N Banescu Istoria Imperiului Bizantin

NICOLAE BÃNESCU
ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

VOL. I
IMPERIUL CRESTIN si
ASALTUL INVAZIILOR ( 313-610 )
NICOLAE BÃNESCU (1878—1971) sI SINTEZA SA DE ISTORIE BIZANTINÃ

Era în zilele Congresului International de Studii Bizantine tinut la Bucuresti la începutul lunii
septembrie a anului 1971. Organizatorii acestui Congres - al XtV-lea în seria generalã a
Congreselor de bizantinisticã - îl denumiserã si „Bucuresti II", având în vedere faptul cã prima
întrunire internationalã a bizantinistilor avusese loc tot la Bucuresti, în anul 1924.
în dupã-amiaza uneia din acele zile însorite, o sedintã plenarã a Congresului avea loc întru-unul
din amfiteatrele Facultãtii de drept situat la parter, în partea de rãsãrit. Pe la mijlocul sedintei, în
timpul unei comunicãri, pe usã a intrat un tânãr congresist - Matei Cazacu, din câte îmi amintesc
eu. El s-a îndreptat cãtre presedintele sedintei, spunându-i ceva cu o voce imperceptibilã pentru
participantii din salã. Scurta discutie particularã dintre cei doi s-a încheiat repede, în acelasi timp
cu textul comunicãrii prezentate de cãtre unul dintre congresisti.
Dupã acel moment, înainte de a anunta titlul comunicãrii urmãtoare, presedintele sedintei, care
era profesorul Giuseppe Schiro de la Universitatea din Roma, s-a ridicat în picioare, aducând la
cunostinta întregii adunãri, cu o voce gâtuitã de emotie, „la triste nou-velle, recemment parvenue:
le Professeur Nicolae Bã-nescu est mort â un âge tres avance. Je vous propose une minute de
recueillement â sa memoire."
In ultimii ani ai unei vieti exemplare si îndelungate, Nicolae Bãnescu simtise din plin semnele de
uzurã ale unei bãtrâneti petrecute într-un fel de quasi-anoni-mat, dar lumea istoricilor, ca si a altor
reprezentanti ai disciplinelor umaniste, îi pronunta numele cu respect si chiar cu admiratie, încã
din primii ani de studentie, mi-a fost dat sã aud acest nume trecut uneori, alãturi de cel al lui
Nicolae lorga, la unele prelegeri de istorie veche si medie.
Destinul i-a hãrãzit însã lui Nicolae Bãnescu o iesire de exceptie din scena vietii pãmântesti,
încheiate chiar într-un moment când la Bucuresti era adunatã crema bizantinisticii mondiale, care
1-a omagiat înso-tindu-1 pe ultimul drum pe savantul ce pãrãsise aceastã lume, spre a se întâlni
„cu cerul si cu stelele", dupã cum descrisese el însusi moartea lui Iulian Apostatul în paginile
sintezei aduse acum la lumina tiparului. Este revelator în aceastã privintã discursul rostit cu
ocazia înmormântãrii sale de cãtre profesorul Paul Le-merle, membru al Institutului Frantei si, pe
atunci, Presedintele Comitetului International de Studii Bizantine. Se poate afirma cã pentru
anonimatul în care fusese aruncat de cãtre evolutia politicã a tãrii sale dupã anul 1948, Nicolae
Bãnescu a fost rãzbunat într-o oarecare mãsurã: chiar si autoritãtile aflate la originea acestui
anonimat au fost puse în situatia de a-1 rupe: în ziua urmãtoare funeraliilor savantului, într-o
paginã interioarã a unuia dintre ziarele centrale putea fi citit un articol despre „O viatã închinatã
stiintei", dedicat tocmai personalitãtii savantului, plecat atunci din lumea celor vii. Pentru o presã
strict controlatã cum era cea din România acelor vremuri, care se apropiau de sfârsitul unei scurte
si trecãtoare perioade de dezghet, faptul era însã iesit din comun, impus de incidenta unei situatii
de exceptie, marcate de decesul unei personalitãti stiintifice chiar în orasul si în momentul când
specialistii breslei sale se aflau întruniti în Congres.
Nicolae Bãnescu a vãzut lumina zilei la Cãlãrasi, la 16 Decembrie 1878, ca al treilea din cei 14
copii ai sotilor Petre si Ecat.erina Bãnescu, nãscutã Drãgulãnes-cu. Situatã în vechea vatrã de
romanitate din Sud-Estul României, zona din jurul orasului Cãlãrasi face parte din regiunea
Dunãrii de Jos, a cãrei frãmântatã istorie în perioada bizantinã avea sã-1 preocupe si consacre pe
savantul de mai târziu în lumea stiintificã.
Fiu de avocat, INicolae Bãnescu si-a petrecut copilãria la Gãiesti, iar .studiile liceale la Sf. Sava,
centru de învãtãmânt cu o -veche traditie în capitala tãrii, dupã absolvirea cãruia s-a înscris la
Facultatea de litere si filosofic a tinerei, pe atunci, Universitãti din Bucuresti. Viitorul savant i-a.
avut aici ca dascãli pe B.P. Hasdeu (1838-1907). Titu Maiorescu (1841-1917) si Ovid Den-
susianu (1878-19'38) pentru domeniul filologic, iar pentru istorie pe Grigore Tocilescu (1850-
1909), Dimi-trie Onciul (1856-1923) si Nicolae lorga (1871-1940). Cei dintâi i-au inspirat lui
Nicolae Bãnescu preocuparea pentru forma aleasã si claritatea expunerii, iar ceilalti dorinta de
informare si curiozitatea stiintificã, rigoarea metodei si strãdania permanentã pentru cunoasterea
adevãrului istoric, într-o atmosferã de eruditie, elan creator si veritabil patos patriotic, încã de la
începutul activitãtii sale stiintifice, el s-a obisnuit sã îmbine pre-cizia informatiei cu forma aleasã
de exprimare, pentru care a avut un cult permanent, dovedit de numeroase pagini ale scrierilor
sale, ca si de textul prezentei sinteze de Istorie a Imperiului Bizantin. Forta de evocare a
trecutului, seninãtatea cugetãrilor si forma aleasã de exprimare a lor îl apropie pe Nicolae
Bãnescu de alti reprezentanti de seamã ai studiilor istorice clasice si bizantine, în primul rând de
Charles Diehl, cu care a avut comunã chiar si cutezanta de a reda istoria Bizantului „în chipuri si
icoane", cum si-a intitulat Nicolae lorga una din sintezele sale de istorie a românilor. Dupã cum
Charles Diehl a lãsat douã volume de „Figuri bizantine", Nicolae Bãnescu a descris cu o
competentã egalã, cu o remarcabilã mãiestrie artisticã si o incontestabilã valoare literarã „Chipuri
si scene din Bizant", carte apãrutã în 1927 la Cluj, unde autorul ei se înscria în pleiada cãrturarilor
români ce dãdeau strãlucire Universitãtii din Nord a României Mari, institutie stiintificã si
culturalã întemeiatã din 1919- Unul dintre acesti cãrturari, filologul Vasile Bogrea, se stinsese
prematur din viatã în anul anterior aparitiei cãrtii la care ne referim si pe care Bãnescu o dedica
memoriei sale: „Acest volum, ce strânge la un loc câteva articole si conferinte menite a înfãtisa
publicului nostru unele aspecte ale vietii Bizantului, de care ne apropie un lung si vechi trecut
istoric (subl. ns. — T.T.), e închinat memoriei scumpe a bunului meu prieten si strãlucit coleg V.
Bogrea, din al cãrui îndemn mai cu seamã iese azi la luminã." O mentalitate diferitã de aceea a
zilelor noastre, când multi tineri se grãbesc sã ajungã cât mai repede creatori în domeniul istoriei
si autori de cãrti, îi impunea lui Nicolae Bãnescu, în vârstã de aproape 50 de ani atunci si
dispunând de un bogat palmares stiintific,din care nu lipseau nici titlurile de cãrti, o atitudine
retinutã, publicându-si noua carte la îndemnurile unui coleg dintr-o breaslã foarte apropiatã de a
lui. în ciuda ezitãrilor sale initiale, cartea s-a bucurat de succes atât în rândurile specialistilor, cât
si a publicului larg.
Nici a doua vâri antã a ei, apãrutã în preajma Congresului International de Studii Bizantine de la
Bucuresti, adicã în anul 1971, nu a fost publicatã din initiativa lui N. Bãnescu., ci din aceea alui
Gheorghe Cront, istoric al dreptului civil si canonic, specialist în vechiul drept românesc, c^re în
Nota asupra editiei pe care o îngrijea, a arãtat cã în ea erau retipãrite cinci din cele nouã studii
prezente în vechea editie, anume „Hypatia, martirã a filosofici pãgâne, Heraklios si asediul Con-
stantinopolului, Leon al V-lea Armeanul, Mihail Psel-los", în sfârsit „Mariue Comenul", care
încheiase si cartea din 1927. Nu rnai figurau alte trei studii referitoare la Theodor Studitul, la
„Bizantini si Rusi la Silistra (a.972)" în vremea recuceririi Bulgariei de Nord-Est de cãtre loan
Tzimiskes, ca si la Katakalon Kekaumenos, general bizantin din veacul al Xl-lea. Cauze de ordin
„ideologic", mai ales prezenta elementelor religioase, pot sã explice destul de usor lãsarea
deoparte a acestor trei studii, ca si a celui privitor la Sf. loan Chrysos-tomul. Aceleasi motive de
opotunitate usor de înteles ne pot explica de ce editorul a dat ultimul titlu mentionat ca absent în e
ditia sa. în realitate el figura si aici, în varianta aproape identicã din cadrul studiului privitor la
împãratul Arcadius. Acesta, ca si cel privitor la Theodosius sau Teodosie cel Mare, erau, dupã
cum tot Gh. Cront ne informeazã, „capitole extrase din lucrarea intitulatã Istoria Bizantului, pe
care autorul a elaborat-o ca sintezã finalã a cercetãrilor sale", într-ade-vãr, textul acestor douã
studii este identic celui pe ca-re-1 întâlnim si în editia de fatã, reprezentând mai putin de o zecime
din totalul acestui volum. Existã altminteri si alte indicii, chiar în manuscrisul pe care-1 avem la
îndemânã, cã Gh. Cront a avut cunostintã de existenta lui. Regretatul învãtat a mai adãugat alte
trei istorii la editia sa din 1971, privitoare la împãratii Vasi-le I si Vasile al II-lea, ca si la Anna
Dalassena, „mama Comneilor", unul dintre ultimele studii ale lui Nicolae Bãnescu, apãrut în
periodicul bisericesc „Mitropolia Olteniei" din anul 1963. întrucât cenzura oficialã nu agrea
notiuni ca sfânt ori martir, editorul din 1971 a introdus studiul despre loan Chrysostomul în acela,
mult mai extins si mai laic, privitor la împãratul Arca-dius, iar titlul „O martirã a filosofici
pãgâne: Hypatia", aflat în editia din 1927, a fost inversat în „Hypatia, martirã a filosofici pãgâne".
De asemenea, referirile prea insistente la crestinism existente în ultimul paragraf din „Un asediu
memorabil al Constantinopolului (626)", au dus la suprimarea acestui paragraf la editia din 1971.
Sã revenim însã la tineretea lui Nicolae Bãnescu, marcatã de dobândirea licentei, în anul 1901,
dupã care a functionat ca profesor de limba francezã la un liceu din Craiova. încã din aceastã
perioadã el si-a fãcut debutul în activitatea stiintificã, prin studii de literaturã anticã greacã
publicate mai ales în revista „Literaturã si artã românã". De atunci dateazã si primele sale
traduceri din greaca veche, în primul rând din dramaturgia lui Eschyl, Sofocle si Euripide, pentru
ca în anul 1907 sã. ajungã la „Viata lui Pericle" de Plu-tarh, care marca it teresul tânãrului erudit
pentru istorie, chiar pentru ansamblul istoriei, întrucât de la lumea anticã a trecui la editii de
izvoare si studii privind istoria medievalã, premodernã si chiar modernã a românilor, cu
predilectie fatã de capitolele legate de legãturile româno-grecesti si de grecitatea post-bizan-tinã,
pentru ca în tfinal sã-si concentreze activitatea stiintificã asupra istoriei bizantine, impunându-se
încã din timpul vietii si rãmânând în constiinta posteritãtii ca bizantinist. Aceastã evolutie a sa a
fost marcatã de perioada care a îwceput cu anul 1907 si în care el a functionat ca inspector scolar,
Director al Liceului „Di-mitrie Cantemir"dfci Bucuresti si apoi ca Director al liceului de la
Mãnãstirea Dealu.
Orientarea sa spre studiile bizantine a fost marcatã de perioada cupriasã între anii 1910-1912,
când a frecventat cursurile de limbã si literaturã greacã la Universitatea din M nchen, sub
îndrumarea lui August Hei-senberg (1869-1930), urmasul lui Karl Krumbacher (1855-1909) la
ca:edra de studii bizantine; Krumbacher crease bazek moderne ale acestor studii în Germania
Kaiserului îsi initiase prima revistã internationalã de studii bizantine - Byzantinische Zeitschrift,
care apãrea sistematic cu începere din anul 1892 si la care Nicolae Bãnescu avea sã fie un
colaborator statornic, în special cu recenzii si cu note bibliografice, mai ales pânã în perioada
celui de-al doilea rãzboi mondial, asa cum a colaboîat si la alte reviste internationale de
bizantinisticã, al cãror numãr a sporit cu trecerea timpului.
Posedând temeinice cunostinte de istorie si filologie clasicã, Nicolae Bãnescu si-a însusit o
pregãtire serioasã pentru domeniul dificil al bizantinologiei, redactând si o lucrare privind
evolutia timpului viitor în limba greacã, deosebit de apreciatã pentru valoarea sa stiintificã si
rãmasã „ca un model al genului", aducând autorului ei titlul de doctor cu mentiunea magna cum
laude In iulie 1914, chiar în momentul izbucnirii primului rãzboi mondial, în acea perioadã de
grele încercãri pentru lumea europeanã, tânãrul savant si-a vãzut teza de doctorat publicatã la
Bucuresti, în 1915, întelegând însã sã îmbine preocupãrile stiintifice cu îndatoririle patriotice si
luând parte, ca ofiter de rezervã, la rãzboiul dus de România de atunci pentru întregirea neamului.
Dupã realizarea Marii Uniri si crearea Universitãtii din Cluj (1919), Nicolae Bãnescu a fost numit
profesor de istorie bizantinã la aceastã Universitate, fiind ales membru corespondent al
Academiei Române în acelasi an (1919), care deschidea cea mai bogatã perioadã a activitãtii sale
stiintifice, încununatã prin alegerea sa ca membru activ al Academiei Române, în primãvara
anului 1938. Rostit la sedinta solemnã de la 25 mai 1938, Discursul sãu de receptie reprezenta
sinteza unor preocupãri de cãpetenie privind Bizantul si romanitatea de la Dunãrea de Jos,
directie de studiu pe care savantul a urmãrit-o constant în activitatea desfãsuratã ca bizantinist. în
Rãspunsul sãu la acest Discurs de receptie, Nicolae lorga sublinia faptul cã studiile bizantine ale
lui Nicolae Bãnescu porniserã de la cunoasterea culturii grecesti de pe teritoriul românesc.
Pornind de la aceastã premisã fundamentalã, metoda savantului era „simplã si bunã, neavând
nevoie de nici o îndreptare si prefacere. Totdeauna bine informat, pleci de la mãrturia de viatã,
care se cheamã documentul. Nu lasi la o parte nici o stire venitã din vremea însãsi în care au fost
stãrile ori s-au petrecut faptele. Dar, cum ai un simt de umanitate, nu-ti închipui cã orice
document cuprinde adevãrul si anume adevãrul total. El nu spune decât ceva venit de la un anume
om în anume împrejurãri si pentru un anume scop. Interpretarea se impune de la sine. Dumneata
ai putut face si aceasta, cãci nimic nu-ti era necunoscut." lorga sublinia aici eruditia si spiritul
critic al lui Bãnescu, care îl impun si în zilele noastre pe istoricul de vocatie, con-siderându-1 în
acelasi context pe proaspãtul membru al Academiei drept „un rãspânditor al acelui larg spirit al
Renasterii senine, surâzãtoare si armonioase, care pretutindeni trebuie invocat".
lorga releva calitãtile de mai sus în opera tipãritã a lui Bãnescu, iar acestea se confirmã pe deplin
în textul care vede astãzi destul de târziu lumina tiparului. Considerãm chiar cã ele reprezintã
motivatia esentialã a publicãrii lor, mai presus de suita adevãrurilor relevate aici, adevãruri care
pentru cititorul zilelelor noastre si pentru nivelul actual al studiilor bizantine pot apãrea pe alocuri
prea restrânse, individuale si partiale dacã le raportãm la gradul de generalitate al sintezelor
actuale, care pãcãtuiesc însã si ele uneori printr-o tendintã exageratã cãtre socializarea istoriei si
impunerea unor vesminte prea largi pentru osatura faptelor istorice pe care se vãd chemate sã le
îmbrace.
Bãnescu nu cãuta sã aplice societãtilor trecute retete si concepte operante în lumea de astãzi, ci
pornea de la cunoasterea realitãtilor trecute, de la „ce ne învatã pe noi trecutul", sintagmã aflatã
chiar în titlul unui studiu al sãu, cãtre lumea actualã, care este un produs al acestui trecut,
nicidecum invers, în acest sens trebuie înteles spiritual deplin umanist al operei sale, care
porneste de la decriptarea izvoarelor lumii trecute, care sunt si izvoare ale realitãtilor prezente.
Pentru ca aceste realitãti sã fie cât mai conforme naturii umane si aspiratiilor ei milenare, se
impune a deosebi modele trecãtoare de modelele perene, în domeniul stiintelor, moda reprezintã
un adevãr aparent, iar adevãrul aparent poate fi un adversar al adevãrului, mai perfid decât
neadevãrul însusi. Deprins cu clasicismul si cu lumea de bine si frumos a antichitãtii greco-
romane, Nicolae Bãnescu a intuit cã trecutul nu poate fi înteles si perceput corect dacã îi aplicãm
concepte ale lumii de astãzi, pe care lumea de altãdatã nu le cunostea.
Semnifivativ în acest sens este ultimul discurs ce i-a fost dat sã-1 rosteascã în Academia Românã
la exact zece ani de la Discursul sãu de la receptie. Era 27 mai 1948. Multe lucruri se schimbaserã
în România în rãstimpul acelui deceniu atât de agitat. Mult mai numeroase erau însã schimbãrile
ce urmau sã se producã sub impulsul unor constrângeri pe care societatea româneascã nu le mai
cunoscuse în istoria ei zbuciumatã. Pretentia de a construi o lume nouã, o altã societate si chiar
„un om nou", a dat frâu liber solutiilor de rupturã brutalã cu trecutul, de înlãturare a oricãrei
continuitãti cu acest trecut si cu institutiile sale, chiar si cu cele mai reprezentative ori mai
venerabile. Printre acestea s-a aflat si Academia Românã. Cu experienta deja îndelungatã a vietii
sale, cu marea sa viziune istoricã, Nicolae Bãnescu a înteles perfect cã solutia care se pregãtea si
pentru Academia Românã nu era una de continuitate, ci de rupturã cu trecutul si realizãrile lui,
care mai cu seamã în privinta institutiei academice erau remarcabile. Titlul acestui ultim discurs
rostit de el în Academia Românã reprezenta un veritabil manifest în favoarea spiritului liber, a
libertãtii de gândire care garantase remarcabilele realizãri de pânã atunci ale Academiei Române.
El îsi dãdea seama cã solutia bunã si corectã era a continuitãtii, nu a rupturii totale cu trecutul,
adicã nu una extremistã, ci una a justei mãsuri. Tocmai de aceea discursul sãu, despre care nu stia
cã avea sã fie ultimul tinut de el în Academia Românã, dar probabil cã intuia acest lucru, era
intitulat „Mãsura lucrurilor". Titlul se inspira probabil din activitatea parlamentarã a lui Ionel I.C.
Brãtianu, remarcabil om politic si cãpetenia Partidului National Liberal, grupare si optiune
politicã în rândul cãreia militase si Nicolae Bãnescu. Savantul întelesese cu discernãmânt
intentiile oficialitãtilor de atunci, care arãtau „cã nu poate fi vorba de o adaptare a înaltei noastre
institutii la cerintele nouã ale vremii, de o simplã modificare de statute, ci, cum observa atât de
bine în sectia istoricã, colegul nostru Silviu Dragomir, e vorba pur si simplu de suprimarea
Academiei Române de pânã acum si de înlocuirea ei cu alta nouã". Acest „categoric verdict" la
adresa „nobilei institutii osândite a-si încheia azi brusc existenta", îl determina pe Bãnescu sã
sustinã „o modalitate care sã permitã nu a tãia brutal
firul împletit de atâtea generatii, ci a-1 înnoda, spre a-1 duce mai departe".
Primul adevãr pe care autorul discursului îl sublinia cu tãrie era acela cã „în lunga existentã de 80
de ani", la data respectivã, Academia Românã „n-a fost un azil al bãtrânetii marilor figuri ale
stiintei, literaturii si istoriei românesti. Fiecare din aceste venerate figuri a desfãsurat în sânul
înaltului for de culturã o activitate pe care o mãrturisesc arhivele lui si rafturile depozitului de
publicatiuni, dar o mãrturiseste mai cu seamã popularitatea de care se bucurã între români opera
lor. E de ajuns a vã cita pe Hasdeu, pe Maiorescu, To-cilescu, Pârvan, lorga, pe Dr. Marinescu, pe
Dr. Babes, titeica, Antipa, pe Puscariu, care ne-a pãrãsit ieri".
Bãnescu sublinia în continuare cã se face „adesea si nu numai la noi, o mare, o grosolanã eroare
de metodã, judecându-se oamenii si faptele trecutului, cu ideile timpului nostru. Ideile se schimbã
însã de la o epocã la alta: tempora mutantur et nos cum illis..., desi mi se pare cam paradoxalã
sentinta strãmosilor, cãci timpul duce linistit mersul, fãrã salturi, în curgerea lui fãrã sfârsit; ideile
singure dau nãvalã, de multe ori înaintea lui, fac salturi".
Autorul sustinea cu tãrie cã fiecare epocã „îsi are un anumit climat moral de la care nimeni nu se
poate sustrage. A socoti altfel este a cere, de pildã, regimului feudal, rãspândit timp de secole
asupra întregii Europe, ideile de azi ale exproprierii agrare sau votului universal". Desigur cã si
din motive de oportunitate politicã, el îsi argumenta opinia sa foarte corectã prin-tr-un exemplu
preluat chiar din istoria rusã. „Eu as recomanda zelosilor critici care ignoreazã acest principiu sã
ia exemplu de la «marii» nostri vecini, de la Uniunea Sovieticã, unde în aprecierea faptelor
trecutului nu se face aceastã confuzie. Am ascultat, d-lor colegi, câteva conferinte ale d-lui
Bocicarev, consilierul de la legatia sovieticã de la noi, asupra statului rusesc, si am vãzut cu cât
entuziasm ne-a prezentat figura eroicã a lui Dmitri Donskoj, marele print de Moscova, biruitorul
de la Kulikovo, unde a câstigat cea dintâi biruintã asupra tãtarilor". „Totusi - continua atunci
autorul -cine cunoaste istoria veche a Rusiei mai stie încã de câte ori acest erou a nãvãlit cu
armatele sale asupra altor state rusesti - si erau o puzderie: Novgorod, Smolensk, Tver, Rjazan au
fost trecute prin foc si sabie si locuitorii, tot rusi, târâti în robie. Dar nu i-a trecut prin minte
eruditului consilier de legatie a osândi memoria lui Donskoj pentru aceste lupte pe care noi le
numim azi fratricide. Ideea unitãtii nationale este o creatie a secolului al XlX-lea si nu i se putea
cere lui Donskoj la sfârsitul veacului al XlV-lea, cum nu se putea cere Voievozilor nostri, pe care
îi prezintã astãzi în atât de scãzuta luminã a «istoriei», improvizatii de la noi".
Savantul îsi dãdea seama de efectele negative pe care le avea imitatia servilã a unei mode
istoriografice dogmatice, înguste si închistate, care dupã un deceniu de circulatie avea sã fie, chiar
în acele noi conditionãri social-politice, depãsitã prin opinii mai largi si mai nuantate, desi aceste
opinii se mentineau în conti-
* Acest Discurs al lui N. Bãnescu a fost publicat de cãtre Acad. V. Gândea în „Academica", anul
IV, 1994, februarie, nr. 4 (40), p. 23, sub titlul Un mare discipol al lui Nicolae lorga.
nuare în cadrele conceptiei oficiale, impuse, fatã de care îsi afirmau mai departe fidelitatea tocmai
pentru a o putea amenda mai usor bazându-se pe realizãri pentru a cãror justã evaluare se cuvine
astãzi sã evitãm tendintele de desconsiderare sau minimalizare.
Unui istoric de talia lui Bãnescu nu-i puteau însã scãpa neobservate opiniile simpliste care
reduceau toatã bogãtia vietii istorice la o dependentã directã de uneltele cu care oamenii au
produs de-a lungul timpului lucrurile necesare traiului zilnic sau vedeau în voievozii nostri numai
niste boieri care-i asupreau pe tãrani. Suntem datori sã apreciem astãzi pãtrunderea cu care
Nicolae Bãnescu observa înlãturarea adevãratelor lor valori de pe scena istoriografiei române si
înlocuirea lor cu tot soiul de „improvizati", ca sã folosim propria sa terminologie.
împotriva acestui val de imposturã a avut curajul sã se ridice cu toatã convingerea Nicolae
Bãnescu. si a fãcut-o cu riscul de a nu-si mai vedea încununatã propria carierã, iar gestul acesta
îndrãznet a contribuit evident la excluderea sa din Academia Românã, reorganizatã în acelasi an
1948, de fapt epuratã de multe din valorile ei anterioare, printre care se înscria si numele sãu.
Curajul pe care prin elogierea memoriei lui Nicolae lorga îl dovedise înfruntând extremismul de
dreapta chiar în 1941 si care se repeta acum în confruntarea cu extremismul de stânga, în unele
privinte chiar mai putin tolerant decât cel dintâi, 1-a marginalizat atunci rapid si pe Nicolae
Bãnescu.
Prin discursul sãu din 27 mai 1948, învãtatul si-a pecetluit în mod voluntar intrarea într-un
îndelungat con de umbrã, în conditiile noului regim politic, care alãturi de atotputernicia unui
singur partid politic o dezvolta si pe cea a statului totalitar, care trebuie sã controleze totul,
inclusiv viata stiintificã si spiritualã, deci si Academia Românã. Ridicându-si glasul împotriva
proiectatei tutelãri a Academiei Române de cãtre stat, al doilea punct important al Discursului
rostit de Nicolae Bãnescu în mai 1948 avertiza cã „omnipotenta statului duce în chip fatal la
aservirea spiritului. Vedem ce luptã se dã astãzi pentru libertatea gândirii. Centralizarea,
împotriva cãreia se duce în lumea civilizatã o luptã de un secol, atinge azi în atâtea pãrti punctul
ei culminant. Este, domnilor, o tendintã generalã a slãbi la exces pãrtile corpului social fatã de
întreg. Rãul e vechi, îl semnala pe la 1840 un mare gânditor politic, Tocqueville, în cartea-i
celebrã închinatã democratiei americane... Individul rãmâne astfel singur si dezarmat în fata
omniprezentei statului. S-a demonstrat ca cel mai mare pericol al unei societãti ruina
individualitãtii umane si s-au cãutat limite acestei puteri excesive: ele (adicã aceste limite - n.n.,
T.T.) nu s-au aflat decât în asigurarea spiritului de libertate. Aceastã asigurare trebuie sã o cãutãm
si noi astãzi." Observãm cã în mai cât se poate de explicabil, cartea lui Toqueville, de care N.
Bãnescu se folosea pentru a-si sustine cu mai multã fermitate punctul de vedere, avea sã fie
trecutã la index de cãtre autoritãtile regimului de „democratie popularã", pentru a se bucura de
circulatia pe care o meritã abia dupã anul 1989. Fãrã teamã sau retinere, autorul discursului
sublinia apoi cã „dacã democratia e o formã necesarã a societãtii moderne, ea trebuie sã aibã la
temelie, si în acelasi timp drept limite, toate libertãtile- si nu le mai amintesc, dar accentuez cã în
fruntea tuturor stã libertatea gândirii". Pentru acest imperativ major întelegea sã lupte în
continuare N. Bãnescu, chiar în conditii de marginalizare si de anihilare a pozitiilor sale,
dobândite prin merite stiintifice incontestabile.
Savantul îsi dezvolta în continuare opiniile pe baza experientei antichitãtii greco-romane, citând
principiul „justei mãsuri" drept calea cea mai bunã de evolutie a societãtilor, sintetizat în
sintagma greceascã to metron kai to meson ariston, sau echivalentul ei latin medio tutissimus ibis,
afirmând spre sfârsit cã „nu ne sperie democratia, dar adevãrata democratie: rãspuns elocvent si
de mare curaj dat sintagmei „democratie popularã" a regimului politic deja instaurat atunci în
România. Aflat la începuturile sale si în conditiile de atunci, acelasi regim vedea în romani doar
pe cuceritorii si asupritorii dacilor, nicidecum pe strãmosii poporului român, alãturi de daci,
fireste, astfel încât apelul la citate latine, într-un moment când limba latinã urma sã fie scoasã din
scolile românesti, deficientã reeditatã si astãzi în învãtãmântul nostru, chiar dacã motivele ei sunt
acum altele, nu însemna decât sã te asezi în calea tãvãlugului, cu riscul de a fi strivit de el. Iar
Nicolae Bãnescu s-a aflat printre cei care si-au asumat în chip constient acest risc.
Este relevant faptul cã savantul stia din propria sa experientã „ce înseamnã în practicã tutela
statului. Au semnalat-o în toate timpurile cugetãtorii politici. Reunind în mâinile sale toate
puterile, statul poate fi un protector, dar poate fi si un tiran, între vitiile inerente unui regim
politic, cugetãtorii au denuntat ca cel mai grav tendinta spre tiranie, spre despotism. Nici un
regim politic nu e scutit de aceastã tendintã. si eu mã tem, domnilor, pentru autonomia spiritualã,
principiul de temelie al acestui înalt for de culturã" care era si este si azi Academia Românã.
Rector al Universitãtii din Cluj, doctor honoris causa al Universitãtii din Athena încã din anul
1937, Nicolae Bãnescu îsi continuase nestingherit activitatea, în cadrul Universitãtii din Bucuresti
din toamna anului 1938 pânã în anul 1947, iar în Academia Românã pânã în 1948. Conducând
Catedra de Studii Bizantine vreme de un deceniu, profesorul Bãnescu prezentase istoria integralã
a Bizantului pe parcursul a trei ani de studii, tinând totodatã cursuri speciale însotite de se-
minarii, pe parcursul cãrora se fãceau în primul rând interpretãri de texte bizantine. Ales
secretarul Sectiei de Istorie a Academiei Române, dupã moartea lui N. lorga, Bãnescu a mai fost
Director al Institutului de Studii Bizantine, al Institutului de Studii Sud-Est Europene, preluând si
conducerea la „Revista Istoricã", apãrutã pânã în anul 1947.
Ritmul sustinut al activitãtii sale stiintifice a fost întrerupt în 1948, datoritã si ruperii legãturilor
traditionale cu lumea stiintificã din Occidentul Europei, unde n-au lipsit însã elogiile la adresa
atitudinii sale demne, lipsite de compromisuri. Ca o expresie a acestui fapt, este de amintit
onoarea ce i s-a fãcut cu prilejul împlinirii vârstei de 80 de ani, în anul 1958, când i s-a dedicat un
volum din „Revue dea Etudes Byzantines", revistã ale cãrei prime numere vãzuserã lumina
tiparului chiar aici la Bucuresti, în anii grei ai celui de-al doilea rãzboi mondial, pentru a-si
continua dupã aceea aparitia la Paris, pânã în zilele noastre. Alegerea sa ca vicepresedinte de
onoare al Asociatiei Internationale de Studii Bizantine cu ocazia celui de-al XH-lea Congres
International de Studii Bizantine, tinut la Ohrida în 1961, calitatea de presedinte de onoare al
acestui Congres, ca si a celui urmãtor, sustinut la Oxford în 1967, îl reimpuneau atentiei
autoritãtilor din tarã: angajate atunci într-o nouã directie de recuperare a traditiei autohtone si a
trecutului poporului român, orientare care avea sã netezeascã drumul viitoarei monopolizãri a
acestui trecut de cãtre propaganda oficialã, acestea i-au acordat titlul de profesor emerit în anul
1964, iar câtiva ani mai pe urmã au fost de acord ca prima fasciculã din „Revue des Etudes Sud-
Est Europeennes", tomul VII din anul 1969**, sã-1 omagieze pe savantul ce împlinea venerabila
vârstã de 90 de ani. La acest omagiu au subscris o serie de personalitãti strãine ca Vitalien
Laurent, Paul Lemerle, Raymond Janin, Jean Gouillard din Franta, Tommaso Bertele si Giuseppe
Schiro, din Italia, Johannes Irmscher si Peter Wirth din
** Numãr din RESEE, VII, 1961, l, unde la p.9-17, era inclusã si bibliografia lui N. Bãnescu,
alcãtuitã de P.s. Nãsturel, în manuscrisul dupã care este publicatã cartea de fatã se aflã si ciorna
unei scrisori adresate de N. Bãnescu bizantinistului german H.G. Beck la 25 septembrie 1964,
prin care P.s. Nãsturel era recomandat pentru a redacta în viitor notitele bibliografice ale
contributiilor românesti prezentate la revista „Byzantinische Zeitschrift", activitate pe care
Nicolae Bãnescu nu mai era în mãsurã sã o continuie, aflându-se deja la o vârstã prea înaintatã.
Despre viata si activitatea lui N. Bãnescu, datorãm unele informatii lui St. Brezeanu, Bizantinistul
Nicolae Bãnescu (100 de ani de la nastere), în „Revista de istorie" XXXI, 1978, 12, pp. 2221-
2233).
Germania, Veselin Besevliev si Ivan Dujcev din Bulgaria, Steven Runciman din Anglia, Herbert
Hunger din Austria, Francois Halkin din Belgia, N. Pigulevskaja din Uniunea Sovieticã, Gyula
Moravcsik din Ungaria, Emanuel Kriaras din Grecia, Kurt Weitzmann din SUA.
Nicolae Bãnescu detinuse si alte onoruri, cum ar fi calitatea de reprezentant al României în
Comitetul International care pregãtise sãrbãtorirea a 60 de ani de viatã ai lui August Heisenberg
în 1929, de membru al Societãtii de Studii Bizantine din Athena, ca si al Comitetului de
conducere al revistei internationale „By-zantion", care apare si astãzi la Bruxelles, ca de altfel si
al periodicului „Revue Historique de Sud-Est euro-peen", apãrut la Bucuresti în perioada 1913-
1946.
Vârsta tot mai înaintatã, reabilitarea sa lentã si timidã, precum si ruperea legãturilor cu traditia
istoricã anterioarã si cu centrele apusene ale studiilor bizantine nu i-au mai îngãduit sã redacteze
forma finitã a marii sinteze, la care a lucrat cu începere din anii '30 pânã la începutul anilor '60 ai
veacului al XX-lea.
Manuscrisul autograf din care mai bine de o treime vede acum lumina tiparului prin acest prin
volum de istorie bizantinã ne-a fost pus la dispozitie de cãtre Academicianul Virgil Gândea,
cãruia-i multumim pentru acest fapt si care a primit manuscrisul de la rudele învãtatului.
De la bun început se poate observa foarte usor faptul cã manuscrisul nu reprezintã forma
definitivã, întrucât între cele peste 600 de pagini ale sale se aflã un numãr mult mai mare de fise
de cele mai diverse mãrimi, care trebuiesc intercalate în textul initial, în lo-
curi care de regulã sunt indicate prin semne de cãtre autor. Existã însã nu putine cazuri în care
locul exact al fiselor nu este indicat. Alte dificultãti provin din anumite neconcordante între textul
de bazã si adaosurile din fise, sau din faptul cã fiind redactate mai târziu decât textul de bazã si în
mod separat de acesta, uneori apar în fise si formulãri care le repetã pe cele din textul initial.
Mai reiese faptul cã o primã redactare a textului era încheiatã încã din anii 1936-1937, autorul
planificân-du-si publicarea lucrãrii în patru volume, cele trei momente ale demarcatiei dintre ele
fiind reprezentate prin domnia lui lustinian I, a lui loan Tzimiskes si anul 1204. Prelucrãrile
ulterioare ale textului ne-au convins însã cã Bãnescu a avut sovãieli în privinta acestei periodizãri
initiale, afirmând, de exemplu, cã adevãratul moment de trecere de la o etapã la alta este
reprezentat de cãtre domniile lui Maurikios si Phokas, instalarea noii dinastii a lui Heraklios
marcând începutul unei alte etape în istoria Bizantului, pe care autorul a optat ulterior sã o ducã
pânã la anul 1081, când se poate considera cã se deschide a treia si ultima perioadã a istoriei
bizantine. Apreciem astfel cã dispunerea întregului material redactat de cãtre autor se distribuie
destul de echilibrat în cele trei volume, din care primul, cel de fatã, se încheie cu domnia lui
Phokas.
Intentia autorului de a redacta aceastã sintezã integralã de istorie bizantinã reiese nu numai din
continutul manuscrisului si al fiselor adãugate printre pagini, ci si din scurta Prefatã a lucrãrii,
numerotatã cu cifre romane. Urmeazã textul paginat cu cifre arabe. O mentiune specialã o meritã
faptul cã în jur de o sesime din întreaga lucrare, deci cam jumãtate din primul volum, care se
publicã acum, Incluzând si subcapitolul 6 al domniei lui lustinian (intitulat „Cucerirea Italiei.
Rãzboiul cu gotii"), are o redactare definitivã, îngrijitã în vederea dactilografierii si apoi a
publicãrii, întrucât printre ultimele aparitii citate de Bãnescu figureazã cartea lui B. Rubin despre
lustinian I, însemneazã cã autorul a realizat partea initialã de redactare definitivã în jurul anului
1960 sau la putin timp dupã aceastã datã. Vârsta înaintatã - trecuse deja de 80 de ani - nu i-a mai
oferit însã rãgazul de a continua redactarea definitivã, astfel cã urmãtoarele cinci sesimi ale
sintezei au rãmas numai cu redactarea initialã, nefinisatã si cu fisele neincluse în text. în aceeasi
ordine de idei, remarcãm absenta totalã a fiselor adiacente în prima parte, redactatã definitiv. De
asemenea, în manuscris existã pentru aceastã primã parte si câteva pagini rãzlete, tinând de
redactarea anterioarã si având formulãri absolut identice cu redactarea definitivã, întrucât numai
prima parte, care trece însã de jumãtatea volumului publicat aici, a cunoscut redactarea definitivã
a autorului, aprecierile de valoare cu privire la întregul text al acestei Istorii trebuie sã tinã seama
de caracterul sãu neterminat, insuficient finisat.
Din cele arãtate aici reies cu prisosintã dificultãtile, ca si aspectul laborios al întreprinderii de a
pune în circulatie scrierea cea mai extinsã a lui Nicolae Bãnescu. Ea reflectã stadiul de dezvoltare
în care se aflau studiile bizantine cu o jumãtate de veac în urmã. Pentru a-1 face pe cititor sã
înteleagã nivelul actual al acestor studii, am îmbogãtit adnotãrile autorului, adãugând si multe
note suplimentare. Adãugirile noastre, atât în text cât si în note, sunt indicate între paranteze
trepte. Acelasi procedeu 1-am aplicat si putinelor interventii pe care le-am fãcut în textul propriu-
zis, acolo unde manuscrisul prezintã lacune, are pagini dispãrute, fapt mentionat chiar de
înscrisuri ale lui N. Bã-nescu. Faptul are valoare, spre exemplu, pentru unele subcapitole
privitoare la domnia lui lui Theodosie al II-lea, cu titluri reconstituite dupã mentiuni sporadice ale
autorului, unde am introdus o expunere mult abreviatã, necesarã întelegerii textului de cãtre
cititori si pentru a face legãtura între partea anterioarã si cea urmãtoare.
Pe lângã valoarea istoricã, textul lui Nicolae Bãnes-cu are si valoare literarã. Unele pagini sunt de
o frumusete aparte. In afara modificãrilor impuse de actuala ortografie, am cãutat sã mentinem
intacte expresiile si formele, inclusiv cele proprii, utilizate de cãtre autor, între acestea figureazã
sintagma „legati de brazdã", în loc de „legati de glie", sau aparitia destul de frecventã a
perfectului simplu. Am înlocuit doar unele forme prea arhaice ca „dete" prin echivalentul sãu
actual „dãdu", ca si aparitia prea deasã pe alocuri a prezentului istoric, în aceeasi directie, am
acordat o atentie specialã concordantei timpurilor, aspect tratat uneori cu prea multã libertate de
cãtre autor.
Nu ne extindem asupra valorii stiintifice, de continut, a acestei scrieri, care se constituie, alãturi
de sintezele lui Nicolae lorga, în cea mai sistematicã expunere a Istoriei Imperiului bizantin
realizatã pânã în prezent de un român, dupã modelul si exigentele pozitivismului. De aici derivã
meritele expunerii, care este documentatã si îndreptatã spre lãmurirea faptului concret, a
detaliului cu semnificatie istoricã. Preocuparea pentru acest aspect pare sã-1 fi absorbit prea mult
pe autor, inclusiv în formulãrile de titluri. Multe dintre ele lipsesc, inclusiv titlul pe care 1-am dat
acestui volum. Suntem însã încredintati cã la redactarea completã si la definitivarea întregii
lucrãri, Nicolae Bã-nescu ar fi acordat o atentie cuvenitã si acestui aspect, cu deschideri cãtre
„noua istorie", rezultate dintr-o capacitate de intuitie pe care expunerea sa o dovedeste adeseori si
care îl aseazã fãrã dificultate alãturi de alte figuri de seamã ale istoriografiei române, ca Nicolae
lorga sau George I. Brãtianu.
Dincolo de valoarea în sine a textului pus acum pentru prima oarã la dispozitia publicului nostru
cititor, care este unul deosebit de cultivat, ca si a tineretului studios, de care Nicolae Bãnescu a
fost legat în chip firesc, considerãm cã se cuvine preluat si dus mai departe mesajul unei initiative
care leagã actuala istoriografie românã de matca ei initialã, de traditiile si de realizãrile ei din
trecut, de filonul ei cel mai autentic.
Tudor TEOTEOI
NOTÃ ASUPRA EDITIEI

Textul care urmeizã reproduce cu fidelitate manuscrisul autograf al lui Nicolae Bãnescu, atât în
privinta stilului, cât si a formelor utilizate de cãtre autor pentru redarea numelor proprii transmise
de cãtre izvoare.
Singurele modificãri operate de noi privesc unele forme arhaice, ca si expresii iesite din uzul
limbii române actuale, cãutând însã sã mentinem nealterat stilul autorului.
Pentru sistematizarea textului, operatiune pe care autorul nu a finalizat-o, mai ales în privinta
titlurilor de capitole, de pãrti, ca si de volume, am adãugat respectivele titluri, cu convingerea cã
formulãrile lor se apropie cel mai mult de spiritul expunerii autorului. Faptul este valabil si pentru
titlul acestui volum.
Rigoarea stiintifici impune redarea uniformã a termenilor proprii, dificultate sporitã în cazul
formelor grecesti încetãtenite deja în limba românã, precum „Calcedon" pentru „Chalkedon". Am
preferat ultima formã, folositã consecvent de cãtre autor, în spiritul redãrii etimologice a
notiunilor. Usoarele variatii pe care le întâlnim în text nu schimbã principiul urmat de Nicolae
Bãnescu, principiu care corespunde, altminteri, si opiniilor noastre.
Interventiile pe care le-am efectuat mai ales în note, în vederea actualizãrii, pe cât posibil, a
informatiei, au fost trecute între paranteze drepte. In partea a doua a cãrtii am redat printr-un corp
de literã mai mic câteva fragmente care par mai degrabã fise de documentare ale autorului, decât
o redactare finitã a lucrãrii.
De asemenea, la lista de abrevieri a autorului am adãugat o alta, continând abrevierile utilizate de
noi.
ABREVIERI ALE AUTORULUI

