicarea se realizează orizontal de la un grup la altul (printr-un canal de
acces public pe o reţea locală de cablu).
Scopul deontologiei constă, în parte, în a înlătura obstacolele în comunicare. În afară de
unul. Există un obstacol în comunicare care este perfect admisibil: cazul refuzului de a
comunica. La nivel individual, fiecare admite că poate să nu cumpere un ziar sau să nu
deschidă aparatul de radio. Sunt înţeleşi mai puţin oamenii care cer dreptul de a nu fi
agresaţi de publicitate. Şi la nivel internaţional, se tolerează uneori greu eforturile
anumitor ţări de a-şi proteja culturile stăvilind importul de produse audiovizuale străine.
De fapt, pretutindeni se pretinde o comunicare bidirecţională echilibartă, în afara Statelor
Unite bineînţeles, datorită hegemoniei lor mediatice.

V. VALORI MEDIATICE

A trata subiectul deontologiei înseamnă a vorbi despre îndatoririle jurnaliştilor. Aceste

îndatoriri implică existenţa drepturilor pe care oamenii de presă le posedă, atât în calitate
de oameni, cât şi în calitate de practicieni ai unei meserii deosebite. Legea, de altfel, le
garantează adesea unele dintre aceste drepturi, iar unele coduri le evocă: dreptul la un
salariu decent, dreptul de a fi informaţi în legătură cu politica redacţională şi
consultaţi înaintea unei schimbări importante în conducere; dreptul de a refuza o
misiune incompatibilă cu convingerile lor sau cu deontologia, dreptul accesului la
informaţii etc. Fiind purtători de cuvânt ai publicului, ei merg acolo unde acesta nu poate
merge în masă, fac ceea ce el nu poate face: jurnaliştii se bucură de prerogative, însă
publicul trebuie să le ceară socoteală.
Îndatoririle omului. Obligaţiile jurnalistului constă mai ales în îndatoririle oricărei fiinţe
umane, aplicate în domeniul presei. Ei trebuie să răspundă nevoilor instinctive pe care par
să le resimită toţi oamenii: încă din copilărie dorim să ne exprimăm liber, dorim ca adulţii

17
să spună adevărul, să fie responsabili. De altfel, din decalogul lui Moise, cel puţin şase
porunci sunt aplicate la comunicarea socială:
1. interzicerea venerării idolilor, a sperjurului şi a blasfemiei;
2. respectarea străbunilor, a tradiţiei;
3. interzicerea violenţei;
4. interzicerea pornografiei;
5. interzicerea corupţiei;
6. interzicerea minciunii;
7. solidarizarea cu ceilalţi jurnalişti.
În mod asemănător, valorile fundamentale ale Evangheliei, rezumate (conform
ziarului „La Croix”) în cinci cuvinte: libertate; demnitate; dreptate; pace; iubire
(iubeşte-ţi aproapepe ca pe tine însuţi) sunt poli în jurul cărora s-ar putea regrupa
toate clauzele codurilor jurnalistice.
Moştenirea occidentală. Jurnalismul s-a născut şi s-a dezvoltat între Renaştere şi
Revoluţia franceză, într-o Europă occidentală impregnată de valorile Reformei: în
special individualismul şi responsabilitatea individuală, munca din vocaţie, rigoarea
morală – însă şi de valorile raţionaliste şi liberale ale secolului luminilor. Apoi, mai
târziu, de conceptele „laissez-faire”-ului, ale utilitarismului şi ale „darwinismului
social”.
(Marii gânditori din sec. XVIII-lea nu aveau prea mare respect pentru presă. Mai
aproape de noi, autorii codurilor deontologice, preocupaţi de practică şi ignoranţi
între-ale filosofiei, s-au interesat prea puţin de descifrarea operelor gânditorilor
absconşi).
O dată cu sec. al XVIII-lea, cu programul ştiinţelor şi al tehnicilor, a început să se
dezvolte un ideal de profesionalism: prestigiul şi puterea nu mai trebuie să emane din
strămoşi şi proprietăţi funciare, ci din competenţă şi utilitatea socială a individului.
Apoi, de la sfârşitul sec. al XIX-lea, profesioniştii din presă au constituit asociaţii
în scopul de a-şi stabili propriile reguli ale debutului în meserie, ale practicii şi
de a determina publicul să le recunoască independenţa faţă de Stat şi valorile
proprii. Atunci s-au deschis şcoli specializate, s-au scris coduri.

18
Valori universale. Valorile mediatice sunt, în foarte mare parte, aceleaşi în toate
regimurile globului unde guvernarea este democratică. Dontologia se bazează, într-
adevăr, pe valori universale, cum ar fi refuzul urii, al violenţei, al dispreţului faţă
de om (fascism) dau faţă de anumiţi oameni (rasism). Deontologia se armonizează cu
cea mai mare parte a ideologiilor: iudaism, budism, confucianism, creştinism
(catolic şi protestant), islam moderat, umanism, social-democraţie. Însă ea nu se
potriveşte cu extremismul, cu totalitarismul sau fundamentalismul.
Rezultă că ierarhia valorilor variază de la o cultură la alta. Astfel, un studiu
comparativ, avându-i ca subiecţi pe jurnaliştii americani şi pe cei chinezi a arătat că
cele două grupuri apreciază că informaţia dată trebuie să fie exactă şi completă, însă
primii plasează pe primul plan al virtuţilor jurnalistice agresivitatea şi curiozitatea,
în timp ce ceilalţi evidenţiază în primul rând modestia şi loialitatea.
O profesie se întemeiază conform lui DENI ELLIOTT, pe valorile împărtăşite de cea
mai mare parte a membrilor săi – chiar dacă ele nu sunt scrise negru pe alb. În cazul
jurnaliştilor:
- să publice o relatare completă, exactă, pertinentă, echilibrată asupra actualităţii.
- să ofere cetăţenilor informaţia de care au nevoie – făcând acestea, să nu aducă
prejudicii nimănui
- să se pună în locul persoanelor afectate de ceea ce se publică;
- să examineze efectele pe termen scurt şi lung a ceea ce dezvăluie.
Mai general, valorile jurnalistice sunt bineînţeles legate de funcţiile mijloacelor
de comunicare în masă.
Valori medicale. În timpul unui congres din 1994 al unor asociaţii corporative,
medicii din Marea Britanie şi-au reactualizat valorile, foarte vechi şi totuşi valabile şi
pentru secolul XXI. Este frapant faptul că ele s-ar potrivi şi profesiei mediatice:
- angajament
- compasiune
- integritate
- competenţă
- spirit de cercetare
- confidenţialitate

19
 - responsabilitate faţă de beneficiari şi faţă de comunitate.
Şi medicii s-au arătat îngrijoraţi de încrederea scăzută a beneficiarilor, de
plângerile şi de procesele intentate. Ei cred că toţi cei care au această profesie
trebuie să se simtă responsabili de actele colegilor lor şi să-şi organizeze
autodisciplina. Ei recomandă evaluări mixte cu participarea pacienţilor şi
estimează că medicina trebuie să participe în mod activ la construirea unei
societăţi mai bune.
Început de pagină
INFORMAŢIE ŞI DIVERTISMENT
Situaţia mijloacelor de comunicare specializate pe divertisment este deosebită. Pentru
unele organe de presă menite distracţiei (de exemplu, periodice de cuvinte încrucişate),
deontologia nu are sens. Totuşi, faţă de cea mai mare parte dintre mijloacele de
comunicare, reproşurile publicului sunt nenumărate şi, cu toate acestea, rar se pomeneşte
de deontologia în afara jurnalismului.
Datorită faptului că divertismentul mediatic reprezintă o industrie (până în 1952
cinematografia în Statele Unite nu era protejată de către primul amendament al
Constituţiei care garanta libertatea de expresie, sub pretextul că aceasta este doar
divertisment comercial) enormă şi că nu pare să joace un rol politic, a existat tendinţa de
a nu se ocupa nimeni de etica sa. Lumea s-a mulţumit în general cu câteva legi,
reglementări (limitând pornografia, de exemplu) şi caiete de sarcini. Totuşi, la mijlocul
anilor ’90, publicul (urmat de oamenii politici) a reacţionat împotriva violenţei isterice de
pe marele şi micul ecran şi împotriva senzaţionalismului trivial de la radio.
Graniţa dintre jurnalism şi divertisment nu a fost niciodată clară şi devine din ce în ce
mai puţin: presa populară a privilegiat întotdeauna divertismentul, mijloacele de
comunicare împregnându-şi de el toate producţiile. Extinderea este aproape inevitabilă: o
ştire poate fi interesantă, dar fără importanţă; dimpotrivă, putem învăţa mult distrându-ne.
Cele două forme de media informează şi formează, dar este indispensabil ca amândouă să
deservească binele public.

PARTICIPANŢII

20
Patroni şi angajaţi. Mijloacele de comunicare nu trebuie confundate cum se întâmplă
adesea mai ales în Statele Unite, cu oameni care lucrează pentru ele. Responsabilităţile
lor sunt diferite. Jurnaliştii sunt capabili ei înşişi să comită destule greşeli profesionale.
Nu este mai puţin adevărat că politica redacţională a unui mijloc de comunicare,
atitudinea faţă de deontologie sunt decise de către proprietari şi reprezentanţii acestora.
(Uneori se întâmplă, în media locală mai ales, ca aceiaşi persoană să fie şi proprietar
şi jurnalist).
De la patroni se aşteaptă să posede talente de oameni de afaceri (adică sunt proprietari
care subvenţionează un organ de presă pentru prestigiu sau influenţă, aşa cum au
făcut Lord Thomson cu „Times” la Londra în anii ’60), şi nu conştiinţă morală, şi să
respecte legile şi reglementările, altfel trebuind să răspundă în faţa justiţiei. De altfel,
astăzi un număr mare de patroni nu sunt decât funcţionari, responsabili în faţa
acţionarilor, aceştia din urmă neinteresându-se decât de bilanţ. Însă, cum patronii au
puterea, orice persoană preocupată de deontologie are tot interesul să nu provoace această
contradicţie.
În ceea ce-i priveşte pe jurnalişti, altă dată aceştia nu erau, cu excepţia câtorva mari
condeie, decât docili funcţionari ai scrisului. În zilele noastre meseria lor tinde să se
apropie de o profesie liberală. Ei dispun de învăţământ superior specializat, de
asociaţii corporative, de coduri de deontologie. În calitate de „profesionişti”,
preocuparea lor principală constă în a-şi deservi bine clienţii.
• O categorie de jurnalişti formează o clasă aparte, foarte importantă: conducătorii
redacţiei, numiţi de către direcţie, care au de stabilit linia editorială şi au puterea de a
angaja sau de a concedia. Rolul acestor profesionişti este crucial în ceea ce priveşte
deontologia, căci ei pot uza de sancţiuni pentru a impune regulile.
Pedestrimea şi vedetele. Utilizatorul nu face întotdeauna această distincţie. Jurnaliştii
de rând sunt numeroşi, plătiţi mediocru, supuşi presiunilor multiple, uneori dispreţuiţi de
către sursele lor, acuzaţi de toate relele din mass-media. Situaţi în penumbră, ei lucrează
din greu pentru a informa cât se poate mai bine. Surmentaţi, prost apăraţi, ei greşesc
câteodată sau „calcă strâmb”: mici greşeli care, puţin câte puţin, se adună.
În ceea ce priveşte starurile jurnalismului, în special din cadrul televiziunii, ele sunt
puţin numeroase, foarte bine plătite, (Ex. Datorită cumulărilor, în plus, în Statele Unite

21
datorită turneelor de conferinţe (cel puţin 60.000 USD fiecare) iar în Franţa datorită
„atenţiilor”, cadourilor şi contractelor de publicitate celebre. Inevitabil, ele au rolul de
modele, atât în ochii celorlalţi profesionişti, ai celor tineri mai ales, cât şi în cei ai
publicului. Ele sunt cu mult mai expuse violării deontologiei: tentaţiile abundă şi
celebritatea li se poate urca la cap. Greşelile lor, uneori grave şi spectaculoase, aduc un
imens deserviciu întregii profesii.
Ofertanţii de publicitate. Sunt clienţii principali ai celor mai multe mijloace de
comunicare şi le asigură prosperitatea. Ei se preocupă de calitatea conţinuturilor în
măsura în care aceasta crează o atmosferă de încredere favorabilă publicităţii şi care
permite unora să influenţeze publicul care îi interesează. În schimb, ei fac presiuni asupra
mijloacelor de comunicare, în maniere diferite (relaţii publice, cadouri), pentru ca acestea
să înlăture granţia dintre reclamă şi informaţie. Sunt acuzaţi că ar fi cei mai înverşunaţi
adversari ai „responsabilităţii sociale”.
Utilizatorii. Sondajele indică în mod clar faptul că publicul are sentimentul că este
înşelat, exploatat de către mijloacele de comunicare. Această animozitate este uneori
justificată, dar nu întotdeauna. Apatici sau neorganizaţi, ignoranţi sau intoleranţi,
utilizatorii constituie adesea un obstacol în calea libertăţii presei şi par adesea puţin
dispuşi să lupte pentru a o apăra.
Fie că este indiferentă sau ostilă din motive întemeiate sau nu, atitudinea publicului este
gravă din punct de vedere politic. Pentru ca democraţia să supravieţuiască era
indispensabilă găsirea unui remediu. Se pare că există unul, elaborat într-un ritm lent de-a
lungul secolului XX: a face presa „socialmente responsabilă”.

22
PIAŢA, JUSTIŢIA ŞI DEONTOLOGIA
Piaţa. Experienţa sovietică a demonstrat faptul că libera iniţiativă este necesară
libertăţii de a informa şi de a dezbate. S-a putut vedea acest lucru şi în Franţa, când
televiziunea depindea în întregime de Stat. Absenţa concurenţei veritabile este cea
care antrenează mediocritatea mijloacelor de comunicare, aşa cum se poate observa şi
în Statele Unite, unde televiziunea este aproape în întregime controlată de piaţă.
„Piaţa” nu este suficientă pentru a garanta o bună comunicare socială.
A fost perfect demonstrat, în timpul capitalismului sălbatic, în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, că, în absenţa reglementării etatice, lumea afacerilor nu se ocupă
deloc de serviciul public, altfel spus, de deontologie.
Justiţia. Legile sunt deci necesare pentru ca mijloacele de comunicare să asigure un
serviciu convenabil pentru toate tipurile de public.
Prin „lege” trebuie să se înţeleagă textele votate de Parlament, reglementările
impuse de agenţiile de Stat, jurisprudenţa tribunalelor şi obligaţiile contractuale
(„caiete de sarcini” ale societăţilor de televiziune). Respectarea acestor obligaţii ţine
de resortul poliţiei, al tribunalelor şi al comisiilor de organizare (de ex. CSA – În
Franţa: aceste organisme sunt independente de guvern, dar rămân etatice, deci nu e
vorba de autocontrol).
(Jurisprudenţă = totalitatea soluţiilor date de instanţele de judecată într-un anumit
domeniu şi care, în unele state, sunt considerate ca izvor de drept).
Legea nu este restrictivă prin natura sa. Ea poate ajuta mijloacele de comunicare să-şi
facă treaba.
Legea suedeză a presei oferă jurnaliştilor o excepţională serie de garanţii: fără
cenzură, chiar în timp de război; interdicţia de a-i interoga pe jurnalişti despre
surselor lor; accesul la (aproape) toate arhivele oficiale; protecţie deosebită în
caz de proces.
Puterea judiciară, mai ales când este independentă, poate contribui la stimularea
mijloacelor de comunicare să lucreze în mod acceptabil şi poate interpreta legile
restrictive în avantajul acestora.

23
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a confirmat jurnaliştilor britanici
dreptul de a-şi proteja sursele, aceasta fiindu-le refuzat de tribunalele naţionale.
Atitudinea americanilor pare absurdă: ei refuză orice lege a presei (şi orice mijloc de
a face respectată norma deontologică), deşi rareori suflă un cuvânt despre marile
restricţii comerciale impuse libertăţii – adică legii favorabile ordinii stabilite şi
profitului.
Cele două domenii, dreptul şi deontologia, nu sunt în mod clar distincte. În coduri se
întâlnesc rar interdicţii care sunt în mod normal incluse în lege (să nu se atenteze la
siguranţa statului) sau de cele mai multe ori le găsim explicit menţionate (separarea
clară a redacţionalului de publicitar: Codul norvegian recomandă acest lucru. Şi în
Franţa, legea îl impune). Codurile citează obligaţiile jurnalismului, care îi pot fi
impuse prin lege, fie în toate ţările, fie doar în unele.
Dreptul la replică este legal în Franţa, însă nu şi în Marea Britanie sau în Olanda.
Codul german recomandă doar să nu se dea publicităţii numele sau fotografiile
delincvenţilor minori, ceea ce, în alte ţări, este interzis. În Statele Unite canalul CBS
recomandă ca rezultatele sondajului să fie însoţite de date iar în Franţa legea obligă să
fie menţionate.
În mod evident, anumite acte sunt condamnate în acelaşi timp şi de drept şi de
deontologie. Şi multe coduri cer pentru jurnalişti drepturi care îi sunt recunoscute de
legislaţiile luminate: secretul profesional în Germania; accesul la arhive în Statele
Unite; dreptul de a refuza sarcini contrare convingerilor sale, în Franţa.
Legile şi reglementările fixează un cadru în interiorul căruia fiecare practician poate
alege între comportamente diverse. Deontologia îi trasează un altul, mai îngust însă
lăsând încă posibilitatea alegerii care este făcută de individ conform părerilor sale
personale.
Mijloacele de comunicare pot cauza prejudicii grave fără a încălca însă legea. Unele
acte autorizate de lege pot fi contrare deontologiei, cum ar fi pentru jurnalist
acceptarea unei invitaţii, din partea unui industriaş, într-o vacanţă de lux. Şi,
dimpotrivă, se întâmplă ca deontologia să tolereze acte ilegale, ca acela de a uzurpa o
identitate sau de a fura un document pentru a dovedi un scandal care aduce o atingere
interesului general.

24
 Pe scurt, chiar dacă există suprapuneri, cele două domenii sunt distincte, şi este
important ca ele să rămână astfel.
În sfârşit, multe greşeli nu pot fi considerate delicte: tribunalul poate pedepsi un act
comis de mass-media, da nu poate face mare lucru împotriva unei omisiuni. În orice
caz, maşina judiciară este lentă, scumpă şi dură. (Ex. Există cazuri în care nici
legea, nici piaţa, nici deontologia nu pot face nimic. Josnicul „Radio Mille
Collins” care în Rwanda încuraja genocidul tutsilor nu a putut fi suprimat decât
cu ajutorul armatei).

PROFESIE LIBERALĂ?
„Am regretat întotdeauna că nu există un ordin al jurnaliştilor, care ar veghea asupra
apărării libertăţii profesiunii şi asupra obligaţiilor pe care această libertate le
presupune în mod necesar”, spunea Albert Camus. („Le Monde”, 17 decembrie
1957).
Ar fi mai bine, într-adevăr, ca presa să practice o autodisciplină, în limita rezonabilului.
Acest ideal este în armonie cu dorinţa formulară de anumiţi practicieni de-a vedea
jurnalismul ridicat, la fel ca medicina şi dreptul, la rangul de profesiune liberală.
Însă jurnalismul nu este una dintre acestea din diverse motive:
• mai întâi jurnalismul nu se bazează pe o ştiinţă (presupunând o teorie globală şi un
ansamblu de cunoştinţe);
• în cvasi totalitatea ţărilor, jurnalistul nu este obligat să deţină titluri universitare,
justificând transmiterea unei cunoaşteri. Şi nu are nevoie de o autorizaţie pentru a-şi
practica profesia. El beneficiază rar de statutul de lucrător independent. (Ex. Trebuie
notat faptul că în spitale, mulţi dintre medici sunt de asemenea salariaţi, ca şi juriştii
angajaţi de marile firme).
• pe de altă parte, cum nu există relaţie directă între practician şi client, Statul nu s-a
preocupat de protejarea cetăţeanului impunând reguli presei. Sau creând tribunale
speciale: nu există un ordin al jurnaliştilor (cu excepţia câtorva ţări latine ca Italia, care
pătimeşte prin faptul că a fost creat în timpul lui Mussolini). Oricare ar fi acesta,
eficacitatea acestor ordine ale medicilor sau ale avocaţilor este prea puţin importantă.

25
Dată fiind funcţia politică de supraveghere şi de contestare, cea mai mare parte a
profesioniştilor şi observatorilor cred că deontologia trebuie să fie menţinută din scurt de
către Stat.

26
 MORALĂ, DEONTOLOGIE ŞI CONTROL
Morala. Distincţia între aceste trei noţiuni (numele care li se dă poate diferi) este
necesară, însă adesea nu este făcută. Se poate rezerva termenul de „morală” pentru etica
intimă a fiecărui individ, pentru simţul datoriei bazat pe viziunea personală asupra lumii,
pe experienţa sa de viaţă. Pentru unii, ca J.C. Merrill, este singura restricţie admisibilă la
adresa libertăţii jurnalistului.
Deontologie. Ea se aplică în interiorul unei profesii. Este adesea o tradiţie nescrisă care
stabileşte, prin consens, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face”. Însă în toate ţările
lumii, unele organizaţii corporative au hotărât că este utilă redactarea unei cărţi a
îndatoririlor ce revin jurnaliştilor, dar în acelaşi timp există şi unii profesionişti ce
denunţă această iniţiativă.
„Controlul calităţii”. Pentru unii „morala” şi „deontologia” au conotaţii respingătoare.
Aceşti termeni evocă sau predică, sau cursul de filosofie, sau „ordinea morală” a
regimurilor autoritare. Şi ele par lipsite de credibilitate într-o lume în care mijloacele de
comunicare devin tot mai mercantile sub presiunea concurenţei. „Controlul calităţii” –
acest concept puţin utilizat până în prezent în cadrul mediatic, are în primul rând
avantajul de a fi larg: el înglobează morala, deontologia şi, de asemenea, iniţiativele
conducerii mijloacelor de comunicare vizând să satisfacă mai bine publicul. El are înainte
de toate avantajul de a fi neutru, de a plăcea tuturor protagoniştilor. Pentru utilizatori, el
evocă un serviciu de valoare. Pentru jurnalişti, el semnifică un produs mai bun,
credibilitate crescută, deci prestigiu mărit. Pentru proprietari el evocă succcesele
comercianţilor japonezio, deci profituri crescânde. (Deontologia este rentabilă:
companiile care îi acordă mai multă importanţă înregistrează o creştere de 4-5 ori mai
mare decât media companiilor cotate de către Dow Jones). În sfârşit, el evocă acţiunea, şi
nu vorbăria.
CLAUZA DE CONŞTIINŢĂ

În jargoul jurnalistic, clauza de conştiinţă e evocată adesea într-o sumedenie de

împrejurări care mai de care mai îndoielnice, funcţionând, cu o definiţie mai degrabă
vagă, când drept armă de apărare (dacă nu de-a dreptul de atac), când drept panceu (leac,

27
remediu universal) pentru bolile atât de numeroase care bântuie înlăuntrul organismelor
de presă.
Prezentă în orice cod deontrologic modern, clauza de conştiinţă este marca unei dintre
cele mai importante cuceriri profesionale ale secolului trecut şi anume libertatea de a
refuza să-ţi trădezi propriile convingeri. Iată un subiect asupra căruia nimeni nu mai are
îndoieli chiar dacă mii de ziarişti, din diverse colţuri ale lumii, continuă să ridice din
umeri cu scepticism când e vorba de aplicabilitatea ei practică.
În cele mai multe ţări democratice ea este larg recunoscută atât de breaslă ca atare cât şi
de publicul însuşi. În unele ţări cum e de exemplu Franţa şi unele din ţările
scandinave, ea a migrat chiar de la nivelul codurilor deontologice la acela al
legislaţiei înseşi, permiţându-i oricărui jurnalist ca, în anumite condiţii precise, să
întrerupă unilateral contractul de muncă, fără a avea de suferit consecinţe neplăcute în
ce priveşte drepturile salariale ori vechimea recunoscută. Mai mult, ea poate fi invocată
în procese şi în cazurile în care ziaristul a fost pe nedrept penalizat sau dat afară.
În fond, nu e deloc de mirare că, printr-o atitudine coerentă de permabilizare a opiniei
publice şi influenţare a forurilor legislative, asociaţiile de jurnalişti au reuşit performanţa
acestei migraţii dinspre codul profesional spre, să zicem cel al muncii (cum e cazul în
Franţa).
Clauza de conştiinţă presupune că jurnalismul este prin definiţie o meserie liberală şi, ca
atare, subordonarea ierarhică încetează în momentul în care te simţi obligat să o practici
împotriva propriei tale conştiinţe. Chiar dacă îndeplineşte, în felul său, un serviciu
public, omul de presă nu e un funcţionar obligat să-şi îndeplinească îndatoririle fie că e
de acord cu ele, fie că nu. (Cu toate că în lumea în care trăim, nici un funcţionar public n-
ar avea vreo justificare serioasă să îndeplinească orbeşte acţiuni pe care le crede nocive).
Ziaristul nu are, în această ordine de idei, obligaţii care să fie mai ferme şi mai
înrobitoare decât aceea de a rosti adevărul. Adevăr pe care destinatarul său îl aşteaptă şi
de care are nevoie. Or, pentru a spune adevărul mai înainte de orice altceva, e nevoie să-l
crezi tu însuţi. Clauza de conştiinţă e egală deci cu dreptul ziaristului de a spune NU
atunci când cineva, dinlăuntrul instituţiei sale de presă sau din afara ei (dar şi cu
acordul ei) îl presează să rostească lucruri în care nu crede, sau să tacă atunci când
el ştie că trebuie să vorbească. Cel mai adesea, clauza de conştiinţă e invocată în

28
chestiuni politice. Dar nu e totdeauna o regulă. Ingerinţele pot fi diverse: o analiză
economică, o anchetă socială sau chiar o cronică artistică ori sportivă pot incomoda pe
unii sau pe alţii, iar cei incomodaţi pot face presiuni asupra editorilor ori patronilor. (Ex.
cu „nu e oportun” e o formulă binecunoscută de orice ziarist cu experienţă şi cum bine
ştim, mai des ţi se cere să taci decât ţi se cere să machiezi realitatea).
Atrăgând atenţia, cu destul de slabe speranţe în ce priveşte puterea noastră de adaptare, -
asupra modelului francez (Codul Muncii, art. 5) – vom preciza că, juridic, clauza de
conştiinţă este un argument determinant în instanţă atunci când:
a) Schimbându-se proprietarul sau echipa editorială s-a schimbat orientarea
politică sau profilul general al organismului de presă;
b) Atunci când, cu probe, jurnalistul poate dovedi că s-a intervenit în
materialul semnat de el fără a i se cere acordul;
c) Atunci când, cu probe şi/sau martori jurnalistul poate dovedi că i s-a cerut
să modifice un material sau i s-a interzis să-l publice, din pricina
conţinutului său şi nu din motive de natură stilistică, ori conjunctural-
redacţională.
Desigur, nici una din aceste variante nu e uşor de probat, şi toate presupun, atunci când
ajungi în faţa Curţii, multă cheltuială de bani, energie şi nervi. Nu orice neînţelegere cu
şeful ierarhic duce automat la invocarea clauzei de conştiinţă, cu atât mai puţin la
câştigarea unui proces care are ca obiect dreptul de muncă. De aceea nici nu e de mirare
că subterfugiile avocăţeşti par adesea dezarmante în ţări cu bogată experienţă
democratică.
Cel puţin pentru moment, ziaristul român pare „scutit” de asemenea frământări.
Codurile deontologice sunt tratate la noi, încă, asemeni unor jucării pentru idealişti, iar
legislaţia nu dă încă vreun semn de trezire într-un domeniu atât de delicat. Astfel încât,
senini, avem „toată libertatea” de a trata libertatea însăşi ca pe un lux încă imposibil
de atins.

Bibliografie: Brânduşa Armanca, „Câţi ziarişti vor merge după gratii. Cazuri din presa
timişoreană”, revista 22, nr. 19/1997.

29
CODURI: TIPURI ŞI CONŢINUTURI. Uneori el se numeşte cod etic, al onoarei sau
de conduită – sau chiar chartă a jurnaliştilor, reguli de conduită sau declaraţii de principii:
Francezii preferă charta (din cauza Codului Civil) le repugnă termenul de „Cod”, chiar
dacă la origine charta este o listă de drepturi (şi nu îndatoriri) adesea acordate de un
suveran.
1) – coduri de origine guvernamentală (se pot asimila decretelor)
2) – coduri naţionale (concepute de o asociaţie sau de mai mulţi, patroni şi jurnalişti
3) – coduri internaţionale cum ar fi cel al Federaţiei Internaţionale a Editorilor
de Ziare, rebotezată 1996 în Asociaţia Mondială a Jurnaliştilor ce reprezintă
18.000 de publicaţii din 110 sau „Reporters sans Frontieres” – cea care printre
altele, a scris în vara anului 2002 Guvernului României în legătură cu proiectul
Legii privind dreptul la replică.
4) coduri făcute de asociaţii patronale (precum Charta conduitei corecte a
sindicatului presei cotidiane regionale – din Franţa)
5) – coduri de sindicate (ca în Elveţia şi Marea Britanie)
6) – coduri de asociaţii de jurnalişti (Society of proffesional Journalists – SDX în
SUA)
7) – coduri monomedia ca cel al ASNE (Asociaţia americană a redactorilor-şefi de
cotidiane pentru presa scrisă) şi cel al NAB pentru radioteleviziune
8) – coduri proprii unui organ de presă, fie pentru un ziar ca „La Croix” (Paris)
sau „Chicago Tribune”, fie pentru o reţea de radioteleviziune, ca NHK în Japonia
Scurt istoric al codurilor etice
1896 – jurnaliştii polonezi din Elveţia şi-au redactat o listă de obligaţii şi au constituit un
tribunal al onoarei.
1908 – „Credo al jurnalistului”, redactat de către primul decan al primei facultăţi de
jurnalism, la Universitatea din Missouri
1910 – SUA – asociaţie a presei din Kansas a adoptat un cod care privea editorii şi
directorii
1924 – peste şase cotidiane aveau propria lor chartă

30
Primul cod naţional a fost cel francez adoptat în 1918 CHARTA ÎNDATORIRILOR
APARŢINÂND SINDICATULUI NAŢIONAL AL JURNALIŞTILOR FRANCEZI
(SNJ)
1926 – Primul cod internaţional al Asociaţiei interamericane a presei
1939 – Codul Onoarei stabilit de Federaţia internaţională a jurnaliştilor
De-a lungul vremii s-au manifestat patru valuri de interes pentru deontologie:
I – După al 2-lea Război Mondial codurile au apărut peste tot;
II – ONU (1950) către 500 de asociaţii ale presei a trimis proiect de cod – care nu a fost
adoptat niciodată;
III – Următorul val de interes pentru deontologie s-a remarcat la începutul anilor ’70 în
cadrul UNESCO, al Consiliului Europei, al F.I.J, al Institutului Internaţional de presă;
IV – A patra etapă de interes pentru deontologia jurnalelor se desfăşoară după războiul
din Golf (1991)
TIPURI DE CLAUZE
Cu deosebirile caracteristice unor societăţi, religii, culturi, în ce mai mare parte a
codurilor se regăsesc aceleaşi reguli fundamentale. Cauza acestui fapt este comunitatea
culturală a ţărilor unde au apărut primele coduri şi concertarea internaţională.
- Codurile existente diferă măcar în cea ce priveşte precizia lor. Charta SNJ are o
jumătate de pagină, iar codul aparţinând publicaţiei „Courrier Journal” din Louisville
(SUA) are 65 de pagini.
- Pe de altă parte, fiecare cod se distinge prin prezenţa sau absenţa anumitor exigenţe.
COD SINTETIC
Valori fundamentale
• să respecţi viaţa
• să promovezi solidaritatea între oameni
Reguli morale generale
• să nu minţi
• să nu-ţi însuseşti bunul altuia
• să nu provoci inutil suferinţă
Principii jurnalistice
• să fii competent (deci sigur pe tine, gata să-ţi recunoşti erorile)

31
• să nu faci nimic care să diminueze încrederea publicului faţă de mijloacele de
comunicare
• să ai o viziune largă şi profundă asupra informării (informaţia să nu se limiteze la
evident, la interesant, la superficial)
• să oferi o imagine exactă, completă şi inteligibilă despre activitate
• să deserveşti toate grupurile (bogaţi, săraci, tineri, bătrâni, stânga, dreapta)
• să stimulezi comunicarea, deci înţelegerea între oameni
• să aperi şi să promovezi drepturile omului şi democraţia
• să contribui la armonia societăţii

Există 6 categorii de reguli care sunt uzitate în întocmirea codurilor, acestea fiind:
1) După natura regulilor
• reguli ideale; • reguli generale; • reguli controversate (sursă declarată sau nu)
2) După funcţiile mijloacelor de comunicare
• să observe ce se petrece în jur; să ofere o imagine asupra lumii; • să servească drept
forum; • să transmită cultura/ să distreze; • să vândă.
3. În funcţie de aria de acţiune a regulilor
• Reguli proprii anumitor mijloace de comunicare;
• Reguli privind un sector de activitate;
• Reguli specifice anumitor ţări;
• Reguli specifice lumii a treia.
4. În funcţie de categoria profesioniştilor
• reguli doar pentru patroni (şi agenţiilor);
• Reguli numai pentru jurnalişti.
5.În funcţie de responsabilitatea specifică (un profesionist din mass-media este
responsabil în primul rând faţă de el însuşi) şi, înainte de toate, responsabil faţă de patru
grupuri:
a) faţă de colegii săi; b) faţă de surse; c) faţă de persoanele controversate; d) faţă
de utilizatori
6.În funcţie de stadiul operaţiunilor

32
• Obţinerea informaţiei; • Selecţia; • Tratare/prezentare; • După publicare (dreptul la
replică + în Franţa şi ţările latine acordat prin lege)

33
FORMELE ASOCIATIVE ALE JURNALIŞTILOR DIN ROMÂNIA
• 1946 Uniunea Sindicatelor de Artişti, Scriitori şi Ziarişti (USAZ)
• 1955 dobândeşte o oarecare autonomie formală prin crearea Uniunii Ziariştilor din
Republica Populară România, ulterior R.S.R. (Republica Socialistă România), ambele
fiind forme unice de asociere şi de reprezentare.
• Începând cu 1990 s-au constituit nu mai puţin de 14 uniuni şi asociaţii profesionale
naţionale, nici una dintre ele neavând însă o activitate constantă şi eficientă (Mihai Petcu,
Tipologia presei româneşti, Institutul European, Iaşi 2000):
- Societatea Ziariştilor din România (SZR);
- Asociaţia ziariştilor din România (AZR);
- Uniunea Ziariştilor Profesionişti (UZP);
- Asociaţia Ziariştilor Liber Profesionişti (AZLP);
- Asociaţia ziariştilor de limbă maghiară din România (AZLMR);
- Asociaţia Fotoreporterilor din România (AFR);
- Asociaţia Tinerilor Gazetari (ATG);
- Asociaţia Ziariştilor de Mediu (AZM);
- Asociaţia Presei Sportive (APS);
- Asociaţia Presei Turistice (APT);
- Asociaţia Naţională a Editorilor din România (ANER);
- Clubul Român de Presă (1998) (CRP);
- Asociaţia Publicaţiilor Literare şi Editurilor din România (APLER).
• În România nu a existat niciodată un cod deontologic autentic, până în anul 1989
conduitele profesionale „extrajuridice” fiind reglementate de Codul principiilor eticii şi
echităţii comuniştilor. Ulterior au fost adoptate câteva coduri „naţionale”:
- Codul Deontologic al Ziaristului (1990)
- Codul Deontologic al Clubului Român al Presei (1998)
- Codurile Societăţilor Naţionale de radio şi televiziune (Legea Audiovizualului – 2002)
- şi un cod, unicul dealtfel la nivel de organizaţie, Tineretul liber (în prezent numai
apare această publicaţie).