Brooks, The Eastern Provinces = E.W. Brooks. The Eastern Provinces form Arcadius to
Anastasius (Cambridge Medieval History, t. l, cap. XVI).
Buiy, History form Arcadius to Irene = I.B. Bury, A History of the Later Roman Empire form
Arcadius to Irene (395-800), l, II, London, 1889.
Bury, Easteern Roman Empire = I.B. Bury, A History of the Eastern Roman Empire form the Fãli
of Irene to the Accession of Basile I (802-867), London, 1912.
Bury, History I si History II = I.B. Bury, A History of the Later Roman Empire from the Death of
Theodosius I to the Death of Justinian (395-565), 2 vols., London, 1923.
Croiset, Litterature grecque = Alfred et Maurice Croiset, Histoire de la Litteraturegrecque, 5
vols., Miinchen, 1924.
Diehl, L'Exarchat de Ravenne = Ch. Diehl, Etudes sur l'ad-ministration byzantine dans l'Exarchat
de Ravenne (568-751), Paris, 1888.
Diehl, L 'Afrique byzanîine = Ch. Diehl, L 'Afrique byzantine. Histoire de la domination
byzantine en Afrique (533-709), Paris, Leroux, 1896.
Diehl, Justinien = Ch. Diehl, Justinien et la civilisaation byzantine au W-e sfecle, Paris, Leroux,
1901.
Diehl et Marcais, Le monde oriental = Ch. Diehl et G. Marcais, Histoire du Moyen Age, III, Le
monde oriental de 395 â 1081, col. „Histoire Generale", Paris, 1944.
Finlay, History of Greece = George Finlay, A History of Greece form its conquest by the Roman
to the present time B.C. 146 to A.D. 1864, ed. H.F. Tozer, Oxford, 1877, 7 vols.
Gibbon, Decline and Fãli, ed. Bury = Edw. Gibbon, The History of the Decline and Fãli of the
Roman Empire, ed. I.B. Bury, London, 1896-1900, 7 vols.
ABREVIERI ALE AUTORULUI
Goubert, L'empereurMaurice = Paul Goubert, Byzance avânt l'Islam. Byzance et l'Orient sous Ies
successeurs de Justinien. L'empereur Maurice, Paris, Picard, 1951.
Gtiterbock, Byzanz und Persien = K. Gilterbock, Byzanz und Persien in ihren diplomatisch-
votkerrechtlichen Beziehungen im ZeitalterJustinians, Berlin, 1906.
Schmid, Stahlin, Griechische Litteratur = W. Schmid, Otto Stãhlin, Wilhelm von Christs
Geschichte dergriech. Litteratur, ed. a Vl-a, Il-er Teii, Il-e Hãlfte, Munchen, 1961.
Stein, Studien = E. Stein, Studien zur Geschichte des byzant. Reiches vornehmlich unter den
Kaisern Justin II und Tiberius Constantinus, Stuttgart, 1919.
Stein, Geschichte = E. Stein, Geschichte des spãtromischen Reiches, I. wien, 1928.
Stein, Bas-Empire II = E. Stein, Histoire du Bas-Empire II, pub-lie par Remy Palanque, 1949-
Vasiliev, L'empire byzantin I, II = A.A. Vasiliev, Histoire de l'empire byzantin, 2 vols., Paris,
Picard, 1932.
Vasiliev, Justin the First = A.A. Vasiliev, Justin the First. An Introduction to the Epoch ofjustinian
the Great, Harvard Univ. Press, Cambridge Mass., 1950 (Dumbarton Oaks Studies I).
ABREVIERI ALE ÎNGRIJITORULUI EDItIEI
An. Boli. = Analecta Bollandiana, Bruxelles, 1882-
ADSV = Anticnaja Drevnost' i Srednie Veka, Sverdlovsk (Ekate-
rinburg) Beck, Kirche = H.-G. Beck, Kirche und theologische Literatur im
byzantinischen Reich, Munchen, 1959 BMGS = Byzantine and Modern Greek Studies,
Birmingham BS1 = Byzantinoslavica, Praga, 1929-BZ = Byzantinische 2-eitschrift, Leipzig
(Munchen), 1892-Dagron, Naissance = -G. Dagron, Naissance d'une capitale, ed. a
Il-a, Paris, 1984
DOP = Dumbarton Gaks Papers, Washington, 1941-EBPB = Etudes byzantines et post-
byzantines, Bucuresti, 1979-EHR = English Histori cal Review, Londra EPLBIP =
'EyK'OKA.oîrciSi.KO npoccojTOypaqHKO AEÎKO BuâvTivfjt
'loTOpiaq Kcd IloXuioôv, Atena, 1996-FHDR = Fontes Historiae Daco-Romanae, 4 voi.,
Bucuresti, 1964-
1982 FHG = Fragmenta Historicorum Graecorum, ed. C. et T. Miiller,
5 voi., Paris, 1885
GRBS = Greek-Roman and Byzantine Studies Hunger, Literatur = H. Hunger, Die
hochsprachliche profane Literatur der Byzantiner, 2 voi., Munchen, 1978 Jones, LRE = A.H.M.
Jones, The Later Roman Empire, 284-602,
voi. MV, Oxford, 1964 LM = Lexikon des Mitrelalters OCP = Orientalia Christiana Periodica,
Roma, 1935-ODB = OxfordDictianary ofByzantium, 3 voi., New York-Ox-
ford, 1991
TM = Travaux et Memoires, Paris, 1965-
RE = Paulys Realencyclopâdie der classischen Altertumswissen-
schaft, neue Beafbeitung hrsg. v. G. Wissowa, Stuttgart, 1893-
REB = Revue des Etudes byzantines, Paris, 1944 si (R)EB pentru
vols. I-III, apãrate la Bucuresti VR = Variorum Reprints
Viz. Vrem. = Vizantijskij Vremennik, Sanktpetersburg (Leningrad), 1894-1927, Moscova,
1947-
PREFATÃ
Dacã în privinta datei cu care se încheie istoria Bizantului - prãbusirea sub loviturile turcilor
otomani (1453) - nu încape discutie, pãrerile se deosebesc când e vorba sã se determine mai
precis timpul de unde aceastã istorie trebuie sã înceapã.
Unii pornesc de la Justinian I, de la data urcãrii sale pe tron (527), sau de la data decretului de
închidere a Universitãtii din Atena (529), care pune capãt celei din urmã manifestãri superioare a
vietii pãgâne. Altii gãsesc mai potrivit a porni de la moartea lui Theodosius cel Mare (395), când
imperiul se împarte între cei doi fii ai sãi, în jumãtatea de Apus si cea de Rãsãrit.
Dar Krumbacher a arãtat cu multã dreptate1 netemeinicia acestor pãreri si motivele pentru care
trebuie sã se înceapã cu mult înainte de Justinian, si chiar înainte de Theodosius cel Mare, cãci nu
se pot avea în vedere numai faptele singulare, ci întreaga dezvoltare în toate domeniile vietii, din
primele timpuri ale imperiului pânã în zilele celui din urmã Paleolog.
De aceea, pentru el timpul în care se plãmãdesc germenii acestei aoi epoci a istoriei nu poate fi
decât acela în care vechiul pãgânism oficial a fost înlocuit cu noua religie a lumii, timpul în care
organismul Statului a suferit o prefacere adâncã si durabilã, acela în care elementul grec ajunse în
Imperiul roman un fac-
1 Geschichte der byzantinischen Litteratur, ed. a Il-a, Munchen, 1897, „Introducere", [ed.
anastaticã, New York, Burt Franklin, 1970].
tor politic de mare însemnãtate si, în cele din urmã, predominant, prin întemeierea unei noi
capitale, asezate în cercul de influentã a culturii grecesti; în sfârsit, timpul în care în limba, în
literatura si arta greacã se îndeplinesc prefaceri fundamentale. Acestea se întâmplã, afirmã
Krumbacher, la începutul veacului al IV-lea, sau, dacã vrem o datã mai exactã, în anul 324, când
Constantin cel Mare ocupã tronul imperiului ca singur stãpânitor.
Sub raport politic, adaugã Krumbacher, ceea ce deosebeste radical epoca bizantinã de cea romanã
e strãmutarea centrului de greutate al imperiului din Apus în Rãsãrit si înlãturarea treptatã, cu
încetul, ca o consecintã a acestui fapt, a limbii latine de cãtre cea greacã.
învãtatul german vede punctul initial al acestui proces în întemeierea noii capitale la
Constantinopol si în împãrtirea imperiului rezultatã dintr-însa în cele douã jumãtãti: de Apus si de
Rãsãrit. Prin aceste douã fapte se pecetluieste definitiv separatia, adâncitã tot mai mult, a
Orientului grec de Occidentul latin.
Consideratii atât de serioase nu pot fi ignorate, si o istorie a Bizantului trebuie sã prezinte, oricât
de sumar, toate aceste mari prefaceri, hotãrâtoare pentru însusi caracterul Statului bizantin.
Eminentul bizantinist englez J. Bury socoteste si el cã dezvoltarea „bizantinismului" a început din
secolul al IV-lea si cã unele din trãsãturile sale caracteristice încep sã aparã îndatã dupã
întemeierea Constantinopolului2.
2 Cambridge Medieval History, London, 1923, voi. IV, „Introducerea" la Istoria Bizantului.
*.«<„. >-:.^t. .,/,-, . ,,:„.^ .,,,,:..,,,. f^.,,s
36
Franz Dolger reprezintã acelasi punct de vedere când afirmã ca început al istoriei bizantine anul
325, ca simbol al primei manifestãri puternice a Bisericii crestine hotãrâtoare pentru dezvoltarea
politicã si culturalã în Evul Mediu, si anul 330, anul întemeierii Constantinopolului, „Palladium
al puterii politice si bisericesti a imperiului în Orient"3.
De aceea, noi vom începe istoria Imperiului bizantin de la Constantin cel Mare, schitând astfel
evenimentele secolelor al IV-lea si al V-lea, fãrã de care greu s-ar întelege aceastã istorie, si care
constituie întâia sa perioadã, caracterizatã atât de bine prin expresia fruhbyzantinisch a
germanilor, cãreia îi corespunde în limba noastrã caracterizarea de protobizantinã.
împãrtirea istoriei bizantine în perioade, discutatã cu atâta pasiune în anii din urmã, e ceva
artificial. Noi urmãm traditia practicã a expunerii acestei istorii pe dinastiile de împãrati.
3 Byzanz (collaborateur pour l'Art byzantin: A. M. Schneider), în „Wissenschaftliche
Forschungsberichte. Geisteswissen-schaftliche Reihe", Berna, A. Francke AG. Verlag, 1952,
Einlei-tung, p. 115.
PARTEA ÎNTÂI
DINASTIILE CONSTANTINIANÃ si THEODOSIANÃ
CU SUCCESORII LOR
U-M-JI'UILM 9».
. ««AnC *M»» «fu Cu tMiuZ. foit*. >» t.. TVv»iuL Itt^ —
C».
otv*«.
.. ti
4*<.
*JZ«, '**-*. fjr
•*** WT&L- * , <* Zo V
\$. «4.
Vt
*» *' •* . *»
CONSTANTIN CEL MARE sI URMAsII SÃI. LUPTA PENTRU DOGMA NICEEANÃ
v ' «J»K
u
w# *t* s *
-fi
CONSTANTIN CEL MARE
l. Luptele lui Constantin cu rivalii. „Convertirea"sa. Recunoasterea crestinismului, politica
religioasã.
Constantin, fiul lui Constantiu Chlorus, s-a nãscut la Naissus (azi Nis), într-o regiune de latinizare
absolutã1. Când, la l mai 305, Diocletian si Maximian, cei doi Augusti ai tetrarhiei instituite de
cel dintâi, se retraserã în viata privatã, potrivit sistemului, ceilalti doi membri ai tetrarhiei,
asociati cu titlul de Cesari, Galeriu si Constantiu Chlorus, trecurã în locul lor ca Augusti, cel
dintâi în Orient, a_l doilea în Occident. Ei îsi asociarã, la rândul lor, în calitate de Cesari, împãrati
subalterni, pe Maximin Daia si pe Severus. Evenimente grave se întâmplarã în curând, rãsturnând
întreaga alcãtuire politicã a lui Diocletian. în anul 306, Chlorus muri în Britannia, si legiunile îl
proclamarã August pe fiul sãu, Constantin. La Roma, o revoltã împotriva lui Galeriu îl proclamã
în locul sãu ca împãrat pe Maxentiu, fiul lui Maximian. Acesta din urmã se întoarse atunci în
locul pe care-1 pãrãsise, si rãzboiul civil se dezlãntui îndatã. Vechii Augusti ai tetrarhiei, întruniti
la Carnuntum, îl recunosteau de August pe Licinius, fost ofiter al lui Galeriu, iar pe Constantin
doar îl tolerau, fãrã a-i recunoaste acest titlu. Maximin si Galeriu pierirã în cursul acestui rãzboi.
1 N. lorga, Histoire de la vie byzantine, Bucarest, 1934, voi. I, p. 32 [ed. rom., tracL de Mãria
Holban, Bucuresti, 1974, p. 273.
43
Aliat cu Licinius, Constantin porneste în Italia împotriva lui Maxentiu. în bãtãlia decisivã din
312, datã la portile Romei (la Pons Milvius), el câstigã victoria, Maxentiu pierind în apele
Tibrului.
Constantin se întâlni apoi la Milan cu Licinius, unde se zice cã împreunã au dat vestitul Edict de
la Milan, prin care crestinii obtineau libertatea deplinã a cultului, toate mãsurile împotriva lor
fiind abolite.
Dar întelegerea dintre cei doi Augusti nu tinu multã vreme, desi Licinius o luase de sotie pe sora
lui Constantin. Conflictul izbucni în 314. Zosimus afirmã cã nu Licinius a fost cauza, ci
Constantin, care, dupã obiceiul sãu, se arãta necredincios pactelor încheiate, voind sã atragã de
partea sa unele din popoarele care se aflau în cuprinsul stãpânirii lui Licinius2.
Prima luptã se dãdu la Cibalae, în Pannonia, între Sava si Drava. Ea a fost îndelungã si
înversunatã. Licinius se retrase pe jumãtate învins, dar având încã forte puternice, care-i
permiserã a da o nouã bãtãlie în Thracia. Victoria lui Constantin nu fu decisivã. Multi cãzurã din
ambele pãrti, ne spune Zosimus, lupta fiind egalã3, încât Constantin, aflându-se în tinuturile
dusmanului, care se întãrea retrãgându-se, simti nevoia sã trateze. A doua zi se încheia pacea în
conditiile
2 Zosimos, Historia nova, ed. L. Mendelssohn, Leipzig, Teubner, 1887 (=Zosime, Histoire
nouvelle, Texte etabli et traduit "X par Fr. Paschoud, voi. I, Paris, Les Belles Lettres, 1971), II,
17: AiKivviov JJ.BV ou SeScoKOTOt aînav, Kcova'ravrivov Se KCCTU TO CTUv77î?Lg au-nâ
Jtepi Ta av^Keiêva ipavevTog ãniaTov KCCÎ Tâv Li?v<3v Tivã TCOV TtÎ Pambeia
AIKIVVIOV Ãagovrcov napaan&cai
Ibidem, II, 19, 20.
44
urmãtoare: Constantin rãmânea stãpân pe Illyricum si pe toate natiunile de dincolo, Licinius pe
Thracia si pe Orient. Valens, pe care Licinius îl fãcuse Caesar, era demis din aceastã demnitate.
Crispus si Constantin, fiii lui Constantin cel Mare, si Licinianus, fiul lui Licinius, erau proclamati
Cesari.
Dupã zece ani, Constantin deschidea iarãsi conflictul; cel putin asa sustin Eutropius si Zosimus,
care aruncã vina acestui nou rãzboi asupra lui. întorcân-du-se de peste Dunãre din rãzboiul cu
sarmatii, Constantin a distribuit prizonierii între orase, s-a dus apoi la Thessalonic, unde a
construit portul, care nu exista mai înainte, pregãtindu-se iarãsi pentru rãzboiul cu Licinius, cãci
ambitia sa era sã reconstituie unitatea imperiului în folosul sãu si al familiei sale. Aflând de aceste
pregãtiri, Licinius trimise emisari la natiunile sale, poruncind sã fie pregãtite corãbii de rãzboi si
forte pedestre si cãlãri. Izvoarele precizeazã contributia fiecãrei natiuni în corãbii si oameni. O
armatã si o flotã impunãtoare se strânserã astfel.
Flota lui Constantin ancorã la Pireu, iar a lui Licinius în Hellespont. Licinius îsi avea lagãrul în
Thracia, la Adrianopol; Constantin si-1 stabili pe al sãu lângã tãrmul Ebrului, la stânga
Adrianopolei (324). Licinius îsi desfãsurã fortele de la muntele de deasupra orasului pânã la 200
de sta-dii, la locul unde Tonos (Tungea) se varsã în Ebru (Mãrita). Armatele rãmaserã în fatã mai
multe zile. Pe neasteptate, Constantin, cu o ceatã de cãlãreti, trecu râul pe malul celãlalt,
provocând panicã în armata rivalului sãu. Profitând de aceasta, restul cavaleriei trecu, cu toatã
armata, fluviul si încãierarea a fost crâncenã: pânã la asfintitul soarelui au cãzut pe
45
NICOLAE BANESCU
câmpul de luptã 34.000 de oameni. Licinius, învins, strãbãtu Thracia, pânã la flotã. Ai sãi, risipiti
prin pãduri, se predarã a doua zi. Refugiat la Byzantion, fu asediat si trecu în Asia, cu cei mai
buni soldati. La Chrysopolis el dãdu o nouã luptã cu Constantin, pe care o pierdu. Fugi la
Nicomedia, dar, nemaiavând decât putine trupe, se predã (18 septembrie 324), sotia sa obtinând
jurãmântul lui Constantin cã-i va respecta viata. Renuntând la purpurã, Licinius fu trimis la
Thessalonic, unde i se fixã resedinta. Nu dupã mult timp, „cãlcându-si jurãmântul, cãci era
obisnuit cu aceasta", afirmã Zosimus4, Constantin trimise emisari sã-1 execute.
Constantin rãmase de acum singur stãpânitor al imperiului. Tetrarhia lui Diocletian îsi încheia
astfel scurta sa existentã.
Recunoasterea oficialã a crestinismului, prin asa-zisul „Edict de la Milan", a fost un fapt
considerabil, prin urmãrile pe care le-a avut. Edictul a fost urmat de o serie de mãsuri luate de
Constantin în favoarea Bisericii crestine. Toate acestea au fãcut sã se vadã într-însul un convins
religios, sã se creadã într-o adevãratã „convertire" a lui Constantin.
Putine probleme ale istoriei au fost atât de mult dezbãtute ca aceea a „convertirii", însotitã de
viziuni, ca aceea a lui Constantin, în apropierea luptei decisive cu Maxentiu. Ea se discutã încã si
azi.
4 II, 28: HET' ou TroAu Toug dpitovg nair\cac, (TJV TOUTO avrâ ãt%6vri TOV tfjv avwv
6c<paipeîT;ai. s ;
46
Izvorul principal de la care se porneste în aceastã discutie este Eusebiu din Caesarea, istoricul
bisericesc contemporan. Cum era de asteptat, pãrerile savantilor în aceastã privintã sunt foarte
diferite. Cei mai multi nu-i recunosc lui Constantin o convingere religioasã în favoarea
crestinismului. El a primit, se stie, botezul pe patul de moarte - lucru obisnuit, de altminteri, în
acea epocã: conferit in extremis, botezul se socotea cã asigurã mântuirea. Atitudinea lui
Constantin a pornit din motive politice. El si-a dat seama de puterea în crestere a noii credinte si
vedea într-însa o armã pentru a-si pãstra unitatea politicã a statului. Jacob Burck-hardt, în cartea
sa de mare rãsunet asupra lui Constantin5, nu sovãie a tãgãdui categoric acestui mare ambitios
schimbarea de credintã, „ca si cum religia putea fi ceva pentru o inimã devoratã de setea de a
domni". Nu vede nici o deosebire între Constantin, fãcându-se crestin, si Primul Consul când
semneazã Concordatul: amândoi se gândeau numai la puterea si la gloria lor.
O pãrere identicã exprimã Ed. Schwartz6, pentru care perspicacitatea diabolicã a stãpânitorului
universal realizare însemnãtatea aliantei cu Biserica pentru monarhia universalã pe care o
pregãtea.
Adolf Harnack e de aceeasi pãrere când aratã7 cã, în secolul al IV-lea, crestinii reprezentau un
factor însemnat în imperiu, si victoria crestinismului în Asia Micã era clarã înainte de epoca lui
Constantin, iar în
5 Die Zeit Constantiris des Grossen, 3- Aufl., Leipzig, 1898.
6 Kaiser Constantin und die christliche Kirche, Leipzig-Berlin, 1913.
7 Die Mission und Ausbreitung des Christentums in den ersten dreiJahrhunderten, 2. Aufl.,
Leipzig, 1906.
47
câmpul de luptã 34.000 de oameni. Licinius, învins, strãbãtu Thracia, pânã la flotã. Ai sãi, risipiti
prin pãduri, se predarã a doua zi. Refugiat la Byzantion, fu asediat si trecu în Asia, cu cei mai
buni soldati. La Chrysopolis el dãdu o nouã luptã cu Constantin, pe care o pierdu. Fugi la
Nicomedia, dar, nemaiavând decât putine trupe, se predã (18 septembrie 324), sotia sa obtinând
jurãmântul lui Constantin cã-i va respecta viata. Renuntând la purpurã, Licinius fu trimis la
Thessalonic, unde i se fixã resedinta. Nu dupã mult timp, „cãlcându-si jurãmântul, cãci era
obisnuit cu aceasta", afirmã Zosimus4, Constantin trimise emisari sã-1 execute.
Constantin rãmase de acum singur stãpânilor al imperiului. Tetrarhia lui Diocletian îsi încheia
astfel scurta sa existentã.
Recunoasterea oficialã a crestinismului, prin asa-zisul „Edict de la Milan", a fost un fapt
considerabil, prin urmãrile pe care le-a avut. Edictul a fost urmat de o serie de mãsuri luate de
Constantin în favoarea Bisericii crestine. Toate acestea au fãcut sã se vadã într-însul un convins
religios, sã se creadã într-o adevãratã „convertire" a lui Constantin.
Putine probleme ale istoriei au fost atât de mult dezbãtute ca aceea a „convertirii", însotitã de
viziuni, ca aceea a lui Constantin, în apropierea luptei decisi-ve cu Maxentiu. Ea se discutã încã si
azi.
4 II, 28: fiLT' oi) tov>
mbt dpifovt TraTrjaat (fjv TOUTO avrâ avwv âcpaipeîrai.
46
Izvorul principal de la care se porneste în aceastã discutie este Eusebiu din Caesarea, istoricul
bisericesc contemporan. Cum era de asteptat, pãrerile savantilor în aceastã privintã sunt foarte
diferite. Cei mai multi nu-i recunosc lui Constantin o convingere religioasã în favoarea
crestinismului. El a primit, se stie, botezul pe patul de moarte - lucru obisnuit, de altminteri, în
acea epocã: conferit in extremis, botezul se socotea cã asigurã mântuirea. Atitudinea lui
Constantin a pornit din motive politice. El si-a dat seama de puterea în crestere a noii credinte si
vedea într-însa o armã pentru a-si pãstra unitatea politicã a statului. Jacob Burck-hardt, în cartea
sa de mare rãsunet asupra lui Constantin5, nu sovãie a tãgãdui categoric acestui mare ambitios
schimbarea de credintã, „ca si cum religia putea fi ceva pentru o inimã devoratã de setea de a
domni". Nu vede nici o deosebire între Constantin, fãcându-se crestin, si Primul Consul când
semneazã Concordatul: amândoi se gândeau numai la puterea si la gloria lor.
O pãrere identicã exprimã Ed. Schwartz6, pentru care perspicacitatea diabolicã a stãpânitorului
universal realizare însemnãtatea aliantei cu Biserica pentru monarhia universalã pe care o
pregãtea.
Adolf Harnack e de aceeasi pãrere când aratã7 cã, în secolul al IV-lea, crestinii reprezentau un
factor însemnat în imperiu, si victoria crestinismului în Asia Micã era clarã înainte de epoca lui
Constantin, iar în
5 Die Zeit Constantin's des Grossen, 3. Aufl., Leipzig, 1898.
6 Kaiser Constantin und die christliche Kirche, Leipzig-Berlin, 1913.
7 Die Mission und Ausbreitung des Christentums in den ersten dreijahrhunderten, 2. Aufl.,
Leipzig, 1906.
47
NICOLAE BANESCU
alte provincii ea fusese destul de bine pregãtitã. Geniul politic al lui Constantin si-a dat seama de
realitate si n-avea trebuintã pentru aceasta de o inspiratie specialã.
Trebuie sã relevãm si pãrerile juste ale lui Hugo Koch8, care duc la aceeasi concluzie.
V. Duruy nu se deosebeste în pãrerea sa de toti acestia, încercând a pãtrunde pânã în adâncul
sufletului lui Constantin, istoricul francez declarã cã a gãsit într-însul „o politicã, mai degrabã
decât o religie (une politique plutot qu'une religion)9. Ca si Burckhardt, îl apropie si el din acest
punct de vedere pe Constantin cel Mare de Bonaparte.
Alt istoric francez, mai aproape de noi, Leon Ho-mo, cunoscut prin atâtea pretioase lucrãri asupra
epocii imperiale romane, îl prezintã pe Constantin, care practicase, ca si tatãl sãu, Constantiu
Chlorus, monoteismul solar oficial10, evoluând putin câte putin, si încã înainte de campania de la
Pons Milvius, cãtre un cult solar purificat, care sfârseste prin a lua caracterul unui adevãrat
„deism". Autorul afirmã cã nu suntem în fata unui „fenomen individual" si semnaleazã un mers
analog la colegul lui Constantin, la Licinius, „un pãgân convins". Homo aratã mai departe cã
faimosul Edict
"X 1913.
Konstantin der Grosse und das Christentum, Munchen,
9 Histoire des Romains, Paris, 1885 (nouvelle ed.), t. VII, p. 88.
10 V. excelenta lucrare asupra sincretismului religios, care duse la monoteismul solar impus de
Aurelian ca religie oficialã a imperiului: Les e'mpereurs romains et le christianisme, Bibi. his-
torique, Paris, Payot, 1931; pentru citatia noastrã, pp. 114-116.
48
de la Milan, care poartã dubla semnãturã, desemneazã puterea cereascã supremã sub perifraze
vagi - si, ca atare, strict deiste - ca „divinitate, divinitas", „tot ce este divinitate în locuinta
cereascã, quicquid est di-vinitatis in sede caelestf, „divinitate supremã, summa divinitas1'.
Rugãciunea pe care Licinius va cere armatei sale s-o rosteascã pe câmpul de bãtãlie de lângã
Adrianopole, adaugã învãtatul francez, „va fi a unui curat deist". Dar pentru firile veacului al IV-
lea, setoase de credintã si înflãcãrate de practici, deismul, conchide el, suprem rezultat al
monoteismului solar, nu reprezenta decât o formulã goalã si rece, „un de ces expedients
commodes, ou lapolitiquepouvait trou-ver son compte, mais qui ne donnait satisfaction ni aux
besoinsprofonds de l'âme, ni aux aspirations in-times du coeuf.
N. lorga îl socoteste pe Constantin un latin, „un latin din Occident, foarte pãgân ca spirit, oricare
ar putea fi pãrerea asupra pretinsului sãu «proces de constiintã», care miroase îndestul a politicã a
pãcii romane si a punerii în faptã pentru ideea de Stat, mai sacrã decât toti zeii vechi si moderni, a
oricãrui element existent de vitalitate"11.
A. A. Vasiliev, înregistrând diferitele pãreri privitoare la aceastã dezbãtutã chestiune, socoteste cã
„recunoscând aplecarea sincerã a lui Constantin pentru crestinism, nu s-ar putea lãsa deoparte
vederile sale politice; ele au trebuit sã joace un rol esential în atitudinea pe care a manifestat-o el
în privinta crestinismului, care-i putea fi util în mai multe chipuri"12.
11 Histoire de la vie byzantine, I, pp. 31-32; cf. p. 81.
49
Fãrã a-si însusi minunile povestite de Eusebiu, Gaston Boissier crede în sinceritatea convertirii lui
Constantin. Ea se explicã, dupã el, fãrã aceste minuni. E de ajuns sã ne amintim cã împãratul era
un superstitios înspãimântat, care, zvonindu-se cã Maxentiu încerca sã-i atragã pe zei de partea sa
prin tot felul de invocatii si sacrificii, se temea sã nu fie învins dacã nu obtinea protectia vreunei
divinitãti puternice. Astfel, a fost adus a cere ajutorul Dumnezeului crestinilor. Când s-a decis la
aceasta, continuã Boissier, nu s-a multumit a-1 invoca în adâncul sufletului sãu, cãci, ca toti
pãgânii, el nu credea decât în eficacitatea practicilor. A pus deci dinaintea soldatilor steagul
împodobit cu monograma lui Christos, faimosul labarum, si a asteptat rezultatul bãtãliei pentru a
se declara cu totul cucerit de noua credintã13.
Eminentul medievist francez F. Lot contestã motivele politice, când, trecând peste „convertirea"
lui Constan-
12 Histoire de l'empire byzantin, Paris, ed. Picard, 1932, p. 60.
13 La fin du paganisme, t. I", Paris, Hachette et Cie, 1907, chap. Ier [labarum era o variantã a lui
lauratum (gr. Ãavpârov) sau laureatum (signuni), întrucât stindardul lui Constantin cel Mare era o
cruce dominatã de o coroanã de aur (semnul victoriei), iar sub ea se aflau portretele suveranilor,
cf. H. Gregoire în „Byzan-tion", 12 (1937), pp. 277-281 (Encore l'etymologie de "labarum^.
Bãnescu nu a luat în seamã (sau nu a cunoscut) si acele opinii care au admis o origine celticã
pentru Ãââapov (de la celticul „llafar"), cf. J.-J. Hatt, La vision de Constantin au sanctuaire de
Grand et l'origine celtique du labarum, în „Latomus", 9 (1950), pp. 427-436. Mai apropiatã ni se
pare si nouã derivarea din lau-reum (vexillum); de adãugat la bibliografia acestui detaliu A.
Alfoldi, The Conversion of Constantine and Pãgân Rome, Oxford, 1948 si M. Green, J. Ferguson,
Constantine, Sun-Symbols and the Labarum, în „Durham University Journal", 80 (1987), pp. 9-
17].
50
tin, crede cã în adeziunea lui la crestinism e o parte de sinceritate. A pretinde cã împãratul
Constantin a aderat la crestinism din motive politice înseamnã a crede cã avea interes s-o facã.
Dar crestinismul era rãspândit numai în Pars Orientis. A trece la crestinism era, pentru un suveran
care domnea în Occident, un non-sens, era chiar periculos, cãci armata, singura fortã realã a
Statului, era pãgânã. Pentru Lot, numai o concluzie este posibilã: anume cã a cedat unei
impulsiuni subite, de ordin patologic sau divin. Dacã nu s-a convertit de la victoria lui asupra lui
Maxentiu, afirmã. învãtatul francez, a dat însã semne exterioare, oficiale, ale adeziunii sale la
noua credintã. Din prudentã, Constantin menajeazã un timp pãgânismul; dar favorizati în
permanentã au fost crestinii. Lot socoteste cã împãratul si-a arãtat mai cu seamã zelul dupã
victoria sa definitivã asupra lui Licinius. (324). Labarum e de atunci gravat pe monede, în efigiile
din acest timp, împãratul apare în atitudinea rugãciunii, cu ochii la cer. El intervine constant în
afacerile Bisericii, interventie care culmineazã cu ocazia Sinodului de la Niceea (25 iulie 325).
întemeierea Constantinopolului, care, dupã el, e o „enigmã", s-ar explica prin aceleasi sentimente.
Lot vede în decizia grãbitã a lui Constantin, dupã victoria definitivã asupra lui Licinius, un semn
al recunostintei sale cãtre Dumnezeu, care-i dãduse biruintã14:
Un apãrãtor al sinceritãtii lui Constantin este si eruditul numismat al epocii lui Constantin, Jules
Mau-rice15, întemeiat pe cercetãrile sale în acest domeniu.
)4 La fin du monde antique et le debut de Moyen Âge, Bibliotheque de syntese historique,
l'Evolution de l'humanite, Paris, 1927, pp. 36-37.
51
Trebuie sã punem alãturi de toti acestia pe savantul olandez D. C. Hesseling, desi în consideratiile
pe care le face el nu existã o perfectã coerentã, în lucrarea închinatã civilizatiei bizantine16,
Hesseling se desparte de aceia care vãd în Constantin numai geniul politic. Inconsecventele
atitudinii împãratului, ca si crimele de care s-a fãcut vinovat, sunt, afirmã el, contradictii evidente
ale sinceritãtii sale religioase. Mãsurile care au lovit în pãgânism depãsesc apoi textul Edictului
de la Milan, care acorda, simplu, deplina libertate a cultului. „ Cel mai bun mijloc de a rezolva
aceastã contradictie", afirmã Hesseling, „este de a vedea înainte de toate în Constantin pe Cesarul
roman decis sã mentinã unitatea imperiului'1. El îsi dãdea bine seama cã noua credintã devenise o
putere în fata cãreia pãgânismul n-ar fi putut sã se mentinã mult timp. Ceea ce fãcea tãria
crestinismului, zice autorul, era doctrina sa sprijinitã pe o revelatie precisã. Nu trebuie sã ne
mirãm cã o astfel de unitate a fãcut o adâncã impresie asupra spiritului unui împãrat roman: el
simtea bine cã era într-însa o fortã analoagã unitãtii care dãdea imperiului puterea sa, „încât nu
numai din calcul, ci din convingere îmbrãtisa partida puterii spirituale în crestere".
latã însã cã cercetãrile recente ale lui Henri Gre-goire, savantul bizantinist de la Bruxelles, clatinã
din temelii pãrerile traditionale privitoare la „convertirea"
15 Constantin le Grand. L 'origine de la civilisation cbretienne, Paris, 1925.
16 Essai sur la civilisation byzantine, Paris, Alf. Picard et Fils, 1907, pp. 8-9.
52
lui Constantin si la vestitul Edict de la Milan. Ele meritã a opri îndestul atentia noastrã.
Mai întâi, în primul sãu studiu, intitulat La „conver-sion" de Constantin11, H. Gregoire pune în
adevãrata-i luminã rolul lui Constantin fatã de ideea crestinã, ajungând la concluzia cã Eusebiu a
confiscat pentru întâiul împãrat crestin toatã gloria lui Licinius.
Pornind de la constatãrile lui Harnack (Mission und Ausbreitung des Christentums in den ersten
drei Jahrhunderteri), învãtatul belgian subliniazã existenta celor douã blocuri ale imperiului de la
începutul secolului al IV-lea: Orientul crestin si Occidentul pãgân. Regiunea unde crestinismul a
pãtruns mai adânc, de la primii sãi pasi pânã la victoria finalã, e Asia Micã. Considerând
atitudinea împãratilor tetrarhiei fatã de chestiunea religioasã, se constatã, dupã patruzeci de ani de
pace, reluarea persecutiei cu o înversunare ca-re-i dã caracterul unui rãzboi de exterminare.
Rãspunzãtori de acest masacru sunt împãratii din Orient -Diocletian, Galeriu, Maximin -, ai cãror
supusi erau, în masã, crestini, în Occident, rãmas pãgân în bloc, e, dimpotrivã, tolerantã:
Constantiu Chlorus nu executã decât prea putin edictele de persecutie; Maxentiu, încã de la
uzurparea sa, îi favorizeazã pe credinciosii din Roma, iar Constantin a luat deodatã atitudinea cea
mai inexplicabilã, convertindu-se brusc, cum afirmã traditia ecclesiasticã. Totul s-ar explica prin
convingerile religioase ale împãratilor.
17 Apãrut în „Revue de l'Universite de Bruxelles", 36 (decembre 1930 - Janvier 19M), pp. 231-
272.
53
m
Aceasta e teoria istoricã pe care H. Gregoire o supune unei analize pãtrunzãtoare, pentru a proba
cã „adevãratele motive de mãsuri adesea contradictorii nu sunt fãrã legãturã cu conjunctura
politicã a momentului".
Autorul probeazã, cã ideea persecutiei a pornit de la Galeriu18. în iarna anului 302-303, venind la
Nico-media, la Diocletian, el a reusit a-1 convinge sã întreprindã exterminarea crestinilor. Galeriu
exercita în acel timp o mare influentã, era, dupã expresia lui Gregoire, „sabia tetrarhiei". El
repurtase asupra persilor, în 297, o victorie strãlucitã si era idolul armatei. Cele mai bune
contingente ale acestei armate erau alcãtuite din tãrani danubieni, pãgâni fanatici. Galeriu venea
din aceleasi regiuni. Nãscut lângã Sardica, mama sa era o daco-romanã: mulier superstitiosa, cum
o carac- • terizeazã Lactantiu, ea îi ura pe crestini. Ambitia lui Galeriu de a restabili unitatea
imperiului în folosul sãu pare verosimilã. Prigonirea crestinilor îl fãcea sã aparã opiniei militare
„ca un campion al cultului oficial".
Abdicarea lui Diocletian si a lui Maximian, în 305, a fost, cum o probeazã textele produse de H.
Gregoire, o adevãratã loviturã de Stat a lui Galeriu. Apoi, întrunirea vechilor Augusti la
Carnuntum n-a fãcut decât sã sanctioneze deciziile Iui Galeriu. Acesta îsi alese Ce-sarii: Maximin
Daia, o rudã, si Sever, un ofiter al campaniei din Persia. Când acesta muri, dupã proclamarea lui
Maxentiu, Licinius, candidatul lui Galeriu, fu
18 Ed. Gibbon, în monumentala sa History ofthe Decline and Fãli of the Roman Empire, ed.
Bury, t. II, p. 127 si urm., exprimã aceeasi pãrere cu privire la initiativa fanaticului Galeriu.
54
proclamat August. Constantin, care, la moartea tatãlui sãu (306), fusese proclamat de trupe
împãrat, a fost tolerat de congres.
H. Gregoire surpã apoi legenda care fãcuse din Maxentiu un „tiran" si un persecutor, stabilind cã,
în realitate, acest uzurpator a fost primul binefãcãtor al crestinismului, în timpul domniei sale de 6
ani, el a oprit persecutia, a restabilit ierarhia bisericeascã si a restituit bunurile eclesiastice
confiscate, în aceastã reabilitare, autorul are în sprijinul sãu cercetãtori care 1-au precedat
(Caspar, Groag, Pincherle). în lupta pe care o ducea cu rivalii sãi, Maxentiu avea tot interesul sã
exploateze nemultumirea stârnitã de persecutie.
Mai departe, H. Gregoire aratã cã edictul de tolerantã al lui Galeriu, din aprilie 31119, cu acele
stranii considerente ale preambulului, face evidentã o interventie care-1 va fi determinat pe
implacabilul dusman al crestinismului, atunci muribund, la o astfel de palinodie. Singur Licinius
a putut face aceastã interventie, cãci el s-a aflat la cãpãtâiul lui Galeriu în acele momente.
Conflictul cu Maximin 1-a îndemnat a-i smulge actul de clementi fatã de crestini, pentru a-si
atrage populatia atât de masiv crestinã a Asiei Mici. Lucrul n-a fost, desigur, prea usor. Ecoul
luptei interioare a lui Galeriu a trecut în redactarea neobisnuitã a edictului.
în ce priveste viziunile lui Constantin, întâmpinãrile învãtatului belgian sunt fãrã replicã, în
autenticitatea Vietii lui Constantin mai nimeni nu mai crede astãzi. Acest „panegiric romantat",
cum îl numeste H. Gregoire, e mult posterior evenimentelor. Cât pentru mo-
1 Afisat la Nicomedia, în ziua de 30 aprilie 311.
55
nograma lui Christos de pe scuturile soldatilor lui Constantin, ea nu e altceva decât semnul
urãrilor ce se fãceau la aniversarea domniei împãratului, acele vota (publica) atât de frecvente în
epigrafia numismaticã a epocii20. Astfel, întreaga „ travestire în cruciadã a campaniei din 312",
pentru a întrebuinta expresia sugestivã a autorului, se nãruie înaintea criticii serioase, în lupta cu
Maximin, Licinius apare aproape un „campion al crestinismului". Lactantiu a înregistrat faptul în
toate amãnuntele21. Cele douã armate se aflau fatã în fatã la Tzirallum (azi Ciorlu), în Thracia, în
câmpia pe care Lactantiu o numeste Campus Sere-nus (recte: Ergenus)22. Maximin promise lui
Jupiter cã va nimici cu totul numele de crestin dacã va repurta victoria, în noaptea urmãtoare, un
înger îi apãru lui Licinius, în somn, poruncindu-i sã se scoale si sã se uneascã cu armata sa, pentru
a invoca numele Dumnezeului suprem, asigurându-1, în acest caz, de victorie. Licinius viseazã
chiar cã se destepta si cã îngerul îi dicta cuvintele de care trebuia sã se foloseascã în rugãciune,
îndatã ce s-a trezit, el chemã un secretar si-i dictã rugãciunea: „Dumnezeule suprem, te rugãm;
Dumnezeule sfânt, te rugãm; îti încredintãm toatã
20 E vorba de semnul numeral X, pentru a zecea aniversare, într-o coroanã de laur (Jaurea).
21 De mortibus persecutorum, XLVI.
22 [în perioada bizantinã, toponimul Tzirallum a devenit TzourouKDos]. D. Gregoire a rectificat
expresia lui Lactantiu în Campus Ergenus, dupã numele afluentului Ergenus, Erginus al fluviului
Hebrus, cum a rectificat si Campus Mardiensis în Campus Ardiensis, de la numele altui afluent
Ardus, al aceluiasi fluviu.
56
dreptatea; îti încredintãm mântuirea noastrã; îti încredintãm imperiul nostru. Prin tine trãim, prin
tine suntem învingãtori si fericiti" etc23.
Soldatii lui Licinius puserã jos scuturile si cãstile, si împãratul, începând rugãciunea, fu urmat la
moment de ofiteri si trupã, cu mâinile ridicate la cer. De trei ori repetarã rugãciunea, atât de tare,
încât armata din fatã auzi zgomotul. Rezultatul luptei (30 aprilie 313) fu dezastruos pentru
Maximin: soldatii lui crestini se predarã în masã sau se împrãstiarã. învinsul fugi pânã la Tarsos,
în Cilicia. Licinius intrã apoi în Nicomedia, si Lactantiu ne spune cã aduse multumiri
Dumnezeului care-i dãduse biruinta, iar la 13 iunie 313 se afisã în aceastã capitala edictul de
tolerantã si restituire, numit atât de impropriu „Edictul de la Milan".
H. Gregoire explicã apoi împrejurãrile conflictului dintre Constantin si Licinius, singurii Augusti
rãmasi pe teren, faza finalã a acestui conflict, în care Licinius, speculând impopularitatea lui
Constantin printre multimile pãgâne si populatia Romei, îsi schimbã atitudinea religioasã. Biruit
în ultima luptã, datã la 18 septembrie 324,
23 Summe deus, te rogamus; Sancte deus, te rogamus. Omnem justitiam tibi commendamus;
Salutem nostram tibi commendamus; Imperium nostrum tibi commendamus. Per te vivimus,
Per te victores etfelices existimus. Summe sancte deus, Preces nostras exaudi, Brachia nostra ad
te tendimus, exaudi, Sancte summe deus. , J
57
la Chrysopolis, în Bithynia, dupã ce o pierduse pe cea dintâi, lângã Adrianopol, el îsi pierdu mai
întâi tronul si apoi viata, si trecu în istoria eclesiasticã pãtat de sângele celor din urmã martiri.
Toatã gloria lui a fost atunci confiscatã în favoarea lui Constantin, îngerul care i se arãtase în
Campus Ergenus pãtrunse mai târziu în legenda lui Constantin. Rugãciunea quasicrestinã adresatã
Dumnezeului suprem (Summus deus) a trecut în Vita Constantini. Edictul din 313, pe care
Lactantiu îl atribuie lui Licinius, e prezentat de Eusebiu sub numele ambilor împãrati; dar nici el,
nici alt scriitor ecclesiastic nu 1-a calificat niciodatã ca „Edict de la Milan", si nici un istoric,
bisericesc sau profan, nu ne raporteazã cã în conferintele de la Milan s-a produs vreun edict de
tolerantã. Numele acesta e o conjuncturã modernã24.
într-alt studiu, apãrut în Byzantion (13, 1938, pp. 561-583): Eusebe n'est pas l'auteur de la „Vita
Constantini" dans sa forme actuelle et Constantin ne s'est pas „conveni" en 312, H. Gregoire
subliniazã dezacordul radical dintre Istoria Eclesiasticã a lui Eusebiu si
Vita Constantini, în privinta convertirii lui Constantin: pe când cea dintâi nu vorbeste nici de
minune, nici de cruce, nici de labarum ori de Edictul de tolerantã,
Vita repetã pretutindeni viziuni, miracole si stindardul cu crucea, fãcãtor de minuni. Savantul
belgian conchide cã vreun „epigon", cu ajutorul diferitelor izvoare, printre care figureazã si
Istoria Eclesiasticã, a compus compilatia care se numeste Vita Constantini. Acest
24 Interesantã concluzia lui Erich Caspar (Gesch. des Papsttums, I, 1930), citatã de autor: „Ein
«Edikt von Mailand» ist vollig aus der Ueberlieferung zu streichen".
58
epigon a fãcut din persecutia crestinilor de cãtre Lici-nius cauza celor douã rãzboaie ale sale cu
Constantin.
La „vision de Constantin" liquidee, din aceeasi revistã25, e un rãspuns la obiectiile învãtatilor
Zeiller, Alfoldi si Petersoa, în care autorul stabileste cã „viziunea" îsi are originea în panegirice
pãgâne, adevãrate manifeste politice si religioase, dictate de Constantin.
Mentionãm încã cele câteva recenzii26 în care autorul îsi apãrã cu succes punctul de vedere
împotriva preopinentilor sãi Andreas Alfoldi27, Norman H. Baynes28 si J. ZeilJer29.
încheierile ce rezultã din toatã aceastã vie dezbatere sunt urmãtoarele:
1. Nu se mai poate admite o „convertire" a lui Constantin în preajma luptei de la Pons Milvius;
2. Asa-zisul „Edict de la Milan" e inexistent. El îsi trage originea din Edictul publicat de Licinius
la Nico-media;
3. Vita Constantini, în forma în care ni s-a transmis, nu este opera lui Eusebiu din Caesarea, si a
fost compusã cãtre sfârsitul sec. al IV-lea. Ea a crestinat, cum
25 14 (1939), pp. 341 si urm.
26 în Byzantion, VII, p. 652 si urm. si XIV, 341 si urm. Mai înainte (in nr. 10, 1935) a dat
rãspunsul sãu hotãrât obiectiilor învãtatului J.-R. Palanque.
27 The helmet of Constantine with the Cbristian Monogram, extras din „The Journal of Roman
Studies", 1932.
28 Constantine the Great and the Cbristian Cburch, Londra, 1929 (= „Proceedings of the British
Academy", voi. XIV).
29 Quelques remarques sur Ies „visions" de Constantin, „Byzantion", XIV (1939), pp. 329-339.
59
NICOLAE BANESCU
aratã învãtatul Gregoire, toate acele „viziuni" pãgâne puse pe seama lui Constantin;
4. Pãstrând un timp o prudentã rezervã fatã de noua credintã, geniul politic al lui Constantin si-a
dat seama, dupã înfrângerea lui Maxentiu, de forta acestei credinte fatã de pãgânismul în decãdere
si a înteles ce armã puternicã ar avea într-însa pentru asigurarea unitãtii monarhiei autocratice pe
care o clãdea. De aici, toatã seria de mãsuri menite sã mãreascã autoritatea si prestigiul
Bisericii30.
Constantin a acordat clerului crestin toate privilegiile de care se bucurau pãgânii: 1-a scutit de
impozite, de sarcini si servicii de Stat. în 321, a decretat legea
30 [Ca orice adevãr istoric, nici aceste concluzii, considerate de Bãnescu definitive la vremea
respectivã, nu pot fi absolutizate, mai ales dacã le privim sub toate cele patru puncte ale lor. Spre
exemplu, opinia care respinge paternitatea lui Eusebiu din Cesareea asupra „Vietii lui Constantin"
este departe de a se fi impus în istoriografie, tendinta ei generalã înclinând azi spre acceptarea
acestei paternitãti (pentru aceasta, v. J. Quasten, Initiation aux Peres, voi III, Paris, 1963, p. 450,
ap. T. Bodogae, studiu introductiv la Eusebiu de Cezareea, Scrieri, partea întâia, Bucuresti, 1987,
pp. 19-20; mai sceptic este G. Dagron, L'Empire romain d'Orient au IV siecle et Ies
traditionspolitiques de l'hel-lenisme: le temoignage de Themistios, TM (Paris), 3 (1968), pp. 229-
276, aici p. 88, n. 25 si Idem, Naissance d'une capitale (v. Infra, n. 46). Referitor la „convertirea"
lui Constantin cel Mare, scepticismul lui H. Gregoire este împãrtsit si de istoriografia actualã:
convingerile intime ale lui Constantin vor fi diferit destul de mult de regulile ce s-ar atribuit unui
bun crestin în zilele noastre, marcate de atâtea orientãri, unele destul de exclusiviste prin raportare
la celelalte. Nu acesta e însã aspectul care conteazã cel
60
care dãdea Bisericii drept de mostenire, în urma acestui act, bunurile Bisericii cresc în mod
considerabil. Foarte însemnate privilegii furã acordate (318) tribunalelor episcopa]e. Oricine îsi
putea aduce pricinile dinaintea acestor tribunale si sentintele lor aveau aceeasi putere ca si cele
ale tribunalelor civile, în 333, Constantin întãri aceastã jurisdictie a Bisericii.
Aceastã strânsã, legãturã dintre Stat si Bisericã a fãcut ca Statul sã se intereseze de chestiunile
religioase, ceea ce duse la Sinodul de la Niceea (325), primul Sinod ecumenic, fa.pt de o
însemnãtate considerabilã, care afirmã întâia oarã politica Statului fatã de Bisericã.
Prin noua sa situatie, Biserica crestinã dezvoltã o vie activitate care se manifestã mai cu seamã pe
tãrâmul dogmelor. Statul intervine în discutiile dogmatice si le îndrumã cura îi dicteazã interesul.
mai mult în cazul de fatã, ci deosebirea între ceea ce putea fi în fapt Constantin cel Mare în
materie de convingeri religioase si ceea ce o întreagã hagiografie crestinã i-a atribuit de-a lungul
timpului (în sens similar, A. Piganiol, L'Empire chretien (325-395), Paris, Presses Univ. de
France, 1947); din bibliografia subiectului, mai sunt de mentionat J. Vogt, Konstantin der Grosse
und sein Jahrhundert, ed. a Il-a, Miinchen, 1960; H. Lietzmann, Die Anfãnge des Problems
Kirche und Staat, „Sitzungsber der Berliner Akad. der Wdss", 1938; K. Aland, Kaiser und Kirche
von Konstantin bis Byzanz, „Aus der byzantin. Arbeit der Deutschen Demokratischen Republik",
I, Berlin, 1957, pp. 188-212; A.H.M. Jones, Constantine and the Conversion of Europe, New
York, 1962 (=Londra, 1948); Konstantin der Grosse, ed. H. Kraft, Darmstadt, 1974; T.D. Barnes,
Constantine and Eusebius, Cambridge, Massachussets, 1981; I. Barnea, O. Iliescu, Constantin cel
Mare, Bucuresti, Ed. stiintificã si Enciclopedicã, 1982.] ' '
61
NICOLAE BANESCU
Alexandria Egiptului era în acea vreme marea metropolã a stiintei grecesti. Viata spiritualã era
acolo deosebit de activã, si dogmele formau în acel mediu de neastâmpãr intelectual obiectul
celor mai aprinse discutii. O doctrinã nouã se iveste acum în lumea Alexandriei, pasionatã de
controversele religioase. Un preot din acest oras, Arie, cunoscut pentru stiinta sa, ridicã o
problemã din cele mai grave în sânul Bisericii. Dacã Fiul este nãscut din Tatãl, zicea el, Tatãl
exista dinaintea Fiului, si Acesta nu era deci homousios (o/zooucnog), consubstantial cu Tatãl.
Doctrina lui Arie, socotitã de ortodocsi ca erezie, îsi fãcu multi adepti. Ea se ivise de fapt mai
înainte, în a doua jumãtate a sec. al III-lea, în Siria, la Antiochia, unde Lucian, unuî din oamenii
cei mai luminati ai epocii, întemeiase o scoalã de exegezã si teologie. Aceastã scoalã a fost, dupã
expresia lui Harnack, leagãnul arianismului.
Patriarhul Alexandru îl excomunicã pe Arie, si un Sinod compus din episcopi din Libia si Egipt
ratificã sentinta patriarhului (321). Arie s-a refugiat pe lângã Eusebiu al Nicomediei si a aflat în
Orient multi partizani printre episcopi. în 324, Constantin îl biruise definitiv pe Licinius si venise
la Nicomedia. El primi acolo atât plângerile partizanilor, cât si pe acelea ale adversarilor lui Arie.
împãratul, care nu putea admite ca pentru niste cuvinte zadarnice sã se tulbure pacea romanã,
interveni cu autoritatea sa. El scrise patriarhului Alexandriei si lui Arie, invitându-i sã se
înteleagã, recomandând clerului din Alexandria exemplul filosofilor Greciei, care-si apãrau ideile
fãrã urã împotriva celor care nu le admiteau. Hosius, episcopul de Cor-
62
duba, favoritul împãratului, duse scrisoarea, se informã la fata locului si se întoarse, aducând lui
Constantin toate informatiile privitoare la agitatia arianismului, împãratul avu atunci o mare idee
politicã, hotãrând a-i convoca pe episcopii din toatã lumea crestinã într-un Sinod care sã dezbatã
chestiunea în prezenta sa.
Astfel se deschise, în iulie 325, în bazilica din Niceea, celebrul Sinod, la care participarã mai mult
de 250 de episcopi (unii dau cifra de 318) si la care episcopul Romei trimise doi reprezentanti.
Actele Sinodului nu ni s-au pãstrat. Ceea ce stim în aceastã privintã ni s-a transmis prin scrierile
unora din membrii Sinodului si ale unor istorici. Dupã discutii vii, în prezenta lui Constantin,
asistat de Hosius, care pare sã fi avut conducerea dezbaterilor, Sinodul 1-a condamnat pe Arie si a
fixat Simbolul Credintei, în care Christos a fost recunoscut ca „Fiul lui Dumnezeu, nãscut, iar nu
fãcut, consubstantial cu Tatãl, o/jootxriog iâ> /Tarpi". în aceste dezbateri, Athanasius din
Alexandria, dusmanul înversunat al lui Arie, avu o parte mare. Constantin ratificã Simbolul si-i
reduse pe opozanti la tãcere. Arie fu exilat în pãrtile cele mai sãlbatice ale Illyriei si scrierile sale
arse, iar Eusebiu de Nicomedia alungat din Scaun.
Se credea cã pacea fusese redatã Bisericii, dar realitatea dezminti foarte curând aceste sperante.
Dupã câtiva ani, Constantin însusi se schimbã total în favoarea arienilor: Arie si discipolii sãi cei
mai zelosi au fost rechemati din exil, iar apãrãtorii cei mai distinsi ai Simbolului de la Niceea,
exilati în locul lor. Eusebiu de Nicomedia, readus în Scaunul episcopal, îsi reluã îndatã influenta
asupra lui Constantin. Episcopii, adunati în Sinod la Ierusalim, îl asigurarã pe împãrat cã doctri-
63
NICOiAE BÃNESCU
na lui Arie nu era contrarã credintei niceene, ci prezenta o formulã de credintã neutralã. Ei cerurã
sã fie reprimiti în dieceza Alexandriei. Athanasius, acum patriarh al acestei dieceze, nu îl primi pe
eretic, si, învinuit de adversari cã a împiedicat transportul grâului egiptean la Constantinopol, îsi
atrase mânia lui Constantin. El continuã totusi lupta sa neobositã în sprijinul Ortodoxiei si nu
numai în timpul lui Constantin, ci si sub urmasii acestuia, cu toate prigonirile dezlãntuite
împotriva sa. De cinci ori izgonit din Scaunul patriarhal, în care totusi muri, Athanasius lãsã
amintirea unui mare atlet al lui Christos, stâlp al dreptei credinte31.
S-a cãutat a se explica aceastã neasteptatã schimbare de atitudine a împãratului prin influenta
Curtii sau prin relatiile intime si de familie, poate si prin aceea cã suveranul nu-si dãduse de la
început seama cât de puternice erau în Orient sentimentele celor ce simpatizau cu arianismul. E
mai acceptabilã în aceastã privintã pãrerea unui cercetãtor spaniol al acestei politici
31 Cariera, sa furtunoasã a fost schitatã cu obisnuitu-i talent, dupã izvoare, de Gibbon, The
History of the Decline and Fãli of the Roman Empire, ed. Bury, t. II, cap. XXI, pp. 383-403.
[Cele sapte volume ale noii editii, considerabil augmentate si îmbunãtãtite de Bury, au apãrut la
Londra, 1896-1900. Cea mai accesibilã editie a scrierilor lui Athanasie cel Mare se aflã în P.G.,
voi. 25-28. Alte editii, ca si bibliografia utilã a scrierilor aceluiasi autor se poate gãsi în foarte
recentul Lexicon prosopografic al istoriei si civilizatiei bizantine ('EyKVKÃoxmSiico
IJpcxTconoypaipiKO AetiKO Bvtavnvrîq 'latopiac, Kai /ToArncr/wC = EPLBIP), editat sub
îngrijirea lui A. Sawides, voi. I, Athena, 1996, pp. 136-139; despre acelasi Athanasie al
Alexandriei, v. si G. Dagron, Naissance d'un capitale, ed. a Il-a, Paris, 1984 (c/ Infra, n. 46),
Index general, p. 355, s.v (în special pp. 419-435 din cap. XIV)].
64
sovãitoare a împãratului, pãrere dupã care principiul conducãtor al politicii constantiniene în

controversa arianã nu a fost de naturã doctrinarã, ci practicã si politicã32. Constantin se crestinã,
se stie, numai pe patul de moarte, si el primi botezul din mâinile lui Eusebiu de Nicomedia, un
semiarian.
Interventia autoritarã a împãratului, care chemã Sinodul, luând parte activã la lucrãrile lui si dând
deciziilor luate putere de drept, prin confirmarea lor, a pus temelia raporturilor dintre Stat si
Bisericã, fãcând a se recunoaste oarecum suveranul drept cãpetenie a Bisericii. Raporturile
acestea, care vor stãpâni de acum statornic viata religioasã a Bizantului, au fost caracterizate prin
termenul de cesaropapism, respins în ultimii ani de atâtia învãtati ca inadecvat33.
32 Ortiz de Urbina, Ignacio, S. L, La politica di Costantino nella controversia ariana, „Atti del V
Congresso Internationale di studi bizantini" (= „Studi bizantini e neoellenici", V, Roma, 1939),
pp. 284-298.
33 [De la redactarea acestui text, o serie de alte aparitii editoriale au îmbogãtit sensibil datele
discutiei, sensul lor general confirmând afirmatia fãcuti aici de Bãnescu. între acestea, mentionãm
ca mai importante urmãtoarele titluri: H.-G. Beck, Kirche und theologische Literatur im
byzantinischen Reich, Miinchen, 1959, p. 36-37 (cap. „Staat und Kirche", îndeosebi n.3 de la p.
37-38, cu o bibliografie cuprinzãtoare a subiectului; DJ. Geanakoplos, Church and State in the
Byzantine Empire: A Reconsideration of the Problem of Caesaropapism, în „Church History", 34
(1965), p. 381-403; J.-M. Sanstetie, Eusebe de Cesaree et la naissance de la theorie
«cesaropapiste», „Byzantion", 42 (1972), p. 131-195 si 532-594; S. Runciman, Tbe Byzantine
Theocracy, Cambridge, 1977, H.-G. Beck, Das byzantinische Jabrtausend, Miinchen, 1978, p. 33-
108; G. Dagron, Empereur et pretre. Etude sur le «cesaropa-pisme» byzantin, Paris, Editions
Gallimard, 1996 (cea mai recentã si mai completã abordare)].
65
2. întemeierea Constantinopolului
De o însemnãtate covârsitoare pentru dezvoltarea ulterioarã a Statului a fost întemeierea noii
capitale a lumii romane. Timp de secole, cum observã atât de judicios Ferdinand Lot, un mare
Stat a avut destinul sãu legat de acest oras, si în multe rânduri Constanti-nopolul a putut reface
imperiul34.
Nu trebuie sã credem cã amintirile republicane ale Romei sau privelistea monumentelor sale
impunãtoare, care, la fiecare pas, proclamau atât de elocvent traditiile pãgânismului, 1-au putut
îndemna pe Constantin a pãrãsi vechea capitalã a imperiului. Suveranitatea acestei capitale se
pierduse, dupã fericita expresie a lui Ed. Gibbon, în întinderea excesivã a cuceririi, înainte de
Constantin, cei doi Augusti ai tetrarhiei si-au stabilit resedinta în provincii. Maximian îsi tinea de
obicei Curtea la Milan, care, situat la poalele Alpilor, îl fãcea sã supravegheze mai bine decât din
Roma miscãrile barbarilor Germaniei; iar Diocletian fãcu din Nicomedia resedinta sa preferatã,
împodobind-o în câtiva ani cu multã mãretie. De aici, din marginea asiaticã a Bosforului,
suveranul putea face fatã deopotrivã pericolului ce ameninta la Dunãre si la Eufrat.
Ridicat la tron de legiunile britanice, Constantin, cât timp a beneficiat de o bunã sãnãtate, a vizitat
pe rând provinciile statelor sale, a alergat în grabã acolo unde prezenta sa era necesarã, pentru
nevoile pãcii sau ale rãzboiului, si numai rareori s-a oprit la Roma, care-1
34 F. Lot, La fin du monde antique et le debut du Moyen Âge, p. 43.
66
interesa, se pare, prea putin. Ajuns apoi la capãtul nãzuintelor sale si mai aproape de apusul vietii,
dupã înfrângerea Iui Licinius, s-a gândit a-si stabili într-o resedintã permanentã puterea si
maiestatea tronului35. El avu, desigur, motive serioase de a pãrãsi Roma si a-si strãmuta în Orient
noua capitalã. Motivele n-au putut fi decât politice, militare si economice. Orientul elenic a avut,
în primele veacuri ale erei noastre, o însemnãtate preponderentã în toate domeniile, în cursul
secolului al III-lea, invaziile germanice zguduirã puternic provinciile din Apus; o mizerie adâncã
a urmat epocii Antoninilor. în fata Occidentului devastat, Orientul rãmânea aproape intact.
Puterea economicã a pãrtii de Rãsãrit era mult mai mare decât a celei de Apus, iar pericolul
prezentat de Imperiul persan al Sassanizilor dãdea o importantã tot mai mare frontierei de est. în
alegerea unei situatii privilegiate a fundatiei sale, Constantin se gândise mai întâi la coasta
asiaticã, la locul unde fusese vechiul Ilion (Troia). împãratul se duse acolo în persoanã si trase
hotarele cetãtii viitoare. Portile se si construiserã, dupã mãrturia lui Sozo-menos36, când, în urma
unui vis - stim ce mare loc tin viziunile în activitatea acestui împãrat - Constantin se hotãrî asupra
orasului Byzantion''', veche colonie a Megarei, pe tãrmul european. Cu prilejul ultimelor operatii
ale rãzboiului cu Licinius, el putuse admira pozitia incomparabilã a acestui oras, înfipt ca un cui
între •
35 Ed. Gibbon, op. cit., Londra, 1909, ed. Bury, t. II, p. 150. * Scriitor bisericesc din secolul al V-
lea. 37 El îsi trage numele de la Byzas, seful expeditiei (jumãtatea sec. al VIMea î. Hr.).
67
NICOLAE BANESCU
Thracia, de care tinea, Asia Micã si Pont. Asezatã în punctul de întâlnire al Europei cu Asia, pe
Cornul-de-Aur38, cel mai bun port din lume, înconjuratã din trei pãrti de apã, protejatã dinspre
uscat de zidul ce se întindea de la port pânã la tãrmul Mãrii Marmara (Pro-pontida celor vechi),
noua capitalã se putea usor apãra împotriva asalturilor dusmane. Flota sa avea cel mai sigur
adãpost în Cornul-de-Aur, a cãrui intrare era interzisã flotelor vrãjmase printr-un puternic lant de
fier aruncat de la un tãrm la altul, de la Acropolea cetãtii pânã la turnul din Galata. Tot de aici se
puteau arunca repede armate la frontierele de Nord si de Est, unde presiunea barbarilor era tot mai
amenintãtoare. Stãpânul Constantinopolului, observã cu dreptate N. lorga, era în chip firesc
paznicul insulelor Arhipelagului, insula care unesc coasta Thraciei cu cele ale Asiei si Helladei, si
cu depãrtata insulã a Cretei, cheia drumului ce duce la continentul Africii39. Bosforul si Hel-
lespontul sunt cele douã porti ale Constantinopolului, si cine avea în mâinile sale aceste douã
treceri le putea închide usor flotelor dusmane. Barbarii Pontului Euxin, care, în sec. al III-lea, îsi
mânaserã flotele pânã în mijlocul Mediteranei, furã de acum opriti prin aceastã barierã puternicã,
si provinciile Orientului mântuite de primejdiosii pirati. Când însã cele douã porti se deschideau
pentru comert, toate produsele tinuturilor de la miazãnoapte si de la miazãzi veneau în
38 Figura pe care o descrie are forma unui corn de cerb sau de bou. Epitetul „de Aur" face aluzie
la bogãtiile care, din tãrile cele mai depãrtate, se vãrsau în portul Constantinopolului.
39 N. lorga, TheByzantineEmpire, Londra, 1907, p. 4. ,. /,,:
68
portul capitalei, pe apele Pontului si Mediteranei. Timp de secole, comertul lumii întregi fu atras
la Con-stantinopol40. Avantajele comerciale ar fi fost, singure, de ajuns ca sã-1 convingã pe
Constantin în favoarea acestei pozitii, afirmã Bury, si pe deasupra nu era unul care sã se compare
cu promontoriul vechiului Bizant în privinta tãriei strategice41. Importanta acestei cetãti din
punct de vedere strategic si economic fusese recunoscutã de cei vechi.
învãtatul german G. Hertzberg subliniazã, de asemenea, în cuvinte care meritã a fi reproduse,
pozitia privilegiatã a fundatiei lui Constantin din toate aceste puncte de vedere. Portul
Chrysokeras, zice el, din vechime vestit, n-are seamãn în ce priveste avantajele sale pentru comeit
si navigatie. „El e asezat la încrucisarea tuturor cãilor maritime, care de la limanul Ni-prului, de la
Marea de Azov, de la Phasis, de la Trape-zunt, de la ThessaLonic, din Attica, din Creta si Rhodos,
în sfârsit, din Delta Nilului se întâlnesc aici, si aici îsi gãsesc toate capãtul lor natural". Era, din
punct de vedere comercial, pentru bizantini, de o însemnãtate deosebitã cã mai multe din aceste
cãi maritime, si anume toate câte veneau din Marea Neagrã, ca si cele de la Alexandria Egiptului,
sunt numai continuarea altor mari linii, care mijloceau aici traficul cu interiorul tãrilor pontice,
dincolo cu Turanul si Iranul, în partea de Sud cu interiorul Africii si cu porturile Mãrii Rosii si
Oceanul Indian. Astfel, a fost întotdeauna foarte im-
* Gibbon, op. cit., ed. Bury, t. II, p. 156.
41 J. Bury, History cfthe Later Roman Empirefrom the deaih of Tbeodosius I to the death
ofjustinian, l, Londra, 1923, p. 67.
69
NICOLAE BANESCU
portant faptul cã, din punct de vedere comercial, politic si militar, Constantinopolul e centrul unde
se încruciseazã toate marile drumuri ale imperiului42.
La 324, dupã victoria sa asupra ultimului împãrat al tetrarhiei, Constantin întreprinse constructia
noului oras. Legenda crestinã raporteazã cã suveranul, cu lancea în mânã, conduse solemn
procesiunea, cãlãuzind brazda traditionalã, care însemna hotarul pânã unde trebuia sã se întindã
orasul. Când cei din jurul sãu îi atraserã atentia cã a depãsit cele mai vaste dimensiuni ale unui
oras, împãratul rãspunse cã va merge pânã când îl va opri cãlãuza nevãzutã care merge înaintea
sa.
Zidurile lui Constantin începeau de la port si ajungeau la Marmara (Propontis), la 15 stadii de
vechea fortificatie. Locul ce-1 închideau ele era de patru ori mai mare decât al orasului
Byzantion. Lucrãrile nu erau încã terminate când împãratul sãrbãtori inaugurarea, în ziua de 11
mai 330. Aceastã datã rãmase ziua aniversãrii sale, yevâ-âhia. Un rescript imperial îi dãdu numele
de Noua Romã (Nea 'Pa)fir[), iar cel de Con-stantinopol (KcovatavTivovnoîq, orasul lui
Constantin) s-a impus si s-a pãstrat pânã astãzi.
De la început, Constantin crea aici un Senat, ca în Roma, cãci gândul sãu a fost ca noua capitalã
sã fie asemenea celei vechi. N-avu totusi curajul sã identifice pe senatorii fundatiei sale cu cei din
vechea capi-
42 G. Hertzberg, Geschichte aer Byzantiner und des osmanis-chen Reiches (colectia „Allgemeine
Geschichte in Einzeldarstellungen" a lui W. Oncken), Berlin, 1883, p. 22.
7.0
^^^^^^mfiSji^^^
talã: ei furã pusi Ierarhic în urma acelora, fiind simpli clari, nu clarissirni, cum erau senatorii
Romei, în ce priveste consulii. Constantin, pânã la moartea sa, îi lãsã la Roma. Numai în 339
Constantin luã Consulatul la Constantinopol, pe când Constans, fratele sãu, îl luã la Roma. De
atunci, Consulatul fu împãrtit între cele douã capitale.
Fãrã nici un scrupul, Constantin despuie orasele Asiei si Greciei de cele mai pretioase ornamente
ale lor, pentru a-si împodobi fundatia sa. Trofeele rãzboaielor memorabile, statuile zeilor si
eroilor, ale înteleptilor si poetilor antichitãtii furã aduse spre a înfrumuseta noul oras. Fiindcã în
timpul asediului vechiului Byzantion împãratul îsi asezase cortul în vârful colinei a doua, el vru
sã perpetueze aceastã amintire si trase pe locul acela principalul Forum. El avea formã elipticã si,
la cele douã intrãri de la capete, douã arcuri de triumf. Porticele, care-1 înconjurau din toate
pãrtile, erau împodobite de statui, în mijlocul acestui Forum se înãlta o coloanã uriasã de porfir,
din care se mai vede astãzi o parte. Statuia colosalã a lui Apollo, adusã din Atena sau dintr-un
oras al Phrygiei, era asezatã în vârful coloanei. Artistul îl înfãtisase pe zeul luminii sau, cum
presupuneau supusii, pe însusi Constantin, cu sceptrul în mâna dreaptã, si globul, pe care Victoria
înaripatã punea piciorul, în stânga; un nimb de raze strãlucitoare îi înconjura capul43.
43. D. Lathoud, La consecration et la dedicace de Constantinopole, „Echos d'Orient", 27 (1924),
pp. 289-314; 28 (1925), pp. lSO-201. înregistrând legenda dupã care Constantin ar fi îngropat sub
fundamentul coloanei pãrticele din lemnul sfânt al crucii, moaste de martiri, 12 panere pentru
pâinea
71
un
Circul sau Hippodromul, care ocupa un loc atât de însemnat în viata Romei vechi, nu putea lipsi
nici aici. Era o constructie mãreatã, ridicatã încã din vremea lui Septimiu Sever. Axa care tãia în
douã arena, asa numita spina44, era împodobitã, între altele, cu coloana de bronz a celor trei serpi
încolãciti, ale cãror capete purtau celebrul trepied de aur închinat de greci templului de la Delphi,
dupã biruinta lor de la Plateia, asupra lui Xerxes. El fusese adus de Constantin, dupã mãrturia pe
care o aflãm la istoricii eclesiastici. între Hippo-drom si Sfânta Sofia, clãdirea palatului imperial,
cu multele lui curti, cu grãdinile, porticele si terasele sale, acoperea o mare întindere de teren.
Bãile, care purtau numele de Zeuxippos, erau împodobite cu coloane de marmurã de tot felul si cu
numeroase statui de bronz. Constantin ridicã, în sfârsit, biserici, între care Sfânta Sofia, închinatã
întelepciunii divine si terminatã de Constantiu, si Biserica Sfintii Apostoli, împodobitã de
Eucharistiei, si vechiul Palladium adus din Roma, autorul so-coate cã toate acestea proclamã
originile crestine ale Constan-tinopolului. [Pentru ansamblul acestei problematici, ca si pentru
bibliografia ei, cititorul se poate documenta apelând la magistrala sintezã a lui G. Dagron,
Naissance d'une capitale: Constantinopole et ses institutions de 330 ã 451, Paris, Presses
Universitaires de France, 1974].
44 [R. Guilland, Etudes de topographie de Constantinople byzantine, voi. I, Berlin—Amsterdam,
1969, partea a doua („L'Hippodrome"), p. 443-444 („L'Epine"). Pentru coloana celor trei serpi
încolãciti, v. Thomas T. Madden, The serpent Coloumn of Delphi in Constantinopole: placement,
purposes and mutila-tions, BMGS, 16, 1992, pp. 111-1451.
72
strãlucite mozaicuri, unde împãratul îsi alese locul de mormânt. Apoi, Sfânta Irina, pãstratã pânã
azi.
Cuprinderea a sapte coline în incinta orasului (douã dintre ele, e adevãrat, mult mai târziu),
numele de Capitoliu dat uneia dintr-însele, împãrtirea teritoriului în 14 regiuni, dintre care una de
dincolo de Cor-nul-de-Aur o aminteste pe cea de peste Tibru a Romei (Trastevere), ne aratã pânã
la ce amãnunte fu împinsã grija de a face din Noua Romã un oras asemenea celui vechi.
Ideea rolului de resedintã imperialã e exprimatã în reprezentãrile monetare ale orasului lui
Constantin: bustul încununat de laur si acoperit de mantia imperialã, simbolul Constantinopolului,
tine în mânã sceptrul. Lipsa acestui atribut pe reprezentãrile monetare ale vechii Rome ne aratã -
cum observã Louis Brehier - cã noua creatie a lui Constantin e si capitala lui politicã, sceptrul
tinut în mânã figurând autoritatea imperialã, al cãrei Scaun este45.
Izvoarele vechi ne spun cã împãratul Constantin cel Mare, potrivit obiceiului, a închinat orasul
sãu zeitei Tyche si, pe lângã numele de Kcovaravnvovnoîg si Nea PmjJiTf], AL\nepa 'PW/JTJ, i-
a dat si numele sacerdotal de 'Av&ovcrct, dupã cum vechea Romã îl avusese pe acela de Flora.
Tyche îsi avea la Constantinopole statuia sa, al cãrei tip, luat din numeroasele reprezentãri ale
zeitei TV%TI noheax;, din epoca elenisticã si romanã, e înfãtisat pe monedele lui Constantin.
Acoperitã de un lung chiton si de o manta, de asemenea-
45 Constantin et la fondation de Constantinopole, în „Revue historique", 40eanee, c. QOX (II,
Juillet-Aout 1915).
73
NICOLAE BANESCU
"N..
lungã, stând pe tron, cu picioarele sprijinite pe partea dinainte a unei corãbii, ea poartã pe cap
coroana de zid (^modiolos) si tine în mâna stângã cornul plin de fructe, caracteristic numelui sãu
de Antbustf6. Statuile sale au fost distruse în epoca iconoclastilor, si de atunci Panaghia se
impune definitiv ca patroanã a orasului47.
Pentru a-si popula noua capitalã, Constantin îi invitã pe bogatii senatori ai Romei, dãruindu-le
palate construite în diferite cartiere, oferindu-le domenii si pensiuni. El îi atrase în fundatia sa si
pe cei mai avuti
* [Despre legãturile dintre 'Av&ovaa si echivalentul sãu latin Flora, pe de o parte, ca si
Tychepoleos, pe de altã parte, v. consideratiile înnoitoare ale lui G. Dagron, Naissance d'une
capitale-. Constantinopole et ses institutions de 330 ã 451, editia a Il-a, Paris, Presses
Universitaires de France, 1984, p. 40, 44-45, 307 si 336J.
471. Strzygowski, Die Tyche von Konstantinopel, în „Analecta Graeciensia, Festschrift zur 42.
Versammlung deutscher Philologen und Schulmâner in Wien", 1893. Graz 1893, pp. 143-159.
[Termenul modiolos apare în surse numai din veacul al X-lea, când Constantin al Vll-lea
Porphyrogennetos afirma în „De cerimoniis", ed. Reiske, voi. I, Bonn, 1829, pp. 414, 17 si 432,
15, cã împãrati din veacul al V-lea au purtat acest tip de coroanã, atestat de losif Genesios si
pentru împãrãtesc. Faptul cã statuia zeitei Tyche din Constantinopol purta acest „modiolos" este
întãrit de emendarea fãcutã de G. Dagron, Constantinopole imagi-naire: Etudes sur le recueil des
Patria, Paris, 1984, p. 185, n. 115. Pentru semnificatia constitutionalã a lui „modiolos", se poate
adãuga discutia lui P. Charanis, The Imperial Crown Modiolus and its Constitutional
Significance, „Byzantion", 12 (1937), pp. 189-195; Idem în „Byzantion", 13 (1938), pp. 377-381;
F. Dolger în BZ, 38 (1938), p. 240; G. Dagron, Naissance d'une capitale, 1984, p. 102)].
74
curiali ai provinciilor. O clasã care ajunse în curând numeroasã în Constantinopol a fost aceea a
meseriasilor si a negutãtorilor, care-si aflau usor mijloacele de existentã în satisfacerea
trebuintelor si luxului celor bogati, în mai putin de un secol, incinta orasului nu mai putu cuprinde
multimea populatiei revãrsate dincolo de ziduri si ea a trebuit sã fie lãrgitã.
Libertãtile de care se bucura plebea Romei furã introduse si la Constantinopol. Un privilegiu
mare la Roma fuseserã distribuirile de grâu, largitiones fru-mentariae, si Constantin le acordã si
capitalei sale: corporatii de ncwicularii furã organizate pentru a aduce grâul din Siiia si Egipt48.
Urmãrile fundatiei lui Constantin au fost hotãrâtoare pentru istoria ulterioarã a imperiului.
Strãmutarea centrului politic în Orient a fãcut cu putintã despãrtirea definitivã, sub Theodosius
cel Mare, a celor douã jumãtãti, de Rãsãrit si de Apus, ale imperiului (pars Orientis si pars
Occidentis). Cu aceasta, deosebirea dintre ele se adânceste din ce în ce mai mult, în pofida unitãtii
teoreticã a imperiului, care întotdeauna a stãpânit conceptia politicã a Bizantului. Elenismul
atotputernic în Orient impuse în scurtã vreme limba greacã în locul celei latine ca limbã oficialã.
Constantin fãcuse din nou a sa creatie un oras latin. El se socotea împãrat roman, si limba sa era
limba latinã, si în
48 [Despre latinul navicularius, ca si despre echivalentul sãu grecesc va\>K>,r|poc;, care s-a
impus cu începere din veacul al VII-lea, se poate consulta H. Antoniadis-Bibicou, Recherches sur
Ies donanes ã Byzane, Paris, 1963, precum si H. Ahrweiler, Byzance et la mer, Paris, 1966].
75
aceastã limbã vorbi episcopilor în Sinodul de la Ni-ceea. Dar limba greacã pãtrunsese încã din
secolul al IV-lea în diferite domenii ale lumii oficiale49, pentru a înlocui cu totul, dupã câteva
secole, limba latinã. Biserica Orientului a fost ea însãsi un factor de greciza-re. Constantinopolul
a fost, apoi, prin situatia sa geograficã, centrul natural în jurul cãruia avea sã se grupeze lumea
orientalã, cu aspiratiile si tendintele sale, care au dat Bizantului unul din caracterele sale
specifice.
3- Reformele
a. Modificarea structurii statului. Conceptia orientalã a suveranitãtii. Ceremonialul. Crearea
orasului resedintã a lui Constantin se împleteste cu o serie de reforme care contribuirã a preface
radical structura Statului roman.
Reformele au fost initiate de Diocletian si continuate si duse la capãt de Constantin cel Mare.
Imperiul roman întemeiat de Augustus a fost, în primele trei veacuri, din punct de vedere
constitutional, o republicã, guvernãmântul fiind împãrtit între împãrat si Senat, împãratul, a cãrui
pozitie constitutionalã era exprimatã prin titlul de princeps, afla o limitare a puterilor sale în
drepturile Senatului. De aceea, aceastã perioadã a imperiului a fost numitã cu drept cuvânt
Principatul sau Diarchia. Dar, în aceastã diar-hie, princeps a fost de la început factorul predomi-
49 N. lorga, Histoire de la ine byzantine, I, p. 47 si urm., a precizat cu multã documentare aceastã
pãtrundere.
76
nant, si istoria constitutionalã a Principatului, cum observã atât de judicios istoricul englez Bury,
se reduce la o treptatã si hotãrâtã uzurpare a mai tuturor functiilor pe care Augu&tus le atribuise
Senatului50. Aparenta republicanã a fost înlãturatã complet înainte de sfârsitul veacului al HJ-lea.
Aurelian a încercat cel dintâi a opri descompunerea imperiului printr-un plan coerent de reforme
si rãzboaie. El îi învinse pe germani, eliberã Italia, scãpã imperiul de toti pretendentii, reduse
Orientul în stãpânirea romanã si a putut fi considerat ca un adevãrat rsstitutor orbis; cel dintâi îsi
puse pe frunte diadema de tip oriental, panglica împodobitã cu perle si, pentru a da imperiului
unitatea moralã ca-re-i lipsea, el fãcu, în 274, din monoteismul solar religia oficialã a Statului51.
Cu Aurelian, sugestia divinitãtii, dispãrutã odatã cu dinastia lulia-Claudia, apare iarãsi. Dar
Diocletian, ales în septembrie 284, întreprinse hotãrât un plan de reforme concret si logic, care
transformã d-efinitiv Statul dintr-o republicã într-o autocratie. Opera sa a fost continuatã si
desãvârsitã de Constantin. Aceastã mare schimbare, îndeplinitã prin reforme radicale, era, din
punct de vedere constitutio-
50 History of tbe Later Roman Empire from the death of Theodosius l to the death of Justinian
(395-565), I, Londra, Macmillan and Co., 1923, p. 5; The constitution of the Later Roman
Empire. Selected essays of J. B. Bury, edited by H. Temperley, Cambridge 1930, p. 99 si urm. Cf.
Leon Homo, L'empire romain. Le gouvernement du monde. La defense du monde. L'exploatation
du monde, col. „Bibliotheque historique", Paris, Payot, 1930, pp. 20-26.
51 Guglielmo Ferrero, La ruine de la civilisation antique, Paris, 1921. , ,,.,.....
77
nai, o rupere cu trecutul. Aruncând masca republicanã, Diocletian si urmasul sãu Constantin
stabilesc, pe o nouã bazã, monarhia absolutã.
Una dintre cauzele principale ale marii crize politice a secolului al III-lea au fost desele uzurpãri.
Imperiul ajunsese, în acest timp, o minge în mâinile soldatilor52. Grija cea mare a lui Diocletian a
fost de a pune capãt acestor continue uzurpãri. Pentru aceasta, împãratul trebuia sã fie cât mai
mult prezent în tot locul, sã strãbatã provinciile si sã comande în rãzboaie. Experienta secolului al
III-lea arãtase cã sarcina de a conduce imperiul întrecea puterile unui singur om. Diocletian, spre
a remedia acest neajuns, institui un collegium al împãratilor. La un an dupã urcarea sa pe tron, el
îsi alese un coleg în persoana lui Maximian, un danubian din Pannonia, bun general, indicat, prin
mediocritatea spiritului sãu, pentru rolul de subordonat. Diocletian avea preeminenta recunoscutã
celui mai în vârstã (.Augustus senior); ea se exprima si prin numele de Jo-vius, fiul lui Jupiter, pe
care 1-a luat pentru sine, dând lui Maximian pe acela de Herculius, fiul lui Hercule53. Era, în
aceastã simbolicã nomenclaturã, un ecou al caracterelor religioase ale regalitãtii faraonilor54, în
diar-
52 L. Homo, L'empire romain, Paris, Payot, 1930, a expus în chip luminos, în cap. III, cauzele
particulare care dau crizei, la mijlocul veacului al III-lea, caracterul de violentã pe care nu-1
avusese mai înainte: una, externã, puternicele confederatii militare ale barbarilor, alta, internã,
lacunele organizatiei militare romane.
53 G. Bloch, L'empire romain, evolution et decadence, Biblio-theque de philosophie scientifique,
Paris, 1924, pp. 185 si urm.
54 Vezi J. Maurice, Les pharaons romains, „Byzantion", XII (1937), pp. 71-103-
78
hie, Diocletian conducea Orientul, colegul sãu, Occidentul. Maximian a fost pentru Diocletian un
auxiliar pretios, înclinânchj-se fãrã rezerve înaintea geniului superior al marelui împãrat. Aceasta
îl îndemnã pe Diocletian sã lãrgeascã sistemul, numind, în 293, doi Cesari, pe Constantiu Chlorus
si pe Galeriu. Acestia depindeau fiecare de unul dintre cei doi Augusti, atri-buindu-se fiecãruia
câte o portiune din teritoriul administrat de seful sãu. Cesarii furã împãrati în subordine si legati
de Augus-tii respectivi prin adoptiune. Sistemul deveni astfel o tetrarchia,
Pe lângã însemnãtatea administrativã, sistemul te-trarhiei rezolva si problema vitalã a succesiunii.
Cei doi Cesari erau socotiti ca succesorii desemnati ai celor doi Augusti si aveau sã-i înlocuiascã
automat în ziua când acestia dispãreau prin moarte sau abdicare.
Pentru a întãri prestigiul suveranului, acesta trebuia sã stea departe de masele de jos, sã se ridice
la o înãltime inaccesibilã muritorilor de rând. împãratul apãrea de acum în public cu fruntea
încinsã de diademã, introdusã definitiv de Constantin ca suprem simbol al suveranitãtii
autocratice; el adoptã vesmintele si încãltãmintea împodobite cu pietre scumpe si mãrgãritare,
ceremonialul complicat al Orientului. Retras în apartamentele palatului sãu, înconjurat de o Curte
strãlucitã si luxoasã, aproape invizibil pentru supusii sãi, monarhul apãrea în public numai în
ocazii rare si înconjurat de aparatul unui fast extraordinar. O etichetã severã prezida la toate actele
Curtii imperiale. Sugestia divinificãrii a fost deviza constantã a autocratilor. Diocletian si
Maximian, am vãzut, sunt desemnati ca rude de zei. Dacã divinificarea oficialã a împãratilor a
fost
79
NICOLAE BANESCU
opritã de crestinism, consacrarea persoanei lor a fost pãstratã în epitetul de „sacru", „divin", si
împãratii ajung sã se priveascã ei însisi ca vicari ai lui Dumnezeu pe pãmânt. lustinian, într-o
lege, vorbeste despre împãrat ca trimis de Dumnezeu ca sã fie legea vie; în secolul al IX-lea,
Basilios I spune fiului sãu: „Primesti imperiul de la Dumnezeu"55.
Conceptia orientalã a regalitãtii divine e acum formal exprimatã în diademã. Ea are efect asupra a
tot ce tine de împãrat. Persoana sa e divinã, tot ce-i apartine îmbracã un caracter sacru: sacra se
numeau dispozitiile care emanau de la împãrat, palatul în care locuia era sacrum palatium,
apartamentul sãu sacrum cubi-culum, garderoba, sacra vestis. Cine venea dinaintea sa trebuia sã
îndeplineascã actul adoratiei, sã îngenuncheze si sã sãrute purpura. O schimbare se face si în stilul
titular al împãratilor. Suveranul e pentru supusii sãi dominus, si, în sec. al IV-lea, împãratii îsi
însusesc acest termen, dominus noster apare pe monedele lor. Termenul de basileus apare si el
mai târziu, introdus de Heraklios56, dupã zdrobirea statului persan; titlul de despotes, pe cele mai
vechi monede cu inscriptii grecesti, e una din trãsãturile orientale cele mai caracteristice ale
transformãrii Statului roman. ,
55- Vezi Bury, History of the Later Roman Empire..., I, pp. 11-12.
56. Louis Brehier, L'origine des titres imperiaux ã Byzance, BZ, 1906. [G. Rosch, "Ovatia
âaaiÃeiag. Studien zum offiziellen Gebrauch der Kaisertitel in spãtantiker und fruhbyzantinischer
Zeit, Viena, 1978]. ,. , , _ _, •..,..,
80
b. Reforma administrativã. Aceasta a fost o altã inovatie a lui Diocletian. Pentru a micsora
puterea guvernatorilor de provincii, care, având la îndemânã fortele militare, puteau usor sã
încerce a uzurpa, Diocletian desfãcu vechile provincii în pãrti mai mici si introduse în acelasi
timp în cârmuirea lor separatia puterilor civile de cele militare. Imperiul se împãrtea în patru
sectiuni sau prefecturi: Galliile, Italia, Illyri-cum si Oriens. în Fruntea lor se afla câte un
Praefectus Praetorio, unicul organ al imperiului care, sub Diocletian, întrunea încã în mâinile sale
puterile civile si militare. Constantin îi retrase însã puterile militare, încât el ajunse o autoritate
deplin civilã, cu puteri administrative, financiare si judiciare.
La aceste patru Prefecturi se adãugau alte douã: a Romei si a Constantinopolului, scoase de sub
autoritatea Prefectului Pretoriului si puse sub aceea a Prefectului orasului, en<xp%oc, -ufjt
nâheatq. Acesta venea în rang îndatã dupã Prefectul Pretoriului. El pãstreazã vechiul sãu caracter
civil. Era principalul judecãtor criminal în capitalã, avea controlul politiei, supravegherea pietelor,
grija apeductelor, între cele mai însemnate îndatoriri ale sale era aprovizionarea capitalei cu grâu.
Avea, în sfârs-it, controlul corporatiilor.
Cele patru Prefecturi se desfãceau în 96 de provincii, din 57, câte erau înainte de Diocletian, si
numãrul acesta merse crescând, încât Notitia Dignitatum, pe care savantii o dateazã din sec. al V-
lea, ne aratã cã numãrul provinciilor ajunge la 120. Se înlãturã, fireste, deosebirea dintre
provinciile imperiale si cele senatoriale, iar situatia particularã a Italiei fu suprimatã, si peninsula
fu împãrtitã în provincii, ca si celelalte teri-
81
torii ale imperiului, în acelasi timp, spre a împiedica prin aceastã fãrâmitare slãbirea imperiului si
a puterii centrale, Diocletian institui diecezele. Provinciile adiacente furã grupate prin reforma sa
într-o circumscriptie, care fu numitã diecezã, având în frunte un functionar subordonat Prefectului
Pretoriului si ale cãrui puteri erau numai civile. El purta titlul de vicarius, afarã de al Orientului,
care se chema Comes Orientis, si de cel al Egiptului, intitulat Praefectus AugustaH^1'. Diocletian
a creat 12 dieceze, cinci în Orient58 si sapte în Occident59.
în fruntea provinciilor astfel micsorate se aflau guvernatori cu puteri numai civile, numiti de
împãrat la recomandarea Prefectilor. Afarã de câteva provincii în care, din cauza caracterului
rebel al populatiei sau din cauza rãzboiului permanent cu vecinii, puterile civile si militare
rãmaserã întrunite în aceeasi mânã, nicãieri, de la Diocletian încoace, pânã în epoca lui Heraklios,
guvernatorul provinciei nu mai are a face cu armata60. Comanda militarã a provinciei se afla în
mâinile unui
57 [Despre praefectus Augustalis si schimbãrile suferite de aceastã demnitate în vremea lui
lustinian I, v. A. H. M. Jones, The Later Roman Empire, 284-602, (LRE), voi. I, Oxford, 1964, p.
282; demnitatea e metionatã si mai pe urmã, spre ex. în Theophylaktos Simokatta,
VIII, 13, 11 (Teofilact Simocata, Istorie bizantinã, traducere de H. Mihãescu, Bucuresti, Ed.
Academiei, 1985 (col. „Scriptores Byzantini", IX), p. 172].
58 Oriens, Pontica, Asiana, Thracia, Moesiae.
59. Pannoniae, Britanniae, Galliae, Viennensis, Italia, Hispaniae, Africa.
60 E. Stein, Geschicbte des spâ'tromischen Reiches, I, Wien, 1928, p. 105.
82
dux. Aceastã refoimã fãcea mai anevoioase uzurpãrile si repara, în acelasi timp, insuficienta
elementului militar, care n-avea întotdeauna calitãtile necesare pentru guvernãmântul civil.
Urmasul lui Diocletian înmulti si mai mult provinciile, din care trei erau guvernate de proconsuli,
treizeci si sapte de consulari, saptezeci si unu de praesides si cinci de correctores.
Constantin, am vãzut, reduse puterea Prefectului Pretoriului. Noii ministri apar acum cu atributii
care tineau mai înainte de resortul Prefectului. Consiliul împãratului, mai înainte Consilium
principis, se numeste acum Sacrum Consistorium si a primit o nouã organizare61. El capãtã sub
Constantin o importantã mai mare decât sub DiocLetian: lucra ca o înaltã Curte, dinaintea cãreia
se aduceau cazuri importante, ca trãdarea, si era consultat în materie de legislatie si politicã, în
fruntea sa se afla maltul demnitar creat acum, quaes-tor sacri palatii, un fel de cancelar care, cu
ajutorul imperialelor scrinia, pregãtea legile si rãspunsurile la cereri.
Fãcea parte din Consistorium magister officiorum, unul dintre cei mai înalti demnitari, un fel de
ministru
61 Diocletian a schimbat numele de Consilium în Consistorium, fiindcã tn autocratie membrii lui
trebuiau sã stea în picioare (.consistere), în prezenta împãratului (v. Bury, op. cit., p. 23). [«Le
consiliumprincipis devint le Consistorium lorsque ses membres se tinrent non plus assis mais
debout en presence de l'empereur», în A.H.ML Jones, Le declin du monde antique (284-610),
Paris, Ed. Sirey, 1970, p. 124; G. Ostrogorsky, Histoire de l'Etat byzantin, traduc tion francaise de
J. Gouillard, Paris, Payot, 1956, p. 66].
83
NICOLAF. BÃNESCU
al Casei imperiale62. Ministerul sãu cuprindea un grup de departamente amestecate, fãrã legãturi
unul cu altul, si avea multe din atributiile exercitate mai înainte de Prefectul Pretoriului. El luã de
la acesta directia fabricilor de arme si grija sigurantei personale a împãratului, de aceea
regimentele de gardã întocmite de Constantin, asa-zisele scholaepalatinae, se aflau sub comanda
sa. Avea apoi conducerea ceremoniilor Curtii si controla departamentul special (Officium ad-
missionum), care se ocupa cu întocmirea ceremoniilor si cu audientele imperiale. Receptia
ambasadorilor strãini intra de asemenea în atributiile sale, si el era seful corpului de interpreti ai
limbilor strãine. Avea, prin urmare, functiile unui Ministru al Afacerilor Externe. Ca Director al
Postei Statului (.cursuspubli-cus), el orânduieste cãlãtoriile ambasadorilor strãini în capitalã. Avea
apoi puterea de a supraveghea administratia, avându-i sub ordinele sale pe Agentes in rebus, un
corp de functionari care forma serviciul secret al statului, un fel de curieri imperiali întrebuintati
pentru tot felul de misiuni confidentiale. Erau pretutindeni în provincii, spionându-i pe
guvernatori, raportând despre reaua purtare a functionarilor si
62 Officium era termenul pentru corpul functionarilor civili (officiales), care constituia statul
major al unui ministru sau guvernator, si magister officiorum era numit astfel de la autoritatea pe
care o exercita asupra serviciului civil, dar în special asupra departamentelor secretariale (scrinid)
ale palatului. V. Bury, op. cit., voi. I, p. 29. [Tratare mai recentã a acestor aspecte de cãtre G.
Purpura, II„magister officiorum" e la „schola agentium in rebus", în „Labeo", 25 (1979), pp. 202-
208; M. Clauss, Der magister officiorum in der Spâtantike, Miinchen, 1980].
84
veghind sã nu se foloseascã rãu Posta. Ei erau în Rãsãrit în numãr de 120063.
Alãturi de quaestor si de magister officiorum, se mai aflau în Consistorium cei doi conducãtori ai
Finantelor: comes sacrarum largitionum, un fel de Ministru al veniturilor publice64, si comes
rerum privata-rum, Ministrul veniturilor particulare, al veniturilor scoase din domeniile
particulare ale împãratului, în sfârsit, mai fãceau parte din Consistorium si cei doi mari
comandanti militari, magistri militum praesenta-/es65, care îsi aveau resedinta în capitalã, si,
probabil, si Prefectul Pretoriului.
63 Bury, op. cit., vo7.I, pp. 29-30; E. Stein, op. cit., pp. 172-173-[Meritã adãugate aici si alte
contributii, precum O. Seeck, în Paulys Real-Encyclopãdie der classischen
Altertumswissenschaft, voi. I, 1894, pp. 775-779; E. Stein în Opera Minora selecta, Amsterdam,
1968, pp. 71-115; G. Purpura, I curiosi e la scuola agentium in rebus, în „Annali del Seminario
giuridicio di Palermo", 34 (1973), pp. 165-275; P J. Sijpesteijn, Another Curiosus, „Zeitschrift fur
Papyrologie und Epigraphik", 68 (1978), pp. 149 si urm (cf. A. Kazhdan (= Ka dan) în ODB, voi.
I, New York-Oxford, Oxford Lfniversity Press, 1991, pp. 36-37)].
M Sacrae largitiones însemnau „cheltuieli imperiale", cãci, dupã rânduiala lui Constantin,
cheltuielile acestui birou de finante consistau mai ales din darurile în bani ale împãratului, printre
care donativul plãtit trupelor era partea cea mai importantã (Stein, op. cit., pp. 174-175).
65 în privinta lor, v. A. Hoepffner, Les „magistri militum prae-sentales" au IV-e siecte,
„Byzantion", XI (1936) 483-498. Autorul combate pãrerea lui Ensslin, dupã care magister
equitum praesentalis era, în veacul al IV-lea, superior celui al infanteriei (pedi-tum), contrar
pãrerii lui Mommsen, pentru care magisterpeditum praesentalis era superior celuilalt. Hoepffner
produce serioase argumente, care-1 fac sã-i considere pe ambii praesentales, initial egali. .
.. , ...,.,. ... ....'.•-,..,
85
Marea reformã administrativã a lui Diocletian fu însotitã de înmultirea sarcinilor functionarilor,