34
• Jurnaliştii au fost preocupaţi de reglementarea juridică a activităţii lor decât autorităţile
statului, ceea ce trădează nu doar teama de controlul politic, cum am fi tentaţi să credem,
ci mai ales de lipsa culturii profesionale: organizaţiile profesionale au iniţiat nu mai puţin
de cinci proiecte de legi ale presei (două SZR, trei UZP şi unul al reprezentanţilor presei
„centrale”, în timp ce guvernul a iniţiat două proiecte, iar partidele politice trei (PD –
1995, PAR – 1997; 1998) şi cinci coduri deontologice inoperante însă.
• Legea Dreptului la Replică neaprobată de Parlamentul României
•Codul Deontologic al Ziaristului adoptat de Clubul Român de Presă, 15 martie 2003
CETĂŢEANUL JURNALIST
SUA. Din cauza marilor fluctuaţii pe piaţa muncii de presă, abia 22% din ziariştii de toate
tipurile sunt membrii în vreun sindicat sau asociaţie profesională. Dacă sindicate serioase
sunt numai două, la nivel federal:
1)Society of Professional Journalisto – SIGMA DELTA CHI (SPI/SDX); 2. TNG (The
Newspaper Guild) - asociaţii profesionale cu câmp de activitate restrâns sunt imposibil de
contabilizat, acoperind o infinitate de domenii.
Sindicatele sprijină jurnaliştii atât în chestiuni specifice dreptului muncii cât şi cu
consultanţă juridică atunci când au probleme litigioase cu cititorii, subiecţi, surse
ori instituţii ale statului.
Sigma Delta Chi a elaborat, încă din 1926 un Cod Deontrologic de o remarcabilă concizie
şi acuitate, revizuit în 1973 şi apoi în 1984.
În total contrast cu situaţia din SUA, în Marea Britanie există un singur mare sindicat
al Jurnaliştilor, care se bucură de un extraordinar prestigiu şi chiar de puteri neobişnuite
înlăuntrul organismului social.
NUJ (National Union of Journalists) avea în 1990 un total de 33.000 membri, estimându-
se că doar în jur de 5.000 de ziarişti practicanţi din Marea Britanie şi Irlanda de Nord nu
fac parte din el.
Statutul profesional impus de NUJ la nivelul legislaţiei muncii specifică faptul că „orice
persoană devine jurnalist prin simplul fapt că este angajat ca atare”. În plus, liberul
profesionist este definit va persoană care dovedeşte că 66% din veniturile sale
anuale provin din practica unui tip de profesiune jurnalistică. Această definiţie

35
simplă dar funcţională a free-lancer-ului s-a impus, în ultimele decenii, şi în plan
internaţional, fiind astăzi preluată şi de recomandările Consiliului Europei.
În supravegherea NUJ fiinţează în UK un Consiliu Naţional de Învăţământ pentru ziarişti,
finanţat atât de patronate cât şi prin subvenţii guvernamentale, consiliu care dirijează
omogenitatea şi flexibilitatea învăţământului universitar în domeniu, fie el de stat ori
privat. Pentru că avem de-a face cu o profesiune liberală definită legal, ca atare, nu
există nici o obligativitate a absolvirii unei şcoli superioare pentru a fi angajat ziarist. În
schimb, tradiţia, practica şi adesea chiar corpul profesional al redactorilor îl obligă pe
patron să îi asigure tânărului angajat, după maximum un an de la angajare, o formă de
calificare pe baza unei şcolarizări (cu sau fără scoatere din producţie), care să îl ajute să
obţină atât o diplomă cât şi certificatul profesional.
În principiu, există două posibilităţi de obţinere a certificatului profesional:
1)– fie că ai sau nu o diplomă universitară după trei ani de practică într-o instituţie de
presă şi 8 săptămâni de cursuri intensive la un colegiu se poate da un examen în faţa
comisiei de certificare a Consiliului Naţional de Învăţământ pentru ziarişti, pentru
obţinerea acestui certificat.
2)- sau după un curs preliminar de un an urmat de doi ani de practică cu program de
lucru complet (opt ore), te poţi prezenta la acelaşi examen.
Certificatul Profesional nu este egal cu angajarea, dar el e esenţial pentru a obţine
integritatea drepturilor de muncă şi e o carte de vizită serioasă în eventualitatea
angajărilor ulterioare.
Spre deosebire de americani care au desfiinţat în 1984 Consiliul Naţional de presă
(National News Council), la englezi el există şi astăzi. A fost înfiinţat în 1953, este un
organism voluntar, format în număr egal din reprezentanţi ai presei (patronat + sindicate)
şi reprezentanţi ai publicului. El monitorizează abaterile jurnaliştilor de la etica
profesională, răspunde plângerilor din public şi trimite recomandări cu caracter
reparatoriu, sau de atenţionare instituţiilor de presă care nu se conformează standardelor
tradiţionale ale jurnalistului britanic. Nu există însă nici o obligativitate stipulată legal ca
aceste instituţii să se conformeze acestor recomandări.
În GERMANIA erau înregistraţi în 1989, 32.000 de ziarişti şi, evident, între timp
numărul lor a crescut considerabil după reunificare. Dintre aceştia, 75% lucrează ca

36
angajaţi şi restul ca liber profesionişti, şi unii şi ceilalţi fac parte, într-o copleşitoare
proporţie (90%) din unul din cele mai mari sindicate de presă, SINDICATUL
ZIARIŞTILOR GERMANI şi ASOCIAŢIA ZIARIŞTILOR GERMANI. Faptul că eşti
membru de sindicat nu exclude, ca şi în celelalte ţări europene, apartenenţa la o asociaţie
profesională de alt tip.
Particularitatea sistemului sindical german, în peisajul pestriţ al Europei acestui început
de mileniu, este aceea că, în ciuda faptului că presa este aproape în totalitate privată, SZG
şi AZG negociază cu patronatele şi guvernele landurilor contractele colective de muncă
stabilind cinci nivele de salarizare, în funcţie de pregătire, vechime şi importanţa
atribuţiilor înlăuntrul instituţiei de presă. Aceste cinci nivele de salarizare au totuşi
limite flexibile şi acoperă venituri de la o minimă de 1700-2.000 Euro pe lună la o
maximă de 10.000-15.000 Euro pe lună.
Articolul 5 al Constituţiei federale deleagă competenţa în materie de legislaţia presei la
nivelul landurilor, lucru care ne face ca să găsim landuri cu lege a presei şi landuri fără.
Desigur, fiecare sindicat are un Cod Deontologic, însă ele sunt acordate şi cu Codul de
Presă al Consiliului German al Presei, organism voluntar, format tot din patroni, sindicate
şi reprezentanţi ai publicului. Spre deosebire de Marea Britanie însă, în Germania
recomandările şi atenţionările CGP au un oarecare grad de obiectivitate, instituţiile de
presă fiind silite să le publiciteze (să le facă publice) imediat după ce le-au parvenit. Nu
există însă măsuri coercitive legalizate de aplicare a acestor hotărâri.
În FRANŢA mişcarea sindicală este organizată destul de complex, existând federaţii
regionale atât în materie de presă scrisă cât şi de audiovizual. La nivel central există încă
de la începutul secolului trecut (XX), un prestigios SINDICAT NAŢIONAL AL
JURNALIŞTILOR, în regiunea sud-vest desfăşurându-şi activitatea şi o altă centrală
sindicală cu un mare număr de aderenţi ce reunesc toate tipurile de jurnalism. În plus,
funcţionează, fireşte, şi multe asociaţii profesionale „de creaţie”, pe câmpuri de interes
restrâns. Codurile deontologice cele mai interesante (Charte des devoirs profesionnels
des journalistes, concepută în 1918 şi revizuit în 1938 şi Codul jurnaliştilor Quest-
France) sunt concurate de regulamente şi coduri proprii ale (mai) fiecărei întreprinderi de
presă serioase. LE MONDE, LE CROIX, L’ALSACE sau LA NOUVELLE

37
REPUBLIQUE au, fiecare, coduri interesante, cu accente particulare în funcţie de
politica editorială şi de tipul de mesaj publicistic practicat.
În materie de legislaţie, lucrurile sunt aici destul de complicate:
- există o lege a presei revizuită substanţial în 1981 care face referiri atât la liberul acces
şi la libera circulaţie a informaţiilor, cât şi la protecţia vieţii private. Legea trimite însă,
pentru nerespectarea îndatoririlor jurnaliştilor, la articolele Codului Penal, limitările
referindu-se atât la calomnie, injurie, ofensă adusă autorităţilor cât şi la discriminarea
rasială ori viaţa privată; în plus ea interperează cu multe alte legi mai vechi rămase în uz,
dar greu aplicabile, cu privire la difuzarea informaţiilor false, delicte de opinie sau
difuzare de informaţii secrete.
Lucrul cel mai avantajos pentru jurnalişti este buna şi ampla definiţie a profesiunii
înlăuntrul Codului Muncii ca şi legiferarea, în acelaşi cod, a clauzei de conştiinţă. Liberul
acces la informaţii, garantat de Constituţie şi susţinut de Legea Presei, cuprinde şi o
discriminare pozitivă pentru ziarişti, stipulată tot în Codul Muncii, cu referire directă la
documentele administrative. În schimb, instituţia justiţiei rămânând încă extrem de
conservatoare, în Franţa e legiferat secretul judiciar, care împiedică pe ziarişti nu numai,
să aibă acces la dosarele sub anchetă, ci chiar să publice orice informaţii referitoare la
aceasta până la finalizarea ei.

CLUBUL ROMÂN DE PRESĂ

Prezentarea clubului
Clubul Român de Presă este o organizaţie neguvernamentală, apolitică, deţinând
personalitate juridică proprie din toamna anului 1998, după ce iniţial a funcţionat ca
departament al Fundaţiei E.L.I.T.A., înfiinţată de Mihai Tatulici, din luna februarie a
anului 1997.
Conducerea Clubul Român de Presă este asigurată de Consiliul de Onoare, organism
colegial de dezbatere şi decizie, alcătuit din membrii fondatori, reprezentând
Departamentul Proprietarilor, Editorilor şi Redactorilor şi ai presei locale. Preşedintele
CRP este Cristian Tudor Popescu, directorul ziarului Gândul, care deţine în acelaşi timp
şi funcţia de Preşedinte al Consiliului de Onoare.

38
Prin activitatea sa, Clubul Român de Presă îşi propune să participe activ la îmbunătăţirea
calitativă a presei româneşti şi la crearea unui mediu de afaceri favorabil companiilor
mass-media. CRP este singura organizaţie de presă din România care a creat un cod
deontologic al ziaristului, iar includerea membrilor în asociaţie se face numai prin
acceptarea şi respectarea de către aceştia a codului deontologic.
În 2002, ca şi în anii anteriori, Clubul Român de Presă a participat activ şi a intervenit cu
succes în dezbaterile privind reglementări juridice defavorabile.
Accesul în Clubul Român de Presă este deschis atât societăţilor de presă, ca persoane
juridice, cât şi jurnaliştilor, ca persoane fizice.
Societăţile de presă se pot înscrie în unul sau ambele departamente deschise pentru
acestea: Departamentul Editorilor, care are ca scop promovarea juirnalismului de calitate,
prin acţiuni şi proiecte specifice, destinate în principal (dar nu numai) redactorilor şefi, şi
Departamentul Proprietarilor, al cărui scop este îmbunătăţirea mediului de afaceri pentru
presă, în special prin negocieri cu autorităţile şi prin întâlniri specifice.
Jurnaliştii se pot înscrie în Departamentul Redactorilor, accesul fiind posibil indiferent
dacă societatea de presă la care lucrează aceştia este membră sau nu în vreunul din
departamentele menţionate anterior. Membrii acestui departament pot beneficia de
programe de training şi burse.
Serviciile de care beneficiază membrii CRP sunt: legitimaţii de jurnalist, valabile atât în
ţară cât şi în străinătate, trimitere constantă de materiale informative, participarea la
acţiuni ale Clubului, în comisii de negociere, invitaţii la proiectele Clubului etc.

CODUL DEONTOLOGIC AL ZIARISTULUI ADOPTAT DE CLUBUL ROMÂN

DE PRESĂ (19 martie 2003)

PREAMBUL
Clubul Român de Presă, reprezentat de peste 20 de case editoriale care cuprind cele mai
importante instituţii mass-media naţionale (presa scrisă, televiziuni, radiouri şi agenţii de
presă) numărând circa 20.000 de ziarişti, membri ai tuturor asociaţiilor de presă din
România, propune introducerea unui Cod etic al ziariştilor şi instituirea unui Consiliu de

39
Onoare care să urmărească respectarea normelor deontologice. Regulamentul de
organizare şi funcţionare al Consiliului de Onoare face obiectul unui document separat.
Potrivit Constituţiei României, libertatea de exprimare a opiniilor, în scris, prin imagini
sau prin alte mijloace de comunicare în masă este garantată. Cenzura de orice fel este
interzisă (art. 30). Dreptul presei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu
poate fi îngrădit. Autorităţile publice potrivit competenţelor ce le revin sunt obligate să
asigure informarea corectă a cetăţenilor (art. 31).
Ziarist profesionist este persoana care are drept ocupaţie principală şi retribuită presa,
posesoare a unei cărţi de presă recunoscută de una din organizaţiile profesionale,
respectiv orice reporter, redactor, fotoreporter, grafician de presă, secretar de redacţie, şef
de secţie sau departament, redactor şef sau adjunct, director de publicitate, radio sau
televiziune, cu o vechime minimă în presă de un an (perioadă ce reprezintă stagiul în
această activitate). În virtutea libertăţii de expresie, ziaristul are dreptul de a critica,
argumentat, atât Puterea cât şi Opoziţia, considerând drept criteriu de judecare a faptelor
raportarea lor la legile ţării şi la principiile morale.
ARTICOLUL 1
Ziaristul are datoria primordială de a relata adevărul, indiferent de consecinţele ce le-ar
putea avea asupra sa, obligaţie ce decurge din dreptul constituţional al publicului de a fi
corect informat.
ARTICOLUL 2
Ziaristul poate da publicităţii numai informaţiile de a căror verdicitate este sigur, după ce
în prealabil le-a verificat, de regulă, din mai multe surse credibile.
ARTICOLUL 3
Ziaristul nu are dreptul să prezinte opiniile sale drept fapte. Ştirea de presă trebuie să fie
exactă, obiectivă şi să nu conţină păreri personale.
ARTICOLUL 4
Ziaristul este obligat să respecte viaţa privată a cetăţenilor şi nu se va folosi de metode
interzise de lege pentru a obţine informaţii sau imagini despre aceasta.
Atunci când comportamentul privat al unor personalităţi publice poate avea urmări asupra
societăţii, principiul neintruziunii în viaţa privată ar putea fi eludat. Este preferabil ca

40
minorii, bolnavii şi victimele unor infracţiuni să beneficieze de păstrarea confidenţialităţii
identităţii.
Se va menţiona rasa, naţionalittaea, apartenenţa la o anumită minoritate (religioasă,
lingvistică, sexuală) numai în cazurile în care informaţia publicată se referă la un fapt
strict legat de respectiva problemă.
ARTICOLUL 5
Ziaristul va da publicităţii punctele de vedere ale tuturor părţilor implicate în cazul unor
păreri divergente. Nu se vor aduce acuzaţii fără să se ofere posibilitatea celui învinuit să-
şi exprime punctul de vedere. Se va avea în vedere respectarea principiului prezumţiei de
nevinovăţie, astfel încât nici un individ nu va fi catalogat drept infractor până când o
instanţă juridică nu se va pronunţa. Se va evita publicarea comentariilor şi luărilor de
poziţie asupra unor cauze aflate pe rol în justiţie. Aceasta nu exclude relatările obiective
asupra faptelor în evoluţia lor. Ziaristul nu se substituie instituţiilor şi puterilor publice.
ARTICOLUL 6
Ziaristul va păstra secretul profesional privind sursele informaţiilor obţinute confidenţial.
Este la latitudinea propriei sale conştiinţe să respecte confidenţialitatea surselor, chiar şi
în faţa justiţiei. Confidenţialitatea surselor de informaţii este garantată de reglementările
internaţionale la care România este parte.
ARTICOLUL 7
Ziaristul are responsabilitatea civică de a milita pentru instaurarea justiţiei şi dreptăţii
sociale. În cazurile în care are ştiinţă de abuzuri sau de încălcări ale legilor, potrivit
clauzei de conştiinţă, ziaristul are dreptul de a refuza orice ingerinţă care să-i influenţeze
decizia.
ARTICOLUL 8
În exercitarea profesiei şi în relaţiile pe care le întreţine cu autorităţile publice sau cu
diverse societăţi comerciale, ziaristului îi sunt interzise orice înţelegeri care ar putea
afecta imparţialitatea sau independenţa sa.
ARTICOLUL 9
Ziaristul care distorsionează intenţionat informaţia sau face acuzaţii nefondate săvârşeşte
abateri profesionale de maximă gravitate.
ARTICOLUL 10

41
Ziaristul şi redacţia au datoria de a face corecţiile necesare în cazul în care, din vina lor,
vor fi date publicităţii informaţii inexacte. În asemenea cazuri, instituţia respectivă de
presă are obligaţia de a publica, în termen de 5 zile de la primire, pentru publicaţiile
cotidiene şi agenţiile de ştiri, şi de proximă apariţie, pentru publicaţiile periodice, dreptul
la replică al reclamantului, ca formă esenţială de reparare a prejudiciului adus acestuia.
În cazul în care o publicaţie refuză publicarea dreptului la replică, partea vătămată se
poate adresa Consiliului de Onoare al CRP. În baza acestei sesizări, Consiliul de Onoare
se va adresa publicaţiei în cauză şi va cere imperativ respectarea Codului deontrologic, în
cazul în care replica este întemeiată. Ignorarea acestui demers va atrage după sine o
delimitare publică a CRP de poziţia publicaţiei respective.

42
 Partea a II-a

PRINCIPIILE COMUNICĂRII JURNALISTICE

1. Accesul liber la informaţie
2. Libertatea de exprimare şi conştiinţă
- Exprimare şi exteriorizare
- Îngrădiri ale libertăţii de exprimare
- Atentat la manipulare
- Fair-play şi manipulare grosolană
- Testarea opiniei publice
3. Buna-credinţă
- Surse de rea-credinţă
4. Egalitatea de tratament
- Contradicţie... pe merit
- Martori şi experţi
5. Răspunderea
- Sancţiuni morale, sancţiuni juridice
- Infracţiunea în presă
- Forme ale răspunderii juridice
- Faptele de natură penală care interesează presa
6. Protejarea surselor
- Protecţie şi credibilitate
- Protejarea sursei înseamnă libertate de exprimare
7. Respectul vieţii private
- Viaţă publică, viaţă privată
- Intervenţia în viaţa privată
- Obligaţia de a nu exagera
8. Independenţa profesională
- Public şi privat în presă
- Independenţă redacţională şi îngrădiri

43
- Forme de presiune
- Sursă de venit sau sursă de încredere
- Presiuni exercitate asupra oamenilor de presă
- Autocenzura; autocenzura totală; autocenzura parţială
- Autocenzura şi latura ei pozitivă
- Cenzura internă
9. Greşeală sau abuz de presă
- Eroare de fapt sau eroare de drept
- Prezumţia de nevinovăţie
- Cu intenţie sau fără intenţie
- Insulta
- Calomnia

44
Principiile comunicării jurnalistice
Principiile fundamentale ale activităţii de presă sunt considerate idei întemeietoare sau
percepte directoare ce organizează şi justifică sistemul mass-media. Aceste principii sunt:
1. Accesul liber la informaţie;
2. Libertatea de exprimare şi de conştiinţă;
3. Buna-credinţă;
4. Egalitatea de tratament;
5. Răspunderea;
6. Protejarea surselor;
7. Respectul vieţii private;
8. Independenţă profesională.
I. ACCESUL LIBER LA INFORMAŢIE
Acces imediat – acces mediat
Principiul accesului liber la informaţie cuprinde atât dreptul cetăţeanului de a primi toate
informaţiile cerute şi răspunsuri la întrebările puse, cât şi obligaţia autorităţilor de a da
informaţiile şi de a formula răspunsuri.
Forma cea mai la îndemână şi cea mai uzitată de către cetăţean pentru a obţine informaţii
fiind cea mediată, adică prin intermediul presei. Aici un rol important îi revine
jurnalistului care, având obligaţia de a informa, are dreptul de a-şi culege datele direct de
la sursă.
Accederea la informaţii cu caracter secret, definite astfel prin lege, este îngrădită şi nu
există o obligaţie din partea autorităţilor publice de a furniza astfel de informaţii.
Practica a demonstrat că, periodic, ziaristul poate fi pus in una din următoarele situaţii:
1. autorităţile statului ascund unele informaţii care în mod normal ar putea fi date
publicităţii, 2 ziaristul intră în posesia unor informaţii considerate secrete,
informaţii pe care le dă publicităţii.
1. În primul caz, funcţionarii instituţei respective fie iau, cu de la sine putere, măsuri
de „protecţie” suplimentare peste reglementările prevăzute de lege, fie refuză, pur
şi simplu, să dea publicităţii ceea ce ştiu. Indiferent că este vorba de „protecţie”
suplimentară sau de un refuz nejustificat, asistăm la o încălcare flagrantă a

45
 dreptului fundamental care priveşte libera informare. Cel vătămat poate să-l
acţioneze în justiţie pe cel ce nu şi-a respectat obligaţia de a furniza informaţia sau
nu a permis să se ajungă la ea ca, prin hotărârea dată de instanţă, să obţină
respectarea dreptului său.
2. Problema este mai complicată în cazul al doilea când ziaristul deţine informaţii ce
privesc secrete de stat sau ordine publică. Regula stabilită în practică este aceea că
jurnalistul are libertatea de a hotărî asupra publicării sau nepublicării acestora. În
situaţia de faţă se impune luarea unor măsuri suplimentare privind protecţia
statului şi a cetăţeanului, însă jurnalistul nu poate fi obligat să nu publice ceea ce
ştie şi nici la deconspirarea surselor sau a modului în care a ajuns în posesia
informaţiilor. Obligaţia jurnalistului de a proceda la o analiză mai atentă a faptelor
şi consecinţelor este una morală, deoarece de păstrarea secretelor de stat se ocupă
instituţii special constituite şi nu presa.
Răspunderea pentru publicarea de informaţii cu caracter secret este în primul rând a
celui care le dă sau le lasă să „scape” şi nu a jurnalistului acesta fiind chiar obligat să
facă investigaţia, să adune datele indiferent de caracter. Mai mult, ziaristul are
obligaţia de a-şi proteja sursele şi de a nu le expune la represalii.
II. LIBERTATEA DE EXPRIMARE ŞI DE CONŞTIINŢĂ
Exprimare şi exteriorizare
Principiul libertăţii de exprimare şi de conştiinţă este definit în Constituţie şi de tratatele
internaţionale. În Constituţia României se spune: „Libertatea de exprimare a gândurilor, a
opiniilor sau a credinţelor, libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin
imagini sau prin alte mijloace de comunicare public, sunt inviolabile”. Iar în ce priveşte
libertatea de conştiinţă: „Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor
religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o
opinie sau să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale”.
Exteriorizarea gândurilor, a credinţelor şi opiniilor înseamnă intrarea în sistemul relaţiilor
sociale şi poate fi făcută prin viu grai, în scris, prin imagini sau prin gesturi.
În ceea ce ne priveşte importantă e exprimarea, comunicarea prin mass-media. Aceasta
implică atât dreptul cetăţeanului de a-şi exprima punctele de vedere prin intermediul
mijloacelor de comunicare în masă, cât şi un drept special care defineşte libertatea presei.

46
Îngrădiri ale libertăţii de exprimare
În practică se întâlnesc adesea cazuri în care libertatea de exprimare este îngrădită. Deşi
frecvenţa îngrădirilor este deosebit de mare în statele cu regim totalitar, unele forme sunt
întâlnite însă şi în statele cu tradiţie democratică.
Formele de îngrădire pot fi: directe şi indirecte.
1. Directe – atunci când măsurile sunt luate de autorităţi în baza unor prevederi
legale. În acest sens, Constituţia prevede că nici o publicaţie nu poate fi
suprimată lăsând să se înţeleagă că suspendarea este posibilă. Alte îngrădiri
privesc respectul drepturilor şi reputaţiei, salvgardarea siguranţei naţionale, a
moralităţii şi ordinii publice. Însă, nimeni nu poate garanta că limitările la
libertatea presei, prevăzute în actele normative, nu vor fi accentuate de
autorităţi prin interpretări ce depăşesc prin consecinţe măsurile necesare
asigurării unei bune funcţionări a statului, ducând efectiv la încălcarea
principiului libertăţii de exprimare.
2. Indirecte – atunci când asupra presei se fac presiuni subtile sau fătişe, cunoscute
în practică prin acţiuni de intimidare a redacţiilor sau jurnaliştilor. Şicanarea
redacţiilor poate fi înfăptuită prin controale repetate pe linie fiscală, blocarea
accesului la materiile prime necesare (Ex. hârtie de ziar), refuzul sau
retragerea licenţei de emisie pentru posturile de radio sau televiziune,
chemarea în judecată etc. Libertatea ziaristului poate fi îngrădită prin violenţă
fizică sau psihică asupra lui sau asupra celor apropiaţi, chemări în judecată,
interogării la Poliţie sau la Parchet.
Anul 2005 a fost unul negru pentru libertatea presei în lume, cu 63 de jurnalişti omorâţi,
cu zece mai mulţi decât în 2004, indică un raport al organizaţiei Reporters sans Frontieres
(RSF), citat de AFP.
Anul 2005, un an negru pentru libertatea presei
Irak a rămas în fruntea clasamentului ţărilor unde au fost omorâţi cei mai mulţi jurnalişti,
potrivit sursei citate.
Colaboratorii jurnaliştilor (intermediari, şoferi, traducători, tehnicieni) au plătit şi ei un
tribut greu, cu cinci morţi, toţi în Irak, mai relevă studiul publicat miercuri. Anul 2005

47
este „cel mai criminal după 1995”, an în care au pierit 64 de jurnalişti, dintre care 22 în
Algeria.
În total, 807 jurnalişti au fost reţinuţi în 2005, mai puţini ca în 2004, cu 907 de arestări,
dar agresiunile şi ameninţările la adresa lor au crescut. Au fost, astfel, cel puţin 1.308
reporteri agresaţi sau ameninţaţi, faţă de 1.146 anul anterior.
Orientul Mijlociu şi Asia sunt regiunile cu riscul cel mai mare pentru jurnalişti, se mai
arată în raportul RSF.
Pentru al treilea an consecutiv, Irak rămâne ţara în care au murit cei mai mulţi jurnalişti
(24 de jurnalişti şi cinci colaboratori ai acestora). De la începutul conflictului în această
ţară, în 2003, şi-au găsit sfârşitul 76 de jurnalişti şi colaboratori ai organizaţiilor media,
mai mult decât în 20 de ani de război în Vietnam. Ziariştii au fost victemele atentatelor
teroriste ai gherilei irakiene, dar şi ai armatei americane, responsabilă de moartea a trei
jurnalişti şi colaboratori ai acestora, indică raportul RSF.
De asemenea, în Filipine, şapte jurnalişti au plătit cu viaţa dorinţa de a informa. Liban a
fost şi el zguduit de un val de atentate îndreptate împotriva unor oameni politici şi de
presă, printre care editorialistul cotidianului An-Nahar, Samir Kassir şi patronul aceluiaşi
ziar, Gebrane Tuéni.
Asia continuă să fie cea mai mare închisoare din lume pentru ziarişti. La 1 ianuarie 2006,
126 de jurnalişti şi trei colaboratori ai acestora erau reţinuţi în 23 de ţări, în frunte cu
China şi Cuba, potrivit bilanţului RSF.
Atentat şi manipulare
Un caz aparte de atentat la libertatea presei îl reprezintă informaţia dirijată. Este situaţia
în care anumite instituţii încearcă influenţarea populaţiei într-o anumită direcţie, fiind
vorba în fapt de o manipulare a conştiinţelor prin intermediul presei, manipulare sesizată
sau nu de către jurnalişti.