de crearea birocratiei caracteristice monarhiei absolute, birocratie amplificatã de Constantin.
Scriitorii relevã multimea enormã a dregãtorilor care umpleau în aceastã epocã micile districte si
orasele. Marii demnitari aveau în subordine un personal extrem de numeros si ierarhizat.
Officium era biroul functionarului civil sau militar. Teoretic, „officiale?', fie civili, fie militari,
erau presupusi soldati ai împãratului, o fictiune cu atât mai uimitoare, cum atât de bine observã
Stein, cu cât, în acelasi timp, se îndeplini separatia puterii civile de cea militarã66. Serviciul lor
era militia, semnul lor distinctiv era centura, pe care la expirarea serviciului o aruncau; retragerea
din functie era numitã cu un termen militar honesta missio (retragere, liberare onorabilã)67.
Organizarea statului birocratic bizantin îsi afla încoronarea în ierarhia rangurilor, întocmitã în
liniile sale mari de Diocletian si desãvârsitã de Constantin. Locul cel mai înalt în aceastã ierarhie
îl detineau membrii familiei imperiale, împodobiti cu titlul de nobilissimi. Dupã dânsii, o întreagã
scarã de ranguri, precizate cu scrupulozitate si însotite fiecare de anumite ceremonii. Toti marii
dregãtori ai Statului erau învestiti cu rangul uneia din urmãtoarele trei clase: illustres (viri),
spectabiles si darissimf8.
66. E. Stein, op. cit., p. 105.
67. Bury, op. cit., I, p. 31.
68. [Despre aceste titluri onorifice (cu respectivele lor echivalente grecesti, anume
iXôvoipiov, jtEpipXeTttoi si
86
La început, în timpul simplicitãtii romane, claris-simus era o expresie vagã de respect. Ea ajunge
acum un titlu particulai care se dãdea membrilor Senatului si, prin urmare, tuturor celor luati
dintre dânsii pentru guvernarea provinciilor si pentru alte posturi mai mici. Titlul de spectabiles se
acorda celor care, prin locul ce-1 ocupau, pretindeau o distinctie mai mare decât aceea a unui
simplu senator: proconsulii, vicarii, guvernatorii militari ai provinciilor, magistri scriniorum.
Capii ministerelor centrale, comandantii sefi ai armatelor, marele sambelan69 (praepositus sacri
cubiculi) erau illustres.
c. Organizarea militarã, înmultirea provinciilor trebuia sã aducã o sporire a numãrului legiunilor,
a cãror tãrie era însã mai micã decât înainte. O parte a legiunilor proveni acum din detasamentele
cavaleriei (vexillationes), desfãcute din legiunile vechi si organizate în corpuri separate,
independente de infanterie. Importanta cavaleriei a fost determinatã de felul de
Taica), se poate consulta: R. Guilland, Recherches sur Ies institu-tions byzantines, 2 voi. Berlin-
Amsterdam, 1967, aici voi. I p. 23-27, 65-72 si 155; Idem, Titres etfonctions de l'Empire
byzantin, Londra, VR, 1976 studiul nr. I, p. 17-40; O. Hirschfeld, Kleine Schriften, Berlin, 1913,
reeditare, New York, 1975), p. 663-671; A. Berger si W. Ensslin în RE 9 (1914), 1070-1085 si 3
(1929), 1552-1568; Jones, LRE, voi. II, p. 528 si urm.].
69 [Despre praepositus Sacri cubiculi, v. R. Guilland, Recherches..., voi. I, p. 26, 177, 333 si 337;
A. S. Dunlap, The of-fice of the Chamberlain in the late Roman Empire, în „Roman and
Byzantine Studies. Studia human.", Univ. of Michigan, XIV (1924) (studiu greu accesibil pentru
bibliotecile românesti)].
87
luptã al imperiului nou al Sassanizilor, ale cãror forte militare constau mai cu seamã din trupe
cãlãri.
în organizarea, veche militarã exista o lacunã mare, si anume lipsa unei armate mobile de
campanie, pe care împãratul sã o poatã misca oriunde se întâmpla sã fie amenintat. Aceastã
armatã, a fost creatã de Diocletian si dezvoltatã de Constantin cel Mare.
Fortele militare ale imperiului constau acum din douã categorii de oameni: 1) trupele mobile de
escortã sau campanie, comitatenses (în care cele mai bune era Palatini, care înlocuiau vechile
gãrzi pretoriene): ele îl însoteau pe împãrat în miscãrile sale si formau un fel de „suitã sacrã"
(comttatus); 2) trupele de frontierã sau limitanei, militia de tãrani asezati pe pãmântul din
regiunea limes-ului si comandati de duci (duces).
Constantin alese cele mai bune trupe din comitatenses si fãcu din ele garda imperialã, strâns
legatã de persoana împãratului, asa-zisele scholae palatinat. Ele erau conduse de tribuni si puse
sub comanda înaltului demnitar magister qfficiorum71. în epoca mai târzie, comandantul tuturor
era donecmKoq i&v G%oÃã>v72. Odatã cu aceastã creatie, Palatinii au fost
70 Scholae, dupã scolile filosofice, care stãteau în portice la Atena, si un portic era destinat
gãrzilor în palat, ca sã fie gata la ordinele împãratului. [R.I. Frank, Scholae Palatinae, Roma,
1969; J. Haldon, Byzantine Praetorians, Bonn, 1984].
71 [R. Guilland, Titresetfonctions..., Londra, VR, 1976, studiul VI (Maîtres du IV-e et du V-e
siecles, dupã ADSV (Sverdlovsk, a2i Ekaterinburg), 10 (1973 = „Mdlanges Sjuzjumov", p. 44-
55)].
72 [Se pare cã primul domestikos ton scholon a fost patrikios Antonios, mentionat de cãtre
cronicarul Theophanes Confessor (Cbronograpbia, ed. C. de Boor, voi. I, Leipzig, 1883 (si
Hildesheim, 1963), p. 442, 25-26) la anul 767].
88
scosi din servicuL persoanei împãratului si pusi sub comanda sefilor militari din capitalã (magistri
militum praesentales). Recrutate la început din barbari (mai mult germani, sub Leon - armeni, sub
Zenon -isaurieni), în secolul al V-lea scholele erau în numãr de sapte în Orient si cinci în
Occident. Fiecare schola constã la început din 1000 de oameni, mai târziu din 500, toti cãlãri,
deosebiti prin arme si solda mai mare73. Când împãratul nu mai iesea în fruntea trupelor la
rãzboi, îsi pierdurã caracterul militar, si chiar paza palatului le fu luatã si încredintatã trupei de
ex-cubitores, al cãror sef, comes excubitorum, era un mare demnitar74.
Strâns legat de scholae era un corp de gãrzi, candidati, astfel numiti fiindcã aveau uniforma albã.
în majoritate barbari, ei se strângeau în luptã în jurul împãratului, si s-au pãstrat pânã târziu în
epoca bizantinã75.
73 Bury, op. cit., p. 37; Louis Brehier, Les institutions de Vem-pire byzantin (L'evolution de
l'humanite), Paris, 1949, Cartea III, cap. V.
74 Mommsen, Da& romiscbe Militãrwesen seit Diocletian, în Idem, Hist. Schriften, ICI. Bd., p.
206 si urm. [Creatã de Leon I (457-474), mica gardã de corp a împãratului, formatã din 300
excubitores (sau exkoubitores), eia condusã de un comes excubitorum, care mai târziu a devenit
domestikos ton exkoubiton. Primul detinãtor al acestei calitãti, mentionat în izvoare, este
spatbarios Strategios pentru anul 765 (c/ Theophanes, ed. cit., I, p. 438, 10-11; Cf. Jones, LRE,
voi. II, p. 658; J. Bury, The Imperial Administrative System in the Ninth Century, Londra, 1911,
p. 57; despre raportul între scholae si excubitores, v. Jones, op. cit., voi. II, pp. 657-659].
75 [Mãrturiile privitoare la candidati în toatã istoria bizantinã au fost adunate de R. -Guilland,
Titres et fonctions..., 1976, studiul nr. II, p. 210-225].
89
Pe când scholarii si candidatii erau stricto sensu gãrzi ale persoanei imperiale si nu pãrãseau
niciodatã Curtea, decât pentru a-i însoti pe împãrati, mai era un corp de gãrzi, domestici, compus
din cavalerie si infanterie, care stationa la Curtea imperialã, dar putea fi trimis oriunde pentru
scopuri speciale. Comanda lor o aveau comites domesticorum, independenti de magistri militam.
Infanteria armatei de campanie se alcãtuia din legiuni mici, de câte 1000, si din corpuri de
infanterie usoarã, auxilia; cavaleria, sub comandã separatã, consta din escadroane, vexillationes
(500 de oameni). Toate aceste unitãti erau comandate de tribuni, în unele cazuri de praepositi.
Izvoarele recrutãrii erau multiple: 1) erau, mai întâi, aventurierii numerosi, romani sau strãini,
care se ofereau voluntar si primeau pulveraticum (monedã mãruntã sau cheltuieli de cãlãtorie); 2)
recrutii procurati de proprietari funciari; 3) fiii soldatilor, obligati a urma profesiunea tatãlui.
Aceastã militie ereditarã cãzu în desuetudine înainte de lustinian; 4) strãinii asezati înãuntrul
imperiului erau alt izvor de trupe. Acesti strãini (gentiles) erau mai ales germani si sarmati,
organizati sub controlul ofiterilor romani; în Gallia, ei aveau numele special de laetf6.
La începutul imperiului, toatã armata sa, afarã de gardã, stãtea la frontierã (Jimes). Din secolul al
IV-lea pânã în al Vl-lea, soldatii de frontierã apar ca o militie de tãrani asezati. Proprietatea, care
mai înainte era nu-
Bury, op. cit., p. 39.
90
mai dreptul veteranilor, ajunge acum generalã. Soldatii primesc lotul lor de pãmânt (fundi limi-
totrophi), ca o rãsplatã pentru apãrarea frontierei. Sub aceastã conditie, proprietãtile sunt
mostenite de copii si libere de impozit.
Poate, cum sugereazã R. Grosse, denumirea primitivã a soldatilor de frontierã e ripenses sau
riparienses; mai târziu, apare denumirea de limitanei, care predominã în secolul al Vl-lea. Cele
dintâi se potrivesc pentru trupele de pe Rin, Dunãre si Eufrat. Limitanei, în bunã parte, se aflã în
interior (în Isauria, în Egipt); erau împãrtiti în regiune pe castra si castella, de aceea li se zice si
castriciani, castellani, castriani, castresiani. Se mai chemau si duciani, fiindcã erau comandati de
duci (duces).
Limitanei apar în tot timpul existentei lor ca soldati de clasa a doua, cãci cei mai buni soldati se
alegeau pentru armatele comitatense si palatine, restul mergea la limitanei. Ei erau plãtiti mai
putin si aveau scutiri de impozite mai mici. Serveau timp de 24 de ani, pe când în armatele de
campanie serviciul tinea numai 20 de ani; concediu obtineau numai exceptional77.
77 R. Grosse, Romische Militãrgeschichte von Gallienus bis zum Beginn der byzantinischen
Themenvetfassung, Berlin, 1920, capitolul despre organizarea armatei. Gibbon a relevat defectele
organizatiei militare a lui Constantin, descurajarea trupelor de frontierã prin conditiile de
inferioritate în care erau puse fatã de cele palatine, slãbirea disciplinei acestora din urmã, abuzând
de situatia lor privilegiatã, si de aceea stigmatizate de Ammianus Marcellinus, care le socoteste
teroarea concetãtenilor, dar fricoase si slabe în fata dusmanilor (Ferox erat in suos miles et ra-pax,
ignavus vero in hostes et fractus) - op. cit., cap. XVII.
91
Frontiera era împãrtitã, din punct de vedere militar, în pãrti, dupã regiunile provinciilor si, de la
Diocletian, comandantul fiecãrei portiuni poartã titlul de dux limitis provinciae illius™. Fiecare
dux fiind si comes de primul rang, i se dã uneori si denumirea din urmã, alteori cea de comes et
dux. El avea, pânã la Constantin, rang de perfectissimus, în epoca lui Theodosius cel Mare
clarissimus, de la începutul secolului al V-lea spectabilis (greceste nepidêmoq); cãtre sfârsitul
secolului al Vl-lea devine magnificus, glorio-sus, iar în papirii egipteni apare ca patrikios19.
Comanda supremã a armatei si jurisdictia cea mai înaltã erau în mâinile împãratului. Afarã de el,
comanda superioarã o avea, înainte de Diocletian, praefectus praetorio. Sub acest împãrat, situatia
rãmase aceeasi; dar Constantin a retras prefectilor puterea militarã si a creat pentru comanda
armatelor o nouã categorie înaltã de generali: magistri militum. Sub Constantin au fost numai doi:
unul comandând infanteria - mag-isterpeditum, celãlalt cavaleria - magister equitum.
[Aspectele militare au fost reluate de cãtre D. van Berchem, L'armee de Diocletien et la reforme
constantinienne, Paris, 1952 si J.F. Haldon, Recruitment and Conscription in the Byzantine Army
C. 550-950: A Study of the Origins of the Stratiotika Ktemata, Viena, 1979, pp. 21-28].
78 Mommsen, op. cit., p. 272.
79 Grosse, op. cit., cap. IV. [Ansamblul acestor aspecte a fost reluat de cãtre R. Guilland,
Recherches sur Ies institutions..., voi. II, pp. 132-169; Idem, Titres etfonctions..., studiile cu
numerele VII-XIV; W. Heil, Der Konstantinische Patriziat, Basel-Stuttgart, 1966].
92
Curând însã dupã Constantin cel Mare, numãrul acestor magistri militum a fost ridicat, si, de pe la
mijlocul secolului al IV-lea, aflãm în Orient cinci magistri ai cavaleriei si pedestrimii, doi dintr-
însii magistri militum praesentales (sau in praesenti), rezidând la Constantinopol si comandând
fiecare jumãtate din palatini; ceilalti trei comandau în provinciile mari: Orient, Thracia si
Illyricum.
în Occident gãsim doi magistri militum in praesenti, unul al infanteriei si altul al cavaleriei, acesta
din urmã coordonat de cel dintâi, întocmirea aceasta a fost apoi modificatã, si comandantul
infanteriei fu investit cu autoritate si asupra cavaleriei, fiind astfel comandant al infanteriei si
cavaleriei, magister equitum etpeditum, sau magister utriusque militiae. în ultimii ani ai lui
Theodosius cel Mare aceastã supremã comandã a armatelor Occidentului, se stie, fu concentratã
în mâinile lui Stilicho, concentrare care conferi o putere enormã unui singur om.
sefii trupelor de frontierã, duces, erau în Occident subordonati comandantului infanteriei; în
Orient, ei ascultau de magister militum în circumscriptia cãruia se aflau80.
80 Bury, op.cit., pp. 36-37. [A se adãuga aici A. Demandt în RE, suppl. 12 (1970), 556-790; D.
Hoffmann, Der Oberbefehl des spâtromischen Heeres im 4.Jahrhundert n. Chr., în „Actes du 9e
Congres International d'etudes sur Ies frontieres romaines", Bucuresti-Koln, 1974, pp. 381-397.
Despre annona (dvvrâva) si annona militaris, nu poate fi ignorat studiul lui A. Cerati, Caractere
annonaire et assiette de l'im-pot foncier au Bas-Empire, Paris, 1975].
93
NICOLAE BANESCU
Statul roman nu si-a apãrat frotierele numai cu armatele sale regulate. El s-a sprijinit întotdeauna
pe aportul micilor state vecine cu imperiul si aflate în raporturi de dependentã fatã de acesta,
obligate a apãra teritoriul roman împotriva dusmanilor externi cu fortele lor proprii, uneori si a
contribui cu osti la rãzboaie, în schimbul acestor servicii, ele primeau protectia romanã si erau
scutite de tribut. sefii acestor state (indicate ca gentes, iar locuitorii lor ca gentiles sau barbari) se
legau prin tratat de aliantã, foedus, si erau pentru imperiu federati, foederati. în timpul din urmã,
tratamentul acesta a suferit o schimbare: seful statului clientelar avea sã priveascã o subventie
anualã (annonae foederaticae, gr. mtriGeiq), presupusã a fi plata soldatilor adusi în campanie.
Astfel de federati au fost, în secolul al V-lea, etiopienii, la frontiera de sud a Egiptului, arabii la
Eufrat, tzanii, lãzii, abasgii în Caucaz. Pe baza unui astfel de contract au fost asezati la sudul
Dunãrii vizigotii de cãtre Theodosius cel Mare si, prin contracte similare, cele mai multe popoare
germane, care aveau sã dezmembreze provinciile din Occident; ele vor fi asezate ca foederati pe
pãmântul imperiului81.
81 Ibidem, p. 42. Asupra federatilor cf. J. Maspero, &oi5epãmi et Ztpatiâtai dans l'armee
byzantine au Vf siecle, BZ, 21 (1912), pp. 97-109. [G. Wirth, Zur Frage derfoederierten Staaten
in der spãteren Romischen Kaiserzeit, în „Historia", 16 (1967), pp. 231-251; M. Cesa,
Uberbegungen zur Foderatenfrage, „Mittei-lungen des Instituts fur osterreichische
Geschichtsforschung", 92 (1984), pp. 307-316]. .; ^ ..,..„
94
d. Decãderea economicã si reforma financiarã.

Dezvoltarea birocratiei centrale si provinciale, luxul Curtii imperiale si sporirea armatei reclamau
cheltuieli mari, si Diocletian se îngriji de aceastã necesitate cu multã energie si ingeniozitate,
printr-un nou sistem de impozite, în ridicarea veniturilor a fost de-acum înainte predominantã
tendinta de egalizare si uniformitate. Italia, mai înainte scutitã de sarcinile impuse celorlalte
provincii, îsi pierdu aceastã situatie favorizatã. Principalul izvor de venit era impozitul funciar pe
pãmânt si munca agricolã. Diocletian decretã o revizie generalã a valorii pãmântului, un nou
cadastru, cum s-ar zice astãzi, si introduse un nou regim de impozite, care tinea seamã de calitatea
pãmântului si de productivitatea lui. Pãmântul putea fi de naturã si de întindere diferitã, dar avea
o valoare identicã si dãdea aceeasi contributie. Astfel, 5 jugera de vie erau identice ca valoare cu
20 jugera de pãmânt cultivabil de calitatea întâi, cu 40 de jugera pãmânt de calitatea a doua si cu
60 de calitatea a treia82. Toate formau o singurã unitate, jugum. Sistemul impozitului creat de
Diocletian, jugatio-capitatio, strânse impozitul pe cap si pe proprietate într-o unitate. Unitatea,
jugum, era presupusã cã reprezintã portiunea de pãmânt necesarã întretinerii unui om (capul); cap
ut înseamnã puterea de muncã umanã corespunzãtoare unui jugum. Marele proprietar numãra
atâtea cãpita sau juga câti oameni putea întretine pãmântul sãu. Impozitul loveste deci
proprietatea. A. Piganiol a dovedit cã sis-
82. Gugliemo Ferrero, La ruine de la civilisation antique, Paris, 1921, pp. 125-130; Bury, op. cit.,
I, p. 47. '
95
temui jugatio-capitatio presupune cã în nici un caz omul nu poate fi impus fãrã pãmânt; impozitul
lovea unitatea fiscalã compusã din tãran si pãmântul sãu83. Orãseanul nu reprezenta un caput; de
aceea, de la Constantin cel Mare, populatia oraselor care exercita negot sau mestesuguri plãtea o
contributie, auri lus-tralis collatio, la fiecare 5 ani.
Un jugum avea nevoie, pentru a fi impus, de un caput corespunzãtor, si fiscul se silea sã afle
pentru fiecare jugum disponibil un caput. Lipsa de brate era mare, si sarcina fiscului nu era
usoarã. Tulburãrile secolului al III-lea nimiciserã proprietatea Statului. Acesta fu amenintat de
pericolul ca multe ocupatii laborioase, atât de necesare, sã fie pãrãsite si pãmânturile lãsate
necultivate din lipsã de brate de muncã, în aceastã epocã, fiecare se simtea apãsat de conditia sa si
cãuta sã scape de ea: tãranul dezerta de la tarã, lucrãtorul îsi pãrãsea mestesugul, decurionul fugea
de senatul municipal. Acestei grave situatii autoritatea i-a
83. L'impot de capitation sous le Bas-Empire romain, Chambery 1916, chap. IV. Cf. G.
Ostrogorsky, Gesch. des byzan-tinischen Staates, ed. a II-s, Munchen 1952, pp. 33-34, care îsi
însuseste toate aceste excelente consideratii ale învãtatului francez. [Trebuie adãugate aici
contributiile lui J. Karayannopulos, Die Theorie A. Piganiols uber die lugatio-Capitatio und die
neueren Auffassungen uber die Entwicklung der sozialen und fi-nanzwirtschaftlichen
Institutionen in Byzanz, „Byzantinisch-Neugriechische Jahrbucher", 19(1966), pp. 324-349;
Idem, Dieiu-gatio-capitatio-Frage und die Bindung der Agrarbevolkerung an die Scbolle, „Actes
du VIP Congres de la Fede"ration Internationale des Associations d'Etudes Classiques",
Budapesta, 1984, voi. II, pp. 59-72.] ,
96
aflat un singur remediu: constrângerea, tintuirea fiecãruia în conditia sa84. Administratia fãcea
totul ca sã lege fiecare caput de jugum atribuit lui. Astfel, pãturi de populatie ruralã tot mai largi
ajunserã încãtusate de brazdã.
Numele lui Constantin cel Mare e legat de primul text legislativ (octombrie 332) privitor la
celebra institutie a colonatului. Colonul devine un arendas perpetuu si ereditar. Regimul n-a fost
inventat, el a existat, desigur, în vechile monarhii din Asia si Egipt, în Grecia veche si în Gallia
independentã; dar pe solul Occidentului, cum aratã Lot85, el a fost rezultatul sistemului de
exploatare agrarã romanã. De la finele Republicii, mica proprietate ruralã dispãruse. Rãmâneau
marea proprietate si cea mijlocie. Pentru cultivarea lor, erau douã sisteme: unul direct,
încredintând aceste proprietãti intendentilor si lucrându-le cu ajutorul sclavilor, celãlalt,
arendarea, întâiul sistem fu pãrãsit prin scãderea numãrului sclavilor. Micii arendasi liberi, care
închiriau pãmântul pe termen scurt, se rãrirã foarte mult de la Traian încoace. Proprietarii nu
puturã atunci decât sã-si dividã pãmântul, rezervându-si o parte si împãrtind restul în loturi, date
la arendasi zisi liberi, coloni, si mai rar sclavilor asezati (.casati). La sfârsitul secolului al III-lea,
imperiul se afla într-o crizã agricolã. Multi coloni ajung insolvabili si venitul fiscal suferã. Pentru
a dezlega
84 F. Lot, La fin du monde antique et le debut du Moyen Âge (Bibliotheque de synthese
historique, L'evolution de l'humanite), Paris, 1927, p. 115 si urm.
85 Ibidem.
97
aceastã problemã agrarã., legislatia lui Constantin creeazã, dupã expresia lui Buiy, o nouã „castã":
ea îi face pe coloni arendasi cu forta. Acestia sunt legati de pãmânt, si copiii lor dupã dânsii86.
Plãtesc în bani si mai ales în naturã o zecime din produse. Colonii sunt trecuti în rol pe domeniul
de care tine parcela lor; de aci numele de adscripîicii (censibus adscripti), greceste evand'Ypaqtoi.
Ei continuã a face parte din clasa liberã, dar sunt de fapt neliberi, legati de pãmânt. Dacã fug, sunt
revendicati precum sclavii si pedepsiti, împreunã cu cel care i-a primit. Pãmântul îi tine legati din
tatã în fiu. Colonatul devine deci o stare, o condi-tio intermediarã între libertate si sclavie.
Constrângerea a fost aplicatã si membrilor senatului municipal. Declinul vietii municipale e una
dintre faptele sociale cele mai importante din secolele al IV-lea si al V-lea. Legea lui Caracalla,
care conferea dreptul de cetãtean tuturor provincialilor, anihila privilegiile distinctive ale
coloniilor romane, ale vechilor municipii si cetãtilor libere grecesti. Treptat, o nouã organizare
municipalã, mai convenabilã unui despotism central, a fost introdusã în întregul imperiu.
Legislatia lui Constantin cel Mare a pecetluit institutiile municipale ale imperiului conferindu-le
caracterul fiscal pe care ele îl pãstreazã pânã la sfârsitul imperiului.
Proprietarii de pãmânt în provinciile romane locuiau în general în orase. Fiecare oras avea un
district agricol, care forma teritoriul sãu, iar proprietarii de pãmânt, care posedau 25 de jugere,
constituiau corpul din care erau alesi magistratii municipali. Toatã
Bury, op. cit., voi. I, pp. 55-57.
98
autoritatea administrativã era încredintatã unui senat oligarhic numit Curia, constând, probabil,
din cei mai bogati proprietari de mosii din oras sau district, numiti curiali (curiales) si decurioni
(decuriones). Ei îi alegeau pe functionarii municipali si ocupau vacantele ivite în corpul din care
fãceau parte. Erau independenti de proprietarii din mijlocul cãrora fuseserã luati. Curia, si nu
corpul proprietarilor de mosii forma reala municipalitate romanã si era întrebuintatã de guvernul
imperial ca un instrument de stoarcere fiscalã si ca un mijloc de împiedicare a eventualelor
opozitii împotriva administratiei centrale în strângerea dãrilor87.
Dupã reformele financiare ale lui Diocletian, responsabilitãtile Curiilor cresc. Decurionii trebuiau
sã distribuie totalul de juga sau cãpita impuse orasului (civitas) între possessores si sã procedeze
la ridicarea impozitului funciar, de care, de la Constantin cel Mare, erau rãspunzãtori cu averea
lor personalã. Sarcinile lor devin covârsitoare si, de la începutul secolului al IV-lea, nu se mai afla
nimeni dispus a primi cu dragã inimã cariera senatorialã de provincie. Se ia atunci o mãsurã
extraordinarã: conditia curialului sau decurionului devine ereditarã. Li se interzice a-si pãrãsi
locul nasterii88.
87 G. Finlay, A history ofGreecefrom its conquest by the Romans to the present time, ed. To2er,
Oxford, 1877, t. I, pp. 108-109.
88 [De adãugat aici W. Schubert, Die rechtliche Sonderstellung der Dekurionen (Kurialen) in der
Kaisergesetzgebung des 4-6 Jahrhunderts, „Zeitschrift der Savigny - Stiftung fur
Rechtsgeschichte: Romanistische Abteilung", 86 (1969), p. 287-333; G. Kurbatov, Osnovnye
problemy vnutrennego razvitija
99
NICOLAE BANESCU
Constrângerea s-a aplicat apoi profesiunii de care atârna hrana capitalelor, serviciului armatorilor
care efectuau transporturile maritime de grâu din Africa si Egipt. Navicularii sunt organizati în
corporatii (colle-gia), si fiul fu legat de profesia tatãlui. Era o organizare coercitivã, pe cale de
rechizitie, si Constantin recurse la aceastã mãsurã fiindcã transporturile libere 1-ar fi costat foarte
mult. Preturile erau exorbitante în secolul al IV-lea. Faimosul edict al lui Diocletian, De pretio
rerum venalium, care taxeazã toate mãrfurile, fixând preturile, ne-o dovedeste89.
Aceeasi crizã agricolã fãcu sã se introducã în finantele bizantine sistemul asa-zisei emdoÃri
(.adjectio sterilium). Mãsura îsi are originea în Egipt, unde, din epoca Ptolemeilor, pãmântul
nelucrat al Statului era atribuit în chip fortat cultivãrii proprietarilor particulari, îndatorati a plãti
impozitul pentru portiunea respectivã. De la sfârsitul secolului al III-lea, aceastã mãsurã a fost
aplicatã în tot imperiul si ea a privit nu numai pãmânturile Statului, ci si bunurile pãrãsite ale
particularilor.
Pentru viata economicã a imperiului, foarte însemnatã a fost asanarea sistemului monetar,
îndeplinitã de Constantin cel Mare. Baza acestui sistem, care s-a bucurat multe veacuri în toatã
lumea de mare vazã, o alcãtui
vizantijskogo goroda v IV - VII w., Leningrad, 1971, p. 120 si urm.; I. Hahn, Immunitãt und
Korruption der Curialen in der Spãtantike, în Korruption im Altertum, Miinchen-Viena, 1982, p.
179-199].
89 Asupra organizãrii economice, v. Gugliemo Ferrero, op. cit., pp. 178-186.
100
moneda de aur (aureus), pe care Constantin o numi solidus, cântãrind 4,48 gr de metal pretios,
încât o livrã de aur valora 72 de solidf0. Alãturi stãtea siliqua^de argint, care cântãrea pe jumãtate
cât solidus, 2,24 gr, cât timp argintul fatã de aur era în raport de 1:12, astfel cã 72 de solidi din
livra de aur valorau 144 siliquae din livra de argint. Siliqua reprezenta 1/24 din solidus. Acest
solidus constantinian, gr. vouia^La, mai târziu vnepnvpov, a format mult timp baza sistemului
monetar bizantin.
4. Actiunea de apãrare a imperiului.
în fruntea ostilor, Constantin cel Mare si-a câstigat un merit deosebit pentru energia cu care a
reprimat atacurile barbarilor. El a asigurat frontiera Rinului si a desfãsurat o vie activitate Ie aceea
a Dunãrii, unde începuse presiunea serioasã a gotilor, împãratul si-a afirmat astfel vointa energicã
de a pune capãt consolidãrii stãpânirii gotilor în stânga fluviului. L. Schmidt socoate cã sub
domnia lui Constantin cel Mare aceastã consolidare si-a aflat sfârsitul91.
90 Valoarea modernã a lui solidus era de 15,43 franci aur. [tinând seama de avântul înregistrat de
numismatica ultimelor decenii, mentionãm doar abordãrile mai sintetice, precum A.R. Bellinger,
P. Grierson, Catalogue of the Byzantine Coins in the Dumbarton Oaks Collection and in the
Whittemore Collection, voi. I-III, Washington, 1966-1973, aici voi. II, pp. 10-17 si voi. III, pp.
19-62; Cerile Morrisson et alii, L'ormonnaye, I. Purifications et alteration de Rome ã Byzance,
Paris, 1985.]
91 L. Schmidt, Geschichte der deutschen Stãmme bis zum Ausgang der Volkerwanderung. Die
Ostgermanen, II. Aufl., Miinchen, 1934, p. 225.
101
în anul 322 se produse atacul sarmatilor de vest sau iasygilor92 împotriva cetãtii de la Dunãre
-Campona. într-o scurtã campanie, Constantin respinse atacul si-i urmãri pe barbari pânã în
lasygia.
în 323, începu a doua nãvãlire a gotilor în rãsãritul Peninsulei Balcanice. Ei pãtrunserã, sub
ducele Rausimod, prãdând în Moesia de Jos si Thracia. Constantin porni în persoanã împotriva
lor, îi aruncã peste Dunãre, trecu dincolo de fluviu si învinse, în tinuturile noastre, pe Rausimod,
care pieri în aceastã ciocnire. Biruinta lui Constantin avu drept rezultat unirea întregului limes de
la Dunãrea de Jos într-o singurã mânã, si aceasta aduse o schimbare în politica romanã fatã de
goti. Acestia avuseserã pânã acum initiativa; dupã înfrângerea suferitã, ei au fost reprimati în
propria lor asezare93, în campania aceasta, Constantin negociazã cu chersonitii, care intervin,
usurând sarcina generalilor lui Constantin94.
92 Gibbon îi considerã pe acesti sarmati asezati încã din vremea lui Plinius în câmpiile Ungariei
de Sus, de unde i-au alungat pe dacii de pe Tisa pe înãltimile Carpatilor, drept descendenti ai
iasygilor, tribul cel mai numeros si mai rãzboinic al acestei natiuni (op. cit, ed. Bury, t. II, p. 229).
93 Cari Patsch, Beitrãge zur Volkerkunde von Sudosteuropa, III: Die Volkerbewegung an der
unteren Donau in der Zeit von Diokletian bis Heraklius, 1. Teii, Bis zur Abwanderung der Goten
und Taifalen aus Transdunavien (Akad. der Wiss. in Wien, Philos.- hist. Kl. Sitzb., 208, Bd., 2.
Abhandl.), Wien und Leipzig, 1928, p. 13 si urm.
94 V. Constantin Porphyrogennetos, De adm. imperio, ed. Moravcsik, Budapesta, 1949, p. 264 si
urm. [însotitã de traducerea englezã a lui R.J.H. Jenkins, scrierea are si o a doua editie,
îmbunãtãtitã, apãrutã la Washington, 1967, reprezentând primul volum al colectiei „Corpus
Fontium Historiae Byzantinae".]
102
Constantin întreprinse apoi la aceastã frontierã, atât de amenintatã acum, lucrãri tehnice militare
menite a asigura respectul autoritãtii imperiului din partea germanilor. El construi anume peste
Dunãre douã treceri permanente, care, împreunã cu întãririle corespunzãtoare de pe tãrmul de
miazãnoapte, fãceau cu putintã un control al activitãtilor de dincolo de fluviu si o interventie
rapidã a imperiului. Una din aceste treceri privea Oltenia, îndreptatã împotriva taifalilor (înruditi
cu gotii), cealaltã Muntenia, împotriva gotilor.
în anul 328, Constantin construi la nord de Oescus, în dreapta gurilor Iskerului (la satul bulgar
actual Gigen), un pod de piatrã95, în fata cetãtii Sucidava (aproape de Celei). Al doilea loc pe
Dunãre, neobisnuit de prielnic pentru legãturile dintre cele douã maluri, era la Transmarisca -
Turtucaia. în fata acestei vechi cetãti a times-ului, în locul Oltenitei de azi, unde Patsch presupune
vechea asezare Marisca, la vãrsarea Argesului, împãratul ridicã Constantini-ana-Daphne, care,
prin situatia ei, asigura legãtura cu Transmarisca96. Identificatã de Tocilescu si Pârvan cu
Spantov, la 10 Km est de Oltenita, Patsch gãseste aceastã localitate prea abãtutã din drum si pune
cetatea lui Constantin mai degrabã la Ulmeni. Impor-
95. Asupra acestui pod, An. Inst. de Studii clasice, I, p. 156 si urm. [D. Tudor, Podurile
romane de la Dunãrea de Jos, Bucuresti, 1971 (si versiunea francezã a cãrtii: Idem, Lesponts ro-
mains du Bas-Danube, Bucuresti, 1974); O. Toropu, Noi contributii privitoare la podul lui
Constantin cel Mare de peste Dunãre, „Analele Universitãtii din Craiova, Ist.-Geogr.-Filos.", I
(1972), pp. 20-33-1
96. Prokopios, DeAedif., IV, 7, 7 si urm. . . ..-,.,
103
NICOLAE BANESCU
tanta mare pe care împãratul o dãdea acestei treceri a Dunãrii o aratã nu numai numele împãrãtesc
al acestui cap de nord al podului, dar si faptul cã a bãtut, pentru aceastã creatie, monede97.
Rezultatele acestor puternice întãriri, legând cele douã maluri ale Dunãrii, n-au întârziat a se
produce, si un savant de talia lui Cari Patsch le apreciazã îndeosebi când afirmã cã amândouã
aceste treceri asa de bine alese, strânserã atât de tare tinuturile de dincolo de fluviu cu imperiul,
încât dusmanul se putea socoti ca învins, iar vechea provincie a Daciei ca încorporatã imperiului
(dass der Feind- wie ihn auch die Munzbilden darstellen - als uberwunden und die alte dazische
Provinz als dem Imperium angegliedert angesehen werden konnten)9S. Puterea imperiului,
afirmã el, legãtura statornicã pe care o aveau garnizoanele romane de dincolo de Dunãre cu anexa
lor civilã exercitarã acolo nu numai o influentã militarã. Pe lângã faptul cã în Dacia, pãrãsitã în
anul 271, se pãstraserã pãrti din vechea populatie romanã, care acum puteau gravita cãtre sud,
crestinismul prinsese rãdãcini printre goti. între dânsii se aflau crestini, încã din a doua jumãtate a
secolului al III-lea, în urma convertirilor fãcute de preotii greci adusi în anul 264, ca
91 Patsch, op. cit., p. 20. [Localizarea cetãtii Constantiniana Daphne este încã viu disputatã, cf. I.
Barnea, O. Iliescu, Constantin cel Mare, p. 115 si urm, p. 143, n. 78 si 86; P. Diaconu, în cãutarea
Daphnei, „Pontica", 4(1971), pp. 311-317 si Idem, Sur l'emplacement de l'ancienne Daphne,
„Studia balcanica. Recherches de geogr. historique" (Sofia), 10 (1975), pp. 87-93.1
fj
98 Ibidem, pp. 22-23. --t j? .•'..-:/;•,yiu^fe.îK^/.u.^jiui/iv, ,,..;•,•
104
prizonieri din Cappadocia, probabil si din Phrygia ori Galatia, si, cum presupune amintitul erudit,
în urma influentei exercitate din tinuturile Pontului si Dunãrii colonizate cu goti, a celei a multor
provinciali târâti din prima jumãtate a secolului al III-lea din tãrile balcanice, ca si în urma
cãsãtoriilor mixte ori a serviciului în armata romanã".
La începutul anului 332, gotii, nemaiputând ataca în sud, unde frontiera era atât de bine pãzitã, îi
atacã pe sarmatii Argaragante^00, în Banatul actual. Acestia cer ajutorul lui Constantin, care
trimite pe fiul sãu Constantin al II-lea si-i zdrobeste (20 aprilie 332): aproape 100.000 de goti au
pierit de foame si de frig. Salvati de imperiu, sarmatii sunt atacati de Limigantes, servii lor
revoltati, care-i bat si-i silesc la emigrare, împãratul primeste în imperiu 300.000 (!) colonizati
între Belgrad si Orsova (334)101.
Linistea în Balcani n-a mai fost tulburatã pânã la moartea împãratului (337).
^ 5. Ultimele evenimente ale domniei
1 în anul 326, Crispus fusese ucis de Constantin cel Mare la intrigile sotiei sale a doua, care voia
sã asi-
•» Ibidem, pp. 23-24.
100 La Eusebius: „Acraragantes".
101 Ibid., p. 28 si urm. Cf. N. lorga, Histoire des Roumains et de la Românite orientale, voi. II,
Bucarest, 1937, pp. 45-46. [Volumul românesc al acestei sinteze are în prezent o a doua editie,
îngrijitã de Editura Enciclopedicã, 1991; G. Bichir, Sarmatii si relatiile lor cu geto-dacii, în
„Studii. Revista de istorie", 38 (1985), pp. 1043-1057 si pp. 1164-1177.] ; :'
105
gure tronul propriilor sãi fii. Mama lui Constantin, Elena, deschise ochii fiului sãu si Fausta fu
atunci, la rândul ei, ucisã.
Aceste intrigi puseserã la ordinea zilei chestiunea succesiunii imperiale. Constantin vru sã crute
imperiului criza ce pãrea inevitabilã. El stabilise în folosul sãu unitatea imperialã sfãrâmatã de
Diocletian, dar îsi dãdea seama cã împãrtirea imperiului, sub o formã sau alta, era de acum o
necesitate. De aceea, în 335, cu prilejul aniversãrii a treizeci de ani, procedã la o împãrtire
definitivã a imperiului între cei trei fii ai sãi si doi din nepoti, Dalmatius si Hannibalianus.
Constantin al II-lea, cel mai mare dintre fii, primi lotul pãrintesc primitiv: Britannia, Gallia,
Spania;
Constantiu luã Orientul (Asia Micã, Siria, Egiptul);
Constans luã Italia, Illyricum, Africa;
Dalmatius avu Peninsula Balcanicã (Macedonia, Thracia, Achaia), cu misiunea de a apãra tãrmul
gotic al Dunãrii;
Hannibalianus primi Asia Micã Orientalã (Cappa-docia, Pontul, Armenia Micã), cu titlul de
Regele Regilor, în asteptarea cuceririi Statului persan.
Aceastã orânduire a lui Constantin favorizeazã, fireste, pe fiii sãi, mostenitorii prezumtivi; dar,
alãturi de dânsii, ea fãcea loc si Cezarului Dalmatius si fratelui sãu Hannibalianus, o asociatie
care fu consolidatã si prin douã aliante: o fiicã a lui luliu Constantiu, semi-sora lui Iulian,
Constantia, deveni sotia lui Constantiu, iar Hannibalianus luã în cãsãtorie pe fiica împãratului
Constantin cel Mare, numitã tot Constantia si care va ajunge apoi sotia lui Gallus. S-a cãutat a se
realiza astfel buna întelegere între diferitii reprezen-
106
tanti ai dinastiei. Dar împrejurãrile aveau sã rãstoarne în curând, cum vom vedea, toate aceste
previziuni.
în Orient, dusmanul iranic al imperiului, dupã decenii de liniste, ridicã din nou capul.
Când puterea pãrtilor fu doborâtã ele Artasir I, la a-^ nul 226, Statul iranian a fost reînnoit de o
serie de monarhi ai dinastiei sassanide102, care au reînviat gloria vechilor Achemenizi. El era o
putere recunoscutã de Imperiul roman ca un stat de rang egal. Una din trãsãturile caracteristice ale
acestui Stat era nobilimea ereditarã, în care se deosebeau douã clase: nobilimea înaltã, stãpânã pe
vaste domenii, în care exercita puteri princiare, si nobilimea inferioarã, partea sãnãtoasã a
natiunii, de asemenea proprietari, cunoscuti ca dikhani. Un fel de relatii feudale, socoteste Bury,
au existat între aceste douã clase ale nobilimii, si organizatia militarã pare a fi fost în legãturã cu
obligatiile feudale. Altã trãsãturã caracteristicã a statului persan era religia, controlatã de o
preotime cu imense puteri si exercitând o influentã conservatoare. Fiecare district, în provinciile
Pers iei, se afla sub controlul spiritual al unui mare preot mag (corespunzând episcopului), si în
capul întregii ierarhii sacerdotale stãtea supremul arhi-mag. Odatã cu stabilirea crestinismului,
Statul roman prezintã si el o preotime puternicã, organizatã ca o ierarhie, intolerantã si zeloasã de
persecutii103.
102 Numitã astfel dupã bunicul lui Artasir. [=Ardasir I, 224-241, întemeietorul dinastiei sasanide,
224-651].
103 J. Buiy, History ofthe Later Roman Empirefrom tbe death ofTheodosinsetc.,l,p.90.
-UJÎnnr ' i : ,,;•<:•'\r
107
NICOLAE BANESCU
Conflictul între aceste douã puteri spirituale era inevitabil. Crestinii furã adesea prigoniti în
Persia; ceva mai târziu, secta Nestorienilor, urmãritã de bizantini, îsi gãsea refugiul la persi, care
de obicei îi ocroteau.
în fruntea Statului persan se afla acum Sapor al II-lea, fiul lui Hormisdas, un monarh cu mari
însusiri politice si militare.
El trimise, în 336, lui Constantin cel Mare o ambasadã insolentã, cerând evacuarea provinciilor de
la Tigris cucerite sub Diocletian. împãratul rãspunse cã va veni sã exprime în persoanã
sentimentele sale lui Sapor. într-adevãr, odatã cu primãvara (337), el porni în fruntea armatei. O
cometã de mãrime extraordinarã se arãtã atunci pe cer, aruncând nelinistea în spirite. Putin mai în
urmã, împãratul se simti rãu. Trecând aproape de apele termale de la Helenopolis, în Bithynia, el
se opri acolo, sã facã o curã; dar nu se simti mai bine. în prada unei febre violente, fu transportat
în vila sa din Akyron, lângã Nicomedia, unde, dupã câteva zile, îsi dãdu sufletul (22 mai 337),
dupã ce primise botezul.
Disparitia neasteptatã a suveranului produse o emotie adâncã. Ofiterii sãi îi depun trupul fãrã
viatã într-un cosciug somptuos si-1 duc la Constantinopol, unde fu expus acoperit de purpurã si
cu diadema pe cap, într-una din sãlile cele mai frumoase ale palatului sacru. Multã vreme fu
vegheat de o gardã, în timp ce dinaintea lui se desfãsura ceremonialul de rigoare.- la ora obisnuitã
a audientei lor, senatori, magistrati si demnitari veneau sã salute cadavrul îmbãlsãmat, pentru a
paraliza astfel intrigile pânã la sosirea unuia dintre mostenitorii tronului. «s
•-*
108
l
Informat de cele întâmplate, Constantiu nu putu sosi îndatã la Constantinopol. în ziua de 2 august
337, se promulga încã o lege în numele defunctului. Dupã aceastã datã avurã loc cu pompã
funeraliile, si trupul împãratului, care troneazã pânã azi în istoria crestinismului, fu coborât în
mormânt, în bazilica. Sfintilor Apostoli, clãditã de el104.
104 J. Bidez, La vie de l'empereur Julien, Paris, Les Belles Lettres, 1930, pp. 12-14.
• ! -•
109
NICOLAE BANESCU
B.
URMAsULUI CONSTANTIN CEL MARE
1. Reconstituirea unitãtii imperiului
Sistemul de familie care înlocuia artificialul colle-gium întocmit de Diocletian era menit sã aibã o
soartã identicã. Mai repede decât regimul tetrarchiei, el se va nimici în rãzboaie civile. Procesul
care fãcuse din Constantin stãpânul unic al lumii se va reînnoi, dupã moartea sa, în favoarea celui
cle-al doilea fiu, Constantiu; dar imperiul a fost mântuit de dezmembrare, cum observã atât de
bine Finlay, numai prin exterminarea celei mai mari pãrti a familiei imperiale105.
Cei trei fii ai lui Constantin vãzuserã cu ochi rãi împãrtirea din 335, care atribuise o parte de
imperiu colateralilor, îndatã dupã înmormântarea tatãlui lor, ei se proclamarã Augusti (9
septembrie 337), conside-rându-se singurii stãpâni ai imperiului, si provocarã o revoltã militarã la
Constantinopole împotriva rudelor.
Perfidia lui Constantiu dase cu jurãmânt asigurãri verilor sãi alarmati. El nãscoci totusi un pretext
al crimei puse la cale. Dupã câte relateazã Philostorgios, unul din continuatorii lui Eusebiu,
Constantiu ar fi primit din mâinile episcopului de Nicomedia un rulou continând ultimele vointe
ale lui Constantin. Acesta îsi exprima bãnuiala de a fi fost otrãvit de fratii sãi si cerea fiilor sã-1
rãzbune si sã ia mãsuri pentru sigu-
Op. cit., voi. i, p. 105.
110
ranta lor. Trupele instigate provoacã un mãcel groaznic, în care pier cei doi frati ai lui Constantin,
mai multi nepoti, între care Dalmatius si Hannibalianus, si totodatã unii dintre înaltii demnitari ai
Statului. Singuri Gallus si Iulian, în vârstã de 12 si respectiv 6 ani, scãparã din acest mãcel, poate
din cauza vârstei, care-i fãcea inofensivi.
Cei trei frati au apoi o întrevedere la Sirmium si procedeazã la o nouã împãrtire teritorialã, care
adause la lotul lui Constantiu provinciile celor doi veri ucisi.
Dar armonia dintre ei nu tinu multã vreme. Constantin al II-lea, ambitios, vru sã urmeze exemplul
tatãlui si sã reconstituie unitatea imperiului în folosul sãu. El se ridicã împotriva fratelui sãu
Constans, ale cãrui state erau limitrofe cu ale sale, merse asupra Romei, dar, atras într-o cursã,
pieri (340). Provinciile sale furã anexate de Constans.
Nu mai erau acum decât doi împãrati. Aceastã di-archie tinu 10 ani, Constans era un vicios si
nemultumi elementul militar. O conspiratie se urzi împotriva lui. Magnentiu, un soldat de origine
germanã, care se ridicase prin serviciile sale în vârful ierarhiei, se proclamã împãrat la banchetul
dat de intendentul finantelor Marcellinus, la Autun. Informat, Constans, care se afla la vânãtoare
în apropiere, cãutã scãparea fugind cãtre Spania; dar, ajuns de o trupã de cãlãreti franci la poalele
Pirineilor, el fu omorât106. Magnentiu rãmase stãpân pe Occident.
O altã uzurpare, a lui Vetranion, unul din generalii armatelor de la Dunãre, se produse în
Illyricum. Sora
1 Zosimus (Bonn), II, 42.
111
lui Constantiu, Constantia, vãduva lui Hannibalianus, îl îndemnase sã se proclame Caesarîn

primãvara anului 350. Vetranion era bun militar, iubit de soldati, din rândurile cãrora se ridicase;
era însã un om simplu, fãrã nici o culturã. El îsi luã rolul în serios si scrise lui Constantiu pentru
a-i promite alianta si a cere mâna sorei sale. Aceasta scrise si ea fratelui sãu, explicându-i cã
alegerea lui Vetranion s-a fãcut numai spre a împiedica armatele de la Dunãre sã treacã de partea
lui Magnentiu.
Constantiu veni din Orient, unde purtase fãrã succes rãzboiul cu persii. El cãutã mai întâi sã-1
loveascã pe Vetranion înainte ca uzurpatorii sã se uneascã si izbuti sã însele simplitatea lui,
atrãgându-1 în cursa unor tratative amãgitoare. Se alese un loc la frontiera provinciilor limitrofe,
pentru o întrevedere, spre a se asigura, prin jurãmânt reciproc, si a pune la cale operatiile
rãzboiului civil. Locul ales a fost Sardica (Sofia de azi), unde trupele amândurora se întrunirã la
25 decembrie, într-o vastã câmpie, în mijlocul lor se ridicase tribuna de pe care împãratii
obisnuiau sã vorbeascã trupelor. Constantiu propuse sã se ia de arbitru armata însãsi, ceea ce
Vetranion primi, înteles cu sefii fortelor acestuia, Constantiu, care avea întâietatea, tinu un discurs
dibaci, în care aminti soldatilor de gloria si libertatea tatãlui sãu, de jurãmintele ce legau legiunile
de dinastia sa. Soldatii, întetiti de ofiterii din jurul tribunei, izbucnirã în aclamatii puternice pentru
fiul lui Constantin. Impresionat, Vetranion se aruncã la picioarele lui Constantiu, cerând iertare,
împãratul se multumi a-1 dezbrãca de purpurã, apoi îl îmbrãtisa, îl primi politicos la masã si-1
trimise la Prusa, în
112
Bithynia, într-un palat, unde putu sã-si ducã, timp de sase ani, o viatã confortabilã107.
Rãmânea Magnentiu, puternic, fiidcã fusese recunoscut de Britannia, Gallia, Spania si Italia. El
înainta, în marsuri grãbite, în fruntea unei impunãtoare armate de provinciali si barbari. La
Mursa, pe Drava, armata lui Constantiu îl zdrobi, dupã o bãtãlie teribilã, în care 50.000 de oameni
rãmaserã pe câmpul de luptã. Ceea ce a contribuit la victorie a fost trecerea la imperiali a
francului Silvanus, general renumit, împreunã cu corpul sãu de cavalerie. Scãpând de încãierare,
Magnentiu se refugie la Aquileia, întãrind trecerile muntilor. Dar aparitia flotei romane pe
coastele Italiei produse multe defectiuni. Roma, unde Magnentiu înecase în sânge tentativa lui
Nepotianus de a-1 înlocui (iunie 351), era ostilã uzurpatorului. Când armata imperialã reusi a
trece Alpii lulieni, Magnentiu fugi cu putinele-i trupe dincolo de Alpi, la Lugdunum (Lyon),
încercã a trata, renuntând la purpurã, dar, urmãrit de aproape, nu-i rãmase, pentru a nu cãdea în
mâinile dusmanului, decât a se sinucide108. Aceste evenimente ocuparã anul 352 si jumãtate din
353.
Represiunea fu nemiloasã. Unitatea imperiului era cu aceasta reconstituitã.
107 Ibidem, II, 44.
108 Detalii asupra, înversunatei lupte si a sfârsitului ei la Zosimus, II, 46-53. [A. se vedea si
studiul lui J. Sasel, The Struggle between Magnentius and Constantius II for Italy and Illyricum,
„Ziva antika", 21 (1971), pp. 205-216.]
113
2. Constantin al II-lea
(singur împãrat: 353 - 3 noiembrie 361)
a. Tribulatiile lui Gallus si Iulian. Educatia lor. Gallus înaintat Caesar, executia lui. Dupã
masacrul din care singuri scãpaserã, cei doi veri ai lui Constantiu al II-lea îsi duserã mult timp o
viatã retrasã, într-un adevãrat exil, urmãriti necontenit de vigilenta bãnuitoare a împãratului,
supravegheati de oamenii sãi de încredere, înconjurati de spioni, care îl tineau la curent cu tot ce
putea interesa suspiciunea stãpânului lor.
Gallus rãmase, probabil, un timp în capitalã sau, cum cred unii, undeva în Asia, dar pe Iulian îl
regãsim în palatele pustii din Nicomedia, în fundul Golfului Astakos, pe coasta asiaticã a
Propontidei. Acolo trimise noul stãpân al Orientului pe orfan, si Eusebiu, episcopul orasului, era
însãrcinat a-i supraveghea educatia. Nu departe se afla mama Basilinei, bunica lui Iulian,
bucuroasã a-si regãsi în acest copil amintirea fiicei sale, care murise curând dupã nasterea lui. Ea
îi dãrui un domeniu cu o vilã si vaste dependinte în preajma orasului Chalkedon, si Iulian era
fericit sã-si petreacã acolo vacantele, gustând în acel mediu câmpenesc bucurii de care îsi va
aduce aminte mai târziu cu înduiosare. Pedagogul Mardonius, un bãtrân eunuc scit foarte învãtat,
fost lector al Basilinei, plin de bunãtate si de foc sacru pentru profesiunea sa, se îngrijea de
educatia copilului. El îi desteptã gustul pentru literatura clasicã, admiratia pentru frumusetile lui
Homer si Hesiod. Iulian îi va pãstra o amintire scumpã si o adevãratã veneratie109.
114
De aici, dupã moartea lui Eusebiu (341-342), Iulian fu transferat la Macellum, domeniu imperial
din Cappadocia, unde veni si fratele sãu Gallus. Bãnuitorul despot simtise nevoia de a-i interna
într-un loc sigur. Aici nu mai era vorba de studii profane; s-a urmãrit a se împlini instructia
religioasã a tinerilor prin lecturi si explicatii din Vechiul si Noul Testament, pelerinaje si
rugãciuni la mormintele martirilor, cântece sacre la bisericã. Gallus n-avea educatia lui Iulian si
nu era pregãtit pentru asemenea lucruri, fiind si o fire brutalã; Iulian însã îsi dãdu obisnuita silintã
si fãcu progrese repezi. Impresionabil cum era, înclinat spre misticism, fu initiat în practicile
crestinismului, pe care mai târziu le va recomanda ca exemplu.
El cunoscu acolo pe George de Cappadocia, episcopul arian, care avea sã sfârseascã atât de tragic
în Alexandria Egiptului. George avea o frumoasã bibliotecã si-i permise lui Iulian s-o cerceteze.
Constantiu poposea adesea la Antiochia Siriei, unde, sub influenta unor prelati piosi, cum era
episcopul Leontios din acel oras, începu a avea remuscãri
109 Excelenta monografie închinatã vietii lui Iulian de J. Bidez, La vie de l'empereur Julien,
Paris, Belles Lettres, 1930, e lucrarea fundamentalã în aceastã privintã. [Trebuie adãugatã însã
bibliografia de limbã englezã si germanã a iltimelor decenii, pentru care se poate face trimitere la
The Oxford Dictionary of Byzantium, prepared at Dumbarton Oaks, sub îndrumarea lui A.P. Ka
dan, voi. I-HI = ODB), New York - Oxford, 1991, s.v. Julian", în voi. II, p. 1079, de unde
mentionãm pe R. Browning, The Emperor Julian, Berkeley-Los Angeles, 1976 si E. Pack, Stãdte
undSteuern in der Politik Julians: Untersuchungen zu den Quellen eines KaiserbUdes, Bruxelles,
1986.]
115
MCOLAE BÃNESCU
pentru singurãtatea în care se afla, înconjurat numai de strãini. La sugestia acestor prelati, exilul
verilor sãi îsi aflã acum sfârsitul.
Cãtre finele anului 347, un ordin sosi la Macellum, dispunând trimiterea la Curte a lui Gallus,
care fu un timp încã supravegheat. Iulian, absorbit de cãrti, era mai putin de temut, si el putu
pãrãsi Macellum si veni la Constantinopol, unde afla toate mijloacele pentru a se adânci în
studiile sale. Prin directia datã de Constantiu acestor studii, e putin probabil sã fi urmat altceva
decât gramatica si retorica. El frecventa în acelasi timp bisericile. Spionii împãratului nu-1
pierdeau însã din ochi. Iulian avea vreo douãzeci de ani. Firea sa vioaie, sincerã, lipsitã de
orgoliu, îl fãcea sã se apropie de oricine, fãrã consideratie de rangul sãu, si-i atrase simpatiile
capitalei. Alarmat de popularitatea ce si-o câstiga, Constantiu îi dãdu ordin sã pãrãseascã îndatã
Constantinopol si sã se retragã la Nicomedia.
Pentru a doua oarã Iulian trecu Bosforul, pentru a se închide în vechea resedintã imperialã. El avu
norocul sã gãseascã acolo pe Libanios, care-si preda atunci în acel oras învãtãmântul. Desi i se
interzise de a urma cursurile celebrului retor, care putea clãtina educatia crestinã a tânãrului,
Iulian gãsi mijlocul de a-si procura zilnic copia lectiilor lui. între celebritãtile sofisticii a doua,
Libanios rãspundea întru totul cerintelor spiritului superior al noului sãu discipol, care, dupã
expresia lui Bidez, în mediul acesta fu pus pentru întâia oarã în comunicatie cu zeii. Iulian a fost
u-nul dintre cei mai entuziasti discipoli ai lui Libanios. Acesta întãri într-însul cultul pentru
literatura anticã, în care îl initiaserã primii sãi educatori110.
116
Evenimentele politice aduc deodatã o schimbare neasteptatã în regimul tinerilor exilati.

La începutul anului 350, se produse în Occident uzurparea lui Magnentiu, proclamat împãrat la
Au tun. Constans pieri de mâna emisarilor sãi, în fuga-i cãtre Spania. Frontiera Orientului era în
acel moment serios amenintatã. Situatia gravã îl sili pe Constantiu a întelege cã trebuie sã-si
asocieze pe unul din singurii membri ce mai erau în viatã din dinastia sa. La 15 martie 351 el îl
ridicã pe Gallus la rangul de Caesar, îi dãdu de sotie pe sora sa Constantia si schimbã cu el
jurãminte solemne de bunã întelegere înaintea epis-copului-misionar Theophil Indianul, unul
dintre familiarii împãratului. Gallus primea sarcina de a guverna Orientul si pleca, împreunã cu
sotia sa, la Antiochia. în drumul cãtre resedintã, avu la Nico-media o întrevedere cu fratele sãu
Iulian, care obtinu de la Constantiu libertatea de a merge, dupã voie, sã-si desãvârseascã studiile.
La retori, Iulian nu mai avea ce cãuta. Ceea ce-1 atrage acum e misticismul, pe care-1 întrevãzuse
la Nicomedia. De multã vreme ceva se pregãtea în filosofic, încetul cu încetul, vechile doctrine se
apropiaserã, ele tindeau a se topi unele în altele, absorbind ce mai rãmãsese din anticele religii
elenice si atrãgând unele elemente ale credintelor noi. O sintezã era necesarã, si ea se îndeplineste
în prima jumãtate a secolului al III-lea, cu Plotin. Condensând într-un larg sistem de eclectism
elemente ale teologiei împrumutate din toate filosofiile si din toate religiile elenismu-
110. Bidez, op. cit., pp. 16 si urm.
117
lui, Plotin arãtase cã prima întrebuintare a ratiunii este de a întelege cã omul e captiv în materie,
cã prima silintã a vointei lui trebuie sã fie de a se avânta „dincolo", de a se desface de lucrurile
pãmântesti, de a-si elibera sufletul de trup. Adevãrata virtute este unirea cu Dumnezeu. Avântul
cãtre Dumnezeu nu-1 cerea Plotin ratiunii si inimii, fiindcã Dumnezeul sãu era dincolo de sensibil
si de inteligibil. Dincolo de ratiune va fi pentru el intuitia si dincolo de intuitie extazul
(ejccrracng), actul de a iesi din sine111. Când sufletul s-a eliberat de tot ce-1 leagã de lume,
atunci totul se sterge si totul se reveleazã112.
în veacul al IV-lea, pãgânismul în pericol recurse la ajutorul fortelor elenismului. Sistemul lui
Plotin, ca toate doctrinele filosofice, prea subtile si delicate, nu era accesibil multor inteligente.
Discipolii sãi cãutarã a prezenta speculatiile filosofici sale în imaginile seducãtoare si vaporoase
ale cultelor mistice. Marele pontif al neoplatonismului mistic a fost lamblichos, metafizician
subtil, adorat de discipoli ca o fiintã supranaturalã, poruncind demonilor si vorbind cu zeii. Pentru
Cousin, care ne expune cu multã claritate
111 Alexandrinii au întrebuintat pentru întâia oarã acest cuvânt - care, etimologic, înseamnã
schimbare de stare, deviere, rãtãcire, - pentru a zugrãvi încântarea religioasã, „nebunia sublimã a
sufletului pierdut în unitatea divinã". (Vezi Cousin, Hist. generale de la philosophie, Xlle ed.,
Paris, 1884, p. 179, n. 2). [Vezi si Infra, n. 497 a îngrijitorului editiei).]
112 Alfred si Maurice Croiset, Hist. de la litter. grecque, t. V, pp. 887-890, dau o succintã si
excelentã caracterizare a filosofiei acestui spirit original. Cf. Em. Brehier, Plotin, Enneades, Les
Belles Lettres, Paris, 1924, I, Introduction.
118
misticismul alexandrin, lamblichos nu mai e un filosof, ci un preot si un mistagog (initiator în

mistere): el învatã unirea realã cu Dumnezeu, face evocatii si minuni113. Elenismul ajunge cu el
o religie exaltatã, ai cãrei credinciosi, desfãcuti de interesele pãmântesti, trãiesc în plin
supranatural. Spiritul lor pierde din ce în ce contactul cu realitatea, alunecând în speculatii
extravagante. Ei se aruncã în divinatie si theurgie, vrãjitoria secolului al IV-lea.
învãtãmântul filosofilor la care alerga Iulian -spune atât de bine Gaston Boissier - rãspundea unor
trebuinte ale sufletului sãu pe care crestinismul nu le putuse multumi. Acest învãtãmânt era mai
mult decât o metafizicã îndrãzneatã, decât rationamente subtile si reverii semete, afirmã
eminentul erudit; el pretindea a pune la îndemânã mijlocul de a fi în comunicatie cu Divinitatea,
„de a. merge spre ea sau de a o atrage la sine, de a auzi vo cea ei în visuri sau în oracole si de a sti
de la ea însãsi natura si planurile sale"114.
lamblichos nu mai era în viatã, dar la Pergamon se afla Edesios, cel mai venerat dintre discipolii
sãi. La el aleargã Iulian. Fi; osoful, bãtrân si obosit, îl îndreaptã cãtre Maximus, care se afla în
Ephes, cãtre Priskos, care luase drunual spre Atena. Iulian plecã atunci la Ephes si acolo îl
cunoscu pe vestitul Maximus (351), se initie în theurgie, în practicile religioase ale misterelor
neoplatonismului, întors la Nicomedia, el continuã a se arãta crestin, dar, supravegheat cum era,
113 Cousin, op. cit. 190.
114 G. Boisser, La fin du paganisme, t. I, Paris, 1907, chap. III (L'empereur Julien), p. 99.
119
NICOLAE BANESCU
peregrinãrile sale la theurgi ajunserã la urechile lui Gallus, care trimise pe lângã fratele sãu pe
Aetius, seful arienilor extremisti, un teolog de reputatie al epocii. Iulian îl primi cu multã
simpatie, îi arãtã întelegere, si teologul fu convins de credinta sa nealteratã.
în acest timp, la Antiochia, Gallus trezi prin purtãrile sale nemultumirea generalã. Cesarul
usuratec se desfãta în plãceri, se pasiona pentru spectacole si se deda la acte compromitãtoare.
Ammianus Marcellinus, cel mai pretios izvor al epocii, relateazã cã noaptea, întovãrãsit de o
bandã de spadasini travestiti, cutreiera tavernele si rãspântiile, întrebând, în limba greacã, pe care
o cunostea bine, ce stie fiecare despre Cesar, si aceasta o fãcea fãrã rusine în oras, la lumina
tortelor, ca ziua115. Constantia exercita asuprã-i o influentã funestã, si el o lãsã sã terorizeze
orasul printr-o serie de executii116.
Rapoartele primite de împãrat îl alarmarã. El îi retrase mai întâi mare parte din trupe, si apoi îl
chemã la Milan, sub cuvânt cã vrea sã se întretinã împreunã asupra afacerilor imperiului.
Constantiu insista ca Cesarul sã-si grãbeascã venirea si, pentru a înlãtura bãnuielile, îi cerea sã
vinã împreunã cu sotia sa, pe
115 Ed. Fr. Eyssenhardt, Berlin, 1871, XIV, l, 19:... et adhibitis paucis clam ferro succintis uesperi
per tabernas palabatur et con-pita quaeritando Graeco sermone, cuius erat inpendio gnarus, quid
de Caesare quisque sentiret et haec confidenter agebat in urbe ubi pernoctantium luminum
claritudo dierum solet imitãri fulgorem.
116 Megaera quaedam mortalis, inflammatrix saenientis adsidua, humani cruoris auida nihil
mitius quam maritus (Ibidem, XTV, l, 2).
120
care o doreste mult. Constantia ezitã câtva timp, temându-se de mâjiia lui, dar, socotind cã
influenta ei îl va linisti, ca frate, se decise în cele din urmã a porni. Din nefericire, ajunsi în
Bithynia, muri de o febrã subitã117. Ea iu înmormântatã lângã Roma, într-un mausoleu
monumental, care-i poartã si astãzi numele. Gallus îsi continuã singur drumul cãtre destinul sãu.
Ajuns la Poetovio, în Noricum, era pus sub gardã, despuiat de vesmintele regesti si îmbrãcat cu
tunica si mantaua comunã, urcat repede într-o trãsurã privatã (carpento privata) si dus în Histria,
lângã Pola. Pe când era pãzit acolo, sosirã Eusebius sambelanul (_cubiculi praepositus), Pentadius
notarul si Mellobaudes, tribun militar, trimisi de tiranul obsedat spre a-i lua un interogatoriu
amãnuntit cu privire la omorurile sãvârsite la Antiochia. Palid de emotie, Gallus îngãimã cã
executiile s-au fãcut la instigatia sotiei sale. La aceastã insultã a memoriei surorii sale,
Constantiu, apucat de o mânie fãrã de margini, nu mai vãzu sigurantã pentru sine decât în moartea
nefericitului Cesar. Serenianus fu îndatã expediat, împreunã cu alti doi delatori, pentru a-1
executa. Cu mâinile legate la spate, „ca unui hot rãufãcãtor", dupã expresia lui Ammianus, Gallus
fu decapitat cãtre sfârsitul anului 354 ns.
Cunoscând amãnuntele acestei sinistre tragedii, Iulian fu atât de impresionat, încât de multe ori
pãrea
117 Ammianus, XIV, 11, 6: cum Bithyniam introisset, in statione quae Caenos Gallicarios
appellatur, absumpta est in febrium re-pentina.
118 XIV, 11, 23:... et ita conligatis manibus in modum noxii cuiusdam latronis cemice abscisa.
121
cã vede spectrul trupului decapitat al fratelui sãu. Odatã cu executia lui Gallus, primea si el
ordinul de a se prezenta la Milan. Acolo se gãsi în prezenta unei acuzatii formale: i se imputa cã
pãrãsise Macellum fãrã autorizatie, cã avusese conciliabule cu fratele sãu dizgratiat, când trecuse
prin ConstantinopoF19. Iulian s-a apãrat energic. Suspectat, calomniat de puternicii intriganti de
la Curte, el simtea cã viata sa e în primejdie, si Constantiu, sub influenta camarilei, nu voia sã-1
primeascã în audientã. O interventie neprevãzutã si hotãrâtoare îl salveazã, împãrãteasa Eusebia,
care exercita o mare influentã asupra sotului sãu, se apropie cu simpatie de tânãrul nefericit,
pledeazã cu ardoare cauza lui si obtine a-1 primi în audientã si a-1 asculta, întrevederea aceasta
avu darul sã linisteascã mânia despotului.
Dorinta lui Iulian era sã se întoarcã în linistea domeniului mostenit de la bunica sa, si Eusebia îi
obtinu autorizatia. Iulian plecã, dar la Como fu întors din drum din cauza revoltei generalului
Silvanus în Gallia, provocatã de infamia delatorilor din jurul tronului. Suspiciunea se trezi din
nou în sufletul lui Constantiu, care se temu ca Iulian sã nu întâmpine în calea sa pe rebeli.
Eusebia, din marea sa afectiune pentru Iulian, îl convinge atunci pe împãrat sã-1 lase a-si urma un
timp învãtãtura la Atena, unde nu va mai putea fi periculos.
Aceastã hotãrâre fu primitã de Iulian cu o nespusã bucurie. El putea sã vadã în sfârsit orasul
viselor sale. în vara anului 355, îsi fãcea intrarea în Atena, stre-
Ibidem, XV, 2, 7.
122
curându-se fãrã zgomot, supravegheat cum era, si descindea la locuinta elegantã a unui nobil din
Antiochia, Celsius, prieten intim al lui Libanios120.
Cu toate devastãrile pe care le suferise, orasul îsi pãstra vechea splendoare a monumentelor sale.
Acropole, cu atâitea minuni ale artei, era intactã. Pallas-Athena trona încã în mijlocul
Parthenonului; sacrificiile se îndeplineau si solemnitãtile cultului pãgân se desfãsurau în toatã
mãretia lor. Ne închipuim usor impresia strecuratã în sufletul tânãrului setos de marile amintiri ale
trecutului. El nu-si pierdea vremea în distractiile obisnuite ale tineretului zgomotos, ci se lãsa în
voia entuziasmului sãu pentru frumusetile ce-i Fermecau privirea si pentru învãtãmântul ce fãcea
atunci gloria metropolei elenismului.
Universitatea atenianã rãsuna în acea epocã de elocventa sofistilor celebri, în jurul cãrora se
îngrãmãdeau tinerii studiosi din cele mai depãrtate provincii ale imperiului. Arta cuvântului era la
grecii de atunci o adevãratã desfãtare a spiritului, prin efectele sale în mare parte muzicale.
Oratorul era acum un emul al poetilor lirici. Aplicând o prozodie care nu se mai simtea în limba
vie, el scotea în relief, ca un virtuos, timbrul si armoniile elocutiunii sale si exalta pe auditori prin
muzicalitatea frazelor, de multe ori pure sonoritãti, lipsite de fond serios.
Aceste lucruri ne fac, poate, sã surâdem astãzi. Dar, cum observã cu drept cuvânt un învãtat care
s-a oprit asupra lor, trebuie sã mãrturisim cã nu le mai putem întelege. Acest acord absolut al
cuvântului si urechii
120 Bidez, op. cit., pp. 108-110.
123
sunt fenomene care s-au pierdut pentru noi. A fost un gen de elocventã si un sistem de educatie de
care nu mai avem azi idee, cãci se întemeiau pe un sentiment care a dispãrut: iubirea dezinteresatã
a vorbirii frumoase121. Apoi, limbile vechi ne sunt atât de putin familiare, avem pentru ele un
sentiment atât de strãin, încât nu ne putem da seama de farmecul pe care-1 gãseau într-însele cei
vechi, farmec pierdut pentru noi. Cã nu erau lucruri atât de dispretuit, ne-o aratã faptul cã
crestinii, mari oratori ai Bisericii, n-au ocolit scoala retorilor greci.
Cursurile cele mai frecventate erau cele ale lui Prohaeresius. Reputatia sa ajunsese pânã în
Occident si împãratul Constans îl chemã sã-1 asculte. Cãlãtoria sa a fost un triumf22.
Iulian se interesa însã mai mult de filosofic. scoala lui Platon supravietuia în grãdinile Academiei,
si aici zãbovea tânãrul setos de doctrina complexã a theurgilor. Eleusis, unde se celebrau încã, în
toatã mãretia lor, misterele zeitei Demeter, nu era departe, si Maximus recomandase lui Iulian sã
meargã sã-si împlineascã initierea la hierofantul vestitului sanctuar. Tânãrul print pãtrunse în
veneratul templu al divinitãtilor subterane, strãbãtu toate fazele initierii în misterele lor,
împãrtãsindu-se de înaltele adevãruri filosofice desprinse din simbolismul lor complicat.
121 Petit de Julleville, Histoire de la Grece sous la domination romaine, Il-e ed., Paris, 1879, pp.
351-352.
122 Roma îi ridicã o statuie de aramã, cu o inscriptie adesea citatã pentru aliteratia de patru ori
repetatã: Regina Rerum Roma, Regi Eloquentiae. (Jbidem, p. 350).
124
Reprezentantul neoplatonismului, Priskos, recomandat de Edesias, se afla la Atena. Iulian îl

cercetã, sedus de ocultismul 5ãu. Eunapios ni-1 prezintã ca un om gelos de ideile sale, pãtruns de
demnitatea filosofici, vorbind domol, p« un ton întotdeauna solemn. Iulian i-a pãstrat statornic un
mare respect, împreunã cu Maximus, Priskos a stat la cãpãtâiul sãu, în ultimele-i momente, când
clzu rãnit pe câmpul de bãtaie; ei i-au dat cele din urmã mângâieri filosofice înainte de moarte.
Iulian cunoscu la Atena si pe corifeii de mai târziu ai Bisericii, pe lâsile de Caesarea si Grigorie
de Nazianz. Cel din urmã, pasionat, îsi aduce mai târziu aminte de tânãrul si originalul membru al
dinastiei si-i schiteazã, dupã eroica lui moarte, un portret plin de urã. Ceea ce rãmâne din aceastã
schitare este, cum aratã Bidez, timiditatea sa nervoasã, notatã de Libanios, care ne spune cã,
înaintea numerosilor prieteni ce fãceau cerc în jurul sãu la Atena, Iulian nu pronunta un cuvânt
fãrã ca o roseatã pudicã sã nu-i coloreze fata, urmând apoi debitul vorbirii sale repezi, de care se
resimt adesea scrierile lui123.
Fericirea sederii lui Iulian la Atena n-a fost de lungã duratã. Pe neasteptate, la începutul toamnei,
el primi ordin sã vinã la Milan.
Revolta lui Silvanus în Gallia se încheia cu asasinarea lui; dar imperiul era acum asaltat din toate
pãrtile. Francii, alamanii si saxonii ocupaserã 40 de orase pe Rin, târând populatia în captivitate si
ducând cu ei o pradã imensã; quazii si sarmatii cutreierau Pannonia si Moesia superioarã; iar în
Orient, persii nu încetau de a ataca, tinuturile imperiului. Constantiu îsi
125
NICO1AE BÃNESCU
dãdea seama cât de greu putea face fatã unei situatii atât de grave, dar pregeta a-si alege un
asociat la imperiu, din cauza, excesivei iubiri de putere si a suspiciunii fatã de toti124. Se gândi
totusi, în cele din urmã, a-si asocia pe Iulian. O luptã de influente se dãdu atunci în jurul sãu.
Delatorii se sileau a-1 abate de la acest gând; singurã Eusebia, „foarte instruitã, si cu o prudentã
mai presus de sexul femeiesc", cum o caracterizeazã Zosimus, le tinu piept si convinse pe
Constantiu sã punã pe Iulian ca Cesar peste natiunile de dincolo de Alpi, cãci, tânãr cum este, de
o fire simplã, zicea ea, cufundat toatã viata în studii si nestiutor în toate, „va fi pentru noi mai bun
decât oricare altul"125.
Iulian, care-si astepta soarta într-un cartier din Milan, fu chemat în sfârsit la Curte, si ceremonia
învestiturii sale în calitate de Caesar avu loc la 6 noiembrie 355, în fata trupelor prezente la
Milan. Constantiu pronuntã un discurs în care, lãudând însusirile vãrului sãu, ceru ratificarea
armatei pentru alegerea lui. Trupele îl întrerupserã cu un murmur de aprobare, si împãratul puse
atunci pe umerii lui Iulian purpura si-1 proclamã Caesarîn aclamatiile lor. El îi adresã apoi lui
Iulian o alocutie plinã de sfaturi bune si de asigurãri. Armata îsi lovi zgomotos scuturile de
genunchi, semn al bucuriei cu care aproba si al admiratiei cu care
123 Bidez, op. cit., p. 118; cf. Zosimus (Bonn), III, 1-2.
124 Zosimus, III, 1: iXiaftai Se KOIVCOVOV ij\c, âp%fjt oi>K etMppei &iâ ie (pi'kapx'iut
vnepfloXriv Kal TO nâvtaq e%eiv ev vnoyia.
125 Ibidem-. ãpeivcov ie ecrTai navwq erepov nepi r]jJ.ãq. Cf. Ammianus Marcellinus, XV, 8, 3-
126
primea pe Cesarui strãlucind în purpura imperialã. Iulian luã dupã aceea loc în carul imperial
alãturi de suveran si fu introdus solemn în palat126. El a fost fericit a prezenta, din îndemnul
împãratului, omagiile sale împãrãtesei Eusebia. în panegiricul ce-i închinã mai în urmã, Cesarui a
consemnat scena memorabilei întrevederi. Când veni în fata ei, i se pãru cã vede, ca într-un
templu, statuia Moderatiei (ayaAjua acacppoavvrig). „Unele - îi zise basilissa - le si ai de la noi;
celelalte le vei avea de la Dumnezeu numai dacã esti credincios si drept fatã de noi". Aproape atât
a auzit, nici un cuvânt mai mult - urmeazã el -, desi în elocventã nu era mai prejos de cei mai buni
oratori. Iulian iesi de la audientã plin de admiratie si uimire, cu impresia de a fi auzit vorbind
Modestia însãsi, „atât de dulce si suav era sunetul vocii sale"127.
împãrãteasa îi fãcu un dar, care era pentru Iulian de cel mai mare pret: o mare cantitate de cãrti de
filosofic si istorici buni, de oratori si poeti, care 1-au însotit în campaniile sale si pe care, cum
declarã în panegiricul amintit, de câte ori le cerceta, în rãgazurile sale, nu putea uita pe aceea care
i le dãruise128.
b. Iulian Caesar, apãrarea Galliei. Luptele de la Rin cu germanii (355-359). Pregãtirile de plecare
se grãbeau. Iulian primea comanda Galiilor, Britanniei si
126 Ammianus, XV, <?, 5-15.
127 Elogiul împãrãtesei Eusebia, p. 97, la Bidez, L'empereur Julien, Oeuvres completez, t.I, 1-
ere pârtie, Paris, Les Belles Lettres, 1932.
128 P. 98.
127
Spaniei, dar Constantiu, dupã obicei, îsi luã toate mãsurile de precautie, punându-1 pe Cesar sub
o umilitoare tutelã. Ursicinus fu înlocuit în comandamentul suprem cu Marcellus, un general
mediocru, care avea si misiunea de a supraveghea de aproape miscãrile lui Iulian, în Manifestul
sãu de mai târziu cãtre atenieni, acesta aratã situatia de inferioritate în care era pus: a fost trimis în
Gallia nu atât pentru a comanda armatele din acea provincie, cât pentru a se supune generalilor de
acolo, cãci li se scrisese si poruncise formal sã nu spioneze pe dusmani mai mult decât pe el129,
într-adevãr, înaltii functionari care se aflau cu el -Florentius, prefectul Galici, Sallustius
quaestorul -aveau sã primeascã ordine numai de la Constantiu. Pentru ca atmosfera ce i se crea sã
fie completã, împãratul îi dãdu pe sora sa Elena de sotie130.
La l decembrie 355, Iulian iesi din Milan, petrecut o bucatã de drum de împãrat. La Turin aflã
stirea unui dezastru ce i se ascunsese: Colonia cãzuse în mâinile barbarilor, dupã un crâncen
asediu. Aceastã veste fu pentru tânãrul Cesar o prevestire rea; dar, aclamat în calea sa de
populatie, el îsi întãri încrederea. Sosind la Vienna, pe Ron, toti îi iesirã înainte din oras si din
împrejurimi, aclamându-1 cãlduros, în timpul când Iulian intra în Gallia, aceasta oferea o
priveliste tristã, nu mai avea nimic din prosperitatea de odinioarã. Pe urma
129 Cãtre Senatul si poporul atenian, în aceeasi editie a lui Bidez; 1.1, partea I, p. 224.
130 Desigur, mai în vârstã decât Iulian, care avea 24 de ani. Elena a avut în aceastã cãsãtorie un
rol sters si a murit curând dupã declararea conflictului dintre sotul si fratele sãu.
nãvãlirilor sãlbatice din veacul al III-lea, orasele erau ruinate, câmpiile rãmase în paraginã,
populatia rãritã. Lutetia Parisiorujn (Parisul) se refugiase în L'île de la Cite, Bordeaux îsi mutase
portul în estuarul unui modest râu (Deveze), spre a rezista surprinderilor, la adãpostul
fortificatiilor131.
Manifestul cãtre atenieni ne aratã situatia dramaticã aflatã de Iulian în Gallia. O foarte mare
multime de germani, spune e33 locuiau fãrã teamã în jurul oraselor devastate ale celtilor. El
socoteste la 45 numãrul oraselor deschise, ale cãror ziduri fuseserã nimicite de nãvãlitori; o fâsie
de pãmânt exploatatã de barbari dincoace de Rin (jLm TãSe TOV 'Privov) se întindea „de la
izvoarele lui pânã la ocean".
tinut pânã acum departe de orice initiere în afacerile publice, Iulian era cu totul strãin de
cunostintele reclamate de noua sa situatie. Constient de marea misiune ce i se încre dintase, el se
sili, în iarna petrecutã în palatul din marginea Ronului, a-si dobândi aceste cunostinte. Sallustius,
spirit luminat si onest, administrator excelent, îl initie în afacerile Statului; în acelasi timp,
Cesarul îsi fãcu rãbdãtor educatia militarã, studiind exercitiile soldatilor si pregãtindu-se alãturi
de ei pentru rãzboi.
Odatã cu vara <356), alamanii îsi reluau incursiunile. Iulian primi ordinul împãratului de a-si
duce armata la Reims. în drumul sãu pânã acolo, Cesarul curãtã locurile de bandele prãdalnicilor
germani. La Reims, fu pus la curent cu planul operatiunilor. Un corp de armatã condus de împãrat
trebuia sã treacã
Bidez, La vie de l'empereur Julien, Paris, 1930, p. 136.
129
NICOLAE BANESCU
Rinul aproape de lacul Constanta, spre a face o diversiune cãtre Pãdurea Neagrã, în timp ce alte
trupe, sub comanda lui Marcellus si Ursicinus, aveau sã execute o miscare paralelã dincoace de
frontierã, spre a împiedica pe barbari a trece în Gallia. Programul acesta fu executat întocmai.
Iulian, aflând cã mai multe orase cãzuserã în mâinile dusmanului, cuceri Brumath si se îndreptã
direct la Colonia, ocupatã mai înainte de germani si o recuceri aproape fãrã luptã; el îsi duse apoi
trupele la Senones (Sens), pentru a petrece acolo iarna132.
Dar campania anului 356 nu avusese mari rezultate, în iarnã, bandele barbarilor începurã iarãsi
jafurile lor ca mai înainte, si Iulian fu nevoit a-si rãspândi putinele trupe ce le avea pentru a apãra
pe locuitori. Informati de slaba lui garnizoanã la Sens, Cesarul fu asediat de o masã de barbari.
Marcellus, care se afla în apropiere, nu-i veni în ajutor, dar Iulian, cu putinii sãi soldati, apãrã
energic zidurile, stând cu îndãrãtnicie la creneluri, încât barbarii se vãzurã siliti a pãrãsi asediul
dupã o lunã133. Informat de indolenta lui Marcellus, împãratul îl recheamã, în raportul ce-i face,
incapabilul general cautã sã-1 compromitã pe Iulian, si acesta scapã numai prin devotamentul
sambelanului sãu, eunucul Eutherios, care demascã toatã calomnia, garantând pentru credinta
Cesarului134 si prin sosirea la Curte, tocmai Ia timp, a celor douã panegirice compuse de Iulian
în onoarea lui Constantiu si a împãrãte-
132 ttridem, pp. 141-142.
133 Ammianus, XVI, 4, 2, 3. IM Ibidem, XVI, 7, 1-4.
130
sei Eusebia1*5. Marcellus fu trimis la Sardica, si în locul sãu fu numit în Callia Severus, general
cu experientã si disciplinã, care a fost pentru Iulian un pretios colaborator.
în 357, Cesarul primeste încuviintarea, obtinutã pentru el de Eusebia, de a comanda personal
trupele136. Dar, în locul vrednicului Ursicinus, Constantiu îi trimitea pentru comanda infanteriei
pe un dusman, Barbation, care avusese un rol în uciderea lui Gallus.
în primãvara anului 357, reluând campania împotriva germanilor, Iulian porni cãtre Vosgi, în timp
ce Barbation trebuia sã meargã spre Bale, planul fiind sã-i prindã pe dusmani ca în cleste. Iulian
nimiceste o bandã de germani care prãdaserã în interior si se opreste la fortul Saverne, pe care
cãuta sã-1 punã în stare de apãrare. Barbation, care opera pe seama sa, vru sã treacã Rinul, dar nu
izbuti, fu atacat de barbari în retragerea sa si urmãrit pânã dincolo de Bale, pierzând o mare parte
din bagaje, cu animalele si oamenii de serviciu, Aceastã biruintã îi încuraja pe ala-mani, care se
coaHzarã, în frunte cu regii Chnodomar si Velstrap, pentru a-1 ataca pe Cesar, stiind de la un
transfug cã e izolat la Saverne, cu o trupã numai de vreo 13-000 de oameni137. Iulian nu asteptã a
fi atacat, ci porni cu armata sa de-a lungul cãii romane ce ducea spre Argentoratum (Strassbourg),
si în apropiere de acest oras iscoadele descoperirã de pe o coli-
135 Bidez, op. cit, p, 145.
136 Zosimus, III, 2, 5.
137 Ammianus, XV], 12, l, 2 [Velstrap apare însã sub forma Vestralp]. c t ; • :>:
'•...'. "y \ .-v.-- •'••.
131
NICOLAE BANESCU
na armata barbarilor. La adãpostul colinei, Cesarul îsi aseazã îndatã trupele în ordine de bãtaie si
le aruncã asupra dusmanilor. Lupta a fost crâncenã si s-a terminat, în jumãtate de zi, printr-o
înfrângere nimicitoare a barbarilor, de trei ori mai numerosi. Escadroanele romane, risipite la
început, au fost întoarse Ia atac prin energia lui Iulian, care stiu sã le înflãcãreze, si infanteria,
desi covârsitã de dusmani, tinu piept vitejeste. Toatã cavaleria alamanilor, în frunte cu
Chnodomar, fu decimatã si pusã pe fugã. Alamanii, urmãriti pânã la Rin, se înecarã cu miile,
Chnodomar fu capturat, si Iulian îl trimise trofeu lui Constantiu. Cesarul obtinu o victorie
strãlucitã, care avu un mare rãsunet: armata germanilor confederati fu nimicitã138.
Iulian nu se opri însã aici: el vru sã-si desãvârseascã victoria ducând rãzboiul pe teritoriul
dusmanului. Trecând îndatã Rinul, îi fugãri pe barbari în fumul incendiilor pânã în pãdurea
Hercynianã, în care pãtrunse, întãrindu-se într-un fort în ruine, ridicat de Traian. Acolo se
prezentã o solie a alamanilor implorând pacea. Iulian le acordã un armistitiu de 10 luni. Putin mai
în urmã, regii însisi se prezentarã, dând cu jurãmânt asigurãri139. Iulian se întoarse în Gallia cu
armata sa. Severus se afla la avangardã si surprinse aproape de Meusa o bandã a francilor prãdând
tinutul, în fata fortelor pe care nu le bãnuiau, ei se închid în douã fortãrete pe malul fluviului,
unde sunt blocati
138 Descrierea pe larg a acestei mari biruinte la Ammianus, XVI, 12, si la Bidez, op. cit., pp.
149-154.
139 Ammianus, XVII, l, l, 2, 3 si 11, 12, 13.
132
si siliti sã se predea. Iulian îi trimise lui Constantiu, care-i înrola în trupele sale140.
Dupã aceste grele operatii încununate de succes, Iulian îsi duse d-e astã datã trupele sã ierneze la
Lutetia ParisiorumL4!.
Cu toate succesele avute, Iulian socotea cã primejdia nu era încã înlãturatã pentru Gallia, cã
trebuia consolidatã frontiera Rinului, asigurat în special cursul inferior al fluviului. Pentru
restaurarea regiunilor devastate, trebuia sã obtinã de la dusman reparatii în naturã si mai cu seamã
repatrierea celor târâti în captivitate. De aceea, fãrã a astepta timpul obisnuit al operatiilor
militare, în mai 358 se aruncã asupra francilor salieni din Toxandria142, silindu-i sã semneze un
tratat de supunere cãtre imperiu si obligându-i sã-1 apere. Trecu apoi Meusa si pãtrunse în tara
chamavi-lor, alt trib al francilor, impunându-le aceleasi conditii si cerându-le ostatici. Izvoarele
bizantine au înregistrat memorabila scenã a barbarilor care, la cererea lui Iulian de a i se da
ostatec fiul regelui, au început a plânge amarnic împreunã cu regele lor, jelindu-se cã fiul regal pe
care-1 cere a pierit în luptã, înduiosat, Iulian, care-1 avea captiv, îl prezentã deodatã barbarilor,
descoperindu-le intentia de a-1 creste cum se cu-
140 Bidez, op. cit., pp. 154-155.
141 Ammianus ne spune cã toate aceste izbânzi ale lui Iulian erau luate în râs la palatul lui
Constantiu, unde Cesarul era numit în batjocurã Victorinus, fiindcã în rapoartele sale vorbea
mereu de înfrângerea germanilor.
142 Ammianus, XVE, 8. Toxandria era o tarã de pãduri si bãlti ce se întindea de lâng ã Tongres,
pânã la vãrsarea râului Vahal în
Rin. .. .,,,.-. .:......,..,,.,„, •;,;............ ...
133
vine, pe lângã el, stârnind prin aceasta bucurie mare si încrederea lor si impunându-le astfel
conditiile pãcii143.
Iulian începu, de asemenea, sã ridice fortãrete pe cursul inferior al Rinului, iar pentru a le
aproviziona, reparã flota britanicã si o spori cu 400 de bãrci construite în pãdurea din Ardennes,
spre a aduce în Britannia grâul necesar144, în sfârsit, spre a repopula câmpurile deserte ale Galici,
Iulian impuse alamanilor eliberarea miilor de captivi. El trecu Rinul la dânsii, si regii dusmani,
intimidati, predarã prizonierii, pe care Iulian îi avea însemnati de secretarii sãi, demascând prin
acest control trucurile întrebuintate de alamani spre a nu-i elibera pe toti. în 359, trecu din nou
Rinul în acest scop si constrânse pe ultimii recalcitranti a restitui prizonierii145.
Rezultatul celor patru ani de rãzboi cu germanii la frontiera Rinului a fost rezumat de însusi
Iulian, în Manifestul sãu cãtre Senatul si poporul atenienilor. a trecut de trei ori Rinul, a obtinut
repatrierea a 20.000 de prizonieri retinuti de germani dincolo de fluviu; în douã bãtãlii si un
asediu (bãtãliile de la Strassbourg si din Toxandria si asedierea forturilor de pe Meusa) a fãcut
multime de captivi, oameni în toatã puterea. A trimis lui Constantiu patru batalioane de pedestrasi
dintre cei mai tari, si altele trei mai putin bune (TCT-
143 Eunapios, în Excerpta de Legationibus (ed. Bonn), l, pp. 41-45. Zosimus îl rezumã. Cf.
Petros Patrikios, Excerpta de Legat. (Bonn), 16.
144 Cãtre Senatul si poporul atenian, ed. Bidez, 8.
145 Bidez, La vie de l'empereurJulien, pp. 156-161. ,s;;îi
134
tapat ãpi&noix; r&v KpaTiatcov netâv, tpeîq T<3v EÃarTOVtov), douã escadroane foarte
pretuite de cavalerie (iitneav -rãtficcra Svo TO evrifioTara) si a recucerit, ca Cesar aproape 40 de
orase pierdute146.
Trei ierni la rân-d dupã bãtãlia de lângã Strassbourg le petrecu Iulian la Lutetia. înainte de el,
Augustii sau Cesarii care guvernaserã Gallia au locuit de cele mai multe ori la palatul din Treves.
Iulian a preferat Lutetia pentru pozitia sa mai centralã, de unde, fãrã a fi prea departe de Rin,
putea supraveghea mai bine administratia Galiei si a Britanniei. Splendida capitalã a Frantei
ocupa atunci o micã insulã în mijlocul Senei si n-avea intrare decât pe douã poduri de lemn. L'île
de la Cite era asezatã la rãspântia drumurilor ce duceau în atâtea pãrti; apele Senei si afluentilor
sãi serveau de multã vreme pentru transporturi.
Iulian îsi ducea în aceastã resedintã viata sa simplã de ostas, de care întotdeauna a tinut sã se
înconjoare, si care îi atrase devotamentul trupelor. Dormea în asternuturi tari, se destepta,
obisnuit, la miezul noptii si se aseza la lucru, la lumina unei lãmpi, ocupându-se de afacerile
imperiului, dupã care trecea la ocupatiile spiritului, simtind nevoia de a se cultiva, cãci, dupã cum
mãrturiseste unor prieteni, e de mirare cã mai vorbeste greceste, într-atât s-a barbarizat din cauza
tãrilor în care se aflã147. Citea din Caesar, din Plutarch sau din alti scriitori, studia tratate de artã
militarã sau
146 Cãtre Senatul si poporul atenian, p. 227.
147 Ei Kai ptfeyyof/jrjv 'JEAATjvicrri, •dav^ã^siv ãtwv.ovTcog eo/iev etcâeSapSapcofievoi Sm
rã %<npia (Scrisoarea 8, cãtre Eumenios si Pharianos., ed. Bidez, p. 15).
135
se adâncea în speculatiile filosofici. Scrisul, marea sa pasiune, nu lipsea din aceste preocupãri ale
spiritului: redacta relatia diferitelor sale întreprinderi, compunea un nou panegiric al lui
Constantiu, Despre faptele împãratului sau despre Regalitate, redacta în sfârsit corespondenta
trimisã prietenilor depãrtati sau colaboratorilor sãi, invitând pe unii, ca Priskos, la el.
C. Iulian proclamat Augustus. Conflictul cu Constantiu. Atacurile necontenite ale persilor în
Orient, neputinta lui Constantiu de a înfrânge cerbicia rãzboinicului Sapor contrasta izbitor cu
faptele de arme ale lui Iulian, care zdrobise pe barbari la Rin si asigurase în câtiva ani linistea si
prosperitatea Galici. Faima tânãrului Cesar, rãspânditã pretutindeni, îl chinuia pe împãrat148.
Eusebia murise (359) si Constantiu rãmase prada delatorilor din jurul sãu, îngrijorati de o glorie
ce-i ameninta. Ei întretineau atmosfera de invidie si suspiciune a Curtii. Amenintarea persilor,
dupã cãderea Amidei, a fost pretextul de a slãbi puterea militarã a Cesarului, aducând în Orient
trupele viguroase de veterani, care biruiserã belicoasele natiuni ale Germaniei.
Un secretar al împãratului, Decentius, sosea în Gallia în ianuarie 360 cu douã ordine ale
suveranului:
148 Ammianus, XX, 4, 1: Properantem Constantium orienti ferre suppetias turbando prope diem
excursibus Persicis... urebant luliani virtutes, quas per ora gentium diuersarum fama celebrior
effundebat; Zosimus, III, 8, 14, 15: Kai T<»V rov Kawapoq Karop-â(OficcT:cav ev wîg ânâviatv
ord/zacriv, 5eivâq 6 crweamÃîj ta cpvovcp.
136
unul cãtre generalul Lupicinus, cerând a-i aduce imediat, pentru campania de primãvarã, trupele
sale de heruli si batavi, precum si auxiliarii celti si petulanti; altul cãtre Sintula, tribunus stabuli,
însãrcinat a lua cu el pe cei mai buni soldati ai gãrzii de corp.
Lupicinus fusese însã trimis cãtre sfârsitul anului 359 în Britannia, unde nãvãliserã pictii si scotii,
si Decentius trebui sã trateze cu Iulian, cerându-i a transmite soldatilor un ordin de mobilizare,
într-o împrejurare atât de gravã, Cesarul vru sã se consulte mãcar cu prefectul Florentius, care era
atunci la Vienna, si-i scrise acolo, dar el, viclean cum era, nu rãspunse. Trimisul împãratului
insista pe lângã Iulian sã se grãbeascã, fãcându-1 rãspunzãtor de orice întârziere, Sintula se
simtise dator sã plece cu trupele gãrzii. Iulian, neavând cu cine se consulta, cãci Sallustius fusese
si el rechemat de invidia lui Constantin, fu nevoit a recunoaste cã datoria sa era de a se supune. El
dãdu, prin urmare, ordin ca trupele sã iasã în grabã din statiunile de iarnã149, si soldatii începurã
a murmura. Germanii de dincolo de Rin, înrolati ca auxiliari, primiserã numai cu conditia cã nu
vor trece Alpii, iar camarazii lor, care aveau o familie, nu erau bucurosi a fi transportati la capãtul
lumii. Familiile se tineau, gemând, dupã dânsii. Bilete incendiare circulau printre soldati,
plângând situatia lor si soarta Galici lipsite de apãrare. Impresionat, Iulian înstiinta cã sotiile si
copiii soldatilor îi pot urma, punându-li-se la dispozitie posta publicã.
' Ammianus, XX, 4, 9.
tmsw
137
NICOLAE BANESCU
Concentrarea trupelor avea loc la Lutetia, cum ceruse Decentius, desi Iulian nu fusese de aceastã
pãrere. Dupã obicei, Cesarul iesi în întâmpinarea lor si, urcându-se la tribunã, în Câmpul lui
Marte, le tinu o cuvântare cãlduroasã, lãudându-i pentru isprãvile lor si felicitându-i pentru
onoarea ce vor avea sã serveascã unui suveran puternic si generos, la care vor afla recompensele
meritate. El invitã apoi pe ofiteri la un banchet de rãmas bun, si acestia se retraserã la sfârsit cu
pãrerea de rãu de a fi siliti sã se despartã de un sef atât de binevoitor150, în cursul noptii, soldatii
agitati gãsirã mijlocul de a rãmâne în patrie cu seful pe care-1 iubeau. Ei se înarmarã, alergarã la
palat si începurã a striga : Iulian August! Cesarul, uimit, se închise în apartamentul sotiei sale încã
în viatã, rugându-se lui Zeus sã-i dea un semn în aceastã fatalã împrejurare, în somn, geniul
imperiului îi apãru încurajându-I. Când se fãcu ziuã, Iulian se arãtã soldatilor si-i rugã sã se
linisteascã, sã renunte la o întreprindere atât de primejdioasã, sã se întoarcã la datoria lor,
fãgãduindu-le cã va obtine de la împãrat iertarea, lor si revocarea ordinului de plecare. Dar
soldatii îsi dãdeau seama de toatã gravitatea faptei lor si, reînnoindu-si mai tare strigãtele, 1-au
ridicat pe Cesar pe un scut, în aclamatiile întregii armate. Un lãncier îsi scoate colierul ce-i
împodobea gâtul ca stegar151 si-1 pune îndrãznet pe capul lui Iulian în chip de dia-
150 Ibidem, XX, 4, 12, 13-
151 Ibidem, 4, 18: abstractum sibi torquem, quo ut draconarius utebatur, capiti luliani imposuit
confidenter. Istoricul ne-a pãstrat si numele acestui stegar, Maurus, ajuns apoi comes. [Dupã
unele opinii, obiceiul de a pune pe capul noului împãrat un
138
demã, împlinindu-se astfel riturile de proclamare a noului Augustus. Acesta, urmând obiceiului,
promite soldatilor câte cinci solidi de aur si o livrã de argint de fiecare, apoi intrã în palat, unde
rãmâne tot restul zilei. Nemaivãzându-1, soldatii se agitã, temându-se de o crimã, dau buzna
înarmati în palat, amenintãtori, si nu se potolesc decât atunci când îl vãd pe Iulian apãrând,
strãlucitor, în costumul imperial, în sala Consistoriului152. Putin mai în urmã, Decentius pleca
din Gallia, pentru a-i duce lui Constantiu stirea evenimentelor. Florentius îl urmã, pãrãsindu-si
sotia si copiii, pe care Iulian are grijã a-i trimite cu posta publicã. El izbuti sã asigure si fuga
spionilor si delatorilor, pe care furia soldatilor i-ar fi sacrificat.
La vestea celor întâmplate, corpul gãrzii, care era pe drum, se grãbi a veni îndãrãt la Lutetia, cu
Sintula în frunte. O zi mai în urmã, dinaintea tuturor trupelor adunate în Câmpul lui Marte, Iulian
se urcã la tribunã, decoratã cu steaguri, si tinu o cuvântare solemnã, recapitulând victoriile lor si
lãudându-le curajul, promitând cã de acum înainte la orice promovare, în ordinea civilã si
militarã, meritul personal singur va trage în cumpãnã. Soldatii, entuziasmati de aceste cuvinte,
lovirã zgomotos cu lãncile în scuturi153.
asemenea torques (gr. /zavidiciov, aipentog), probabil de origine scandinavã, ar fi dispãrut dupã
veacul al Vl-lea în Bizant; despre acest detaliu si semnificatia lui, O. Treitinger, Die ostromiscbe
Kaiser-und Reichsidee nach ihrer Gestaltung im hofischen Zeremoniell, Darmstadt, 1956 (=Jena,
1938), pp. 20-22; K. Wessel în Reallexikon zur byzantinischen Kunst, voi. III, 417-420.]
152 Ibidem, 4, 22.
153 Ibidem, 5, 1-8. , •'-•'• •« -^ •'•? •** .!.,-<P»tf w* »**•
139
NICOLAE BANESCU
Rãmânea ca Iulian sã-si clarifice situatia fatã de Constantiu. El ar fi voit sã evite calamitãtile unui
rãzboi civil si sã nu fie învinuit de ingratitudine; de aceea, cãutã sã negocieze cu împãratul.
Trimise în acest scop o ambasadã bine aleasã, compusã din Pentadius, unul din spionii lui
Constantiu pe lângã Iulian, si din Eutherios, sambelanul. Ei duceau din partea noului August o
scrisoare plinã de deferentã fatã de suveranul sãu, oferindu-i pentru rãzboiul contra persilor
trupele gãrzii si contingente de tineri Leti {adolescentes Laetos quosdam), precum si cai de curse
din Spania (equos currules Hispanos)m. Pentru prefecturile pretoriului accepta numirile lui
Constantiu, dar îsi rezerva numirea în celelalte posturi, spre a avea oameni cunoscuti din propria-i
experientã, în semnãturã, Iulian întrebuinta titlul sãu de Caesar. La aceastã scrisoare deschisã, el a
adãugat, spune Ammianus, altele secrete, dojenitoare si muscãtoare (objurgatorias et mordaces),
pe care istoricul nu le-a vãzut si care, cum sugereazã Gibbon, „n-au existat, poate, niciodatã"155.
Solia lui Iulian a întâmpinat mari dificultãti în drumul sãu, nimeni nefiind bucuros a înlesni
cãlãtoria emisarilor unui rebel. Ei trecurã în cele din urmã Bosforul si aflarã pe Constantiu la
Caesareea Cappa-dociei. La citirea scrisorii, împãratul cuprins de mânie porunci ambasadorilor sã
iasã. Apoi, linistindu-se, le dãdu voie sã plece, încredintând rãspunsul sãu quaestorului Leonas.
Acesta, sosind la Lutetia, fu condus de Iulian dinaintea unei adunãri la care convo-
154 Ammianus, XX, 8, 13. .
155 Op. cit., ed. Bury, t. II, p. 428, n. 17.
140
case populatia orasului si trupele, si acolo dãdu citire rãspunsului implacabil al lui Constantiu,
care nu admitea nimic din doleantele lui Iulian, ci pur si simplu îi cerea, spre a se mântui pe sine
si a mântui si pe intimii sãi, sã renunte la sforãiturile trufase si sã se mãrgineascã la sarcina de
Caesar156. La auzul pasajului în care se osândea actul de la Lutetia, asistenta întrerupse,
exclamând din toate pãrtile în sunet de voci teribile: Auguste luliane, dupã cum decretaserã
provinciile, soldatii si autoritatea Statului restaurat, dar temându-se încã de nãvãlirile barbarilor
reînviati !157.
Corespondenta celor doi adversari se urmã pe acelasi ton pânã la sfârsitul anului 360. Misiunea
episcopului arian al Galici, Epictet, unul dintre favoritii lui Constantiu, n-avu nici un rezultat.
Preocupat de paza Rinului, Iulian trecu fluviul împotriva francilor attuarii, îi bãtu si le impuse
pacea. Urcã apoi Rinul, asigurând buna stare a cetãtilor pânã la Bale, de unde se îndreptã spre
Besancon. De acolo, pe Saone si pe Ron se coborî la Vienna, unde-si stabili cartierele de iarnã.
Sotia lui Iulian muri în acest timp, si rãmãsitele sale furã trimise la Roma, spre a fi depuse lângã
cele ale sorei sale Constantia, în vestitul mausoleu din Via Momentana.
în fata conflictului inevitabil, Iulian consulta zeii. într-o noapte, o fantomã luminoasã îi apãru,
repetân-du-i versurile unui oracol care anunta moartea apropiatã a lui Constantiu pe pãmântul
Asiei. Cãtre primãvara anului 361, îsi dãdu seama de pregãtirile fãcute
156 Ammianus, XX, 9, 4.
157 Ibidem, XX, 9, 6, 7.
141
de adversarul sãu în vederea campaniei: el recruta trupe si concentra aprovizionãri la poalele

Alpilor Cottieni si pe tãrmul lacului Constanta, îl însãrcina pe agentul sãu Gaudentiu sã punã în
stare de apãrare Coastele Africii si sã-i asigure grâul acelor regiuni. Se zvonea cã are întelegere cu
unii sefi germani, ceea ce pãrea a confirma atacul alamanilor lui Vadomar la hotarele Retiei.
Iulian trimise împotriva lor pe cornitele Libinon, care pierdu însã lupta, pierind el însusi. Se
descoperi si o scrisoare a lui Vadomar cãtre Constantiu. Regele trãdãtor trecând mai târziu Rinul,
la comandantul roman, care-1 retinu la masã, fu arestat de un trimis al Cesarului si deportat în
Spania.
Iulian hotãrî sã porneascã repede, sã intre în Illyricum, lipsit atunci de trupe, înainte de sosirea lui
Constantiu. El tinu o cuvântare trupelor, care, prin tunete de aclamatii, îl asigurau de încrederea
lor. Pentru accelerarea înaintãrii, îsi împãrti fortele în trei corpuri: Nevitta, generalul cavaleriei,
avea sã-si ducã trupa sa de 10.000 de oameni prin Retia si Noricum, între Alpi si Dunãre; Jovinus
strãbãtea, cu alt corp, pe cãile serpuitoare ale Alpilor, Italia de sus; iar Iulian, cu o avangardã de
3.000 de soldati de elitã, se îndrepta prin Pãdurea Neagrã spre Dunãre, unde trebuia sã-si îmbarce
trupele pentru a le transporta la Sirmium. Acolo, celelalte corpuri de armatã aveau sã-1 ajungã cât
mai repede posibil158. Pe drumuri impracticabile, peste munti, peste ape si mlastini, Iulian îsi
conduse oamenii cu o energie neobositã, trecând toate obstacolele, si ajunse la Dunãre, în locul
unde, din ordinul
158 Bidez, La ine de l'empereurjulien, pp. 192-193-
142
sãu, astepta flotila în care toti se îmbarcarã. Fiindcã miscarea vâslelor era potrivitã cu iuteala
cursului apei si ajutând si vânturile favorabile, observã Zosimus, flota a ajuns în unsprezece zile
la Sirmium159. Iuteala cu care Iulian a strãbãtut distantele i-a impresionat pe contemporani:
dusmanul s-a trezit cu el la Sirmium fãrã sã fi auzit de pornirea lui din Gallia160.
Trupele sunt debarcate, în seara de 10 octombrie, la Bononia161, la 19 mile de Sirmium. Acest
oras era resedinta prefecturii de Illyricum. în apropiere, generalul Lucillianus, care comanda
fortele din Illyricum, adunase în grabã câteva trupe, pentru a apãra orasul, dar e surprins de
Dagalaiphus cu detasamentul sãu, trimis ca sã-1 aducã. Trupele garnizoanei s-au predat si au fost
expediate, ca suspecte, în Gallia; dar, când au ajuns la Aquileia, nu mai voirã a-si continua
drumul. Instigate de tribunul Nigrinus, apreciind pozitia tare a cetãtii, au ocupat-o, întãrindu-se
într-însa. Dupã un asediu îndelungat si lupte înversunate, ei s-au predat numai când au aflat cã a
murit Constantiu162.
159 III, 10.
160 Ammianus, XXI, 9, 6: sed iile ut fax uel incensus malleolus voluciter ad destinata festinans.
161 [întrucât mai multe localitãti din Imperiul roman purtau acest nume, este evident cã aici nu
poate fi vorba nici de Bologna actualã, situatã în nordul Italiei, dar nici de actualul Vidin din
nord-vestul Bulgariei, situat în antichitate în Moesia superioarã. Este vorba de o altã Bononia,
aflatã în Pannonia secunda, (provincie în care se afla si metropola Sirmium (azi Sremska
Mitrovica), centru cu care Bononia de aici avea legãturã directã, dupã cum reiese si din descrierea
lui Ammianus (cf. Cari Patsch în Real-Enzyklopãdie der classischen Altertumswissenschaft, voi.
III, Sturgart, 1899, col. 703)1.
162 Ammianus, XXI, 11, 12. :<
143
Dupã ce intrã în Sirmium, aclamat de populatie, Iulian oferi acesteia a doua zi o cursã de care;
apoi, îndatã ce Nevitta sosi cu trupele sale, îsi reluã marsul pe calea ce ducea la Constantinopole.
El ocupã Naissus (Nis) si un defileu din Haemus, care-i asigura înaintarea. La Naissus redacta
manifestele sale trimise în orasele Illyriei, Helladei si pânã la Roma, spre a-si câstiga simpatiile.
Ocupat în Orient cu persii, Constantiu, aflând cã Sapor s-a retras din teritoriul imperiului, se
hotãrî a-si duce fortele militare în Europa, spre a-1 pedepsi pe rãzvrãtit. El porni, în apropierea
iernii, din Antiochia spre Asia Micã. La Tarsos simti începuturile unei febre; îsi continuã totusi
drumul pânã la Mopsucrene, ultima statiune a Ciliciei. Febra i se agrava si simti cã sfârsitul i se
apropie, într-un moment de luciditate, dupã câte ne relateazã Ammianus, Constantiu, care se
gândea si la soarta tinerei sale sotii, însãrcinate163, 1-ar fi indicat pe Iulian ca succesor. Dupã o
grea agonie, îsi dãdu sufletul în ziua de 3 noiembrie 361.
Eunucul Eusebius încercase a provoca alegerea unui nou împãrat, dar nu izbutise. Doi ofiteri furã
expediati îndatã la Naissus, sã asigure pe Iulian cã toti soldatii imperiului erau gata sã meargã sub
steagurile sale.
Astfel îsi încheie viata împãratul Constantiu, care -zice atât de bine Gibbon - mostenise toate
defectele tatãlui sãu, dar n-avu nici una din calitãtile sale. Caracterul sãu a fost „un amestec de
slãbiciune si trufie, de superstitie si cruzime"164.
163 Ibidem, XXI, 15, 5, 6.
164 Op. cit., ed. Bury, t. II, pp. 439-440.
144
. rij|Mrtte{fejirttA|
'JBIPP::
Jovian, care avea sã urmeze la tron lui Iulian, acum un simplu protector domesticus, primi ordin
sã transporte cu mare pompã trupul decedatului la Constan-tinopol, spre a fi înmormântat lângã ai
sãi. Constantiu se botezase, ca si tatãl sãu, pe patul de moarte, si rãmãsitele sale pãmântesti au
fost urmate de o procesiune de crestini cu fãclii în mâini, intonând zi si noapte cântece religioase
pentru odihna sufletului sãu.
Iulian dãdu în curând ordinul de plecare la Con-stantinopol. Strãbãtând Thracia repede, ajunse la
Herakleia-Perinthus, pe tãrmul Propontidei. îndatã ce se stiu la Constantinopol despre sosirea sa,
populatia se repezi dincolo de ziduri, si Iulian îsi fãcu intrarea (11 decembrie 361) în capitalã în
aclamatiile unanime ale poporului, escortat de trupe si de multimea celor ce-1 întâmpinaserã.
Orasele imperiului trimit delegati pentru a-1 felicita si a-i prezenta coroana de aur165. Vestea
ajunge la popoarele vecine si la natiunile cele mai îndepãrtate, si din toate pãrtile vin ambasade
spre a-1 saluta.
Curând dupã venirea lui Iulian, sosi în Constan-tinopole si galera care aducea rãmãsitele lui
Constantiu. Iulian coborî în port cu trupele sub arme, si, descoperit, merse în fruntea convoiului
pânã la Sfintii Apostoli, unde cosciugul fu coborât în cripta ce-1 astepta.
Eunapios, în Excerpta de Leg. (Bonn), 3, p. 46.
145
NICOLAE BANESCU
s 3 • Domnia împãratului Iulian . (3 noiembrie 361 - 26 iunie 363)
a. Actele administratiei sale interne. Odatã stãpân pe imperiu, Iulian încredinta devotatilor sãi
comandamentele militare si marile demnitãti. El institui apoi un tribunal exceptional, constituit ca
înaltã Curte de Justitie, pentru a stabili responsabilitatea crimelor sãvârsite în domnia ce se
încheiase. Mãsura a fost cerutã noului împãrat, cum rezultã din scrisoarea acestuia cãtre
Hermogenes166, ex-prefect al Egiptului167. Judecãtorii furã alesi din sânul autoritãtilor indicate
prin jurisdictia lor civilã sau militarã pentru asemenea afaceri. Au fost numiti Mamertinus, prefect
de Illyricum si Italia, Sallustius, chemat la comanda prefecturii Orientului168, si patru generali,
comandanti supremi ai armatelor: gotul Nevitta, Jovinus, Arbetion, magistri ai cavaleriei, si
alamanul Agilon, comandantul infanteriei.
166 Bidez, L'empereurJulien, Oevres completes, t. I, 2-e pârtie, Lettres etfragments, Paris, 1924,
scris. 33, p. 60.
167 „O, eu, care am fost mântuit peste orice asteptare, o, care fãrã nici o sperantã am auzit cã ai
scãpat de hidra cu trei capete! Nu vorbesc, jur pe Zeus, de Constantiu (acela a fost cum a fost), ci
de fiarele din jurul sãu, care îsi aruncau privirile de invidie asupra tuturor, care-1 fãceau si pe
acela mai neînduplecat, ne-fiind prin firea sa nicidecum blând, desi multora le pãrea astfel. Dar
aceluia, fiindcã a devenit fericit (rãposat), fie-i tãrâna usoarã! - cum se zice. Cât despre acestia, n-
as vrea sã sufere pe nedrept, martor e Zeus. Fiindcã însã multi acuzatori se ridicã împotriva lor, s-
a instituit un tribunal". ..... ----
168 Care nu trebuie confundat cu cel din Gallia. itfii.;
146
Sallustius fu însãrcinat a prezida sedintele, iar Arbetion a conduce instructia. Pentru a nu fi supus
la influentele Curtii sau orasului, înaltul tribunal îsi luã resedinta dincolo de strâmtoare, la
Chalkedon. Spre a da toatã importanta spiritului militar, ofiterii celor douã corpuri ale gãrzii,
Jovienii si Herculeanii, erau autorizati a urmãri dezbaterile.
Pedepsele cele mai grave s-au pronuntat contra celor care, la Curtea lui Constantiu, organizaserã
si exploataserã serviciul de spionaj. Paul, zis Catena, al cãrui nume singur înfiora, Apodemius,
agens in rebus, complicele sãu, eunucul Eusebius, furã condamnati a fi arsi de vii; altii, osânditi la
pedeapsa capitalã. Cei vinovati de înaltã trãdare nu furã atinsi de acest tribunal, si împãratul se
vãzu nevoit a aplica el însusi unor asemenea criminali pedeapsa capitalã1®.
Iulian pãstrã si pe tron sobrietatea vietii sale de ascet, cu care, ca Cesar, îi deprinsese în Gallia pe
cei ce-1 înconjurau.
Cu educatia sa filosoficã, el dispretul onorurile si luxul care însoteau în mod obisnuit viata
suveranului. Modelul sãu era Marc Aureliu, pe care în satira-i filosoficã Cesarii îl socoate
superior tuturor predecesorilor, preferat de zei ca unul care a practicat pe tron lectiile filosofici,
îndatã ce intrã în palatul imperial, decis a readuce lumea romanã la anticele sale traditii, Iulian luã
mãsuri pentru reducerea personalului extrem de numeros, expulzând toatã acea domesticitate
excesivã ce se înghesuia zilnic în jurul persoanei împãratului sub înaintasii sãi, si pãstrând numai
pe cei
169. Bidez, La vie de l'empereurjulien, pp. 207-211. ,>
147
NICOLAE BANESCU
strict necesari. Reduse considerabil si personalul serviciilor sale, multumindu-se pentru cancelarie
cu patru secretari si cu 17 agentes in rebus, pentru transmiterea ordinelor sale. în acelasi timp, el
dezbrãcã pe acesti curieri de rolul lor de spioni si politisti, care-i fãcea atât de temuti în timpul
domniei lui Constantiu.
Firea vioaie si sincerã nu putea suferi aparatul complicat al ceremonialului asiatic, pe care îl
observau cu ostentatie si strictete înaintasii; n-a voit sã fie numit cu titlurile sonore si zadarnice de
dominus si despotes.
Atent fatã de orasul sãu natal, el conferi Senatului din Constantinopol privilegiile si onorurile de
care se bucura pânã acum numai Senatul Romei170.
Exceptional de activ, într-o domnie care numãrã mai putin de doi ani, Iulian a îmbrãtisat aproape
toate domeniile vietii Statului, îngrijindu-se a le asigura o functiune cât mai bunã. A pus ordine în
administratie, revocând functionarii nedemni si asezând în fruntea ei cele mai bune elemente. A
pus frâu fiscalitãtii "abuzive, a redus impozitele si a cãutat sã le repartizeze echitabil. Consiliile
municipale ale provinciilor, reduse la rolul de adevãrate agentii ale fiscului, s-au bucurat de
atentia sa deosebitã. Peste mãsurã de împovãrati, curialii se sustrãgeau tot mai mult obligatiilor la
care erau chemati, si Iulian a suprimat prin edictele sale scutirile nedrepte, care înlesneau
evaziunea de la îndatoriri, în acelasi timp, pentru a asigura mai bine functiunea curiilor, le-a
usurat sarcinile atât de apãsãtoare.
Iulian s-a îngrijit, de asemenea, a reduce la normal folosirea Postei publice, care devenise o mare
povarã pentru municipalitãti. El retrase clerului crestin dreptul de a o folosi pe cheltuiala Statului
(pe vremea lui Constantiu episcopii erau mereu pe drumuri, spre a participa la sinoade); apoi,
afarã de prefectul pretoriului, functionarii nu mai avurã dreptul de a elibera permise de cãlãtorie.
în ce priveste justitia, împãratul se îngriji a o face mai expeditivã si prevãzu pedepse pentru cei ce
provocau întârzierea proceselor.
Armata a avut si acum toatã atentia sa. Exemplul pe care-1 dãdea el însusi i-a atras iubirea
soldatilor si disciplina lor. Comandamentele au fost încredintate celor încercati171.
Tânãrul împãrat era prin educatia sa un partizan entuziast al vechilor traditii ale elenismului.
Când a ajuns la tron, pãgânismul se afla într-o situatie criticã. Constantiu luase o serie de mãsuri
aspre, care interziceau sacrificiile si hotãrau închiderea templelor. Aceste mãsuri au provocat, mai
cu seamã în Asia Micã si Egipt, distrugerea multor monumente ale cultului pãgân si spolierea
bogãtiilor pe care le posedau. Ca urmare, preotii vechilor sanctuare se aflau în mare decãdere.
Iulian nu putea sã rãmânã indiferent la aceastã pãrãsire a traditiilor strãbune, ta nãipia. în ultimele
zile ale anului 361, el intervine promulgând primele edicte generale în materie de religie. Din
prudentã, s-a mãrginit a proclama cã pretutindeni se putea relua vechiul cult al zeilor care
fãcuserã mãrirea
171 Ibidem, p. 236 si urm. > n s; :
149
NICOLAE BANESCU
Greciei si a imperiului. El acorda totodatã o tolerantã universalã, anulând sentintele de exil
pronuntate pe chestiuni de dogme de cãtre Constantiu172. Convocând pe episcopii dizidenti - ne
spune Ammianus -, îi invitã a renunta la discordiile lor si a profita de toleranta ce li se oferea
pentru a-si practica fiecare religia sa fãrã teamã173. Prin aceastã largã tolerantã, Iulian putea
crede într-o renastere a elenismului.
Bidez a stabilit cã ostilitãtile lui Iulian împotriva crestinismului au început numai din iunie 362,
de la data pornirii sale spre Antiochia, adicã din momentul în care a luat contact cu realitãti
întristãtoare pentru el. Atunci începe, dupã expresia savantului belgian, era unui pontificat care
tine sã transforme elenismul într-o teocratie174.
La 17 iunie 362, Iulian promulga o lege care lovea direct în crestinism. Legea cerea pentru numiri
în învãtãmânt un decret al Senatului municipal atestând moralitatea candidatului; dar decretul
trebuia sã întruneascã unanimitatea curialilor celor mai competenti si sã obtinã ratificarea
împãratului. O circularã care interpreta legea preciza însã ce întelegea împãratul prin moralitate.
Crestinii nu puteau, dupã Iulian, sã întrebuinteze scriitorii clasici în lectiile lor, fiidcã ei vedeau în
clasicii greci o tesãturã de inventii diabolice, si educatia tinerimii trebuia încredintatã profesorilor
de o-nestitate neîndoioasã. Se proclama astfel o stare de incompatibilitate între elenism si credinta
crestinã.
172 Ibidem, pp. 225-229.
173 XXII, 5, 2 si urm.
174 Bidez, op. cit, p. 310.
150
O altã lege, care-i obliga pe crestini sã repare pagubele pricinuite prin distrugerea templelor în
timpul domniei lui Constantiu, produse în imperiu, în special în Orient, mare tulburare. Violentele
crestinilor încurajati în domnia precedentã furã acum rãzbunate, de multe ori cu cruzime, de
adversarii lor. Cu toatã toleranta proclamatã de Iulian, în materie de credintã, el îi proteja pe
adeptii vechiului cult si crestinii furã în mod treptat lipsiti de functiile lor în administratie si
armatã. Caracterul lui Iulian îl fãcea sã deteste cruzimea, si grija fatã de reputatia sa îl îndemna la
respectul legilor justitiei; dar cei care exercitau autoritatea sa în provincii erau mai putin sub
privirile publicului si ei urmau, dupã expresia justã a lui Gibbon, mai degrabã dorintele, decât
ordinele suveranului lor175.
b. Apostazia lui Iulian. Faptul cel mai însemnat al domniei împãratului Iulian a fost reactia sa
împotriva crestinismului. El e cunoscut istoricilor bizantini sub numele de „apostatul" (renegatul)
6 napa6ãrrig. N-am putea însã afirma categoric cã avem a face la el cu o adevãratã renegare a
credintei. stim cum si-a fãcut, încã de copil, educatia, sub privegherea episcopului de Nicomedia,
arianul Eusebius. Dar Mardonius deschisese de la început spiritului sãu receptiv tezaurele
cugetãrii elenice. Practicile crestinismului, în care Iulian a fost initiat, nu 1-au putut convinge,
cum n-au convins, în acea epocã, pe atâtia altii.
Bidez ne-a dat, în excelenta sa monografie adesea amintitã, explicatia justã a fenomenului, când
aratã cã
175 Ibidem,, ed. Bury, t. II, p. 489. >••-,-<& qq JK^-Î V
151
„apostazia" era un lucru destul de obisnuit în epoca lui Iulian, în care o crizã de îndoialã întorcea
din nou spiritele la politeism. Nu trebuie sã uitãm apoi cã în veacul al IV-lea în multe regiuni ale
Occidentului opera convertirii crestine era putin înaintatã, în toate marile familii ai cãror copii
erau instruiti de retori crestinii erau putin numerosi. Mult timp posturile înalte au fost acolo
ocupate de pãgâni. Cazul lui Synesius, prietenul vestitei Hypatia, initiat în misterele
neoplatonismului si înãltat la episcopatul Cyrenaicei, cu rezerva din partea lui de a putea profesa
unele dogme ale primei sale credinte, e caracteristic în aceastã privintã176.
Apostazia lui Iulian a fost înainte de toate, cum o caracterizeazã atât de bine învãtatul belgian,
„actul unui mistic sedus de promisiunile de nemurire cereascã si de viziuni de fericire". Dar
pentru a putea întelege jocul complet al influentelor care au dus la aceastã convertire - adaugã el -
trebuie sã ne amintim cã Iulian n-a fost numai mistic: a fost, în acelasi timp, si un om de actiune
si un om de Stat. El îsi simte o vocatie supranaturalã, recunoaste cã zeii au înteles sã facã dintr-
însul mântuitorul lumii, arãtându-i relele pricinuite imperiului prin alianta sa cu o religie
subversivã. Trebuiau deci restaurate vechile traditii ale strãbunilor, TCC nãtpia. întreprinderea
care-1 seduse pe Iulian pãrea atât de ispititoare pãgânilor, încât, de la Magnentiu încoace, timp de
douã secole, ea dãdu loc la necurmate tentative de contra-revolutie. Procopios, curând dupã
disparitia lui Iulian, tânãrul Theodor, se
Ibidem,, pp. 82-83.
152
lãsarã târâti de aceleasi ambitii; apoi Lucius, generalisimul care vru sã-1 ucidã pe Theodosius
pentru a restabili idolatria, Eugenius si Maximus în Occident, conspiratorii grupati mai târziu în
jurul egipteanului Pamprepios, au fost pãgâni care, ca si Iulian, con-cepurã un plan de reactie
împotriva progreselor crestinismului177.
Aversiunea fatã de crestinism era întretinutã si de privelistea pe care o oferea însãsi Biserica:
erezia lui Arius împãrtise lumea în tabere, iar episcopii îsi disputau de atâtea ori Scaunele.
Dar încercarea lui Iulian n-a reusit, cu tot zelul sufletului sãu entuziast. Biserica se organizase, si
ea putu opune o serioasã rezistentã operei de restaurare religioasã întreprinse de împãrat, în
schimb, cum conchide Bidez, „instrumentul pe care secolul sãu i-1 oferea nu mai era, în mâinile
sale, decât un corp putin capabil de a vibra. Pentru ca sã încerce a reînsufleti un cler inert,
Apostatul fu redus la starea de a-1 ruga sã imite institutii foarte deosebite de cele ale scumpei sale
Hellade"178.
c. Expeditia împotriva persilor. sederea în An-tiochia. Moartea împãratului Iulian. Iulian
impusese, prin gloria armelor sale împotriva germanilor, un mare respect popoarelor dimprejur.
Un singur rival temut rãmânea în fata imperiului: regele persilor. Tânãrul suveran hotãrî sã ia
ofensiva, sã loveascã Persia în inima regatului si sã pedepseascã astfel trufia
177 Ibidem, p. 84.
178 Ibidem,, p. 314.
153
NICOLAE BANESCU
dusmanului care insultase în atâtea rânduri maiestatea Romei. Mari pregãtiri de rãzboi se fãcurã,
si Sapor al II-lea gãsi prudent a scrie împãratului, propunând trimiterea de negociatori; dar Iulian
respinse propunerea, socotind inutilã o ambasadã, când el însusi avea sã vinã în Persia. Cãtre
solstitiul de varã al anului 362 el trecu Bosforul, îndreptându-se spre Antiochia, unde hotãrâse a-
si concentra toate fortele, în apropiere de metropola Siriei, Iulian fu aclamat de o mare multime
care iesise în întâmpinarea sa. Libanios se afla printre cei trimisi de oras înaintea suveranului, si
acesta se întretinu cu el, îl invitã la palat si o mare prietenie se legã între dânsii, încât celebrul
retor fu, pe tot timpul sederii lui Iulian în Antiochia, consilierul sãu influent, pãstrându-i dupã
aceea o amintire ne-stearsã.
Pentru a le face plãcere, împãratul dãdu antiohie-nilor spectacolul unei curse de Hippodrom, si
ceru lui Libanios sã pronunte un discurs, care ni s-a transmis. Discursul e o glorificare a
suveranului, a tineretii sale studioase, a convertirii lui la cultul elenismului179.
Antiochia veacului al IV-lea, cu porticele sale mãrete care strãbãteau orasul de la un capãt la
celãlalt, cu strãlucirea palatelor încrustate în marmurã si fildes, a monumentelor ridicate de
împãrati, cu pietele în care toatã ziua se înghesuia multimea, cu vestita dumbravã Daphne,
xayKâÃri Aâcpvij - cum o numeste Libanios în Panegiricul închinat orasului sãu natal180 -
179 Ibidem,, p. 278.
og, pronuntat cu prilejul jocurilor olimpice din a-
nul 360.
154
era un centru de bogãtie si de lux rafinat, a cãrui populatie amestecatã se rãsfãta în viata-i
usuraticã, pasionatã de plãceri, de curse de cai, de jocuri si dansuri obscene, de sãrbãtoriri si
bacanale. Acolo, chiar plebea nu numai cã nu vegeta, dupã afirmatia retorului, „ci cu desfãtare îsi
ducea viata". Predicile Sfântului loan Chrysostom, care, timp de douãzeci de ani, a biciuit cu
verbul sãu inspirat pãcatele societãtii frivole a Antiohiei, ne înfãtiseazã în toatã cruzimea ei
privelistea moralã a marii si lascivei metropole a Orientului.
într-o asemenea atmosferã, împãratul auster si modest nu putea fi popular. El îsi fãcea sacrificiile
sale în temple si, într-o vreme de crizã alimentarã, hecatombe de animale jertfite erau consumate
de trupe, în timp ce locuitorii sufereau de foame. Iulian a luat mãsuri ca sã usureze populatia, a
adus si grâu din Egipt, spre a fi vândut mai ieftin, dar el a încãput pe mâna acaparatorilor. La
Daphne se afla un templu celebru al zeului solar Apollo, si Iulian se duse la sãrbãtoarea anualã a
zeului, crezând cã va vedea acolo pompa unei mari ceremonii, dar nu gãsi decât indiferenta
autoritãtilor si a publicului. Dezgroparea osemintelor fostului episcop Babylas si transportarea lui
în cimitirul orasului, pentru purificarea din jurul sanctuarului, a indignat pe crestini, care au
condus moastele sfântului cântând un psalm insultãtor la adresa lui Iulian. Curând dupã aceea,
crestinii dau foc într-o noapte templului, care se mistui împreunã cu statuia de ivoriu a lui Apollo,
operã a sculptorului Bryaxis.
Iulian nu putea fi indiferent la aceastã crimã, si biserica cea mare din Antiochia fu atunci închisã,
împãratul se retrase tot mai mult în palatul sãu, înconju-
155
N1COLAE BÃNESCU
rât de câtiva intimi. Cu prilejul Saturnaliilor, pe strãzile orasului multimea impertinentã îl
sfideazã, cântând cuplete care luau în bãtaie de joc religia, legile, tinuta si chiar barba
împãratului, numindu-1 tap si ciclop. Iulian rãspunse acestor invective ale populatiei în chip
inocent, compunând sub formã de satirã o apologie ironicã intitulatã Misopogon, adicã
„dusmanul bãrbii". Se va rãzbuna prin insulte, dar nu împotriva altora, ci a sa însusi. Cu o
exagerare de un comic bufon, mãrturiseste cusururile ce i se imputã, aminteste antio-hienilor tot
binele ce a voit sã le facã si îsi aduce aminte cu regret de timpul fericit în care galii rãspundeau
bunei sale vointe, îsi dã aerul de a glumi si a râde, dar o adâncã amãrãciune se desface din aceastã
apologie. El adreseazã ingratei populatii o singurã amenintare: va pãrãsi un oras care 1-a înteles
atât de rãu, pentru a merge aiurea. Se gândea, desigur, la Tarsos.
La începutul lui martie 363, Iulian pãrãsi Antiochia, pentru începerea campaniei, pornind cãtre
Hierapolis. Gloria lui Alexandru cel Mare îi înflãcãra ambitia, si el urmã în expeditia sa itinerariul
marelui cuceritor al Asiei, în momentul plecãrii, o multime de locuitori de toate conditiile îl
conduse, urându-i o întoarcere glorioasã si rugându-1 sã uite neplãcerile ce avuse, dar el, jignit de
batjocurile lor, rãspunse cã-1 vedeau pentru ultima oarã si cã se va întoarce, dupã campanie, pe
cel mai scurt drum la Tarsos. Membrii Senatului Antiohiei îl însotirã pe împãrat pânã la Litarba,
unde obtinurã o ultimã audientã si încercarã sã-1 înduplece181.
Bidez, op. cit., pp. 316-318.
156
La 13 martie, pãrãsind Hierapolis, trecu Eufratul pe un pod de vase si ajunse în mars fortat la
Carrhae (Harrân), în Osroene, unde se opri câteva zile. Iscoade venirã în grabã sã anunte o
nãvãlire a escadroanelor lui Sapor într-un punct al frotierei, si Iulian trimise în acea directie
30.000 de oameni sub comanda lui Procopios si a lui Sebastian, fost duce de Egipt. El le dãdu
instructiuni sã manevreze dincoace de Tigru, pãzindu-se de orice surprindere, sã opereze
jonctiunea lor cu Arsak, regele Armeniei, care îsi oferise ajutorul, apoi, trecând prin Corduene si
Moxo-ene (la sudul lacului Van), sã devasteze regiunile fertile ale Mediei occidentale si sã se
întoarcã dupã aceea pentru a ajuta operatiunile din Assyria, în momentul decisiv.
Iulian, cu restul armatei, coborî pe Eufrat spre sud, sosind la 27 martie la Callinicum (Rakka). A
doua zi, primi vizita seicilor nomazi arabi, care îsi ofereau concursul lor. Apoi sosi si flota pornitã
din Samosata, o mie de vase, purtând provizii, arme si masini de rãzboi, cincizeci de galere de
luptã si cincizeci de pontoane182. De aici grãbi apoi mai departe si, la o lunã de la plecarea din
Antiochia, ajunse la Circesium, ultima cetate a imperiului, pozitie strategicã la vãrsarea râului
Chaboras în Eufrat. Trecând în urmã dincolo de Chaboras, care separa cele douã imperii, Iulian
intra în tara dusmanã. El distrugea podul în urma sa, arãtând armatei cã trebuia sã-si punã
speranta numai în izbândã. Asezat pe o înãltime, înconjurat de ofiterii principali, tinu trupelor un
discurs elocvent,
182 Ibidem, pp. 318-319.
157
NICOLAE BANESCU
spunându-le cã au prea multe de rãzbunat pentru a sovãi sã rãspundã la apelul patriei. Soldatii
aclamarã zgomotos.
Iulian îsi luã mãsurile dictate de experienta sa militarã, trimitând pe front si pe flancuri iscoade
pentru recunoasterea terenului si prevenirea surprinderilor. El se asezã la centru cu infanteria,
având la dreapta sa pe Nevitta cu câteva legiuni de-a lungul Eufratului, la stânga escadroanele de
cavalerie, sub comanda lui Arinthaeos si a lui Hormisdas, fratele lui Sapor refugiat la bizantini.
Victor si germanul Dagalaiphus comandau ariergarda. Secundin, ducele de Osroene183, închidea
coloana.
Armata înainta astfel, ocupând toate pozitiile întãrite pânã la Ozagardana, care fu incendiatã, si
unde apãrurã întâia oarã persii; ei furã atacati energic si pusi pe fugã. Intrând apoi într-o regiune
tãiatã de canale pentru ajutarea agriculturii, fortele lui Iulian trecurã peste toate piedicile si
ajunserã la Perisabor, cetate la 50 de mile de capitalã, apãratã de apele ce o împresurau. Dupã un
asediu puternic, ea cade în mâinile lor si e prefãcutã în cenusã, înaintarea se face acum printr-o
câmpie inundatã, pânã la Maioza-malcha184, situatã la unsprezece mile de Ctesiphon,„ cetate
puternicã, fãcutã pentru a închide drumul cãtre
MS [prOvincie istoricã din nord-vestul Mesopotamiei, desprinsã din Regatul seleucid sub forma
unui regat independent cu capitala la Edessa, care timp de peste trei veacuri a fost stat tampon
între Imperiul roman si Regatul part. Diocletian a transformat-o în provincie romanã].
184 La Gibbon: Maogamalcha. •<•.
158
capitalã. Printr-un asediu greu, în care Iulian a desfãsurat toatã arta sa de militar cu experientã,
cetatea a fost luatã cu asalt si dãrâmatã la pãmânt. Trei palate mãrete, ridicate pe malul Tigrului,
cu parcurile lor de vânãtoare servind regelui, în preajma capitalei, au fost nimicite în aceastã
continuã înaintare. Decis a pune mâna pe capitala dusmanului, Iulian izbuti a-si trece într-o
noapte trupele pe malul stâng al Tigrului, unde o luptã furioasã se încinse cu persii generalului
Surena, care, în cele din urmã, sunt fugãriti pânã la zidurile orasului, lãsând mai bine de douã mii
de morti pe locul de luptã. Ctesiphon era puternic fortificatã. Iulian tinu un consiliu de rãzboi,
spre a hotãrî dacã trebuie sã se întreprindã asediul capitalei. Soco-tindu-se cã el avea sã fie lung,
cã Procopios si Sebas-tian, pe care Iulian îi astepta aici, nu se arãtau, amãgiti de regele Armeniei,
se decise a renunta la asediu si a pãtrunde în interior, urcând Tigris. Dar curentul fluviului era
prea repede si flota nu-1 putea urca usor, ceea ce îl fãcu pe .Iulian s-o ardã. Armata înainta cu
greu, pe o arsitã grozavã, si nu întâlni ajutoarele promise de Arsak, nici trupele lui Sebastian si
Procopios. în tot acest mars ea era hãrtuitã mereu de cavaleria persanã, care, într-o regiune
acoperitã de coline, apãrea si dispãrea pe nesteptate. Proviziile începurã a lipsi, cãci bande de
persi incendiau pretutindeni dinaintea nãvãlitorilor recoltele, si armata lui Iulian trecea pe
întinderi pustii.
în ziua de 16 iunie 363, împãratul se afla într-un mars din zorii zilei, când un nour de praf se
ridicã în depãrtare, vestind aparitia armatei considerabile a lui Sapor al II-lea, care începea
urmãrirea dusmanului.
159
NICOLAE BANESCU
Câteva zile în sir avurã loc lupte de hãrtuialã, în care armata lui Iulian se tinu bine, stãpânã pe
teren. Dar trupele erau extenuate de cãldura arzãtoare, de privatiuni si de boli, si a trebuit sã li se
acorde trei zile de odihnã. La 26 iunie aveau sã-si reia marsul, în noaptea care preceda acea zi,
împãratul, închis în cor+ tul sãu, avu o viziune fatalã: geniul imperiului îi apãru, ca odinioarã în
palatul din Lutetia, dar cu capul acoperit de un vãl si, în loc sã îndrepte spre Iulian o privire
încurajatoare, ca atunci, el se întoarse si iesi încet din cort185.
A doua zi, armata se urni din loc. Atacatã de persi, care ocupau colinele, împãratul e înstiintat cã
la una din aripi centrul a fost aproape zdrobit de cavaleria dusmanã. Fãrã a tine seamã cã, din
cauza cãldurii, îsi scosese platosa, Iulian smulse scutul unui soldat si alergã cu un ajutor de trupe
în locul primejduit, unde printr-o miscare dibace puse cavaleria dusmanã pe fugã. Pe când îsi
încuraja trupele în urmãrirea escadroanelor persane, acestea aruncarã în urma lor o ploaie de
sãgeti si sulite. Una se înfipse între coastele împãratului, rãnindu-1 adânc. El vru s-o tragã afarã,
dar îsi tãie degetele de muchiile ascutite si cãzu de pe cal în nesimtire. Dus în cort, fu pansat de
medicul Oribasius. în acest timp, bãtãlia îsi urma cursul, si strigãtele soldatilor ajungeau pânã la
cort. Iulian îsi ceru calul si armele pentru a se întoarce la luptã, si, agitându-se, îsi provocã o
hemoragie care-i grãbi sfârsitul. Dusmanii fuseserã în aceastã bãtãlie aproape zdrobiti si, dacã
Iulian ar fi trãit, izbânda trupelor sale
1 Ammianus Marcellinus, XXIV, 8, 5.
160
ar fi avut urmãrile unei victorii decisive. Persii pãrãsirã câmpul de luptã în care îsi lãsaserã doi
generali, cincizeci de satrapi si o multime din cei mai bravi soldati, împãratul Iulian avu un sfârsit
care a fost comparat cu al lui Socrate, în mijlocul discipolilor: aceeasi tãrie înaintea mortii,
aceeasi seninã filosofic în fata misterului ei. Moartea sa e povestitã în amãnunt de Ammianus,
martor ocular186. „Filosofia - spunea, în apropierea ultimelor sale momente, Iulian - m-a convins
cã sufletul nu este cu adevãrat fericit decât când s-a eliberat de legãturile trupului si cã trebuie
mai degrabã sã te bucuri, decât sã te întristezi când cea mai nobilã parte din noi se desface de cea
care-1 degradeazã si-1 umileste... Multumesc Zeului vesnic187 cã n-a îngãduit sã pier nici printr-
o conspiratie, nici prin durerile unei lungi boli, nici prin cruzimea unui tiran. Ador bunãtatea lui
pentru mine, cã mã smulge din lume printr-o moarte glorioasã". Puterile încep apoi a-1 pãrãsi.
Gândindu-se la alegerea unui succesor, spuse celor
186 XXV, 3.
187 [De inspiratie neoplatonicã, sintagma numen sempiternum, echivalent cu numen caeleste sau
chiar Deus caelestis, vãdeste si influenta exercitatã de gândirea crestinã asupra filozofiei pãgâne a
acelei vremi, asa cum o întâlnim si la Ammianus (cf. T. Teoteoi, Ammien Marcellin, precurseur
de l'historiographie byzantine, „Etudes byzantines et post-byzantines", voi. III, Bucuresti, Ed.
Enciclopedicã, 1997, p. 26-27); cu privire la aceastã întrepãtrundere între crestinism si pãgânism
în partea de apus a Imperiului roman, pagini frumoase pot fi citite în P. Courcelle, Les lettres
grecques en Occident. De Macrobe ã Cassiodore, Paris, 1943 si H.-I. Marrou, Saint Augustin
etlafin de la culture antique, ed. a IV-a, Paris, E. de Boccard, 1958, lucrare tradusã recent si în
limba românã]. ,
161
NICOLAE BANESCU
prezenti cã nu vrea sã dea indicatii, dar, ca bun cetãtean, doreste sã fie înlocuit printr-un demn
urmas, întrebã dupã aceea de Anatolius, unul dintre intimii sãi, pe care-1 iubea mult, si când
Sallustius îi rãspunse cã a cãzut în luptã, împãratul începu a plânge pierderea acestui bun prieten.
Cei din jurul sãu, miscati, izbucnesc si ei în plansete, dar, în fata acestei privelisti, împãratul îsi
revine si-i conjurã sã nu umileascã prin lacrimi de slãbiciune moartea unui suveran care în curând
se va uni cu cerul si cu stelele. Toti tãcurã, si Iulian începu o convorbire metafizicã asupra naturii
sufletului, cu filosofii Priskos si Maximus. Toate acestea îl obosirã, si rana se redeschise. El
simtea cã se înãbusã, ceru apã si, dupã ce bãu, îsi dãdu îndatã sufletul. Era cãtre miezul noptii (26
iunie 363).
Astfel pãrãsi viata acest om extraordinar, care lãsã în istoria lumii un rãsunet atât de mare.
Corpul sãu fu transportat la Tarsos, spre a fi înmormântat dupã dorinta sa. Procopios, care aflã
armata în retragere, fu însãrcinat a escorta convoiul pânã la destinatie.
Când stirea mortii lui Iulian ajunse în imperiu, bucuria crestinilor, care vedeau în aceasta mâna
rãzbunãtoare a divinitãtii, a fost un delir si reactia lor violentã. Pretutindeni inscriptiile care
glorificau numele tânãrului împãrat furã nimicite. Polemistii crestini 1-au atacat cu furie. Grigorie
de Nazianz îl batjocoreste pentru meritele, ca si pentru defectele sale. La Constantinopol, o
revoltã izbucni împotriva prefectului. La Antiochia, pãgânii furã huiduiti si Libanios se
162
simti un timp în primejdie. Colaboratorii împãratului au fost urmãriti: Maximus, theurgul din
Efes, fu executat, Oribasius exilat la goti. Teroarea fu atât de mare, încât sotii de arme ai lui Iulian
si martorii ultimelor sale victorii se temurã a publica ceva. într-o scrisoare cãtre prietenul sãu
Aristophanes, recomandat mai înainte împãratului, Libanios mãrturiseste de ce este silit, în
marele sãu doliu, sã pãstreze tãcerea fatã de calomniatorii gloriosului dispãrut188.
Când mânia crestinilor se mai potoli, datoritã si tolerantei lui Jovian, pãgânii puturã aduce
omagiul cuvenit suveranului care cãzuse pentru apãrarea patriei. Mai întâi, câtiva ofiteri
participanti la ultima campanie, în care îsi luaserã însemnãri (Seleucus, Magnus, Callistus),
puturã redacta o naratiune a rãzboiului. Abia dupã cinci ani de la moartea lui Iulian, Libanios putu
compune o monodie, si apoi o lungã oratiune funebrã în care îl prezentã ca ales al zeilor si
binefãcãtor al lumii189, în rezumatul sãu de istorie romanã, Eutropius, care-1 însotise pe Iulian în
Persia, ne-a lãsat asupra împãratului filosof pagini de judecatã nepãrtinitoare, re-cunoscându-i
meritele, cultura întinsã, calitãtile deosebite si devotamentul sãu pentru interesul public. Putin
înainte de sfârsitul secolului al IV-lea, Ammianus Marcellinus îsi publicã istoria sa, „cel mai
complet, cel mai amãnuntit, mai pitoresc si mai veridic din autorii pe care îi putem consulta
pentru a sti ce idee îsi fãcurã despre Iulian cei ce-1 cunoscuserã de aproape"190. Cam
s Bidez, op. cit., pp. 332-335.
' Ibidem, pp. 336-337.
} Ibidem, p. 337. .........
163
prezenti cã nu vrea sã dea indicatii, dar, ca bun cetãtean, doreste sã fie înlocuit printr-un demn
urmas, întrebã dupã aceea de Anatolius, unul dintre intimii sãi, pe care-1 iubea mult, si când
Sallustius îi rãspunse cã a cãzut în luptã, împãratul începu a plânge pierderea acestui bun prieten.
Cei din jurul sãu, miscati, izbucnesc si ei în plansete, dar, în fata acestei privelisti, împãratul îsi
revine si-i conjurã sã nu umileascã prin lacrimi de slãbiciune moartea unui suveran care în curând
se va uni cu cerul si cu stelele. Toti tãcurã, si Iulian începu o convorbire metafizica asupra naturii
sufletului, cu filosofii Priskos si Maximus. Toate acestea îl obosirã, si rana se redeschise. El
simtea cã se înãbusã, ceru apã si, dupã ce bãu, îsi dãdu îndatã sufletul. Era cãtre miezul noptii (26
iunie 363).
Astfel pãrãsi viata acest om extraordinar, care lãsã în istoria lumii un rãsunet atât de mare.
Corpul sãu fu transportat la Tarsos, spre a fi înmormântat dupã dorinta sa. Procopios, care aflã
armata în retragere, fu însãrcinat a escorta convoiul pânã la destinatie.
Când stirea mortii lui Iulian ajunse în imperiu, bucuria crestinilor, care vedeau în aceasta mâna
rãzbunãtoare a divinitãtii, a fost un delir si reactia lor violentã. Pretutindeni inscriptiile care
glorificau numele tânãrului împãrat furã nimicite. Polemistii crestini 1-au atacat cu furie. Grigorie
de Nazianz îl batjocoreste pentru meritele, ca si pentru defectele sale. La Constantinopol, o
revoltã izbucni împotriva prefectului. La Antiochia, pãgânii furã huiduiti si Libanios se
162
simti un timp în primejdie. Colaboratorii împãratului au fost urmãriti: Maximus, theurgul din
Efes, fu executat, Oribasius exilat la goti. Teroarea fu atât de mare, încât sotii de arme ai lui Iulian
si martorii ultimelor sale victorii se temurã a publica ceva. într-o scrisoare cãtre prietenul sãu
Aristophanes, recomandat mai înainte împãratului, Libanios mãrturiseste de ce este silit, în
marele sãu doliu, sã pãstreze tãcerea fatã de calomniatorii gloriosului dispãrut188.
Când mânia crestinilor se mai potoli, datoritã si tolerantei lui Jovian, pãgânii puturã aduce
omagiul cuvenit suveranului care cãzuse pentru apãrarea patriei. Mai întâi, câtiva ofiteri
participanti la ultima campanie, în care îsi luaserã însemnãri (Seleucus, Magnus, Callistus),
puturã redacta o naratiune a rãzboiului. Abia dupã cinci ani de la moartea lui Iulian, Libanios putu
compune o monodie, si apoi o lungã oratiune funebrã în care îl prezentã ca ales al zeilor si
binefãcãtor al lumii189, în rezumatul sãu de istorie romanã, Eutropius, care-1 însotise pe Iulian în
Persia, ne-a lãsat asupra împãratului filosof pagini de judecatã nepãrtinitoare, re-cunoscându-i
meritele, cultura întinsã, calitãtile deosebite si devotamentul sãu pentru interesul public. Putin
înainte de sfârsitul secolului al IV-lea, Ammianus Marcellinus îsi publicã istoria sa, „cel mai
complet, cel mai amãnuntit, mai pitoresc si mai veridic din autorii pe care îi putem consulta
pentru a sti ce idee îsi fãcurã despre Iulian cei ce-1 cunoscuserã de aproape"190. Cam
f Bidez, op. cit., pp. 332-335.
' Ibidem, pp. 336-337.
} Ibidem, p. 337. • ;" '......
163
NICOLAE BANF.SCU
în acelasi timp, Eunapius ne-a povestit domnia lui Iulian dupã jurnalul medicului Oribasius, si,
dupã el, Zosimus 1-a prezentat cu simpatie, ca suveran model.
De la începutul Evului Mediu, legenda Apostatului a preocupat fantezia hagiografilor, trecând si
în drama religioasã. Eruditul Bidez le-a schitat în ultimul capitol al amintitei sale monografii
(Histoire et legende), si ne-a expus opera de reabilitare întreprinsã, mai cu seamã în Franta, odatã
cu dezgroparea manuscriselor ce cuprindeau scrierile suveranului atât de calomniat.
înregistrând pãrerile contradictorii ale modernilor, savantul belgian proclamã un mare adevãr
când afirmã cã, pentru a întelege atitudinea lui Iulian, „nu trebuie sã uitãm cã Apostatul pretinse a
reprezenta partida traditiei si cã întotdeauna el mãrturisi oroarea pentru spiritul de noutate. Ceea
ce-1 distinge si face mãrimea lui nu e nici ideea conducãtoare, nici întreprinderea pe care o
concepu: sunt înaltele calitãti ale inteligentei sale si ale caracterului sãu. Este ardoarea,
entuziasmul si sinceritatea credintei sale; e, de asemenea, efortul prodigios al vointei lui". Dacã
Iulian n-a izbutit, nu trebuie luat în râs si calomniat: el meritã respectul „datorat nobletei
moralitãtii sale"191.
Ibidem, pp. 349-351.
164
C.
CONTINUATORII DINASTIEI CONSTANTINIENE. IOVI AN, VALENTINIAN sI VALENS
1. lovian (27 iunie363- 17februarie 364)
Cu moartea lui Iulian, dinastia lui Constantin cel Mare se stingea cu totul, în dimineata zilei de 27
iunie, ofiterii armatei tinurã sfat pentru a alege un urmas. Dupã lungi discutii, ei se înteleserã a
oferi tronul lui Sallustius, prefectul pretoriului. Acesta însã, invocând vârsta, nu primi, si atunci fu
ales Jovian, cornitele gãrzii.
Pannonian de origine, fãrã însusiri deosebite, el cãutã sã asigure îndatã pacea cu persii, situatia
armatei fiind destul de precarã, lipsitã de provizii si hãrtuitã necontenit în retragerea ei pe
teritoriul dusmanului.
îndatã ce aflase de moartea lui Iulian, Sapor al II-lea, socotindu-se biruitor, începuse urmãrirea
imperialilor. Dar, la prima ciocnire, persii furã respinsi cu mari pierderi. Pânã la Dur, în stânga
Tigrului, urmãrirea a fost continuã, desi mãrginindu-se la hãrtuieli, fãrã ca cele douã armate sã se
prindã într-o adevãratã luptã, în cele din urmã, Sapor, gândindu-se la pierderile mari pe care le
suferise, fãcu propuneri de pace, pe care Jovian, fatã de situatia criticã a armatei sale, se grãbi a le
primi în conditii cu totul umilitoare pentru imperiu. El trebui sã retrocedeze persilor cele cinci
provincii transtigritane cucerite de Galeriu, cele mai puternice douã cetãti ale Meso-potamiei,
Nisibis, din care locuitorii puteau pleca, si
165
N1COLAE BÃNESCU
Singara, în sfârsit, sã pãrãseascã în mâinile persilor Armenia. Un tratat pe 30 de ani fu semnat
între cele douã puteri, întãrit prin jurãminte si ostateci. Istoricii epocii vorbesc cu durere si
indignare despre aceastã pace dezonorantã, necessariam quidem, sed igno-bilem, cum o
caracterizeazã Eutropius192.
Cedarea cetãtii Nisibis produse o mare jale printre locuitori, siliti a emigra, în zadar fruntasii
orasului se aruncarã la picioarele împãratului în trecere, rugându-1 sã nu-i dea pradã dusmanului
furios din cauza celor trei înfrângeri suferite. Jovian nu se lãsã înduplecat, ci dãdu poruncã de
evacuare. Cei mai multi locuitori s-au refugiat la Amida, mai putini în alte orase. Descurajarea fu
mare pretutindeni, fiecare oras so-cotindu-se expus nãvãlirii persilor, odatã ce Nisibis era
cedatã193.
Dupã ce asigurã pacea cu dusmanii, Jovian cãutã sã restabileascã linistea Bisericii, zguduitã în
timpul predecesorului sãu. El transmise o circularã guvernatorilor de provincii, în care îsi
mãrturisea credinta si asigura stabilirea legalã a religiei crestine. Vestitul Athanasios iesise din
retragerea sa la vestea mortii lui Iulian si, aclamat de multime, îsi reocupase Scaunul
arhiepiscopal din Alexandria194. El avusese mai înainte; o întrevedere cu noul împãrat în
Antiochia.
192 Citat de Gibbon, ed. Bury, t. II, p. 550, n. 115.
193 Zosimus, III, 34: navra Se fjv otjucoyfjg Kai dprivcnv /leord,
LKãaTt\q EKKeîaSai mîc, nepaâv eq>68oiq, Niaiâwt avmît, oîofievcov. 194 [La bibliografia
existentã în manualele de patristicã, asupra acestei personalitãti pot fi adãugate titluri mai recente:
Politique et theologie chez Athanase d' Alexandrie, ed. C. Kannengisser,
166
Spiritul moderat al lui Jovian proclamã o tolerantã universalã fatã de agitatia sectelor numeroase
în sânul Bisericii. Themistius, trimis de Senatul capitalei sã exprime noului suveran devotamentul
sãu loial, a putut vorbi cu elocventa sa obisnuitã de principiile tolerantei filosofice195.
Domnia cea nouã avu un sfârsit neasteptat, înainte ca titularul sã ajungã în capitala sa. De la
Antiochia, Jovian si-a luat calea, grãbit, cãtre Constantinopol, trecând pe la Tyana si Ankyra.
Oprindu-se la Dada-stana, un oras obscur între Galatia si Bithynia, dupã o masã copioasã,
împãratul se culcã si fu gãsit a doua zi dimineata (17 februarie 364) mort în patul sãu. Cauza
acestei morti neasteptate a fost explicatã în diverse feluri. Unii o atribuie urmãrilor unei indigestii
pricinuite sau de cantitatea de vin, sau de calitatea ciupercilor consumate seara; dupã altii, a fost
asfixiat în somn de cãrbunii aprinsi imprudent într-o camerã cu peretii de curând vopsiti. N-au
lipsit însã nici zvonurile de otrãvire196. Corpul decedatului suveran a fost trimis la
Constantinopol, spre a fi înmormântat.
Tronul rãmase vacant timp de zece zile. Alegerea avu loc la Niceea, în Bithynia. Adunarea
solemnã a puterilor civile si militare ale imperiului oferi din nou coroana lui Sallustius, prefectul
pretoriului, dar acesta pentru a doua oarã refuzã. Atunci, dupã mai multe
Paris, 1974; M. Tetz, Zur Biographie des Athanasios von Alexandrien, „Zeitschrift fur
Kirchengeschichte", 90 (1979), p. 304-338; H. A. Drake, Athanasius' First Exile, „Greek, Roman
and Byzantine Studies", 27 (1986), p. 193; v. si Supra, n. 31)].
195 Gibbon, op. cit., ed. Buiy, t. III, pp. 2-4.
196 Ibidem, p. 6. , .,...,.. •.•.....„.. ,,,,» ..... :
167
NICOLAE BANESCU
propuneri respinse, numele lui Valentinian, un pan-nonian, ofiter de merit, seful unei schole a
gãrzii197, întruni sufragiile întregii adunãri.
•t-
"; 2. VALENTINIAN I
(2 7februarie 364 -17 noiembrie 3 75)
Noul ales era fiul comitelui Gratian, cunoscut pentru meritele sale militare în Africa si Britannia.
Valentinian I avea o înfãtisare maiestuoasã si se deosebea prin energia sa fãrã margini si
devotamentul pentru binele public. El fu îndatã învestit solemn, în mijlocul aclamatiilor trupelor
(27 februarie 364). Armata îi ceru sã-si asocieze un coleg la imperiu, în cuvântarea ce tinu,
Valentinian îsi arãtã de la început energia, spunând armatei cã, odatã ce încrederea ei 1-a înãltat
pe tron, e datoria sa sã se gândeascã la siguranta si interesul imperiului. Recunoaste cât de mare e
greutatea acestui imperiu pentru mâinile slabe ale unui muritor, dar alegerea unui prieten sincer
cere o maturã deliberare si aceasta îl priveste. Armata, surprinsã, se linisteste, si împãratul, o lunã
mai în urmã, venind la Constantinopol, acordã titlul de Augustus fratelui sãu Valens (28 martie
364). Acesta era în vârstã de 36 de ani si n-avea talentele fratelui sãu. El îi arãta un mare
devotament, recunoscându-i superioritatea geniului si ascultându-1, dupã expresia lui Ammianus,
ca un subaltern (in modum apparitoris).
197 Cedrenus, I, 541 (Bonn), ne spune cã era mare de trup, rosu, cu pãrul blond si ochii frumosi,
putin albastri, „încât multi ziceau cã seamãnã cu David".
168
Imperiul fu împãrtit între cei doi frati. Valentinian oferi lui Valens prefectura Orientului, de la
Dunãrea de Jos pânã la hotarele Persiei, cu resedinta la Constantinopol, pãstrând pentru el
Illyricum, Italia si Gallia, cu resedinta la Milan.
a. Administratia imperiului. Valentinian I era un brav soldat, care tinea la disciplinã în armatã si la
ordine în Stat, dar avea o fire violentã, fiind dur pânã la cruzime. Ammianus Marcellinus a
înregistrat atâtea din executiile lui sumare, sentintele dictate de multe ori glumet, semnalând si
cusca celor douã ursoaice enorme, de lângã camera lui de culcare, pe care le privea adesea cu
plãcere devorând bucãti din trupurile celor executati. Calamitãtile care bântuiau imperiul n-au
fãcut decât sã sporeascã ferocitatea congenitalã a inimii sale.
Acest om teribil s-a arãtat, prin anumite acte de guvern, un suveran întelept. El interzise
expunerea copiilor nou-nãscuti si stabili în cele 14 cartiere ale Romei 14 medici cu stipendii si
privilegii. Valentinian întemeie si o institutie liberalã pentru educatia tinerilor si sprijinul stiintelor
în declin. Intentia sa era ca retorica si gramatica sã se învete în limbile greacã si latinã în
metropola oricãrei provincii; scoala din Roma si cea din Constantinopol aveau, fireste, întâietate.
Se reglementa disciplina studentilor în chip serios.
Spre a asigura linistea si prosperitatea oraselor, Valentinian a creat functia defensorilor {defensor
civi-tatis), care aveau sarcina de a ocroti pe cei slabi, a le sprijini drepturile si a le expune
plângerile înaintea tribunalului magistratilor civili sau chiar la picioarele
169
NICOLAE BANESCU
tronului. Era numit de Praefectus praetorio; Theo-dosius I transferã curialilor numirea lui198.
Dar unul din marile sale merite a fost, într-o epocã de aprige lupte religioase, toleranta generalã
garantatã de el în materie de credintã. Protectia legii era asiguratã tuturor, pãgânilor, ca si sectelor
crestinismului. Valentinian permise toate cultele, afarã de practicile care ascundeau vicii sau
dezordini sub masca religiei.
Tot astfel se sili, cu energia-i cunoscutã, a înãbusi abuzurile din administratie si justitie.
b. Apãrarea imperiului. Mai presus de toate însã, marea grijã a lui Valentinian I a fost apãrarea
imperiului. Situatia era atunci extrem de criticã. Moartea lui Iulian atâtã îndatã poftele de pradã si
de cucerire ale barbarilor. Ammianus Marcellinus, un martor ocular, ne spune cã trâmbita de
rãzboi rãsuna de la un capãt la celãlalt al lumii romane, si barbarii dãdeau asalt la toate
frontierele: alamanii devastau Galiile si Raetia, sarmatii si quazii Pannoniile, pictii, scotii si
saxonii Britannia; getulii si maurii cutreierau Africa, bandele prãdalnice ale gotilor Thracia, iar în
Orientul depãrtat regele persilor punea mâna pe Armenia199, si Proco-pios, o rudã a împãratului
Iulian, încerca sã uzurpe tronul lui Valens.
198 Buiy, History of the Later Roman Empire..., Londra, 1923, p-60.
199 Ammianus, XXVI, 5: Hoc tempore uelut per universum orbem Romanum betticum
canentibus bucinis excitae gentes sae-vissimae limites sibi proximos persultabant. Gallias
Raetiasque simul Alammani populabantur, Sarmatae Pannonias et Quadi...
170
în toamna anului 365, Valentinian pãrãsi Milan si merse la Lutetia, Reims si Treves, resedintele
Galliei de Nord, unde petrecu timp de zece ani pentru apãrarea, si întãrirea frontierelor.
încã din acel an, alamanii îsi reluau invaziile în Gallia. Revoltati de purtarea trufasã a lui
Ursacius, magister officiorum, fatã de ambasadorii lor si de micsorarea darurilor ce li se acordau
la o nouã domnie, alamanii nãvãlesc în Gallia înainte de trecerea lui Valentinian peste Alpi. Ei
dau foc satelor si târãsc captivi în pãdurile lor.
La începutul anului urmãtor, trec în masã Rinul, în toiul iernii. Trupele imperiului furã învinse,
sefii lor rãniti mortal, steagul Herulilor si Batavilor cãzu în mâinile barbarilor. Valentinian îi
pedepsi aspru pe Batavi, degradându-i în fata întregii armate, luându-le armele si hotãrând sã fie
vânduti ca sclavi. Batavii se aruncarã atunci la picioarele lui, cerând iertare si fãgãduind a-si spãla
onoarea într-o nouã încercare. Valentinian consimti cu o prefãcutã repulsie200, în curând,
Jovinus, în fruntea unei puternice armate disciplinate, surprinse în regiunea Metz o armatã a ala-
manilor si alta pe malurile Mosellei. Atacati energic, multi pierirã, si cei care scãparã fugirã la a
treia si mult mai importanta armatã, aflatã la Châlons-sur-Marne. sefii barbari, alarmati, se
pregãtirã a da piept cu Jovinus într-o luptã decisivã, încãierarea fu aprigã, ea tinu o întreagã zi de
varã (366), cu egalã bravurã de ambele pãrti, în cele din urmã, armata imperiului
200 Ibidem, XXVII, 1. Cf. Gibbon, ed. Bury, t. III, p. 34. .,-,
171
MCOLAE BÃNESCU
învinse cu o pierdere de 1.200 de oameni. Alamanii lãsarã pe câmpul de luptã 6.000 de morti si
4.000 de rãniti201. Jovinus alungã resturile acestei invazii pânã la tãrmul Rinului si veni apoi la
Lutetia, spre a primi demnitatea de consul pentru anul urmãtor.
Barbarii nu se intimidarã, cu toatã marea înfrângere ce suferiserã, în 368, ei surprind
Moguntiacum (Mayenta) în timpul unei sãrbãtori crestine, care atrãsese populatia de la ziduri.
Alamanii târãsc cu dânsii o multime de captivi. Valentinian, hotãrât a da o lectie durã dusmanului,
porunci comitelui Sebastian sã pãtrundã prin Raetia cu trupele din Italia si Illyricum, în timp ce el
trecea Rinul în fruntea unei puternice armate. Alamanii, neputând opri devastarea satelor, s-au
asezat în lagãr, pe vârful unui munte aproape inaccesibil, unde Valentinian cu generalii sãi îi luarã
cu asalt, nimicindu-i în mare parte (368)202.
întorcându-se la Treves, împãratul îsi îndreptã toatã atentia la întãrirea frontierelor Galliei, dându-
si seama cã are a face cu o natiune de temut, care pare intactã, reînnoindu-se mereu203. De aceea,
fortificã malurile Rinului cu mari constructii pe tot cursul sãu, de la Raetia pânã la strâmtoarea
Oceanului (Mânecii)204. Cu toatã opunerea barbarilor germanici, Valentinian clãdi
201 Ammianus, XXVII, 2.
202 Ibidem, XXVII, 10; Gibbon, loc. cit., t. III, pp. 36-37.
203 Ammianus, XXVIII, 5: Immanis etiam natio... ita saepius adolescit, utfuisse longis saeculis
aestimetur intacta.
204 Ibidem, XXVIII, 2, l: Rhenum omnem a Raetiarum exordio ad usque fretalem Oceanum
magnis molibus communiebat.
172
aceastã barierã a Rinului, care asigurã linistea Galliei pentru tot restul domniei sale.
El încercã sã-i atragã si pe burgunzi (370) împotriva alamanilor, acestia având cu dânsii
contestatii pentru niste mine de sare. Dar când burgunzii vin la Rin în numãr de 80.000,
reclamând subsidiile promise, împãratul îi purtã cu vorba pânã se retraserã, cãci nu avea interes sã
contribuie la distrugerea uneia din cele douã natiuni pe care le putea manevra una contra alteia.
Dacã fortificatiile ridicate de Valentinian apãrau interiorul tãrii, coastele Galliei si Britanniei
rãmâneau însã expuse atacurilor piratilor saxoni, în 371, acestia au atacat provinciile maritime ale
Galliei, si comandantul care avea apãrarea coastelor a cerut ajutorul lui Severus, seful infanteriei.
Saxonii au fost încercuiti si aproape nimiciti, ceea ce s-a datorat si perfidiei generalului roman,
care s-a prefãcut a primi, la început, capitularea saxonilor.
Britannia se afla si ea pradã incursiunilor îndrãznetelor triburi de la nord, ale pictilor si
scotilor205, cu care se uneau uneori si piratii saxoni. Aceste triburi nordice nu puteau suferi
stãpânirea romanã si, uitân-du-si certurile, se aruncau împreunã asupra provinciilor, dupã pradã.
Avaritia comandantilor militari, care lãsau trupele neplãtite, încuraja dezertãrile si dezorganizarea
armatei.
205. Pictii locuiau în Caledonia orientalã, regiune de câmpii întinse pânã la mare, si trãiau din
cultura pãmântului si din pescuit; scotii ocupau înãltimile muntilor în partea occidentalã a
Caledoniei, trãind din pãstorit. ., },,
173
înstiintat la Treves cã cei doi sefi militari ai Brita-nniei au fost surprinsi si ucisi de barbari si
provincia aproape pierdutã, Valentinian trimite îndatã pe spaniolul Theodosius, general abil si
energic, ca sã scape Britannia. Acesta trece strâmtoarea cu o armatã de veterani, debarcã în
Britannia si, în drumul pânã la Londra, bate mai multe trupe de barbari si libereazã multi captivi.
Apoi, cu dibãcia sa, readuce sub drapel soldati rãtãcitori si acordã o amnistie generalã, în douã
campanii succesive (368 si 369), prin talentele sale militare, el curãtã provincia de barbarii
dusmani, alungându-i în coltul de nord al insulei. Ca omagiu pentru suveranul sãu, Theodosius
constitui o nouã provincie, pe care o numi Valentia. Totodatã, prin restaurarea fortificatiilor, dãdu
oraselor multã sigurantã, împãratul îl rãsplãti numindu-1 comandant suprem al cavaleriei206.
Acest brav general învinse armatele alamanilor pe Dunãrea de Sus, înainte de a fi trimis în Africa,
spre a înãbusi rãscoala lui Firmus.
Africa romanã se afla de multi ani în mâinile unui guvernator militar rapace, cornitele Romanos,
care, prin crimele sale, se fãcuse odios întregii populatii. Toate plângerile rãmâneau fãrã efect,
cornitele stiind sã cumpere întotdeauna cu bani constiinta anchetatorilor. Sub o astfel de
ocârmuire, nu e de mirare cã populatia s-a strâns repede în jurul unui rebel.
Firmus era fiul unui sef mauritan puternic, care lãsase o mare avere, în cearta dintre fiii sãi pentru
mostenire, Firmus îl ucise pe unul din frati si fu atunci
Gibbon, ed. Buiy, t. III, pp. 47-48.
174
urmãrit cu un zel neobisnuit de cornitele Romanos. Temându-se pentru viata sa, Firmus provoacã
rãscoala poporului sãu, care îl privea ca pe un eliberator (372). O armatã destul de mare se adunã
în jurul revoltatului. Caesarea e prefãcutã în cenusã. Numidia si Mauri-tania cad în puterea lui
Firmus.
Valentinian trimise pe cel mai bun general, pe Theodosius, sã pacifice Africa, îmbarcându-se cu o
micã trupã de veterani la gurile Ronului, Theodosius debarcã în Africa (372-373)- Provincialii lui
Firmus, rãu înarmati, fãrã disciplinã, nu furã în stare sã reziste talentului militar al lui Theodosius.
Firmus cãutã sã însele vigilenta generalului printr-o supunere aparentã, dar acesta, voind probe
evidente, nu-si întrerupse operatiile, pãtrunzând în interior si biruind orice rezistentã. Refugiat la
un rege maur (Igmazen), acesta fu somat a-i preda pe fugar, care, neavând nici o scãpare, se
spânzurã în timpul noptii. Cu aceasta, rãzboiul se încheia (373)207.
Ultima campanie a lui Valentinian a fost împotriva quazilor. Pentru apãrarea provinciilor sale
Illyricum si Raetia, el începuse a ridica si pe Dunãrea de Sus fortificatii, ceea ce îi provocã pe
quazi. Acestia se plâng cã o fortãreatã se clãdea pe terenul lor, si Equitius, guvernatorul de
Illyricum, suspendã atunci lucrãrile, spre a-1 informa pe împãrat. Prefectul Galliei, Maxi-min,
profitã de ocazie spre a-1 determina pe împãrat sã încredinteze provincia Valeria fiului sãu
Marce-llianus, care va face lucrãrile fãrã ca barbarii sã-1 mai inoportuneze cu protestele lor.
Marcellianus îl invitã
101 Ibidem, pp. 50-52. - <;v ;, :•, ,, ..v..-. , ,=,u.»
175
NICOLAE BANESCU
cu perfidie pe Gabinius, regele quazilor, la el si-1 asasineazã. Quazii se ridicã pentru a-1 rãzbuna
si obtin, ca de obicei, concursul cavaleriei sarmatilor (374). Acestia, neputând ataca Sirmium,
apãratã de ziduri, se ciocnesc cu trupele lui Equitius, pe care le nimicesc în mare parte.
Interventia tânãrului Theo-dosius, ducele Moesiei (viitorul împãrat), salveazã situatia, acesta
semnalându-si talentele militare de care va da dovadã mai târziu ca împãrat.
Aflând la Treves cele întâmplate, Valentinian se mânie aprig asupra barbarilor si, în primãvara
375, porni cu mare parte din fortele Galliei împotriva lor. O ambasadã a sarmatilor îl întîmpinã pe
cale, si el îi rãspunse cã se va pronunta dupã ce va examina lucrurile la fata locului. Sosind la
Sirmium, dãdu audientã deputatilor provinciilor din Illyricum. Monarhul, prezumtios, nu vãzu în
toate cele întâmplate decât vina barbarilor si întreprinse o expeditie de rãzbunare sângeroasã
împotriva quazilor. Trecând Dunãrea în tinuturile lor, le devasta cu o furie implacabilã, arzând si
omorând tot ce întâlni în cale. Atâta groazã bãgã în barbarii refugiati în munti, încât trecu
Dunãrea înapoi fãrã a fi pierdut un om208!
Plãnuind a-si completa actiunea într-o a doua campanie, îsi asezã cartierul de iarnã la Bregetio, pe
Dunãre. Acolo i se prezentã o ambasadã a quazilor, care încercau, umilit, sã potoleascã mânia
dezlãntuitã a suveranului. Dar acesta le rãspunde cu o violentã extremã, insultându-i cu cele mai
grele cuvinte. Vocea, privirea, gesturile trãdau furia sa nestãpânitã.
Ammianus, XXX, 6, 3 si urm.
176
Aceastã explozie de mânie îi provoacã ruperea unui vas sanguin, încât el se prãbusi în bratele
celor de fatã si îsi dãdu peste putin sufletul.
Vajnicul soldat avu, la 54 de ani, un sfârsit vrednic de viata sa209.
Valentinian I lãsa dupã el doi fii, nãscuti din douã cãsãtorii: pe Gratian, de vreo 18 ani, fiul
Severei, pe care o repudiase, si pe Valentinian al Il-lea, un copil de 4 ani, fiul Iustinei, cea de a
doua sotie a sa.
Gratian primise încã de la vârsta de 8-9 ani, din mâinile tatãlui sãu, mantia de purpurã si diadema,
cu titlul de Augustus (în august 367), si asocierea sa la imperiu fusese ratificatã de armatele
Galliei. Numele sãu fusese adãugat la numele lui Valentinian I si Valens în actele publice. Prin
cãsãtoria sa cu Con-stantia, fiica lui Constantiu al Il-lea, el dobândea drepturile ereditare ale
familiei Flavia.
Gratian urmã deci la tron tatãlui sãu, dar pasiunile, suspendate prin energia fostului împãrat,
reînviarã acum. sefii militari Merobaudes si Equitius, în ambitia lor de a conduce în numele unui
copil, invitarã în lagãr pe Iustina cu fiul sãu, care fu prezentat trupelor si învestit, prin aclamatiile
lor, cu titlurile si insignele puterii supreme. Pericolul unui rãzboi civil fu împiedicat numai de
atitudinea moderatã a lui Gratian. El primi alegerea armatei si declarã cã îl va socoti pe fiul
Iustinei ca pe un frate si nu ca pe un rival. Gratian fixã împãrãtesei si fiului sãu Valentinian al Il-
lea
209 V. asupra lui si A. Alfoldi, Valentinian f, le dernier des grands Pannoniens, „Revue d'histoire
comparee", 4 (1946), p. 7 si urm.
177
NICOLAE BANESCU
resedinta la Milan, în provincia Italiei, rezervându-si pentru sine comanda tãrilor de dincolo de
Alpi.
Lumea romanã era acum condusã de Valens si de cei doi nepoti ai sãi. .>
3- împãratul Valens l (28 martie 364 - 9 august 3 78)
a. Revolta lui Procopios. Evenimentele din Asia. Asociat la imperiu de fratele sãu, Valens n-avea
nici una din însusirile acestuia, încã de la începutul domniei, Orientul a fost tulburat de o rãscoalã
de mari proportii.
Fostul general Procopios, înrudit cu Iulian si despre care se spunea cã fusese îmbrãcat de acesta
cu purpura, la Carrhae, în cursul ultimei sale expeditii, simtin-du-si viata amenintatã, se revoltã
împotriva lui Valens, disputându-i tronul (septembrie 365). El aflã la Constantinopole prieteni
care îi dau sperante, întemeiate pe nemultumirea generalã. Douã cohorte de gali, care nu puteau
uita amintirea lui Iulian, furã atrase în conspiratie. Soldatii îl aclamarã pe Procopios, jurându-i
credintã. tãranii din împrejurimi, nemultumitii, mãresc numãrul acestei armate, la care se adaugã
Jovienii si Herculienii, trupele din orasele Thraciei si din cetãtile de la Dunãre. Gotii dau si ei
uzurpatorului câteva mii de auxiliari, încât Procopios se afla în curând în fruntea unei mari ostiri
stãpân pe Constantinopole. Fiul lui Hormisdas îmbrãtisa si el cauza rebelului, care îl investi cu
puterile unui proconsul roman, iar Faustina, vãduva lui Constantiu, se
178
cãsãtori cu Procopios, mãrind prestigiul acestuia în ochii populatiei.