Fair play şi manipulare grosolană

Nu trebuie să credem că este „o chestiune de fair play” şi că întotdeauna ziariştii în cauză
sunt avizaţi asupra naturii şi mai ales, a originii materialului. Se întâlnesc în practică
suficient de multe cazuri de intoxicare a unor jurnalişti fără ca aceştia să prindă de veste
că au fost manipulaţi sau, mai direct, folosiţi. Asemenea materiale sunt plasate ziariştilor

48
de către intermediari, care par să nu aibă nici o legătură cu serviciile secrete (Ex. în
România SRI). Intermediarii, plasatorii de astfel de materiale, care sunt sau devin pentru
jurnalişti surse de încredere, pot fi localizaţi de Poliţie, în partidele politice, în
organizaţiile neguvernamentale sau în instituţii ale statului cum sunt direcţiile financiare,
direcţiile sanitare, direcţiile de muncă, primăriile etc.
Un ziarist care se respectă, un ziarist serios, va fi oarecum descumpănit atunci când
informaţiile i se vor da pe tavă, în mod oficial şi în cadrul unei conferinţe de presă
anunţată din timp, mai ales că acelaşi set de informaţii va fi deţinut de toate ziarele,
posturile de radio şi de televiziune.
Instituţiile care doresc să plaseze cu un maxim de impact anumite materiale vor apela la
un intermediar, în care jurnalistul - ţintă are încredere. Datele i se vor pune la dispoziţie
în mod treptat (în aşa fel încât să pară că jurnalistul a muncit, a avut putere de convingere
şi că i s-a făcut un serviciu pentru care rămâne obligat) şi i se va asigura exclusivitatea.
După ce a „adunat” aceste informaţii, sentimentul de încredere în sine al ziaristului va fi
deosebit şi, drept consecinţă, el va depune eforturi considerabile ca impactul articolului
redactat pe baza informaţiilor ce i-au fost strecurate, fără ca el să ştie că este subiectul
unei manipulări, să fie cât mai mare.
Testarea opiniei publice
Influenţarea opiniei publice sau încercările în acest sens sunt destul de numeroase nu
numai în România ci şi pe alte meridiane! Intoxicarea jurnaliştilor şi a presei, în general
cu scopul de a influenţa sau de a manipula opinia publică este o practică descrisă elocvent
de profesorul american Peter Gross: „Oficialităţile alese sunt, în mod special, sensibile la
opinia publică şi se vor folosi de mass-media pentru a influenţa reacţiile publicului în
favoarea unor politici pe care ar dori să le propună, să le sprijine sau să le respingă. Spre
exemplu, prin intermediul unei declaraţii, acordată cu condiţia păstrării anonimatului, de
către purtătorul de cuvânt prezidenţial, se sugerează că preşedintele ia în considerare
adoptarea unui anumit curs în cutare problemă politică internă sau externă. Jurnalistul
publică relatarea, iar reacţia din partea publicului este favorabilă. Câteva zile mai târziu,
preşedintele ţării anunţă oficial adoptarea liniei politice respective. Dacă reacţia din
partea publicului este nefavorabilă, Preşedintele va face o declaraţie publică dezminţind

49
că ar fi avut cunoştinţă de o asemenea politică, iar, în particular, abandona ideea sau o va
amâna pentru o dată ulterioară”.
III. BUNA-CREDINŢĂ
Ziaristul nu este vinovat de veştile rele
Practica arată că se porneşte de la realitatea dată şi că faptele sunt în natura lucrurilor, că
ziaristul ia cunoştinţă de ele aşa cum sunt şi le prezintă publicului ca atare. El nu poate fi
făcut răspunzător de veştile rele aduse. Important este ca autorul să nu influenţeze în mod
vădit şi conştient mesajul transmis, cu alte cuvinte trebuie să fie în măsură să elimine sau
să se atenueze elementele ce pot denatura sensul de bază.
A respecta principiul deci a acţiona cu bună-credinţă, implică abţinerea de la îndeplinirea
acelor acţiuni care au ca efect încălcarea normelor şi regulilor jurnalistice, încălcare ce
poate duce la sancţiuni de ordin juridic (condamnări, amenzi, plata unor despăgubiri)
de ordin administrativ sau care ţin de dreptul muncii (concedieri, penalizări,
retrogradări) ori la sancţiuni de ordin moral (expunerea oprobiului public). Însă nu
teama de o sancţiune, indiferent de natura ei, trebuie să-l convingă pe ziarist să lucreze
corect, în limita prevederilor legale şi a regulilor acceptate şi cu respectarea dreptului la
opinie şi a dreptului la informaţie.
Redactorii şi reporterii trebuie să fie convinşi că buna-credinţă exclude superficialitatea
în documentare şi redactare, lipsa de politeţe, exercitarea de presiuni şi minciuna. Un
jurnalist nu poate fi de bună-credinţă când scrie la comandă sau când are interese
personale.
Buna-credinţă este o caracteristică a persoanei în presă, fiind o formă specifică de
abordare a relaţiilor stabilite cu sursele de informaţii, cu colegii (şefi sau subalterni),
precum şi cu publicul.
Buna-credinţă a omului de presă este faţă de:
1. Sursă – căreia i-a cerut părerea sau date noi;
2. Faţă de public – căruia i-a prezentat informaţiile deţinute menţionând faptul că
lipsesc anumite date, dar că jurnalistul a încercat să le afle, însă nu i s-a permis.
3. Faţă de sine – întrucât a făcut tot ceea ce se putea pentru o documentare completă
şi prin faptul că a dat ştirea la timp, respectând regula menţionării situaţiei că
sursele au refuzat colaborarea.

50
Surse de rea-credinţă
Sub aparenţa bunăvoinţei şi a bunei-credinţe, unele persoane pot transmite ziaristului
date false, cărora le crează o aparenţă de credibilitate. Acest lucru este cunoscut sub
denumirea de intoxicare a presei. Sursele respective pot profita de încrederea
jurnalistului sau îi pot specula interesul pentru publicarea în premieră a aşa-ziselor
ştiri de senzaţie. Tehnicile de intoxicare a presei sunt diverse. O informaţie „tare”
poate fi transmisă la un pahar în fugă pe scările tribunalului printr-o însemnare lăsată
la vedere „din greşeală” pe un birou, prin înmânarea unor documente despre care
ziarul nu ştie că sunt contrafăcute etc.
Buna-credinţă faţă de cititor, ascultător sau telespectator, tradusă prin respectul pe
care omul de presă li-l datorează, impune recunoaşterea cu promptitudine a
inexactităţilor apărute şi acordarea cuvântului celor prejudiciaţi, inclusiv a dreptului
la replică. Pentru a evita astfel de situaţii, jurnalistul trebuie să-şi pună la bătaie toată
forţa de convingere pentru ca informaţiile să fie publicate cu menţionarea cât mai
explicită a surselor. Dacă ziaristul crede că sursa nu are motive întemeiate pentru a nu
i se da numele, este mai bine ca astfel de informaţii să nu fie publicate până nu sunt
confirmate din alte surse.
Sunt, însă, necesare câteva precizări în privinţa clauzei de conştiinţă. Ziaristul, ca
orice om, îşi are propriile idei, convingeri şi opinii. În munca sa el se călăuzeşte după
aceste idei, convingeri, opinii, respectând însă principiile normale şi regulile
jurnalistice. El nu poate fi obligat de nimeni să facă ceva împotriva propriei conştiinţe
şi nici nu poate fi împiedicat să şi-o apere, indiferent cine ar fi persoana sau instituţia
care i-o cere. Refuzul jurnalistului de a oferi spre publicare ceva care este în
contradicţie cu convingerile proprii nu poate fi sancţionat nici de justiţie, nici de şefii
săi. Ziaristului nu i se poate cere să vadă o ilegalitate acolo unde el crede că nu există
şi nici nu i se poate cere să formuleze textul lăsând să se înţeleagă sau să se sugereze
stări şi fapte despre care ştie că nu există ori sunt exagerate în mod intenţionat.
Aspectele acestea trebuie înţelese mai ales de patronii mijloacelor de comunicare în
masă. Ei sunt proprietarii mijloacelor tehnologice şi ai bazei materiale şi nu ai
conştiinţelor celor care lucrează în redacţiile pe care le finanţează. Libertatea presei se
bazează şi pe libertatea de conştiinţă a omului de presă, fiind una din garanţiile presei

51
 independente şi neaservite. Este un principiu fundamental al statului de drept.
Aservirea conştiinţei jurnaliştilor nu face decât să încurajeze pornirile autoritariste, ce
pot duce la subminarea democraţiei.
IV. EGALITATEA DE TRATAMENT
Parte şi parte adversă
Am vorbit deja despre egalitatea de tratament în capitolul anterior, menţionând că este
vorba de o egalitate în faţa normelor şi a regulilor jurnalistice, în acelaşi timp şi în
acelaşi mod la toate subiectele implicate.
Principiul se referă la părţile aflate într-un raport de contradictorialitate direct, la cele
aflate într-un raport de contradictorialitate indirect, dar şi la cele care au simpla calitate
de observatori sau pot emite opinii în cunoştinţă de cauză.
În primul caz, atunci când subiecţii (părţile, persoanele) se află într-o relaţie divergentă
unul faţă de celălalt, acest lucru fiind evident, este obligatorie contactarea amândurora,
pentru a le da şansa să-şi apere poziţia. De multe ori jurnaliştii sunt tentaţi ca, atunci când
deţin documente incriminatoare şi/sau declaraţii ce pun o persoană (fizică sau juridică)
într-o poziţie demnă de semnalat în presă, să nu considere necesar să afle părerea părţii
adverse. Este vorba, în acest caz, de o gravă încălcare a principiului egalităţii de
tratament şi a normelor de deontologie profesională.
După aflarea poziţiei celui despre care se vorbeşte, chiar dacă acuzaţiile pot rămâne în
picioare, ziaristul nu mai poate fi acuzat că i-a încălcat dreptul la opinie.
Se poate ca persoana în cauză să refuze să facă declaraţii. Este un drept de poate uza
oricând. Motive ale refuzului pot fi nepăsarea, frica de presă şi de opinia publică sau
intenţia de a-şi construi o apărare de ordin juridic şi nu una prin presă. Jurnalistul
va consemna refuzul, pentru a arăta că şi-a îndeplinit obligaţiile şi pentru a nu fi, ulterior,
ţinta unei acuze de încălcare a regulii ce obligă la consemnarea părţii adverse.
Contradicţie... pe merit
Consultarea trebuie făcută şi atunci când sursele fac referire la meritele unor persoane. S-
ar putea ca unele persoane considerate merituoase să nu fie de acord cu laudele ce li se
aduc. Aşa se întâmplă când un personaj asupra căruia planează acuzaţia de corupţie laudă
calităţile profesionale ale unui judecător sau procuror. Judecătorul sau procurorul nu-l pot
împiedica pe ziarist să dea publicităţii informaţia deţinută, însă au dreptul de a-i cere

52
consemnarea opiniilor lor prin care să nege legăturile cu personajul dubios. Regula este
valabilă şi atunci când o persoană primeşte un premiu, o recompensă sau o distincţie.
Premiatul poate refuza premiul, recompensa sau distincţia, aşa cum s-a întâmplat în mai
1996, când criticul literar Cornel Ungureanu a considerat că nu trebuie să beneficieze de
un premiu stabilit de Prefectura judeţului Timiş.
Martori şi experţi
Relaţia de contradictorialitate indirectă apare când o persoană nu este într-un
diferend cu altele, ci săvârşeşte o faptă la care ziaristul este martor şi-i adună datele
prin observaţie directă. Astfel de fapte pot fi: furturi, incendieri, fugă de la locul
accidentului etc., deci fapte de natură penală, caz în care misiunea de a restabili ordinea
revine organelor de drept.
O altă situaţie intervine atunci când o persoană acuză sau laudă o altă persoană, cu scopul
de a obţine de la o a treia (de la un terţ) un avantaj.
În prima situaţie, a contradictorialităţii indirecte cu cel vătămat, statul asigură
sancţionarea celui vinovat sesizându-se din oficiu şi nu la plângerea prealabilă a părţii
vătămate. Situaţia presupune să se acorde atenţie făptuitorului, posibilelor victime,
precum şi reprezentanţilor statului (poliţişti sau procurori).
În cea de-a doua situaţie, când cel ce acţionează este într-un raport de
contradictorialitate cu terţul, ziaristul va cere opinia fiecăruia din cele trei părţi implicate.
Egalitatea de tratament rămâne valabilă şi în cazul martorilor sau experţilor. Martorii
sau observatorii nu sunt implicaţi în evenimente. Ei deţin însă o poziţie privilegiată prin
faptul că au fost aproape de locul producerii unui eveniment şi pot oferi jurnalistului
informaţii preţioase, chiar dacă, în cele mai multe cazuri, nu sunt persoane avizate. (Spre
exemplu, un lucrător al pământului poate fi o sursă importantă de informaţii în cazul
reconstituirii modului în care s-a prăbuşit un avion în imediat sa apropiere). Cei chemaţi
să emită opinii în cunoştinţă de cauză, chiar dacă nu au fost martorii întâmplării, sunt
experţii (specialiştii). În baza datelor puse la dispoziţie, ei pot formula o concluzie
apropiată de realitate.
Deci, principiul egalităţii de tratament presupune consultarea şi acordarea dreptului de
exprimare a opiniilor tuturor persoanelor implicate într-o problemă, precum şi a celor ce
nu sunt implicate, dar pot formula o părere avizată, ori au statut de martori.

53
 V. RĂSPUNDEREA
Sancţiuni morale, sancţiuni juridice
Răspunderea este un concept cuprinzător, cu sferă de aplicare în multe domenii. Intervine
atunci când sunt încălcate normele de conduită cu rol de reglare a relaţiilor interumane.
Societatea îşi apără, prin norme interesul său general, fixând limitele între acţiunile
umane şi posibilele lor urmări nu ameninţă afirmarea valorilor universal recunoscute.
Răspunderea poate fi definită drept obligaţia de a suporta consecinţele nerespectării
normelor sociale (juridice, morale, etice). Pentru noi este important să discutăm despre
un domeniu structurat, în care, la nevoie, se poate face apel la forţa de constrângere a
statului, ceea ce nu este posibil în cazul răspunderii privind încălcarea normelor morale.
Adevărat este însă şi faptul că marea majoritate a normelor moralei şi eticii au fost
reglementate prin norme juridice. Încălcarea acestora duce la răspunderea prevăzută în
sistemul dreptului pozitiv, statul având la dispoziţie elemente legale de a impune
respectarea normelor şi de a da sancţiuni.
Publicul, adică cititorii, radioascultătorii sau telespectatorii, pot da însă sancţiuni
morale extrem de severe unui ziar, post de radio sau televiziune, chiar dacă aceste
sancţiuni nu sunt prevăzute în sistemul dreptului. Lipsa de seriozitate a unei
publicaţii, a unor posturi de radio sau de televiziune, tradusă prin documentări
superficiale, stil neîngrijit, lipsă de promptitudine, condiţii precare de tipărire,
difuzare şi emisie sau imoralitatea unor membrii ai redacţiei, duce la pierderea
credibilităţii mijlocului de presă la care se înregistrează astfel de abateri şi la pierderea
auditoriului. Această sancţiune, eminamente morală, are ca efect dispariţia ziarului,
postului de radio ori de televiziune respectiv.
Revenim la răspunderea juridică, arătând că aceasta este angajată în funcţie de calitatea
subiecţilor, care pot fi: jurnaliştii – persoanele juridice ce editează o publicaţie sau
administrează posturi de radio ori de televiziune; - precum şi persoanele din redacţie sau
din structurile administrative ce nu au calitate de jurnalişti.

Infracţiunea de presă

54
Este evident că atunci când discutăm despre principiul răspunderii jurnalistice ne
referim exclusiv la fapte aflate în sistemul presei sau în legătură cu aceasta şi nu la
conduita ilicită în general, conduită ce face poate caracteriza orice persoană chiar dacă
are sau nu profesia de ziarist.
În privinţa caracterului ilicit al unor acţiuni, Constituţia României prevede:
„Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a
persoanei şi nici dreptul la propria imagine”. De asemenea, „sunt interzise de lege
defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de
clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă
publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri”.
După enumerarea acestor abateri, care sunt calificate în Codul Penal drept infracţiuni,
textul constituţional intră într-o nebuloasă, orice interpretare fiind posibilă. Astfel, se
spune: „Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă
publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării
artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau televiziune, în
condiţiile legi. Delictele de presă se stabilesc prin lege”.
Termenul de editor nu este definit de legea română, iar stabilirea unei răspunderi pentru
proprietarul mijlocului de multiplicare nu se justifică. El este persoană juridică
separată şi un simplu prestator de servicii. Hotărârea asupra conţinutului difuzat nu-i
aparţine tipografului, deoarece el lucrează în baza unei comenzi sau a unui contract cu
persoana juridică editoare. În cazul în care mijlocul de multiplicare îl are ca proprietar pe
editorul publicaţiei, acesta răspunde pentru conţinutul publicaţiei sale şi nu pentru
operaţiunea de tipărire în sine.
În privinţa delictelor de presă apare o altă neclaritate, deoarece cei mai mulţi jurişti sunt
de acord că pentru acestea intervine răspunderea civilă, ceea ce ar putea conduce la
ideea că răspunderea penală, administrativă sau de dreptul muncii ar fi exclusă. Or,
faptele prevăzute în textul Constituţiei (şi citate mai sus: prejudicierea demnităţii, a
onoarei, a vieţii particulare, a dreptului la imagine) sunt definite în drept ca infracţiuni,
deci este firesc ca răspunderea să fie cea de drept penal.

55
Texte de lege privind faptele ce pot fi comise prin presă şi răspunderea pentru
acestea sunt cuprinse, detaliat chiar în Codul Penal şi Codul de Procedură Civilă,
precum şi în Codul Muncii şi unele legi speciale.
Cele patru forme ale răspunderii juridice.
Înainte de a discuta despre răspunderea ce-i incumbă ziaristului, persoanei juridice
editoare, personalului redacţional sau administrativ care lucrează în redacţii dar care nu
au calitate de jurnalişti, trebuie să definim faptele în funcţie de ramura de drept ce le
cuprinde şi de formele răspunderii juridice. Din orice tratat elementar de drept se poate
afla că răspunderea juridică poate fi:
1) Penală;
2) Civilă;
3) Administrativă;
4) Disciplinară.
1. RĂSPUNDEREA PENALĂ se referă la fapte ce afectează societatea în
ansamblul ei. Fiind fapte de gravitate maximă, una din părţile implicate în
acest tip de raport juridic este Statul (prin instituţiile sale întotdeauna în
calitate de acuzator). De cealaltă parte se află infractorul, cel care a
încălcat legea, acesta din urmă fiind obligat să răspundă pentru fapta sa şi
să se supună sancţiunii aplicate în vederea restabilirii ordinii de drept.
Răspunderea penală este personală şi limitată.
Faptele de natură penală care interesează presa în sensul că pot fi comise în special
prin intermediul presei, sunt, în ordinea dată de Codul Penal:
2. - propaganda cu caracter fascist
3. – ameninţarea
4. – şantajul
5. – insulta – (în România dezincriminate din 2004)
6. – calomnia
7. – ofensa adusă autorităţii
8. – ultrajul
9. – traficul de influenţă
10. – propaganda naţionalist-şovină

56
În cazul acestor infracţiuni, caracteristic este faptul că acţiunea penală se pune în mişcare
din oficiu şi doar în cazul ameninţării şi calomniei este necesară o plângere prealabilă
părţilor vătămate.
DELICTE ŞI TRIBUNALE: nu sunt permise erori
2. RĂSPUNDEREA CIVILĂ intervine atunci când există fapte ale ziaristului, ale
persoanei juridice ce editează o publicaţie ori deţine o licenţă de emisie sau ale
personalului redacţional şi administrativ ce nu are calitatea de jurnalist, fapte ce
aduc altuia un prejudiciu. Prejudiciu poate consta în violarea unui drept subiectiv
garantat de lege sau în neexecutarea unei obligaţii asumate printr-o convenţie
legală.
Răspunderea civilă poate fi de două feluri:
a) Delictuală, care intervine atunci când există o faptă ilicită, dar între autor şi cel
vătămat nu există o convenţie legală;
b) Contractuală, care presupune o convenţie între părţi. În acest caz fapta ilicită
constă în încălcarea obligaţiilor asumate prin contract. Caracteristic pentru
răspunderea civilă este faptul că ea intervine numai atunci când cel prejudiciat
reclamă o încălcare a dreptului său, apelând la forţa de constrângere a statului
pentru ca prejudiciul să fie înlăturat.
În privinţa răspunderii civile nu se aplică regula sesizării din oficiu a organelor de
stat.
3.RĂSPUNDEREA ADMINISTRATIVĂ interesează mai puţin presa. Intervine
atunci când se înregistrează o contravenţie. Contravenţia este un fapt ilicit cu grad de
pericol social mai redus decât infracţiunea. Pentru mass-media este important, spre
exemplu, prevederea existentă în Legea electorală, prevedere care interzice publicarea
(difuzarea) de reclamă electorală în cele două zile ce perced alegerile. Încălcarea
acestei reglementări constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă.
4. RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ ţine de dreptul muncii şi intervine în
raporturile dintre jurnalişti şi personalul redacţional ce nu are calitatea de ziarist, pe
de o parte, şi angajator, de cealaltă parte. Este vorba de un ansamblu de norme şi
reguli de presă a căror încălcare duce la sancţionarea disciplinară a persoanelor
încadrate în redacţia respectivă, sancţiunea fiind dată indiferent de funcţia sau de

57
postul ocupat. Normele şi regulile privind disciplina redacţională sunt cuprinse în
contractele de muncă individuale şi colective, în regulamentele de funcţionare sau de
ordine interioară, precum şi în codurile deontologice sau reglementările de altă natură
adoptate de redacţie sau de organizaţiile profesionale la care jurnaliştii au aderat.
VI. PROTEJAREA SURSELOR
Protecţie şi credibilitate
Principiul protejării surselor are aplicare desigur, acolo unde este vorba de persoane
care dau interviuri şi declaraţii. A proteja sursa înseamnă luarea de către ziarist a
precauţiilor necesare pentru ca aceasta să nu fie expusă în mod inutil. A expune
pe cineva poate avea diferite grade de gravitate. Chiar dacă e vorba de consecinţe
minore, o persoană nu trebuie adusă în atenţia opiniei publice atunci când nu este
necesar. Persoana ce furnizează informaţii poate să nu fie conştientă că riscă să fie
ţinta invidiei colegilor ori subiect al unor comentarii răutăcioase. Atunci când
persoana ştie că publicarea numelui şi a declaraţiilor făcute este o formă de expunere,
trebuie văzut dacă sursa respectivă nu urmăreşte, pur şi simplu, să-şi facă publicitate.
În acest caz, pe lângă pericolul ca ziaristul să promoveze informaţii false şi
situaţii ridicole, există şi dezavantajul ca publicaţia, postul de radio sau de
televiziune îşi pierd din credibilitate. Prin rolul şi obligaţiile avute, de a aduna şi
selecta informaţii, ziaristul trebuie să le prezinte numai pe acelea care interesează.
Astfel, publicul sancţionează cu neîncrederea sa atât pe jurnalist cât şi publicaţia,
postul de radio sau televiziune la care lucrează, formându-şi şi o părere negativă faţă
de sursă.
Protejarea surselor de informaţii nu trebuie privită doar ca o practică ci ca un
drept efectiv al jurnalistului. Statele şi-au modificat legislaţia în acest sens: În
Austria, Legea presei din 1981 prevede că editorii, ziariştii sau alţi angajaţi ai
instituţiilor mass-media, au dreptul chiar de a refuza să răspundă în faţa instanţelor
de judecată atunci când sunt întrebaţi despre autorul, colaboratorul sau sursa
informaţiei. O prevedere asemînătoare, dar din păcate, nu atât de extinsă, a fost
introdusă în 1993 în Franţa, când a fost modificată Legea privind protecţia surselor
şi a confidenţialităţii informaţiei: „orice jurnalist care apare ca martor este liber

58
 să nu-şi dezvăluie sursa informaţiei ce i-a fost divulgată în activitatea
jurnalistică”.
O hotărâre dificilă
Dacă, în general, menţionarea unei surse nu reprezintă nici o problemă, în particular
sunt însă suficiente cazuri în care citarea sursei se face cu dificultate. Persoana ce
furnizează informaţii se expune unor pericole ce pot avea consecinţe grave cum ar fi:
- destituirea din funcţie;
- concedierea;
- agresiunea sau chiar să devină ţinta unei tentative de omor.
În consecinţă, sunt situaţii când datele de identificare a sursei nu pot fi menţionate.
Acest mod de lucru reprezintă pentru jurnalist o derogare de la regula cu caracter general
care impune precizarea sursei. Pentru rezolvarea unor situaţii de acest gen s-au
propus mai multe soluţii:
1.Cea mai comodă este aceea de a nu publica nimic. Respectând acest criteriu, ziaristul
ajunge în situaţia de a încălca regula publicării informaţiilor deţinute, regulă considerată
mai importantă decât cea a publicării cu menţionarea sursei.
A nu publica nimic înseamnă al priva pe cititor, ascultător sau telespectator de o
informaţie importantă.
2. O altă soluţie, destul de dificilă, este de a verifica datele, înainte de publicare, din două
sau mai multe surse de încredere. În practică o asemenea verificare reuşeşte destul de rar.
3. O altă soluţie este aceea de a publica articolul fără menţionarea sursei, caz în care cel
expus şi cel ce poartă răspunderea este jurnalistul. Riscul major ce intervine aici e acela
ca jurnaliştii să fie induşi în eroare de persoane care furnizează, intenţionat sau nu, date
false.
Protejarea sursei înseamnă libertate de exprimare
Când informaţiile sunt reale, iar sursa ar putea fi supusă unor repersalii, dacă i s-ar
cunoaşte identitatea, ziaristul are obligaţia de a nu o deconspira, nici măcar în faţa
instanţelor judecătoreşti. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curte a
cărei competenţă este recunoscută şi de România, arată clar că jurnalistul nu poate fi
obligat să-şi precizeze sursele, considerând că, în caz contrar, s-ar ajunge la o atitudine de

59
timorare a acelor persoane ce dau informaţii ziariştilor, iar în acest mod dreptul publicului
de a fi informat este grav afectat.
VII. RESPECTUL VIEŢII PRIVATE
Viaţa publică – viaţa privată
Este un principiu cu conţinut complex, grupând, pe lângă respectul vieţii private, şi pe
cel datorat vieţii familiale, vieţii intime, precum şi dreptul la propria imagine şi dreptul
persoanei de a dispune de ea însăşi aşa cum doreşte. Grupate sub titulatura de „viaţă
privată”, aceste drepturi trebuie analizate în conformitate cu viaţa publică, caracterizată
prin faptul că se desfăşoară, obligatoriu, la vedere. Dacă în viaţa publică orice persoană
poate interveni fără a cere şi a avea un acord din partea celorlalţi participanţi, în viaţa
privată a oricărei persoane nu se poate interveni decât cu acordul, expres sau
implicit, al acesteia. Un atentat la viaţa intimă se consideră a fi ascultarea,
înregistrarea şi transmiterea imaginilor sau vorbelor unor persoane când nu există
acordul acestora.
În plan european, în sistemul de apărare propus de Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului (convenţie devenită lege şi în România, având chiar preeminenţă „superioritate
netă” asupra legislaţiei interne), „deciziile Comisiei Europene şi ale instituţiilor
judecătoreşti din ţările europene indică faptul că dreptul la viaţa privată nu
împiedică divulgarea de informaţii în interesul prevenirii faptelor penale şi al
protejării ordinii publice. Mai mult, persoanele publice trebuie să accepte
pătrunderea în viaţa lor privată într-o mai mare măsură decât persoanele private”,
se spune în vol. „Mass-media şi libertatea de exprimare”. Ghidul Jurnalistului, editura
Setromic, Bucureşti, 1997.
Până în 1997, Comisia Europeană şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului împărţeau
între ele prerogativele judecării pricinilor propuse de cetăţenii statelor ce au aderat la
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Din 1997 competenţa revine, aşa cum este şi firesc de altfel, doar Curţii Europene,
Comisia fiind degrevată de această sarcină. Mai trebuie amintit că hotărârile Curţii sunt
obligatorii pentru statul împotriva cărora s-au pronunţat.
În practică s-a dovedit că o delimitare a sferei private de sfera publică este greu de
făcut. Jurnalistul se poate afla în situaţia de a deţine şi a fi în măsură să publice

60
informaţii din viaţa privată a cuiva, informaţii considerate ca interesante şi
relevante pentru opinia publică. Publicarea unor date de acest gen trebuie făcută cu
multă grijă şi cu precauţii, deoarece ulterior, justiţia poate considera că ziaristul a
încălcat, nemotivat, principiul respectului vieţii private, principiu în cauză fiind
cuprins în norme de drept constituţional şi penal, iar încălcarea acestor norme fiind
considerată infracţiune.
Intervenţia în viaţa privată
Principiul respectării vieţii private nu poate fi răsturnat decât atunci când la umbra lui se
petrec fapte grave, ce pot pune în pericol comunitatea. Se poate interveni pentru
înlăturarea unor primejdii privind viaţa, integritatea ori bunurile unei persoane,
pentru apărarea siguranţei naţionale sau a ordinii publice, pentru răspândirea unor
epidemii, enumerarea de aici nefiind limitată.
Respectul vieţii private nu înseamnă că fiecare poate face ce vrea fără să se supună
normelor existente în societate, unde libertatea fiecăruia se întinde până acolo unde nu
încaldă libertatea celorlalţi. (Ex. copil maltratat – jurnalist acuzat de tată de ingerinţe în
viaţa privată; tatăl a obligat copilul să dea o declaraţie că are cel mai bun tată din lume.
Situaţia devine complicată pentru jurnalist, deşi deţinea probe audio, declaraţii ale
vecinilor, ale bunicilor din partea mamei copilului. Nu s-a ajuns, însă, la proces. Pe baza
unei plângeri formulată de bunică, tatăl a fost judecat pentru rele tratamente aplicate
minorului. După administrarea probelor, individul a fost condamnat, iar copilul
încredinţat pentru creştere bunicilor).
Obligaţia de a nu exagera
Principiul respectării vieţii private se bazează pe reguli cum sunt:
1.abţinerea de a exagera dimensiunile unor fapte sau evenimente;
1. abţinerea de a publica ştiri panicarde;
2. publicarea doar a iniţialelor numelor atunci când este vorba de
minori (în cazuri de accidente, infracţiuni, moarte violentă etc.);
3. luarea unor măsuri pentru a nu fi identificat cu uşurinţă chipul
victimelor;

61
 4. limitarea imaginilor fotografice şi video la aspecte relevante şi
abţinerea de la a publica imagini morbide numai de dragul
senzaţionalului.
Concluziile privind respectarea de către presă a vieţii private se pot trage invocând
o formulare de drept constituţional şi una de deontologie jurnalistică.
Astfel, în legea fundamentală a ţării se spune: „persoana fizică are dreptul să dispună
de ea însăşi dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică şi bunele
moravuri”. În Codul Deontologic al ziaristului, la care au aderat mulţi jurnalişti români,
se spune: „Presa respectă viaţa privată şi sfera intimă a individului. Dacă
comportamentul privat al unei persoane are atingere cu interesele publice, presa
poate folosi informaţiile din această sferă. Trebuie să constate mai întâi dacă
publicarea acestora nu violează drepturile personale ale tuturor”.

I. INDEPENDENŢA PROFESIONALĂ

Public şi privat în presă – cuprinde trei serii de relaţii ce definesc existenţa şi

funcţionarea presei.
Astfel se poate vorbi de mass-media a cărei activitate se desfăşoară în baza unei
autorizaţii eliberate de un organism abilitat prin lege, cum este Consiliul Naţional al
Audiovizualului – pentru posturile de radio şi de televiziune. Emisia acestora este
permisă în conformitate cu licenţa acordată fiecărui post în parte.
Pentru presa scrisă e specific faptul că nu are nevoie de o autorizaţie specială nici în
privinţa înfiinţării unei publicaţii, nici în privinţa funcţionării ei.
- Al doilea tip de relaţii are aplicare numai în domeniul audiovizual. În România
posturile de radio sau de televiziune pot avea finanţare de la bugetul de stat, caz în care
se vorbeşte de posturile publice de radio şi televiziune, ori din alte surse, în primul rând
capital privat, caz în care vorbim de posturi de radio sau televiziune private.
Termenii de public şi privat nu trebuie să ne ducă în eroare. Aceşti termeni nu au
aplicabilitate decât în ceea ce priveşte sursa de finanţare, iar termenul de public aplicat
posturilor bugetare nu trebuie să ne ducă cu gândul că posturile celelalte nu ar fi publice.
Şi posturile private sunt publice, în sensul că se adresează unui public propriu şi

62
interesat. Mai mult, adesea posturile de radio şi televiziune private au o audienţă şi o
eficienţă economică mult mai mari faţă de posturile ce trăiesc din subvenţii.
În presa scrisă lucrurile sunt mai simple, marea majoritate a publicaţiilor având o
finanţare proprie, capitalul provenind din sferă privată. Unele publicaţii, cum sunt cele în
limbile minorităţilor naţionale, primesc, totuşi, subvenţii de la buget. Fenomenul se
explică prin faptul că numărul de persoane ce formează minoritatea respectivă este mic şi
deci nu poate fi format un public capabil să susţină prin abonamente sau cumpărarea cu
bucata activitatea de editare a ziarelor şi revistelor în limba maternă.
A treia situaţie asupra căreia vom insista mai mult, se referă la distincţia ce trebuie
făcută între independenţa redacţională şi independenţa ziaristului.
Presa scrisă şi audiovizuală îşi desfăşoară activittaea în baza unor acte normative. În
funcţie de aceste prevederi legale putem distinge trei categorii, două pentru audiovizual
şi una pentru presa scrisă. Întâlnim astfel posturile publice, finanţate de la bugetul
statului, organizate prin legi speciale (Legea pentru organizarea şi funcţionarea
Societăţii Române de Televiziune şi Legea privind organizarea şi funcţionarea Societăţii
Române de Radiodifuziune), care se completează cu prevederile Legii
audiovizualului. Mai întâlnim posturi private de radio şi televiziune, organizate pe
principii comerciale în baza Legii 31 din 1990, privind societăţile comerciale, act
normativ completat cu prevederile Legii audiovizualului. Publicaţiile (presa scrisă)
sunt organizate, aproape în totalitate, pe principii de drept comercial, cuprinse în
principal în Legea 31 din 1990.