Valentinian I primi vestea revoltei din Orient, dar nu putu interveni, având sã apere tocmai atunci
frontiera de nord, amenintatã de o invazie. Valens se afla la Caesarea, pentru a observa miscãrile
persilor, când i se aduse vestea rãscoalei si, intimidat, se gândea sã renunte la coroanã, spre a nu-
si expune viata. El fu salvat însã de energia generalilor sãi. Lupicinus alergã cu legiunile Siriei în
ajutorul suveranului sãu, iar Arinthaeos, care, prin forta si valoarea sa, era mai presus de toti, cu o
micã trupã ce comanda atacã un corp numeros de rebeli. Când vãzu printre acestia soldati care
serviserã sub comanda sa, le strigã, cu o voce de tunet, sã-si predea pe propriul lor comandant, si
atât de mare era autoritatea sa, încât ei se supuserã fãrã a sovãi. Arbetion, veteranul marelui
Constantin, iesi din retragerea sa si primi comanda unei armate, în toiul unei lupte, îsi scoase
casca, spre a fi recunoscut, îi salutã pe soldatii lui Procopios, numindu-i copiii sãi si îndemnându-
i sã vinã alãturi de bãtrânul general, care de atâtea ori îi dusese la victorie, în douã lupte ce avurã
loc, trupele lui Procopios îl pãrãsirã si el rãtãci un timp în Phrygia, pânã ce fu trãdat de ai sãi,
descurajati, si pieri decapitat (366)210.
Fatã de persi, Valens avu o atitudine prudentã, cãutând sã nu le dea pretext de ostilitate prin
cãlcarea tratatului rusinos încheiat de Jovian. La adãpostul acestui tratat, persii fac din Armenia si
Iberia ade-
210. Fazele acestei aventuri sunt relatate de Ammianus, XXVI, 6-10. Vezi si Gibbon, ed. Bury, t.
III, pp. 12-17.
179
NICOLAE BANESCU
vãrate provincii ale lor. Regele Armeniei, Arsak, fu ridicat si închis de Sapor al II-lea, care
conduse acolo o expeditie cu mari forte militare. Nefericitul rege pieri în Turnul Uitãrii din
Ecbatana (367)211. Iberia avu o soartã identicã. Regele Sauromaces fu alungat de persi, care pun
în locul sãu o creaturã a lor.
în Armenia se formã un partid numeros în favoarea lui Pap (Papa), fiul lui Arsak, recunoscut ca
suveran legal. Valens contribui a-1 restaura pe tron (369), dar în urmã îl trãda, de teama persilor.
Regele, invitat sã se consulte cu împãratul, veni pânã la Tarsos, unde fu împiedicat a merge mai
înainte, si atunci, simtindu-se amenintat, scãpã cu fuga, strecurându-se în patrie. El fãcu însã
greseala sã rãspundã invitatiei comitelui Traian, care comanda împreunã cu Vadomar fortele
romane stationate la hotarul Armeniei, în mijlocul banchetului ce i se dãdu, regele fu asasinat
(374).
în Iberia, o armatã a lui Valens îl restaura pe Sauromaces, pe malurile fluviului Cyrus (372).
Numai la moartea neastâmpãratului Sapor al II-lea (380), persii, ocupati cu tulburãrile lor interne
si cu rãzboiul la hotare, nu puturã împiedica regatele Armeniei si Iberici de a-si recãpãta
neutralitatea între cele douã imperii.
211 Gibbon, Ed. Bury, t. III, pp. 55-56. [Evenimentele, legate si de domnia regelui persan Sapor
al II-lea (310-380) sau sapur, sunt cunoscute atât din izvoare latine (Ammanus) sau grecesti
(Prokopios), cât si din cele armenesti (Moise din Choren). Informatia urmãtoare, privitoare la
înlocuirea regelui iber (ivir) Sauromaces prin ruda sa apropiatã Aspakures este bazatã tot pe textul
lui Ammianus, XXVII, 12, 4 si 16 si XXX, 2, 2.]
180
b. Rãzboiul cu gotii. Moartea lui Valens. Dar

Valens avu mai cu seamã sã-i înfrunte pe goti la Dunãrea de Jos, cãci acum începe presiunea
puternicã a barbarilor germani la aceastã frontierã. Pericolul german va fi timp de câteva decenii
marea problemã a pãrtii de Rãsãrit a imperiului.
Gotii trãiau, la începutul erei crestine, pe malurile Balticei, de unde, la sfârsitul secolului al II-lea,
pentru motive ce nu se cunosc, ei emigrarã în tinuturile de sud ale Rusiei, pânã la tãrmurile Mãrii
Negre, între Don si Dunãrea de Jos. Pe la jumãtatea secolului al III-lea, pãtrund în Crimeea, si de
atunci pornesc o serie de incursiuni nimicitoare pe mare, ca pirati. De mai multe ori ei devasteazã
litoralul caucazian, ajungând pe tãrmul asiatic. Corãbiile lor pãtrund chiar prin Bosfor în
Propontis si Marea Egee, nimicind orasele prospere de pe coastele Greciei, si înainteazã pânã în
insulele Rodos, Cipru si Creta. Expeditiile acestea se mãrgineau la prãdãciuni, si întotdeauna gotii
se întorceau, pe acelasi drum, pe tãrmul de nord al Pontului Euxin212.
212 Cele douã ramuri ale gotilor sunt, se stie, vizigotii si ostro-gotii. Aceste nume nu trebuie
traduse cum se obisnuieste: gotii de Apus si gotii de Rãsãrit. Vizigotii înseamnã „gotii întelepti",
cãci wisi se leagã de tema germanicã al cãrei sens e „întelept, prudent"; ostrogotii sunt „gotii
strãluciti" (radicalul austr). V. F. Lot, Decomposition de l'empire (395- 751), în Histoire de
Moyen Âge, par F. Lot, Chr. Pfister et Fr. Ganshof, 1.1, Paris, 1928, p. 120, nota 90. [Opinii mai
nuantate la E.A. Thompson, The Visigoths in the Time ofUlfila, Oxford, 1966; D. Claude,
Geschichte aer Westgoten, Stutgart, 1970; H. Wolfram, op. cit. Infra, n. 224, Munchen, 1979; Th.
S. Burns, A history of the Ostrogoths, Bloomington, 1984.]
181
NICOLAE BANESCU
Ei vin însã în atingere cu imperiul si pe uscat. Profitând de anarhia veacului al III-lea, începurã a
trece Dunãrea si a prãda în imperiu, împãratul Decius pieri în luptele cu dânsii (251); Claudiu al
II-lea a câstigat asupra lor, la Naissus, o mare biruintã (269), fãcând o multime de prizonieri, pe
care îi înrola în parte în armatã, colonizând pe ceilalti. Claudiu al II-lea luã pentru aceasta epitetul
de „Gothicus"; dar Aurelian, se stie, retrase ostile si administratia din Dacia, lãsând-o în voia lor.
în veacul al III-lea, crestinismul se introdusese la gotii din Crimeea; Theophilos, episcopul
gotilor213, a participat la Sinodul de la Niceea (325). în secolul al IV-lea, Ulfila (Wulfila) a fost
evanghelizatorul gotilor din pãrtile Dunãrii. El fusese ordonat episcop de arianul Eusebius al
Nicomediei, la Antiochia, unde venise în anul 341 în ambasadã la Constantiu. întors în patria sa,
dincolo de Dunãre, el rãspândi printre goti arianismul. Dupã vreo sapte ani, o mare perse-
213 [Reiese cã Bãnescu înclina spre opiniile care considerau cã acest Theophilus a fost episcop al
Gothiei din Crimea, precumpãnitoare atunci în istoriografie; ulterior, au început sã capete tot mai
multã consistentã argumentele care admit cã în cazul de fatã este vorba mai degrabã de Gothia
situatã în partea. sud-esticã a României de azi. Acest punct de vedere, însotit de toatã informatia
bibliograficã a subiectului, este sustinut de Emilian Popescu, Theophilus Gothiae, Bischofin der
Krim oder an der unteren Donau ?, în Idem, Christianitas Daco-Romana, Bucuresti, Ed.
Academiei române, 1994, p. 178-186. Studiul acesta a apãrut mai întâi în limba românã în „Studii
teologice", 38 (1987), 5 p. 73-81, apoi în germanã în „Byzantina" (Thessalonic), 14(1988), p.
237-2491. ; . ,_ . . ..:. „ ..
182
cutie îi sileste pe goti împreunã cu Ulfila a cere adãpost în imperiu, pe la 348. Ei sunt primiti si
asezati lângã Nicopolis, în Moesia. Aceasta a fost, cum aratã Jacques Zeiller, prima pãtrundere a
gotilor în imperiu214. Pentru a-i face sã înteleagã scrierile sfinte, Ulfila compuse cu ajutorul
literelor grecesti alfabetul gotic si traduse Biblia în limba gotã.
Nu trebuie sã ne închipuim toatã Gothia arianã fiindcã Ulfila era arian. Cum aratã un învãtat
bollandist, Ulfila n-a fost un episcop al gotilor, ci al tmorgoti, pe care i-a putut converti. Au fost
în Gothia centre de crestinism diferite, cel putin trei comunitãti cunoscute: niceeni, arieni si
audieni (sectarii lui Audius, relegat în Scitia)215. Gotii pãgâni de dincolo de Dunãre erau, sub
Constantiu, federati; în anii 348 si 360, contingente ale lor au luat parte la luptele împotriva
persilor216.
Valens avu de luptat încã de la începutul domniei cu gotii de peste Dunãre. Trecerea fluviului,
asiguratã de Constantin cel Mare între Transmarisca si Constan-tiniana-Daphne, era încã pãstratã
în 367, când Valens îsi trecu pe acolo trupele, în iunie, pe un pod de vase.
214 J. Zeiller, Le premier etablissement des Goths chretiens dans l'empire d'Orient, în „Melanges
offerts ã Gustave Schlumbergef, Paris, 1924.
215 Joseph Mansion, Les origines du christianisme chez Ies Goths, An. Boli., t. XXXIII, pp. 5 si
urm.
216 Cari Patsch, Beitrãge zur Volkerkunde von Siidosteuropa. III Die Volkerbewegung an der
unteren Donau in der Zeit von Diokletian bis Heraklius. l Teii: Bis zur Abwanderung der Goten
und Taifalen aus Transdunavien. (Akad. der Wiss. in Wien, Philos.-hist. KL, Sitzb., 208 Bd., 2
Abhandl). Wien und Leipzig, 1928, pp. 36-37.
183
Gotii au fugit dinaintea lui, si împãratul trecu Dunãrea înapoi, apropiindu-se iarna. Ploile au
împiedicat orice actiune în anul urmãtor, si Valens a rãmas în lagãrul sãu din Marcianopolis.
în vara anului 369, el îsi relua actiunea, trecând Dunãrea pe la Isaccea în pãrtile Basarabiei, unde
Athanaric îsi avea resedinta. Gotii urmarã aceeasi tacticã din anul 367, retrãgându-se în fata
armatei romane; dar trimit ambasadã pentru pace. Trebuind sã vinã la tratative, Athanaric observã
cã el a jurat sã nu punã piciorul pe pãmântul imperiului si s-a hotãrât atunci ca întrevederea sa cu
împãratul sã aibã loc în mijlocul Dunãrii, care despãrtea teritoriile lor. Valens si judele vizigotilor
venirã, fiecare în barca sa si însotit de un numãr egal de oameni înarmati, pânã în mijlocul
fluviului, unde tratarã despre conditiile pãcii. Themistius ne spune cã împãratul a stat toatã ziua
sub cãldura soarelui în barcã217.
Valens petrecu în Marcianopolis si iarna 369-370, si, dupã ratificarea tratatului si primirea
ostatecilor, se întoarse la Constantinopol. Gotii se tinurã de acum linistiti timp de sase ani, pânã
când revãrsarea furtunoasã a hunilor îi aruncã în provinciile imperiului.
în stânga Dunãrii, gotii pãgâni îi prigonirã aprig pe crestini, si Sf. Sava, din tribul Atharid, fu
atunci înecat (12 aprilie 372) în râul Museos, identificat cu Buzãul nostru218. Persecutia a
continuat si a fost violentã: 26 de persoane furã ucise într-un sat. Principesa catolicã
217 e<p' rjÂico cmc, em tfjg vecoq, f\viKa nâîara ECCVTOV <pÃo-toSecrTepot; fjv... et eco
HL%pi Seihrig oi/fiag (Patsch, loc. cit., 54-55).
184
Gaatha, cu fiica sa Dulcilla, au condus resturile populatiei la Kyzikos, unde se aflau alti goti. Ea e
mentionatã în secolul al VlII-lea, si roTÔtpaÎKOi e expresia pentru acesti goti grecizati în urma
unei lungi simbioze219.
în anul 375, hunii, revãrsându-se ca o trombã din Asia, împing cãtre vest neamurile barbare.
Imperiul alanilor, între Tanais (Don) si Volga, cãzuse cel dintâi în ciocnirea cu hunii. Regele lor
pieri în luptã, si o parte dintr-însii fugirã pânã la tãrmul Balticii, de unde vor porni apoi cu
neamurile germanice în Gallia si Spania; altii scãparã în muntii Caucaz, pãstrându-se acolo
(osetii)220, dar marea lor majoritate fu anexatã de
218 [într-adevãr, forma Mousaios este apropiatã de hidronimul Buzãu, ca sã mai poatã fi pusã la
ndoialã (v. H. Delehaye, Saints de Thrace et de Mesie, în An. Bol!., Bruxelles), t. 31 1912, p. 216-
221, text reprodus si în Fontes Historiae Daco-Romanae, voi. II, Ed. Academiei, 1970, p. 710-
714; P.S. Nãsturel, Ies Actes de Sãint Savas. Histoire et arcbeologie, „Revue des etudes sud-est
eu-ropeennes", VII (1969), p- 175-185; Em. Popescu, Le christian-isme dans la diocese de Buzãu
jusqu 'au VIF siecle, în Idem, Christianitas Daco-Romana, Bucuresti, 1994, p. 157-177; aici este
vorba de versiunea francezã a studiului apãrut în limba românã în volumul Spiritualitate si istorie
la întorsura Cariatilor, I, Buzãu, 1983, p. 259-277), Atharid din izvor este însã cãpetenia pãgânã a
locului].
219 C. Patsch, op. cit., p. 59- [Iul. Kulakovskij, Istorija Vizantii, voi. III, Kiev, 1915, pp. 414-
416; E. Chrysos, To Bvtãvnov Km oi FOTÔI, Thessalonic, 1972; G. Ostrogorsky, Histoire de
l'Etat byzantin, p. 183J
220 [în sens similar, v. Gh. I. Brãtianu, Marea Neagrã. De la origini pânã la cucerirea otomanã,
editie îngrijitã de V. Spinei, traducere de Michaela Spinei, Bucuresti, Ed. Meridiane, 1988, voi. I,
p. 218; în acelasi volum, notele editorului (spre ex., p. 199, n. 2 si p. 233, n. 25) indicã si alte
surse bibliografice ale subiectului si tematicii înrudite cu el].
185
NîCOLAE BÃNESCU
huni, care îi târãsc cu dânsii în viforoasa lor înaintare spre vest. împreunã cu ei, hunii se aruncarã
asupra ostrogotilor vecini. Bãtrânul si vestitul rege al acestora, Hermanrich, în disperarea sa, se
sinucide. Withimer, ales rege, cade în luptã. Fiul sãu Witheric, un copil, e salvat de doi generali
energici, Alatheus si Saphrax, care, neputând înfrunta primejdia, se retrag pe malurile fluviului
Danastris (Nistrul)221. Cãpetenia thervingilor (vizigotilor), Athanaric, care purta titlul de
jude(nervingorumjudex), cãutã sã reziste pe Nistru, dar, atacat fãrã veste de huni, care trecuserã
fluviul si-1 amenintau din spate, izbuti a-si face loc printre dânsii, retrãgându-se între munti si
siret, unde voia sã se apere printr-o linie de întãriri; dar compatriotii sãi nu-1 urmarã, îngroziti, ei
se gândirã sã se retragã dincolo de Dunãre, punând între dânsii si dusman bariera puternicã a
fluviului222. Sub comanda lui Fritigern si Alavivus, vizigotii ocuparã malul Dunãrii si cerurã
protectia împãratului. Izvoarele ne aratã ca ei implorarã cu lacrimi autoritãtile imperiului sã-i lase
a trece Dunãrea, fãgãduind sã fie linistiti, sã cultive câmpiile Thraciei si sã dea, la nevoie, trupe
auxiliare. Valens, nemaiavând sfaturile lui Valentinian I, se consultã cu ministrii sãi, si cei mai
multi se arãtarã încântati de aceastã cerere. Ei vedeau în asezarea gotilor o sporire a populatiei
rurale si a fortelor militare. Noii supusi ar apãra imperiul, si locuitorii indigeni, în locul recrutãrii
anuale, puteau plãti un impozit, care ar spori considerabil veniturile tezaurului. Valens dãdu, prin
urmare,
221 Ammianus Marcellinus, XXXI, 3, 1-3.
222 Ibidem, XXX, 3, 7. ,,
186
ordin sã se ia mãsuri pentru trecerea gotilor în imperiu si pentru subzistenta lor pânã când li se va
defalca un teritoriu suficient. Romanii se luptarã cu valurile ziua si noaptea - dupã expresia bine
informatului Ammianus - pentru a trece peste Dunãre, în Moesia, multimea fãrã numãr a
vizigotilor, cu Fritigern si Alavivus (376)225. Valens puse conditia de a preda armele si copiii în
vârstã, care sã fie dusi în orasele Asiei, unde vor primi educatie. Gotii însã stiurã a profita de
vanitatea functionarilor, pentru a-si pãstra armele.
în aceeasi vreme, Alatheus si Saphrax, împreunã cu Witheric, regele Gruthungilor (ostrogotilor),
si, de asemenea, Farnobius, au venit la tãrmul Dunãrii, trimitând o solie împãratului, cu
rugãmintea de a-i primi si pe dânsii. Rãspunsul a fost negativ, si ei nu stiau ce sã facã. Cât despre
Athanaric, temându-se de un refuz la fel, amintindu-si cã tratase cu îngâmfare pe Valens, când,
sub pretext cã s-a legat prin jurãmânt sã nu calce niciodatã pe teritoriul roman, silise pe împãrat
sã iscãleascã pacea în mijlocul Dunãrii, din aceastã cauzã s-a retras cu ai sãi în Caucaland,
regiune inaccesibilã din pricina multimii de pãduri si a muntilor, gonindu-i de acolo pe
sarmati224.
223 Ammianus, XXXI, 4, 1-5, 8.
224 Ibidem, XXXI, 4, 12-13- Caucaland poate fi însã regiunea muntoasã a Banatului, si nu muntii
Buzãului, cum cred unii, nici ai Coziei, din moment ce istoricul spune cã au ocupat regiunea
gonind de acolo pe sarmati (Ad Caucalandensem locum altitudine siluarum inaccesum et
montium, cum suis omnibus decli-navit, Sarmatis inde extrusis). în toatã expunerea luptelor cu
acesti barbari, ei sunt situati în pãrtile Banatului, pânã la Tisa.
187
Lupicinus si Maximus aveau conducerea militarã a Thraciei. Oameni hrãpãreti, în loc sã respecte
poruncile împãratului, ei cautã sã profite de situatie, provocând, prin rapacitatea lor, înfometarea
gotilor. Acestia se plâng de lipsurile ce îndurau, si cei doi generali se gândirã a-i depãrta de
frontierã, împrãstiin-du-i în diferite provincii, în atare împrejurãri, slãbind paza la Dunãre,
Alatheus si Saphrax se folosesc de acest lucru si trec fluviul în imperiu, cu ostrogotii si regele
lor225.
Fritigern se impusese ca sef al vizigotilor si îi tinu în frâu pânã la momentul prielnic de a se ridica
împotriva stãpânirii romane, în acest scop, el cultivã prietenia cu ostrogotii si îsi duse încetul cu
încetul armata la Marcianopolis, unde ura dintre goti si romani va izbucni într-o revoltã generalã
(377).
Lupicinus îi invitase pe sefii gotilor la un mare banchet, si suita lor rãmãsese sub arme la poarta
palatului, în curând, o ceartã se iscã între goti si soldatii romani, clin pricinã cã acestia nu-i lãsau
sã se foloseascã de piata bine aprovizionatã a orasului. De la ceartã s-a ajuns la lovituri, si
Lupicinus fu înstiintat cã mai multi dintre soldatii sãi si-au pierdut armele si
[Ipoteza respinsã de Bãnescu este însã cea mai probabilã, întrucât Caucaland poate fi legatã de
Gothia nord-dunãreanã, situatã în regiunea respectivã (v. si Enciclopedia arheologiei si istoriei
vechi a României, voi. I, coordonator C. Preda, Bucuresti, Ed. Enciclopedicã, 1994, p. 265, cf. si
H. Wolfram, Geschichte der Goten. Von den Anfãngen bis zur Mitte des sechsten Jahrhimderts.
Entwurf einer historischen Etbnographie, Munchen, 1979).] .
225 Ibidem, XXXI, 5, 3- .., ,.. .... ,.<..,•.. ,. • .....>.
188
viata. Ametit de bãuturã, el dãdu poruncã sã se ucidã gãrzile lui Fritigern si Alavivus. La
zgomotele si tipetele auzite, Fritigern îsi dãdu seama de pericolul ce-1 ameninta si, pãstrându-si
calmul, spuse pe un ton linistit cã o ceartã se pare cã s-a încins afarã între cele douã natiuni si
poate avea consecinte mari dacã nu e imediat potolitã cu autoritatea prezentei sale. Cu aceste
cuvinte, el si însotitorii sãi traserã sãbiile si-si deschiserã drum prin multimea care umplea curtile
palatului si strãzile, pânã la portile orasului, unde încãlecarã si se fãcurã nevãzuti. Ajunsi în lagãr,
furã primiti cu aclamatii si ei hotãrãsc rãzboiul226.
Lupicinus porneste împotriva lor în fruntea trupelor ce putu aduna. Gotii îl asteptau la nouã mile
de Marcianopolis. Fritigern, printr-un atac strâns si impetuos, sfãrâmã legiunile romane;
Lupicinus, pãrãsind steaguri si trupe, fugi de pe câmpul de luptã. Biruitori, gotii îsi sporesc îndatã
fortele cu compatriotii lor comandati de Suerid si Colias, care, înainte de emigratie, fuseserã
primiti în serviciul imperiului. Ei se aflau sub zidurile Adrianopolei, si ministrii lui Valens doreau
sã-i treacã Hellespontul, pentru a nu fi atrasi în revoltã. Gotii cerurã un rãgaz de douã zile, dar
comandantul Adrianopolei le dãdu ordin sã plece imediat, armând contra lor populatia. Insultele
si provocarea acestei improvizate armate îi fac pe goti sã se repeadã asupra ei, punând-o pe fugã
si smulgându-i armele. Ei îl întâlnesc apoi pe Fritigern si trec sub steagurile sale. împreunã atacã
Adrianopole, unde se refugiaserã res-
226 Ibidem, XXXI, 6, 2 si urm. lordanes, XXVI. Acesta pune în descrierea faptelor pasiunea sa
de got.
189
turile armatei lui Lupicinus. Dar orasul se apãrã energic, si barbarii, dându-si seama cã-si pierd
vremea în zadar, ridicã asediul si încep a devasta cumplit Thracia. Gotii ucid pretutindeni, fãrã
deosebire de vârstã si sex, afirmã Ammianus, toate sunt nimicite prin foc si sabie227, în cuvinte
dramatice, nu fãrã exagerare, ne înfãtiseazã si Sf. Ieronim pustiirea tinuturilor (Pannonia sa,
Illyricum si Thracia), unde, zice el, „în afarã de cer si pãmânt, toate au pierit"228. Calamitatea din
provinciile europene a trezit temerea ca ea sã nu se întindã si în Asia, unde fiii gotilor fuseserã
rãspânditi în orasele provinciilor. La ordinul lui lulius, magister militum, tineretul got adunat în
capitalele provinciilor fu masacrat de trupe în aceeasi zi dinainte hotãrâtã.
Valens, aflând grozãviile din Thracia, s-a hotãrât a pãrãsi Antiochia si a merge sã punã capãt
rebeliunii gotilor. El a fãcut atunci pace cu persii, a rechemat trupele de veterani din Armenia si a
trimis în Europa, pânã la sosirea sa, pe Traian si Profuturus, ca sã conducã rãzboiul contra
gotilor229. La sosirea lor în Thracia, cei doi generali s-au unit cu Richomer, cornitele
domesticilor, trimis cu auxiliarii sãi de Gratian din Gallia, si au hotãrât împreunã sã-i atace pe
barbari. Gotii se aflau în lagãr, închisi în cercul lor de care, carrago - obisnuita fortificatie a
barbarilor -
227 Sine distantia enitn aetatis vel sexus, caedibus incendio-rumque magnitudine cuncta
flagrabant (XXXI, 6, 2 si urm.).
228 ubipraeter caelum et terram... cunctaperierunt. Apud Gibbon, ed. Bury, t. III, p. 122, n. 103.
229 Ammianus, XXXI, 7, l, 2. ,,.,,, ,
190
în localitatea Salices din nordul Dobrogei. Acolo a avut loc bãtãlia crâncenã, care a durat o zi
întreagã, si în care, de ambele pãrti, au cãzut multime de luptãtori. Câtiva ani mai târziu,
Ammianus Marcellinus a vãzut câmpul acestei înversunate bãtãlii înãlbit de oase230. La sfârsit,
cele douã armate s-au retras fiecare în lagãrul sãu, fãrã a se sti care a biruit. Gotii au fost însã atât
de impresionati de neasteptata rezistentã a trupelor imperiului, încât s-au închis în cercul lor de
care, de unde n-au mai iesit timp de sapte zile.
Generalii romani cãutarã sã izoleze lagãrul gotilor, împiedicându-i sã iasã din tinutul unde se
gãseau, ca sã-i înfometeze. Comandantul Cavaleriei, Saturninus, barã în acest scop iesirile din
Haemus, pãzindu-le strict; dar aflând cã un nou val de barbari (huni, alani s.a.) au trecut Dunãrea,
se temu sã nu fie el însusi blocat si se retrase cu trupele sale. Gotii s-au revãrsat atunci care
încotro au apucat, devastând sãlbatec totul, de la Dunãre la Rodope231. Alatheus si Saphrax
recunosc acum sefia lui Fritigern, cimentând alianta os-trogotilor cu el.
Gratian se pregãtea a-si duce trupele în Rãsãrit, pentru a ajuta lui Valens, dar alamanii, informati
despre acest lucru, nãvãlesc peste Rin, si împãratul a trebuit sã iasã împotriva lor. în lupta cu
dânsii, el a câstigat o mare biruintã la Horburg, lângã Colmar (mai 378).
Cam în aceeasi vreme, Valens sosea la Constan-tinopol. El era întâmpinat cu manifestatii ostile la
Hippodrom, populatia indignata cerându-i sã iasã îm-
230 Albentes ossibus campi (XXXI, 7).
231 Ibidem, XXXI, 8, 1-3 si urm.
191
potriva barbarilor. Valens porneste atunci din capitalã în fruntea trupelor. Gratian, liber acum pe
miscãrile sale, venea în ajutorul colegului sãu, trimitând înainte pe Richomer cu o scrisoare, în
care îl sfãtuia sã-1 astepte, sã nu se expunã singur într-o situatie atât de periculoasã232. Dar
Valens, gelos pe victoria tânãrului nepot, nerãbdãtor a da o loviturã dusmanilor singur, încurajat
în aceastã atitudine de lingusitorii din jurul sãu, fiind sigur de biruintã, nu-1 mai asteptã pe
Gratian. Asa se ajunse la memorabila luptã de lângã Adrianopol, din ziua de 9 august 378.
Lãsându-si bagajele si proviziile lângã zidurile Adrianopolei, Valens ajunge, pe o mare arsitã, la
carele gotilor, asezate în cerc. Comandantii îsi orân-duiesc trupele în linii de bãtaie. Fritigern
însceneazã o ambasadã, în asteptarea lui Alatheus si Saphrax, cu cavaleria lor. Dupã aceea, s-a
produs încãierarea. Lupta a fost lungã si sângeroasã. Ammianus ne-a de-scris-o în stilul sãu
înflorit. Din pricina prafului ce se ridica - spune el - nu se mai putea vedea cerul, care rãsuna de
strigãtele îngrozitoare233. Pãmântul se acoperise de râuri de sânge (humus rivis operta san-
guineis), încât soldatii, nemaiputând merge, se sileau cel putin sã nu-si dea viata nerãzbunatã. La
cãderea noptii, împãratul, „aflându-se între soldatii de rând, dupã cum se crede - continuã
Ammianus -, cãci nimeni n-a afirmat cã 1-a vãzut sau cã ar fi fost de fatã, s-a prãbusit, grav rãnit
de o sãgeatã, si a murit în
232 Ammianus, XXXI, 12, 4, 5.
233 Ibidem, XXXI, 13, 10: nec iam obiectupulveris caelum patere potuit adprospectum,
clamoribus resultans horrificis.
192
curând, dându-si ultima suflare, si n-a fost apoi gãsit nicãieri". Altii sustin, adaugã istoricul, cã
Valens nu si-a dat sufletul îndatã, cã s-a dus cu câtiva „candidati" si eunuci la o casã tãrãneascã
din apropiere, cu etaj, si, pe când era bandajat, a fost înconjurat de dusmani, care nu stiau cine
este. Fiind primiti de la etajul casei cu sãgeti si nevrând sã piardã ocazia de a prãda, au îngrãmãdit
în jurul casei mãnunchiuri de paie si lemne si, dându-le foc, au ars clãdirea cu oameni cu tot.
Unul dintre candidati, scãpat pe o fereastrã, ar fi povestit cele petrecute234.
A fost un mãcel din care abia a treia parte din armatã a scãpat. Dupã analele istorice, în afarã de
lupta de la Cannae - încheie Ammianus - n-a fost dezastru
mai mare235.
Gotii au atacat apoi Adrianopolul, unde resturile armatei au luptat cu disperare pentru a-si salva
viata, îngrãmãdind la întãrituri masinile de rãzboi. Locuitorii se unirã cu soldatii în aceastã
înversunatã apãrare. Dupã grele pierderi, gotii s-au convins de neputinta lor de a cuceri orasul si
s-au retras, împreunã cu hunii si alanii, au strãbãtut atunci pe îndelete câmpiile Thraciei, în
mijlocul masacrelor si incendiilor236, ajungând pânã la Constantinopol, unde i-au uimit tãria
zidurilor, frumusetile ce se desfãsurau privirii lor si multimea imensã a locuitorilor. Alungati de o
iesire
234 Ibidem, XXXI, 13, 12 si urm. 233 Ibidem, XXXI, 13, 19-
236
Ibidem, XXXI, 16: Itineribus lentis, miscentes cunctapopu-lationibus et incendiis, nullo renitente,
pergebant. v
193
furioasã a arabilor sositi de curând din Asia, barbarii s-au împrãstiat în tinuturile nordice237.
Gratian, prea tânãr, nu avea experienta si priceperea cerute de o situatie atât de gravã. El simti
nevoia de a-si asocia un coleg în locul lui Valens, si avu meritul de a alege pe cel mai bun general,
pe Theodosius, al cãrui tatã, generalul cu acelasi nume, luptase glorios în Britannia si Africa, si
fusese executat în chip las, ceva mai înainte, de ministrii care abuzaserã de tineretea suveranului
lor.
Noul ales învãtase arta rãzboiului sub conducerea ilustrului sãu tatã si, în calitate de dux Moesiae
primae, se dovedise un comandant excelent. Dupã executia pãrintelui sãu, el se retrãsese în patria
sa spaniolã, ducând viata de particular în domeniul sãu de la Caucha. Chemat ia Curte, la
Sirmium, Theodosius fu înãltat de Gratian în ziua de 19 ianuarie 379, în aclamatiile trupelor, la
rangul de Augustus. El primea Orientul, pe care-1 avusese Valens; dar, însãrcinat în special cu
conducerea rãzboiului gotic, douã din diecezele Illyricum-ului, Dacia si Macedonia, trecurã în
stãpânirea sa238.
237 Ibidem, XXXI, 14.
238 E. Stein, Gesch. des spâtromischen Reiches, l, Wien, 1928, pp. 295-296.
• - ......
194
[DINASTIA THEODOSIANA. TRIUMFUL ORTODOXIEI]
A.
THEODOSIUS CEL MARE (19 IANUARIE 379-17 IANUARIE 395)
1. Luptele cu gotii.
Theodosius avea 33 de ani când fu chemat din singurãtatea sa de la Caucha, în Calicia, si ridicat
pe tron. înfãtisarea sa maiestuoasã, însusirile deosebite de care dãduse dovadã fãceau sã fie
asemãnat cu cei mai mari împãrati.
Noul Augustus nu avea o armatã îndestulãtoare si disciplinatã, spre a înfrunta bandele unite ale
gotilor. De aceea întrebuinta o metodã potrivitã situatiei, aplicând-o cu toatã energia. Cu putinele
trupe pe care le avea la îndemânã, îsi deschise drum de la Sirmium pânã la Thessalonic, unde îsi
stabili cartierul general. De aici putea supraveghea miscãrile barbarilor si distribui ofiterilor sãi
operatiile pe tot cuprinsul peninsulei, de la portile Constantinopolului pânã la tãrmul Adriaticii. El
se îngriji a întãri fortificatiile si garnizoanele oraselor, încurajând trupele a face dese iesiri
împotriva barbarilor care cutreierau împrejurimile. Detasamentele garnizoanelor se uneau, treptat,
în mici armate, care începurã a avea succese asupra barbarilor împrãstiati. Disensiuni încep a se
produce între goti si aliatii lor, încurajate de împãrat, care stiu sã atragã pe unii din sefii principali
ai gotilor, ca acel Modares, de neam regal, care trecu în serviciul imperiului, luptând hotãrât
împotriva compatriotilor sãi.
197
NICOLAE BANESCU
Izvoarele ne expun confuz toatã aceastã actiune militarã a lui Theodosius, care tinu patru ani,
pânã la supunerea totalã a gotilor. Am adoptat, în expunerea noastrã, cronologia stabilitã de
Ifland239 si admisã de Bury240, confruntând aceastã cronologie si cu datele lui E. Stein2"'1.
La mijlocul lui iunie 379, Theodosius se afla la Thessalonic, unde îsi organiza armata si îsi
distribuia fortele. O parte se îndreaptã împotriva gotilor din Dacia si Moesia, alta, sub conducerea
lui Modares, opereazã în Thracia si obtine în iulie o mare victorie asupra barbarilor. Gotii, alanii
si hunii sunt aruncati cãtre sfârsitul anului peste Balcani.
în februarie 380, Theodosius cãzu greu bolnav la Thessalonic si, simtindu-si viata primejduitã,
ceru sã fie botezat. Desi nãscut într-o familie crestinã, el întârzie, dupã obiceiul de atunci,
initierea sa în noua credintã, si astfel primi botezul la 28 februarie 380, la Thessalonic, din
mâinile episcopului Ascholius, un niceean. Odatã cu aceasta, Theodosius publicã un decret prin
care fixeazã regulile credintei pentru supusii sãi.
Boala lui Theodosius îi încurajeazã pe goti, care reîncep ostilitãtile. Ele se îndreaptã în douã
directii: vizigotii, sub Fritigern, au pornit în Epir, Thessalia si Achaia; ostrogotii, cu Alatheus si
Saphrax, în Panno-nia si Moesia superioarã. Theodosius, neavând forte
239 DerKaiser Theodosius der Grosse, 1878, lucrare publicatã împreunã cu A. Giildenpenning.
[A. Lippold, Theodosius der Grosse una seine Zeit, ed. a II-a, Munchen, 1980.1
240 în t. III, Appendixl, al editiei operei lui Gibbon. . f ' ; M1 Gesch. des spãtromischen
Reiches, I, p. 298. ( ,
198
suficiente, cere ajutorul lui Gratian, care trimite trupe cu generalii Bauto si Arbogastes.
în a doua jumãtate a anului 380, Fritigern dispare. Cât timp fusese în viatã, gotii au fost uniti; cu
moartea lui, disciplina lor slãbeste, si ei se desfac în bande de pradã fãrã ordine. Vechea gelozie
dintre ostrogoti si vizigoti se trezeste din nou. Theodosius, prin danii si promisiuni, cautã sã
atragã în serviciul sãu pe sefi. Gratian vine în Pannonia împotriva gotilor. La sfârsitul verii, cei
doi împãrati se întâlnesc în conferintã la Sirmium (în septembrie 380). La 24 septembrie,
Theodosius intrã triumfãtor în Constantinopole.
Provinciile de la Dunãre scãpaserã de gruthungi sau ostrogoti, fiindcã Alatheus si Saphrax plecarã
de aici cãtre vest, în cãutarea altor regiuni pentru actiunea lor de jafuri. Cunostintele noastre
asupra aventurilor ostro-gote din acele pãrti sunt neîndestulãtoare. Se pare cã ostrogotii respinserã
unele triburi germane pânã în Gallia, cã au încheiat cu Gratian un tratat pe care 1-au cãlcat
repede242 si au înaintat spre nord. Dupã un timp, s-au întors pe malurile Dunãrii de Jos, cu forte
sporite, recrutate dintre cei mai feroci rãzboinici ai Germaniei si Scitiei243. Ei încercarã sã treacã
într-o noapte Dunãrea în imperiu, dar comandantul Thraciei, bine informat, îi atacã viguros cu
flota, înecându-i în mare parte. Alatheus pieri atunci în apele fluviului (380)244. Cei care scãparã
se predarã imperiului.
242 lordanes, XXVII.
243 "Etîvog n ZKvâiKdv nãaiv âyvcocTTOv, îi caracterizeazã Zosimus (La Gibbon, ed. Bury, t.
III, p. 134, nota 130).
244 Data e propusã de Bury, ed. operei lui Gibbon, t. III, p. 133.
199
Athanaric, care privise de departe succesele gotilor, se vãzu silit sã pãrãseascã refugiul sãu din
Caucaland si sã treacã Dunãrea. Mare parte din trupele lui Fritigern, care simteau relele anarhiei,
recunoscurã în Athanaric pe regele natiunii si se strânserã în juru-i. Dar vârsta potolise
îndrãzneala vechiului luptãtor, si el se gândi la obtinerea unui tratat avantajos. Având o
întrevedere cu Theodosius, în apropiere de Constan-tinopol, împãratul îl invitã în capitala sa.
Regele got rãmase uimit de frumusetea orasului pe care întâia oarã îl vedea, de pozitia lui
minunatã, ele multimea corãbiilor si de puternicele fortificatii. lordanes afirmã cã, privind soldatii
în linie de bãtaie, Athanaric ar fi exclamat: „împãratul e fãrã îndoialã un zeu pe pãmânt, si cine îsi
ridicã mâna asupra lui e rãspunzãtor cu sângele sãu"245, în curând, slãbit de vârstã, el se
îmbolnãveste si moare la sfârsitul lui ianuarie 381. Funeraliile sale au avut loc cu mare
solemnitate în capitala, imperiului, si un monument fu ridicat în memoria lui. întreaga sa armatã,
tratatã cu multã curtenie de Theodosius, se înroleazã sub steagurile imperiului. Supunerea unui
corp atât de însemnat al vizigotilor fãcu impresie printre barbari si decise si pe altii, împrãstiati si
împutinati, gotii, obositi de atâtea lupte, cerurã pacea, pe care o obtinurã la 3 octombrie 382. Un
tratat fu încheiat cu imperiul, stipulându-se obligatiile si privilegiile lor. O colonie numeroasã a
vizigotilor fu asezatã în Thracia, la nord de Balcani,
245 Deus, inquit, sine dubio terrenus est imperator et quisquis adversus eum mânu moverit, ipse
sui sanguinis reus existit (XXVIII).
200
având deplina autonomie si scutire de impozite; multi au intrat în rândurile armatei246. Resturile
ostrogotilor furã transportate, ca federati, în Phrygia si Lydia. Triburile si familiile lor îsi pãstrau
sefii, dar demnitatea regalã a fost desfiintatã, si generalii gotilor erau numiti si depusi dupã placul
împãratului. Aceasta n-a împiedicat totusi ca, în 386, un sef, Odotheus, sã treacã Dunãrea cu o
bandã de ostrogoti care fu aproape nimicitã de Promotus. Resturile lor au fost si ele colonizate în
Phrygia. Ei sunt identici cu gruthungii care se rãscoalã mai târziu cu Tribigild. încã din vremea lui
Constantin cel Mare, barbarii intraserã în armata imperiului, care a numãrat între sefii ei multi
mercenari, unii militari de valoare. Recrutarea elementelor indigene devenise o dificultate tot mai
mare pentru imperiu si, de la mijlocul secolului al IV-lea, când toate frontierele sunt luate cu asalt,
nevoile apãrãrii cereau un mare numãr de soldati. Dar provinciile, din care mai înainte se scoteau
cei mai vigurosi ostasi, erau acum secãtuite, si barbarii sunt tot mai cãutati pentru serviciul
militar. Theodosius nu fãcea decât sã urmeze în aceastã privintã procedeul obisnuit al înaintasilor.
Introducerea masivã a gotilor în armatã a fost judecatã cu asprime de istorici (lordanes îl numeste
pe împãrat „amicul poporului got", amator generis Gothorum), si stim cã ea a fost atât de funestã
pentru urmasii imediati ai lui Theodosius, încât „pericolul german" formeazã un capitol obisnuit
al acestor domnii la istoricii moderni. Stein socoteste cã, acum, barbarizarea armatei romane
E. Stein, op. cit., p. 229. ,,,;.
201
NICOLAE BANESCU
îsi atinge punctul culminant247. Trupele cu care Theodosius îsi duce mai departe rãzboaiele au
fost în majoritate germani. Un cercetãtor recent, si dintre cei mai buni, al mostenirii lãsate de
Theodosius cel Mare, socoteste de asemenea cã acesta „a deschis larg barbarilor armata", cã
„barbarizarea armatei" si-a atins în domnia lui Theodosius adevãrata ei încoronare. Barbarii au
impus moravurile lor, armele legionare au fost pãrãsite si anticele signa, vulturii legionari si
imaginile imperiale, suspecte de idolatrie. Dragonul a devenit drapelul pentru numeri.
Aceastã politicã a lui Theodosius I si-a avut reversul ei si în ordinea economicã si socialã. Ea
produse, prin solda însemnatã ce se plãtea, o mare sporire a cheltuielilor si, cu aceasta, o crestere
apãsãtoare a sarcinilor financiare. Populatia fu aruncatã în mizerie; patronatul, împotriva cãruia
luptaserã în zadar înaintasii energicului împãrat, se întinse în tot imperiul. tãranul, ruinat
economiceste, cufundat în datorii si lãsat la discretia functionarilor abuzivi, fu nevoit a se pune
sub patronatul unui puternic latifundiar. Pierzându-si libertatea, el ajunse serb al patronului sãu. în
aceastã epocã se desãvârsi în tot imperiul legarea colonilor de brazdã249. Sãrãcia Thraciei ruinate
247 Ibidem, p. 299. [M. Parvan, La politica gotica di Teodosio nella pubblicistica delsuo tempo,
Roma, 1964.]
248 E. Demougeot, De l'unite ã la division de l'empire romain, 395-410. Essai sur le
gouvernement imperial, Paris, 1951, pp. 22-31-
249 E. Stein, Geschichte des spãtromischen Reiches, I, Wien, 1928, p. 299 si urm; G.
Ostrogorsky, Gesch. des byzantiniscben Staates, ed. a Il-a, Miinchen, 1952, pp. 43-44.
202
îl fãcu pe Theodosius sã suprime (3 aprilie 393) capi-tatio humana în aceastã diecezã250.