Independenţă redacţională şi îngrădiri

Posturile de radio sau TV finanţate din bugetul public sunt conduse de către un
Consiliul de administraţie, numit printr-o procedură complicată. Membrii acestuia
sunt desemnaţi, proporţional, de către Parlament, Preşedinţie şi Guvern. Condiţiile
sunt, deci, formate în mare măsură pe criterii politice, ceea ce afectează independenţa
redacţiilor, acestora fiindu-le impusă sau... sugerată o atitudine favorabilă partidelor care
deţin puterea politică. Mai mult, fiind lipsite de independenţă financiară şi depinzând
de banii alocaţi de la buget, tendinţa de a urmări linia „oficială” a puterii politice este

63
cât se poate de evidentă. Mai mare este independenţa de care se bucură redacţiile
posturilor de radio şi de televiziune private. Criteriu politic are o influenţă mai mică.
Situaţia este mai bună în ceea ce priveşte independenţa economică. Fiind vorba de
capital privat şi de autofinanţare, activitatea cea mai bine organizată, scopul urmărit
fiind acela de a obţine profit. Pericolul pierderii independenţei redacţionale poate să
apară din cauza presiunilor făcute de proprietarul/proprietarii posturilor de radio
şi TV, având ca rezultat transformarea acestora în posturi care să servească
scopurile personale ale patronului şi nu informarea cea mai obiectivă a publicului.
Pericolul acesta se poate manifesta şi în presa scrisă.
Independenţa posturilor private de radio şi de televiziune poate fi îngrădită şi prin măsuri
administrative dictate în baza Legii audiovizualului. Membrii Consiliului Naţional al
Audiovizualului sunt numiţi tot în formula tripartită Parlament-Preşedinţie-Guvern,
fiind impuşi în general oamenii agreaţi de partidul aflat la putere.
Presa scrisă se bucură de cea mai mare independenţă redacţională, deoarece
activitatea acesteia nu este reglementată de legi speciale cum este cea privitoare la
audiovizual. Presa scrisă este organizată strict pe criterii economice şi funcţionează în
baza Legii 31/1990, lege referitoare la societăţile comerciale. Singurele restricţii sunt cele
cuprinse în Codul Penal, restricţii valabile şi pentru audiovizual, ba chiar pentru întreaga
societate, deoarece nu există (şi nici nu este necesară) o lege care să incrimineze separat
infracţiunile comise prin intermediul presei.

Forme de presiune
Cu toate acestea, independenţa redacţională poate fi îngrădită prin măsuri
administrative (taxe, impozite suplimentare) sau prin limitarea accesului la unele materii
prime şi materiale (cum este cazul hârtiei de ziar, în România neexistând decât un singur
producător şi acesta cu capital de stat – LETEA Bacău).
Mihai Coman consideră că investiţiile mss-media sunt supuse unor presiuni venind
din direcţii sociale diferite, clasificându-le însă în patru tipuri:
- presiuni generate de fluxul permanent dar instabil şi incontrolabil, al
informaţiilor. Este vorba de faptul că redacţiile contractează şi primesc

64
 mult mai multe informaţii decât pot să proceseze şi să difuzeze, ceea ce
presupune o obositoare muncă de parcurgere şi selecţie;
- presiunea de orizontul economicului, ceea ce înseamnă:
1. ritmicitatea aprovizionării cu materii prime şi materiale;
2. încasările din publicitate şi concesiile făcute sponsorilor
publicitari;
3. asigurarea fondurilor necesare desfăşurării activităţii;
- presiunea instituţiilor politice şi sociale (a aşa-numitelor grupuri de
presiune);
- presiunea exercitată de audienţă (de public) manifestată prin sugestii,
reclamaţii, proteste, chemări în justiţie etc.
Sursă de venit sau sursă de încredere
O altă situaţie când redacţiile pot fi silite să renunţe la o parte a independenţei lor
apare atunci când sunt perturbate relaţiile cu instituţiile dornice de a-şi face reclamă şi
publicitate uneori astfel de organizaţii ajung să folosească într-o aşa de mare măsură
serviciile de publicitate ale unui post de radio şi de televiziune sau ale unei publicaţii, iar
sumele plătite să fie atât de mari, încât redacţia se simte obligată la o autocenzură
atunci când în activitatea instituţiilor ce varsă sume consistente în cont contra
publicităţii intervin aspecte negative. În acest caz, de dragul păstrării unei sume sigure
de venit, neregulile înregistrate sunt relaltate dintr-un punct de vedere favorabil clientului
de publicitate ori, pur şi simplu, sunt trecute sub tăcere.
O abordare profesională a faptelor şi o redare jurnalistică pertinentă, conform exigenţelor
meseriei, pot genera conflicte încheiate cu pierderea veniturilor aferente.
Pentru păstrarea independenţei redacţionale, soluţia corectă este cea de a publica
articole închegate şi bine documentate, chiar dacă se pierde un contract de
publicitate. Editorul este obligat moral să informeze publicul cu schimbarea survenită.
Informarea audiovizualului este absolut necesară atunci când postul de radio, TV ori o
publicaţie s-au ocupat timp îndelungat de un produs sau serviciul al companiei cu care a
intrat în conflict. Cititorul, ascultătorul ori telespectatorul pot să-şi piardă încrederea în
sursele de informaţii după promovarea într-un lung interval de timp a imaginii unei
companii, postul sau publicaţia furnizează informaţii critice la adresa acesteia.

65
Scăderea încrederii faţă de mijloacele de informare poate fi generată şi de
autocenzura pe care redacţia ţi-o impune în mod involuntar în încercarea de a evita
un posibil conflict cu instituţia la care se înregistrează nereguli ori datorită
încrederii cu care este investită compania beneficiară de reclamă şi publicitate.

Presiuni exercitate asupra oamenilor de presă

Am văzut că independenţa unei redacţii poate fi afectată relativ uşor prin presiuni de
natură politică, economică şi juridică. La aceste încercări de a i se impune îngrădiri
trebuie să se aştepte orice persoană care lucrează în presă. În cazul jurnalistului, este chiar
mai delicată, deoarece el are de înfruntat, pe lângă pericolele menţionate anterior şi pe
cele venite din direcţia editorilor, patronilor, şefilor (de la redactorul – şef până la
redactori) sau colegilor.
Independenţa ziarului poate fi afectată intenţionat ori neintenţionat, în funcţie de
voinţă sau consimţământul exprimate în astfel de ocazii. O afectare intenţionată există
atunci când, prin faptele şi atitudinea sa, jurnalistul încalcă principiile, normele sau
regulile meseriei, ori acceptă încălcarea lor de către alţii pentru a avea el un
beneficiu. Când jurnalistul profită de poziţia sa exercitând presiuni neprincipiale, altele
decât cele acceptate ca fireşti pentru profesia sa, asupra unor persoane, presiuni cu scopul
de a obţine avantaje personale, se pune problema încălcării normelor de etică şi
deontologie jurnalistică.
Asistăm deci la o situaţie stranie în care independenţa ziaristului este îngrădită cu
concursul manifestat expres sau tacit, al celui care se sau realizează o emisiune. Este
vorba de conflictul de interese, de acceptarea unor atenţii şi de autocenzură.
Meseria de jurnalist este incompatibilă cu activismul politic sau social. Dacă nu se
operează această distincţie există riscul ca ziaristul să folosească publicaţia, postul de
radio sau televiziune pentru a-şi crea avantaje faţă de adversarii politici sau de a impune
idei în sânul comunităţii în care militează fără ca oponenţii săi să poate beneficia de
spaţiul de exprimare avut la dispoziţie de jurnalist.
Note bene: Conflictul de interese şi părtinirea de care poate da dovadă ziaristul
înregimentat ca activist politic sau social nu trebuie confundat cu rolul de grup de
presiune deţinut de mass-media. Un ziar, un post de radio sau de televiziune pot desfăşura

66
campanii de presă pentru a influenţa hotărârile adoptate de organele de decizie, la nivel
local sau naţional. A cere (şi a insista) în luarea unor măsuri adecvate împotriva
poluării ori a declanşa o dezbatere care să arate consecinţele majorării unor taxe
locale sunt probleme ce interesează comunitatea şi nu aduc avantaje pentru un
ziarist anume.
Acceptarea unor atenţii sau avantaje nu numai că afectează independenţa şi
credibilitatea jurnalistului, dar reprezintă şi o infracţiune. Atenţiile pot consta în cadouri,
mese, excursii, bani, adică foloase necuvenite, pe care le primeşte lăsându-se convins să
relateze sau nu despre anumite fapte ori să scoată în evidenţă anumite aspecte şi să treacă
altele sub tăcere.
Jurnalistul în lupta cu... autocenzura
Autocenzura îmbracă mai multe forme, chiar dacă în toate relevantă e atitudinea
jurnalistului. Deşi regula este că poziţia ziaristului trebuie să fie una activă, aceea de a
contribui la realizarea funcţiei informative a presei, în practică întâlnim adesea o atitudine
pasivă, o atitudine de neimplicare. Fie din comoditate, fie din teamă, reporterul se
mulţumeşte să relateze numai acele aspecte pe care, din punctul său de vedere, le
consideră convenabile, trecând sub tăcere alte informaţii de care publicul ar fi mai
interesat. Înregistrăm o poziţie de pasivitate când jurnalistul se mulţumeşte să difuzeze
informaţii anoste, deşi ştie că, în urma unor investigaţii ar putea afla date capabile să
pună mai bine în lumină evenimentul relatat, informaţia comunicată devenind una cu
adevărat utilă.
(Ex. Avem aici în vedere sistemul conferinţelor de presă susţinute de reprezentanţii
administraţiei, în care aceştia prezintă date despre comunitate de pe o poziţie favorabilă
lor. Sunt jurnalişti care preferă să preia aceste date ca atare, transmiţându-le mai departe
publicului fără un minimum de analiză critică, realizând relatări terne şi fără eficienţă
practică).
Autocenzura intervine şi atunci când în cadrul unei conferinţe sau declaraţii de presă se
fac referiri, de orice natură, la adresa altor persoane ori instituţii. A trece sub tăcere aceste
informaţii este o greşeală de presă foarte mare. La fel de greşită este şi atitudinea
jurnalistului care redă alte opinii la adresa unor persoane sau instituţii fără a le oferi şi
acestora din urmă dreptul (posibilitatea) de-aşi exprima punctul de vedere, de regulă chiar

67
în cadrul aceluiaşi articol ori în cadrul aceleiaşi emisiuni. Respectarea regulei
contradictorialităţii, regulă ce intervine în astfel de situaţii şi care înseamnă punerea în
cadrul aceluiaşi articol sau al aceleaşi emisiuni a declaraţiilor făcute de două
persoane aflate în dispută, duce la realizarea unei cât mai mari obiectivităţi şi la
realizarea unei bune informări a cititorilor, ascultătorilor sau telespectatorilor.
Autocenzura rămâne o atitudine negativă şi o greşeală, chiar dacă este realizată datorită
acceptării unor atenţii pentru a omite relatarea unui eveniment ori a unor aspecte ale
acestuia. Şi în cazul redacţiei putem vorbi de autocenzură, atunci când în urma analizei
privind atitudinea promovată de un editor faţă de anumite instituţii şi persoane, jurnalistul
consideră că este necesar să-şi impună, întemeiat sau nu, o reţinere de a relata. Poate
exista o astfel de autocenzură totală sau parţială.
Autocenzura totală apare atunci când se consideră că un eveniment trebuie trecut sub
tăcere sau că nu are relevanţă pentru public, deoarece jurnalistul ştie, ori are impresia că
ştie, că relatarea sa nu va fi difuzată ori nu va fi reprodusă în ziar.
Autocenzura parţială intervine atunci când după aprecierile corecte sau făcute de ziarist,
acesta ajunge la concluzia că nu trebuie să pună în relatarea lui acele date ce ar împiedica
difuzarea ei, considerând că este în contradicţie cu poziţia (sau interesele) patronilor,
editorilor ori şefilor din redacţie.
Autocenzura şi latura ei pozitivă
Autocenzura îşi are însă şi partea ei pozitivă, dar numai în anumite situaţii. Acest lucru
ţine de principiul răspunderii jurnalistice, în primul rând de răspunderea morală faţă
de cetăţean şi societate, „răspundere, se spune în articolul 1, din rezoluţia 1003 a
Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care trebuia scoasă în evidenţă mai ales
în momentul actual, când informaţia şi comunitatea joacă un rol de maximă
importanţă în ceea ce priveşte atât formarea atitudinii individuale a cetăţeanului,
cât şi evoluţia societăţii şi a vieţii democratice”.
În practica presei însă situaţia este mult mai complexă. Nimeni nu pote formula reguli
generale într-un domeniu atât de delicat. A relata sau a nu relata despre un eveniment ori
despre unele aspecte ale sale este o decizie f’grea, pe care trebuie să o ia ziaristul în
cauză. Acesta nu numai că are libertatea de a hotărî dacă şi cum va face relatarea, dar
hotărârea luată implică şi o mare responsabilitate. Cenzura autoimpusă poate duce la o

68
informare trunchiată, adică la încălcarea dreptului de informare, drept deţinut de
public. Însă şi prezentarea în detaliu a unor fapte sau aspecte ale unui eveniment poate fi
taxată cu o încălcare a principiului răspunderii morale faţă de cetăţeni şi societate. Cu
toate acestea, în practica jurnalistică s-au format câteva reguli prin respectarea cărora se
consideră că se poate deroga de la principiul accesului liber la informaţie în beneficiul
păstrării sau refacerii unor relaţii sociale acceptate de societate. În acest context este
potrivit să amintim întrebările pe care şi le pune profesorul american de jurnalism Peter
Gross: „este oare necesar ca mediile de informare să prezinte imagini de violenţă
extremă sau imagini care surprind trăiri personale din cele mai intime? Trebuie
oare să reproducă întocmai mijloacele de informare în masă fiecare cuvânt, chiar
dacă este vulgar, obscen sau blasfemator? Este dificil de dat un răspuns. Părerea
noastră este că, în general, presa trebuie să se abţină, pe cât poate, de la a relata astfel de
situaţii extreme.
Autocenzura este necesară în ceea ce priveşte delincvenţa juvenilă, când se
recomandă să se evite citarea numelor şi evitarea fotografiilor în care minorii pot fi
recunoscuţi. Se va evita redarea numelor şi în cazul victimelor unei agresiuni (viol spre
exemplu), precum şi menţionarea numelui celor ce s-au sinucis.
O altă regulă e cea a renunţării la prezentarea violenţelor şi brutalităţilor într-o
manieră ce urmăreşte senzaţionalul cu orice preţ. De asemenea, jurnaliştii trebuie să
se abţină de la a prezenta publicului informaţii ce pot trezi în rândul cetăţenilor
speranţe sau temeri nejustificate. (Ex. a prezenta reţete sau medicamente „miraculoase”
atunci când specialiştii în domeniu nu s-au pronunţat şi nici de a vorbi de pericole
iminente sau îndepărtate în timp pe un ton catastrofic şi alarmant).
Cenzura internă
O problemă deosebită o reprezintă independenţa jurnalistului în cadrul propriei
redacţii. În practică se pot întâlni mai multe situaţii:
1. solicitarea făcută de către patron şi acceptată de către ziarist, de a lucra pe un
salariu mai mic în locul unui alt coleg;
2. modificările făcute de editor, redactorul-şef, redactorii responsabili de număr sau
pagină şi de editorii coordonatori în articolele sau emisiunile reporterilor sau
redactorilor în ideea de a sublinia aspecte contrare realităţii;

69
 3. cerinţa venită din partea unui şef din redacţie, acceptată de ziarist, de a scrie despre
un anumit eveniment şi de a insista pe unele aspecte din relatări, operaţiuni prin care
realitatea este distorsionată sau sunt exprimate idei aflate în contradictoriu cu
convingerile proprii ale omului de presă.
Una din regulile ce funcţionează aici este aceea că exclusivitatea publicării se cuvine
ziaristului, postului de radio sau televiziunii la care ziaristul lucrează sau este colaborator
permanent. La această regulă sunt şi excepţii:
a) acceptul scris primit de la patronul mijlocului de informare
la care este angajat permanent de a lucra şi pentru alţii;
b) posibilitatea avută de ziariştii liberi (free-lancer), sau
ziarişti fără contract de a-ţi vinde anchetele, reportajele,
interviurile ori materialele foto realizate acelor publicaţii,
posturi de radio sau televiziune alese de ei.

GREŞEALĂ SAU ABUZ DE PRESĂ

De unde putem şti că presa nu abuzează de puterea pe care o are (a patra în stat după
legislativ, executiv, judecătoresc) şi că nu încalcă propriile principii, norme şi reguli?
Înainte de a încerca un răspuns la această întrebare spinoasă trebuie lămurită problema
greşelilor săvârşite de presă.
Eroarea sau greşeala de presă nu poate fi decât neintenţionată, deoarece denaturarea sau
falsificarea datelor şi faptelor în mod intenţionat înseamnă încălcarea gravă, cu vinovăţie,
a normelor ce guvernează sistemul mass-media. Abaterile intenţionate îl discreditează pe
autor şi publicaţia, postul de radio sau televiziune la care lucrează, iar faptele sale intră
sub incidenţa legii penale, unde sancţiunile sunt mari, mergându-se până la pedeapsa cu
privarea de libertate.
EROAREA SAU GREŞEALA NEINTENŢIONATE pot fi de două feluri:
1) Eroare de fapt atunci când jurnalistul s-a înşelat asupra faptelor
descrise, asupra persoanelor citate sau nominalizate în articole sau
atunci când s-a înşelat asupra conţinutului unui document ori în
privinţa sensului unor cuvinte sau declaraţii.

70
 Eroarea de fapt apare atunci când, spre exemplu, ziaristul vorbeşte
despre arestarea unei persoane, dar persoana respectivă a fost doar
invitată la poliţie pentru a i se lua o simplă declaraţie. Sau x i-a dat
mită lui y, în realitate a fost invers.
- viză de intrare în Germania, de fapt ştampilă prin care i se interzice
intrarea în statul respectiv.
2) Eroare de drept presupune încălcarea unor principii, norme şi
reguli jurnalistice deoarece jurnalistul nu le cunoaşte. În privinţa
normelor de drept lucrurile sunt complicate, deoarece fiecare om
este obligat să cunoască legile şi celelalte acte normative. În cazul
jurnalisticii se adaugă normele şi regulile stabilite pentru această
activitate. Nu poate exista un ziarist care să nu cunoască
principiile, normele şi regulile specifice pentru meseria sa.
În practică întâlnim uneori situaţii ce dovedesc că regulile nu sunt cunoscute, oamenii de
presă fiind deci autorii unor erori de drept. Jurnaliştii începători pot efectiv să nu
cunoască că anumite norme, iar autorii cu experienţă deşi le cunosc le încalcă din
comoditate. Adică nu verifică informaţia din surse independente, sperând că articolul
„merge şi aşa”, ulterior constatând că s-au înşelat.

PREZUMŢIA DE NEVINOVĂŢIE
Ziaristul, dar şi presa în general, nu se bucură de un statut special, aşa cum au
reprezentanţii celor trei puteri oficiale în stat. Parlamentarii se bucură de imunitate, ceea
ce înseamnă că pe durata mandatului lor nu pot fi aduşi în faţa justiţiei decât dacă li se
ridică imunitatea de către camera din care fac parte. Preşedintele ţării nu poate fi decât
suspendat de către parlament şi destituit prin referendum. Guvernul poate fi destituit
numai prin adoptarea unei moţiuni de cenzură. Judecătorii se bucură de inamovibilitate,
iar faptele lor sunt cercetate tot de colegii de breaslă, reuniţi în Consiliul Superior al
Magistraturii. Ziaristul, fiind un cetăţean ca oricare altul, poate fi tras la răspundere la
iniţiativa oricărei persoane ce se vede vătămată. Prejudiciul poate fi reparat prin uzarea de
dreptul la replică sau prin aducerea cazului în faţa instanţei. Tocmai de aceea unele fapte

71
cu caracter penal: calomnia, ofensa adusă autorităţii (a căror condiţie de existenţă ar fi
fost săvârşită în public) au ca domeniu de aplicare în primul rând presa.
CU INTENŢIE SAU FĂRĂ. Fapte, evenimente, acţiuni.
Efectul (sau consecinţa) unui articol poate fi unul pozitiv, adică informarea publicului.
Voinţa ziaristului şi a redacţiei este tocmai aceasta, de a aduce la cunoştinţa opiniei
publice unele aspecte ce mofifică viaţa socială. Uneori însă modalitatea de prezentare a
informaţiilor poate distorsiona realitatea, fapt care duce la calomnierea sau ofensarea
unor persoane. Chiar dacă jurnalistul şi redacţia nu au urmărit apariţia efectelor negative,
acestea se produc totuşi în virtutea legii.
Pentru o mai bună înţelegere, vom recurge la următoarea clasificare:
a) Acţiuni umane – caracterizate de faptul că depind de
voinţa omului. (Cumpărarea unui ziar sau culegerea de
informaţii sunt astfel de acţiuni).
b) Evenimentele – se produc independent de voinţa
umană. Acestea sunt incendiile, cutremurele, inundaţiile,
accidentele etc.
Acţiunile umane se împart în:
1) acţiuni voluntare – dorite şi urmărite de om, adică intenţionate. La modul
general sunt identificate prin termenul de acte. Sensul termenului de act în
accepţiunea de acţiune voluntară nu trebuie confundat cu cel de înscris sau
document, accepţiune des întâlnită în limbajul cotidian în expresii de genul:
„Actele dumneavoastră la control, vă rog!”
2) acţiuni involuntare – nedorite, dar care se produc totuşi, şi care poartă
denumirea de fapte. O faptă o reprezintă ameninţarea unei persoane pentru a
obţine de la ea o confirmare sau un lucru, ameninţare neurmată de o agresiune
fizică, dar în urma căreia victima se sperie, face stop cardiac şi moare.
Acţiunile se mai pot împărţi în două categorii în funcţie de gradul de conformitate faţă de
normele juridice:
a) Legale – cum este, spre exemplu, traversarea străzii pe culoarea verde a
semaforului sau editarea unei publicaţii;
b) Ilegale – cum sunt d’furtul, omorul sau evaziunea fiscală.

72
 CALOMNIA. REGLEMENTARE ŞI AUTOREGLEMENTARE

Norm Goldstein (1990:289) aminteşte jurnaliştilor această definiţie. „Cuvinte, imagini

sau caricaturi care expun o persoană oprobriului public, ruşinii, neplăcerii sau ridicolului
sau induc o opinie nefavorabilă asupra unor persoane sunt calomnioase. Procesele de
calomnie provin în principal din textele care fac cunoscute delicte, fraude, acţiuni
necinstite, conduită imorală sau dezonorabilă sau texte în care persoana este defăimată în
profesiune, provocându-i pierderi financiare”
La rândul ei, Jane T. Harrigan (1993; 145) consideră:
„Calomnia supusă (slander) este săracă; calomnia scrisă este defăimare (libel)”.
Tot Jane T. Harrigan (1993; 147-150) enumeră astfel elementele constructive ale
calomniei: declaraţie falsă; este declararea unui fapt („Faptele pot fi dovedite a fi
adevărate sau false, în vreme ce opinia nu poate fi dovedită a fi adevărată sau falsă”);
declaraţia a fost publicată; persoana poate fi identificată în declaraţie; persoana a suferit
daune („Persoana trebuie să probeze că a suferit daune ca urmare a publicării. Daunele
pot fi financiare; reputaţia poate fi afectată; umilire; frământări psihice; stânjeneală sau o
combinaţie a acestor elemente”); ziarul a comis o eroare.
De cealaltă parte, apărarea jurnalistului împotriva acuzaţiei de calomnie ar fi formată din
următoarele elemente: declaraţia nu poate fi dovedită ca fiind falsă; privilegiu calificat;
declaraţia este o opinie; nu asertează fapte care pot fi probate; persoana care se consideră
calomniată este funcţionar public/figură publică; delictul este prescris (în cele mai multe
state care compun federaţia americană, termenul de prescriere este de un an; în unele
state – 3 ani); pentru ca opinia să nu poată fi considerată calomnie, faptele pe care se
bazează opinia trebuie să fie clare şi adevărate; în plus, persoanele publice/funcţionarii
publici trebuie să probeze că s-a publicat cu rea-voinţă, jurnaliştii ştiind că ceea ce
publică este fals.
În fine, Wayne Overbeck (2000; 106-107) enumeră cele 5 elemente constitutive ale
calomniei:
„1. Declaraţia trebuie să fie defăimătoare; trebuie să tindă să afecteze reputaţia cuiva;

73
2.Declaraţia trebuie să identifice victima, fie prin nume, fie prin alte desemnări care sunt
înţelese de către alte persoane decât victima;
3.Declaraţia trebuie să fie comunicată; trebuie să fie publicată (în presa tipărită) sau
difuzată prin televiziune, astfel încât cel puţin o persoană în afara victimei şi a aceluia
care se exprimă, să o audă sau să o vadă;
4.Declaraţia trebuie să fie greşită;
5.În cele mai multe cazuri, victima trebuie să probeze că au rezultat pierderi (meteriale).
Dacă unul din aceste elemente apare, există calomnie. (În plus:) Nu contează dacă
declaraţia defăimătoare este un citat, o scrisoare către editor, un spot, un interviu la radio
sau la televiziune. Oricine o face publică, se face vinovat, chiar dacă primul emiţător este
altul”.
Cine poate declanşa acţiunea în justiţie împotriva unei calomnii?
a) În primul rând, o persoană (de altfel, acest drept este numit
drept personal (personal right), de unde rezultă că dreptul se
stinge odată cu persoana.
b) „Dreptul nu se aplică instituţiilor/corporaţiilor. Este nevoie ca
instituţia să fi fost calomniată, şi nu o persoană din interiorul ei”
(Wayne Overbeck, 2000; 108).
c) Când este vorba despre un produs, apare trade libel (calomnie
comercială):
d) „O lege veche prevede că un individ poate da în judecată când
grupul căruia îi aparţine, a fost defăimat, cu una din condiţiile
următoare:
1. Grupul trebuie să fie suficient de mic, pentru ca defăimarea
să afecteze reputaţia indivizilor care îl compun;
2. Exprimarea calomnioasă trebuie să se refere la persoana
care dă în judecată. Dacă grupul este mare (de exemplu,
armata) nici un individ care îi aparţine nu poate acţiona
în judecată”. (Wayne Overbeck, 2000; 109).
Două categorii de calomnie.
a) Calomnie (libel) per se (lat: = prin sine).

74
 „Este tipul clasic de calomnie în care cuvintele înseşi atacă
reputaţia unei persoane (criminal, răpitor, rasist etc.). Se
adaugă afirmaţii care acuză pe cineva de vreun delict, de
imoralitate privată sau publică, de o boală ruşinoasă, de
incompetenţă profesională”. (Wayne Overbeck, 2000; 110).
De notat că în cazul libel per se, pierderile sunt prezumate,
deci nu trebuie neapărat dovedite de către victimă.
b) Libel per quod. „Nu cuvintele, ci faptele adiţionale sunt
defăimătoare. Exemplu: X are o relaţie de dragoste cu Y. X
este căsătorit. În text nu se spune, dar lumea ştie asta”.
(Wayne Overbeck, 2000; 110).
Un ultim cuvânt: ce rol joacă în declanşarea (sau în imposibilitatea declanşării) unui
proces de calomnie retractarea (prezentarea publică de scuze)? Răspunsul ni-l oferă
tot Wayne Overbeck (2000; 143).
„În 33 de state (nord-americane) retractarea stinge posibilitatea procesului”. Cu alte
cuvinte, victima trebuie să admită că nu mai există calomnie, odată ce a fost
publicată retractarea.

CODURI DEONTOLOGICE ALE JURNALIŞTILOR AMERICANI

În acelaşi timp, acţiunile de autoreglementare (= coduri deontologice) – fără excepţie –

subliniază – indirect – datoria jurnaliştilor de a evita calomnia. Cum adică indirect?
De pildă, pentru a cita codul cel mai reprezentativ prin aceea că la el aderă marea
majoritate a jurnaliştilor (americani), Associated Press Managing Editors Association
Code of Ethics (1975), (Cf. supra), principalele standarde etice care ar trebui respectate
sunt acestea: responsabilitatea, acurateţea, integritatea, evitarea conflictelor de
interese. Odată respectate, automat, calomnia nu are cum să apară.
„Ziarul ar trebui să fie un critic constructiv al tuturor segmentelor societăţii. Din punct de
vedere editorial (= politica editorială), ar trebui să apere reformele sau inovaţiile de care
este nevoie, în interesul public. Ar trebui să expună erorile puterii publice sau private.

75
Sursele informaţiilor trebuie arătate; ele trebuie ţinute secrete numai dacă există un motiv
clar pentru aceasta (Vd. Relaţiile jurnalist-sursă-supra). Când e nevoie să fie protejată
confidenţialitatea unei surse, motivul trebuie explicat.
Ziarul trebuie să înlăture faptele, declaraţiile despre care ţtie că nu sunt corecte sau că
induc în eroare. Trebuie să promoveze dreptul la liberă exprimare şi libertatea presei, şi
trebuie să respecte dreptul individului la viaţă privată.
Dreptul publicului de a fi informat în chestiuni importante este suprem, iar ziarul trebuie
să lupte cu vigoare pentru accesul publicului la informaţiile despre guvern.
Acurateţea.
Ziarul trebuie să se păzească de inacurateţe, de neîngrijire, de devieri sau distorsiuni prin
accentuare sau omisiune. (=> astfel, o informare conform calităţilor profesionale şi etice.
Vd. Calităţile informării – supra).
Trebuie să recunoască erorile şi să le corecteze prompt şi vizibil. (Toate acestea fiind
realizate, calomnia nu are cum să apară).
Integritatea.
Ziarul trebuie să lupte pentru tratarea imparţială a problemelor şi să abordeze nepasional
subiectele controversate.
(Nepasional: lipsesc accentele pamfletare; lipsesc atacurile la persoană/personalizarea, tot
atâtea posibile prilejuri de calomniere; subiectivitatea autorului textului nu-şi pune
amprenta nici în ton, nici în vocabularul folosit, nici în construirea propriu-zisă a textului.
Acestea fiind realizate, partizanatul este evitat).
Ziarul trebuie să fie un forum pentru schimbul comentariilor şi criticilor, mai ales când
ele se opun poziţiilor lui editoriale. (Marcă supremă în opinia noastră, a fair-play-ului, a
respectului faţă de „adversar”, a toleranţei).
Editorialele şi alte exprimări ale opiniei trebuie să fie clar marcate. Ziarul trebuie să
relateze, indiferent de propriile lui interese. Nu trebuie să dea informaţii favorabile
publicitarilor sau intereselor de grup. (= evitarea conflictului de interese). Ziarul trebuie
să comunice chestiunile despre el însuşi sau despre personalul lui, cu aceeaşi vigoare şi
inocenţă cu care o face despre alte instituţii şi persoane (altfel spus, publicul are dreptul
să ştie cine deţine ziarul, cine îl conduce, care sunt eventualele schimbări în echipa
redacţională, pe scurt, publicul are dreptul să-l cunoască pe acela care i se adresează.

76
Toată această „cunoaştere” conferă credibilitatea ziarului. Iar credibilitatea înseamnă
prestigiu. Inutil să subliniem că publicul român ştie prea puţine lucruri despre viaţa
organizaţională a echipelor de jurnalişti).
Grija pentru comunitate, pentru afaceri sau pentru interesele personale nu trebuie să
conducă la distorsionarea sau la prezentarea eronată a faptelor. (= evitarea autocenzurii).
Conflictele de interese.
Ziarul şi membrii lui trebuie să fie liberi de obligaţii faţă de surse şi faţă de grupurile de
interese. Chiar aparenţa vreunei obligaţii sau a vreunui conflict de interese trebuie
evitată (subl. n).
Ziarele nu trebuie să accepte nimic de valoare de la surse sau de la alte persoane din afara
profesiei. Cadourile, călătoriile gratuite sau cu preţ redus, distracţiile, produsele şi
cazările nu trebuie să fie acceptate. Cheltuielile investigării trebuie să fie suportate de
ziar. Favorurile şi tratamentele preferenţiale pentru membrii presei trebuie să fie evitate.
Implicarea în politică, în afaceri, în demonstraţii şi în cauze sociale care pot provoca un
conflict de interese sau aparenţa lui, trebuie să fie evitate.
Un job suplimentar oferit de surse este un evident conflict de interese, iar lucrul pentru
surse potenţiale trebuie, de asemenea, să fie evitat.
Investiţiile de către membrii echipei sau alte interese de afaceri din afara ziarului, care ar
putea intra în conflict cu capacitatea ziarului de a transmite informaţiile sau care ar putea
crea impresia acestui conflict, trebuie evitate.
Story-urile nu trebuie scrise sau editate cu scopul prim al câştigării unor recompense sau
unor premii. Constestările zgomotoase ale jurnalismului comercial sau altele,
nefavorabile ziarului sau profesiei, trebuie evitate. (= solidaritate/colegialitatea membrilor
profesiunii).
Nici un cod etic nu poate judeca dinainte toate situaţiile. Bunul simţ şi judecata
corectă sunt cerute în aplicarea principiilor etice la realităţile ziarului. Fiecare ziar
este încurajat să completeze acest ghid cu coduri proprii, care să se aplice mai
specific, la situaţia lor” (subl. n.). (Oare câte ziare/posturi de radio/ (altele decât
Societatea Română de Radio)/ de televiziune româneşti îşi au propriul cod etic?).
Am citat in extenso premeditat, pentru a stabili cât de cât, o comparaţie cu codurile
jurnaliştilor români.

77
A.Ceea ce surprinde întâi de toate, este amploarea textului. Multitudinea problemelor
abordate: informare corectă, exprimarea opiniei, încurajarea dezbaterii libere,
transparenţa vs. Instituţia de presă. Exactitatea/claritatea/directeţea exprimării.
B.Un loc cu totul aparte, îl ocupă, după cum vedem, evitarea conflictului de interese,
piatră unghiulară a păstrării independenţei ziarului faţă de orice grup de interese, fie el,
guvernul însuşi, inclusiv a aparenţei conflictului de interese. Independenţa se traduce
prin libertatea de exprimare a ziarului, deci prin eliminarea oricărui element care ar putea
favoriza autocenzura. De subliniat, totodată, că această normă/lege a evitării conflictului
de interese funcţionează riguros în SUA în toate sferele de activitate (funcţionari publici,
parlamentari, membri ai guvernului, magistraţi, poliţişti etc.).
Este, credem, inutil să ne amintim că această chestiune a „incompatibilităţilor” este abia
născută la noi, şi este departe de a fi atât de riguroasă şi de viguroasă. (Exemplele sunt la
tot pasul. Editorialistul unui ziar de mare tiraj care apare la un talk-show şi îşi recită
ideile principale ale editorialului pe care urmează să-l citim a doua zi, nu-şi concurează,
oare, neloial propria instituţie? Altfel spus, de ce să mai cumpăr ziarul dacă deja ştiu ce
este mai important? Alt jurnalist care devine purtătorul de cuvânt al unei instituţii –
guvern, minister, instituţie privată – şi care după o vreme redevine jurnalist este
independent faţă de foştii săi angajatori? Poate este, dar nu vom şti niciodată... Altfel
spus, avem cel puţin aparenţa conflictului de interese. Parlamentarul care, în paralel, îşi
exercită profesia „de bază” – avocat, profesor, medic, director etc. – nu este, oare, dacă
nu în conflict de interese, în aparenţa lui? Mai mult: parlamentarul – realizator de
emisiuni de televiziune ce este mai întâi? Vedetă media? Om politic? Vorbeşte în
numele/din perspectiva alegătorilor săi? În numele partidului din care face parte? În nume
personal? Greu de spus... Şi exemplele de acest fel mai sunt destule).
Condiţiile etice necesare informării corecte: adevăr, acurateţe, fair-play/onestitate.
Simplu şi repede spus, adevărul înseamnă exactitatea informaţiei, concordanţa
conţinutului ei cu realitatea (Vd. Documentare, supra).
Corectitudinea informaţiilor din text, atât în ce priveşte conţinutul, cât şi forma.
Corectitudinea gramaticală, nume, instituţii, cifre corecte, relaţii corect stabilite între
persoane, instituţii, fenomene, selecţionarea corectă a datelor de context, raţionament

78
condus de corect, ierarhizarea corectă a informaţiei, neamestecarea în acelaşi text a
informării cu opinia, unitatea titrare-text, citatul corect.
Adevărul este valoarea centrală a tuturor codurilor deontologice şi, totodată, valoare
profesională esenţială. (Vd. Calităţile Informării, supra).
Iată spre exemplu, Aceste Principii (These Principles) ale ziarului Washington Post, din
anul 1933 (Cf. Bruce M. Swain, 1978; 133-134).
„Prima misiune a unui ziar este să spună adevărul, cât de repede poate fi demonstrat.
Ziarul va spune tot adevărul, câtă vreme îl poate afla, privitor la problemele importante
ale Americii şi ale lumii. Răspândind informaţia, ziarul trebuie să fie atent la decenţă,
care este obligatorie pentru orice gentleman. Ceea ce tipăreşte trebuie să-l intereseze şi pe
tânăr şi pe vârstnic. Datoria ziarului este faţă de cititorii lui şi faţă de public în general, nu
faţă de interesele particulare sau faţă de interesele patronului ziarului. În căutarea
adevărului, ziarul va fi pregătit să facă sacrificii materiale dacă e necesar, pentru binele
public. Ziarul nu va fi aliatul nici unui interes special, dar va fi onest şi liber, şi urmărind
binele public în investigarea problemelor publice şi a oamenilor publici”.
Fair-Play. Sinonim: onestitate.
1. În raport cu sursele de informare (Vd. Relaţiile jurnalistului cu sursele –
supra).
2. În raport cu publicul.
3. În raport cu instituţia al cărei angajat este jurnalistul.
4. În raport cu sine.
Nu există cod deontologic care să omită fair-play-ul.
Alegem aici Washington Post Standard of Ethics adoptat în noiembrie 1977 (Cf. Bruce
m. Swain, 1978; 132-133).
„Onestitatea rezultă din câteva practici simple:
1. Nici un text nu este onest dacă omite fapte importante sau cu semnificaţie
majoră. Deci onestitatea implică să fii complet.
2. Nici un text nu este onest dacă include în special informaţie nerelevantă,
în dauna faptelor semnificative. Astfel, onestitatea implică să fii relevant.

79
 3. Nici un text nu este onest, dacă în mod conştient sau nu, îi rătăceşte sau îi
dezamăgeşte pe cititori. Astfel, onestitatea implică o tratare cinstită a
cititorului”.
(Vd. On the Record, Off the Record, Echilibrarea Informării, Calităţile
Informării – supra).
Din atenţia acordată acurateţei şi onestităţii – drept comandamente etice esenţiale,
decurge automat onestitatea opiniei, comentariul onest (fair comment).
Aparent, rigorile/severitatea pedepsirii delictului de calomnie ar onhiba libera exprimare,
adică, dreptul de a critica.
În realitate însă, cum am văzut mai sus, critica bazată pe fapte controlabile/demonstrabile
adevărate, nu intră sub incidenţa nici unui delict. Într-un stat de drept, nu există declict
de opinie!

COMENTARIUL ONEST (FAIR COMMENT)

Wayne Overbeck (2000; 122-123) explică foarte clar cum este apărat dreptul de a
comenta.
„Invocarea comentariului onest (fair comment defense) apără exprimarea opiniei faţă de
prestaţia publică a unor persoane cum sunt acelea din show-business şi politicienii,
aceste persoane plasându-se voluntar înaintea publicului. Tribunalele au recunoscut de
multă vreme că faptul de a comenta prestaţia figurilor publice este o funcţie legitimă a
presei care ar trebui apărată, chiar dacă, uneori, acest lucru înseamnă scuzarea defăimării.
Este apărată chiar şi exprimarea ostilă, cu două condiţii: exprimarea să se bazeze pe fapte
concrete şi care întrunesc acurateţea, şi trebuie să fie criticată prestaţia publică nu viaţa
privată a persoanei, deşi tendinţa este să se renunţe la a doua condiţie”.
În continuare, autorul citează o rezoluţie a Curţii Supreme de Justiţie a SUA.
„Conform Primului Amendament, nu există idee falsă. Oricât de pernicioasă ar putea să
pară opinia, corectarea ei nu depinde de juraţi, ci de competiţia cu alte idei”.
Pentru ca lucrurile să fie clare, autorul citat (o autoritate în aceste chestiuni) ne oferă
următorul exemplu:

80
„«În opina mea, X este un mincinos» - este calomnie, pentru că implică un fapt fals. (În
schimb): «În opinia mea, X dă dovadă de o ignoranţă abisală acceptând învăţăturile lui
Marx şi Lenin» - nu este calomnie”.
În plus, simţim nevoia să adăugăm, comentariul necinstit se articulează în măsura în care
informaţiile de context (background) sunt fie trecute sub tăcere, mizându-se pe „lipsa
de memorie” a publicului, fie sunt deformate. Evident, pe de altă parte, aici se insinuează
şi trucurile argumentării tendenţioase (vd. supra).
După cum ne aşteptăm, nu ne va fi greu să găsim în presa română un exemplu de
comentariu nu tocmai corect, fără ca acesta să fie neapărat calomnie. Iată un fragment din
editorialul semnat de Corina Drăgotescu, intitulat Accesul alegătorilor, doar cu cartelă
PSD (în ziarul Adevărul, nr. 4293, joi 22 aprilie, 2004, p. 1). Sublinierile în text ne
aparţin).
„Domnului Năstase îi plac lucrurile frumoase: obiectele de artă, casele de bun gust,
hainele elegante, oraşele bine gospodărite, comunele cu şanţurile săpate după raza
laser, câmpurile curate, colţurile de lume cu peisaje magnifice dătătoare de calm. Dar cel
mai mult şi mai mult iubeşte premierul chipul său pe ecrane şi articolele triumfaliste
din ziare în care guvernului i se mulţumeşte pentru merite, iar partidului i se fac
operaţii estetice pentru a obţine tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte.
Orice rând strâmb strică ziua preşedintelui PSD.
(Până aici, avem o „punere în temă” aparent laudativă, până la combinaţia dintre şanţuri
şi raza laser. Ultima parte subliniată, deşi faptele enunţate nu par a fi nici verificate nici
verificabile, nu sunt încă un comentariu tendenţios. El devine tendenţios, fără să fie
neapărat calomnie, în continuare, datorită simplului fapt că acţiunile enunţate nu sunt
dovedite; ele pot sau nu pot fi adevărate).
Oameni special antrenaţi vânează fiecare cuvânt interpretabil din articolelel de presă şi
monitorizează toate evoluţiile de „pe sticlă” ori din eter pentru a-i raporta apoi «AN-ului»
cine trebuie trecut pe lista neagră şi cine nu. Dacă premierul se supără pe un ziarist,
tot anturajul transmite vibraţia de nemulţumire şi-l penalizează pe îndrăzneţ cu
radierea de la sursele de informaţii, chiar şi cele oficiale. În România anului 2004,
controlul puterii asupra presei a luat forme tot mai rafinate. În afară de strategia
economică, vizând atribuirea contractelor de publicitate, administraţia Năstase a

81
inventat o formulă nouă. De la vestita afirmaţie iliesciană - «Măi animalule», s-a trecut la
un limbaj diplomatic mai ameninţător decât luatul de guler. «Cine nu scrie bine nu mai
primeşte informaţii. Cine nu are informaţii iese de pe piaţă» - aceasta pare să fie deviza
partidului de guvernământ în ce priveşte relaţia cu presa în prag de campanie”.
(Fragmentele subliniate exprimă doar senzaţiile adversităţii/ostilităţii puterii faţă de
jurnaliştii incomozi, senzaţii care, în absenţa numelor (jurnaliştilor „agresaţi”) şi a
faptelor (concrete) sunt difuzate. Pe de altă parte: faptele incriminate (interzicerea
accesului la informaţii, atribuirea contractelor de publicitate în virtutea dialecticii
serviciu-contraserviciu), nu ştim să fi făcut obiectul ştirilor documentate/ale anchetelor
jurnalistice, cu surse citate on the record (ca să nu mai pomenim şi de regula încrucişării
surselor), altfel spus, conţinând dovezi. Cu alte cuvinte, în absenţa dovezilor, ceea ce se
spune aici reprezintă atribuirea unor intenţii, bănuiala exprimată sub forma certitudinii, că
aceste intenţii inavuabile/neoneste/nedemocratice există; ba, mai mult, acţionează. Nu
sunt afirmaţii, ci alegaţii. Problema este că cititorul grăbit, nu suficient de atent,
descifrează aceste supoziţii ca fiind chestiuni demonstrate).

APĂRAREA VIEŢII PRIVATE ÎNTR-O SOCIETATE INFORMAŢIONALĂ

Într-o societate eminamente liberală, cum sunt considerate SUA, este cât se poate de
normal ca viaţa privată să beneficieze de o serie de reglementări care să o protejeze.
Dreptul la viaţă privată (The Right of Privacy) este codificat încă de la începutul
secolului al XX-lea.
Astfel, în anul 1903, în cadrul Legii Drepturilor Civile, apare ceea ce numim azi, dreptul
la publicity.
„Numele, portretul sau fotografia oricărei persoane în viaţă nu pot fi folosite în
publicitate sau în comerţ, fără consimţământul scris al persoanei” (apud Wayne
Overbeck, 2000: 165).
Pe de altă parte, conform Amendamentelor 4 şi 5 al Constituţiei Americane, este interzis
amestecul guvernului în viaţa privată a cetăţenilor.
Anul 1928 marchează formularea „dreptului de a fi singur” aparţinându-i lui Louis
Brandeis, membru al Curţii Supreme de Justiţie a SUA.

82
„Întemeietorii Constituţiei – afirmă înaltul magistrat – au intenţionat să-i apere pe
americani în credinţele lor, în gândurile lor, în emoţiile lor şi senzaţiile lor. Ei au
convenit asupra dreptului de a fi singur – cel mai comprehensiv dintre drepturi şi cel mai
de preţ drept pentru omul civilizat” (apud Wayne Overbeck, 2000; 166).
Cu vremea, dreptul la viaţă privată s-a extins asupra planning-ului familial, dar în anii
’80, homosexualitatea şi sexul în grup nu aparţineau dreptului la viaţa privată (pe parcurs
homosexualitatea/minorităţile sexuale şi-au câştigat dreptul de a fi acceptaţi/de a nu fi
discriminaţi din cauza orientării sexuale).
Simplu spus, „intruziunea în recluziunea sau în singurătatea sau în problemele private,
publicarea unor fapte private stânjenitoare”, precum şi publicarea numelor minorilor sau
a victimelor reprezintă încălcări ale vieţii private.
Anii ’70 marchează apariţia unor legi noi, pe de o parte, rod al aşa-numitelor lupte pentru
drepturi cetăţeneşti, iar pe de altă parte, sub impactul progresului tehnologic.
Legea Vieţii Private (Privacy Act) (1974), cu referire la dreptul cetăţenilor de a consulta
documentele agenţiilor federale în care ei apar. Legea Protejării Vieţii Private a
Copiilor vs. Internet (Children’s Online Privacy Protection Act) (1978), prin care se
interzice să se culeagă informaţii prin Internet de la copiii sub 13 ani, fără
consimţământul părinţilor. Legea Protejării Copilului vs. Internet (Child Online
Protection Act) (1998), prin care accesul copiilor la site-urile adulţilor este limitat; de
asemenea, sunt interzise e-mai-urile adresate copiilor, precum şi ofertele de cumpărare
online adresate copiilor (cf. Wayne Overbeck, 2000: 170-203).
De fapt, trebuie spus că în viaţa profesională cotidiană a jurnaliştilor, apare frecvent
tensiunea privat-public.
„Orice are un aspect privat are incidenţă în public. Viaţa de familie este privată, dar
este reglementată social: căsătorie, divorţ, îngrijirea copiilor, abuzarea/molestarea lor
în familie, adopţia etc.”. (Ruth Chadwick, 2001: 256).

Pe de altă parte, începând cu anii ’60, mişcările feministe au adus în discuţie consecvent
problematica violenţei domestice (private) la care sunt supuse femeile, drept una din
formele prin care femeia este discriminată/privată de drepturi în societate.

83
Pe scurt, concluzia acestui paragraf ar putea fi formulată astfel. Noţiunea/aria vieţii
private este într-o continuă evoluţie în societăţile contemporane dezvoltate, de unde, din
perspectiva legislaţiei în domeniu (acolo unde ea există), dar şi din aceea a eticii
jurnalistice, poate fi observat un efort continuu de adaptare.
Un echilibru fragil între privat şi public. Supravegherea electronică Ruth Chadwick
(2001; 115-116) introduce mai întâi, următorii termeni: noua supraveghere (new
surveillance), graniţe persoanle (personal borders) şi privat (privacy).
„Noua supraveghere desemnează noile tehnologii pentru a culege informaţii personale:
computere, camere video, monitorizări electronice prin care pot fi adunate, combinate,
analizate date, fără consimţământul sau ştiinţa persoanei”.
„Graniţele personale: graniţe fizice, spaţiale, relaţionale, simbolice care separă un
individ de altul”.
În acest context, „privat reprezintă expectaţia individului de a-şi putea controla
informaţia personală”.
Noua supraveghere se distinge de aceea tradiţională, prin următoarele elemente:
e) Transcende graniţele de timp, spaţiu, distanţă, întuneric, precum
şi graniţele fizice cum sunt zidurile şi pielea care în mod
tradiţional delimitau/protejau privatul;
f) Permite colectarea în timp real şi ieftină a datelor;
g) Permite combinarea discretă a unor tipuri diferite de informaţie
(voce, date în computer, facsimil, e-mail, video);
h) Permite simularea realităţii şi alternarea datelor;
i) Permite controlul/accesul de departe;
j) Adesea, poate fi făcută fără ştiinţa sau consimţământul
subiectului;
k) Permite o colectare mai intensă, o probare mai aprofundată.
Altfel spus, graniţele/stavilele care apărau intimitatea au devenit tot
mai permeabile – în unele condiţii, inexistente;
Acestea fiind datele problemei, chestiunea legală şi etică este
formulată astfel:

84
 „În condiţii adecvate, cei care supraveghează au dreptul (prin lege)
să facă acest lucru şi datoria să-l facă cu responsabilitate”.

OBSCENITATEA, PORNOGRAFIA, VIOLENŢA

„Obscenitatea de defineşte prin abatere de la „bunele moravuri” – convenţie socială vagă

şi care, în orice caz, se schimbă în funcţie de epocă.
Jurisprudenţa franceză bazându-se pe Legea din 29 iulie 1881 şi pe Decretul din 29 iulie
1939, referitor la familie şi la „natalitatea franceză”, devenit lege la 15 martie 1957, este
ea însăşi relativ vagă. Ceea ce se doreşte să se interzică este „reprezentarea lascivă a
trupului omului, descrierea sau evocarea vieţii sexuale în afara artei, a ştiinţei şi chiar în
afara modei când, fiind neobişnuită, riscă să şocheze violent sentimentul publicului
(Lucien Solal et. Al, 1980; 181).
Obscenitatea este un element de autocenzură a jurnaliştilor care bănuiesc ce anume
„fapte” le-ar şoca publicul. De exemplu, în SUA, în anul 1987, celebrele reţele de
televiziune ABC, CBS, NBC „au refuzat publicitatea la prezervative în conexiune cu
SIDA, de teama de a nu-şi contraria publicul. De-abia peste 7 ani aceste reţele aveau să
transmită publicitate pe această temă”. Celebrul Washington Post „respinge publicitatea
pentru filmele explicit sexuale notate cu X”. (Kathleen Hall Jamieson et al, 1997; 253;
262). (Vd. protejarea consumatorului, presa pentru tineret – supra).

Patru teorii ale violenţei.

În vreme ce consensul în legătură cu (omni)prezenţa violenţei în pagina întâi a ziarelor, în
deschiderea telejurnalelor şi în ficţiunea filmică este deplin, interpretările impactului
violenţei asupra comportamentelor sociale sunt diferite.
Stan Le Roy Wilson (1992; 417-418) enumeră „4 teorii ale violenţei”: „teoria
catharsisului”, „teoria comportamentelor agresive (aggressive uses theory), „teoria
întăririi predispoziţiilor deja existente” (the reinforcement theory) şi „teoria
observaţiei” (the observational theory) conform căreia, vizionând violenţa mediatizată,
unii pot afla modalităţi de inspirare.

85
În ce măsură media stimulează violenţa?
Iată o întrebare care a mobilizat echipe de cercetători prestigioşi, în principal (sau mai
întâi) în SUA. Rămâne un punct de referinţă cercetarea adeseori citată (în prima ei etapă,
de fapt, o analiză de conţinut) întreprinsă de Georg Gerbner asupra grilelor de programe
ale posturilor nord-americane de televiziune.
Acelaşi Georg Grebner semnează articolul de dicţionar Violenţa în Media (in Lucien
Sfez, 1993; 998-999), amintind că temerea cercetătorilor este că producţiile de
televiziune (ştiri+ficţiune) conţinând scenarii ale violenţei, ale căror elemente constitutive
sunt acelea care conduc la combaterea ameninţării şi la restabilirea ordinii (tot prin
violenţă!), ceea ce echivalează cu pedepsirea vinovaţilor, de fapt, inspiră (stimulează)
violenţa/agresivitatea, în loc să o descurajeze.
„Specialiştii media definesc violenţa drept reprezentarea unei acţiuni fizice
manifeste care răneşte, ucide sau ameninţă că face aceste lucruri”.
Rezultatele studiului realizat de Georg Grebner şi echipa sa de la Universitatea
Pennsylvania în anul 1986, arată următoarele fapte: „ficţiunile (filmele) difuzate la ore
de mare audienţă (între orele 18-24 – aşa-numitul prime time) în SUA, oferă între 6 şi 8
acte de violenţă pe oră şi, în medie, 2 crime pe seară. În ceea ce priveşte programarea
de peste zi pentru copii în zilele de sfârşit de săptămână, ea este de 4 ori mai violentă şi,
cu toate că, cel mai adesea, tonalitatea este umoristică, eficacitatea ei ca demonstrare a
unei puteri tinere, albe şi masculine (subl. aut.) este – fără îndoială, mai mare”.
Concluzia autorului (o autoritate în această chestiune) este limpede: „Expunerea
persistentă la scenariul violenţei în media are mai multe consecinţe sociale: dezvoltarea
tendinţelor agresive, de insecuritate şi de nelinişte, precum şi un sentiment relativ
puternic de vulnerabilitate şi de «victimizare», mai ales la femei şi la alte grupuri
dependente. Probabil că – în ciuda dezbaterilor publice – motivul bombardării
telespectatorilor şi cititorilor cu imagini violente dintr-o lume crudă şi periculoasă
rămâne, în ultimă analiză, un instrument de intimidare şi deci de control social”.

Violenţă vs. Pornografie.

Aproape că nu mai este necesar să subliniem că, foarte adesea, violenţa este în strânsă
legătură cu obscenitatea şi pornografia.

86
În aceeaşi ordine de idei cu rezultatele cercetărilor lui Georg Grebner, se înscriu
concluziile Comisiei Meese care fusese însărcinată în anul 1985 „să determine natura,
extinderea şi impactul social al pornografiei în Statele Unite” (cf. Clifford G. Christians
et al, 2001; 249).
În SUA, Catherine MacKinnon şi Andre Dworkin „definesc pornografia drept
materialul sexual explicit care le subordonează pe femei prin imagini sau cuvinte
(durere, umilire, viol)”. Aceleaşi elemente sunt valabile şi pentru bărbaţii/copiii trataţi
astfel. La acestea se adaugă sadismul şi profanarea.
Tot în SUA, Feinberg „distinge două definiţii ale obscenităţii: exprimarea peiorativă şi
materialele care produc o reacţie erotică. El respinge ideea identităţii dintre obscenitate
şi pornografie, chiar dacă ele se pot suprapune. Pornografia se referă la sex,
obscenitatea, nu numai la sex” (cf. Ruth Chadwick, 2001: 241).
Reamintim în acest context, că în conformitate cu hotărârea Curţii Supreme de Justiţie a
SUA, materialele obscene/pornografice nu beneficiază de prevederile Amendamentului 1
al Constituţiei SUA.
De partea cealaltă, Uniunea Americană a Libertăţilor Civile şi „profesioniştii
programelor de divertisment” au protestat, cele mai semnificative contraargumente fiind
acestea: „(...) (3) Violenţa este o problemă socială şi istorică, şi nicidecum rezultatul
unor programe de televiziune sau filme violente. A gândi astfel e ca şi cum l-ai învinui pe
John Wayne pentru războiul din Vietnam; (4) Îngrijorarea faţă de violenţă reflectă, în
realitate, teama noastră de a schimba instituţiile sociale. A cenzura televiziunea şi filmul
înseamnă a menţine cu forţa noţiunile tradiţionale de familie, prietenie şi căsătorie, într-
o perioadă în care aceste angajamente sociale trec prin schimbări rapide. (5) Barierele
dintre ştiri şi programele de divertisment dispar cu rapiditate. (...) Toate consecinţele
unei pieţe libere de care au beneficiat ştirile tradiţionale trebuie aplicate în acelaşi fel, şi
programelor de divertisment. Publicul are dreptul să fie informat. (Cf. Clifford G.
Christians et al, 2001; 250). (Vd. tabloid, fapt divers – supra).

87
 BIBILOGRAFIA

1.Bibliografia obligatorie pentru studenţi:

1. INTRODUCERE ÎN ETICA ŞI LEGISLAŢIA PRESEI, Miruna Runca, Ed. ALL,

Colecţia „Jurnalism şi Comunicare”, Bucureşti, 1998
2. DIN CULISELE CELEI DE-A PATRA PUTERI, Mihai Comn, Ed. Carro,
Bucureşti, 1996
3.A PATRA PUTERE – LEGISLAŢIE ŞI ETICĂ PENTRU JURNALIŞTI, Runca
Miruna, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002
4.LIBERTATE ŞI COMUNICARE ÎN LUMEA PRESEI, Lucian Vasile Szabo, Ed.
Amarcord, Timişoara, 1999
5.DEONTOLOGIA MIJLOACELOR DE COMUNICARE, Claude-Jean Bertrand,
Institutul European, Iaşi 2000
• LEGISLAŢIA COMUNICĂRII PUBLICE, Kent Middleton, Robert Trager, Bill F.
Chamberlin, Ed. Polirom, Iaşi, 2002
6.MANUAL DE JURNALISM. Tehnicile colectării informaţiei. Jurnalism specializat.
Elemente de etică jurnalistică şi legislaţie a presei, Cristian Florin Popescu, Editura
Tritonic, Bucureşti, 2004
b) Bibliografia cursului
• MASS-MEDIA ŞI LIBERTATEA DE EXPRIMARE (Ghidul Jurnalistului), Ed.
Setronic, Bucureşti, 1997
• INTRODUCERE ÎN ETICA ŞI LEGISLAŢIA PRESEI, Miruna Runca, Ed. ALL,
Colecţia „Jurnalism şi Comunicare”, Bucureşti, 1998
• LIBERTATE ŞI COMUNICARE ÎN LUMEA PRESEI, Lucian Vasile Szabo, Ed.
Amarcord, Timişoara, 1999
• DEONTOLOGIA MIJLOACELOR DE COMUNICARE , Claude-Jean Bertrand,
Institutul European, Iaşi 2000
• INSULTA ŞI CALOMNIA PRIN PRESĂ, Corneliu Turianu, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2000

88
• ETICA MASS-MEDIA (Studii de caz), Clifford G. Christians, Mark Fackler, Kim B.
Rotzoll, Kathy B. McKee, Ed. Polirom, Iaşi, 2001
• LEGISLAŢIA COMUNICĂRII PUBLICE, Kent Middleton, Robert Trager, Bill F.
Chamberlin, Ed. Polirom, Iaşi 2002
• LEGEA AUDIOVIZUALULUI, Monitorul Oficial al României, Anul XIV, nr. 534/22
iulie 2002
• LEGEA PRIVIND PROTECŢIA INFORMAŢIILOR CLASIFICATE, Monitorul
Oficial al României, Anul XIV, nr. 248/12 aprilie 2002
• Ordonanţă de urgenţă privind modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul
Penal referitoare la infracţiunea contra demnităţii şi infracţiuni contra autorităţii, precum
şi a unor dispoziţii din Codul de procedură penală – Monitorul Oficial al României, Anul
XIV, nr. 351/27 mai 2002

89
 Anexa 1

ADDENDUM LEGISLATIV

Acte normative de interes general în exercitarea profesiei de jurnalist

NR. TIPUL ACTULUI EMITENT NUMĂRUL ŞI MONITORUL OBSERVAŢII

CRT DATA OFICIAL NR.
ACTULUI
1. Declaraţia Universală a Drepturilor - - În principal art. 19
Omului
2. Convenţia Europeană a Drepturilor Legea nr. 135/31.05.1994 În principal art. 10
Omului (Legea nr. 30/1994) 30/18.05.1994
3. Recomandarea 1037 (1986) - - Disponibilă în limba
franceză şi engleză la
www.coe.int
4. Rezoluţia 1003 (1993) Adunarea - - Disponibilă în limba
Parlamentară a Consiliului Europei franceză şi engleză la
www.coe.int
5. Recomandarea 1215 (1993) - // - - - Disponibilă în limba
franceză şi engleză la
www.coe.int
6. Recomandarea R 7 (2000) Consiliul - - Disponibilă în limba
Europei Comitetul de Ministri franceză şi engleză la
www.coe.int
7. Constituţia României din 1991 – - 767/31.10.2003- În principal art. 30 şi 31
revizuită -
8. Hotărârea Camerei Deputaţilor 25/12.09.1994 265/14.10.1994 Ref. La Rezoluţia 1003 şi
Recomandarea 1215
9. Hotărârea Senatului 32/06.1994 292/14.10.1994 Ref. La Rezoluţia 1003 şi
Recomandarea 1215
10. Legea presei – republicată - 3/28.03.1974 3/19.01.1978 Parţial în vigoare (art. 72-

90
 75 şi art. 93)
11. Decizia Curtţii Constituţionale 8/31.01.1996 129/21.06.1996 Ref. la constituţionalitatea
art. 72 şi 75 din Legea
presei
12. Decizia Curţii Constituţionale 177/26.09.2000 642/08.12.2000 Ref. la constituţionalitatea
art.72-75 Legea p.
13. Lege privind liberul acces la 544/12.10.2001 663/23.10.2001 -
informaţiile de interes public
14. Hotărâre a Guvernului 123/07.02.2002 167/08.03.2002 Privind aprobarea normelor
metodologice de aplicare a
Legii nr. 544/2001
15. Lege privind protecţia persoanelor 677/21.11.2001 790/12.12.2001 -
cu privire la prelucrarea datelor cu
caracter personal şi libera circulaţie
aceastor date
16. Ordin al Avocatului Poporului 53/18.04.2002 383/05.06.2002 Privind aprobarea
formularelor tipizate ale
notificărilor prevăzute de
Legea nr.677/2001
17. Legea privind protecţia 182/12.04.2002 248/12.04.2002 -
informaţiilor clasificate
18. Hotărâre a Guvernului 585/13.06.2002 485/05.07.2002 Privind aprobarea
Standardelor naţionale de
protecţie a informaţiilor
clasificate
19. Standard naţional de protecţie a 13.06.2002 - // - -
informaţiilor clasificate în România
20. Hotărâre a Guvernului 781/25.07.2002 575/05.08.2002 Privind protecţia
informaţiilor secrete de
serviciu
21. Lege privind accesul la propriul 187/07.12.1999 603/09.12.1999 -
dosar şi deconspirarea securităţii ca
poliţie politică
22. Regulament 13.05.2000 244/02.06.2000 Privind organizarea şi
funcţionarea Consiliului

91
 Naţional pentru Studierea
Arhivelor Securtităţii
23. Legea privind siguranţa naţională a 51/29.07.1991 163/07.08.1991 -
României
24. Lege privind constituirea 111/21.11.1995 280/30.11.1995 -
Depozitului legal de tipărituri şi alte
documente grafice şi audiovizuale
25. Hotărâre a G. 13/04.01.2001 16/10.01.2001 Privind organizarea şi
funcţionarea Ministerului
Informaţiilor Publice
26. Hotărâre a Guvernului 751/03.07.2003 488/07.07.2003 Privind organizarea şi
funcţionarea
Departamentului
Purtătorului de Cuvânt al
Guvernului şi Realţii cu
Presa
27. Lege privind organizarea şi 19/09.01.2003 34.22.01.2003 -
funcţionarea Agenţiei Naţionale de
Presă ROMPRES
28. Legea audiovizualului 504/11.07.2002 534/22.07.2002 Modificată prin Legea nr.
591/2002 şi Legea nr.
402/07.10.2003
29. Decizia CNA 80/13.08.2002 619/08.2002 Privind protecţia demnităţii
umane şi a dreptului la
propria imagine
30. Decizia CNA 114/14.10.2002 773/24.10.2002 Privind dreptul la replică şi
rectificare
31. Decizia CNA 57/13.03.2003 199/27.03.2003 Privind protecţia minorilor
în cadrul serviciilor de
programe
32. Decizia CNA 122/30.06.2003 480/04.07.2003 Privind difuzarea
programelor locale
33. Decizia CNA 40/09.03.2004 234/17.03.2004 Privind asigurarea
informării corecte şi a

92
 pluralismului
34. Hotărâre a Guvernului 47/16.01.2003 82/10.02.2003 Privind stabilirea
evenimentelor de
importanţă majoră difuzate
în cadrul programelor de
televiziune
35. Lege privind protecţia şi 272/21.06.2004 557/23.06.2004 -
promovarea drepturilor copilului
36. Lege privind organizarea 41/17.06.1994 153/18.06.1994 Cu modificările ulterioare
funcţionării Societăţii Române de
37. Legea privind contractul colectiv de 130/16.10.1996 184/19.05.1998 Republicată
muncă
38. Legea privind soluţionarea 168/12.11.1999 582/29.11.1999 -
conflictelor de muncă
39. Legea privind Statutul 188/08.12.1999 251/22.03.2004 Republicată
funcţionarilor publici
40. Legea privind sistemul public de 19/17.03.2000 140/01.04.2000 Cu modificările ulterioare
pensii
41. Legea patronatelor 356/10.07.2001 380/12.07.2001 -
42. Legea privind prevenirea şi 48/16.01.2002 69/31.01.2002 Aprobată de Ordonanţa
sancţionarea tuturor formelor de Guvernului nr. 137/2000
discriminare
43. Codul Muncii Legea nr. 72/05.02.2003 Modificat prin Legea nr.
53/24.01.2003 480/2003 şi Legea nr.
541/2003
44. Legea sindicatelor 54/24.01.2003 73/05.02.2003 -
45. Contractul Colectiv de Muncă la - 8/21.05.2004 -
nivel de ramură mass-media pentru (M.Of. Partea a
anul 2004-2005 V-a)
46. Legea privind drepturile de autor şi 8/14.03.1996 60/26.03.1996 Modificată prin Legea nr.
drepturile conexe 285/23.06.2004
47. Codul Fiscal Legea nr. 927/23.12.2003 -
571/22.12.2003
48. Codul Penal – republicat - 21.06.1968 65/16.04.1997 În principal art. 205-207
49. Codul Penal 2003 Art. 205-207
dezincriminate

93
Anexa 2

DECLARATIA DE LA SINAIA

Organizatii de media din toata tara - asociatii, sindicate si ONG-uri - s-au reunit la Sinaia,
in 20-21 decembrie 2002, in cadrul celui de-al treilea Forum al Asociatiilor si
Sindicatelor de Media, organizat de: Fundatia KONRAD ADENAUER, Centrul pentru
Jurnalism Independent, Agentia de Monitorizare a Presei - Academia Catavencu si
Asociatia pentru Protejarea si Promovarea Libertatii de Exprimare (APPLE).