2. Uzurparea lui Maximus în Occident. Interventia lui Theodosius.
Evenimente grave se petrec în curând în Occident si ele aduc interventia militarã a lui
Theodosius.
Gratian îsi pierduse încrederea poporului si a armatei. Neglijându-si datoriile de suveran, el se
pasionase de vânãtoare, înconjurându-se de favoriti ai distractiilor sale. Parcuri imense fuseserã
închise si umplute cu tot soiul de animale sãlbatice; un corp de alani se afla în serviciul militar al
palatului, si admiratia împãratului pentru iscusinta lor în mânuirea armelor fãcuse dintr-însii
garda sa favoritã. Tânãrul împãrat obisnuia acum sã aparã în costumul si cu armele lor, ceea ce îi
înstrãina simpatia cu care mai înainte îl înconjurase armata. Favoritii abuzau de puterea lor si
aceasta îi înstrãina si simpatiile populatiei, în 383, trupele din Britannia se revoltã si îl proclamã
împãrat pe Maximus, un spaniol. Acesta nãvãleste îndatã în Gallia cu fortele sale. Gratian, pãrãsit
de trupe, fuge din resedinta sa, Lutetia, însotit de 300 de cãlãreti, îndreptându-se cãtre Lugdunum
(Lyon). Ajuns acolo, guvernatorul provinciei îl dãdu în mâinile lui Andragathius, generalul
cavaleriei uzurpatorului, sosit pe urmele fugarului. Andragathius, potrivit instructiilor pe care le
primise, îl executã imediat (25 august 383). Maximus trimise apoi un am-
1 E. Stein, op. cit., p. 311. -^ ,
203
NICOLAE BANESCU
basador împãratului din est pentru a se justifica, afirmând cã uciderea lui Gratian s-a fãcut fãrã
stirea sa. El ar fi bucuros, afirmã totodatã solul sãu, sã-si întrebuinteze fortele în comun pentru
apãrarea imperiului; dar, dacã prietenia sa e respinsã, va disputa cu armele puterea imperialã.
Orientul fusese sleit de luptele îndelungate cu gotii si, cu toatã dorinta de a rãzbuna asasinarea
binefãcãtorului sãu, Theodosius fu silit sã-si ascundã sentimentele si se prefãcu a consimti la cele
întâmplate. El hotãra numai ca Maximus sã se multumeascã a stãpâni regiunile de dincolo de
Alpi; în Italia si Africa rãmânea mai departe Valentinian al II-lea, sub tutela mamei sale Iustina,
care guverna. Dupã câtiva ani, uzurpatorul, profitând de nemultumirea populatiei fatã de mãsurile
Iustinei în favoarea arianismului, se ridicã împotriva tânãrului împãrat, în august 387, el nãvãleste
cu forte puternice în Italia. Valentinian al II-lea, cu mama si cu sora sa Galla, abia avurã timp sã
fugã la Aquileia, sã se îmbarce repede pe o corabie, care-i duse la Thessalonic. Ei implorã
sprijinul lui Theodosius. Acesta, vãzând cum ucigasul lui Gratian se face stãpân pe întregul
Occident, nu mai ezitã. Vine numaidecât la Thessalonic si îsi uneste cauza cu a lui Valentinian,
cãsãtorindu-se cu Galla251, distinsã prin frumusetea ei rarã252. Aceasta îi dãrui, în anul urmãtor,
pe Placidia, menitã unei vieti de stranii aventuri. Ostilitãtile nu începurã imediat, iarna fiind
251 împãrãteasa Flacilla murise cu putin timp înainte.
252 'Etaiaia Sioaipenovcav JcdÂAei (Zosimus, IV, 14). >t
204
apropiatã si cei doi rivali având nevoie de timp pentru pregãtirile de rãzboi.
Theodosius îsi asigurã pacea cu persii253, apoi, în primãvara urmãtoare (388), porni din
Thessalonic cu o puternicã armatã recrutatã dintre barbari (goti, alani, huni), si se îndreptã spre
Valea Savei. Siscia, postul cel mai înaintat al lui Maximus, cade în mâinile sale. La Pcetovio avu
loc apoi ciocnirea celor douã armate. Dupã o luptã grea, Maximus e învins. El fuge si se închide
în Aquileia. în dimineata urmãtoare, Theodosius ajunge în fata cetãtii. Descurajati si indiferenti la
ambitia uzurpatorului, soldatii si populatia grãbirã cãderea lui. Maximus e smuls de soldati,
dezbrãcat de ornamentele imperiale si târât în lagãrul lui Theodosius. împãratul îl lasã în voia
soldatilor sãi, care îl duc din fata lui si-1 decapiteazã (iulie sau august 388)254. Fiul sãu Victor,
asociat mai înainte Ia tron, pieri odatã cu cãderea sa.
Theodosius ajunse astfel stãpân pe întregul imperiu. El restabili în Occident pe Valentinian al II-
lea si rãmase în Italia timp de trei ani, pentru restaurarea autoritãtii imperiului si îndreptarea
abuzurilor sãvârsite în anii uzurpãrii, în acele pãrti.
Theodosius vizitã în acest timp, împreunã cu Valentinian al II-lea, Roma, vechea capitalã a lumii
romane (iunie 389). Cu prilejul acestei vizite, care a tinut câteva luni, el emise mai multe legi.
Zosimus pune aceastã vizitã a Romei dupã bãtãlia de la Frigidus, îm-
253 împãrtind Armenia: regiunea eufratesianã, la vest, rãmânând lui Theodosius,
Persarmenia, la est, Sassanizilor.
254 Stein dã data de 28 august 388.
205
NICOLAE BANESCU
potriva celui de-al doilea uzurpator, Eugenius. Dar Bury socoate cã e la mijloc o confuzie între
suprimarea lui Maximus si suprimarea lui Eugenius, si cã vizita la Roma dupã al doilea rãzboi e
un duplicat al celei de dupã întâiul rãzboi255.
Când pãrãsi Italia (iulie 391), Theodosius trimise pe Valentinian al II-lea în Gallia, ca sã vegheze
la Frontiera Rinului, unde francii ripuari nãvãliserã în timpul rãzboiului cu Maximus. El avu
astfel în mâna sa întreg Occidentul, sub tutela efectivã a lui Theodosius.
3- Politica religioasã a lui Theodosius.
De la moartea lui Constantin cel Mare pânã la suirea pe tron a lui Theodosius I, s-au scurs patru
decenii, în care crestinismul, desi era religia împãratilor si a unei însemnate pãrti a supusilor lor,
n-a fost totusi religia statului, în provinciile de vest pãgânismul era predominant, iar în cele din
est partidul crestin era slãbit de secte rivale. Arienii si ortodocsii se aflau unii fatã de altii într-o
rivalitate mai mare decât fatã de pãgânism256.
în politica sa internã, Theodosius se sili mai cu seamã a dezlega definitiv chestiunea religioasã.
Erezia arianã rupsese unitatea moralã a imperiului. Pãgânismul începuse si el, dupã reactia lui
Iulian, a reînvia. Pentru a pune capãt acestor disensiuni religioase, Theodosius avu drept program
sã facã a triumfa cre-
255 T. III al ed. iui Gibbon, Appendix9-
256 Finlay, op. cit., t. I, p. 134.
206
dinta ortodoxã si, pentru a realiza acest lucru, urmãri stãruitor persecutia cultelor dizidente, a
arianismului si a pãgânismului.
încã din 380, când, grav bolnav, se hotãrî a primi botezul, suveranul dãdu un edict solemn, prin
care definea credinta sa si o impunea imperiului. Distinctia între „catolic" si „eretic" fu stabilitã
acum definitiv prin lege. Sub termenul de „catolic" se întelegeau aderentii credintei niceene:
reprezentantii tuturor celorlalte tendinte religioase furã declarati „eretici". Pãgânii (pa-ganî) furã
asezati într-o categorie specialã. Prin acest decret din 28 februarie 380, împãratul invita toate
popoarele din imperiu sã adere strict la religia pe care Sf. Petru a propovãduit-o romanilor si a
cãrei traditie s-a pãstrat si e acum profesatã de pontiful Damasus si de Petru al Alexandriei.
„Potrivit disciplinei Apostolilor si doctrinei Evangheliei, trebuie sã credem în singura divinitate a
Tatãlui, a Fiului si a Sfântului Duh, sub o maiestate egalã si o pioasã Trinitate". Aderentii acestei
unice doctrine se vor chema „crestini catolici", si „fiindcã socotim - declara Theodosius - cã toti
ceilalti sunt nebuni extravaganti, îi vestejim cu numele infam de «eretici». Ei n-au dreptul sã
numeascã adunãrile lor cu numele venerabil de biserici". Theodosius îi ameninta apoi cu
pedepsele ce le-ar socoti necesare257. Nicean convins, împãratul începu o adevãratã luptã
împotriva ereticilor si pãgânilor. Pedepsele cu care îi lovi crescurã progresiv. Ereticii
257 Edictul e dat în traducere de Gibbon, op. cit., ed. Bury, t. III, pp. 148-149. '••••j^ »*-<
••'•• •»...•*«•':••» ;jîi-r n A»L
207
suferirã restrictii grave în drepturile lor civile (în privinta testamentelor, mostenirilor s.a.).
Dupã intrarea sa în Constantinopol (noiembrie 380), Theodosius puse în vedere patriarhului arian
Demophilos sã aleagã între subscrierea Crezului nicean si retragerea sa din Scaun. Patriarhul
preferã a se retrage, si împãratul conduse la catedralã pe Grigorie de Nazianz si-1 asezã în
Scaunul arhiepiscopal. Dar Grigore nu putu rezista partidelor care luptaserã contra lui si fu silit a-
si pãrãsi curând Scaunul, din cauza canonului invocat, care oprea pe episcop sã treacã de pe un
Scaun pe altul, si fu înlocuit de un laic, Nectarios.
Dorind sã aducã pacea în Bisericã, Theodosius convocã, în mai 381, un Sinod la Constantinopole,
prezidat de Nectarios. Completând opera Sinodului de la Niceea, el a formulat definitiv dogma
credintei catolice.
Singuri reprezentantii din Orient ai Bisericii participarã la acest Sinod, cunoscut sub numele de al
doilea Sinod ecumenic. Actele sale nu se cunosc, si la început nu i s-a dat numele de „ecumenic";
în Sinodul de la Chalkedon (451) a primit o sanctiune oficialã.
Chestiunea principalã dezbãtutã în acest al doilea Sinod, în domeniul credintei, a fost aceea a
ereziei lui Macedonius, care, dupã dezvoltarea naturalã a arianismului, admitea creatia Sfântului
Spirit. Sinodul, stabilind doctrina consubstantialitãtii Spiritului cu Tatãl si cu Fiul, condamnã
erezia lui Macedonius si o serie de alte erezii în legãturã cu arianismul. El confirmã Simbolul de
la Niceea în privinta Tatãlui si a Fiului, si îi adaugã un articol asupra Sfântului Spirit. Acest arti-
208
col stabilea dogma identitãtii si consubstantialitãtii Sfântului Spirit, a Tatãlui si a Fiului.
în acest Sinod se stabili si rangul patriarhului dq Constantinopol în raport cu episcopul Romei. Al
treilea canon al Sinodului declarã cã „Episcopul Constantinopolului e cel dintâi dupã episcopul
Romei, cãci Constantinopol e Noua Romã". Decizia aceasta era îndreptatã împotriva tendintelor
Patriarhului de Alexandria, care nãzuia a-si întinde autoritatea asupra întregului Orient, cum o
avea Papa asupra Occidentului.
Odatã cu aceastã luptã împotriva ereticilor, Theodosius luã mãsuri tot atât de hotãrâte fatã de
pãgâni. Demougeot aratã cã, pânã cãtre 391, împãratul a tolerat oarecum pãgânismul, cum o
probeazã pledoaria lui Libanios Pro templis, scrisã între 388 si 390, ca si indulgenta lui
Theodosius fatã de celebrul retor, pe care 1-a numit prefect onorar258. De la victoria sa asupra lui
Maximus, cresterea autoritãtii sale si influenta lui Ambrosius îl îndeamnã sã nu mai tolereze
pãgânismul. în februarie 391, Theodosius interzise în Roma sacrificiile, în iunie 391, întinse
aceastã interdictie asupra Egiptului259. Se oprea chiar vizitarea templelor pãgâne. La Antiochia
au fost prohibite distracti-
258 Op. cit., p. 67. Dar înainte de 388 prefectul pretoriului Cynegius (care moare în acest an)
primise ordin sã închidã templele (Zosimus IV, 37). [Existã si studii mai noi privind politica
religioasã a lui Theodosius, precum: W. Ensslin, Die Religionspolitik des Kaisers
Theodosius d. Gr., Miinchen, 1953; N. King, The Emperor Theodosius and the
Establishment of Christianity, Londra, 1961.]
259 E. Stein, op. cit., I, 323-
209
ile licentioase Maiuma, în cinstea zeitei Venus si a lui Bacchus, atât de populare, încât Arcadius
le-a restabilit260.
în urma acestor mãsuri, templele se închid; dar adesea ele furã nimicite si prãdate, cu toate
bogãtiile si comorile lor artistice, de populatia fanaticã. Asa a fost ruinat faimosul templu al lui
Serapis din Alexandria (vestitul Serapeum), centrul cultului pãgân din agitata metropolã a
Egiptului. S-a crezut cã, odatã cu minunile de artã ce împodobeau celebrul sanctuar, a fost
distrusã si vestita bibliotecã, nimicindu-se astfel atâtea opere ale geniului antic. Lucrul nu e însã
sigur261.
Ultimul edict, din noiembrie 392, interzicea definitiv sacrificiile, libatiunile, ofrandele de
parfumuri, suspendarea coroanelor, prevestirile, tratând vechea religie de superstitie pãgânã
(gentilicia superstitia)262.
Un episod celebru al luptei deschise contra pãgânismului a fost suprimarea altarului Victoriei
(Nike) din Senatul roman. Acesta îsi dãdu acum mari silinte pentru restaurarea lui. Senatorul
Symmachus, personalitate considerabilã a epocii, bogat si elocvent, cel mai fervent apãrãtor al
pãgânismului, a fost ambasadorul Senatului pe lângã împãrati. Dar elocventa lui s-a lovit de
rezistenta arhiepiscopului de Milan, Ambrosius, a cãrui mare autoritate a impus suveranilor.
Spre a întãri pozitia Bisericii, Theodosius lãrgi privilegiile clerului, cãutând în acelasi timp a face
aceste
260 Demougeot, op. cit., p. 79-
261 V. observatiile lui Bury, ed. lui Gibbon, t. III, Appendix 10.
262
Cod. Theod., XVI, 10, 12, 21.
210
privilegii inofensive fatã de Stat. Astfel, împãratul obligã printr-un edict Biserica sã suporte
sarcinile extraordinare de Stat {extraordinaria munerd). Mãrgini apoi, din cauza abuzurilor ce se
fãceau, obiceiul de a se recurge la dreptul de azil al Bisericii, care-i proteja pe vinovati. S-a
interzis debitorilor Statului a se sustrage de la datoriile lor refugiindu-se în biserici, si clericilor de
a-i ascunde.
Politica religioasã a lui Theodosius cel Mare a fost salutatã cu entuziasm de scriitorii bisericesti,
în ce priveste sectele, ea n-a dat însã rezultatele asteptate. Ereziile continuã si dupã el; ele se vor
înmulti chiar si vor agita mereu spiritele, tulburând unitatea religioasã a imperiului. Dar unde
actiunea lui Theodosius avu o victorie completã, a fost în lupta pe care a dus-o împotriva
pãgânismului. De aceea ruina religiei pãgâne e descrisã de sofisti ca un cataclism, care acoperi
pãmântul de întuneric si restabili vechea domnie a haosului.
4. Conflictele împãratului cu Ambrosius.
Energia cu care Theodosius îsi impunea vointa, când era în joc respectul ordinii publice, îl fãcu sã
impunã uneori mãsuri excesive, care 1-au pus în conflict cu arhiepiscopul de Milan, Ambrosius,
unul din reprezentantii cei mai eminenti ai Bisericii din Occident.
Ambrosius se trãgea dintr-o familie nobilã: tatãl sãu ocupase postul însemnat de prefect al
pretoriului în Gallia. Fiul primise o educatie aleasã si ajunsese, trecând prin treptele obisnuite,
pânã la rangul de consular al Liguriei. La 34 de ani fu ales, fãrã voia sa,
211
episcop, si încã nu primise botezul, în zãdar încercã sã refuze aceastã functie spiritualã, pentru
care nu se simtea chemat: aclamatiile entuziaste ale populatiei îl silirã s-o primeascã. De
cincisprezece ani Ambrosius exercita la Milan puterile unui adevãrat suveran al Bisericii,
cãlãuzind constiinta împãratilor. Respectat de Gratian, temut de Iustina, protectoarea
arianismului, marele prelat se bucura de toatã încrederea împãratului Theodosius.
Conflictul între dânsii se produse întâia oarã din cauza incidentului iscat între crestini si evrei la
Callinicum; a doua oarã, cu ocazia, mãcelului din Thessalonic.
La Callinicum, micã cetate pe Eufrat, evreii, numerosi, aveau o sinagogã. Ei nu trãiau în general
bine cu crestinii. La îndemnul episcopului, cãlugãrii arserã sinagoga, la l august 388. Cultul
ebraic nu era interzis, si magistratul provinciei îl obligã pe episcop sã reclãdeascã sinagoga sau sã
plãteascã pagubele. Theodosius aprobã sentinta, ceea ce îl fãcu pe Ambrosius sã-i scrie,
protestând. El declarã apoi de la amvonul bisericii cã nu va mai oferi sfânta jertfã la altar pânã ce
nu va obtine declaratia suveranului asigurând impunitatea episcopului si a cãlugãrilor de la
Callinicum. Fatã de aceastã hotãrâtã atitudine, Theodosius, care tinea la prelat, a revocat sentinta.
O faptã mai gravã se petrecu doi ani mai târziu Ia Thessalonic, provocând un nou conflict între
împãrat si arhiepiscop.
Orasul Thessalonic era apãrat de o garnizoanã gotã, comandatã de Botheric. Populatia nu-i putea
suferi pe goti, fiind gata a se încaierã cu dânsii, în a-
212
nul 390, Botheric a arestat un vizitiu de la Hippodrom, favorit al publicului. Multimea ceru cu
zgomot eliberarea lui si, nefiind satisfãcutã, se rãsculã. Garnizoana, slabã, nu putu împiedica
uciderea lui Botheric si a câtorva ofiteri, trupurile lor mutilate au fost târâte pe ulite. Primind
vestea celor întâmplate, Theodosius, în mânia sa, hotãrî sã rãzbune moartea locotenentului sãu
prin uciderea locuitorilor vinovati. Ordinele furã expediate, si, când încercã apoi a le opri, era
prea târziu. Populatia orasului a fost chematã la cursele de Hippodrom, si când acesta se umplu,
gotii, ascunsi împrejurul sãu, nãvãlirã înãuntru, mãcelãrind populatia. Câteva mii de oameni
pierirã în acest mãcel.
Informat despre asasinatul în masã, Ambrosius expuse împãratului, într-o scrisoare privatã,
enormitatea crimei, ce nu se putea sterge decât prin lacrimile pocãintei. Când apoi suveranul veni
în catedrala din Milan, sã-si facã rugãciunile, episcopul îl opri în prag, spunându-i cã pocãinta
privatã nu era de ajuns spre a ispãsi o gresealã politicã si a potoli justitia lui Dumnezeu, împãratul
se retrase si numai dupã opt luni de pocãintã fu admis iarãsi în comunitatea Bisericii.
Aceste fapte ne aratã autoritatea moralã la care se ridicase Biserica, prin slujitorii sãi exceptionali,
într-o vreme în care aceastã autoritate moralã aproape dispãruse din lumea civilã263.
263 [Pentru autoritatea lui Ambrosius de Milano, la lucrãrile ceva mai vechi ale lui J.R. Palanque
(Saint Ambroise et l'Empire ro-main, Paris, 1933) si F.H. Dudden (The Life and Times of St.
Ambrose, 2 voi. Oxford, 1935), se adaugã A. Paredi, Sânt' Ambrogio, Milano, 1985; D. Williams,
Ambrose of Milan and the
5. Arbogast si uzurparea din Occident. \

* Interventia lui Theodosius. Moartea sa.
La un an dupã întoarcerea lui Theodosius în Orient, se produse o nouã uzurpare în Occident.
Francul Arbogast fusese însãrcinat de Theodosius, cu titlul de magister militum, sã apere
Occidentul. El trecuse Rinul si-i adusese la ascultare pe franci, care nãvãliserã în Gallia pe timpul
revoltei lui Maximus. Arbogast se dovedise un brav soldat, devotat intereselor Statului, a cãrui
credintã fusese probatã sub doi împãrati. Tânãrul Valentinian al II-lea n-a stiut sã si-1 apropie.
Curtea sa de intriganti nu-1 putea suferi pe general; usor influentabil, Valentinian fu îndemnat sã
scape de tutela lui supãrãtoare, într-o zi, când Arbogast veni în Consistoriu, împãratul îi întinse un
rescript prin care îl destituia. în fata acestui act îndrãznet, barbarul se înfurie, aruncã la pãmânt
rescrip-tul, strigând cã, numit de Theodosius, nu putea fi revocat decât de el. Tânãrul împãrat,
mânios, îl amenintã cu sabia. Dupã câteva zile, Valentinian al II-lea fu gãsit spânzurat de un
copac, asasinat, desigur, de cel amenintat (15 mai 392)264.
Arbogast sovãi a lua imperiul pentru el, gãsind mai prudent a domni sub numele unui roman, si
ridicã pe tron pe un functionar al Curtii, roman de origine, fost retor, Eugenius.
end of the Arian-Nicene conflicts, Oxford, 1995; C. Pasini, Ambrogio di Milano, Azione e
pensiero di un vescovo, Milano, 1996; alte studii si titluri în EPLBIP, voi. II, Athena, 1997, p.
83]. 264 L. Homo, L'empire romain, p. 127 si urm
Arbogast era pãgân, si uzurparea aceasta produse o trecãtoare reactie a pãgânismului, care avu
rãsunet în armatã, compusã din barbari, si la Roma, orasul vechilor amintiri, unde totul vorbea
despre zei.
Eugenius încercã a fi recunoscut de Theodosius, dar nu reusi. Anul 393 a fost întrebuintat de
ambele pãrti în pregãtiri de rãzboi. Eugenius strânse o armatã de alamani si franci; Theodosius
avea cu el, afarã de gotii sãi, pe alani, pe huni si iberii din Caucaz. între ofiterii sãi principali se
gãseau câtiva dintre barbarii care aveau sã joace un rol însemnat în evenimentele domniilor
urmãtoare: Gainas, Alaric, Stilicho.
în 394, Theodosius luã ofensiva, pornind pe valea Dunãrii. Arbogast se feri de Pannonia, fatalã
altor uzurpatori, si-1 asteptã pe adversar pe linia Alpilor lulieni. împãratul izbuti sã forteze
trecerea si întâlni armata inamicã nu departe de Aquileia. în ziua de 5 septembrie 394 avu loc
bãtãlia, la Râul Rece (Frigidus amnis), afluent al fluviului Sontius (Isonzo), în valea Wipbach265.
Bãtãlia a fost crâncenã si a tinut douã zile. în prima zi, Theodosius fusese aproape biruit; zece mii
de goti cãzurã în încãierare, si situatia pãru atât de compromisã, încât generalii îl sfãtuirã pe
împãrat la retragere, pentru a-si reface armata. Dar Theodosius refuzã a se recunoaste învins.
Noaptea, Arbitrio, trimis de Arbogast, ocupã înãltimile din spatele armatei împãratului, ceea ce
agrava situatia acestei armate. Arbitrio însã trecu, nu se stie cum, de partea lui
265 prjn aceastã vale trece drumul militar care duce de la Aquileia la Emona (Laybach). V.
Demougeot, op. cit., p. 108, nota 71. .
Theodosius, si când a doua zi reîncepu lupta, un vânt glacial se abãtu pe valea strâmtã a râului,
izbind în fatã trupele uzurpatorului si înlesnind astfel victoria imperialilor. Pentru scriitorii
eclesiastici, ea a fost determinatã de o minune266.
Eugenius cãzu prizonier si ceru iertare împãratului, dar soldatii, neînduplecati, îl decapitarã.
Arbogast scãpã din luptã, rãtãci câteva zile prin munti si, în disperare de cauzã, se sinucise267.
Cu aceastã victorie, Theodosius reuni în mâinile sale imperiul, dar numai pentru cinci luni.
Curând dupã înlãturarea ultimei uzurpãri, împãratul se îmbolnãvi de hidropizie, îl aduse pe fiul
sãu cel mic Hono-rius la Milan si depuse în mâinile sale sceptrul Occidentului, în Orient, el îl
orânduise împãrat pe Arcadius, fiul sãu mai mare.
La 17 ianuarie 395, Theodosius cel Mare îsi dãdu sfârsitul. Odatã cu disparitia sa, imperiul se gãsi
desfãcut pentru totdeauna în douã pãrti: cea de Rãsãrit (pars Orientis) si cea de Apus (pars
Occidentis).
Corpul marelui Theodosius fu îmbãlsãmat si transportat la Constantinopol, unde fu înmormântat
la Sfintii Apostoli.
266 Demougeot, op. cit., pp. 107-108.
267 loan de Antiochia, HG, ed. C. Mtiller, voi. IV, [Paris, 18851,
fragm. 187.
B.
URMAsII LUI THEODOSIUSI
l. împãratul Arcadius
(l 7 ianuarie 395 - l mai 408)
a. Stilicho si Rufinus. Revolta vizigotilor. Ala-ric. Theodosius I e cea din urmã mare figurã
istoricã romanã. Urmasii sãi au fost, si în Rãsãrit si în Apus, tot atât de incapabili si, îndatã dupã
moartea lui, decãderea imperiului se accentueazã repede. De aceea, Ferdinand Lot a putut socoti
cã odatã cu moartea lui Theodosius I începe istoria Evului Mediu268.
în existenta sefului Statului se constatã acum o schimbare profundã. Pânã la aceastã datã, viata
împãratului e o alergare continuã, în fruntea ostilor, de la un capãt la celãlalt al imperiului.
Succesorii luiTheodosius I se închid într-o viatã sedentarã. Ei nu mai apar în fruntea armatelor,
trãiesc retrasi, „ascunsi" la Constantinopol si Ravenna, duc, dupã expresia unui eminent medievist
francez, existenta de fantomã a suveranilor din Extremul Orient. Viata împãratului e concentratã
în palat, el e jucãria celor ce stau în jurul sãu, femei, eunuci, episcopi, demnitari servili, sefi de
oaste barbari. Toatã aceastã lume se urãste si se de-
268 Histoire du Moyen Âge, par F. Lot, Chr. Pfister et Fr. Ganshof, t. I, Paris, 1928.
217
nuntã; ea provoacã adesea prãbusiri de situatii si dramatice suprimãri de vieti269.

Theodosius voise sã asigure copiilor sãi prea tineri un protector, si cel mai firesc protector era
unul legat de dânsii prin legãturi de familie. Pe patul de moarte, el îi recomandã deci grijii lui
Stilicho, un brav ofiter, vandal de origine, ridicat pentru meritele sale la rangul de magister
utriusque militiae. întors din misiunea pe care o avusese la persi pentru încheierea pãcii (387),
Theodosius îl socotise vrednic de o aliantã cu familia sa si-i dãduse de sotie pe nepoata si fiica sa
adoptivã Serena. Stilicho putea pretinde, ca membru al familiei, sã exercite influenta sa asupra lui
Arcadius, cãci, în ce-1 priveste pe Honorius, se pare, afirmã Bury, cã Stilicho ar fi fost numit
regent al pãrtii de vest încã de pe timpul minoritãtii acestuia270. Primul sãu act de administratie
aratã tuturor vigoarea si spiritul sãu vrednic de a comanda. El trecu în toiul iernii Alpii, puse
ordine la frontiera Rinului, inspecta garnizoanele si se întoarse la Milan.
Arcadius era de 17-18 ani la moartea tatãlui sãu. Slab la minte, fãrã initiativã, era menit a fi
stãpânit de oamenii energici ai Curtii sale. Un astfel de om era prefectul pretoriului din Orient,
Flavius Rufinus, un aquitan inteligent si activ, ambitios si avar, fãrã principii. Izvoarele timpului
ni-1 descriu ca pe un monstru
269 F. Lot, La fin du monde antique et le debut du Moyen Âge, Paris 1927, p. 233 si urm.
270 J. Bury, History of the Later Roman Empire..., I, London, 1923, p. 107. [Chestiunea a fost
reluatã apoi de Emilienne Demougeot, op. cit., pp. 99-105.] , ,
ambitios si rapace, ducând o viatã de plãceri si urmãrind a strânge o imensã avere, nutrind gândul
de a ajunge la tron ca asociat al lui Arcadius si a-1 cãsãtori pe împãrat cu fiica sa. Dar eunucul
Eutropius îi încurcã planurile, determinându-1 pe Arcadius a o lua pe Eudoxia, o fatã de mare
frumusete, fiica puternicului general Bauto. Mama sa era o romanã.
Ambitia lui Rufinus îl aduse în conflict cu Stilicho, suspectat a urmãri aceleasi planuri, dacã nu
pentru sine, cel putin pentru fiul sãu Eucherius, pe care dorea sã-1 cãsãtoreascã cu sora vitregã a
împãratului, cu Galla Placidia. Stilicho era iubit de soldati; el avea la îndemânã cele mai multe
forte ale imperiului. O luptã era iminentã între aceste douã personalitãti271.
Conflictul dintre dânsii izbucneste cu prilejul revoltei vizigotilor. Asezati de Theodosius I în
Moesia de Jos, între Dunãre si Balcani, îndatorati a lupta pentru imperiu când nevoia o va cere, ei
îl însotirã pe împãrat în campania contra lui Eugenius si suferiserã în acea campanie pierderi
grele. Aceasta a fost, poate, cum presupune Bury, principala cauzã a revoltei lor; ceea ce însã este
sigur e cã pornirea lor împotriva imperiului a fost stimulatã de Alaric. Acesta a fost ales
271 Portretele lor la Buiy, op. cit., p. 106 si urm., si la Demougeot, op. cit, p. 199 si urm. [Pe
lângã lucrarea lui S. Mazzarino (.Stilicone, Roma, 1942), se pot adãuga aici studii ca Al.
Cameron, Theodosius the Great and the Regency of Stilico, „Harvard Studies in Classical
Philology", 73 (1969), pp. 247-280 si A.S. Kozlov, Borba mez du politic eskoj oppoziciej i
pravitel'stvom Vizantii v 395-399gg., ADSV, Sverdlovsk (astãzi Ekaterinburg), 13 (1976), pp. 69-
74.] : .. , , ,
219
seful întregii armate a vizigotilor, si miscarea pe care a condus-o a fost o adevãratã miscare
nationalã2^2.
Gotii pustiirã Thracia si Macedonia, înaintând cãtre zidurile Constantinopolului. Alaric se pare cã
a voit sã-si atragã prietenia lui Rufinus, fiindcã domeniile acestuia, situate în preajma capitalei, au
fost crutate de barbar. El trateazã cu el, iar rezultatul negocierilor a fost cã Alaric s-a retras din
vecinãtatea orasului si s-a îndreptat spre vest. Dar în Thessalia el se gãsi deodatã în fata lui
Stilicho, care alergase în calea barbarului, cãci chestiunea Illyricului oriental îl interesa de
aproape.
înainte de 379, prefectura Illyricum, care cuprindea Grecia si tãrile centrale din Balcani, fãcuse
parte din jumãtatea de Apus a imperiului, iar în acel an Gratian o cedase lui Theodosius. Linia
despãrtitoare între Est si Vest mergea de la Singidunum (Belgrad), cãtre vest, pe Sava, si cobora
spre sud pe Drina pânã la Adriatica, lângã lacul Scutari. Stilicho pretindea cã vointa lui
Theodosius fusese ca fiii sãi sã se întoarcã la vechea situatie si ca autoritatea lui Honorius sã se
întindã pânã la hotarele Thraciei. Cauza principalã pentru care Stilicho reclama acest teritoriu era
faptul cã Peninsula Balcanicã dãdea pe atunci cei mai buni luptãtori273.
Temându-se de o victorie ce ar fi câstigat rivalul sãu asupra lui Alaric, Rufinus smulse lui
Arcadius ordinul ca acela sã expedieze îndatã la Constantinopol
272 Bury, op. cit., pp. 109-110.
273 Ibidem, pp. 109-111. Cf. Idem, Note sur la politique orientale de Stilicon, „Byzantion" 20
(1950), p. 27 si urm.
220
trupele Orientului, care luptaserã în Occident împotriva lui Eugenius, si sã înceteze orice actiune,
întorcân-du-se înapoi pe unde venise. Ordinul acesta sosi tocmai când Stilicho se pregãtea sã-i
atace pe vizigoti în valea Peneiului. Fortele sale erau superioare gotilor si victoria asiguratã, dar el
se supuse ordinului. S-a cãutat a se explica aceastã atitudine, si cea mai probabilã explicatie a
ezitãrii lui Stilicho, desi stãpân pe situatie, a fost cã Serena si fiul sãu se aflau atunci la
Constantinopole. Stilicho trimise deci trupele Orientului cu un ofiter devotat, Gainas, si se retrase
cu armata sa la Salona, lãsându-1 pe Alaric sã-si ducã înainte opera de pustiire cu vizigotii sãi.
Gainas ajunse, pe Via Egnatia, la Constantinopol. Dupã obicei, împãratul si Curtea iesirã sã salute
trupele în Campus Martius, la Hebdomon. Pe când le treceau în revistã, la un semn al lui Gainas,
un barbar îl strãpunse cu sabia pe Rufinus, sub ochii împãratului (27 noiembrie 395). Asasinarea
lui a fost desigur instigatã de Stilicho. Ea fu primitã cu demonstratii de bucurie de populatia
tiranizatã de atotputernicul ministru, în locul sãu, Arcadius îl alese pe eunucul Eutropius, marele
sambelan, si acesta va fi acum principalul ministru al imperiului în Orient.
în acest an, nu numai pãrtile europene ale stãpânirii lui Arcadius au fost devastate de barbari:
hoardele hunilor transcaucazieni nãvãlirã prin portile Caspicei si pustiirã tinuturile înalte ale
Armeniei si câmpiile Mesopotamiei, ajungând pânã în Siria. Sf. Ieronim era în Palestina, si în
douã scrisori descrie ororile sãvârsite de huni. Eutropius conduse o expe-
221
ditie împotriva lor în 398, aruncându-i dincolo de Caucaz277'.

Molatecul Arcadius trecu sub influenta eunucului Eutropius, zugrãvit în culori tot atât de negre ca
si Rufinus. Tot atât de avid, întrebuinta toate mijloacele de jefuire, spionii sãi erau pretutindeni.
El privea cu gelozie si suspiciune pe prefectul Orientului, cel mai puternic în administratie dupã
împãrat. Bury socoteste cã eunucului i se datoreazã, poate, inovatia introdusã de Arcadius, de a
lua din atributiile prefectului pretoriului administratia generalã a postelor, cursuspubli-cus, si
supravegherea fabricilor de arme si a le trece asupra marelui demnitar magister officiorum275.
La începutul anului 396, Alaric nãvãli în Grecia, devasta Beotia, trecu în Attica si ocupã Pireul.
Atena fu crutatã, plãtind o grea rãscumpãrare. Marele templu al Demetrei si Persephonei din
Eleusis furã prãdate. Megara cãzu la prima somatie. Istmul de Corint era ultima barierã si ea fu
trecutã. Dupã ce cuprinse Corintul, Alaric luã Argos si strãbãtu Peloponesul pânã la Sparta, care
cade în mâinile sale fãrã rezistentã276, în tot acest mars triumfal, gotii n-au întâmpinat un singur
om înarmat pentru a li se opune. Un an întreg petrecu Alaric în Pelopones, si Curtea lui Arcadius
nu luã nici o mãsurã spre a-si proteja supusii.
Stilicho astepta sã fie chemat pentru a-i izgoni din Grecia pe nãvãlitori, si ar fi fãcut-o cu bucurie,
ar fi restabilit ordinea în Orient, cum o restabilise în
274 Idem, History..., pp. 114 si 126.
275 Ibidem, p. 115.
276 Demougeot, op. cit., p. 166 si urm.
222
Occident, dar aceastã chemare nu veni. Eutropius se temea, ca si Rufinus, de interventia

Occidentului. Stilicho porni totusi sã elibereze Grecia. Claudian spune cã el primi ordin de la
Honorius. în primãvara anului 397, se îmbarcã în Italia si debarcã la Corint fãrã nici o piedicã,
îndreptându-se spre Arcadia, unde Alaric se refugiase, incapabil de a împiedica debarcarea.
Câteva ciocniri avurã loc în aceastã regiune muntoasã, apoi Stilicho, manevrând cu prudentã,
dupã tactica sa, sfârsi prin a închide pe Alaric într-un cerc de întãrituri pe platoul Pholoe, în Elis,
pregãtin-du-si o victorie care nu putea întârzia. Dar, nu se stie cum, barbarul se putu strecura într-
o bunã zi, retrãgându-se în Epir.
Bury înregistreazã cele trei pãreri exprimate cu privire la scãparea lui Alaric: 1. Neglijenta lui
Stilicho (dupã Zosimus); 2) Arcadius si ministrii sãi, gelosi de interventia lui Stilicho, au tratat cu
Alaric si i-au asigurat retragerea (sugestia lui Claudian); 3) Stilicho se presupune a fi încheiat o
întelegere secretã cu Alaric, pentru scopurile sale. Toate aceste trei pãreri contin, dupã învãtatul
englez, câte o parte de adevãr. Scopul lui Stilicho în expeditiile sale illyrice - zice el - nu poate fi
îndoialã cã a fost desfacerea Illyricului de Rãsãrit din stãpânirea lui Arcadius277.
Demougeot afirmã cã e aproape sigur cã Stilicho lãsã de bunã voie pe Alaric sã plece, din motive
277 Nota 12 la ed. operei lui Gibbon, voi. III, Appendix.
278 Op. cit., p. 172. [E.A. Thompson, Romans and Barbarians: The Decline ofthe Western
Empire, Madison (Wisconsin), 1982; N.I. Golubcova, Italija v nacale Vveka i vtorzenie Alariha
vRim, „Vestnik Drevnej Istorii", 1949, 4, pp. 62-74.]
223
politice pe care nu le cunoastem278. Capitularea lui Alaric era sigurã, si el nu trecuse în serviciul
lui Stilicho - adaugã Demougeot - fiindcã îndatã dupã aceea devasteazã Epirul, la hotarele
Occidentului, si se întelege cu Eutropius. Atitudinea lui Stilicho se poate explica, sugereazã
acelasi autor, prin politica de loialism dinastic a generalului „respectuos de autoritatea imperialã
în Orient ca si în Occident". Oricum, un lucru e în afarã de îndoialã: ostilitatea Curtii din
Constantinopole fatã de Stilicho, în aceastã împrejurare. Alaric primeste de la Arcadius titlul
râvnit de magistermilitum per Illyricum ($98-399), si Eutropius îl convinse pe împãrat si Senatul
sã-1 declare pe Stilicho dusman public, hostis publicus. Curtea lui Arcadius încurajeazã apoi, cum
vom vedea, revolta comitelui Africii, Gildo, care profita de lipsa armatei de Occident, care era
ocupatã în Grecia.
b. Revolta maurului Gildo. Pericolul german în Est. Cãderea lui Eutropius si Gainas. Stilicho era
prea prudent pentru a provoca un conflict între cele douã Curti. El se retrase din Illyricum, lãsând
pe Arcadius favoritilor sãi nedemni si ocupându-se de consolidarea Occidentului. Pentru aceasta,
hotãrî a pune capãt revoltei din Africa, unde Maurul Gildo stãpânea insolent, jignind maiestatea
imperiului si terorizând de 12 ani provincia cu tirania sa: „Ziua e spaima bogatilor, noaptea temut
e de soti", îl caracterizeazã Claudian, panegiristul lui Stilicho279.
Divitibusque dies et nox metuenda mãritis.
224
Cu 18 ani mai înainte (379), Maurul Firmus încercase a-si crea un regat în Africa, dar încercarea
fusese înãbusitã de armele lui Theodosius, având un ajutor pretios de la Gildo, fratele si dusmanul
lui Firmus. Gildo a fost numit, ca rãsplatã, comite al Africii, cu titlul exceptional de magister
militum, si, pentru a-1 apropia mai mult, împãratul unise în cãsãtorie pe Salvina, fiica lui Gildo,
cu nepotul împãrãtesei Aelia Flaccilla. Dar credinta Maurului n-a tinut mult timp. El refuzã a
trimite trupe lui Theodosius în expedita acestuia contra lui Eugenius, pãstrând o suspectã
neutralitate, iar dupã moartea împãratului se pregãti a deveni independent.
în orice împãrtire a imperiului, cele cinci provincii ale Africii erau inevitabil atribuite
Occidentului, iar Gildo primise tinutul în numele lui Honorius. Vãzând acum relatiile încordate
dintre cele douã Curti, el se gândi sã dea rebeliunii sale forma unei treceri a Africii de sub
autoritatea lui Honorius sub aceea a lui Arcadius. Intrã deci în tratative cu Constantinopolul, unde
propunerile sale sunt bine primite, Eutropius reclamând Africa pentru Orient. O tranferare a
diecezei Africii sub Arcadius pãrea un rãspuns la propunerea de a se transfera prefectura de
Illyricum sub autoritatea lui Honorius280. Pentru Roma, o rebeliune în Africa era mai serioasã
decât oriunde, fiindcã Africa era grânarul sãu. în vara anului 397, Gildo nu permise corãbiilor cu
grâu sã plece la Tibru, ceea ce însemna o declaratie de rãzboi. Energia lui Stilicho luã mãsuri
repezi pentru a asigura aprovizionarea Romei. El aduse grâul adunat în Gallii, îmbarcându-1 pe
Ron
Bury, History..., p. 121.
225
si transportându-1 în apele Tibrului si aduse si din Spania, prevenind la timp calamitatea ce ar fi

lovit populatia capitalei, începu, în acelasi timp, pregãtiri pentru suprimarea lui Gildo, cãci
Stilicho, cãutând sã evite un conflict între cei doi împãrati, n-a voit sã vadã în Gildo decât un
rebel. Pentru a mãguli Senatul, întorcându-se la un vechi uz, îi ceru sã-1 declare solemn pe Maur
inamic public, în tot timpul iernii o flotã se adunã la Pisa, unde, în primãvarã (398), zece mii de
oameni furã îmbarcati pentru a trece în Africa. Stilicho nu putea pãrãsi Italia si dãdu comanda lui
Mascezel, un frate al lui Gildo, care fugise nu se stie de ce si ceruse azil împãratului. Gildo se
rãzbunase omorându-i fiii, si Mascezel era dornic acum de rãzboi mare.
Rebelul fu învins aproape fãrã vãrsare de sânge în provincia Byzacene, pe râusorul Ardelio,
aproape de drumul militar ce ducea pe coastã la portul Tabraca. în armata lui, foarte numeroasã, s-
au produs mari dezertãri. Se pare cã unii din aliatii lui Gildo au fost corupti de Mascezel. Gildo
fugi pânã la Tabraca, încercând sã scape pe o corabie. Vânturile 1-au aruncat însã la tãrm si a fost
capturat. El nu fu executat îndatã, ci condamnat la moarte dupã o înfãtisare în proces281.
Mascezel, întors în Italia biruitor, pieri si el în curând. Succesul sãu repede a displãcut, poate, lui
281 Demougeot, op.cit., pp. 185-186. [HJ. Diesner, Gildos Herrschaft und die Niederlage bei
Theueste (Tebessa), „Klio", 40 (1962), pp. 178-186; T. Kotula, Der Aufstand des Afrikaners
Gildo und seine Nachwirkungen, „Altertum", 18 (1972), pp. 167-176.]
226
Stilicho, cum au pretins dusmanii acestuia, ori a pierit printr-un simplu accident.
în primãvara anului 398, Stilicho îsi întãrea pozitia prin cãsãtoria fiicei sale, Mãria, cu Honorius.
în anul 399, marele sambelan Eutropius era numit consul si aceasta stârnea indignarea nobilimii
senatoriale. Italia fu scandalizatã la primirea acestei stiri: un eunuc consul nu se mai auzise.
Occidentul refuzã a-1 recunoaste. Pozitia sambelanului se clãtina acum serios. Stilicho era
dusmanul sãu si el îsi afla un aliat în persoana Eudoxiei, ostilã vechiului ei protector. Gainas,
întors la Constantinopol, fusese ridicat la rangul de magister militum; el întretinea probabil relatii
cu Stilicho si tintea rãsturnarea eunucului. Partidul roman antibarbar, creat de împrejurãrile critice
ale stersei domnii a lui Arcadius, era si el potrivnic lui Eutropius, ca si sporirii puterii germane în
imperiu. Senatori si demnitari legati de traditiile romane erau indignati de înãltarea unui eunuc la
consulat si alarmati de a vedea importante comenzi militare tinute de germani. seful acestui partid
antibarbar era Aurelian, fost prefect al orasului. ,.
Revolta ostrogotilor din Phrygia, instigati probabil de Gainas, a fost prilejul care a dus la cãderea
lui Eutropius si a provocat în acelasi timp lupta împotriva influentei germane în Orient. Miscãrile
au început în primãvara anului 399, dar Eutropius nu le-a dat mare ; atentie, crezând cã are a face
cu dezordinile câtorva bande de coloni germani. Theodosius I, se stie, dupã campaniile sale
împotriva ostrogotilor (gruthungi), în 386, instalase în Phrygia, cu titlul de coloni, o parte din
acesti barbari, care capitulaserã, si ei dãdeau un escadron de cavalerie armatei romane.
Comandantul
227
lor, Tribigild, purta urã sambelanului si-i atâtã pe os-trogoti la revoltã. Aceasta se întinse usor,
cãci provincia era fãrã apãrare. Tribigild se îndreptã spre Con-stantinopol pentru a-1 intimida pe
împãrat, si Eutropius, vãzând pericolul, organizã apãrarea. El trimise contra rebelilor pe gotul
Gainas si pe generalul roman Leon. în muntii dintre Pisidia si Pamphylia s-au dat lupte, Gainas 1-
a ajutat pe Tribigild, care scapã; Leon îsi pierde viata într-o luptã. Gainas, care-si da aerul cã e
loial, comunicã la Constantinopol cã nu se putea face pace cu Tribigild cât timp e la putere
Eutropius282.
Dusmanii eunucului profitarã de acest moment critic pentru a-1 ataca, fãcându-1 rãspunzãtor de
victoria gotilor. Eudoxia, geloasã de marea ascendentã a sambelanului asupra sotului sãu, fãcu
presiuni, si Arcadius îl dizgratie. Amenintat de soldati, Eutropius se refugie la Sfânta Sofia, de
unde voirã sã-1 smulgã, si numai Chrysostom îi scãpã viata, printr-o emotionantã cuvântare.
Eunucul, degradat din rangul de patriciu, fu exilat în insula Cipru, confiscându-i-se averea.
Câteva luni mai în urmã, acuzat cã aspirase la imperiu, fu adus în fata unui tribunal prezidat de
Aurelian si condamnat la moarte. El fu decapitat la Chalkedon283.
Cãderea lui Eutropius (august 399) atrase si pe a prefectului pretoriului, Eutychian, creatura sa.
Aurelian fu numit în locul sãu, si aceasta a însemnat biruinta partidului antigerman. Era totodatã
si o loviturã adusã lui Gainas, care, simtindu-se amenintat de
282 Ibidem, p. 223, si urm., Bury, op. cit., p. 126 si urm.
283 Demougeot, pp. 230-231.
Aurelian si prietenii sãi, schimbã negocierile sale cu Tribigild în rebeliune si înainteazã împreunã
cu el, prãdând la tãrmul Propontidei. Panica din Constan-tinopol îl îndeamnã pe Arcadius a
negocia, dar gotul pune conditii: nu primea negocierile decât cu împãratul în persoanã si într-un
loc afarã din capitalã; cerea apoi sã i se predea ca ostateci trei antibarbari notorii: Aurelian,
sprijinitorul sãu principal, Saturninus si loan, favoritul împãrãtesei; sã i se acorde intrarea în
Constantinopol cu toti soldatii sãi; sã-si pãstreze postul de magister militum inprasenti si sã se
numeascã Caesarius, fratele lui Aurelian, în functia de prefect al pretoriului284, întâlnirea avu loc
la Chalkedon si Arcadius primi toate conditiile. Chrysostom interveni pentru viata ostatecilor,
care scãparã numai cu exilul. Gainas îsi fãcu intrarea solemnã în capitalã, cu armata, Tribigild
însã nu veni. Caesarius fu instalat prefect al pretoriului. Gainas fu, de fapt, stãpân pe guvernul de
Rãsãrit vreo sase luni; episodul acestei tiranii germane îsi aflã sfârsitul în iulie 400285.
Un document interesant pentru spiritul ce stãpânea acum în cercurile înalte si mijlocii ale
imperiului e discursul lui Synesios Uepi ficcaiÂeiat {Despre suveranitate), înaltul prelat african
venise în 399 la Constantinopol spre a cere pentru Kyrene o usurare de impozite împãratului, si e
probabil cã a publicat acest
284 Ibidem., pp. 249-253; Bury, op. cit., pp. 129-132.
285 Bury, op. cit., pp. 132-133- [G. Albert, Goten in Konstantinopel, Paderborn, 1985;
A.D. Kozlov, Osnovnye certy politiceskoj oppoziciipravitel'stvu Vizantii v 399-400 gg., ADSV,
16 (1979), pp. 23-31-] ' ......'
229
discurs-program, care poate fi privit ca manifestul antigerman al partidului lui Aurelian, când
acesta se afla prefect al pretoriului, la sfârsitul anului 399 sau începutul anului 400. Demougeot,
care se ocupã pe larg de ideile discursului-program, crede cã aceste cuvinte îndrãznete n-au putut
fi pronuntate niciodatã. Synesios, dupã ce a obtinut, datoritã lui Aurelian, satisfacerea cererii sale
pentru Kyrene, trebui sã se mãrgineascã a publica discursul. El rãmase însã credincios partidei
antigermane si asteptã cãderea lui Gainas si întoarcerea lui Aurelian pentru a face sã aparã, în
toamna anului 400, o poveste alegoricã, Povestirea egipteanã, Uepi npovoiaq 77 Aiyvntwq,
apãrutã dupã 12 iulie 400, data alungãrii gotilor din Constantinopol, dar redactatã mult mai
înainte. Sub trãsãturile lui Osiris, regele Egiptului, el îl glorifica pe Aurelian, învingãtor al fratelui
sãu Caesarius, rãufãcãtorul Typhon, care izbutise a uzurpa provizoriu puterea, spijinit de seful
mercenarilor „sciti"286.
286 Op. cit., p. 234 si urm. [Ca si în sursele bizantine de mai târziu, numele de „sciti" este aplicat
tuturor popoarelor migratoare care au trecut prin spatiul nord-pontic pânã la Dunãre (în-
treprinzând adeseori incursiuni si la sud de marele fluviu, în zona balcanicã; apelativul e folosit
pentru a-i desemna pe goti, mai târziu pe slavi, apoi pe pecenegi, cumani, tãtari (cf. Gy
Moravcsik, Byzantinoturcica, ed. a Il-a, Berlin, 1958, voi. II, pp. 279-283, I. Dujcev, Slavjani-
skiti, „Slavia", 29 (1960), pp. 109-104), ca si crestinismul romanic din stânga Dunãrii de Jos si
din Skythia Minor = Dobrogea (cf. E. Lozovan, Byzance et la românite scythique, precum si
Idem, Aux origines du christianisme da-co-scythique, în F. Altheim, Geschichte der Hunnen, voi.
II, Berlin, 1960, pp. 197-224 si voi. IV, Berlin, 1962, pp. 146-165.]
230
Ideile conducãtoare ale manifestului, potrivit suveranului ideal, adunau, cum bine observã
învãtatul francez, locuri comune scolare, familiare tuturor pane-giristilor imperiali de la Traian
încoace. La Synesios apar însã noutãti, revendicãri pe care generatia dinainte de el nu le cunostea.
Ideile politice generale ale partidului reprezentat de Aurelian însufleteau discursurile lui
Themistius, preceptorul ales de Theodosius pentru educatia lui Arcadius287. Programul acestui
regim ideal era stabilit în liniile sale mari. Mai întâi, respectul privilegiilor aristocratice,
suveranul trebuind sã ia sfat de la senatori, însãrcinati a-1 ajuta sã guverneze. Apoi, grija fatã de
starea supusilor, grijã materialã, prin usurarea impozitelor, încurajarea agriculturii, reducerea
sâcâielilor administrative, grijã moralã prin rãspândirea filosofiei. Dupã aceea, grija fatã de
ordinea publicã prin libertatea de constiintã si toleranta religioasã, în sfârsit, grija pentru apãrarea
imperiului amenintat de barbari, infiltrati în armatã si magistraturi. Autorul îl sfãtuie pe suveran
sã curete armata de goti, sã recruteze armatã nationalã (romanii n-ar putea sã se apere ei însisi, ca
în primele veacuri ale istoriei lor ?) si pe goti sã-i sileascã la munca pãmântului, invitându-i sã se
întoarcã de unde au venit, dacã nu le convine.
Tirania lui Gainas n-a putut tine mult; populatia romanã îl detesta. Gotii îsi fãceau rugãciunile ca
arieni, afarã din oras. Ei încercarã a ocupa câteva biserici din
287 Demougeot schiteazã (p. 239 si urm.) o interesantã paralelã între ideile conducãtoare ale lui
Themistius si cele ale lui Synesios. , . ^. •?* .u.
231
capitalã si dãdurã nastere la dezordini. Gainas se hotãrãste deodatã a pãrãsi capitala sub pretextul
unei indispozitii si se duce, cu o micã escortã, sã-si facã rugãciunile într-o bisericã clãditã de
Theodosius, la Hebdomon, afarã din oras288. Când gotii aflarã de plecarea sefului lor, furã
cuprinsi de panicã si pornirã, în învãlmãsealã, noaptea, luându-si tot ce aveau. Tumultul gotilor
aruncã spaima în populatie, nestiind ce planuri aveau. S-a întâmplat cã o cersetoare se afla la una
din portile de Vest si, vãzând atâta îmbulzealã, crezu cã a venit ziua din urmã a
Constantinopolului si începu a se ruga cu voce tare. Un got, mânios, vru s-o ucidã, un roman
interveni si-1 omorî. Un tumult general se produse, si orãsenii, izbutind a închide portile, gotii
care nu apucaserã a iesi sunt atacati de populatia înfuriatã. Ei îsi aflarã repede refugiul într-o
bisericã aproape de palat. Acoperisul bisericii fu smuls, si gotii ucisi cu pietre si cãrbuni aprinsi
(12 iulie 400). Aurelian fu restabilit în fruntea prefecturii. Gainas, declarat dusman public, porni
în Thracia cu armata ce-i mai rãmãsese, jefuind. Orasele Thraciei se apãrau ca cele din Asia
împotriva lui Tribigild. Rãu aprovizionat si descurajat, Gainas veni la Hellespont, decis a trece în
Asia. Dar pe celãlalt tãrm, la Abydos, se aflau trupe sprijinite de corãbii de rãzboi. Aceste trupe
erau co-
288 Dupã O. Seeck, citat de Demougeot (p. 253), o slãbiciune nervoasã periculoasã (psihastenie)
ar explica toate nesocotintele lui Gainas. El se crezu prada unui demon si se duse sã se roage
pentru libertatea lui la moastele Sfântului loan Botezãtorul, pãstrate în capela clãditã de
Theodosius la Hebdomon. [Demougeot expune aceste consideratii la pp. 255-262 din op. cit.]
232
mandate de Fravitta, un got pãgân, cãsãtorit cu o romanã, si care, în ultimii ani ai lui Theodosius,
avusese un rol mare în politica natiunii sale ca sef al partidei filoromane. El fusese, sub Arcadius,
înaintat magister militum si curãtise Mediterana de pirati, din Cilicia pânã în Palestina. Gotii se
asezarã în tabãrã pe tãrmul european si, când nu mai avurã provizii, hotãrârã a încerca sã treacã
strâmtoarea pe niste plute grosolane, lãsându-se a fi dusi de curent. Flota lui Fravitta îi întâmpinã
si-i scufundã, Gainas privind neputincios de pe tãrm dezastrul gotilor sãi. Cu mica trupã ce-i
rãmãsese, porni în fugã spre nord, dincolo de Haemus, si chiar dincolo de Dunãre, unde ar fi voit
sã-si recruteze soldati. El cãzu în mâinile lui Uldin, regele hunilor, care-1 ucise si-i trimise capul
lui Arcadius. Fravitta avu onoarea unui triumf si fu numit consul pentru anul 401.
Cu pieirea lui Gainas, pericolul got îsi gãsea sfârsitul în provinciile Orientului. Episodul acestei
grave crize a imperiului a fost celebrat la Constantinopol: scene de revoltã au fost reprezentate în
sculpturile ce împodobesc columna lui Arcadius, ridicatã în 403 în Forum, si care-i poartã
numele289.
c. loan Chrysostom si Curtea lui Arcadius.
Eudoxia. Nectarius, patriarhul Constantinopolului, muri în 397. Eutropius avu atunci o excelentã
inspiratie aducând în Scaunul de patriarh pe loan Chrysostom (Gurã de Aur) din Antiochia.
Eunucul trecuse putin mai înainte prin acel oras, spre a merge în
Bury, op. cit., pp. 133-137; Demougeot, op. cit., pp. 256-266.
233
Egipt, si fusese uimit de elocventa si popularitatea marelui predicator. Chrysostom, adus la

Constan-tinopol, fu întronat la 26 februarie 398.
Nãscut în capitala Siriei, dintr-o familie nobilã si bogatã - tatãl sãu, Secundus, avusese un rang în
armatã - Chrysostom a fost crescut de o mamã iubitoare care, vãduvã la 20 de ani, s-a închinat
cresterii îngrijite a copiilor sãi. El urmã cursurile de retoricã la scoala vestitului Libanios, care
descoperi talentele extraordinare ale discipolului sãu, urmãrindu-1 cu admiratia si iubirea sa
dincolo de anii de scoalã. S-a pãstrat o scrisoare de la el, prin care îl felicita pentru succesele sale
de barou. Libanios socotea geniul lui Chrysostom ca un dar al muzelor si sperase sã-1 câstige
pentru cauza vechilor credinte ale Greciei. Se spune cã, întrebat de prieteni pe patul de moarte pe
cine lasã în locul sãu, ar fi rãspuns cã 1-ar lãsa pe.Ioan, dacã crestinii nu i 1-ar fi smuls290.
Episcopul Antiohiei, Meletios, se sili a-1 atrage la crestinism, si loan, obosit de pledoariile de
barou, primi botezul si fu numit lector al bisericii din marele oras. Episcopul Flavian îl fãcu preot,
însãrcinându-1 cu predica, si astfel si-a început loan Chrysostom cariera ilustrã în metropola
Siriei. Faima elocventei sale se rãspândi în tot Orientul. Pentru el, interesul suprem nu sta în
controversele teologiei, ci în morala practicã. El socotea cã datoria sa principalã era sã lupte îm-
290 Sozomenos, Hist. Eccles., VIII, Cap. II. [Despre cele douã personalitãti ale epocii, v. mai
recent G. Dagron, Naissance, Index general, pp. 561 (s.v. Jean Chrysostome") si 562 (s.v.
„Libanios").] ,,,• ,••• ...
234
potriva voluptãtii claselor bogate, sã denunte risipa de bogãtii care ar fi putut usura clasele sãrace.
„Bogat te-a fãcut Dumnezeu pentru ca sã ajuti pe sãraci -proclama Chrysostom -, ca sã te mântui
de pãcate prin milostenie". El se indigna de luxul peste mãsurã al femeilor care mergeau la
bisericã în car aurit, tras de catâri albi, cu hamuri împodobite si în mijlocul u-nui alai de sclavi si
eunuci, îmbrãcate în haine de mãtase, gãtite cu lanturi de aur, cu pãrul frizat strãlucind de perle si
diamante, „ca femeile care joacã în teatru", ele veneau fãrã sfialã înaintea altarului, insultând în
mod crud mizeria atâtor sãraci. „Biserica nu e fãcutã spre a expune într-însa asemenea bogãtii", le
striga predicatorul.
Strãlucirea palatelor, a splendidelor lor portice, cu ziduri încrustate în marmurã si fildes, cu
pardoseli în mozaic; luxul fãrã frâu al meselor, multimea sclavilor care formau cortegiul celor
avuti, dând în lãturi lumea pe uliti dinaintea lor; spectacolele cu dansuri lascive si cântecele
obscene; superstitiile, cu practicile lor grosolane, cu amulete si vrãjitorii; trufia filosofilor, care îsi
purtau bãrbile lungi pe sub portice, toate trec, ca într-un film de cinematograf, pe dinaintea
ochilor nostri, sub biciuirea nemiloasã a cuvântului sãu înaripat. Toatã viata artificialã, frivolã, ce
caracterizeazã societatea metropolei siriene în aceastã epocã de agonie a lumii pãgâne, e târâtã la
marea tribunã a predicii lui Chrysostom, ca sã-si audã osânda.
La Constantinopol înaltul prelat gãsea toate viciile Asiei, sporite încã de apucãturile unei Curti
trufase, dominate de Eudoxia. Chrysostom era om de un ascetism împins pânã la extrem, de o fire
asprã, putin
235
curtenitoare. Bury îl aseamãnã cu socialistii moderni, în aceastã pasionatã denuntare a celor

bogati291. N-avea nimic din geniul împãciuitor al unui Ambrosius sau al unui Augustin. Scopul
sãu era reforma moralã a lumii si temperamentul sãu aprins de sirian îi dãdea în aceastã misiune
un avânt pasionat292.
Desi condamna inegalitatea socialã, nu pe cea politicã - si nimic nu era mai departe de gândurile
sale decât faptul de a rãsturna ordinea stabilitã a lucrurilor, observã atât de judicios Bury -,
spiritul cuvântãrilor lui tindea, desigur, sã-1 ridice pe sãrac împotriva bogatului si le-a fost usor
dusmanilor sãi sã-1 acuze cã „seduce multimea".
Chiysostom atacã nu numai viciile si extravagantele celor avuti, dar si senzualitatea, lãcomia si
avaritia clerului si cãlugãrilor. El se ridicase de la amvon împotriva femeilor care serveau clerul
capitalei sub numele de surori, cenzurase aspru spiritul de desfrâu si simonie al prelatilor.
între femeile din înalta societate dusmane patriarhului, Palladius citeazã câteva intime ale
Eudoxiei: Marsa, vãduva lui Promotus, în casa cãreia crescuse Eudoxia; Castricia, fiica lui
Saturninus, Eugraphia, în casa cãreia se întâlneau vrãjmasii lui Chrysostom293.
în politica sa religioasã, patriarhul comise imprudente care-i stârnirã noi adversari. Cercetând
abuzurile mai multor biserici din vestul Asiei Mici (401), el procedã cu asprime si depuse vreo 13
episcopi, care
291 Vezi frumoasa-i caracterizare, la Bury, op. cit., pp. 138-140.
292 Demougeot, p. 298
293 Ibidem, p. 300, n. 383.
236
trecurã în tabãra dusmanilor sãi. Altii, temându-se de aceeasi soartã, înteleserã cã siguranta lor nu
se putea bizui decât pe ruina primejdiosului arhiepiscop, în care vedeau un tiran al Bisericii.
Severian, episcopul de Gabala, în Siria, venise la Constantinopol, unde fusese bine primit de
Chrysostom, care îl puse sã predice, si, în timpul lipsei sale din capitalã, îl lãsã a-i tine locul.
Severian stiu sã câstige sferele Curtii si pe multi din adversarii lui Chrysostom. Când acesta se
întoarse din Asia, diaconul Serapion, devotat patriarhului, îl învinui de erezie pe Severian, care
ceru pedepsirea lui. Nemultumit cu pedeapsa usoarã aplicatã de patriarh, el pãrãsi capitala, dupã
ce preveni Curtea, împãrãteasa, nemângâiatã de plecarea predicatorului ei favorit, îl recheamã si
impune lui Chrysostom sã se împace cu el. O rãcealã se produse din aceastã cauzã între patriarh si
Eudoxia.
Cel mai înversunat dusman al lui Chrysostom era Theophil, patriarhul de Alexandria, un mare
ambitios, îndrãznet si impulsiv, râvnind a-si întinde hegemonia spiritualã asupra întregului Orient.
La moartea lui Nectarius, voise sã-si impunã la Constantinopol un preot alexandrin, Isidor, si nu-i
putea ierta lui Chrysostom faptul cã-i înlãturase protejatul. Theophil împãrtãsise pânã acum
pãrerea ereticã a lui Origenes, care aruncase conceptia antropomorficã a divinitãtii. Aceeasi
doctrinã stãpânea printre cãlugãrii numerosi din pustiul Nitriei, în Egipt, în fruntea cãrora se aflau
patru cãlugãri numiti pentru statura lor înaltã „Fratii lungi". Ei stârnesc mânia arhiepiscopului
prin interventia lor în favoarea lui Isidor, care intrase acum în conflict cu Theophil pe o chestiune
de bani si fusese
237
condamnat de un Sinod de clerici servili ai prelatului. Acesta cãutã sã se scape de fratii inoportuni
si declarã rãzboi origenismului, dând, în 401, o pastoralã în care-1 osândea pe Origenes si
discipolii sãi. Un Sinod al sãu îi condamnã pe cãlugãrii din Nitria si-1 anatemiza pe Origenes;
trupe obtinute de la prefect furã trimise sã-i aresteze pe supãrãtorii cãlugãri. „Fratii lungi", însotiti
de 300 de cãlugãri origenisti, iau drumul Palestinei, unde, preveniti de Theophil, episcopii refuzã
a le da adãpost. Ei vin atunci, cãtre sfârsitul anului 401, la Constantinopol, sã cearã protectia lui
Chrysostom. Acesta îi primeste bine, dar nu vru sã comunice cu dânsii pânã ce nu le va examina
cauza. Ei o întâlnesc pe Eudoxia, care venise sã se închine la capela Sfântul loan Botezãtorul, si
ea le promite a interveni pe lângã augustul sãu sot pentru a le face dreptate. Cãlugãrii dau o cerere
împãratului, acuzând pe Theophil, si, la îndemnurile Eudoxiei, Arcadius îl cheamã pe patriarhul
Alexandriei la Constantinopol ca sã rãspundã la acuzatiile ce i se aduc, în fata unui Sinod prezidat
de episcopul capitalei.
Epiphanios de Cipru fusese instigat de Theophil si adunase un Sinod al episcopilor sãi, care
condamnase pãrerea lui Origenes. El fu îndemnat sã vinã la Constantinopol pentru a lua si
semnãtura lui Chrysostom, iar Eudoxia îi fãcu o primire cãlduroasã, ceea ce-1 jigni pe
Chrysostom, cãruia Epiphanios îi arãtase o mare ostilitate. Mânios, el tinu (403) o predicã plinã
de violentele sale de limbaj obisnuite, cu aluzii transparente, în care se auzi cuvântul de lezabel.
Eudoxia, simtin-du-se ofensatã, dãdu ascultare intrigilor partizanilor lui Theophil.
Chrysostom fãcu greseala de a refuza sã prezideze Sinodul ce avea sã-1 judece pe Theophil, sub
cuvânt cã e vorba de lucruri petrecute în altã diecezã, si atunci acuzatul se transformã în acuzator.
O listã de învinuiri împotriva lui Chrysostom fu prezentatã împãratului, care, sub influenta
împãrãtesei, invitã Sinodul sã se ocupe de ele294, în vara anului 403, Theophil, sigur de protectia
Curtii, convocã Sinodul sãu, ferindu-se a-1 tine în Constantinopol, unde populatia era de partea
lui Chrysostom. Acest Sinod se întruni dincolo de Bosfor, în Palatul Stejarului {Dryas), construit
de Rufinus. Majoritatea episcopilor erau egipteni, iar Chrysostom refuzã a se prezenta înaintea
unui Sinod compus din dusmanii sãi si de patru ori repetã refuzul sãu, cu toatã porunca
împãratului de a se supune. El a fost judecat în lipsã, acuzat de lucruri foarte diferite, din care nici
unul nu era de ajuns spre a depune un episcop: cã vânduse marmura pusã de o parte de Nectarius
pentru a decora biserica Sfânta Anastasia; cã pedepsise un cãlugãr care lovea pe sclavul sãu; cã îsi
lua masa singur, ca un ciclop; cã insulta sau defãima pe clerici, cã rezervase pentru uzul sãu bãile
palatului episcopal; cã numise pe Epiphanios nebun si demon; cã a intrigat contra lui Severian; cã
a primit vizite ale femeilor s. a. Acuzatiile erau prea usoare si s-a invocat refuzul de a se prezenta
dinaintea episcopilor. Sinodul 1-a condamnat, iar Arcadius a întãrit sentinta printr-un decret care
pronunta exilul. Furia multimii care înconjura Marea
i
239
Bisericã împiedicã ofiterii de a-1 ridica timp de trei zile.