In cadrul lucrarilor, organizatiile au decis:

a.. Pentru garantarea dreptului cetateanului la informatie

b.. Pentru promovaresa interesului public in mass media

c.. Pentru promovarea si protejarea libertatii de exprimare

d.. Pentru dezvoltarea unui climat etic si responsabil in mass media se constituite
CONVENTIA ORGANIZATIILOR DE MEDIA DIN ROMANIA (COM).
Conventia va actiona in patru directii fundamentale:

94
a.. interventie in chestiuni legate de normarea si respectarea libertatii de exprimare;

b.. adoptarea si implementarea unui Statut al jurnalistului elaborat si insusit de

profesionistii de media, ca demers de auto-reglementare;

c.. monitorizarea si insanatosirea mediului economic in care functioneaza mass media;

d.. monitorizarea evolutiilor la nivel international in domeniul mass media ( legislatie,

asociativitate, etica, standarde profesionale, tehnologii) si elaborarea de prognoze.

Conventia functioneaza in baza dreptului la libera asociere si este deschisa primirii de

noi membri.

Deciziile in cadrul COM se iau cu o majoritate de doua treimi, cu exceptia cazurilor care
presupun o interventie rapida, cind este suficienta o majoritate simpla din membrii
aliantei. Primirea de noi membri se face cu acordul a doua treimi.

Pentru constituirea Conventiei au semnat:

1. Asociatia pentru Protejarea si Promovarea Libertatii de Exprimare

(APPLE)
2. Asociatia Jurnalistilor Profesionisti din Iasi
3. Asociatia Editorilor din Presa Locala din Brasov
4. Asociatia Ziaristilor Profesionisti din Suceava
5. Asociatia Romana de Comunicatii Audiovizuale - ARCA
6. Asociatia Presei Minoritatilor Nationale din Romania
7. Asociatia Ziaristilor Maghiari din Romania
8. Asociatia Tinerilor Ziaristi din Romania
9. Asociatia Fotografilor de Presa din Romania
10. Asociatia Editorilor de Presa Online din Romania
11. Asociatia Jurnalistelor din Romania - ARIADNA
12. Asociatia Civic Media euro.21
13. Asociatia Romana a Jurnalistilor si a Presei de Limba Franceza
14. Asociatia Presei Locale Maramures - PRESS MAR
15. Cartoonists Rights Network
16. Centrul Roman de Jurnalism de Investigatie
17. Clubul Presei Economice din Romania
18. Colegiul Presei Clujene
19. Federatia Sindicatelor Unite din TVR
20. Federatia Sindicatelor Jurnalistilor si Tipografilor din Romania
21. Fundatia FRP - Forumul Presei Romane de Pretutindeni
22. Liga Romana de Presa
23. Sindicatul Ziaristilor si Lucratorilor din Presa Arad
24. Societatea Ziaristilor din Romania
25. Societatea Jurnalistilor din Galati
26. Uniunea Ziaristilor Profesionisti din Romania

95
Anexa 3
2. CONDUITA PROFESIONALA
2.1. Respectarea drepturilor omului
În exercitarea rolului sau de garant al democratiei, presa are datoria primordiala de a
respecta drepturile omului. Astfel :
2.1.1. Jurnalistul este dator sa respecte prezumtia de nevinovatie.
2.1.2. Jurnalistul este dator sa respecte viata privata a persoanei (inclusiv aspectele care
tin de familie, domiciliu si corespondenta). Amestecul în viata privata este permis atunci
când interesul public de a afla informatia prevaleaza. În acest context este irelevant daca
o persoana publica a dorit sau nu sa dobândeasca aceasta calitate. O activitate nu este
privata doar pentru motivul ca nu este desfasurata în public.
2.1.3. Jurnalistul este dator sa tina cont de interesul legitim al minorului. El va proteja
identitatea minorilor implicati în infractiuni, ca victime sau ca autori, cu exceptia situatiei
în care interesul public cere ca acestia sa fie identificati, sau la solicitarea expresa a
parintilor sau a reprezentantilor lor legali, în vederea protejarii interesului superior al
minorului.

96
2.1.4. Identitatea victimelor accidentelor, calamitatilor, infractiunilor, cu precadere cele
ale agresiunilor sexuale, nu trebuie sa fie dezvaluita, cu exceptia situatiei în care exista
acordul al acestora sau când un interes public major prevaleaza. De acelasi regim
beneficiaza si persoanele defavorizate (bolnavi, persoane cu dizabilitati, refugiati, etc.).
2.1.5. Jurnalistul este dator sa nu discrimineze nici o persoana pe motive de rasa, etnie,
religie, sex, vârsta, orientare sexuala ori dizabilitati si sa nu instige la ura si violenta
atunci când relateaza fapte sau îsi exprima opiniile.
2.2. Regulile redactarii
2.2.1. Informatia trebuie delimitata clar de opinii. Jurnalistul va face demersuri rezonabile
în acest sens.
2.2.2. Jurnalistul va verifica informatiile în mod rezonabil înainte de a le publica si va
exprima opinii pe o baza factuala. Informatiile vadit neadevarate, sau cele despre care
jurnalistul are motive temeinice sa creada ca sunt false nu vor fi publicate.
2.2.3. În chestiunile despre care relateaza, jurnalistul trebuie sa faca eforturi pentru a
prezenta punctele de vedere ale tuturor partilor implicate.
2.2.4. Jurnalistul va respecta în redactare regulile citarii. În cazul citarii partiale a unei
persoane, jurnalistul are obligatia de a nu denatura mesajul acelei persoane.
2.3. Protectia surselor
2.3.1. Jurnalistul are obligatia de a pastra confidentialitatea acelor surse care solicita sa îsi
pastreze anonimatul sau a acelor surse a caror dezvaluire le poate pune în pericol viata,
integritatea fizica si psihica sau locul de munca.
2.4. Colectarea informatiilor
2.4.1. Jurnalistul va obtine informatii în mod deschis si transparent. Folosirea tehnicilor
speciale de investigatie este justificata atunci când exista un interes public si când
informatiile nu pot fi obtinute prin alte mijloace. Se recomanda ca utilizarea tehnicilor
speciale de investigatie sa fie mentionata explicit în momentul publicarii informatiilor.
2.5. Abuzul de statut
2.5.1. Folosirea statutului de jurnalist pentru a obtine beneficii personale sau în favoarea
unor terte parti constituie o grava încalcare a normelor etice si este inacceptabila.
2.5.2. Jurnalistul nu va accepta daruri în bani sau în natura sau orice alte avantaje care îi
sunt oferite în considerarea statutului sau profesional.

97
2.5.3. Jurnalistul va evita sa se afle într-o situatie de conflict de interese. Se recomanda
separarea activitatilor editoriale ale jurnalistului de cele politice si economice.
2.6. Independenta
2.6.1. Jurnalistul îsi va exercita profesia conform propriei sale constiinte si în acord cu
principiile prevazute de Statutul Jurnalistului si prezentul Cod Deontologic.
2.7. Corectia erorilor. Dreptul la replica
2.7.1. Jurnalistul va corecta cu promptitudine orice eroare care apare în materialele sale.
Acolo unde considera necesar, jurnalistul poate sa publice si scuze.
2.7.2. Dreptul la replica se acorda atunci când cererea este apreciata ca fiind îndreptatita
si rezonabila.
3. DREPTURILE JURNALISTULUI
3.1. Jurnalistul este protejat de tratatele si conventiile internationale la care România este
parte si care garanteaza libertatea de exprimare si liberul acces la informatii, precum si la
toate sursele de informare.3.2. Jurnalistul are dreptul de a se opune cenzurii de orice fel
3.3. Protectia secretului profesional si a confidentialitatii surselor este în egala masura un
drept dar si o obligatie al jurnalistului.
3.4. Jurnalistul are dreptul la clauza de constiinta. El are libertatea de a refuza orice
demers jurnalistic împotriva principiilor eticii jurnalistice sau a propriilor convingeri.
Aceasta libertate deriva din obligatia jurnalistului de a informa publicul cu buna-credinta.
3.5. În virtutea bunei practici de separare a activitatilor economice de cele editoriale,
jurnalistul are dreptul de a refuza sa atraga contracte de publicitate sau sponsorizare
pentru institutia de presa la care lucreaza.
3.6. Jurnalistul se bucura, potrivit legii, de protectia drepturilor de autor.
3.7. Jurnalistul îsi afirma dreptul de a fi aparat de catre institutia de presa unde îsi exercita
profesia, precum si de catre asociatia profesionala ori sindicala care îi reprezinta
interesele împotriva oricarei presiuni exercitate contra sa, de natura sa determine o
încalcare a conduitei profesionale prevazute de Statutul Jurnalistului si de prezentul Cod
Deontologic.
Prezentul Cod Deontologic este parte integranta a Statutului Jurnalistului adoptat
de catre Conventia Organizatiilor de Media, la Sinaia, în perioada 9 - 11 iulie 2004 .

98
Anexa 4
STATUTUL JURNALISTULUI

ELABORAT DE CONVENTIA ORGANIZATIILOR DE MEDIA

1. Profesiunea de jurnalist este libera si independenta, în concordanta cu principiile

dreptului la libera exprimare si ale dreptului la informatie, enuntate de Declaratia
Universala a Drepturilor Omului, de Conventia Europeana a Drepturilor Omului, de
Constitutia României, precum si de Codul Deontologic al Jurnalistului, ce face parte
integranta din prezentul Statut .

2. Jurnalist este acea persoana care exercita dreptul inviolabil la libera exprimare si a
carei principala sursa de venituri este obtinuta din realizarea de produse jurnalistice - fie
ca angajat, fie independent - indiferent de domeniul mass-media în care lucreaza (presa
scrisa, audiovizual, online, etc.).

99
3. Profesiunea de jurnalist este recunoscuta de organizatiile profesionale, patronale si
sindicale, semnatare ale acestui Statut.

4. Rolul, conduita profesionala, drepturile si obligatiile jurnalistului sunt prevazute în

Codul Deontologic al Jurnalistului, parte integranta a acestui statut.

5. Prevederile Codului Deontologic sunt liber consimtite de jurnalistii membri ai

organizatiilor profesionale, patronale si sindicale, semnatare ale acestui statut.

6. Implementarea prevederilor prezentului statut, precum si ale Codului Deontologic cade

în sarcina organului specializat al fiecarei organizatii semnatare.

7. Unitatea de implementare poate media orice litigiu dintre jurnalist si angajator.

8. Jurnalistul are dreptul sa se adreseze unitatii de implementare în litigiile dintre el si

angajator, referitoare la exercitarea profesiei.

9. Nici una dintre prevederile statutului, ale Codului Deontologic sau ale Contractului
Colectiv de Munca nu poate fi interpretata contrar principiilor internationale privitoare la
libera exprimare.

10. Jurnalistii ce nu sunt membrii nici uneia dintre organizatiile semnatare ale
prezentului statut vor putea depune o declaratie de acceptare a prevederilor acestuia la
secretariatul Conventiei Organizatiilor de Media.

11. În egala masura, prezentul statut este deschis spre aderare tuturor organizatiilor
profesionale, patronale si sindicale ale jurnalistilor ce nu au participat la elaborarea lui,
dar care se regasesc în prevederile acestuia.

Prezentul statut a fost adoptat de catre Conventia Organizatiilor de Media, la

Sinaia, în perioada 9 - 11 iulie 2004.

100
56Capitolul IV
Anexa 5
Rezolutii si recomandari ale Adunarii parlamentare si Comitetului
de Ministri al Consiliului Europei
ADUNAREA PARLAMENTARA
A
CONSILIULUI EUROPEI

SESIUNEA ORDINARA PATRUZECI SI PATRU

REZOLUTIA 1003 (1983)

referitoare la etica jurnalistica

Adunarea afirma urmatoarele principii etice pentru jurnalism si
considera ca acestea ar trebui aplicate în cadrul profesiunii în întreaga Europa.
Stiri si opinii
1. În plus fata de drepturile si obligatiile prevazute în normele legale relevante,
presa are o responsabilitate etica fata de cetateni si societate, care trebuie
subliniata în prezent, când informarea si comunicarea joaca un rol foarte
important în formarea atitudinilor personale ale cetatenilor si în dezvoltarea
societatii si a vietii democratice.
2. Profesiunea de jurnalist include drepturi si obligatii, libertati si
responsabilitati.
3. Principiul de baza al fiecarui considerent etic al jurnalismului este ca trebuie
facuta o distinctie clara între stiri si opinii, astfel încât sa fie imposibil ca acestea
sa fie confundate. Stirile sunt informatii referitoare la fapte si date, în timp ce
opiniile reflecta gânduri, idei, credinte sau judecati de valoare din partea
societatilor de presa, a editorilor sau a ziaristilor.

101
4. Difuzarea de stiri ar trebui sa se bazeze pe sinceritate, asigurata prin mijloacele
adecvate de verificare si dovada, si impartialitate în prezentare, descriere si
narare. Zvonurile nu trebuie confundate cu stirile. Titlurile si rezumatele stirilor
trebuie sa reflecte cât mai fidel esenta faptelor si datelor prezentate.
5. Exprimarea opiniilor poate implica gânduri si comentarii privind informatii
1 Dezbaterea Adunarii din data de 1 iulie 1993 (Sesiunea a 42-a) ( a se vedea Doc. 6854,
raportul Comisiei pentru Cultura si Educatie, Raportor: Dl. Núnez Encabo)
Text adoptat de catre Adunare la data de 1 iulie 1993 (Sesiunea a 42-a)
57
Capitolul IV
Rezolutii si recomandari ale Adunarii parlamentare si Comitetului
de Ministri al Consiliului Europei
sau remarci generale despre stiri aferente unor evenimente reale. Desi opiniile
sunt în mod necesar subiective si, în consecinta, nu pot si nu trebuie sa fie supuse
criteriilor de corectitudine, trebuie sa ne asiguram ca opiniile sunt exprimate în
mod sincer si etic.
6. Opiniile care iau forma unor comentarii la adresa unor evenimente sau actiuni
referitoare la persoane sau la institutii, nu trebuie sa încerce sa nege realitatea
faptelor sau a datelor.
Dreptul la informare ca un drept fundamental al omului -
editori, proprietari si ziaristi
7.Activitatea presei este una de “intermediere” si de furnizare a unui serviciu de
informare, si drepturile pe care le detine în legatura cu libertatea de informare
depind de destinatarii acesteia, adica de cetateni.
8. Informarea este dreptul fundamental care a fost subliniat prin jurisprudenta
Comisiei si a Curtii Europene a Drepturilor Omului si recunoscut în baza
articolului 9 al Conventiei Europene pentru Televiziunea Transfrontiera, precum
si de catre toate constitutiile democratice. Titularul dreptului este cetateanul, care
are si dreptul aferent de a cere ca informatiile furnizate de ziaristi sa fie transmise
în mod corect, în cazul stirilor, si cu sinceritate, în cazul opiniilor, fara interventia
externa a autoritatilor publice sau a sectorului privat.
9. Autoritatile publice nu trebuie sa considere ca detin în proprietate informatia.
Reprezentativitatea publica a acestor autoritati furnizeaza baza legala pentru
eforturile de a garanta si de a extinde pluralismul în presa si cele de a asigura
crearea conditiilor necesare pentru exercitarea libertatii de exprimare si a
dreptului la informare, excluzând cenzura prealabila. De altfel Comitetul de
Ministri este constient de acest fapt, dupa cum demonstreaza Declaratia
referitoare la Libertatea de Exprimare si Informare adoptata la data de 29 aprilie
1982.
10. Atunci când se abordeaza problema jurnalismului trebuie retinut ca acesta se
bazeaza pe presa, care e sustinuta de o structura corporativa în interiorul careia
trebuie facuta distinctia între editori, proprietari si ziaristi. Din aceasta cauza nu
trebuie protejata numai libertatea presei, ci si libertatea în cadrul presei, prin
evitarea oricaror presiuni interne.
58
Capitolul IV

102
Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale
Comitetului de Ministri al Consiliului Europei
11. Organizatiile de stiri trebuie sa se considere agentii socio-economice speciale
ale caror obiective antreprenoriale trebuie sa fie limitate de întrunirea conditiilor
de furnizare a accesului la un drept fundamental.
12. Organizatiile de stiri trebuie sa manifeste transparenta în chestiunile legate de
proprietatea si administrarea presei, dând posibilitatea cetatenilor sa se convinga
în mod clar de identitatea proprietarilor si de dimensiunea interesului economic
al acestora în presa.
13. În interiorul organizatiei de stiri, editorii si ziaristii trebuie sa coexiste, tinând
cont de faptul ca respectul legitim fata de orientarile ideologice ale editorilor si
ale proprietarilor este limitat de exigente imperative constând în raportarea de
stiri corecte si de opinii etice. Acest lucru este esential în vederea respectarii
dreptului fundamental la informatie al cetatenilor.
14. Data fiind natura acestor cerinte, trebuie sa întarim protectia libertatii de
exprimare a ziaristilor care sunt cei care, în ultima instanta, transmit informatia.
În acest sens trebuie sa extindem si sa clarificam în mod legal natura clauzei
constiintei si a secretului profesional fata de sursele confidentiale, armonizând
prevederile nationale cu privire la aceasta chestiune astfel incât acestea sa poata
fi aplicate în contextul mai larg al Europei democratice.
15. Nici editorii, nici proprietarii si nici ziaristii nu ar trebui sa considere ca sunt
proprietarii stirilor. Organizatiile de stiri trebuie sa trateze informatiile nu ca pe
o marfa, ci ca pe un drept fundamental al cetateanului. În acest scop, presa nu ar
trebui sa exploateze nici calitatea si nici continutul stirilor sau a opiniilor pentru
a mari propagarea de ziare periodice sau a audientei ori pentru a mari profiturile
obtinute din reclama.
16. Daca dorim sa ne asiguram ca informatiile sunt tratate în mod etic, publicul
vizat trebuie luat în considerare ca persoane individuale, si nu ca o masa.
Functia jurnalismului si activitatea sa etica
17. Informarea si comunicarea, asa cum sunt transmise de catre jurnalism prin
presa, cu un sprijin important din partea noilor tehnologii, au o importanta
decisiva pentru dezvoltarea persoanei si a societatii. Ele sunt indispensabile
pentru viata democratica, deoarece daca se doreste ca democratia sa se dezvolte
complet, aceasta trebuie sa garanteze cetatenilor participarea la problemele
publice. Este de ajuns sa spunem ca aceasta participare ar fi imposibila daca
cetatenii nu ar fi primit informatiile referitoare la chestiuni publice de care au
nevoie si care trebuie sa fie furnizate de presa.
59
Capitolul IV
Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale
Comitetului de Ministri al Consiliului Europei
18. Importanta informatiilor, mai ales a stirilor de radio si de televiziune, pentru
cultura si educatie, a fost subliniata în Recomandarea Adunarii 1067. Efectele
acesteia asupra opiniei publice sunt evidente.
19. Ar fi gresit sa deducem din importanta acestui rol faptul ca presa chiar
reprezinta opinia publica sau ca aceasta ar trebui sa înlocuiasca functiile specifice

103
ale autoritatilor publice sau ale institutiilor de natura educationala sau culturala,
precum scolile.
20. Acest fapt ar însemna transformarea presei si a jurnalismului în autoritati si
contra-autoritati (“mediocratie”), fara ca acestea sa reprezinte cetatenii, si nici sa
se supuna acelorasi comenzi democratice ca autoritatile publice, si nu ar poseda
cunostintele specializate ale institutiilor culturale sau educationale competente.
21. În consecinta jurnalismul nu ar trebui sa modifice informatia corecta,
impartiala, sau opinia sincera, în încercarea de a crea sau a forma opinia publica,
deoarece legitimitatea sa sta în respectul efectiv pentru dreptul fundamental la
informare al cetatenilor, ca parte a respectului pentru valorile democratice. În
acest scop, jurnalismul investigativ legitim este limitat de veracitatea si
sinceritatea informatiilor si opiniilor si este incompatibil cu campaniile
jurnalistice desfasurate în temeiul unor pozitii adoptate anterior si a unor interese.
22. În jurnalism, informatiile si opiniile trebuie sa respecte prezumtia de
nevinovatie, în special în cazuri care sunt înca sub judice, si trebuie sa nu emita
judecati.
23. Dreptul indivizilor la intimitate trebuie respectat. Persoanele care detin
functii în viata publica au dreptul la protectia vietii private, exceptie facând cazul
în care viata privata a acestora poate avea efect asupra vietii lor publice. Faptul
ca o persoana detine o functie publica nu priveaza respectiva persoana de dreptul
de a i se respecta viata privata.
24. Încercarea de a obtine un echilibru între dreptul la respectarea vietii private,
reflectat în articolul 8 al Conventiei Europene pentru Drepturile Omului, si
libertatea de exprimare specificata în articolul 10, este bine documentat în
recenta jurisprudenta a Comisiei si a Curtii Europene a Drepturilor Omului.
25. În profesiunea ziaristilor scopul nu scuza întotdeauna mijloacele: în
consecinta informatiile trebuie obtinute prin mjloace legale si etice.
60
Capitolul IV
Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale
Comitetului de Ministri al Consiliului Europei
26. La cererea persoanelor implicate, prin intermediul presei, se va corecta, în
mod automat si urgent, si cu toate informatiile relevante disponibile, orice stire
sau opinie transmisa care este falsa sau eronata. Legislatia nationala trebuie sa
stipuleze sanctiuni adecvate si, atunci când este cazul, despagubiri.
27. Pentru a armoniza aplicarea si exercitarea acestui drept în statele membre ale
Consiliului Europei, trebuie sa implementam Hotarârea (74) 26 referitoare la
dreptul la replica – Pozitia persoanei individuale în legatura cu presa, adoptata de
catre Comitetul de Ministri la data de 2 iulie 1974, si de asemenea si prevederile
relevante ale Conventiei Europene pentru Televiziunea Transfrontiera.
28. Pentru a asigura lucrari de înalta calitate si independenta din partea ziaristilor,
acestora trebuie sa li se garanteze o compensatie decenta si mijloace si
instrumente adecvate de munca.
29. În relatiile pe care ziaristul le are în cadrul îndatoririlor sale cu autoritatile
publice sau cu diversele sectoare economice, acesta trebuie sa evite orice tip de
complicitate ce ar putea afecta independenta si impartialitatea jurnalismului.

104
30. În jurnalistica, elementele controversate sau senzationale nu trebuie
confundate cu faptele importante din punct de vedere al informatiei. În
exercitarea profesiei, ziaristul nu trebuie urmareasca în principal scopul de a
obtine prestigiu sau influenta personala.
31. Având în vedere complexitatea procesului de furnizare a informatiilor, care
se bazeaza din ce în ce mai mult pe utilizarea unor noi tehnologii, rapiditate si
capacitate de sinteza, ziaristii trebuie sa aiba o formatie profesionala adecvata.
Reguli aplicabile echipei editoriale
32. În domeniul jurnalisticii, editorii, proprietarii si ziaristii trebuie sa întretina
relatii strânse. În acest scop, trebuie sa se elaboreze statute pentru echipa
editoriala pentru a se reglementa relatiile profesionale dintre ziaristi, editori si
proprietari în cadrul presei, separat de obligatiile normale impuse de relatiilor de
munca. Aceste statute ar putea sa prevada înfiintarea de consilii editoriale.
61
Capitolul IV
Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale
Comitetului de Ministri al Consiliului Europei
Situatii conflictuale si cazuri de protectie speciala
33. În societate apar uneori situatii de tensiune si conflict sub presiunea unor
factori precum terorismul, discriminarea împotriva minoritatilor, xenofobia sau
razboiul. În aceste situatii presa are o obligatie morala de a apara valorile
democratice: respectul pentru demnitatea umana, solutionarea problemelor prin
mijloace pasnice, tolerante, si în consecinta sa se opuna violentei si limbajului
instigator la ura si confruntare si sa respinga toate discriminarile care sunt bazate
pe cultura, sex sau religie.
34. Nimeni nu ar trebuie sa manifeste o pozitie neutra în legatura cu apararea
valorilor democratice. În acest scop presa trebuie sa joace un rol major în
prevenirea tensiunii si trebuie sa incurajeze întelegerea reciproca, toleranta si
încrederea între diversele comunitati în regiunile unde prevaleaza starea de
conflict, asa cum a facut Secretarul General al Consilului Europei încurajând
adoptarea de masuri în vederea întaririi încrederii pe teritoriul fostei Iugoslavii.
35. Având în vedere influenta speciala pe care o are presa, si mai ales a
televiziunii, cu privire la atitudinile copiilor si ale tinerilor, trebuie sa se acorde
mare atentie pentru a se împiedica difuzarea de programe, mesaje sau imagini
care pun într-o lumina favorabila violenta, exploatarea sexuala si consumul de
stupefiante sau folosirea unui limbaj nepotrivit în mod intentionat.
Etica si autoreglementarea în jurnalistica
36. Luând în considerare conditiile obligatorii si principiile de baza enumerate
mai sus, presa trebuie sa se oblige sa se supuna unor principii etice ferme prin
care se garanteaza libertatea de exprimare si dreptul fundamental al cetatenilor de
a primi informatii corecte si opinii sincere.
37. Pentru a se supraveghea aplicarea acestor principii, trebuie înfiintate
organisme sau mecanisme de autoreglementare, care includ editori, ziaristi,
asociatii ale consumatorilor de presa, experti din domeniul academic si
judecatori. Acestia vor raspunde pentru emiterea de hotarâri cu privire la
respectarea preceptelor etice în jurnalistica, cu o obligatie prealabila din partea

105
presei de a publica hotarârile. Acest lucru va ajuta cetateanul, care are dreptul la
informare, de a emite judecati pozitive sau negative cu privire la munca sau
credibilitatea ziaristului.
62
Capitolul IV
Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale
Comitetului de Ministri al Consiliului Europei
38. Organismele sau mecanismele de autoreglementare, asociatiile
consumatorilor de presa si departamentele universitare competente pot publica în
fiecare an cercetari efectuate a posteriori cu privire la corectitudinea
informatiilor difuzate de catre presa, comparând stirile cu faptele reale. Acestea
ar servi ca un barometru de credibilitate pe care cetatenii l-ar putea folosi ca pe
un ghid al standardelor etice atinse de catre fiecare mijloc sau fiecare sectiune a
presei, sau chiar de catre fiecare ziarist în mod individual. Masurile corectoare
luate pot ajuta simultan si îmbunatatirea modului în care se exercita profesiunea
de jurnalist.
Varianta originala a acestui text, în limbile franceza si engleza poate fi gasita pe
website-ul Curtii Europene a Drepturilor Omului (www.coe.int)
63
Capitolul IV
Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale
Comitetului de Ministri al Consiliului Europei
ADUNAREA PARLAMENTARA
A
CONSILIULUI EUROPEI
*
SESIUNEA ORDINARA PATRUZECI SI PATRU
*
RECOMANDAREA 1215 (1993)1
referitoare la etica jurnalistica
1. Adunarea reaminteste lucrarile sale în domeniul presei, si în mod special
Hotarârea 428(1970) ce contine o declaratie referitoare la mijloacele de
comunicare în masa si drepturile omului, si Recomandarea 963(1983) referitoare
la mijloace culturale si educationale de reducere a violentei.
2. În urma criticilor la adresa rolului jucat de catre presa în perioada razboiului
din Golf, Comisia pentru Cultura si Educatie a organizat o audiere parlamentara
cu privire la etica jurnalistica, în Helsinki, la data de 26 iunie 1991, în cadrul
careia s-au exprimat numeroase preocupari.
3. Înca din anul 1970 atât Adunarea Parlamentara, cât si alte institutii, precum
Parlamentul European (Hotarârea din 16 septembrie 1992 referitoare la
cartelurile din presa si diversitatea de opinii), au insistat asupra elaborarii unor
coduri deontologice pentru jurnalistica. Totusi, textele existente care abordeaza
aceasta problema au o arie de acoperire internationala insuficienta, eficienta lor
practica ramânând foarte limitata.
4. Cetatenii europeni din diverse state membre ale Consiliului Europei au
beneficiat din ce în ce mai mult de aceleasi resurse de presa în cadrul unui spatiu

106
european comun de informare.
5. În consecinta Adunarea recomanda Comitetului de Ministri:
a. sa solicite guvernelor statelor membre sa faca astfel încât legislatia sa
garanteze în mod eficient organizarea presei publice astfel în vederea
asgurarii neutralitatatii informatiei, pluritatii opiniilor si echilibrului
1 Dezbaterea Adunarii din data de 1 iulie 1993 (Sesiunea a 42-a) ( a se vedea Doc. 6854,
raportul Comisiei pentru Cultura si Educatie, Raportor: Dl. Núnez Encabo)
Text adoptat de catre Adunare la data de 1 iulie 1993 (Sesiunea a 42-a)
64
Capitolul IV
Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale
Comitetului de Ministri al Consiliului Europei
între genuri, precum si un drept de replica echivalent apartinând oricarui
cetatean care a fost subiectul vreunei afirmatii;
b. Sa studieze, în colaborare cu organizatiile neguvernamentale
competente, precum Federatia Internationala a Ziaristilor (FIZ),
posibilitatea înfiintarii, în cadrul Consiliului Europei, a unui mecanism
european de verificare a informatiilor, sub forma unui « ombudsman »
european al presei având reprezentativitatea internationala pe care
aceasta functie o implica, derivând, în masura posibilului, din, si având
un mod de operare si o functie similara cu organismele sau mecanismele
de autocontrol nationale corespunzatoare;
c. Sa favorizeze înfiintarea de asociatii de presa ale cetatenilor si sa
încurajeze scolile în scopul dezvoltarii educatiei privind presa;
d. Sa adopte o declaratie referitoare la etica jurnalistica în sensul
Hotarârii Adunarii 1003 (1993) si sa promoveze aplicarea acestor
principii de baza în statele membre ale Consiliului Europei.
Varianta originala a acestui text, în limbile franceza si engleza poate fi gasita pe
website-ul Curtii Europene a Drepturilor Omului (www.coe.int)
65
Capitolul IV
Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale
Comitetului de Ministri al Consiliului Europei
ADUNAREA PARLAMENTARA
A
CONSILIULUI EUROPEI
*
SESIUNEA ORDINARA TREIZECI SI OPT
*
RECOMANDAREA 1037 (1986)1
referitoare la protectia datelor si libertatea de informare
Adunarea,
1. Tinând cont de faptul ca democratiile se caracterizeaza prin difuzarea si circulatia
unui volum maxim de informatie în cadrul societatii;
2. Cunoscând contributia adusa de catre Comitetul de Ministri la promovarea
unui circuit liber al informatiei în cadrul societatii prin adoptarea Recomandarii