Chrysostom, care nu voia sã-1 înfrunte pe împãrat sau sã provoace o revoltã, se furisã, într-o
noapte, din palat, si se predã. Populatia, aflând aceastã deportare, se revoltã. Un cutremur de
pãmânt se produse si se vãzu într-însul un semn al mâniei dumnezeiesti. Eudoxia, înspãimântatã,
ceru lui Arcadius sã-1 recheme pe patriarh. Ea scrise acestuia, dezvinovãtindu-se si fãcându-i
declaratii care o pun într-o frumoasã luminã. Chrysostom se întoarse în capitalã în mijlocul
bucuriei generale, într-o procesiune solemnã, care se opri la Sfintii Apostoli, unde poporul îi ceru
sã predice. Duminica urmãtoare, oficiind la Sfânta Sofia, el tinu o mare predicã, în care chemã
binecuvântarea lui Dumnezeu asupra poporului credincios, a împãratilor si pioasei împãrãtesc,
împãcarea aceasta dintre prelat si Curte n-a putut fi durabilã din pricina temperamentului
nestãpânit al lui Chrysostom. în curând, un incident comun îl împinge la o „grosolanã impolitete",
cum o caracterizeazã Bury, fatã de împãrãteasã.
Câteva luni dupã întoarcerea sa, Simplicius, prefectul orasului, a dedicat basilicii o statuie de
argint, în-fãtisând-o pe Augusta si asezatã în vârful unei coloane de porfir în mijlocul pietei
Augusteon, aproape de Sfânta Sofia. Ceremoniile inaugurãrii aveau un caracter pãgân, însotite de
dansuri si muzicã. Cântecul si zgomotul tulburarã serviciul divin de la Sfânta Sofia. Chrysostom
nu-si putu stãpâni mânia si se plânse prefectului, aruncând invectivele sale obisnuite împotriva
vanitãtii celor mari. Aceste excese de
240
limbaj furã raportate la Curte si exploatate de dusmanii episcopului influenti pe lângã

împãrãteasã. Prietenele Eudoxiei, Eugraphia si Castricia, mai ales favoritul loan, dãdurã proportii
incidentului. Eudoxia îsi manifestã supãrarea si Chrysostom agraveazã situatia printr-o nouã
predicã lipsitã de mãsurã. Cu prilejul unei ceremonii în cinstea patronului sãu, în capela de la
Hebdomon, aproape de vila Eudoxiei, el îsi începu predica, al cãrei text s-a pierdut, prin
cuvintele295: „Din nou Herodiada se înfurie, din nou danseazã, din nou cere capul lui loan pe
tavã". De astã datã, aluzia, era prea transparentã pentru ca Eudoxia sã nu se simtã insultatã296.
Chrysostom ceruse insistent convocarea unui Sinod general, care sã anuleze acuzatiile ce i se
aduseserã în septembrie 403 si invitatiie erau trimise. Eudoxia era acum bucuroasã ca Sinodul sã
fie compus din adversarii patriarhului, încât rezultatul sã fie confirmarea hotãrârii Sinodului de la
Dryas. Theophil fãcuse o experientã care nu-1 putea încuraja la o a doua vizitã.; multi din
episcopii sãi au venit însã si au fost instruiti sã facã uz de canonul Sinodului de la Antiochia din
341, dupã care, dacã un episcop depus de un Sinod ar apela la puterea temporarã, depozitia sa
rãmânea definitivã si irevocabilã.
Sinodul se întruni la începutul anului 404. Dusmanii lui Chrysostom îi câstigarã pe episcopi prin
convingere, coruptie sau constrângere. Sinodul de la Antiochia fusese însã pãtat de arianism si
dusmanii lui
Repetate la Socrates si Sozomenos. Demougeot, op. cit., pp. 325-326.
241
Chrysostom se aflarã într-o pozitie dificilã, care fãcu sã se tãrãgãneze lucrurile câteva luni. Dar
împãratul persistã în refuzul sãu de a se împãrtãsi cu patriarhul. Pastele se apropia, Arcadius îi
interzise lui loan sã pãrãseascã palatul episcopal, în ziua de Pasti (17 aprilie 404), o ciocnire avu
loc între credinciosi si armatã, în thermele lui Constantin, unde aceia veniserã de la Sfânta Sofia,
asteptându-1 pe loan si clerul sãu. Ea se încheie cu câtiva morti. A doua zi, altã încãierare se
produse cu publicul adunat afarã din bisericã, pentru serviciul divin. Iarãsi morti si rãniti. loan,
exasperat, fãcu apel la Papã. Trimise o lungã scrisoare lui Innocentiu, povestind toate cele
întâmplate de la afacerea „Fratilor lungi" si cerând un Sinod ecumenic. Theophil, prevenit,
ttrimise Papei actele Sinodului de la Dryas, dar Papa se pronuntã de partea lui loan si aprobã
tinerea unui Sinod ecumenic. Rãspunsul sosi însã dupã ce Chrysostom plecase în exilul sãu
definitiv, cãci, la insistentele adversarilor, Arcadius, pentru a pune capãt conflictului, îi poruncea
lui Chrysostom sã plece, escortat, în exil. El se supuse, spre a evita o nouã revoltã. Iesind pe o
poartã dosnicã, ca sã însele vigilenta credinciosilor (20 iunie), fu îmbarcat în ascuns si dus pe
coasta Bithyniei. în aceeasi noapte, focul izbucni la Sfânta Sofia si, alimentat de un vânt puternic,
se întinse la clãdirile vecine, cuprinse Senatul si edificiile palatului imperial dinspre sud.
Pagubele au fost imense. Cercetãrile ordonate de Arcadius atribuirã focul aderentilor lui
Chrysostom, si o mare prigonire se dezlãntui împotriva lor297.
242
I
O grindinã teribilã se abãtu asupra orasului, si se vãzu în ea un semn al mâniei divine. Curând
dupã aceea, la 6 octombrie 404, împãrãteasa Eudoxia muri.
Chrysostom a fost transportat la Kukusos, orãsel aflat la hotarul Cappadociei si Armeniei, în
muntii Taurus, „cel mai pustiu loc de pe tot pãmântul", cum scrie exilatul cãtre un prieten al sãu.
Aici îsi petrecu ilustrul prelat cei din urmã trei ani, întretinând, din adâncul singurãtãtii sale, o
corespondentã activã cu prietenii si admiratorii sãi din toate pãrtile crestinãtãtii, si trimitând
tuturor cuvântul de îmbãrbãtare pentru credintã. Dusmanii se temurã încã de el, socotind cã e prea
aproape de capitalã si gãsirã prudent a-1 strãmuta într-un loc mai depãrtat. Ei smulg lui Arcadius
un nou ordin prin care Chrysostom era transferat la poalele Caucazului, la Pityus (azi Pitzunda),
pe tãrmul Pontului Euxin. în drumul cãtre aceastã nouã destinatie a exilului sãu, Chrysostom,
slãbit de puteri, îsi dãdu sfârsitul la Comana Pontului, în ziua de 14 septembrie 407298.
297 Demougeot, op. cit., p. 351. [K. Holum, Theodosian Empresses, Berkeley, 1982;
F. van Ommeslaeghe, Jean Cbrysostome en conflit avec l'imperatrice Euduxie, Ana. Boli., 97
(1979), pp. 131-159.]
298 [Acest exil al lui loan Chrysostomos apare uneori în hagiografia bizantinã, ca si în cea post-
bizantinã: pentru aceasta din urmã, dãm ca exemplu traducerea româneascã a Vietii lui Nifon,
redactatã în veacul al XVI-lea de cãtre protosul athonit Gavriil: „Deci îi veni (lui Neagoe Basarab
— n.n. - T.T.) cuget si gând bun, dumnezeiesc în inima lui, ca si mai demult (lui) Teodosie cel
Mic împãrat, sã mute moastele sfântului loan Hrisostom de la Cucus (subl. ns. - TT) în tarigrad,
ca sã dea iertare si tãmãduire maicei sale Evdoxiei împãrãtesei, într-al aceluia chip se asemãnã si
crestinul Neagoe Vodã" (în Literatura românã veche (1402-1647), voi. I, Bucuresti, 1969,
p. 86)].
243
NICO1AE BÃNESCU
Aceste frãmântãri religioase au avut urmãri pentru relatiile dintre Curtile de la Constantinopol si
Rave-nna. Stilicho îl îndemnã pe Honorius sã adreseze fratelui sãu în douã rânduri scrisori de
imputãri, la care guvernul oriental nu dãdu nici un rãspuns. Papa Innocentiu adunã la Roma un
Sinod de episcopi italieni, care declarã condamnarea lui Chrysostom ilegalã, cerând tinerea unui
Sinod general la Thessalonic. O ambasadã de episcopi romani si câtiva orientali, prieteni ai lui
loan, servind drept cãlãuze, fu expediatã de Papã sã-i ducã lui Arcadius aceste decizii. Dar
ambasada fu maltratatã: Anthemios, ministrul atotputernic în Orient si dusmanul lui Stilicho, îi
împiedicã sã pãtrundã în palat, îi interneazã într-un fort si, în cele din urmã, îi trimite înapoi în
Italia. Episcopii orientali veniti cu dânsii furã arestati si deportati. Toate acestea duserã la o
rupturã între cele douã Curti.
Memoria marelui patriarh a fost totusi reabilitatã datoritã tenacitãtii lui Innocentiu si episcopilor
occidentali. Papa se încãpãtâna sã nu reia relatiile cu Orientul atâta timp cât numele lui loan nu fu
înscris pe dipticele în care figura lista episcopilor de Constantinopol. Spre a-1 împãca, patriarhul
Atticus satis-fãcu dorinta Papei. Apoi Cyril, nepotul si urmasul lui Theophil în Scaunul
Alexandriei, se hotãrî la rândul sãu a înscrie numele lui loan pe diptice. El îndeplini acest lucru,
dupã Battifol, înainte de 419, dupã Mgr. Duchesne, cãtre 429-430, iar dupã treizeci de ani de la
moartea lui Chrysostom, la cererea pioasã a populatiei si clerului capitalei, rãmãsitele ilustrului
lor pãstor furã aduse în orasul imperial (ianuarie 438). împãratul Theodosius al II-lea merse întru
întâmpinarea
244
lor la Chalkedon si conduse el însusi procesiunea solemnã la mormântul episcopilor de

Constantinopol. împãratul se rugã înaintea sicriului pentru pãrintii sãi. loan Chrysostom a rãmas
pânã astãzi una din cele mai strãlucite figuri ale Bisericii de Rãsãrit, cãci, asa cum îl
caracterizeazã atât de lapidar N. lorga, „rareori o viatã, un grai si un scris au fost mai strâns unite
într-o personalitate vrednicã de respectul tuturor timpurilor"299.
d. Prima invazie a lui Alaric în Italia (401-403)
Când s-a retras din Peloponez (397), Alaric a pãtruns cu vizigotii sãi în Epir. Timp de patru ani, el
a rãmas în acele pãrti, cu titlul magister militum per Illyricum, obtinut de la Arcadius. Profitând
de aceastã situatie, barbarul si-a echipat trupele cu arme din arsenalele romane ale diecezei
Daciei, si apoi, deodatã, se hotãrãste a nãvãli în Italia. Illyricum nu-i oferea mare lucru, Thracia
fusese stoarsã; apoi soarta lui Gainas îi dãduse de gândit. Italia, pe care o cunoscuse, îl atrãgea. E
probabil cã nu se gândea sã dureze acolo un regat, ci, cum crede Bury, sã obtinã de la Honorius
un teritoriu si concesii în provinciile Dunãrii. Momentul prielnic a fost pentru el nãvãlirea în
Noricum si Raetia a unei mase de triburi germanice, pornite dinspre Baltica, la sfârsitul anului
401, sub un
299 Cãrti reprezentative în viata omenirei, Bucuresti, 1916, p.115. [Lucrarea a avut o a doua
editie, în 5 volume, tipãrite la Bucuresti în perioada 1924-1935, precum si una recentã, îngrijitã
de M. Gherman, apãrutã în douã volume la Bucuresti, Ed. Enciclopedicã, 1991.l
245
sef sãlbatic, Radagais (Radagaisus), pe urma unei mari furtuni stârnite, pe la 400, în acele locuri,
de o miscare uriasã, dezlãntuitã de la extremitatea de rãsãrit a Asiei. Lupte mari, provocate în
China de Tulun, sau selun, sau Zarun, seful unui numeros popor jen-jen (gengen)300, care se
întinsese din Coreea pânã dincolo de Irtâs, îi silirã pe huni sã fugã dinaintea lor. Ei se îndreptarã
spre tinuturile Pontului Euxin, mai dinainte ocupate de triburi înrudite. Nãvala lor împinse toate
aceste neamuri cãtre nord, pânã la Marea Balticã, în fata acestei mari migratii, locuitorii din
preajma Mãrii Baltice sunt siliti sã-si pãrãseascã, la rândul lor, locurile. Astfel pãtrunde Radagais
în provinciile imperiului, si Stilicho îsi duce trupele peste Alpi, ca sã respingã nãvãlirea, ceea ce
reuseste. De acest moment, în care Italia se gãsea fãrã apãrare, se foloseste Alaric. El trecu Alpii,
în noiembrie 401, asediind Aquileia, care cãzu repede.
Intrarea gotilor în Italia produse consternare. Barbarii erau un întreg popor, toate triburile vizigote
care ocupau Illyricum oriental. Honorius voia sã fugã în Gallia si cu greu fu convins cã va fi în
sigurantã între zidurile Milanului. în cele douã luni urmãtoare, orasele Venetiei deschiserã portile
înaintea lui Alaric si acesta era gata sã meargã a asedia Milanul. Stilicho
300 [Acest popor, ortografiat si jouan-jouan, îsi crease un imperiu efemer între Coreea si
Turkestan, nimicit de tiurci prin 552; faptul s-ar fi aflat la originea migratiei avare spre vest, dar
dupã alte opinii avarii ar fi diferiti de jouan-jouan (L. Musset, Les inva-sions. Les vagues
germaniques, Paris, Presses Univ. de France, 1965, p. 61-62)].
246
avea putine trupe. El sfãtui pe împãrat si Curtea sã reziste la Milan pânã când va strânge trupe la
frontiera cea mai apropiatã, în decembrie 401, plecã în acest scop în Raetia si Noricum, recrutã
soldati mercenari vandali si alani, la care adãugã armata din Raetia si trupe rechemate de la Rin si
din Britannia. El soseste la timp, la sfârsitul lui februarie 402, si scapã Milanul asediat de Alaric.
Acesta, atacat în lagãrul sãu, ridicã asediul si o apucã pe valea Tanaro spre vest, silindu-se sã
ajungã la sud de Turin, la drumul ce ducea în Gallia. Stilicho îl urmãri, si Alaric, temându-se a nu
fi încercuit, de la Asti (Hasta) o luã spre sud. Stilicho se grãbi si cãzu asupra lagãrului barbar,
asezat într-un punct strategic la Pollentia (Pollenza). El nu mai asteptã armata din Gallia si lupta
se dãdu în ziua de Pasti (6 aprilie 402), sustinutã cu mare curaj de ambele pãrti; dar Stilicho putu
ocupa lagãrul got, iar familia lui Alaric si bogãtiile lui cãzurã în mâinile sale. Vizigotii coborârã
de-a lungul tãrmului liguric în directia Etruriei. Stilicho deschise negocieri, si Alaric primi sã
pãrãseascã Italia. Conditiile nu le cunoastem301. Nemultumit de rezultat, Alaric rãmase în
apropierea hotarelor si, la începutul verii 403, trecu iarãsi în Italia, atacând Verona. Dar Stilicho,
care-i spionase miscãrile, îl încercui sub zidurile Veronei, atacându-1 din toate pãrtile. Alaric se
bãtu cu înversunare, dar suferi un dezastru complet. El apucã atunci, cu restul trupelor, drumul
spre nord, urmãrit de învingãtori. Stilicho trateazã din nou. Se încheie un foedus, prin care i se
permite lui Alaric sã se aseze în districtele de
101 Buiy, op. cit., pp. 160-162.
247
frontierã, pe Sava302, de unde îi putea fi de ajutor pentru a-si realiza planul de a anexa Illyricum
de Est. învins de atâtea ori, regele vizigot rãmase nemiscat câtiva ani.
Senatul îl invitã pe împãrat sã celebreze aceste mari biruinte odatã cu al saselea consulat al sãu, în
404. Procesiunea trecu pe sub un arc de triumf impunãtor; Stilicho fu aclamat pe carul triumfal
alãturi de Honorius. împãratul stãtu atunci la Roma câteva luni, dând populatiei jocuri de circ.
Suprimarea luptelor de gladiatori, de care vorbesc unii cu acest prilej, nu se documenteazã303.
Pericolul ce-1 amenintase pe împãrat la Milan îl face sã-si caute un adãpost mai sigur fatã de
invaziile germanice, astfel cã el si-a dus Curtea si guvernul de la Milan la Ravenna, care, situatã
în mijlocul lagunelor si insulelor, la 10-12 mile de gura sudicã a Padului, putea înfrunta un
dusman, cum au probat-o evenimentele, mai bine decât orice alt oras al peninsulei.
înainte de Augustus, Ravenna fusese un obscur oras provincial. Augustus 1-a ales spre a f i o
statiune navalã, construind un port, Classis, la trei mile depãrtare de oras, cu care a fost unit
printr-o sosea solidã peste lagune. Portul putea adãposti 250 de corãbii de rãzboi. Printr-un canal,
Augustus aduse aici apele Padului prin mijlocul orasului pânã la port. Aceeasi apã fu introdusã în
santul ce împrejmuia zidurile si era distribuitã apoi pe o mie de canaluri
302 Stein, op. cit., pp. 378-379.
303 Demougeot, op. cit., p. 284, n. 298.
248
mai mici în toate pãrtile orasului, împãrtindu-1 în insule. Comunicatia se fãcea pe poduri si cu
corãbiile304.
Orasul s-a populat repede, locurile goale s-au umplut.de clãdiri, împrejurimile, pe o întindere de
mai multe mile, erau acoperite de bãlti, care înlesneau apãrarea. La apropierea dusmanului, calea
artificialã care lega Ravenna de continent se putea strica.
Marea s-a retras cu încetul la patru mile de orasul modern, încã din secolul al Vl-lea, când scrie
lordanes, portul lui Augustus era o grãdinã foarte întinsã, plinã de pomi305. Aceastã schimbare
fãcu si mai grea apropierea de oras, iar mica adâncime a apelor împiedica intrarea corãbiilor de
rãzboi.
Ravenna ajunse astfel resedinta împãratilor, care se închiserã între zidurile ei, iar regii goti si
vice-regii sau exarchii bizantini care le urmarã fãcurã dintr-însa, pânã la mijlocul secolului al
VUI-lea, sediul guvernului si capitala Italiei.
Atractia mare a Ravennei erau operele artistice cu care suveranii au împodobit-o pe rând. Unele
din acele monumente au pierit, dar altele s-au pãstrat, si ele ne aratã dezvoltarea artei crestine în
Italia, pãtrunsã de influenta Bizantului, în secolele al V-lea si al Vl-lea, sub auspiciile Placidiei,
ale lui Theodoric Ostrogotul si lui lustinian cel Mare. Clãdite din cãrãmidã, aparenta lor
exterioarã nu face impresie; dar marea lor frumusete artisticã,.sunt decoratiile în mozaic, de o rarã
bogãtie, ce
304 lordanes, XXIX, spune cã „a saptea parte din apele fluviului" curgea prin mijlocul cetãtii.
305 Ibidem.
249
împodobesc zidurile si pe care ni le-a prezentat, cu eruditia si talentul sãu, învãtatul francez
Charles Diehl.
e. Invaziile germane în Italia, Gallia si Spania.
în toamna anului 405, imperiul avea liniste la frontiera Rinului si Alaric stãtea nemiscat în
Savia306, când, deodatã, în ultimele luni ale anului, valuri de barbari germanici se nãpustesc la
granita de nord-est a Italiei, sub conducerea aventurierului Radagais. Era o îmbulzealã de bande
furioase, prãdalnice, de triburi fugare în cãutare de pãmânturi. Cei mai numerosi erau, cum a
arãtat L. Schmidt, ostrogotii, care, în fata presiunii hunilor, au trebuit sã-si pãrãseascã tinuturile
lor de la Dunãrea de Jos. C. Patsch crede cã erau si vizigoti pãgâni, rãmasi în regiunile din
Caucaland, adicã ale Banatului307, ceea ce a determinat pe unii istorici sã facã din Radagais un
rege al gotilor. Se aflau apoi vandali, suevi, burgunzi, alani.
Aceastã formidabilã emigratie iesea din aceleasi regiuni ale Balticei, care vãrsaserã odinioarã
multimea cimbrilor si teutonilor asupra Romei. Hoardele lui Radagais devastarã Raetia si
Noricum, apoi, prin Brenner, se revãrsarã în câmpia fluviului P6 (Padus). O mare spaimã îi
cuprinse pe italieni în fata numãru-
306 Provincia romanã Savia e Slavonia de azi, situatã între Drava si Sava. E numitã gresit la
Cassiodor si lordanes, Suavia (v. Hodgkin, Italy and her invaders, voi. III, pp. 20-21, n. 1).
307 Demougeot, op. cit., p. 354, n. 8. [Pentru opiniile care predominã azi în ce priveste
localizarea regiunii Caucaland, v. Supra, cap. I, n. 224.]
250
lui imens al barbarilor, 400.000 dupã unii, 200.000 dupã altii, ceea ce e mai probabil308.
Situatia imperiului era atât de slabã, încât Stilicho pãrãsi provinciile, mãrginindu-se la apãrarea
Italiei. El rechemã trupele si recrutã cu mari silinte altele noi. Barbarii se desfac în trei corpuri.
Regele confederatilor germani lãsã la o parte pe Honorius în bãltile Ravennei. Stilicho, temându-
se ca acesta sã n-apuce calea spre Gallia, cãutã a-i închide drumul, asezându-si cartierul general la
Ticinum (Pavia). Radagais nu îndrãzni sã-1 atace, ci apucã drumul spre Roma, trecând Apeninii
în Toscana. El asediazã mai întâi Florenta, unde pierde destul timp pentru ca Stilicho sã-1 ajungã,
venind pe calea litoralului. Comandând singura armatã ce-o mai avea, Stilicho nu vru s-o expunã
într-o luptã deschisã cu furioasele multimi ale germanilor. Metoda închiderii dusmanului într-o
linie tare de valuri, pe care o întrebuintase de douã ori împotriva lui Alaric, fu aplicatã pe o scarã
mare si cu un efect mai puternic. Germanii furã respinsi din jurul Florentei si strânsi în cercul de
întãrituri pe colina Faesule (Fiesole). Proviziile furã astfel oprite si apa tãiatã. Disperarea-i fãcea
pe barbari sã se arunce adesea asupra întãriturilor lui Stilicho, iar auxiliarii acestuia se aruncarã,
la rândul lor, asupra lagãrului dusman. Multe incidente sângeroase au avut loc în cursul acestui
memorabil asediu. Trufasul rege al confederatiei germane n-avu altã scãpare decât aceea de a
capitula. El încercã sã fugã, dar fu descoperit si capturat. Stilicho îl pãstrã, ca sã-i împodobeascã
triumful si-1
Ibidem, p. 356.
251
NICOLAE BANESCU
executã dupã sãrbãtorile victoriei, la 23 august 406. Prizonierii cei mai buni furã înrolati în
armata imperiului, ceilalti vânduti ca sclavi.
Aceastã mare biruintã fu sãrbãtoritã de italieni prin pompe oficiale si monumente votive. Pe
frontonul u-nui arc de triumf, Senatul si poporul proclamarã recunostinta lor cãtre împãrati.
Numele învingãtorului figura si el pe monument, dar dupã cãderea eroului el fu sters de dusmanii
sãi. Stilicho primi omagiul unei statui de bronz si argint, ridicatã, prin favoare exceptionalã, lângã
rostre (in rostris)m, în Forum. Armata victorioasã avu partea sa de onoruri: inscriptia ce i s-a
închinat pe un alt monument, în Forum, glorifica de asemenea curajul si prudenta generalului; dar
si aici dusmanii lui îi sterserã numele310.
Dupã dezastrul bandelor lui Radagais în 406, cele^ lalte douã corpuri ale confederatiei conduse de
el, care treceau de 100.000 de oameni, rãmâneau încã sub arme între Apenini si Alpi sau între
Alpi si Dunãre. Italia era bine pãzitã de Stilicho, iar spre Balcani vizigotii lui Alaric le închideau
drumul. Nu le rãmânea decât sã se îndrepte prin nord-est cãtre Gallia. Vandalii asdingi, alanii si
suevii ajung la Main, unde vandalii silingi se unesc cu ei. în decembrie 406, alanii atinserã cei
dintâi Rinul. Asdingii se lovirã de o armatã de franci si furã învinsi, regele lor, Godegisel, pierind
în luptã. Alanii, cu regele lor Respendial, le
w Tribunele pentru cuvântãri.
310 Episodul acestei mari lupte la Demougeot, pp. 358—361 si
la Bury, op. cit., pp. 167-168.
252
vin în ajutor si vandalii, cu noul lor rege, Gunderic, îi atacã din nou împreunã cu dânsii pe franci,
îi înving si, astfel, toti, vandali, alani si suevi, trec Rinul si inundã Gallia. Ei pornesc, devastând,
peste Meusa, peste Aisne, apoi grosul nãvãlitorilor o apucã spre sud peste Seine, în Aquitania,
pustiind tinuturile pânã la poalele Pirineilor. Alte douã bande, mai putin numeroase, apucarã una
la vest, alta spre valea Ronului. Galii n-au cunoscut un asemena dezastru din secolul al III-lea: Sf.
Ieronim descrie incendiile, masacrele, mizeriile populatiei ajunse pradã barbariei311.
Situatia aflã o schimbare în vara anului 407, când vin în Gallia trupele din Britannia. în aceste
trupe pãtrunsese spiritul de revoltã. Ele proclamarã împãrati. Zosimus povesteste cã au proclamat
împãrat mai întâi pe Marcus, pe care soldatii 1-au ucis repede, pentru cã acest civil era incapabil
si avar; apoi pe Gratianus, care nu se mentinu decât patru luni si cãzu sub loviturile trupelor, în
cele din urmã, acestea îl ridicarã la imperiu pe Constantin, un simplu soldat, care pretinse,
datoritã numelui sãu, cã descinde din Constantin cel Mare.
Acesta, pentru a scãpa de soarta tragicã a celor doi înaintasi, se gândi a nu-si tine trupele în
actiune si, aflând cã bande de vandali, alani si suevi pustiiserã Belgia a Il-a si se apropiau de
Canalul Mânecii, se hotãrî a trece strâmtoarea împotriva lor, vãzând în aceasta mijlocul de a-si
mãri prestigiul, de a apãrea ca liberator al Galliei si a constrânge astfel pe indolentul Honorius sã-
1 recunoascã de coleg. Cãtre sfârsitul
Demougeot, p. 383.
253
iernii 406-407, Constantin debarcã deci la Boulogne cu forte considerabile si repurta câteva
succese asupra barbarilor, siliti a se retrage spre sud. Orasele Galliei neocupate de barbari îl
recunosc pe uzurpator. Populatia spera de la un împãrat roman asezat în Gallia sã fie apãratã de
barbari. La sfârsitul anului 407, Constantin ocupã Arles (Arelate), capitala Galliei, unde-si
stabileste resedinta. El îsi constitui o Curte si proclamã pe fiii sãi, Constans si Iulian, caesari.
în toamna anului 407, Stilicho începu lupta cu uzurpatorul. El încredinta germanului Sarus
expeditia contra lui Constantin. Armata trimisã de acesta în calea lui e învinsã. Cu toate acestea,
Sarus nu putu ajunge la capãt si se întoarse în Italia (408) fãrã rezultat. Pentru a-si întãri pozitia,
Constantin îl trimise pe cel mai bun general, Gerontius, împreunã cu fiul sãu Constans, sã
cucereascã Spania. Acolo se aflau rudele marelui Theodosius, care obtinuserã mari posesiuni de
la el si se simtirã datori a rezista. Erau patru frati si armata lor fu distrusã în Pirinei. Doi frati furã
executati la Arles de Constantin, ceilalti doi scãparã pe mare în Italia sau în Orient.
Honorius trimite în Gallia pe Constantin, un om cu multã prestantã si care avea o mare pasiune
pentru sora vitregã a împãratului, pentru Galla Placidia, acum captivã în mâinile gotilor. Armata
lui Gerontius, care venise din Spania, fuge dinaintea trupelor imperiale; el se întoarce apoi în
Spania, unde propriile-i trupe se ridicã împotriva lui. Constantin, cu fiul sãu Iulian, furã
împresurati la Arles. Ei rezistarã câteva luni, asteptând ca generalul Edobich, trimis peste Rin sã
aducã ajutoare, sã-1 scape. Acesta vine cu o puternicã armatã,
254
dar în bãtãlia pe care o dãdu lângã zidurile cetãtii fu biruit, el însusi pierind prin trãdare.
Constantin nu mai avu altã scãpare decât sã dezbrace purpura imperialã si sã caute refugiu într-un
sanctuar, unde fu sfintit preot. El s-a predat, luând jurãmântul biruitorilor pentru siguranta vietii
sale. Trimis, cu fiul sãu, lui Hono-rius, acesta, urându-1 pentru uciderea verilor sãi din Spania,
porunci, împotriva jurãmântulu dat, sã fie ucisi amândoi (septembrie 411).
în 409, vandalii asdingi, cu regele lor Gunderic, silingii, suevii si alanii trec peste Pirinei în
Spania. Asdingii si suevii ocuparã Gallaecia, la nord de Duro, silingii, Baetica de Sud, iar alanii
se asezarã în Lusitania (Portugalia de azi). Putin mai în urmã (413), burgunzii întemeiarã în
Gallia, la Rin, primul lor regat, cu resedinta la Wbrms, sub regele Gundahar312.
2. Cãderea lui Stilicho. A doua nãvãlire a lui Alaric în Italia. Soarta vizigotilor
Situatia lui Stilicho devine din ce în ce mai nesigurã, steaua lui începuse sã apunã. Fiica sa,
împãrãteasa Mãria, murise (404) si Honorius fu convins sã o ia pe sora ei, Thermantia. Stilicho
spera sã uneascã si pe fiul sãu, Eucherius, cu Placidia, sora lui Honorius; dar popularitatea lui
scãzuse. Nenorocirile Galliei, ocupate de un uzurpator si prãdate de barbari, erau atribuite
incapacitãtii sau trãdãrii sale. Legãturile
312 [Râul Douro se varsã în Oceanul Atlantic pe teritoriul Portugaliei, dar cea mai mare parte a
traseului sãu trece prin Spania, unde este cunoscut sub numele Duero].
255
cu Alaric, planurile asupra Illyricului oriental dãdeau loc la bãnuieli; i se atribuia ambitia de a voi
sã împartã imperiul în trei pãrti, punându-si pe Eucherius ca al treilea împãrat. Aristocratia Romei
îl ura, ca si pe sotia sa, Serena. Antigermanismul, victorios în Orient, îsi avea aderenti si în
Occident, iar acestia îl influentau mult pe împãrat.
O împrejurare nouã provocã manifestarea acestor sentimente ostile. Alaric, din lagãrul sãu de la
Emona (Laybach), expedie o ambasadã lui Stilicho, cerând o indemnitate pentru lunga lui sedere
în Epir. Stilicho sustinu în Senat pretentia regelui got si stârni dezbateri aprinse, multi socotind ca
o dezonoare a imperiului pacea cu acest barbar. Sinodul, de teama lui Stilicho, afirmã Zosimus,
aprobã lui Alaric 4000 livre de aur, pentru pace (vnep tf\c, Lipr\vr]t) si Lampadius, unul dintre cei
mai ilustri senatori, strigã atunci, în limba strãmosilor, tfj natpico (pavfj aceste cuvinte, care au
trecut în istoria lui Zosimus: „Non est ista pax, sed pactio servitutis!" (Aceasta nu e pacea, ci
pactul servitutii)313. Stilicho avea un mare dusman în Olimpius, un perfid demnitar si favorit al
împãratului, pe care stiu sã-1 alarmeze prin calomniile sale, îndemnându-1 sã scuture tutela
supãrãtoare a socrului.
în anul 408, Honorius, în drum spre Ravenna, ajunse la Bononia, când primi stirea mortii fratelui
sãu Arcadius, decedat la l mai. El se gândea sã meargã Ia Constantinopol, ca sã protejeze
interesele nepotului sãu Theodosius si se consultã în aceastã privintã cu Stilicho. Acesta combãtu
ideea suveranului, arãtând cu
Zosimus, ed. Bonn, p. 288.
256
drept cuvânt ce primejdie ar fi pentru împãratul legitim sã pãrãseascã Italia, când un uzurpator e
în Gallia. Stilicho se oferi a merge în locul sãu în Orient, si, pentru ca Alaric sã nu fie un pericol,
sfãtui sã i se dea sarcina de a pacifica Gallia. Honorius se convinse de aceste prudente sfaturi si
scrisorile necesare erau gata semnate, împãratul se duse la Ticinum (Pavia), unde erau adunate
trupele care aveau sã plece în Gallia. Un complot se urzi îndatã împotriva marelui general.
Olympius îi denuntã împãratului în mod perfid planurile ce le-ar fi nutrit Stilicho de a-1 înlãtura
pe Theodosius din Orient si a aseza acolo pe tron pe propriul sãu fiu. La Ticinum intrigantul
instigã trupele cu aceleasi calomnii si, la sosirea lui Honorius, ele se revoltarã si cei mai buni
generali, prietenii lui Stilicho si înalti demnitari furã ucisi sub ochii înspãimântati ai indolentului
împãrat (13 august).
Când Stilicho aflã la Bononia cele petrecute, crezând cã si Honorius a fost ucis, tinu sfat cu sefii,
ca sã meargã, în fruntea barbarilor, sã-i pedepseascã pe revoltati. Dar aflând apoi cã împãratul e în
viatã, el pregetã a merge cu barbarii sãi asupra romanilor. Aceasta îi înstrãina pe sefi si-i aduse
pieirea. Stilicho se decise a merge la Ravenna ca sã se asigure de garnizoanã, dar resedinta era în
puterea dusmanilor sãi. Honorius, la instigatia lui Olympius, trimise ordin comandantului
Heraclian sã-1 aresteze pe Stilicho. Acesta se refugiase într-o bisericã, dar, asigurat prin
jurãminte, se predã în mâinile comandantului. A doua zi, o nouã scrisoare a împãratului poruncea
executia. Stilicho opri pe devotatii sãi de a-1 apãra si se lãsã a fi decapitat (22 august). Curând
dupã aceea, Eucherius
257
NICOLAE BANESCU
fu ucis la Roma, Thermantia repudiatã si averea eroului confiscatã. Prietenii lui, scãpati din
mãceleul de la Ticinum furã urmãriti de ura implacabilã a lui Olympius. Claudian, poetul care
celebrase gloria ilustrului general, nu scãpã nici el de furia rãzbunãrii314.
Astfel pieri, prin intrigile Curtii decãzute a lui Honorius, ultimul mare general roman, cum îl
caracterizeazã, cu dreptate, Gibbon. Uciderea lui lãsã o patã nestearsã asupra stersei domnii a lui
Honorius. „Despotismul, care, dupã ce i-a luat viata fãrã cercetare, i-a vestejit memoria fãrã
probe"315, n-are nici un drept la sufragiul impartial al posteritãtii" - declarã marele istoric englez;
„Serviciile lui Stilicho sunt mari si evidente, crimele sale, vag enuntate de vocea urii sau
lingusirii, sunt obscure, putin probabile"316. Cum aratã el atât de plauzibil, se acuza ministrul
atotputernic de a fi predat Italia barbarilor, pe care îi învinsese pe rând la Pollentia, la Verona si
sub zidurile Florentei. Pretinsul sãu proiect de a pune diadema pe capul fiului sãu nu se putea face
fãrã complici si fãrã pregãtiri; si un tatã ambitios, cu asemenea vederi, n-ar fi lãsat pânã la
douãzeci de ani în postul obscur de tribun al notarilor pe un tânãr destinat imperiului.
înregistrând la rândul sãu acest dramatic sfârsit, Demougeot nu sovãieste a afirma cã Stilicho ar fi
putut reactiona si birui, cãci avea încrederea armatei,
314 Bury, op. cit., pp. 170-173, p. 400 si urm.
315 Patru luni dupã executia lui Stilicho, un edict publicat în numele lui Honorius restabilea între
cele douã jumãtãti ale imperiului comunicatia atâta timp întreruptã de uzurpatorul public
(praedopublicus).
258
dar nu se putea decide a dezlãntui rãzboiul civil în Italia, atât de amenintatã pe atunci. El îsi dãdu
seama cã se aflã într-o situatie fãrã iesire si se îngrozi. „Tot trecutul sãu si obisnuintele sale de om
de stat îl împiedicarã de a lua el însusi initiativa dezordinilor, în chip obscur, mândria sa de roman
de adoptie, credinta sa în valorile care fãcuserã caracterul sãu si reusita sa, repugnarã unei
convertiri ce ar fi transformat pe mostenitorul lui Theodosius, pe socrul lui Honorius, pe tutorele
moral al împãratilor, pe regentul atât de mult timp atotputernic într-un simplu rebel". El respinse
acest rol si preferã moartea317.
Cu disparitia lui Stilicho, Italia se cufundã în nenorocire. Alaric nu mai avea de cine sã se teamã.
El se afla în Noricum si ceru sã se retragã în Pannonia, în schimbul unei plãti. Nefiind satisfãcut,
în toamna anului 408, pãtrunse în Italia si, dupã ce pradã Aquileia, Altinum, Cremona, trecu
Apeninii si asedie Roma. Pentru a-1 intimida, Serena fu executatã, acuzatã de întelegere cu
barbarul. Foametea si epidemiile se întinserã în cetate si Senatul a fost nevoit sã facã propuneri de
pace.
Alaric ceru tot aurul si argintul din oras, toate averile si toti sclavii care pot proba calitatea lor de
barbari. Propunerile acestea furã respinse, în cele din urmã regele got consimte a ridica asediul,
predându-i-se imediat 5000 livre de aur, 30000 de argint, 4000 haine de mãtase, 3000 bucãti de
piele coloratã rosu si 3000 livre de piper. Senatul se obliga a-1 sili pe împãrat la
316 Tomul III, ed. Bury, pp. 296-297.
317 Demougeot, op. cit., p. 426. «.-. :-.
259
ii ir
pace. Dar Honorius nu fãcu nimic, trimise numai sase mii de soldati din Dalmatia sã apere Roma.
Pe drum, ei sunt surprinsi de Alaric si în mare parte ucisi sau prinsi. Jovius, prefectul pretoriului,
care-1 înlocuise pe Olympius, se sili a încheia pace, dar nu izbuti.
La sfârsitul anului 409, Alaric se întoarce iarãsi la atacul Romei. El ocupã portul si blocheazã
orasul. Cere apoi Senatului un nou împãrat si-1 proclamã pe Priscus Attalus, prefectul Romei. Se
trimite o expeditie contra Africii si ea dã gres. în urmã, Alaric cautã o întelegere cu Honorius, îl
depune solemn pe Attalus la Rimini si începe tratative lângã Ravenna, în iulie 410. în acest
moment gotul Sarus, un dusman al lui Alaric aflat în serviciul romanilor, intrã în scenã si schimbã
mersul lucrurilor. El atacã îndrãznet lagãrul lui Alaric si acesta, bãnuind o perfidie a Curtii, rupe
negocierile începute si porni a treia oarã asupra Romei, pe care o asediazã din nou. Populatia e
redusã la foamete si, în noaptea de 24 august 410, gotii pãtrund în Roma prin poarta Salaria,
deschisã înaintea lor de sclavi. Procopius povesteste cã regele dãduse ca sclavi senatorilor ilustri
300 de tineri goti valorosi si de neam nobil, care, în ziua fixatã luarã armele, masacrarã în timpul
noptii garnizoana si deschiserã asediatorilor poarta Salaria. Istoricul mai povesteste cã o nobilã
ilustrã, Anicia Proba, vãduva extrem de bogatã a prefectului Probus, crestinã ferventã si
corespondenta Sfântului Ieronim, a cãrei activitate caritabilã era neobositã, tulburatã de moartea
si mizeriile produse de foamete, convinsã cã Roma era inevitabil pierdutã, s-ar fi decis a scurta
ororile asediului, des-
260
chizând orasul în fata gotilor. Ceea ce e sigur, e cã a fost la mijloc trãdare.

Alaric permise armatei sale trei zile de jaf. Grozãyiile sãvârsite de barbari în acele zile au fost o
adevãratã catastrofã. Scriitorii crestini încearcã sã atenueze aceste grozãvii, fiind vorba de barbari
crestinati. Dar aceiasi autori - cum aratã convingãtor Demougeot - în ciuda bunelor intentii ce-i
animau, au zugrãvit mãceluri si scene teribile. Incendiile completarã opera jafului si a violentelor:
ele mistuirã palate si monumente somptuoase, mai cu seamã în cartierele aristocratice318.
Simtindu-se prea slab spre a se aseza statornic în Italia, Alaric iesi din Roma a sasea zi, în fruntea
armatei încãrcate de prãzi, ducând pe Galla Placidia, sora lui Honorius, captivã. El înainteazã pe
calea Apianã în provinciile de sud ale Italiei, nimicind tot ce se opunea în drumul sãu si prãdând
numai tinuturile ce nu i se împotriveau. Ajuns la capãtul extrem al peninsulei, se gândi a trece în
Sicilia, spre a se stabili în Africa. La Regium, flota sa e însã risipitã de furtunã si aceasta schimbã
destinul vizigotilor. Alaric se îndreptã cãtre nord, spre Neapole, dar la Cosentia (Cosenza) se
îmbolnãvi subit si muri, înainte de sfârsitul anului 410. El fu înmormântat sub albia torentului
Busento. O multime de captivi furã pusi a abate cursul apei, si în albia ei se construi mormântul
regal, împodobit cu trofeele luate de la Roma; apoi apa a fost adusã din nou în albie. si pentru ca
locul unde au fost depuse rãmãsitele regelui got sã rãmânã ascunse pentru tot-
Op. cit., pp. 470-477. ;,'-•,.
261
NICOLAE BANESCU
deauna, nefericitii captivi care lucraserã acolo au fost mãcelãriti.
Astfel se încheie viata aventurosului rege vizigot, care frãmântase atâta timp provinciile ambelor
pãrti ale imperiului. Athaulf, cumnatul sãu, fu ales rege si el rãmâne un timp în sudul Italiei; apoi
gãseste mai prudent sã-si caute loc în altã parte si porneste pe coasta de vest spre nord, poate
pentru a-si încerca norocul în Gallia. în 412, Athaulf trecu Alpii. El ducea cu el pe Galla Placidia,
fiica marelui Theodosius si a Gallei, luatã ostaticã de Alaric. Jovinus, un gallo-roman, se
proclamã împãrat. Sarus, dusman de moarte al lui Athaulf, intrã în scenã de partea uzurpatorului.
Ei se încaierã si Sarus cade luptând eroic. Jovinus e prins apoi si el si ucis, în toamna anului 413,
iar capul sãu e trimis lui Honorius.
împãratul hotãrî s-o recapete pe Placidia. Athaulf ceru grâu pentru gotii sãi si o provincie în
Gallia, ca federati. Dar în Africa, Heraclian, ucigasul lui Stilicho, oprise transportul grâului,
cãzând în rebeliune, si el sfârsi prin decapitare. Gotii nu puturã fi deci aprovizionati si Athaulf nu
îndeplini obligatiile sale. El puse stãpânire pe Narbonne, Toulouse si Bordeaux si în ianuarie 414
o convinse pe Placidia sã-1 ia de sot. Cãsãtoria se celebrã la Narbonne, în forma romanã. Athaulf
trece în sfârsit în Spania, pentru a se aseza în Tarraconensis. El fãcuse greseala de a lua în
serviciul sãu pe unul din sotii lui Sarus si acela îl ucise, spre a-1 rãzbuna pe seful sãu (septembrie
415).
Wallia îi urmã ca rege. Acesta, însufletit de un spirit national gotic, nu era înclinat la o atitudine
de pace fatã de Roma. Strâmtorat în Spania, unde oamenii sãi
262
erau amenintati de foamete se gândi, ca mai înainte Alaric, sã scape trecând în Africa. Dar parte
din corãbiile sale furã nimicite de valuri, în strâmtoare la Gades, cum pierise si flota lui Alaric în
strâmtorile Siciliei. Silit a-si pãrãsi planul, a trebuit sã negocieze cu Constantiu. Un acord a fost
încheiat (416), prin care împãratul se obliga a preda gotilor 600.000 de mãsuri de grâu, Wallia
îndatorându-se a o repatria pe Placidia si a face rãzboi barbarilor din Spania în numele imperiului.
Galla Placidia se întoarse astfel în Italia si, la l ianuarie 417, ziua când Constantiu intra în al
doilea consulat, ea se cãsãtori cu el. Constantiu (al III-lea) e asociat apoi ca împãrat de Honorius
si fu încoronat Augustus în ziua de 8 februarie 421. Curând dupã aceea fu încoronatã Augustã si
Galla Placidia. Din aceastã cãsãtorie se nãscurã doi copii: Justa Grata Hon oria (în 417 sau 418) si
Valentinian (al III-lea), în iulie 419.
Wallia îi exterminã pe silingi, al cãror rege captiv fu trimis lui Honorius. Ceilalti barbari,
alarmati, trimit ambasade la Ravenna, spre a fi recunoscuti ca fede-rati. Asdingii si suevii au fost
recunoscuti, ceilalti nu.
Gotii au fost rãsplãtiti pentru serviciile lor, dându-li-se locuri în Gallia si anume Aquitania
secunda, între Garonne si Loire, cu orasele Bordeaux si Toulouse. Narbonne si coasta Mediteranei
au fost rezervate imperiului319. Erau acum prin urmare douã regate teutonice sub autoritatea
romanã pe pãmântul Galliei: regatul burgund la Rin (Burgundia din Niebelungenlied)
Bury, op. cit., p. 204. ;
263
NICOLAE BANESCU
si regatul vizigot la Atlantic. Wallia n-a trãit sã-si vadã aceastã asezare a poporului sãu: el muri
câteva luni dupã încheierea pactului si un nepot al lui Alaric, Theoderic I, fu ales la tron (418)320.
Theodosius al II-lea si Pulcheria, împãratii din Bizant, refuzarã a-i recunoaste pe Constantiu al
III-lea si pe Placidia ca Augusti, poate - cum observã Bury -fiindcã Placidia fusese cãsãtoritã cu
Athaulf, poate si fiindcã socoteau cã, dupã moartea lui Honorius, întreg imperiul va fi reunit sub
sceptrul împãratului din Bizant321.
Constantiu muri dupã o domnie de 7 luni (2 septembrie 421). Dupã disparitia sa, Honorius intrã
în ceartã cu sora sa vitregã si la Ravenna se formeazã douã partide, sustinând cauza fiecãruia
dintre ei. Disensiunea sporind, Placidia fu izgonitã, cu copiii sãi, din Ravenna. Ea cãutã refugiu la
Constantinopol (423). Câteva luni mai în urmã, domnia lui Honorius îsi afla sfârsitul: el muri de
hidropizie, la 15 august 423.
320 Ibidem, n. 5.
321 Ibidem, pp. 209-210.
264
3- Theodosius al II-lea (cel Tânãr) (l mai 408- 28 iulie 450)

a. Minoratul sãu. Guvernarea lui Anthemios. Pulcheria Augusta. Arcadius lãsa dupã el un fiu de
vreo sapte ani, pe Thedosius al II-lea, asociat mai dinainte la tron si imperiul avu norocul sã aibã
în fruntea administratiei sale un om superior, pe Anthemios, prefectul Orientului, care condusese
afacerile statului în ultimii ani ai domniei celui dispãrut, învestit cu cele mai înalte titluri si
demnitãti - patrikios, prefect al pretoriului, consul - Anthemios, prin însusirile sale deosebite, avu
o mare ascendentã asupra contemporanilor sãi. Synesius, Sfântul loan Chrysostom n-au decât
cuvinte de laudã pentru el.
El restabili armonia între Curtea din Constantinopol si cea din Ravenna si asigurã, printr-un nou
tratat, pacea la frontiera Persiei. O invazie a regelui hun Uldin în Moesia de Jos fu respinsã de el,
fãcând prizonieri o hoardã numeroasã de skiri, aliati ai hunilor, colonizând-i în Asia Micã. Pentru
asigurarea frontierei de nord împotriva viitoarelor nãvãliri, Anthemios luã mãsuri ca o flotilã sã
stationeze în apele Dunãrii. El se îngriji apoi de restaurarea oraselor din Illyricum, devastate de
incursiunile barbarilor. Lui i se datorã si constructia marelui zid ce înconjoarã cãtre uscat
Constantinopolul, completat apoi printr-un al doilea.
Fundatia lui Constantin cel Mare se întinsese de la întemeierea sa, în chip considerabil, în mai
putin de o sutã de ani, populatia orasului se înmultise atât de mult, încât trecuse dincolo de zidul
lui Constantin, fiind expusã urgiei barbarilor, care cutreierau îndrãznet
265
NICOLAE BANESCU
tinuturile pânã sub zidurile capitalei. Spre a o pune la adãpost, Anthemios ridicã, în 413, cam la o
milã de zidul cel vechi, zidul interior al centurii de întãriri, completat în urmã, zid flancat de 96
turnuri puternice. Kyros, prefectul orasului, întinse în 439 acest zid de-a lungul Mãrii Marmara si
Cornului de Aur. Ruinat apoi de un cutremur, Constantin, prefect al pretoriului, îl restaura si
întãri, în 447, ridicând înaintea lui un al doilea zid cu turnuri.
Fortificatia se alcãtuia din cinci elemente. Zidul interior, cea mai puternicã apãrare, de o grosime
de 14 picioare, era întãrit de 96 de turnuri de câte 60 de picioare înãltime. Fiecare turn avea douã
camere, din care cea de sus, cu intrare de pe parapetul zidului, era plinã de munitii si întotdeauna
ocupatã de paznici, între zidul interior si cel exterior se întindea o terasã, largã de la 50 pânã la 64
de picioare. Zidul exterior era numai de douã pânã la 6 Vi picioare grosime si construit, în cea
mai mare parte, în arcuri. Era si acesta prevãzut cu 96 de turnuri, de la 30 pânã la 35 de picioare
înãltime, în partea din afarã a zidului se afla un rambleu lung de 61 de picioare si dincolo de el un
sant de adâncime variatã, tot de 61 de picioare lãrgime si împãrtit prin stavile. santul avea
legãturã cu marea, care-i furniza apa.
Zidurile erau strãbãtute de zece porti, dintre care cinci erau folosite în scopuri exclusiv militare.
Intrarea principalã si cea mai renumitã era Poarta de Aur, lângã Marea Marmara, pe unde intrau
triumfal împãratii întorsi din expeditii. Ea a putut fi ridicatã de Theodosius cel Mare ca un arc de
triumf, în memoria
266
I
victoriei sale asupra rebelului Maximus. Avea trei bolti si era ziditã din blocuri enorme de
marmurã lustruitã322.
Regiunea a XlII-a, dincolo de Cornul de Aur, cunoscutã sub numele de Sycae si apoi de Galata,
nu era fortificatã. Comunicatia cu aceastã regiune se fãcea cu luntri, dar Cornul de Aur se trecea
pe un pod de lemn, al cãrui capãt de sud era la Blachernae. lustinian va clãdi acest pod din piatrã.
Fortificatia aceasta s-a pãstrat neschimbatã în tot cursul vietii Bizantului. Ea a înfruntat eroic,
timp de o mie de ani, asalturile furioase ale atâtor barbari. Resturile acestei formidabile întãrituri,
cunoscute sub numele de Zidul lui Theodosius, sunt si astãzi în picioare, aproape în starea în care
au rãmas pe urmele cuceririi turcesti, constituind unul din cele mai grandioase monumente ale
Bizantului323.
La 4 iulie 414, Theodosius al II-lea ridicã pe sora sa, Pulcheria, la rangul de Augusta. Desi numai
în vârstã de 16 ani, ea luã în mâinile sale regenta pentru fratele sãu. Numele lui Anthemios nu se
mai întâlneste de acum înainte. E probabil cã nu mai era în viatã,
322 Descrierea amãnuntitã la Bury, op. cit., I, pp. 70-72 si la Van Millingen, Byzantine
Constantinopole, p. 46 si urm.
323 A fost un moment vorba, în timpul nostru, sã se dãrâme aceste glorioase resturi si interventia
constiintei europene a putut opri impietatea. Ce minunatã ar fi însã si o operã de restaurare a
acestui imens monument, spre a-1 apãra de continua ruinã si a-1 asigura împotriva atingerii fatale
a timpului si oamenilor! O contributie solidarã internationalã n-ar putea fi refuzatã unei asemenea
initiative. Ea poate veni din partea unui congres international al bizantinistilor.
267
fiindcã îi aflãm un succesor si în postul de prefect al pretoriului.

Pulcheria, mai mare cu doi ani decât Theodosius, a dovedit o energie de care n-a fost niciodatã
capabil indolentul sãu frate. Ea conduse de fapt imperiul, în numele sãu, aproape 40 de ani. Foarte
instruitã, vorbind si scriind greceste si latineste, lucru rar pe atunci la Constantinopol, Pulcheria
luã asuprã-si educatia tânãrului basileu, dându-i cei mai buni profesori si instruindu-1 în arta de a
guverna. Foarte evlavioasã, închinatã Bisericii, ea se îngriji ca fratele sãu sã fie crescut în
principiile crestine. Fiul lui Arcadius n-avea însã posibilitãtile si entuziasmul marilor avânturi ale
spiritului si ocupatii inutile îl absorbeau în orele sale libere, îsi petrecea de obicei timpul cu
pictura si gravura, îi plãcea a transcrie, într-o frumoasã caligrafie, manuscrisele vechi si a le
împodobi cu miniaturi. Pentru aceste înclinatii, el a trecut în istorie cu porecla de „caligraful",
KocAAvypacpoc;.
b. Athenais-Eudokia. Pulcheria s-a îngrijit a afla pentru fratele sãu si o sotie, dupã dorinta pe care
acesta i-o exprimase.
Cronica lui Malalas ne-a transmis povestea romanticã a acestei cãsãtorii, care înãltã pe tronul
Bizantului o frumoasã si instruitã provincialã.
Theodosius cerea surorii sale sã-i afle înainte de toate o fatã de o frumusete fãrã pereche. Nu-1
interesa dacã era nobilã ori de sânge împãrãtesc sau bogatã. O împrejurare neasteptatã aduse la
Curtea imperialã minunea care nu putuse fi gãsitã pânã atunci, cu toate cercetãrile fãcute în toate
pãrtile: o fatã de o fru-
268
musete extraordinarã, inteligentã si foarte instruitã, cu numele Athenais, „fiica filosofului
athenian Leontios".
Atena veacului al V-lea era mai cu seamã vestitã prin scolile sale. Toatã viata ei palpita în jurul
acestor scoli, în care declamatiile retorilor întretineau încã viu cultul literaturii clasice a Greciei.
Studiul antichitãtii stãpânea, în aceastã epocã, întreaga educatie. Academia lui Plato, ultimul
refugiu al cugetãrii elene, aduna în jurul sãu la Atena tineri din toate provinciile, atrasi de reveria
misticã si de speculatiile subtile ale neoplatonismului. Leontios a fost unul din învãtatii care au
ocupat la Atena „tronul sofistilor", cum se spunea învãtãmântului public al artei oratorice. El
strânse o avere imensã si se îngriji a da fiicei sale o învãtãturã aleasã.
însusirile deosebite ale fetei, frumusetea ei fãrã seamãn îl fãcurã pe Leontios s-o creadã
predestinatã unui viitor strãlucit. Având si doi bãieti, când fu aproape de moarte, pãrintele lãsã
acestora prin testament întreaga avere. Athenais avea sã primeascã numai o sutã de monede de
aur, „cãci îi ajunge - zicea prin testament tatãl - norocul sãu, care e mai presus de norocul oricãrei
femei". Athenais se rugã în zadar de fratii sãi sã nu-i rãpeascã dreptul; acestia furã neînduplecati
si o alungarã chiar din casa pãrinteascã. O sorã a mamei o primi la ea si o duse la Constantinopol,
la altã mãtusã, sora lui Leontios, si amândouã o îndemnarã sã se plângã la Curte împotriva
nedreptãtii ce i se fãcuse. Astfel ajunge Athenais în audientã la Pulcheria. Era de 20 de ani.
Frumusetea ei mare, miscãrile-i pline de gratie, inteligenta-i sclipitoare, elocventa cu care-si pleda
cauza fãcurã o im-
269
NICOLAE BANESCU
presie adâncã asupra Augustei. Aceasta puse câteva întrebãri mãtuselor privitoare la copila care-o
fermecase, le porunci sã astepte, luã din mâinile lor plângerea si alergã la fratele sãu. Pulcheria
trezi curiozitatea tânãrului împãrat prin descrierea entuziastã a frumusetii fiicei lui Leontios, prin
admiratia pentru inteligenta si instructia ei. Theodosius chemã pe prietenul si confidentul sãu
Paulinos si amândoi se ascunserã dupã o perdea, în apartamentul surorii sale, unde aceasta o
introduse pe strãinã. Efectul acestei confruntãri fu decisiv: împãratul se declarã hotãrât a o lua de
sotie. Retinutã la Curte, frumoasa atenianã renuntã la cultul pãgân si, botezatã de patriarhul
Attikos, primi numele crestin si împãrãtesc de Eudokia, iar în ziua de 7 iunie 421 ea îsi celebrã,
cu strãlucirea fastului obisnuit, cãsãtoria cu Thedosius al II-lea.
Athenais-Eudokia nãscu, dupã un an, pe Eudoxia si, în anul urmãtor, fu proclamatã Augusta. Ea
trãi multã vreme în armonie cu Pulcheria, care exercita încã marea sa influentã asupra lui
Theodosius. în octombrie 437, Eudokia avu bucuria de a-si vedea fiica pe tronul glorios al Romei,
prin cãsãtoria sa cu Valentinian al II-lea. Dupã un an, ea pleca în pelerinaj la Ierusalim, însotitã de
o suitã strãlucitã, ca sã aducã multumiri la mormântul Mântuitorului pentru norocul fiicei sale.
împãrãteasa rãmase acolo timp de un an, vizitând bisericile si adorând moastele pretioase pãstrate
în orasul sfânt.
Când se întoarse la Constantinopol, în 439, norocul frumoasei ateniene începu a se întuneca.
Neîntelegerea intrase în familia imperialã si Eudokia cãzu în curând în dizgratia împãratului. O
intrigã în jurul prie-
270
teniei dintre Eudokia si Paulinos, povestitã tot atât de romantic de acelasi cronicar, ne dã singura
explicatie a acestei dizgratii. Dar eunucul Chrysaphios, foarte influent pe lângã Theodosius, n-a
fost, poate, strãin de aceastã intrigã. Cum presupune Bury, el a putut sã despartã pe cele douã
Auguste, pentru a le scoate apoi, pe rând, din afectiunea împãratului si a-si asigura
atotputernicia324. Pierzându iubirea si încrederea lui Theodosius, Eudokia ceru voie a se retrage
la Ierusalim (443), unde îsi petrece în amãrãciune cei din urmã ani ai vietii sale odinioarã atât de
fericitã. Sufletul sãu pasionat aflã adesea motive de agitatie. Ea se aruncã în bratele
monofisismului, atât de puternic în acele regiuni, cãutând, poate, în aceasta si o rãzbunare
împotriva Curtii, care-i nimicise viata.
în singurãtatea tristã a exilului, Eudokia îsi aflã o mângâiere în operele de caritate si în ocupatiile
literare, învãtata fiicã a lui Leontios cultivase cu iubire poezia si avusese la Curte cenaclul sãu de
literati, printre care Kyros din Panopolis se distingea prin talentul sãu de poet. Din primii ani ai
ridicãrii sale pe tron, Eudokia cântase în versuri eroice biruintele armatelor imperiului asupra
persilor. Reluându-si aceste îndeletniciri, basilissa îsi puse acum talentul în serviciul credintei. Ea
traduse, în acelasi metru epic, pãrti din Vechiul Testament si un critic de reputatia patriarhului
Photios are frumoase cuvinte pentru aceastã operã, caracterizatã ca „vrednicã de laudã pentru o
femeie si împãrãteasã". Eudokia traduse apoi Profetiile lui Daniel si Zacharia, compuse asa-
numitele „cen-
324 Cf. Cedrenus, I, p. 601 (Bonn).
271
NICOLAE BANESCU
toane din Homer", povestind episoade din viata Mântuitorului, cu ajutorul versurilor din Homer,
combinate în chip ingenios. Dar opera sa de seamã a fost poemul în trei cânturi închinat Sf.
Cyprian, povestea minunatã a tinerei crestine Justina si a ispitelor celebrului vrãjitor, spre a o face
sã cadã în mrejele iubirii ce apelase la el. Legenda vrãjitorului din Antiochia, convertit la
crestinism în puterea credintei, a martiriului ce încununeazã viata sa si a Justinei, trãia în
amintirea oamenilor. Ea pare a oglindi, în multe privinte, propria istorie a fiicei de filosof325.
Verificând-o, Athenais-Eudokia a pus în ea ceva din propriul sãu suflet. Photios nu pregetã a
lãuda mult poemul.
Soarta a fost crudã cu frumoasa Athenais. Dupã ce îi zâmbise atât de radios în splendida-i
tinerete, a fã-cut-o apoi sã guste pânã la fund din paharul amãrãciunilor. Supravietuind tuturor
catastrofelor familiei sale, ea se stinse din viatã în orasul patimilor lui Christos la 20 octombrie
460. Istoria ne-a pãstrat un amãnunt care pãtrunde ca o razã de dincolo de mormânt în misterul
dramaticei cãderi a basilissei: „Când fu sã-si dea sufletul — scrie Malalas326- ea jurã cã a fost
nevinovatã de acuzatia pentru Paulinos". t
c. Evenimentele politice din Occident, în Orient, domnia lui Theodosius al II-lea avu câteva timp
liniste; dar Orientul fusese zguduit de mari tulburãri.
325 F. Gregorovius, Athenais, III AuflL, Leipzig, 1892, p. 248. Cf. Ch. Diehl, Figures byzantines,
I-ere serie, Paris, 1909, p- 48. [v. si K. Holum, op. cit., pp. 112-224.]
326 P. 358 (Bonn), Cf. Cedrenus, I, p. 607 (Bonn).
272
înainte de moartea lui Honorius, Galla Placidia, vãduva lui Constantiu al III-lea, izgonitã din
Ravenna, în urma disensiunilor din familia imperialã, îsi aflase refugiul, cum am vãzut, împreunã
cu copiii sãi, la Constantinopol. Dupã moartea lui Honorius (august 423), se ridicase în Apus un
uzurpator, loan (primi-cerius notariorum) si aceasta schimbã cu totul atitudinea Curtii bizantine
fatã de Placidia. Theodosius se decise a interveni în favoarea rudelor sale, hotãrân-du-se totodatã
si cãsãtoria viitorului împãrat al Occidentului cu fiica celui din Orient, cãsãtorie care avea sã se
celebreze, din cauza vârstei lor, mult mai târziu. Theodosius trimise deci în Occident, cu o mare
armatã, pe generalii Ardaburius si Aspar, fiul sãu, alani de origine, sefi militari dintre cei mai
buni. Placidia si copiii sãi însoteau aceastã armatã. Ajunsi la Tessa-lonic, Valentinian al III-lea fu
ridicat la rangul de Cesar (octombrie 424). loan a fost prins la Ravenna. încercând în zadar a
câstiga de partea sa pe Ardabur, el fu trimis în lagãrul Placidiei, la Aquileia, unde a fost executat
(mai-iunie 425). Câteva zile mai apoi, sosi Aetius, cu însemnate trupe de huni, la care fusese
trimis de loan, pentru a primi ajutor. El îsi dãdu seama cã interesul sãu era sã se înteleagã cu
Placidia. Hunii, bine plãtiti, furã trimisi înapoi, iar el, primind titlul de comes, fu însãrcinat cu
apãrarea Galliei împotriva vizigotilor. La 23 octombrie 425, Valentinian al III-lea fu încoronat la
Roma împãrat327.
327 F. Lot, Decomposition de l'empire (395-751), Colectia „Histoire de Moyen Age", Paris, 1928,
t. I, p. 52 si urm. Cf. E. Stein, Geschichte des spãtromischen Reiches, I, pp. 428-429.
273
NICOLAE BANESCU
Galla Placidia conduse ca regentã Occidentul, în primii 12 ani ai domniei lui Valentinian si
autoritatea sa n-a fost contestatã. Numai rivalitatea marilor generali i-a creat dificultãti. Comanda
militarã supremã de generalisim (magister utriusque militiae) o avu la început Felix timp de patru
ani (425-429). Aetius fu apoi învestit de Placidia cu aceastã comandã, pentru succesele sale în
Gallia, unde adusese la ascultare pe Theodoric I al vizigotilor. La instigarea sa, se crede, Felix
pieri într-o revoltã la Ravenna (429). Aetius, menit a avea o situatie predominantã, era fiul lui
Gaudentius din Moesia de Jos (ofiter subaltern al lui Stilicho)328 si ridicarea lui repede în cariera
sa se da-toreste relatiilor strânse cu regele hunilor, la Curtea cãruia stãtuse în copilãrie ca ostatic.
Legând prietenie cu Rugila si cu urmasii sãi, el putu dobândi la nevoie trupe de huni, cu care îsi
câstiga izbânzile. Un alt general de frunte al epocii a fost Bonifaciu, trimis sã cârmuiascã Africa.
Devenind suspect, prin intrigile lui Felix, el fu chemat a se justifica si aceasta îl împinge la
revoltã (427). Se zice cã atunci ar fi chemat pe vandali din Spania, ca sã-si împartã Africa, dar
faptul nu se adevereste. E mai probabil sã fi fost chemati, sã fi apelat la ei, cum presupune
Brooks, amândoi beligerantii (Sigisvult, comandantul armatei imperiale, ca si rebelul).
Simpla coincidentã a întâmplãrilor a dus, poate, la aceastã pãrere, cãci doi ani mai târziu avu loc
invazia
328 Aetius se nãscuse la Durostorum. [L. Varady, Das letzte Jahrhundert Pannoniens, 376-476,
Amsterdam, 1969, pp. 257 si urm., precum si alte titluri în EPLBIP, voi. I, pp. 127-128.] ;,
274
vandalilor în Africa. Destinul lor istoric e cum nu se poate mai bine caracterizat de Bury, când
spune cã vandalii, poate cei dintâi care au trecut Baltica dintre popoarele est-germane, au fost
ursiti „sã-si afle ultima lor locuintã si mormântul lor în Africa"329.
încã din 409, patru popoare barbare trecuserã Pirineii în Spania, ocupând diferite provincii.
Vandalii asdingi, sub regele lor Gunderic, împreunã cu suevii, ocuparã Gallaecia, la nord de Duro;
alanii se asezarã în Lusitania (azi Portugalia), iar vandalii silingi în Baetica de Sud. Vizigotii furã
apoi adusi si ei în Spania de regele Athaulf. Dupã moartea acestuia, Wallia, care-i urmã, aduse
servicii imperiului zdrobind pe silingi, ale cãror resturi, pentru a scãpa, se alipirã as-dingilor.
Dupã plecarea vizigotilor în Gallia, vandalii se încaierã cu suevii si interventia comitelui Asterius
al Spaniei îi sileste pe vandali sã se coboare în Baetica, unde imperiul nu-i recunoaste330.
Gunderic îsi luã titlul de „rege al vandalilor si alanilor"; el cucereste Noua Cartaginã si Hispalis
(Sevilla). Murind în 428, fu urmat la tron de Geiserich (în formã romanizatã Genseric), cel mai
însemnat si mai abil dintre sefii germani din acel timp. Spania nu multumea ambitia sa. El plãnui,
cum fãcuserã mai înainte regii vizigoti, sã treacã în Africa, împrejurãrile trebuiau sã-1 încurajeze:
stãpânirea romanã era acolo zguduitã de revoltele maurilor, de schisma ereticilor donatisti si de
separatismul guvernatorilor. Genseric nu avea, prin urmare, nevoie -
329 Bury, op. cit., p. 244.
330 Ibidem, pp. 202-209.
275
observã pe drept cuvânt F. Lot - sã fie invitat spre a trece în Africa331.