107
Nr. R (81) 19, referitoare la accesul la informatia detinuta de catre autoritatile
publice, precum si a Declaratiei referitoare la libertatea de exprimare si informare
din data de 29 aprilie 1982, în care s-a stipulat ca înfaptuirea unei politici
deschise de informare aplicata în sectorul public, inclusiv accesul la informatii,
este unul dintre obiectivele statelor membre;
3. Luând în considerare si Recomandarea 854 (1979) a Adunarii parlamentare,
privind accesul publicului la evidentele guvernamentale si libertatea de informare,
si Recomandarea 582 (1970), referitoare la mijloacele de comunicare în
masa si drepturile omului, care declara ca drepturile prevazute de catre articolul
10 al Conventiei Europene a Drepturilor Omului ar trebui extinse pentru “a
include libertatea de a cauta informatii … (si) obligatia corelativa a autoritatilor
publice de a pune la dispozitie informatii referitoare la chestiuni de interes public,
sub rezerva unor limitari necesare”;
4. Recunoscând faptul ca principiul libertatii de informare/de acces la informatii
oficiale a fost introdus de catre numeroase organe legislative nationale, federale
si de stat ale statelor membre ale Consiliului Europei, precum si în alte tari;
1 Text adoptat de catre Comisia Permanenta în numele Adunarii la data de 3 iulie 1986
66
Capitolul IV
Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale
Comitetului de Ministri al Consiliului Europei
5. Luând în considerare în special legislatia Danemarcei, a Olandei, a Norvegiei
si a Suediei cu privire la accesul la informatii oficiale, precum si a Australiei,
Canadei si Statelor Unite;
6. Reamintind faptul ca un drept de a beneficia de acces la informatii oficiale
poate fi limitat în vederea protejarii vietii private;
7. Considerând în consecinta ca protectia vietii private influenteaza volumul
informatiilor care pot circula în societate;
8. Reamintind în acest context principiile de baza referitoare la protectia datelor,
stipulate în Conventia pentru Protectia Persoanelor cu privire la Prelucrarea
Automata a Datelor Personale, din data de 28 ianuarie 1981, care impune
restrictii în colectarea, depozitarea, uzul si comunicarea informatiilor personale;
9. Cunoscând faptul ca respectiva conventie din data de 28 ianuarie 1981, care
acum a intrat in vigoare, confera un drept de acces exclusiv la date personale, si
ca acest drept se reflecta în legislatia de protectie a datelor din Austria,
Danemarca, Franta, Republica Federala Germana, Islanda, Luxemburg,
Norvegia, Suedia si Marea Britanie;
10. Având convingerea, totusi, ca prin coexistenta legislatiei referitoare la accesul
la informatii oficiale cu legislatia referitoare la protectia datelor se pot crea
conflicte în special atunci când acestea sunt administrate în mod separat de
diferite organe si în baza unor criterii distincte;
11. Cunoscând faptul ca anumite tari au încercat sa evite conflictele prin legiferarea,
în acelasi timp, a accesului la informatii oficiale si a protectiei datelor, si au
demonstrat astfel ca aceste concepte nu se exclud reciproc, ci sunt o parte a unei
unice politici de informare în societate, cazuri relevante fiind Canada, provincia
Quebec (Canada) si landul Hesse (Republica Federala Germana);

108
12. Luând în considerare faptul ca noile dezvoltari tehnologice pot scoate din uz
legislatia existenta, Consiliul Europei ar trebui sa continue sa conduca pe aceasta
cale si sa ghideze legislativul national cu privire la problemele ridicate de noile
tehnologii.
13. Recomanda Comitetului de Ministri sa ofere instructiuni Comisiei expertilor
în protectia datelor:
a.sa identifice si sa defineasca criterii si principii conform carora protectia
datelor si accesul la informatii oficiale pot fi armonizate;
67
Capitolul IV
Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale
Comitetului de Ministri al Consiliului Europei
b.sa pregateasca un instrument legal adecvat care sa stipuleze aceste cri -
terii si principii;
14. Invita guvernele statelor membre care nu au facut înca acest lucru sa ratifice
Conventia pentru Protectia Persoanelor în legatura cu Prelucrarea Automata a
Datelor Personale.
Varianta originala a acestui text, în limbile franceza si engleza poate fi gasita pe
website-ul Curtii Europene a Drepturilor Omului (www.coe.int)
68
Capitolul IV
Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale
Comitetului de Ministri al Consiliului Europei
CONSILIUL EUROPEI
COMITETUL DE MINISTRI
Recomandare Nr. R (2000) 7
a Comitetului de Ministri catre statele membre
cu privire la dreptul ziaristilor de a nu-si divulga
sursele de informatii
(Adoptata de catre Comitetul de Ministri
la data de 8 martie 2000
la adunarea nr. 701 a Ministrilor adjuncti)
Comitetul de Ministri, în temeiul Articolului 15.b din Statutul Consiliului
Europei,
Luând în considerare faptul ca scopul Consiliului Europei este de a dobândi o
mai buna întelegere între membrii sai, în vederea protejarii si îndeplinirii
idealurilor si principiilor care constituie patrimoniul lor comun ;
Reamintind faptul ca statele membre s-au obligat sa respecte dreptul fundamental
la libertatea de exprimare, asa cum este garantat prin articolul 10 al Conventiei
pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale;
Reafirmând faptul ca dreptul la libertatea de exprimare si la informare reprezinta
una dintre temeliile fundamentale ale unei societati democratice si una dintre
conditiile care stau la baza progresului sau si a dezvoltarii fiecarei persoane,
precum se prevede în Declaratia referitoae la Libertatea de Exprimare si
Informare din 1982;
Reafirmând ca este necesar ca societatile democratice sa asigure mijloacele

109
adecvate de promovare a dezvoltarii unei prese libere, independente si pluraliste;
Recunoscând faptul ca exercitarea libera si neîngradita a jurnalismului este
consacrata prin dreptul la libertatea de exprimare si este o premisa fundamentala
a dreptului publicului de a fi informat cu privire la chestiunile de interes general;
Având convingerea ca protejarea de catre ziaristi a surselor de informatii ale
acestora reprezinta o conditie de baza pentru activitatea si libertatea jurnalistica,
precum si pentru libertatea presei;
69
Capitolul IV
Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale
Comitetului de Ministri al Consiliului Europei
Reamintind faptul ca numerosi ziaristi si-au exprimat în codurile deontologice
ale profesiei, obligatia de a nu divulga sursele de informatii în cazul în care au
primit aceste informatii în regim de confidentialitate;
Reamintind faptul ca protectia ziaristilor si a surselor acestora a fost stabilita prin
sistemele juridice ale unora dintre statele membre;
Reamintind de asemenea faptul ca exercitarea de catre ziaristi a dreptului lor de
a nu divulga sursele de informatii poarta cu sine îndatoriri si responsabilitati,
exprimate în articolul 10 al Conventiei pentru Apararea Drepturilor Omului si a
Libertatilor Fundamentale;
Având cunostinta de Hotarârea Parlamentului European din 1994 cu privire la
confidentialitatea surselor ziaristilor si dreptul functionarilor de a divulga
informatii;
Având cunostinta de Hotarârea Nr. 2 cu privire la libertatile jurnalistice si
drepturile omului a celei de a patra Conferinte Ministeriale Europene referitoare
la Politica Mijloacelor de Comunicare în Masa, care a avut loc la Praga în
decembrie 1994, si reamintind recomandarea Nr. R (96) 4 cu privire la protectia
ziaristilor în situatii de conflict si tensiune,
Recomanda guvernelor statelor membre dupa cum urmeaza:
1. aplicarea în legislatia si practica locala a principiilor anexate acestei
recomandari;
2. propagarea larga a acestei recomandari si a principiilor anexate
acesteia, însotite de o traducere acolo unde este necesar, si
3. aducerea acestora în mod special în atentia autoritatilor publice, a
autoritatilor politienesti si a sistemului judiciar, precum si punerea lor la
dispozitia ziaristilor, a presei si a organizatiilor profesionale ale acestora.
70
Capitolul IV
Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale
Comitetului de Ministri al Consiliului Europei
Anexa la Recomandarea Nr. R (2000) 7
Principii privind dreptul ziaristilor
de a nu-si divulga sursele de informatii
Definitii
Pentru a servi scopului acestei recomandari:
a. termenul “ziarist” înseamna orice persoana fizica sau juridica care

110
practica în mod regulat sau profesional colectarea si propagarea de
informatii catre public prin intermediul oricarui mijloc de comunicare în
masa;
b. termenul “informatie” înseamna orice expunere de fapt, opinie sau idee
în forma unui text, a unui sunet sau a unei imagini;
c. termenul “sursa” înseamna orice persoana care furnizeaza informatii unui
ziarist;
d. expresia “informatii prin care se identifica o sursa” înseamna, în masura
în care e posibil ca acestea sa duca la identificarea unei surse:
i.numele si datele personale, precum si vocea sau imaginea unei surse;
ii.circumstantele concrete ale obtinerii informatiilor de la o sursa de
catre un ziarist;
iii. partea nepublicata a informatiilor furnizate de catre o sursa unui
ziarist; si
iv. datele personale ale ziaristilor si ale angajatorilor acestora în
legatura cu activitatea lor profesionala.
Principiul 1 (Dreptul ziaristilor de a nu divulga)
Legea si practica interna a statelor membre trebuie sa prevada în mod explicit si
clar protectia dreptului ziaristilor de a nu divulga informatii prin care se
identifica o sursa în conformitate cu articolul 10 al Conventiei pentru Apararea
Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale (denumita în continuare
71
Capitolul IV
Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale
Comitetului de Ministri al Consiliului Europei
Conventia) si cu principiile stabilite în prezenta recomandare, care vor fi
considerate standarde minime în vederea respectarii acestui drept.
Principiul 2 (Dreptul altor persoane de a nu divulga)
Alte persoane care, în temeiul relatiilor lor profesionale cu ziaristii, intra în
posesia unor informatii prin care se identifica o sursa prin intermediul colectarii,
al procesarii editoriale sau al propagarii respectivei informatii, ar trebui protejate
în mod egal în temeiul principiilor stabilite în prezenta recomandare.
Principiul 3 (Limite ale dreptului de a nu divulga)
a. Dreptul ziaristilor de a nu divulga informatii prin care se identifica o sursa
nu trebuie sa se supuna altor restrictii decât cele mentionate în articolul 10,
alineatul al 2-lea al Conventiei. Pentru a stabili daca un interes legitim de a
divulga ce cade sub incidenta articolului 10, alineatul al 2-lea al Conventiei,
depaseste interesul public în a nu se divulga informatii prin care se identifica
o sursa, autoritatile competente ale statelor membre vor da o atentie
deosebita importantei dreptului de a nu divulga si predominantei acordate
acestuia în jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, si vor putea
obliga la o divulgare numai daca, în temeiul alineatului b, exista o cerinta de
interes public si daca circumstantele au o natura suficient de importanta si de
grava.
b. Divulgarea de informatii prin care se identifica o sursa nu ar trebuie
considerata necesara decât daca se poate stabili în mod convingator ca:

111
i. nu exista sau au fost epuizate de catre persoanele sau autoritatile
publice care doresc divulgarea, masuri rezonabile care sa reprezinte
alternative la divulgare; si
ii. interesul legitim de a divulga depaseste în mod clar interesul public de
a nu divulga, tinând cont de urmatoarele fapte:
- o cerinta determinanta a nevoii de divulgare este dovedita,
- circumstantele au o natura suficient de importanta si de grava,
- se identifica necesitatea divulgarii ca raspunzând unei nevoi
sociale presante, si
- statele membre beneficiaza de o anumita marja de apeciere în
evaluarea acestei necesitati, care poate fi controlata de Curtea
Europeana a Drepturilor Omului.
72
Capitolul IV
Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale
Comitetului de Ministri al Consiliului Europei
c. Cerintele mai sus mentionate trebuie aplicate la toate nivelurile, oricaror
proceduri în cadrul carora poate fi invocat dreptul de a nu divulga.
Principiul 4 (Dovezi alternative la sursele ziaristilor)
În cadrul procedurilor legale desfasurate împotriva unui ziarist pentru presupuse
încalcari ale onoarei si reputatiei unei persoane, autoritatile trebuie sa ia în
considerare, în scopul stabilirii adevarului, toate dovezile disponibile conform
legislatiei procedurale nationale si nu ar trebui sa solicite în acest scop divulgarea
unor informatii care sa duca la identificarea sursei ziaristului.
Principiul 5 (Conditii referitoare la divulgari)
a. Propunerea sau cererea de initiere a oricarei actiuni de catre autoritatile
competente, având ca scop divulgarea de informatii prin care se identifica o
sursa ar trebui depusa doar de catre persoane sau autoritati publice care au un
interes legitim direct în respectiva divulgare.
b. Ziaristii ar trebui informati de catre autoritatile competente în legatura cu
dreptul lor de a nu divulga informatii prin care se identifica o sursa, precum
si în legatura cu limitele acestui drept, înainte ca o divulgare sa le fie
solicitata.
c. Sanctiunile împotriva ziaristilor pentru refuzul de a divulga informatii
prin care se identifica o sursa ar trebui impuse de catre autoritatile judiciare
numai în cadrul unui proces care permite o audiere a ziaristilor respectivi în
conformitate cu articolul 6 al Conventiei.
d. Ziaristii ar trebui sa aiba dreptul ca impunerea unei sanctiuni pentru
refuzul de a divulga informatii prin care se identifica o sursa sa fie supusa
controlului unei alte autoritati judiciare.
e. Atunci când ziaristii raspund unei cereri sau unui ordin de divulgare de
informatii prin care se identifica o sursa, autoritatile competente ar trebui sa
ia în considerare aplicarea unor masuri pentru a limita extinderea divulgarii,
de exemplu prin excluderea publicului de la divulgare, în conformitate cu
articolul 6 al Conventiei, atunci când acest lucru e relevant, si prin
respectarea de catre ele însele a confidentialitatii unei astfel de divulgari.

112
73
Capitolul IV
Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale
Comitetului de Ministri al Consiliului Europei
Principiul 6 (Interceptarea comunicarii, supravegherea si perchezitia, si
confiscarea)
a. Urmatoarele masuri nu ar trebui aplicate daca scopul acestora este de a
se sustrage dreptului ziaristilor, conform acestor principii, de a nu divulga
informatii prin care se identifica o sursa:
i. Decizii sau masuri de interceptare a comunicatiilor sau a
corespondentei ziaristilor sau a angajatorilor acestora,
ii. Decizii sau masuri de supraveghere a ziaristilor, a contactelor acestora
sau angajatorilor lor, sau
iii. Decizii sau masuri de perchezitie sau confiscare efectuate la
domiciliul sau la locul de munca, privind obiecte personale sau
corespondenta ziaristilor sau a angjatorilor acestora, sau datele personale
aferente activitatii lor profesionale.
b. În cazul în care informatiile prin care se identifica o sursa au fost
obtinute în mod legal de catre politie sau autoritatile judiciare prin oricare
dintre actiunile mai sus mentionate, desi este posibil ca acesta sa nu fi fost
scopul acelor actiuni, trebuie sa se ia masuri pentru împiedicarea folosirii
ulterioara a acestor informatii ca probe în instanta, exceptie facând cazul în
care divulgarea ar fi justificata conform principiului 3.
Principiul 7 (Protectia împotriva autoincriminarii)
Principiile stabilite prin aceasta recomandare nu vor limita în nici un fel legislatia
nationala referitoare la protectia împotriva autoincriminarii în cadrul
procedurilor penale, iar ziaristii ar trebui, în masura în care aceste legi se aplica,
sa beneficieze de protectie în ceea ce priveste divulgarea de informatii prin care
se identifica o sursa.
Varianta originala a acestui text, în limbile franceza si engleza poate fi gasita pe
website-ul Curtii Europene a Drepturilor Omului (www.coe.int)

CODUL DEONTOLOGIC AL JURNALISTULUI

ELABORAT DE CONVENTIA ORGANIZATIILOR DE MEDIA

PREAMBUL

113
Prezentul Cod Deontologic a fost elaborat în de organizatiile membre în Conventia
Organizatiilor de Media.

Prevederile prezentului Cod Deontologic sunt liber consimtite de jurnalistii membri ai

organizatiilor profesionale, patronale si sindicale, semnatare ale Statutului Jurnalistului
adoptat de catre Conventia Organizatiilor de Media, la Sinaia, în perioada 9 - 11 iulie
2004.

Aplicarea prevederilor Codului Deontologic se va realiza prin grija organelor specializate

ale fiecarei organizatii semnatare a Statutului Jurnalistului.

În cuprinsul prezentului Cod, notiunea de interes public va fi înteleasa pornind de la

urmatoarele premise:

- Orice chestiune care afecteaza viata comunitatii este de interes public. Acesta nu se
rezuma numai la aspectele politice, ci include orice alta împrejurare care prezinta interes
pentru comunitate.

- Interesul public nu priveste doar ceea ce autoritatile considera ca este de interes public.

- Modul în care functioneaza si actioneaza guvernul, autoritatile ori institutiile publice,

precum si orice alta entitate care utilizeaza bani publici sau care afecteaza interesul
comunitatii este de interes public major.

- Toate actiunile, omisiunile, gesturile si cuvintele demnitarilor, politicienilor si ale

tuturor functionarilor publici legate de exercitarea functiei lor sunt de interes public
major. Viata privata a acestora este de interes public atunci când are relevanta pentru
exercitarea functiei.

- Având în vedere contributia autoritatilor la gestionarea puterii si a serviciilor publice,

114
critica adusa acestora se bucura de un interes public major.

- Atunci când nu exista un interes public evident, libertatea de exprimare nu poate fi

limitata decât de interesul protejarii unui alt drept fundamental.

- Orice informatii privind încalcarea drepturilor omului - asa cum sunt acestea definite în
documentele internationale ratificate de România - sunt de interes public major.

1. ROLUL JURNALISTULUI

1.1. Jurnalistul este dator sa exercite dreptul inviolabil la libera exprimare în virtutea
dreptului publicului de a fi informat.
Jurnalistul se bucura de o protectie sporita în exercitarea acestui drept datorita rolului
vital, de aparator al valorilor democratice, pe care presa îl îndeplineste în societate.

1.2. Jurnalistul este dator sa caute, sa respecte si sa comunice faptele - asa cum acestea
pot fi cunoscute prin verificari rezonabile - în virtutea dreptului publicului de a fi
informat.

1.3. Jurnalistul este dator sa exprime opinii pe o baza factuala. În relatarea faptelor si a
opiniilor, jurnalistul va actiona cu buna-credinta.

1.4. Jurnalistul este dator sa semnaleze neglijenta, injustitia si abuzul de orice fel.

1.5. În demersul sau de a informa publicul, jurnalistul este dator sa reflecte societatea în
ansamblul si diversitatea ei, acordând acces în presa si opiniilor minoritare si individuale.
Publicul are dreptul sa cunoasca nu numai informatiile si ideile primite favorabil sau cu
indiferenta ori considerate inofensive, dar si pe acelea care ofenseaza, socheaza sau
deranjeaza.
Acestea sunt cerinte ale pluralismului, tolerantei si spiritului deschis, fara de care nu

115
exista societate democratica.

1.6. Profesia de jurnalist implica drepturi si obligatii, libertati si responsabilitati.

2. CONDUITA PROFESIONALA

2.1. Respectarea drepturilor omului

În exercitarea rolului sau de garant al democratiei, presa are datoria primordiala de a

respecta drepturile omului. Astfel :

2.1.1. Jurnalistul este dator sa respecte prezumtia de nevinovatie.

2.1.2. Jurnalistul este dator sa respecte viata privata a persoanei (inclusiv aspectele care
tin de familie, domiciliu si corespondenta). Amestecul în viata privata este permis atunci
când interesul public de a afla informatia prevaleaza. În acest context este irelevant daca
o persoana publica a dorit sau nu sa dobândeasca aceasta calitate. O activitate nu este
privata doar pentru motivul ca nu este desfasurata în public.

2.1.3. Jurnalistul este dator sa tina cont de interesul legitim al minorului. El va proteja
identitatea minorilor implicati în infractiuni, ca victime sau ca autori, cu exceptia situatiei
în care interesul public cere ca acestia sa fie identificati, sau la solicitarea expresa a
parintilor sau a reprezentantilor lor legali, în vederea protejarii interesului superior al
minorului.

2.1.4. Identitatea victimelor accidentelor, calamitatilor, infractiunilor, cu precadere cele

ale agresiunilor sexuale, nu trebuie sa fie dezvaluita, cu exceptia situatiei în care exista
acordul al acestora sau când un interes public major prevaleaza. De acelasi regim
beneficiaza si persoanele defavorizate (bolnavi, persoane cu dizabilitati, refugiati, etc.).

116
2.1.5. Jurnalistul este dator sa nu discrimineze nici o persoana pe motive de rasa, etnie,
religie, sex, vârsta, orientare sexuala ori dizabilitati si sa nu instige la ura si violenta
atunci când relateaza fapte sau îsi exprima opiniile.

2.2. Regulile redactarii

2.2.1. Informatia trebuie delimitata clar de opinii. Jurnalistul va face demersuri rezonabile
în acest sens.

2.2.2. Jurnalistul va verifica informatiile în mod rezonabil înainte de a le publica si va

exprima opinii pe o baza factuala. Informatiile vadit neadevarate, sau cele despre care
jurnalistul are motive temeinice sa creada ca sunt false nu vor fi publicate.

2.2.3. În chestiunile despre care relateaza, jurnalistul trebuie sa faca eforturi pentru a
prezenta punctele de vedere ale tuturor partilor implicate.

2.2.4. Jurnalistul va respecta în redactare regulile citarii. În cazul citarii partiale a unei
persoane, jurnalistul are obligatia de a nu denatura mesajul acelei persoane.

2.3. Protectia surselor

2.3.1. Jurnalistul are obligatia de a pastra confidentialitatea acelor surse care solicita sa îsi
pastreze anonimatul sau a acelor surse a caror dezvaluire le poate pune în pericol viata,
integritatea fizica si psihica sau locul de munca.

2.4. Colectarea informatiilor

2.4.1. Jurnalistul va obtine informatii în mod deschis si transparent. Folosirea tehnicilor

speciale de investigatie este justificata atunci când exista un interes public si când
informatiile nu pot fi obtinute prin alte mijloace. Se recomanda ca utilizarea tehnicilor

117
speciale de investigatie sa fie mentionata explicit în momentul publicarii informatiilor.

2.5. Abuzul de statut

2.5.1. Folosirea statutului de jurnalist pentru a obtine beneficii personale sau în favoarea
unor terte parti constituie o grava încalcare a normelor etice si este inacceptabila.

2.5.2. Jurnalistul nu va accepta daruri în bani sau în natura sau orice alte avantaje care îi
sunt oferite în considerarea statutului sau profesional.

2.5.3. Jurnalistul va evita sa se afle într-o situatie de conflict de interese. Se recomanda

separarea activitatilor editoriale ale jurnalistului de cele politice si economice.

2.6. Independenta

2.6.1. Jurnalistul îsi va exercita profesia conform propriei sale constiinte si în acord cu
principiile prevazute de Statutul Jurnalistului si prezentul Cod Deontologic.

2.7. Corectia erorilor. Dreptul la replica

2.7.1. Jurnalistul va corecta cu promptitudine orice eroare care apare în materialele sale.
Acolo unde considera necesar, jurnalistul poate sa publice si scuze.

2.7.2. Dreptul la replica se acorda atunci când cererea este apreciata ca fiind îndreptatita
si rezonabila.

3. DREPTURILE JURNALISTULUI

3.1. Jurnalistul este protejat de tratatele si conventiile internationale la care România este
parte si care garanteaza libertatea de exprimare si liberul acces la informatii, precum si la
toate sursele de informare.

118
3.2. Jurnalistul are dreptul de a se opune cenzurii de orice fel.

3.3. Protectia secretului profesional si a confidentialitatii surselor este în egala masura un

drept dar si o obligatie al jurnalistului.

3.4. Jurnalistul are dreptul la clauza de constiinta. El are libertatea de a refuza orice
demers jurnalistic împotriva principiilor eticii jurnalistice sau a propriilor convingeri.
Aceasta libertate deriva din obligatia jurnalistului de a informa publicul cu buna-credinta.

3.5. În virtutea bunei practici de separare a activitatilor economice de cele editoriale,

jurnalistul are dreptul de a refuza sa atraga contracte de publicitate sau sponsorizare
pentru institutia de presa la care lucreaza.

3.6. Jurnalistul se bucura, potrivit legii, de protectia drepturilor de autor.

3.7. Jurnalistul îsi afirma dreptul de a fi aparat de catre institutia de presa unde îsi exercita
profesia, precum si de catre asociatia profesionala ori sindicala care îi reprezinta
interesele împotriva oricarei presiuni exercitate contra sa, de natura sa determine o
încalcare a conduitei profesionale prevazute de Statutul Jurnalistului si de prezentul Cod
Deontologic.

Prezentul Cod Deontologic este parte integranta a Statutului Jurnalistului adoptat

de catre Conventia Organizatiilor de Media, la Sinaia, în perioada 9 - 11 iulie 2004 .

119
56Capitolul IV
Anexa 5
Rezolutii si recomandari ale Adunarii parlamentare si Comitetului
de Ministri al Consiliului Europei
ADUNAREA PARLAMENTARA
A
CONSILIULUI EUROPEI

SESIUNEA ORDINARA PATRUZECI SI PATRU

REZOLUTIA 1003 (1983)

referitoare la etica jurnalistica

Adunarea afirma urmatoarele principii etice pentru jurnalism si
considera ca acestea ar trebui aplicate în cadrul profesiunii în întreaga Europa.
Stiri si opinii
1. În plus fata de drepturile si obligatiile prevazute în normele legale relevante,
presa are o responsabilitate etica fata de cetateni si societate, care trebuie
subliniata în prezent, când informarea si comunicarea joaca un rol foarte
important în formarea atitudinilor personale ale cetatenilor si în dezvoltarea
societatii si a vietii democratice.
2. Profesiunea de jurnalist include drepturi si obligatii, libertati si
responsabilitati.
3. Principiul de baza al fiecarui considerent etic al jurnalismului este ca trebuie
facuta o distinctie clara între stiri si opinii, astfel încât sa fie imposibil ca acestea

120
sa fie confundate. Stirile sunt informatii referitoare la fapte si date, în timp ce
opiniile reflecta gânduri, idei, credinte sau judecati de valoare din partea
societatilor de presa, a editorilor sau a ziaristilor.
4. Difuzarea de stiri ar trebui sa se bazeze pe sinceritate, asigurata prin mijloacele
adecvate de verificare si dovada, si impartialitate în prezentare, descriere si
narare. Zvonurile nu trebuie confundate cu stirile. Titlurile si rezumatele stirilor
trebuie sa reflecte cât mai fidel esenta faptelor si datelor prezentate.
5. Exprimarea opiniilor poate implica gânduri si comentarii privind informatii
1 Dezbaterea Adunarii din data de 1 iulie 1993 (Sesiunea a 42-a) ( a se vedea Doc. 6854,
raportul Comisiei pentru Cultura si Educatie, Raportor: Dl. Núnez Encabo)
Text adoptat de catre Adunare la data de 1 iulie 1993 (Sesiunea a 42-a)
57
Capitolul IV
Rezolutii si recomandari ale Adunarii parlamentare si Comitetului
de Ministri al Consiliului Europei
sau remarci generale despre stiri aferente unor evenimente reale. Desi opiniile
sunt în mod necesar subiective si, în consecinta, nu pot si nu trebuie sa fie supuse
criteriilor de corectitudine, trebuie sa ne asiguram ca opiniile sunt exprimate în
mod sincer si etic.
6. Opiniile care iau forma unor comentarii la adresa unor evenimente sau actiuni
referitoare la persoane sau la institutii, nu trebuie sa încerce sa nege realitatea
faptelor sau a datelor.
Dreptul la informare ca un drept fundamental al omului -
editori, proprietari si ziaristi
7.Activitatea presei este una de “intermediere” si de furnizare a unui serviciu de
informare, si drepturile pe care le detine în legatura cu libertatea de informare
depind de destinatarii acesteia, adica de cetateni.
8. Informarea este dreptul fundamental care a fost subliniat prin jurisprudenta
Comisiei si a Curtii Europene a Drepturilor Omului si recunoscut în baza
articolului 9 al Conventiei Europene pentru Televiziunea Transfrontiera, precum
si de catre toate constitutiile democratice. Titularul dreptului este cetateanul, care
are si dreptul aferent de a cere ca informatiile furnizate de ziaristi sa fie transmise
în mod corect, în cazul stirilor, si cu sinceritate, în cazul opiniilor, fara interventia
externa a autoritatilor publice sau a sectorului privat.
9. Autoritatile publice nu trebuie sa considere ca detin în proprietate informatia.
Reprezentativitatea publica a acestor autoritati furnizeaza baza legala pentru
eforturile de a garanta si de a extinde pluralismul în presa si cele de a asigura
crearea conditiilor necesare pentru exercitarea libertatii de exprimare si a
dreptului la informare, excluzând cenzura prealabila. De altfel Comitetul de
Ministri este constient de acest fapt, dupa cum demonstreaza Declaratia
referitoare la Libertatea de Exprimare si Informare adoptata la data de 29 aprilie
1982.
10. Atunci când se abordeaza problema jurnalismului trebuie retinut ca acesta se
bazeaza pe presa, care e sustinuta de o structura corporativa în interiorul careia
trebuie facuta distinctia între editori, proprietari si ziaristi. Din aceasta cauza nu
trebuie protejata numai libertatea presei, ci si libertatea în cadrul presei, prin

121
evitarea oricaror presiuni interne.
58
Capitolul IV
Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale
Comitetului de Ministri al Consiliului Europei
11. Organizatiile de stiri trebuie sa se considere agentii socio-economice speciale
ale caror obiective antreprenoriale trebuie sa fie limitate de întrunirea conditiilor
de furnizare a accesului la un drept fundamental.
12. Organizatiile de stiri trebuie sa manifeste transparenta în chestiunile legate de
proprietatea si administrarea presei, dând posibilitatea cetatenilor sa se convinga
în mod clar de identitatea proprietarilor si de dimensiunea interesului economic
al acestora în presa.
13. În interiorul organizatiei de stiri, editorii si ziaristii trebuie sa coexiste, tinând
cont de faptul ca respectul legitim fata de orientarile ideologice ale editorilor si
ale proprietarilor este limitat de exigente imperative constând în raportarea de
stiri corecte si de opinii etice. Acest lucru este esential în vederea respectarii
dreptului fundamental la informatie al cetatenilor.
14. Data fiind natura acestor cerinte, trebuie sa întarim protectia libertatii de
exprimare a ziaristilor care sunt cei care, în ultima instanta, transmit informatia.
În acest sens trebuie sa extindem si sa clarificam în mod legal natura clauzei
constiintei si a secretului profesional fata de sursele confidentiale, armonizând
prevederile nationale cu privire la aceasta chestiune astfel incât acestea sa poata
fi aplicate în contextul mai larg al Europei democratice.
15. Nici editorii, nici proprietarii si nici ziaristii nu ar trebui sa considere ca sunt
proprietarii stirilor. Organizatiile de stiri trebuie sa trateze informatiile nu ca pe
o marfa, ci ca pe un drept fundamental al cetateanului. În acest scop, presa nu ar
trebui sa exploateze nici calitatea si nici continutul stirilor sau a opiniilor pentru
a mari propagarea de ziare periodice sau a audientei ori pentru a mari profiturile
obtinute din reclama.
16. Daca dorim sa ne asiguram ca informatiile sunt tratate în mod etic, publicul
vizat trebuie luat în considerare ca persoane individuale, si nu ca o masa.
Functia jurnalismului si activitatea sa etica
17. Informarea si comunicarea, asa cum sunt transmise de catre jurnalism prin
presa, cu un sprijin important din partea noilor tehnologii, au o importanta
decisiva pentru dezvoltarea persoanei si a societatii. Ele sunt indispensabile
pentru viata democratica, deoarece daca se doreste ca democratia sa se dezvolte
complet, aceasta trebuie sa garanteze cetatenilor participarea la problemele
publice. Este de ajuns sa spunem ca aceasta participare ar fi imposibila daca
cetatenii nu ar fi primit informatiile referitoare la chestiuni publice de care au
nevoie si care trebuie sa fie furnizate de presa.
59
Capitolul IV
Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale
Comitetului de Ministri al Consiliului Europei
18. Importanta informatiilor, mai ales a stirilor de radio si de televiziune, pentru
cultura si educatie, a fost subliniata în Recomandarea Adunarii 1067. Efectele

122
acesteia asupra opiniei publice sunt evidente.
19. Ar fi gresit sa deducem din importanta acestui rol faptul ca presa chiar
reprezinta opinia publica sau ca aceasta ar trebui sa înlocuiasca functiile specifice
ale autoritatilor publice sau ale institutiilor de natura educationala sau culturala,
precum scolile.
20. Acest fapt ar însemna transformarea presei si a jurnalismului în autoritati si
contra-autoritati (“mediocratie”), fara ca acestea sa reprezinte cetatenii, si nici sa
se supuna acelorasi comenzi democratice ca autoritatile publice, si nu ar poseda
cunostintele specializate ale institutiilor culturale sau educationale competente.
21. În consecinta jurnalismul nu ar trebui sa modifice informatia corecta,
impartiala, sau opinia sincera, în încercarea de a crea sau a forma opinia publica,
deoarece legitimitatea sa sta în respectul efectiv pentru dreptul fundamental la
informare al cetatenilor, ca parte a respectului pentru valorile democratice. În
acest scop, jurnalismul investigativ legitim este limitat de veracitatea si
sinceritatea informatiilor si opiniilor si este incompatibil cu campaniile
jurnalistice desfasurate în temeiul unor pozitii adoptate anterior si a unor interese.
22. În jurnalism, informatiile si opiniile trebuie sa respecte prezumtia de
nevinovatie, în special în cazuri care sunt înca sub judice, si trebuie sa nu emita
judecati.
23. Dreptul indivizilor la intimitate trebuie respectat. Persoanele care detin
functii în viata publica au dreptul la protectia vietii private, exceptie facând cazul
în care viata privata a acestora poate avea efect asupra vietii lor publice. Faptul
ca o persoana detine o functie publica nu priveaza respectiva persoana de dreptul
de a i se respecta viata privata.
24. Încercarea de a obtine un echilibru între dreptul la respectarea vietii private,
reflectat în articolul 8 al Conventiei Europene pentru Drepturile Omului, si
libertatea de exprimare specificata în articolul 10, este bine documentat în
recenta jurisprudenta a Comisiei si a Curtii Europene a Drepturilor Omului.
25. În profesiunea ziaristilor scopul nu scuza întotdeauna mijloacele: în
consecinta informatiile trebuie obtinute prin mjloace legale si etice.
60
Capitolul IV
Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale
Comitetului de Ministri al Consiliului Europei
26. La cererea persoanelor implicate, prin intermediul presei, se va corecta, în
mod automat si urgent, si cu toate informatiile relevante disponibile, orice stire
sau opinie transmisa care este falsa sau eronata. Legislatia nationala trebuie sa
stipuleze sanctiuni adecvate si, atunci când este cazul, despagubiri.
27. Pentru a armoniza aplicarea si exercitarea acestui drept în statele membre ale
Consiliului Europei, trebuie sa implementam Hotarârea (74) 26 referitoare la
dreptul la replica – Pozitia persoanei individuale în legatura cu presa, adoptata de
catre Comitetul de Ministri la data de 2 iulie 1974, si de asemenea si prevederile
relevante ale Conventiei Europene pentru Televiziunea Transfrontiera.
28. Pentru a asigura lucrari de înalta calitate si independenta din partea ziaristilor,
acestora trebuie sa li se garanteze o compensatie decenta si mijloace si
instrumente adecvate de munca.

123
29. În relatiile pe care ziaristul le are în cadrul îndatoririlor sale cu autoritatile
publice sau cu diversele sectoare economice, acesta trebuie sa evite orice tip de
complicitate ce ar putea afecta independenta si impartialitatea jurnalismului.
30. În jurnalistica, elementele controversate sau senzationale nu trebuie
confundate cu faptele importante din punct de vedere al informatiei. În
exercitarea profesiei, ziaristul nu trebuie urmareasca în principal scopul de a
obtine prestigiu sau influenta personala.
31. Având în vedere complexitatea procesului de furnizare a informatiilor, care
se bazeaza din ce în ce mai mult pe utilizarea unor noi tehnologii, rapiditate si
capacitate de sinteza, ziaristii trebuie sa aiba o formatie profesionala adecvata.
Reguli aplicabile echipei editoriale
32. În domeniul jurnalisticii, editorii, proprietarii si ziaristii trebuie sa întretina
relatii strânse. În acest scop, trebuie sa se elaboreze statute pentru echipa
editoriala pentru a se reglementa relatiile profesionale dintre ziaristi, editori si
proprietari în cadrul presei, separat de obligatiile normale impuse de relatiilor de
munca. Aceste statute ar putea sa prevada înfiintarea de consilii editoriale.
61
Capitolul IV
Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale
Comitetului de Ministri al Consiliului Europei
Situatii conflictuale si cazuri de protectie speciala
33. În societate apar uneori situatii de tensiune si conflict sub presiunea unor
factori precum terorismul, discriminarea împotriva minoritatilor, xenofobia sau
razboiul. În aceste situatii presa are o obligatie morala de a apara valorile
democratice: respectul pentru demnitatea umana, solutionarea problemelor prin
mijloace pasnice, tolerante, si în consecinta sa se opuna violentei si limbajului
instigator la ura si confruntare si sa respinga toate discriminarile care sunt bazate
pe cultura, sex sau religie.
34. Nimeni nu ar trebuie sa manifeste o pozitie neutra în legatura cu apararea
valorilor democratice. În acest scop presa trebuie sa joace un rol major în
prevenirea tensiunii si trebuie sa incurajeze întelegerea reciproca, toleranta si
încrederea între diversele comunitati în regiunile unde prevaleaza starea de
conflict, asa cum a facut Secretarul General al Consilului Europei încurajând
adoptarea de masuri în vederea întaririi încrederii pe teritoriul fostei Iugoslavii.
35. Având în vedere influenta speciala pe care o are presa, si mai ales a
televiziunii, cu privire la atitudinile copiilor si ale tinerilor, trebuie sa se acorde
mare atentie pentru a se împiedica difuzarea de programe, mesaje sau imagini
care pun într-o lumina favorabila violenta, exploatarea sexuala si consumul de
stupefiante sau folosirea unui limbaj nepotrivit în mod intentionat.
Etica si autoreglementarea în jurnalistica
36. Luând în considerare conditiile obligatorii si principiile de baza enumerate
mai sus, presa trebuie sa se oblige sa se supuna unor principii etice ferme prin
care se garanteaza libertatea de exprimare si dreptul fundamental al cetatenilor de
a primi informatii corecte si opinii sincere.
37. Pentru a se supraveghea aplicarea acestor principii, trebuie înfiintate
organisme sau mecanisme de autoreglementare, care includ editori, ziaristi,

124
asociatii ale consumatorilor de presa, experti din domeniul academic si
judecatori. Acestia vor raspunde pentru emiterea de hotarâri cu privire la
respectarea preceptelor etice în jurnalistica, cu o obligatie prealabila din partea
presei de a publica hotarârile. Acest lucru va ajuta cetateanul, care are dreptul la
informare, de a emite judecati pozitive sau negative cu privire la munca sau
credibilitatea ziaristului.
62
Capitolul IV
Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale
Comitetului de Ministri al Consiliului Europei
38. Organismele sau mecanismele de autoreglementare, asociatiile
consumatorilor de presa si departamentele universitare competente pot publica în
fiecare an cercetari efectuate a posteriori cu privire la corectitudinea
informatiilor difuzate de catre presa, comparând stirile cu faptele reale. Acestea
ar servi ca un barometru de credibilitate pe care cetatenii l-ar putea folosi ca pe
un ghid al standardelor etice atinse de catre fiecare mijloc sau fiecare sectiune a
presei, sau chiar de catre fiecare ziarist în mod individual. Masurile corectoare
luate pot ajuta simultan si îmbunatatirea modului în care se exercita profesiunea
de jurnalist.
Varianta originala a acestui text, în limbile franceza si engleza poate fi gasita pe
website-ul Curtii Europene a Drepturilor Omului (www.coe.int)
63
Capitolul IV
Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale
Comitetului de Ministri al Consiliului Europei
ADUNAREA PARLAMENTARA
A
CONSILIULUI EUROPEI
*
SESIUNEA ORDINARA PATRUZECI SI PATRU
*
RECOMANDAREA 1215 (1993)1
referitoare la etica jurnalistica
1. Adunarea reaminteste lucrarile sale în domeniul presei, si în mod special
Hotarârea 428(1970) ce contine o declaratie referitoare la mijloacele de
comunicare în masa si drepturile omului, si Recomandarea 963(1983) referitoare
la mijloace culturale si educationale de reducere a violentei.
2. În urma criticilor la adresa rolului jucat de catre presa în perioada razboiului
din Golf, Comisia pentru Cultura si Educatie a organizat o audiere parlamentara
cu privire la etica jurnalistica, în Helsinki, la data de 26 iunie 1991, în cadrul
careia s-au exprimat numeroase preocupari.
3. Înca din anul 1970 atât Adunarea Parlamentara, cât si alte institutii, precum
Parlamentul European (Hotarârea din 16 septembrie 1992 referitoare la
cartelurile din presa si diversitatea de opinii), au insistat asupra elaborarii unor
coduri deontologice pentru jurnalistica. Totusi, textele existente care abordeaza
aceasta problema au o arie de acoperire internationala insuficienta, eficienta lor

125
practica ramânând foarte limitata.
4. Cetatenii europeni din diverse state membre ale Consiliului Europei au
beneficiat din ce în ce mai mult de aceleasi resurse de presa în cadrul unui spatiu
european comun de informare.
5. În consecinta Adunarea recomanda Comitetului de Ministri:
a. sa solicite guvernelor statelor membre sa faca astfel încât legislatia sa
garanteze în mod eficient organizarea presei publice astfel în vederea
asgurarii neutralitatatii informatiei, pluritatii opiniilor si echilibrului
1 Dezbaterea Adunarii din data de 1 iulie 1993 (Sesiunea a 42-a) ( a se vedea Doc. 6854,
raportul Comisiei pentru Cultura si Educatie, Raportor: Dl. Núnez Encabo)
Text adoptat de catre Adunare la data de 1 iulie 1993 (Sesiunea a 42-a)
64
Capitolul IV
Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale
Comitetului de Ministri al Consiliului Europei
între genuri, precum si un drept de replica echivalent apartinând oricarui
cetatean care a fost subiectul vreunei afirmatii;
b. Sa studieze, în colaborare cu organizatiile neguvernamentale
competente, precum Federatia Internationala a Ziaristilor (FIZ),
posibilitatea înfiintarii, în cadrul Consiliului Europei, a unui mecanism
european de verificare a informatiilor, sub forma unui « ombudsman »
european al presei având reprezentativitatea internationala pe care
aceasta functie o implica, derivând, în masura posibilului, din, si având
un mod de operare si o functie similara cu organismele sau mecanismele
de autocontrol nationale corespunzatoare;
c. Sa favorizeze înfiintarea de asociatii de presa ale cetatenilor si sa
încurajeze scolile în scopul dezvoltarii educatiei privind presa;
d. Sa adopte o declaratie referitoare la etica jurnalistica în sensul
Hotarârii Adunarii 1003 (1993) si sa promoveze aplicarea acestor
principii de baza în statele membre ale Consiliului Europei.
Varianta originala a acestui text, în limbile franceza si engleza poate fi gasita pe
website-ul Curtii Europene a Drepturilor Omului (www.coe.int)
65
Capitolul IV
Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale
Comitetului de Ministri al Consiliului Europei
ADUNAREA PARLAMENTARA
A
CONSILIULUI EUROPEI
*
SESIUNEA ORDINARA TREIZECI SI OPT
*
RECOMANDAREA 1037 (1986)1
referitoare la protectia datelor si libertatea de informare
Adunarea,
1. Tinând cont de faptul ca democratiile se caracterizeaza prin difuzarea si circulatia

126
unui volum maxim de informatie în cadrul societatii;
2. Cunoscând contributia adusa de catre Comitetul de Ministri la promovarea
unui circuit liber al informatiei în cadrul societatii prin adoptarea Recomandarii
Nr. R (81) 19, referitoare la accesul la informatia detinuta de catre autoritatile
publice, precum si a Declaratiei referitoare la libertatea de exprimare si informare
din data de 29 aprilie 1982, în care s-a stipulat ca înfaptuirea unei politici
deschise de informare aplicata în sectorul public, inclusiv accesul la informatii,
este unul dintre obiectivele statelor membre;
3. Luând în considerare si Recomandarea 854 (1979) a Adunarii parlamentare,
privind accesul publicului la evidentele guvernamentale si libertatea de informare,
si Recomandarea 582 (1970), referitoare la mijloacele de comunicare în
masa si drepturile omului, care declara ca drepturile prevazute de catre articolul
10 al Conventiei Europene a Drepturilor Omului ar trebui extinse pentru “a
include libertatea de a cauta informatii … (si) obligatia corelativa a autoritatilor
publice de a pune la dispozitie informatii referitoare la chestiuni de interes public,
sub rezerva unor limitari necesare”;
4. Recunoscând faptul ca principiul libertatii de informare/de acces la informatii
oficiale a fost introdus de catre numeroase organe legislative nationale, federale
si de stat ale statelor membre ale Consiliului Europei, precum si în alte tari;
1 Text adoptat de catre Comisia Permanenta în numele Adunarii la data de 3 iulie 1986
66
Capitolul IV
Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale
Comitetului de Ministri al Consiliului Europei
5. Luând în considerare în special legislatia Danemarcei, a Olandei, a Norvegiei
si a Suediei cu privire la accesul la informatii oficiale, precum si a Australiei,
Canadei si Statelor Unite;
6. Reamintind faptul ca un drept de a beneficia de acces la informatii oficiale
poate fi limitat în vederea protejarii vietii private;
7. Considerând în consecinta ca protectia vietii private influenteaza volumul
informatiilor care pot circula în societate;
8. Reamintind în acest context principiile de baza referitoare la protectia datelor,
stipulate în Conventia pentru Protectia Persoanelor cu privire la Prelucrarea
Automata a Datelor Personale, din data de 28 ianuarie 1981, care impune
restrictii în colectarea, depozitarea, uzul si comunicarea informatiilor personale;
9. Cunoscând faptul ca respectiva conventie din data de 28 ianuarie 1981, care
acum a intrat in vigoare, confera un drept de acces exclusiv la date personale, si
ca acest drept se reflecta în legislatia de protectie a datelor din Austria,
Danemarca, Franta, Republica Federala Germana, Islanda, Luxemburg,
Norvegia, Suedia si Marea Britanie;
10. Având convingerea, totusi, ca prin coexistenta legislatiei referitoare la accesul
la informatii oficiale cu legislatia referitoare la protectia datelor se pot crea
conflicte în special atunci când acestea sunt administrate în mod separat de
diferite organe si în baza unor criterii distincte;
11. Cunoscând faptul ca anumite tari au încercat sa evite conflictele prin legiferarea,
în acelasi timp, a accesului la informatii oficiale si a protectiei datelor, si au

127
demonstrat astfel ca aceste concepte nu se exclud reciproc, ci sunt o parte a unei
unice politici de informare în societate, cazuri relevante fiind Canada, provincia
Quebec (Canada) si landul Hesse (Republica Federala Germana);
12. Luând în considerare faptul ca noile dezvoltari tehnologice pot scoate din uz
legislatia existenta, Consiliul Europei ar trebui sa continue sa conduca pe aceasta
cale si sa ghideze legislativul national cu privire la problemele ridicate de noile
tehnologii.
13. Recomanda Comitetului de Ministri sa ofere instructiuni Comisiei expertilor
în protectia datelor:
a.sa identifice si sa defineasca criterii si principii conform carora protectia
datelor si accesul la informatii oficiale pot fi armonizate;
67
Capitolul IV
Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale
Comitetului de Ministri al Consiliului Europei
b.sa pregateasca un instrument legal adecvat care sa stipuleze aceste cri -
terii si principii;
14. Invita guvernele statelor membre care nu au facut înca acest lucru sa ratifice
Conventia pentru Protectia Persoanelor în legatura cu Prelucrarea Automata a
Datelor Personale.
Varianta originala a acestui text, în limbile franceza si engleza poate fi gasita pe
website-ul Curtii Europene a Drepturilor Omului (www.coe.int)
68
Capitolul IV
Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale
Comitetului de Ministri al Consiliului Europei
CONSILIUL EUROPEI
COMITETUL DE MINISTRI
Recomandare Nr. R (2000) 7
a Comitetului de Ministri catre statele membre
cu privire la dreptul ziaristilor de a nu-si divulga
sursele de informatii
(Adoptata de catre Comitetul de Ministri
la data de 8 martie 2000
la adunarea nr. 701 a Ministrilor adjuncti)
Comitetul de Ministri, în temeiul Articolului 15.b din Statutul Consiliului
Europei,
Luând în considerare faptul ca scopul Consiliului Europei este de a dobândi o
mai buna întelegere între membrii sai, în vederea protejarii si îndeplinirii
idealurilor si principiilor care constituie patrimoniul lor comun ;
Reamintind faptul ca statele membre s-au obligat sa respecte dreptul fundamental
la libertatea de exprimare, asa cum este garantat prin articolul 10 al Conventiei
pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale;
Reafirmând faptul ca dreptul la libertatea de exprimare si la informare reprezinta
una dintre temeliile fundamentale ale unei societati democratice si una dintre
conditiile care stau la baza progresului sau si a dezvoltarii fiecarei persoane,

128
precum se prevede în Declaratia referitoae la Libertatea de Exprimare si
Informare din 1982;
Reafirmând ca este necesar ca societatile democratice sa asigure mijloacele
adecvate de promovare a dezvoltarii unei prese libere, independente si pluraliste;
Recunoscând faptul ca exercitarea libera si neîngradita a jurnalismului este
consacrata prin dreptul la libertatea de exprimare si este o premisa fundamentala
a dreptului publicului de a fi informat cu privire la chestiunile de interes general;
Având convingerea ca protejarea de catre ziaristi a surselor de informatii ale
acestora reprezinta o conditie de baza pentru activitatea si libertatea jurnalistica,
precum si pentru libertatea presei;
69
Capitolul IV
Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale
Comitetului de Ministri al Consiliului Europei
Reamintind faptul ca numerosi ziaristi si-au exprimat în codurile deontologice
ale profesiei, obligatia de a nu divulga sursele de informatii în cazul în care au
primit aceste informatii în regim de confidentialitate;
Reamintind faptul ca protectia ziaristilor si a surselor acestora a fost stabilita prin
sistemele juridice ale unora dintre statele membre;
Reamintind de asemenea faptul ca exercitarea de catre ziaristi a dreptului lor de
a nu divulga sursele de informatii poarta cu sine îndatoriri si responsabilitati,
exprimate în articolul 10 al Conventiei pentru Apararea Drepturilor Omului si a
Libertatilor Fundamentale;
Având cunostinta de Hotarârea Parlamentului European din 1994 cu privire la
confidentialitatea surselor ziaristilor si dreptul functionarilor de a divulga
informatii;
Având cunostinta de Hotarârea Nr. 2 cu privire la libertatile jurnalistice si
drepturile omului a celei de a patra Conferinte Ministeriale Europene referitoare
la Politica Mijloacelor de Comunicare în Masa, care a avut loc la Praga în
decembrie 1994, si reamintind recomandarea Nr. R (96) 4 cu privire la protectia
ziaristilor în situatii de conflict si tensiune,
Recomanda guvernelor statelor membre dupa cum urmeaza:
1. aplicarea în legislatia si practica locala a principiilor anexate acestei
recomandari;
2. propagarea larga a acestei recomandari si a principiilor anexate
acesteia, însotite de o traducere acolo unde este necesar, si
3. aducerea acestora în mod special în atentia autoritatilor publice, a
autoritatilor politienesti si a sistemului judiciar, precum si punerea lor la
dispozitia ziaristilor, a presei si a organizatiilor profesionale ale acestora.
70
Capitolul IV
Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale
Comitetului de Ministri al Consiliului Europei
Anexa la Recomandarea Nr. R (2000) 7
Principii privind dreptul ziaristilor
de a nu-si divulga sursele de informatii

129
Definitii
Pentru a servi scopului acestei recomandari:
a. termenul “ziarist” înseamna orice persoana fizica sau juridica care
practica în mod regulat sau profesional colectarea si propagarea de
informatii catre public prin intermediul oricarui mijloc de comunicare în
masa;
b. termenul “informatie” înseamna orice expunere de fapt, opinie sau idee
în forma unui text, a unui sunet sau a unei imagini;
c. termenul “sursa” înseamna orice persoana care furnizeaza informatii unui
ziarist;
d. expresia “informatii prin care se identifica o sursa” înseamna, în masura
în care e posibil ca acestea sa duca la identificarea unei surse:
i.numele si datele personale, precum si vocea sau imaginea unei surse;
ii.circumstantele concrete ale obtinerii informatiilor de la o sursa de
catre un ziarist;
iii. partea nepublicata a informatiilor furnizate de catre o sursa unui
ziarist; si
iv. datele personale ale ziaristilor si ale angajatorilor acestora în
legatura cu activitatea lor profesionala.
Principiul 1 (Dreptul ziaristilor de a nu divulga)
Legea si practica interna a statelor membre trebuie sa prevada în mod explicit si
clar protectia dreptului ziaristilor de a nu divulga informatii prin care se
identifica o sursa în conformitate cu articolul 10 al Conventiei pentru Apararea
Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale (denumita în continuare
71
Capitolul IV
Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale
Comitetului de Ministri al Consiliului Europei
Conventia) si cu principiile stabilite în prezenta recomandare, care vor fi
considerate standarde minime în vederea respectarii acestui drept.
Principiul 2 (Dreptul altor persoane de a nu divulga)
Alte persoane care, în temeiul relatiilor lor profesionale cu ziaristii, intra în
posesia unor informatii prin care se identifica o sursa prin intermediul colectarii,
al procesarii editoriale sau al propagarii respectivei informatii, ar trebui protejate
în mod egal în temeiul principiilor stabilite în prezenta recomandare.
Principiul 3 (Limite ale dreptului de a nu divulga)
a. Dreptul ziaristilor de a nu divulga informatii prin care se identifica o sursa
nu trebuie sa se supuna altor restrictii decât cele mentionate în articolul 10,
alineatul al 2-lea al Conventiei. Pentru a stabili daca un interes legitim de a
divulga ce cade sub incidenta articolului 10, alineatul al 2-lea al Conventiei,
depaseste interesul public în a nu se divulga informatii prin care se identifica
o sursa, autoritatile competente ale statelor membre vor da o atentie
deosebita importantei dreptului de a nu divulga si predominantei acordate
acestuia în jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, si vor putea
obliga la o divulgare numai daca, în temeiul alineatului b, exista o cerinta de
interes public si daca circumstantele au o natura suficient de importanta si de

130
grava.
b. Divulgarea de informatii prin care se identifica o sursa nu ar trebuie
considerata necesara decât daca se poate stabili în mod convingator ca:
i. nu exista sau au fost epuizate de catre persoanele sau autoritatile
publice care doresc divulgarea, masuri rezonabile care sa reprezinte
alternative la divulgare; si
ii. interesul legitim de a divulga depaseste în mod clar interesul public de
a nu divulga, tinând cont de urmatoarele fapte:
- o cerinta determinanta a nevoii de divulgare este dovedita,
- circumstantele au o natura suficient de importanta si de grava,
- se identifica necesitatea divulgarii ca raspunzând unei nevoi
sociale presante, si
- statele membre beneficiaza de o anumita marja de apeciere în
evaluarea acestei necesitati, care poate fi controlata de Curtea
Europeana a Drepturilor Omului.
72
Capitolul IV
Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale
Comitetului de Ministri al Consiliului Europei
c. Cerintele mai sus mentionate trebuie aplicate la toate nivelurile, oricaror
proceduri în cadrul carora poate fi invocat dreptul de a nu divulga.
Principiul 4 (Dovezi alternative la sursele ziaristilor)
În cadrul procedurilor legale desfasurate împotriva unui ziarist pentru presupuse
încalcari ale onoarei si reputatiei unei persoane, autoritatile trebuie sa ia în
considerare, în scopul stabilirii adevarului, toate dovezile disponibile conform
legislatiei procedurale nationale si nu ar trebui sa solicite în acest scop divulgarea
unor informatii care sa duca la identificarea sursei ziaristului.
Principiul 5 (Conditii referitoare la divulgari)
a. Propunerea sau cererea de initiere a oricarei actiuni de catre autoritatile
competente, având ca scop divulgarea de informatii prin care se identifica o
sursa ar trebui depusa doar de catre persoane sau autoritati publice care au un
interes legitim direct în respectiva divulgare.
b. Ziaristii ar trebui informati de catre autoritatile competente în legatura cu
dreptul lor de a nu divulga informatii prin care se identifica o sursa, precum
si în legatura cu limitele acestui drept, înainte ca o divulgare sa le fie
solicitata.
c. Sanctiunile împotriva ziaristilor pentru refuzul de a divulga informatii
prin care se identifica o sursa ar trebui impuse de catre autoritatile judiciare
numai în cadrul unui proces care permite o audiere a ziaristilor respectivi în
conformitate cu articolul 6 al Conventiei.
d. Ziaristii ar trebui sa aiba dreptul ca impunerea unei sanctiuni pentru
refuzul de a divulga informatii prin care se identifica o sursa sa fie supusa
controlului unei alte autoritati judiciare.
e. Atunci când ziaristii raspund unei cereri sau unui ordin de divulgare de
informatii prin care se identifica o sursa, autoritatile competente ar trebui sa
ia în considerare aplicarea unor masuri pentru a limita extinderea divulgarii,

131
de exemplu prin excluderea publicului de la divulgare, în conformitate cu
articolul 6 al Conventiei, atunci când acest lucru e relevant, si prin
respectarea de catre ele însele a confidentialitatii unei astfel de divulgari.
73
Capitolul IV
Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale
Comitetului de Ministri al Consiliului Europei
Principiul 6 (Interceptarea comunicarii, supravegherea si perchezitia, si
confiscarea)
a. Urmatoarele masuri nu ar trebui aplicate daca scopul acestora este de a
se sustrage dreptului ziaristilor, conform acestor principii, de a nu divulga
informatii prin care se identifica o sursa:
i. Decizii sau masuri de interceptare a comunicatiilor sau a
corespondentei ziaristilor sau a angajatorilor acestora,
ii. Decizii sau masuri de supraveghere a ziaristilor, a contactelor acestora
sau angajatorilor lor, sau
iii. Decizii sau masuri de perchezitie sau confiscare efectuate la
domiciliul sau la locul de munca, privind obiecte personale sau
corespondenta ziaristilor sau a angjatorilor acestora, sau datele personale
aferente activitatii lor profesionale.
b. În cazul în care informatiile prin care se identifica o sursa au fost
obtinute în mod legal de catre politie sau autoritatile judiciare prin oricare
dintre actiunile mai sus mentionate, desi este posibil ca acesta sa nu fi fost
scopul acelor actiuni, trebuie sa se ia masuri pentru împiedicarea folosirii
ulterioara a acestor informatii ca probe în instanta, exceptie facând cazul în
care divulgarea ar fi justificata conform principiului 3.
Principiul 7 (Protectia împotriva autoincriminarii)
Principiile stabilite prin aceasta recomandare nu vor limita în nici un fel legislatia
nationala referitoare la protectia împotriva autoincriminarii în cadrul
procedurilor penale, iar ziaristii ar trebui, în masura în care aceste legi se aplica,
sa beneficieze de protectie în ceea ce priveste divulgarea de informatii prin care
se identifica o sursa.
Varianta originala a acestui text, în limbile franceza si engleza poate fi gasita pe
website-ul Curtii Europene a Drepturilor Omului (www.coe.int)

132
Anexa 6
România, pe locul 58 în clasamentul
mondial al libertăţii presei pe 2006
Reporters sans frontières (RSF) a publicat, marţi,24 0ctombrie 2006, clasamentul
mondial al libertăţii presei pe 2006, în care România ocupă locul 58, Statele Unite, Franţa
şi Japonia sunt în coborâre faţă de anul trecut, iar Coreea de Nord, Turkmenistan şi
Eritreea se situează pe ultimele locuri.

România se află la egalitate de puncte cu Polonia, Hong Kong şi Fidji în acest clasament
mondial al libertăţii de exprimare. Anul trecut, România s-a aflat pe locul 70 în top.
Bulgaria se află înaintea României, pe locul 35, la egalitate de puncte cu Franţa Australia
şi Mali. Perspectiva unei viitoare aderări la Uniunea Europeană a avut o influenţă
benefică asupra situaţiei libertăţii de expresie în zona Europei centrale şi estice. Legea
română prin care nu se mai pedepseşte defăimarea, adoptată în iunie 2006, reflectă
această dinamică, susţin autorii clasamentului.

Situaţia cea mai gravă se întâlneşte în "trioul infernal al libertăţii de expresie", cele trei
ţări aflate pe ultimele locuri pe această listă: Coreea de Nord (168), Turkmenistan (167)
şi Eritreea (166).

133
Moartea sub tortură, în închisoare, a jurnalistei turkmene Ogulsapar Muradova, a arătat
faptul că dictatorul Separmurad Nyiazov poate face uz de o violenţă extremă la adresa
celor care îndrăznesc să-l critice. Aceleaşi nelinişti sunt provocate de jurnaliştii din
Eritreea aflaţi în închisoare. Iar dictatorul Kim Jong-il îşi menţine dominaţia absolută
asupra presei nord-coreene.

Ţările din Europa de Nord, unde libertatea de expresie este respectată şi unde nu s-au
înregistrat ameninţări, intimidări sau represalii fizice la adresa reprezentanţilor media,
deţin primele locuri în acest clasament: Finlanda, Irlanda, Islanda şi Olanda sunt la
egalitate de puncte, pe primul loc în clasamentul libertăţii de exprimare.

Statele Unite s-au plasat pe locul 53, în coborâre de pe locul 17, în 2002, când RSF a
realizat primul astfel de clasament. Relaţia dintre presă şi administraţia preşedintelui
George W. Bush s-a deteriorat de când politicienii, invocând securitatea naţională,
consideră suspect orice jurnalist care pune sub semnul întrebării "războiul contra
terorismului". În plus, justiţia federală nu recunoaşte privilegiul presei de a păstra secrete
sursele de informare.

Franţa, situată pe locul 35 anul acesta, este în coborâre cu cinci locuri din 2005 şi cu 24
de locuri faţă de 2002. Multiplele percheziţii în rândul membrilor mass media şi
anchetarea frecventă a jurnaliştilor constituie un subiect de preocupare pentru
organizaţiile profesionale şi sindicate.

Japonia, cu sistemul restrictiv al cluburilor de presă, "kisha clubs", şi cu răspândirea

naţionalismului, a coborât cu 18 locuri, pe poziţia 51. Cotidianul Nihon Keizai a fost
victima unui atentat, iar mai mulţi jurnalişti au fost agresaţi de grupuri de extremă
dreapta.

Publicarea caricaturilor lui Mahomed, în 2005, a adus după ea o serie de victime.

Danemarca (19) a pierdut poziţia de lider din cauza ameninţărilor la adresa autorilor
caricaturilor. Pentru prima dată în cursul ultimilor ani, în această ţară care respectă în
general libertăţile fundamentale ale omului, jurnaliştii au avut nevoie de protecţia poliţiei.

Primele 15 locuri ale clasamentului sunt ocupate de state membre ale Uniunii Europene,
cu excepţia Elveţiei (8) şi a Norvegiei (6).

Dintre cele 25 de state membre ale UE, Polonia este pe ultimul loc, 58, din cauza
răspîndirii relative a cenzurii, a încarcerărilor şi a amenzilor pentru defăimare sau insulte
la adresa demnităţii sau sentimentelor religioase. Germania (23) este în coborâre, mai ales
din cauza recunoaşterii de către serviciile federale de informaţii a supravegherii ilicite pe
care au exercitat-o asupra formelor de media timp de aproape zece ani.

Italia (40), este în urcare, după perioada Berlusconi, în timp ce Spania (41) a coborât un
loc, în urma adoptării de către guvernul catalan a unei legi care cenzurează audiovizualul.

134
Situaţia este neschimbată în cazul Rusiei (147) şi Republicii Belarus (151). Din cauza
unui deficit democratic şi a faptului că grupurile de media independente au fost
cumpărate aproape în totalitate de grupurile de afaceri, presa din Rusia suferă de lipsa
gravă a libertăţii de expresie sub administraţia lui Vladimir Putin. În fiecare an sunt ucişi
jurnalişti în această ţară, cel mai recent caz fiind cel al Annei Politkovskaia, la începutul
lunii octombrie.

Pentru stabilirea acestui clasament, Reporters sans frontières a cerut organizaţiilor sale
partenere (14 asociaţii de apărare a libertăţii de expresie de pe cinci continente), reţelei de
130 de corespondenţi, jurnalişti, cercetători, jurişti sau militanţilor pentru drepturile
omului, să răspundă la 50 de întrebări care au permis evaluarea situaţiei libertăţii presei în
cele 168 de ţări incluse în acest clasament. Unele ţări nu apar în acest clasament din
cauza lipsei de informaţii.

Clasamentul realizat de RSF a scos la iveală faptul că, în timp ce statele care încalcă
flagrant libertatea presei au rămas aceleaşi, ţările în curs de dezvoltare urcă spre prima
jumătate a clasamentului, devansând chiar state democrate occidentale.

"Din nefericire, nimic nu se schimbă în cazul vânătorilor de libertate a presei din lume.
Jurnaliştii din Coreea de Nord, Eritreea, Turkmenistan, Cuba, Birmania sau China plătesc
cu viaţa sau cu libertatea faptul că au vrut să ne informeze. Situaţiile acestea sunt extrem
de grave şi este imperios ca liderii acestor ţări să accepte criticile şi să înceteze să reprime
sistematic media în modurile cele mai violente", se indică în raportul realizat de RSF.

"În fiecare an, noi ţări din emisfera de sud câştigă locuri şi surclasează statele europene
sau Statele Unite. Este o veste bună care dovedeşte, încă o dată, că aceste ţări, chiar dacă
sunt sărace, respectă libertatea de exprimare. În schimb, lenta dar constanta degradare a
situaţiei din Statele Unite, Franţa sau Japonia ne nelinişteşte foarte mult", se adaugă în
acelaşi raport.
Lector universitar Gabriela Groza

135