în mai 429, tot poporul vandalilor si alanilor se îmbarcã si trecu în Africa. Placidia cãutã sã-1
câstige din nou pe Bonifaciu, care primi iarãsi comanda. Ciocnindu-se cu Genseric în Numidia, el
fu învins si se închise în Hippo, apãrându-se cu îndârjire timp de un an (430-431). Sfântul
Augustin muri acolo la începutul asediului. Genseric ridicã asediul în iulie 431. Forte noi se trimit
din Italia si de la Constantinopol, sub conducerea lui Aspar, dar ele furã zdrobite în bãtãlia care
avu loc. Bonifaciu se întoarce în Italia si e bine primit de Placidia, care-i dã comanda supremã în
locul lui Aetius. Dar acesta nu se supune si cei doi rivali se ciocnesc lângã Ariminum, Bonifaciu
fiind învingãtor. El muri însã curând dupã aceea, poate din cauza unei rãni (432). Aetius scãpã în
Dalmatia si se duse la Curtea prietenului sãu Rugila, regele hunilor. Cu ajutorul sãu se întoarse în
Italia, dictã conditii Curtii din Ravenna si obtinu restaurarea sa în comanda ce i se luase, precum
si rangul de patriciu (434). El guvernã douãzeci de ani Occidentul, sub numele lui Valentinian al
III-lea.
în timpul acesta, vandalii îsi întind cuceririle în Numidia. Ei s-au purtat cu o ferocitate care a
întrecut-o pe cea a tuturor barbarilor. Dorind a-si consolida stãpânirea în provinciile cucerite,
Genseric cãuta acum pacea cu imperiul. Astfel se încheie tratatul din
331 Op. cit., pp. 55—56. [C. Courtois, Les Vandales et l'Afrique, Paris, 1955, ed. a Il-a, Aalen,
1964; F.M. Clover, Geiseric and Attila, „Historia", 22 (1973), pp. 104-114.]
276
11 februarie 435, prin care se cedau vandalilor Mauritaniile si o parte a Numidiei. Genseric
consimtea a plãti imperiului un tribut anual, recunoscând astfel autoritatea Romei.
Dar acest tratat n-a fost de lungã duratã, în octombrie 439, Carthagina cãdea în stãpânirea lui
Genseric, care îsi pregãti în curând o flotã mare, atacând Sicilia. Panormus fu asediat (440), dar
se apãrã energic. Flota vandalã se întoarse în Africa, poate din cauza pregãtirilor mari de la
Constantinopol pentru a elibera Carthagina. în 441, expeditia bizantinã sosea într-ade-vãr în
Sicilia, dar invazia hunilor în imperiu îl sili pe Theodosius sã recheme fortele sale din Occident si
s-a încheiat atunci o pace nefavorabilã. Prin tratatul din 442, imperiul pãstra Mauritaniile,
Tripolitana si o parte din Numidia; vandalii obtineau regiunile cele mai bogate: Zeugitana cu
Carthago, Byzacena si restul din Numidia. Ei s-au asezat în Zeugitana si au fãcut din Carthagina
capitala lor. si-au creat o flotã, exercitând, pânã la moartea lui Valentinian (455), pirateria, iar
îndatã dupã aceea par a fi ocupat cele douã Mauritanii si a fi anexat Balearele, Corsica si
Sardinia. Ca arieni, si-au luat de la început o atitudine ostilã credintei catolice, alungând clerul
din Carthagina si confiscând bisericile pentru erezia lor332. Aetius socoti cã cea mai bunã politicã
a imperiului fatã de Genseric era sã întretinã cu el relatii prietenesti si el convinse pe Valentinian
al III-lea sã consimtã a-si logodi fiica mai mare, Eudokia, cu Huneric, fiul lui Genseric.
02 Bury, op. cit., pp. 257-258. •! .-••'•- '•> "- •'"
277
în Gallia, vizigotii furã tinuti în frâu. Theodoric asedie Narbonne, în 436, dar orasul fu eliberat de
Litorius, magister militum în Gallia. Burgunzii nãvãlirã în Belgia de Sus si furã nimiciti în 436 de
hunii lui Aetius. Se spune cã 20.000 de burgunzi au fost ucisi, împreunã cu regele lor Gundahar.
Astfel pieri primul regat burgund din Gallia, cu resedinta la Wbrms. Resturile lor au fost
transportate de Aetius în Sapaudia (Savoia), la sud de lacul Geneva.
d. Armenia, Persia si Imperiul Bizantin. Theo-dosius cel Mare fãcuse o mare gresealã fatã de
Armenia. Prin tratatul din 387 cu Sapor al III-lea, tratat negociat de Stilicho, Armenia a fost
împãrtitã în douã state clientelare, dintre care cel atribuit Persiei (Per-sarmenia) cuprindea patru
cincimi ale teritoriului si numai o cincime statul vasal Bizantului. Clientul bizantin Arsaces muri
în 390 si guvernul trecu atunci în mâinile a cinci satrapi, împãratul nu impuse nici un succesor, ci
încredinta supravegherea asupra satrapilor unui comandant militar, cornitele Armeniei, care se
pãstrã pânã în secolul al VI-lea333.
Vechea dusmãnie politicã dintre lumea iranicã si cea romanã era sporitã prin opozitia lor
religioasã, în Armenia persanã crestinii furã prigoniti de suverani si de preotii mazdeeni, iar
influenta religioasã greceascã energic combãtutã, persii cãutând sã impunã armenilor influenta
religioasã sirianã. Dar armenii se împotrivirã cu îndãrãtnicie acestor presiuni si se produse o
miscare în timpul domniei lui Theodosius al II-lea
Bury, op. cit., p. 94.
278
pentru crearea unei culturi religioase nationale, în fruntea acestei miscãri au fost Mesrob si
meritosul catholicus Sahag. Cel dintâi descoperi scrierea armeanã si traduse Biblia în limba tãrii.
Curtea bizantinã sprijini din toate puterile scoala de traduceri a acestor initiatori, întemeiatã pe
literatura greacã.
lezdegerd se simti dator a înfrâna miscarea plinã de viitor a nationalismului armean, si în 415 el
numi rege al Armeniei pe propriul sãu fiu, Sapor. în tulburãrile ce se iscarã, templul focului din
Susiana fu ars si fatã de mãsurile aspre luate împotriva lor multi crestini îsi cãu-tarã refugiul pe
teritoriul Imperiului bizantin. Pulcheria îi ocroti, refuzând a-i preda, ceea ce aduse rãzboiul între
cele douã imperii. Când lezdegerd si Sapor furã îndepãrtati de Bahram, alt fiu al regelui (420),
aceasta nu schimbã situatia si generalul bizantin Ardabur deschide ostilitãtile printr-o nãvãlire
victorioasã în Arzanene (Armenia de Sud), în august 421. Luptele tinurã un an fãrã vreun rezultat,
cãci nici bizantinii nu puturã cuceri Nisibis, nici persii fortãreata de hotar Theodosiopolis, situatã
în nordul Armeniei bizantine.
Nãvãlirea peste Dunãre a hunilor în 422 îi sili pe bizantini la tratative cu persii. Se încheie pacea
pe o sutã de ani, dar ea nu aduse nici o schimbare teritorialã si nu avu lungã duratã. Cu toate
promisiunile persilor, prigonirea crestinilor se va relua, în 428, dinastia nationalã a Armeniei e
rãsturnatã si tara incorporatã ca simplã provincie persanã, administratã de functionari trimisi de la
Ctesiphon334.
334 Stein, op. cit., pp. 424-425.
279
în ordinea moralã însã literatura de traduceri sprijinitã de Bizant, scoase definitiv Armenia din
sfera orientalismului, legând-o de civilizatia greco-romanã, si acesta e meritul domniei lui
Theodosius al II-lea fatã de poporul armean.
e. Nãvãlirea hunilor în Peninsula Balcanicã. Attila. [Sãvârsitã de mâna unei cãpetenii hunice de la
nord de Dunãre, uciderea lui Gainas arãta încã o datã Imperiului roman proportiile noului pericol
hunic, venit din vecinãtãtile Chinei si ajuns pânã la Dunãre, dupã ce în ultimul sfert al veacului al
IV-lea îsi croise o stãpânire care îngloba o mare parte din Europa rãsãriteanã, întinsã din Caucaz
pânã în Pannonia. Hunii supuseserã pe alani si triburile germanice întâlnite la nord de Marea
Neagrã si de Dunãrea de Jos (ostrogoti, gepizi, heruli, rugi si altii), silindu-i pe vizigoti, în
rândurile cãrora crestinismul de orientare arianã fãcuse progrese rapide si considerabile, sã
solicite instalarea la sud de marele fluviu, chiar pe teritoriul Imperiului, în calitate de federati.
Elementul gotic înregistrase astfel prima sa afirmare în viata Imperiului de Rãsãrit si chiar la
Constantinopol, cu urmãri deosebit de periculoase pentru stãpânirea romanã. La acestea se adãuga
acum revãrsarea hunilor, care la mijlocul ultimului deceniu al veacului al IV-lea trecuserã prin
pãsurile Muntilor Caucaz, jefuind teritoriile nord-estice ale Imperiului, ba chiar si Asia Micã,
ajungând pânã în Siria si Mesopotamia. în primul sfert al veacului al V-lea, hunii s-au organizat
sub o formulã statalã incipientã, sub conducerea lui Rua sau Rugila, astfel
280
cã Theodosius al II-lea a fost silit sã le acorde considerabile subsidii anuale.

Apogeul puterii hunice a fost atins sub regele Attila (434 - 453), fiu al lui Mundiuch, fratele lui
Rugila. în prima jumãtate a domniei sale, Attila a cârmuit împreunã cu fratele sãu mai mare,
Bleda, pe care 1-a asasinat, rãmânând singur stãpânitor. între timp, printr-un acord favorabil
încheiat cu Imperiul la Horreum Margi, acesta din urmã consimtea sã-i plãteascã un tribut anual
de cel putin 350 de livre aur pentru ca avansul amenintãtor al hunilor în unele directii ale
Peninsulei Balcanice (ajungând în Thracia si chiar în Grecia continentalã, dupã ce au pus mâna pe
Ratiaria, Viminacium, Singidunum, Sirmium si Naissus) sã sileascã autoritãtile de la
Constantinopol la un tribut de 2100 livre de aur, cãrora li se adãugau initial alte 4000 de livre, cu
titlu de arierate.
în asemenea împrejurãri, Thodosius al II-lea a tratat cu hunii prin intermediul mai multor
ambasade, cea mai cunoscutã fiind condusã de Priskos (448-449), a cãrui relatiune de cãlãtorie
pânã la curtea lui Attila constituie o sursã pretioasã de informatie pentru cunoasterea stãrilor de
lucruri de la Dunãrea de Mijloc si chiar de la nordul acesteia: conglomeratul de popoare sau etnii
aflate sub stãpânirea hunicã oferã elementele unei civilizatii de mixturã euro-asiaticã, în care
limba latinã continuã sã reprezinte o „lingua franca", înteleasã de mai multe etnii, ceea ce
înseamnã cã era vorbitã de o populatie din regiune.
Stãpânirea hunicã a premers astfel statele medievale de stepã, dar efemeritatea ei impune rezerve
în privinta unor concluzii de prea mare generalizare335.
281
NICOLAE BANESCU
f. Disputele religioase. Nestorianismul si mono-fizismul. Asaltat de primejdia barbarã din
exteriorul, ca si din interiorul sãu, Imperiul cunostea, tocmai în partea de rãsãrit, unde se plasa
centrul sãu vital, escaladarea celui de-al doilea val al disputelor cristologice.
însotit de majoritatea migratorilor germanici trecuti la crestinism, arianismul, ca prim val care
marcase aceste dispute în veacul al IV-lea, încetase de a mai reprezenta o chestiune de primã
importantã pentru statul roman. Dar controversele religioase nu încetaserã câtusi de putin n
interiorul sãu, discutii pasionate de dogmã purtându-se în Capitala bizantinã pretutindeni si în
toate situatiile, fie ele chiar si din cele mai putin potrivite, conform pãtrunzãtoarei remarci a
Sfântului Grigore de Nyssa336. De aceastã datã, disputele vizau natura lui Christ, pe care scoala
din Antiohia îl considera drept omul nãscut dintr-o simplã femeie, dar care prin virtutiile sale se
dovedise vrednic de a se uni cu Verbul dumnezeiesc, în vreme ce scoala din Alexandria, mult mai
aplecatã spre misti- \ cism, sustinea cã în toatã viata sa de pe pãmânt Christos a rãmas Dumnezeu,
fãrã nici un amestec cu
335 [Franz Altheim, Geschichte derHunnen, 5 voi. Ed. a Il-a, Berlin, 1969-1975; E. A.
Thompson, A History ofAttila and the '' Huns, Oxford, 1948; G. E. Write si O. Maenche-Helfen în
BZ, 60 (1967), p. 41-69 si resp., 61 (1968), p. 270-276; L. Varady, Dos let-
zteJahrhundertPannoniens, 376-476, Amsterdam, 1969; alte ti- , tluri în EPLBIP, voi. III, Athena,
1998, s.v. „Attila", p. 288.
336 [Hesseling, Essai sur la civilisation byzantine, p. 24; A.A. Vasiliev, Histoire de l'Empire
byzantin, voi. I, Paris, 1932, p. 100-101; L. Brehier, Le monde byzantin, voi. I (Vie et mort de '
Byzance), ed. I-a, Paris, 1948, p. 18]. ,,
282
firea omeneascã. Atât prima doctrinã, mai rationalistã, cât si cea de a doua, puneau în pericol
dogma întrupãrii, asa cum fusese ea definitã prin Conciliul de la Niceea. Rod al scolii din
Antiohia, a celor douã persoane si douã naturi, învãtãturã sustinutã de Nestorios, elev al lui
Theodor din Mopsuestia, apoi patriarh de Constantinopol în perioada 428-431, a fost condamnatã
de cãtre al treilea Conciliu ecumenic de la Ephes (431). Ea nega calitatea de „Nãscãtoare de
Dumnezeu (Theotokos) a Maicii Domnului, sustinând cã Mãria era doar mama lui Christos
(„Christotokos"). Exilat la început în regiunile unde Imperiul se învecina cu lumea arabã, apoi în
Egipt, unde avea sã moarã mai târziu (451), Nestorios a avut adepti care i-au dus învãtãtura în
Persia sassanidã, creind o bisericã de sine stãtãtoare si rãspândindu-i doctrina pânã în China si
Extremul Orient, unde a supravietuit pânã în zilele noastre.
Produs al scolii din Alexandria, doctrina naturii unice a lui Christ, sau monophysitã, a fost
sustinutã la Constantinopol de arhimandritul Eutyches. Excomunicat de cãtre un sinod patriarhal
(448), acesta a fost însã reabilitat în anul urmãtor de cãtre un sinod ulterior, „tâlhãresc"
(„brigandajul de la Ephes", august 449), convocat de cãtre Dioscor, urmasul faimosului Kyril al
Alexandriei (412-444), care obtinuse la Ephes condamnarea lui Nestorios, având si sprijinul papei
Coelestinus. Papalitatea nu s-a lãsat însã sedusã de succesele doctrinare ale scaunului alexandrin,
declar-ându-se de acord cu sinodul de la Constantinopol, care 1-a condamnat pe Eutyches (448),
iar papa Leon I (440-461) a elaborat celebrul sãu Tom doctrinar, unde
283
NICOLAE BANESCU
se sustinea cã si dupã întrupare trebuie sã distingem douã naturi perfecte în unica persoanã a lui
Christos. Tomul papei Leon I era de fapt o scrisoare dogmaticã adresatã patriarhului Flavian de la
Constantinopol (Epistola dogmatica ad Flavianum), prin care s-a pregãtit condamnarea
monophysismului de cãtre con-ciliul de la Chalkedon (451), convocat de noul împãrat Marcian si
soldat cu un mare triumf al ortodoxiei].
Nestorios venea din cercul teologilor din Antiohia, adversari Bisericii din Alexandria. Dogmaticii
secolului al IV-lea au provocat o vie discutie privitoare la christologie. Antiohienii sustineau
prezenta a douã naturi deosebite în Christos, una desãvârsit divinã si alta desãvârsit umanã. Dupã
aceastã conceptie, numai omul s-a nãscut în Christos din Fecioara Mãria si numai el a suferit pe
cruce. Biserica din Alexandria vedea însã în cele douã naturi ale lui Christos, mai ales
supranaturalul si dãdea precãdere naturii divine a Mântuitorului, sustinând cã cele douã naturi
formeazã o unitate indivizibilã.
Nestorios cãutã sã-i abatã pe credinciosii sãi si clerul de la veneratia exageratã care-i fãcea sã o
socoteascã pe Fecioara Mãria „Nãscãtoare de Dumnezeu", OeoroKog; în predicile sale, el nu se
sfia a o numi „Nãscãtoarea lui Hristos", XpiaioTOKog. Un preot, Anastasios, adus cu el din
Antiochia, proclama, în predicile pe care le tinea, ca nimeni sã nu o mai numeascã pe Mãria
„Nãscãtoare de Dumnezeu", cãci Mãria a fost un om si dintr-un om nu se poate naste Dumnezeu,
ceea ce produse agitatie în populatia capitalei. '\
284
Crestinismul îsi deschisese larg portile credintelor si cultelor similare, cu care convertitii erau
obisnuiti, toate religiile - cum observã atât de just Bury - având un fond comun de superstitii. O
legiune de sfinti si martiri înlocuiau vechea legiune a zeilor si eroilor337. Tot astfel, fatã de
popularitatea ce o avea în lumea pãgânã cultul zeitei naturii, Biserica fãcuse o concesie acestei
înclinãri a multimii, dând o însemnãtate deosebitã cultului mamei lui Dumnezeu. Mãria înlocuia,
deci, pentru aceastã multime, divinitãtile feminine, în privinta adaptãrii credintelor si
ceremoniilor pãgâne la obiceiurile crestine, sunt instructive faptele semnalate de Rev. H.F. Tozer,
în editia datã de el operei lui Finlay (Oxford, 1877). El ne aratã cã mai mult de opt biserici în
Attica au fost clãdite pe locul templelor pãgâne si numele dedicatiei lor amintesc, de obicei,
numele acelor temple. Caracteristic este cã altarul celor 12 zei e înlocuit printr-o bisericã a celor
12 Apostoli; templul zeitei Ilithya este acum biserica Panaghiei Blastike (a Fecunditãtii); o
bisericã a Sfântului Nicolae, patronul marinarilor, ocupã locul unde se afla templul lui Poseidon;
templul lui Tezeu e închinat Sfântului Gheorghe, sfântul rãzboinic. Pe locul unui templu al lui
Asclepios e o bisericã a Sfintilor Anargyri (Cosma si Damian)338.
337 Bury, History..., I, pp. 372-373-
33s p 424_ n. i. [o constatare asemãnãtoare se poate face si pentru biserica Sfintei Fecioare sau a
Maicii Domnului de la Ephes, în legãturã cu existenta anterioarã a unui templu pãgân închinat
Zeitei-Mame.]
285
Nestorios îsi atrase dusmãnia pioasei Pulcheria, atotputernicã la Curtea lui Theodosius, dar el îsi
aflã mai ales un mare dusman în Kyrillos, patriarhul Alexandriei. Disputele religioase ale
veacului al IV-lea dãduserã Bisericii metropolei egiptene un mare prestigiu. Sfântul Athanasios
avusese un rol însemnat în victoria credintei ortodoxe asupra arianismului, la Niceea. De acest
prestigiu se foloseau patriarhii Alexandriei, care, gelosi pe rivalul lor de la Constan-tinopol,
râvneau la suprematia Bisericii orientale. Ei aveau o mare autoritate asupra clerului si aflau în
cãlugãrii numerosi din mãnãstirile desertului o armatã credincioasã si fanaticã. Kyrillos, om
foarte ambitios si autoritar din punct de vedere dogmatic, era un dusman înversunat al
christologiei antiohiene si, în conflictul cu Nestorios, cãutã sã dividã familia imperialã, dar nu
reusi. El scrise la Constantinopol împãratului, Pulcheriei, Augustei, sustinând cã expresia
©eoroKog e sacrã prin traditie si christologia antiochianã desparte cele douã naturi ale lui
Christos. Pulcheria era de pãrerea lui, dar Theodosius si Eudokia spijineau pe Nestorios. în
rãspunsul cãtre patriarhul de Alexandria, împãratul îi imputã cã seamãnã discordia în Bisericã si
în familia imperialã si-i fãcea cunoscut cã va aduna un Sinod, care sã punã capãt discutiei.
Astfel se întruni, la 7 iulie 431, Sinodul din Efes, numit Al Treilea Sinod Ecumenic339.
Candidianus reprezenta la acest Sinod pe împãrat si el avea ordin a
339 [C. Hefele - H. Leclercq, Histoire des conciles, voi. II, Paris, 1907, p. 287-377; P.T. Camelot,
Ephese et Chalcedoine, Paris, 1962].
286
se abtine de la orice manifestare, lãsând Sinodului deplinã libertate de a decide. Fãrã a astepta
sosirea lui loan al Antiohiei si a legatilor papei Coelestinus, Kyrillos deschise Sinodul si 200 de
episcopi îl judecarã pe Nestorios si-1 condamnarã ca eretic, excomu-nicându-1 si depunându-1
din Scaunul sãu.
Câteva zile mai târziu, sosi loan al Antiohiei, cu episcopii sirieni si se adunarã în contrasinod,
prezidat de Candidianus, se declararã singurul Sinod îndreptãtit si, ca atare, îl excomunicarã si-1
depuserã pe Kyrillos si pe mitropolitul Memnon de Efes. Legatii papei, veniti si ei, trecurã de
partea lui Kyrillos. Candidianus a raportat lui Theodosius în favoarea lui Nestorios, dar Kyrillos
stiu sã cumpere prin gratificatii si daruri de tot felul pe functionarii palatului, care-1 influentarã
pe împãrat. Acesta îi ceru lui Nestorios sã abdice; în acelasi timp, confirmã si depunerea
pronuntatã de minoritate împotriva lui Kyrillos si a lui Memnon. Dar, sub influenta celor din jurul
sãu, a clerului si populatiei agitate de cãlugãrii lui Kyrillos, împãratul îl sacrificã pe Nestorios si
aprobã întoarcerea în Scaun a lui Kyrillos si a lui Memnon.
Nestorios, retras la Antiochia, unde se bucura de popularitate, deveni inoportun patriarhului loan,
care ajunsese la întelegere cu Kyrillos, printr-o formulã ce proclama „unirea fãrã amestec a celor
douã naturi ale lui Christos". Nestorios fu exilat, în 436, la Petra, în Arabia. Pulcheria îl decise în
urmã pe fratele ei a-1 transfera într-o oazã din Thebais, unde fostul patriarh muri în anul 451.
în Biserica Alexandriei, ca o reactie împotriva nestorianismului, îsi fãcu drum un nou curent
religios,
287
NICOLAE BANESCU
care atribuia naturii divine a lui Christos precãderea, socotind cã natura umanã a Mântuitorului se
pierde în natura divinã. Un partizan al teologiei alexandrine, arhimandritul Euthyches din
Constantinopol, profesând doctrina doketismului (dupã care natura de om a lui Christos e numai
aparentã), fu pedepsit de patriarhul Flavian. Papa Leon I cel Mare aprobã, printr-o scrisoare
dogmaticã340, mãsura colegului sãu, dar urmasul lui Kyrillos, Dioskoros, tot atât de ambitios, se
declarã pentru cel pedepsit. La insistentele sale, Theodosius al II-lea adunã, la 8 august 449, un
nou sinod la Efes, care a trecut în istorie, dupã expresia papei Leon I, cu numele de „sinodul
briganzilor". Era un nou triumf al Egiptului si el va da extensie doctrinei cunoscute sub numele de
monofizitism (juia tpvcrig, o singurã naturã divinã). O mare teroare se dezlãntui împotriva lui
Flavian, depus împreunã cu Ibas de Edessa si Theodoret de Kyrros, ca eretici.
340 [Epistola dogmatica ad Flavianum a papei Leon I a fost invocatã si mai târziu ca document
cu valoare dogmaticã de cãtre papalitate, spre exemplu în cursul tratativelor de împãcare care au
pus capãt schismei akakiene dintre Roma si Constantinopol, la începutul domniei lui Iustin I
(518-527), în vremea papei Hormisdas (514-523). în cursul acestor tratative, cãlugãrii „sciti",
proveniti adicã din Scythia Minor, au pus în circulatie o nouã formulã de conciliere între
ortodocsi si monofiziti; numitã si „theopaschitã", aceastã formulã n-a obtinut însã sustinerea din
partea paplitãtii, care avea propria ei formulã de împãcare si avea tot interesul sã o promoveze.
Aceastã formulã fusese definitã de papa Leon I tocmai în scrisoarea dogmaticã adresatã
patriarhului Flavian de la Constantinopol].
288
Flavian muri pe drumul exilului. Slabul împãrat întãri asemenea decizii.

Aceste delicate, subtile chestiuni religioase au tulburat adânc linistea si autoritatea Statului
bizantin în secolul al IV-lea. Dar, cum observã atât de just Ch. Diehl, nu trebuie sã vedem în ele
numai certuri de teologi, disputând asupra unor formule dificile si de atâtea ori zadarnice, ci „sub
aparentele religioase pare cã se ascund interese, programe, aparitii politice si cã antipatia veche si
profundã a Egiptului si Siriei semite împotriva lumii grecesti si a capitalei sale, Constantinopol, a
gãsit bucuros în aceste certuri prilejul de a se manifesta". De altã parte, raporturile Bisericii si
Statului în Imperiul bizantin si-au avut rolul lor în aceste dezbateri religioase541.
Slãbiciunea împãratului nu putu impune cu autoritate o solutie crizei ce frãmânta Biserica si
luptele continuarã. Un an mai în urmã, la 28 iulie 450, Theodosius al Il-lea pãrãsea aceastã lume,
lãsând ur-'masului sãu sarcina grea de a concilia pãreri atât de neîmpãcate.
g. Organizarea învãtãmântului superior la Constantinopol. Codex Theodosianus. în timpul
domniei lui Theodosius al Il-lea s-au realizat douã lucruri de mare însemnãtate pentru civilizatia
bizantinã: întemeierea Universitãtii din Constantinopol si publicarea unei culegeri a edictelor
imperiale sub numele împãratului, Codex Theodosianus.
Ch. Diehl, G. Marcais, Le monde oriental, cap. IV, 21-22.
289
NICOLAE BANESCU
în ce priveste învãtãmântul superior, adevãratul sãu centru în imperiu fusese pânã acum orasul
Atena, unde catedrele vestitilor sãi retori si filosofi aveau atâta rãsunet. Triumful crestinismului,
în secolul al IV-lea, atinsese în chip serios prestigiul acestui înalt învãtãmânt, din care se
împãrtãsea entuziast tinerimea din toate provinciile imperiului. Invazia pustiitoare a lui Alaric, în
ultimii ani ai acelui secol, zdruncinase la rândul sãu mult viata intelectualã a metropolei
elenismului. Ea primea acum o nouã loviturã, prin Universitatea orânduitã de Theodosius al II-lea
la Constan-tinopol.
Strãmutarea capitalei imperiului în orasul întemeiat de marele Constantin atrãsese aici o multime
de retori si filosofi, care initiarã, ca mai înainte în atâtea mari centre ale Orientului, învãtãmântul
superior. Theodosius dãdea acum acestui învãtãmânt o organizare care-1 consolida.
împãratul publica, în 425, un edict prin care întemeia Universitatea din Constantinopol, fixând
numãrul profesorilor la 31. Materiile predate de ei erau: gramatica, retorica, dreptul si filosofia.
Edictul stabilea 10 profesori de gramaticã pentru limba latinã si 10 pentru limba greacã, 3 retori
(ora-tores) pentru învãtãmântul în limba latinã si 5 retori sau sofisti (.sophistae) pentru cel în
limba greacã. Se înfiinta apoi o catedrã de filosofic si douã de drept342.
i42 Vezi Fr. Fuchs, Die hoheren Schulen von Konstantinopel im Mittelalter, Leipzig, 1926; L.
Brehier, Notes sur l'histoire de l'en-seignement superieur ã Constantinople, „Byzantion", 3
(1926), p. 82 si urm. [O serie de aspecte au fost reluate de cãtre P. Lemerle, Le premier
humanisme byzantin. Notes et remarques sur en-
290
Crearea catedrelor de limba greacã si numãrul mai mare al retorilor greci aratã rãspândirea pe
care o avea aceastã limbã în capitalã si în provinciile din Orient. Noua Universitate fu instalatã
într-un loc special, cu vaste sãli de studiu (în bazilica theodosianã, lângã Capitoliu). Profesorii
furã opriti de a mai da lectii particulare; ei primeau acum onorarii de la Stat, purtau un costum
special si formau o asociatie.
Fundatia lui Theodosius al II-lea, menitã a avea un rol însemnat în viata intelectualã a imperiului,
s-a resimtit de multe ori de împrejurãrile grele prin care a trecut statul; ea s-a ridicat însã iarãsi,
prin grija marilor suverani, care au reorganizat-o de mai multe ori în cursul veacurilor, punând în
fruntea ei învãtati celebri prin vasta lor eruditie si prin activitatea ce au desfãsurat-o.
Domnia lui Theodosius al II-lea ne-a lãsat si o culegere a constitutiilor imperiale, de care adesea
se simtise nevoia. Multe constitutii, promulgate izolat, nu se mai pãstraserã sau cãzuserã în uitare,
ceea ce pricinuia neajunsuri pentru jurisconsulti. A fost deci nevoie a se remedia nesiguranta în
aplicarea dreptului si, înainte de Theodosius, se alcãtuiserã douã culegeri juridice: una, cunoscutã
sub numele de Codex Gregorianus, din epoca lui Diocletian (c.300), iesitã probabil din îndemnul
acestuia, cuprindea constitu-
seignement et culture ã Byzance des origines au X-e siecle, Paris, Presses Univ. de France, 1971
si P. Speck, Die Kaiserliche Universitãt von Konstantinopel, accentul cãzând însã asupra unei
perioade istorice ulterioare.] <> •> -
291
tiile de la Hadrian pânã la Diocletian (294); cealaltã, compusã sub urmasii acestuia, în secolul al
iV-lea, era intitulatã Codex Hermogenianus, cuprinzând constitutiile de la sfârsitul secolului al
III-lea (296) pânã la 324. Amândouã aceste culegeri nu ni s-au pãstrat; le cunoastem numai din
fragmentele ce ni s-au transmis.
Sub Theodosius al II-lea se simtea nevoia unei noi culegeri si împãratul hotãrî a se aduna într-un
compendiu edictele împãratilor crestini de la Constantin cel Mare pânã la el inclusiv. Aceastã
nouã culegere, Codex Theodosianus, trebuia sã se aplice si în Occident, exprimând astfel unitatea
imperiului. Ea fu publicatã în Orient, la 15 februarie 438, de Theodosius al II-lea, împreunã cu
Valentinian al III-lea, a cãrui vizitã la Constantinopol, pentru cãsãtoria sa cu fiica lui Theodosius,
Eudoxia, a înlesnit aceastã cooperare343. La 23 decembrie acelasi an, la o întrunire a Senatului
Romei vechi, Codul, redactat de legistii Romei Noi, a fost recunoscut în mod public344.
Redactat în limba latinã, acest Codex e împãrtit în 16 cãrti, împãrtite, la rândul lor, în titluri
(titult). Decretele apãrute dupã publicarea Codexului furã numite novelle (leges novellae).
Codul theodosian e un izvor pretios pentru cunoasterea istoriei interne a imperiului în secolele al
IV-lea si al V-lea. El a servit ca bazã legislatiei lui lustinian. Introdus în Occident în epoca
invaziilor ger-
343 Cu prilejul acestei vizite, se alipi Orientului si Illyricum occidental (Pannonia si Dalmatia),
cu capitala sa Sirmium.
344 Actele oficiale au fost date în traducere de Bury, History..., I, pp. 233-234.
292
mani ce, a exercitat o mare influentã asupra legislatiei barbare. Faimoasa Lex romana
visigothorum, destinatã supusilor romani ai regatului vizigot, nu e decât un rezumat al Codului
theodosian. E numitã si Breviarium Alariciamim, dupã numele rezumatului publicat de regele
vizigot Alaric al II-lea, la începutul secolului al Vl-lea. Importanta acestui Breviarium în viata
europeanã a veacului al IX-lea se vede si din faptul cã, la cererea bulgarilor cãtre papa Nicolae I
de a H se trimite „legile lumii", acesta a trimis regelui Boris (866) „legile venerabile ale
romanilor", care, dupã pãrerea unor învãtati bulgari, n-au fost altele decât vestitul Breviarium^.
4. Marcian
(28 august 450- sfârsitul lui ianuarie 457)
a. întronarea. Politica internã. Problema religioasã: Sinodul de la Chalkedon. Theodosius al II-lea
nu lãsase nici un urmas si, la moartea sa, conducerea jumãtãtii de est a imperiului trebuia sã
treacã asupra colegului din vest, dar aceasta cu greu ar fi ad-mis-o supusii Bizantului, si Bury
socoteste ca probabilã întelegerea împãratului Theodosius cu Pulcheria în privinta alegerii
senatorului Marcian. îndatã dupã moartea fratelui sãu, Pulcheria 1-a înãltat pe tron pe Marcian,
oferindu-i mâna pentru o cãsãtorie platonicã, spre a-si tine legãmântul ce-1 fãcuse, consacrându-
se Bisericii, împreunã cu surorile sale.
345 Vezi A.A. Vasiliev, Histoire de l'empire byzantin, t. I, pp.
130-131. O ; .:•:
293
NICOLAE BANESCU
Unii istorici au vãzut în Marcian întâiul împãrat bizantin încoronat de patriarh, dar W. Ensslin,
examinând de aproape izvoarele, infirmã aceastã pãrere si aratã cã Leon I a fost de fapt cel dintâi
împãrat încoronat de patriarh si încoronarea lui n-a fost, dupã el, o legitimare, prin calitatea
functiei celui ce încoroneazã, si nici o încoronare „bisericeascã", în ce-1 priveste pe Marcian,
Ensslin nu exclude posibilitatea ca augusta Pulcheria sã fi tinut locul celui ce încoroneazã3''6.
Patriarhul Anatolios a luat, probabil, parte la ceremonie, întrucât Theophanes ne spune cã
basilissa a trimis dupã patriarh si Senat si a proclamat ca împãrat al romanilor pe Marcian.
în exercitiul puterii sale, noul împãrat s-a dovedit un bun si energic suveran. Primul sãu act a fost
executarea lui Chrysaphios, atotputernic în domnia indolentului Theodosius. în politica internã,
Marcian s-a silit a înfrâna cheltuielile, evitând a impune noi sarcini populatiei si iertând si
rãmãsitele de platã. El a cãutat a pune capãt sistemului de a se vinde functiunile administrative si
a desfiintat impozitul numit follis, ce apãsa asupra proprietãtii senatorilor, multumind astfel si
clasa înaltã a societãtii. O mãsurã de interes obstesc a fost si aceea prin care hotãra ca, în loc sã
distribuie bani populatiei, consulii trebuiau sã contribuie la reparatia apeductului orasului. Printr-
un decret din 454, Marcian a anulat si mãsura lui Constantin cel Mare, prin care acesta interzicea
cãsãtoria unui sena-
346 Zur Frage der ersten Kaiserkronung durch den Patriarchen und zur Bedeutung dieses Aktes in
Wahlzeremoniell, Wurzburg,
1947. V. si BZ, 42 (1942), pp. 101-115. ..;
294
tor cu o sclavã sau cu o femeie de conditie socialã inferioarã.
în problema religioasã, care agita atât de mult societatea, împãratul a stiut sã ia o atitudine
hotãrâtã, cãutând a restabili autoritatea compromisã a Statului fatã de Bisericã.
Roma veche îl sustinuse la început pe ambitiosul Cyril, dar, odatã cu ridicarea lui Leon I în
fruntea Bisericii romane, situatia se schimbã radical. Marele pontif luase atitudine împotriva
ereziei lui Eutyches si, într-o scrisoare dogmaticã, adresatã patriarhului de Constantinopol,
Flavian, el fixa doctrina întrupãrii Mântuitorului, proclamând douã naturi într-o singurã persoanã,
a cãror actiune era în perfectã armonie. Documentul acesta a fost numit mai târziu Tomul lui
Leon. Dupã deciziile Sinodului din 449, Leon I primi favorabil protestul prelatilor condamnati în
acel Sinod si rupse orice relatii cu Dioskoros.
Având acum concursul episcopului Romei Vechi, Marcian convocã al IV-lea Sinod ecumenic, la
Chalke-don, în ziua de 8 octombrie 451. Acest sinod impuse o mãrturisire a credintei împotriva
teologiei alexandrine, adoptând formula christologicã a lui Leon. Sinodul recunoaste un Christos
unic în douã naturi, fãrã confuzie sau alteratie, diviziune sau separatie. Dioskoros fu depus,
Theodoret si Ibas reintegrati în Scaunele lor, iar cãlugãrii partizani ai celui depus, supusi
autoritãtii episcopilor.
Sinodul de la Chalkedon a fost un triumf al papalitãtii; marile ambitii ale patriarhilor alexandrini,
râvnind la dominatia Orientului, au fost înlãturate. Iar Sinodul dãdu o loviturã si influentei Romei
Vechi în
295
Orient, acordând, prin canonul 28, patriarhului de Constantinopol aceleasi privilegii ca si

episcopului roman, întinzând jurisdictia sa în diecezele Pontului, Asiei si Thraciei547.
La Chalkedon a triumfat, de fapt, politica imperialã, care-si impune de acum autoritatea în
materie religioasã. Hotãrârile Sinodului avurã însã consecinte politice însemnate pentru Bizant:
provinciile Orientului, strâns legate de pãrerile condamnate de Sinod, se înstrãineazã tot mai mult
de imperiu348.
b. Atitudinea împãratului în politica externã. Nãvãlirea lui Attila în Occident. Prãbusirea stãpânirii
bunice, în ce priveste politica externã, o actiune militarã avu loc, la începutul acestei domnii, la
frontiera de Sud a Egiptului, expus la nãvãlirile barbarilor din acea regiune, cunoscuti sub numele
de blemmyi si novadae. Theodosius al II-lea, spre a întãri acolo apãrarea, împãrtise în douã
provincia Thebais (de Sus si de Jos) si unise în aceleasi mâini puterea civilã si militarã a
provinciei de Sus. Florus, comandantul acelei provincii sub Marcian, a respins în pustiu pe acei
barbari, care nelinisteau tinutul. Blemmyi au încheiat atunci tratat cu imperiul, acesta permitându-
le a vizita insula Philae, pentru a se ruga zeitei Isis349.
Dar primejdia cea mare pentru imperiu erau acum, la frontiera de nord, hunii. Am vãzut de câte
ori de-
347 Beck, Kirche, p. 30, n. 4.
348 Vezi Charles Diehl, op. cit., pp. 33-34.
349 Bury, op. cit., pp. 237-238.
296
l
vastarã barbarii lui Attila provinciile din acele pãrti sub Theodosius al II-lea. Marcian avu o
atitudine plinã de energie fatã de ei. Când ambasadorii lui Attila se prezentarã, la începutul
domniei lui Marcian, spre a-si reclama „tributul", bãtrânul suveran stiu sã rãspundã cu demnitate
cã pensia vãrsatã obisnuit cãpãteniei lor nu putea fi socotitã ca un semn de supunere si se mãrgini
a trimite lui Attila o ambasadã cu daruri. Orientul scãpã de rãzbunarea regelui hun datoritã
împrejurãrilor, care-1 determinarã pe barbar a se arunca de astã datã asupra Occidentului.
Regele vandalilor trimisese multe daruri lui Attila, silindu-se a-1 stârni împotriva vizigotilor.
Genseric se temea de rãzbunarea lui Theodosius, pentru tratamentul rusinos al fiicei sale,
repudiate de Huneric. Attila, cãruia îi plãceau formele, cãuta pretexte, pentru a porni asupra
Occidentului si gãsi unul de ordin sentimental, cu ocazia unui incident de la Curtea lui
Valentinian al III-lea.
Justa Grata Honoria, sora lui Valentinian al III-lea, era o femeie ambitioasã, înainte de cãsãtoria
fratelui sãu, ea avusese la Curte o situatie însemnatã; acum însã nu mai putea juca decât un rol
sters si aceasta o irita. Compromisã în relatii cu intendentul sãu, fu îndepãrtatã de la Curte si
logoditã cu sila cu un senator bogat, Herculanus, om linistit, de care împãratul putea fi sigur cã nu
va unelti cu sora sa împotrivã-i. Exasperatã de perspectiva acestei cãsãtorii, Honoria recurse la
protectia lui Attila, trimitându-i printr-un eunuc credincios, Hyacinthus, o sumã de bani si inelul
sãu, cerându-i sã-i vinã în ajutor, s-o scape de cãsãtoria nedoritã. y<
297
NICOLAE BANESCU
Mesajul a sosit, probabil, în primãvara anului 450. Honoria trimisese inelul sãu pentru a arãta cã
mesajul era autentic, dar Attila a preferat a-1 socoti o propunere de cãsãtorie. El o pretinde
imperiului ca logodnica sa si cere ca jumãtate din teritoriile peste care domnea Valentinian al III-
lea sã fie predate ei350. Cererea fu adresatã împãratului senior la Constan-tinopol si acesta scrise
lui Valentinian, sfãtuindu-1 a o da pe Honoria regelui barbar. Dar Valentinian, furios, îl executã pe
Hyacinthus, si Honoria scãpã numai prin silintele Placidiei. Attila, auzind de cele întâmplate,
trimise o ambasadã la Ravenna, pentru a protesta si a declara cã va veni sã impunã dreptul
Honoriei la o împãrtire a imperiului.
în primãvara anului 451, Attila trecu Rinul. Armata sa era compusã nu numai din huni, ci si din
fortele tuturor supusilor sãi germani. Erau gepizii, cu regele lor, Ardaric, ostrogotii, sub cele trei
cãpetenii ale lor, •,. Walamir, Theodemir si Widimir, rugii din regiunile Tisei de Sus, skirii din
apropiere, herulii, turingii, quazii, alanii. Când atinserã Rinul, li se adãugarã bur-gunzii, care
locuiau la estul fluviului si o parte a francilor ripuari. Aceastã armatã formidabilã se revãrsã în
provinciile belgice. La începutul lui aprilie, Metz fu înconjurat si distrus, mai multe alte orase
cucerite.
Aetius nu avea trupe cu care sã înfrunte nãvãlirea. El se grãbi a-si ridica o armatã dintre barbarii
federati ai Galliei: francii salieni, unii din ripuari, burgunzii federati si celtii din Armoricum,
saxonii de pe Loire si alanii din Orleanais. Dar ajutorul cel mare îl astepta
Bury, op. cit,, pp. 288-290.
298
de la vizigoti si Avitus, bine vãzut la Curtea din Toulouse, fu trimis în misiune la Theodosius si
izbuti. tinta lui Attila era Orleans. Se pare cã Aetius cu fortele sale si Theodoric cu vizigotii sãi
sosirã la Orleans înainte de Attila si acesta nu îndrãzni sã dea asalt lagãrului lor puternic fortificat.
El gãsi prudent a se retrage si apucã drumul spre Troyes. înainte de a ajunge acolo, e silit a se
opri, pentru a se opune armatei confederale, care-1 urmãrea de aproape. Astfel se ajunse, în vara
anului 451, la memorabila luptã de la Campus Mauriacus, vreo 20 de kilometri la vest de Troyes.
Ea începu la amiazã si tinu pânã noaptea. Datã cu o rarã îndârjire de ambele pãrti, lupta a fost un
teribil mãcel. Curajul vizigotilor si strategia iscusitã a generalului roman îi zdrobirã pe huni.
Regele vizigot Theodoric pieri în încãierare. A doua zi, romanii îl gãsirã pe Attila puternic întãrit
în dosul carelor sale. Thorismud, fiul regelui Theodoric, aprins de dorinta de a rãzbuna moartea
tatãlui sãu, sta gata sã dea asalt întãriturii, dar Aetius îl opri. El nu avea interes sã distrugã puterea
hunilor, de care, în lunga sa carierã, se folosise necontenit în favoarea imperiului. Nu voia, în
acelasi timp, sã mãreascã prestigiul aliatilor sãi vizigoti. Convinse deci pe Thorismud sã se
întoarcã în grabã la Toulouse, unde, în absenta sa, fratii i-ar putea contesta succesiunea la regat.
Convinse de asemenea si pe franci sã se întoarcã îndatã în tara lor351. Aetius îl lãsã astfel pe
Attila sã scape cu restul armatei sale, fugãrit pânã în valea Dunãrii, pe unde intrã în Pannonia.
Ibidem, pp. 291-292. , '".
299
în anul urmãtor (452), Attila se întoarse pentru a rãzbuna umilirea ce suferise. Trecând Alpii
lulieni, se aruncã de astã datã asupra Italiei, sub pretext de a-si reclama logodnica. Aquileia fu
nimicitã, dupã o rezistentã eroicã. Populatia Venetiei cãutã un azil în insulele Adriaticei352.
Valentinian al III-lea nu avea armatã. Marcian expe-die câteva trupe cu care Aetius nu putea risca
o bãtãlie, multumindu-se a-i hãrtui pe huni. Toatã Italia de Nord cãzu în mâinile lui Attila, care
intrã în Pavia (Ticinum) si Milan (Mediolanum). Drumul Romei era deschis, dar negocieri
începurã îndatã. Ambasadori distinsi furã trimisi sã trateze cu barbarii: consularul Avienus,
Trygetius, praefectuspraetorio si Leon, episcopul Romei. Ei venirã în lagãrul hunilor, lângã
tãrmul sudic al lacului Garda. Dupã întrevederea avutã cu Attila, acesta se retrage imediat din
Italia, pentru un tribut anual353. Nu se cunosc consideratiile care au determinat aceastã subitã
retragere. S-a vorbit de o teamã superstitioasã a regelui hun, care anevoie se poate întelege - cum
observã Bury - la acest pãgân. Alte motive au hotãrât atitudinea neasteptatã a barbarului victorios:
armata sa era bântuitã de boli si ea ducea si o mare lipsã de hranã, cãci, în iarna anului 450-451,
Italia a suferit greu de foamete354.
352 Legãtura ce se face între fundatia statului venetian si invazia lui Attila nu are bazã istoricã
realã. Cum spune Bury (ed. Istoriei lui Gibbon, t. III, Appendix 26), asezãri în lagune au fost si în
epoca preistoricã si în epoca romanã.
353 lordanes, Getica, XLII.
300
ÎSTORIA IMPERIULUI BIZANTIN
Cruntul rege al hunilor era ursit sã-si încheie, curând dupã aceea, viforoasa-i viatã. Intrat în tara
sa, între Tisa si Crisuri, el se cãsãtori, la un an dupã expeditia sa în Italia (453), cu o frumoasã
germanã, Ildico, si, în noaptea nuntii, muri de o hemoragie. „Pe când, obosit de vin si de somn -
scrie lordanes - sta culcat pe spate, sângele ce de obicei îi curgea pe nãri nãpãdindu-1, n-a putut
iesi pe cãile obisnuite, ci, apucând pe o cale nenorocitã în gât, 1-a sufocat". Tânãra-i sotie a fost
bãnuitã de aceastã moarte nãpraznicã.
Imperiul sãu, o adunare heteroclitã de popoare, tinutã numai prin marea lui personalitate, se
prãbusi odatã cu el. între numerosii fii ai lui Attila n-a fost nici unul care sã ia în mâinile sale cu
energie mostenirea tatãlui. Vasalii germani profitarã de aceastã împrejurare. Ardaric, cãpetenia
gepizilor, conduse în Panno-nia (454) coalitia acestor vasali — gepizi, ostrogoti, rugi, heruli - si-1
ucise pe Ellac, fiul mai mare al lui Attila, pe fluviul Nedao, care n-a putut fi identificat. Hunii
fugirã spre Marea Neagrã. Hernac, cel mai mic dintre fiii lui Attila, se stabili la extremitatea
Scitici Mici, Dingizech la nordul Dunãrii355.
354 Bury, op. cit., op. 295, n. 4. [R.L. Kohlfelder, Marcian's Gamble. A Reassessment ofEastem
Imperial Policy toward Attila, A.D. 450-453, „American Journal of Ancient History", 9 (1984),
pp. 54-691.
355 C.A. Macartney socoteste, prin interpretarea pasajului din lordanes (C. 50), cã ei se
întoarserã mai târziu în locurile lor si aceasta i-a silit pe goti sã caute refugiu pe teritoriul
imperiului, de teamã sã nu cadã iarãsi sub jugul hunilor (The End of the Huns, în „ Byz. Neugr.
Jahrbucher", X, 1933, pp. 106 si urm.).
301
Prãbusirea imperiului hun a produs o modificare fundamentalã în asezarea geograficã a barbarilor

din regiunea Dunãrii. Gepizii si-au întins stãpânirea asupra Daciei. Marcian profitã de aceastã
nouã asezare a barbarilor, spre a-i tine în dusmãnie unii cu altii. El pare a fi fãcut o aliantã cu
gepizii, care primirã un subsidiu de la imperiu si a asigurat ostrogotilor o asezare permanentã în
nordul Pannoniei, ca federati ai imperiului. Rugii îsi aflarã noi locuinte pe tãrmul de nord al
Dunãrii, în fata Noricului, skirii s-au asezat acolo mai departe, la est, si herulii în aceeasi
vecinãtate, poate - cum crede Bury - între skiri si rugi336.
învãtatul englez a caracterizat foarte bine functia de mare însemnãtate pe ca a avut-o imperiul
hunilor în istoria europeanã. EI a ajutat sã se întârzie întregul proces al dezmembrãrii germanice a
imperiului roman. A realizat acest lucru pe douã cãi: în primul rând, prin controlul multora din
popoarele germanice de est de dincolo de Dunãre, de care imperiul a avut mai multã teamã; si în
al doilea rând, prin constanta ajutorare a generalilor romani cu auxiliari, un nepretuit izvor în
lupta cu dusmanii germani. Aceastã întârziere a procesului dezmembrãrii, care a fãcut sã se
mentinã stãpânirea imperiului în tãrile destinate în cele din urmã a ajunge regate teutonice, a fost
- dupã pãrerea lui Bury - cu totul în interesul civilizatiei.
c. Situatia gravã a Occidentului. Moartea lui Aetius. Aetius apãrase tronul lui Valentinian al III-
lea
356 Bury, op. cit., p 297. Cf. Â. Baudrillart, Saint Severin apotre du Norique (453-482), Il-e ed.,
Paris, Lecoffre, 1908. >••-_ ......s
302
aproape 30 de ani. Gelos de atâta glorie, nevrednicul suveran 1-a ucis cu propria sa mânã.
Consularul Petronius Maximus era pe atunci un mare personaj la Roma. Influenta si prestigiul sãu
se datorau mai cu seamã imensei sale averi. El purta o mare dusmãnie lui Aetius si, ajutat de
eunucul sambelan Heraclius, îl convinse pe împãrat de pericolul ce-1 ameninta din partea
ilustrului general, dacã nu-1 va suprima el mai înainte, într-o zi, pe când Aetius fãcea raport
dinaintea suveranului, acesta sãri deodatã de pe tron, acuzându-1 de trãdare si, trãgându-si sabia,
se nãpusti asupra lui, fãrã a-i da timp sã se apere. Atacat, în acelasi moment si de eunuc, marele
general fu ucis miseleste (21 septembrie 454).
Asupra lui Aetius s-au exprimat multe pãreri. Contemporanii 1-au pretuit si 1-au lãudat foarte
mult. A fost, desigur, un general capabil si un dibaci mânuitor de oameni; trãise ani de zile ca
ostatic, pe lângã Alaric si Rugila, si-i cunoscuse bine pe barbari. Fãrã îndoialã, cu el pieri cel din
urmã sprijin al pãrtii de Occident a imperiului. Marcellinus îl socoteste magna Occidentalis
reipublicae salus157.
Petronius Maximus sperase sã obtinã locul de frunte alãturi de împãrat, dar intriga sambelanului
fãcu sã nu reuseascã. El urzi atunci alt complot, atrãgând doi ofiteri barbari, Optila si Traustila,
fosti partizani ai lui Aetius, si îndemnându-i sã-si rãzbune stãpânul. Pe când Valentinian se ducea
cãlare la curse, în ziua de 16 martie 455, în Campus Martius, cu o micã gardã si însotit de Optila
si Traustila, îndatã ce
' Ibidem, p. 300.
303
descãleca, fu atacat de acestia si ucis. Cu moartea sa, familia marelui Theodosius se stinge,
nemaifiind nici un membru de sex bãrbãtesc al acestei familii.
A doua zi dupã asasinat (17 martie 455), Maximus fu înãltat pe tron. Pentru a-si consolida
situatia, o constrânse pe Eudoxia sã-1 ia de sot si sã-si dea fiica, pe Eudokia, fiului sãu Palladius,
ridicat la rangul de Caesar. Eudoxia însã îl ura prea mult, stiind cã instigase la moartea sotului ei
si, dupã o traditie poste -rioarã, 1-a chemat pe Genseric, ca sã-1 rãstoarne pe tiran. Apelul la
Genseric avea si un motiv particular, cãci stim cã Eudokia, la sfatul lui Aetius de a dezarma
ostilitatea regelui vandal printr-o aliantã matrimonialã, fusese promisã fiului acestuia, Huneric.
stirea cã Genseric pornise cu flota stârni panicã printre populatia Romei si un exod general se
produse. Pãrãsit de garda sa si de prieteni, Maximus se gândi sã fugã. Pe când iesea cãlare din
oras, un individ îl lovi cu o piatrã în tâmplã si lovitura îl ucise pe loc. Multimea îl sfâsie apoi în
bucãti (31 mai 455).
Trei zile mai târziu, Genseric intrã în Roma. Papa Leon I îi iesi înainte la porti, dar nu reusi sã
protejeze orasul împotriva jafului si violentei. Timp de douã sãptãmâni, vandalii prãdarã Roma,
metodic. Palatul de pe Palatin fu scotocit peste tot, pretioase opere de artã furã smulse, în prada
imensã adunatã de jefuitori se aflau si odoarele de aur aduse de Titus de la templul din Ierusalim.
Dupã ce strânserã astfel toatã bogãtia publicã si privatã a Romei, vandalii îsi încãr-carã corãbiile
si se întoarserã în Africa, târând dupã ei multime de captivi. Eudoxia si fiicele sale, Eudokia si
304
Placidia, se aflau printre ei. Eudokia se cãsãtori acolo cu Huneric.

Singura fortã în Occident erau vizigotii. Theodoric al II-lea, regele lor, ca federat si aliat, a
proclamat împãrat, la Toulose (9-10 iulie), pe Avitus, un nobil si literat, bun prieten cu el. Acesta
vine în Italia si Roma îl primeste, fiind acceptat si de împãratul Marcian. Dar nu era bine vãzut la
Roma, unde Ricimer, fiul unui print suab, avea comanda supremã si, câstigând o victorie asupra
flotei vandale (456), în apele Corsicii, stãpânea situatia. Timp de 16 ani exercitã o autoritate pe
care n-o avusese nimeni mai înainte; el fu creator de împãrati în Occident, în acest timp,
Theodoric al II-lea trecu în Spania si-i zdrobi pe suevi.
La sfârsitul anului 456, Ricimer, înteles cu un nobil roman, Majorian, îl depuse pe Avitus, care
deveni episcop si în curând muri. Majorian fu proclamat împãrat, la l aprilie 457, recunoscut de
urmasul lui Marcian, Leon I, care-1 numise generalisim.
Orientul avu multã liniste în vremea în care Occidentul era nãvãlit din toate pãrtile de barbari,
împãratul Marcian se stinse din viatã la sfârsitul lui ianuarie 457 si cu el dinastia lui Theodosius
îsi încheie destinul358.
Pulcheria murise mai înainte, în 453- Ea trãise o viatã de pietate si de multã caritate, meritând
elogiile
358 [B. Croke, The Date and Circumatances of Marcian's Decease, A.D. 457, „Byzantion", 48
(1978), p. 5-9. Nãscut pe la anul 392, Marcian îsi începuse domnia la 25 august 450, încetând din
viatã la 27 ianuarie 457 (P. Devos, Saintjean de Lycopolis et l'empereurMarcien, An. Boli., 94
(1976), p. 303-316)].
305
Bisericii, în cursul lungii sale conduceri, a ridicat la Constantinopol mai multe lãcasuri de
rugãciune, dintre care trei au fost închinate Maicii Domnului: una, Theotokos din Chalkoprateia
(cartierul negustorilor de bronz), aproape de Sfânta Sofia, alta Theotokos Hodegetria („care duce
la Victorie"), clãditã pe tãrmul de est al orasului si renumitã prin icoana Fecioarei, trimisã de
cumnata sa de la Ierusalim359, si cea mai celebrã din toate, înãltatã la Blachernae, cu putin
înaintea mortii sale. Aici se pãstra un vesmânt al Fecioarei, adus de la Ierusalim în domnia
urmasului lui Marcian, care a clãdit o capelã specialã pentru a-1
359 Aceastã picturã e atribuitã Sfântului Luca.
360 [Adunarea sau depunerea Cinstitului Vesmânt al Maicii Domnului în Biserica de la
Blachernai (sau Vlacherne) ar fi avut loc, potrivit altor opinii, în vremea împãratului Leon I (457-
474). Oricum, evenimentul este imortalizat de cãtre Sinaxarul constanti-nopolitan, fiind serbat
pânã astãzi la data de 2 iule în calendarul ortodox. Se continuã astfel o traditie atestatã pânã la
sfârsitul statului bizantin, între altele si de cãtre disertatiile canonice ale mitropolitului Macarie de
Ankyra (cf. V. Laurent, Le trisepiscopat du pa-triarcheMatthieu f (1397-1410). Un grandproces
canonique ã Byzance an debut du XV siecle, REB, 30 (1972), p. 155, publicat si în FHDR, voi.
IV, Bucuresti, 1982, p. 327, sub numãrul 4).
Referitor la acest aspect, L. Brehier, Civilizatia bizantinã, Bucuresti, Ed. stiintificã, 1994, p. 206
(cartea reprezentând traducerea româneascã a volumului al III-lea al sintezei „Le monde
byzantin", care a vãzut pentru prima oarã lumina tiparului la Paris în anii 1948-1950), scria cã
„La Constantinopol moastele Fecioarei, patroana orasului, aveau o importantã imensã. La Sfânta
Mãria a Blachernelor se pãstrau giulgiul si tunica sa (maphoriori), iar la Sfînta Mariaa din
Chalkopratia, centura Sa, ÔOVT). Aceste relicve, privite ca un paladium (subl. ns. - T.T.)
apãrãtor al orasului, erau
306
primi (77 ãjia aopog). Aceastã sacrã relicvã a fost pentru populatia Constantinopolului, în
ultimele zile ale orasului, un fel de Palîadium protector al capitalei360.
plimbate pe metereze ori de câte ori Constantinopolul era asediat, iar aceastã manifestare exercita
o influentã binefãcãtoare asupra moralului apãrãtorilor cetãtii" (în traducerea lui N. Spincescu).
Brehier fãcea trimitere la J. Ebersolt, Sanctuaires de Byzance, Paris, 1921, p. 44 si urm. Pentru
acelasi maphorion sau omophori-on, v. si voi. Rãscoala si statul Asãnestilor, Bucuresti, Ed.
Enciclopedicã, 1989, p. 91, n. 95].
307
m.
URMAsII DINASTIEI THEODOSIENE. DISPUTA ÎN JURUL DOGMEI CHALKEDONIENE
1. Leon I„Thracul" (7/ebr. 457- 3febr. 474)
a. încoronarea. Recrutarea trupelor de isau-rieni. Situatia Lazicei. Suprimarea lui Aspar. Cu
stingerea dinastiei lui Theodosius, alegerea unui nou împãrat trebuia fãcutã de armatã si Senat.
Aspar, învestit cu rangul însemnat de patricius, sprijinit pe trupele sale germane, avea atunci cea
mai mare autoritate în armatã. Fiind arian si un barbar, nu se putea gândi sã urce pe tronul
imperiului. S-a multumit deci cu rolul pe care-1 avea în acelasi timp, în Italia, Ricimer, acela de a
ridica împãrati pe care sã-i domine, în acest scop, el îl alese pe Leon, originar din Thracia361 si
crestin ortodox, care servise ca domesti-cus sub Aspar362. Senatul n-a putut decât aproba
361 Cedrenus, I, 608, (Bonn): ovrot 6 BacnAeug &pât fjv TO yevog, rptjSouvog TTJV ãtiav.
362 Supranumele de „cel Mare", cu care apare la unii istorici, nu poate fi luat în sensul pe care
posteritatea 1-a acordat marilor împãrati. Acest titlu îsi are la el originea, cum aratã Bury (op. cit.,
p. 323, n. 1), în faptul cã, dupã încoronarea nepotului sãu (Leon al II-lea), cei doi Leon au fost
deosebiti ca Aecov 6 /xeyag si Aecov 6 niKpoq. Tot asa Theodosius al II-lea era numit „cel mic",
fiindcã în copilãrie era cunoscut ca 6 /nxrpot Baaihevg, spre a fi deosebit de Arcadius. [W.E.
Kaegi Jr., Byzantium and tbe Decline of Rome, Princeton, 1968, pp. 31-48.]
309
aceastã alegere si Leon fu încoronat în palatul Hebdomon, la 7 februarie 457. Nefiind un

Augustus sau o Augusta, pentru a îndeplini ceremonia încoronãrii, ea fu îndeplinitã de patriarhul
Anatolios363, fiind, cum s-a mai spus înainte, întâiul împãrat încoronat de patriarh.
Pericolul german, atât de agresiv în timpul lui Arcadius, reînvia acum, desi într-o formã mai putin
violentã. Aspar era un alan, dar reprezenta interesele germane (sotia sa era o ostrogotã). Pozitia
lui, dupã întronarea lui Leon I, era puternicã. El avea comanda de magister militum inpraesenti,
iar fiul sãu, Arda-burius, a fost numit, dupã proclamarea noului împãrat, magister militum per
Orientem.
Spre a neutraliza puterea lui supãrãtoare, rãzimatã pe germani si strãini, Leon I îsi recrutã
regimente din supusi indigeni si anume din isaurieni, vestiti prin vigoarea si vitejia lor. împãratul
îsi apropie în acelasi timp pe unul din conducãtorii lor, numit Tarasi-kodissa364, care veni la
Constantinopol si cãruia Leon îi dãdu de sotie pe fiica sa Ariadne (466-467). seful isaurian îsi
schimbã atunci numele sãu neobisnuit în acela de Zenon, în amintirea unui cetãtean care a ajuns
la mãrire în Statul roman365.
363 Descrierea ceremoniei, dupã Constantin Porphyrogennetos, la Bury, op, cit., pp. 315-316.
[Opinie sustinutã si de G. Ostrogorsky, Histoire de l'Etat byzantin, p. 90, n. 2, cf. W. EnsslinJ
3M 'Poucro'DjLijSAaSeroTou (Candidus, p. 473, ed. Bonn), cum sugereazã Brooks: "nãscut din
Rusumblada". ;<
365 Hodgkin, op. cit., III, p. 36. . . , .>
310
Leon I institui si un nou corp al gãrzii, Excubitorii, cãci îl întâlnim întâia oarã în domnia lui. E
probabil sã fi fost recrutati dintre isaurieni, pentru a fi opusi mercenarilor strãini366.
în primii ani ai domniei, o interventie în Lazica îl sili pe regele Gobazes (sau Goubazes) sã abdice
în favoarea fiului sãu. Primindu-1 apoi la Constantinopol, Gobazes se declarã supus imperiului,
dar fiind atacat de Peroz al Persiei (468), Leon I, ocupat cu expeditia în Africa, nu 1-a putut ajuta
si, astfel, autoritatea în Lazica fu pierdutã.
Aspar nu putea vedea cu ochi buni aducerea în capitalã a trupelor de isaurieni si a sefului lor,
devotat împãratului. El a încercat, cu soldati de-ai lui Zenon, sã-1 asasineze pe acesta, pe când se
afla în Thracia pentru a respinge o nãvãlire a hunilor. Când Zenon, numit magister militum per
Orientem, a plecat în Isauria, unde a suprimat un periculos brigand, Indakos, în lipsa lui,
împãratul a împlinit o veche promisiune fãcutã lui Aspar, înãltând la rangul de Caesar pe fiul-sãu
Patrikios (469-470). Dar ridicarea unui arian la un rang recunoscut ca o treaptã spre tronul
imperial, a produs o revoltã generalã la Constantinopol si manifestatii zgomotoase au avut loc la
Hippodrom. împãratul a cãutat sã linisteascã multimea, declarând cã Patrikios era gata sã treacã la
adevãrata credintã. Noul Caesar a fost logodit cu Leontia, fiica mai micã a împãratului.
366 Bury, op. cit., p. 318. Cf. Brooks, The Eastern Provinces, p.
471. ••-• - ,«, •' ;;
311
în acest timp, un german, Anagast, magister mili-tumper Thraciam, amenintã cu rebeliunea.

Trimisi ai Curtii îl conving sã renunte la întreprinderea sa si el pretinde cã a fost instigat de
Ardaburius. în fata atâtor intrigi, Zenon se întoarce în grabã la Constantinopol, unde se hotãrãste
distrugerea lui Aspar si a familiei sale (471). Aspar si Ardaburius au fost ucisi de eunuci în palat.
Caesarul Patrikios a fost numai rãnit. Pentru aceastã faptã, Leon I a fost stigmatizat cu porecla de
makelles (mãcelarul)367.
b. Situatia în Occident. Rãzboaiele cu vandalii si ostrogotii. Majorian, ales în Pars Occidentalis, la
l aprilie 457, a fost un împãrat de seamã, iubitor al binelui public, în scurta-i domnie de patru ani,
el a dat o legislatie însemnatã. Fatã de barbari a avut o atitudine energicã: a pacificat Gallia, a
trecut în Spania si a voit sã se îmbarce pentru recuperarea Africii. Dar flota romanã fu capturatã si
proiectul sãu zãdãrnicit. Când se întoarse în Italia, în 461, însotit de putine trupe, între Genova si
Pavia fu învãluit de oamenii lui Ricimer, care se temea de el si, dupã câteva zile, de-
367 (J.B. Bury, LRE, voi. I, Londra, 1923, p. 529-534; E. Stein, Geschichte des spãtromiscbem
Reichhes, voi. I, Viena, 1928, p. 316-320; A. Kozlov, Osnovnye napravlenija politiceskoj
oppozicii pravitel'stvu Vizantii v 50 - nacale 70-h gg. V v., ADSV, 20 (1983), p. 29-30;
bibliografia privitoare la Aspar si la fiul sãu Ardaburius existã în EPLBIP, voi. III, Athena, 1998,
p. 252 si resp. p. 150].
363 Vezi F. Lot, Decomposition de l'empire (395-751) (în „L'histoire du Moyen Age", par Lot,
Pfister et Ganshof, t. I-er), Paris, 1928, p. 82 si urm. i'"*>
312
capitat368. în fruntea imperiului fu pus un om obscur, Libius Severus. Constantinopolul nu-1

recunoscu. El domni pânã în noiembrie 465, când muri. A urmat un lung interregn de doi ani,
dupã care Leon I îl trimite ca împãrat pe Anthemios, descendent al lui Proko-pios, vãrul lui Iulian,
care-i disputase imperiul lui Va-lens. Bunicul sãu fusese vestitul Anthemios din timpul
adolescentei lui Theodosius al II-lea. Alesul era cãsãtorit cu Euphemia, fiica lui Marcian; putea fi
deci considerat un reprezentant al familiei lui Theodosius, pentru a fi opus lui Olybrius, sotul
Placidiei, candidatul lui Genseric. Mai trebuia însã si consimtãmântul lui Ricimer, fãrã care nu se
putea nimic în Occident. Acest consimtãmânt a fost asigurat prin cãsãtoria barbarului atotputernic
cu Alypia, fiica lui Anthemios. Noul ales sosi în Italia si fu proclamat împãrat în ziua de 12 aprilie
467.
Genseric relua ostilitãtile contra Italiei, flotele sale debarcau si prãdau. Diplomat, spre a dezarma
Orientul, el trimise la Constantinopol pe Eudokia si Placi-dia. Cea din urmã se cãsãtori acolo cu
senatorul Anicius Olybrius, cu care era logoditã înainte de cucerirea Romei.
Dar regele vandalilor rupse în curând pacea cu Orientul, în 467 el fãcu o incursiune în Peloponez.
Vandalii amenintau astfel comertul Mediteranei. Leon I se hotãrî a porni o actiune decisivã,
pentru a-i nimici pe vandali, în unire cu fortele Italiei si Dalmatiei.
369 G. Finlay, History ofGreecefrom its conquest by the Romans to thepresent time, ed. H.F.
Tozer, Oxford, 1877, I, p 178.
313
Expeditia fu organizatã pe o scarã vastã (468), cea mai costisitoare si mai puternicã întreprindere
navalã pe care au pregãtit-o romanii: flota numãra nu mai putin de 1113 corãbii369. Din
nefericire Leon, sub influenta Verinei si a lui Aspar, puse în fruntea ei ca sef pe Basiliskos, fratele
sotiei sale, Verina, un om incompetent si nesigur. Aspar, pentru a nu întãri pozitia lui Leon printr-
o victorie atât de mare, impusese aceastã numire.
Planul era sã-i atace pe vandali din trei pãrti: Basiliskos avea sã meargã direct la Carthagina,
generalul Heraclius cu fortele Egiptului avea sã debarce în Tripolitana si sã meargã pe uscat
asupra Cartaginei; Marcellinus, magister militum Dalmatiae, cu fortele italiene, trebuia sã-i atace
pe vandali în Sardinia si apoi sã se uneascã la Carthagina cu ceilalti. Heraclius si Marcellinus si-
au executat fãrã dificultate misiunea, dar Basiliskos, împrãstiind flota lui Genseric în apropierea
Siciliei, în loc sã loveascã imediat Carthagina, s-a oprit într-un port, la oarecare distantã si a dat
câteva zile lui Genseric, în care acesta a putut scoate altã flotã si ataca prin surprindere,
nimicindu-i jumãtate din flota imperialã. Basiliskos fugi cu restul flotei în Sicilia si de acolo la
Constantinopol. Urât de populatie, el s-a retras la Herakleia370.
Cãtre sfârsitul domniei sale, Leon I avu de lucru cu ostrogotii, care se revãrsarã din Pannonia în
imperiu . si devasteazã tinuturile de la Dunãre pânã în Thessalia.
Edw. Gibbon, Decline and Fãli, ed. Bury, t. IV, pp. 37-40.
314
Am vãzut cã, dupã lupta de la Nedao, ostrogotii îsi dobândirã neatârnarea. Ei apar împãrtiti în trei
grupe, sub trei frati din neamul regesc al amalilor: Walamer, Widimer (Widemir) si Thiudimer
(Theodemir). Cu ei puterea regalã e întâia oarã divizatã la goti si T. Hodgkin, în pretioasa-i operã
asupra nãvãlitorilor Italiei, presupune cã aceastã diviziune a puterii a fost încurajatã, dacã nu
poruncitã, de Attila, ca sã aducã natiunea într-o stare de slãbiciune si dependentã. Cel mai mare
dintre frati, Walamer, avea un fel de suprematie asupra fratilor sãi mai tineri371. Ei au luptat cu
credintã sub stegurile lui Attila, în marea bãtãlie din Campus Mauriacus, dar, dupã moartea
puternicului suveran hun, luptarã la Nedao, scuturând jugul hunilor si umplurã golul lãsat de ei în
Pannonia. împãratul Marcian îi admisese ca federati.
lordanes nu e clar în descrierea împãrtirii acestei provincii între frati. Dupã Hodgkin, Walamer a
ocupat Slavonia, Croatia de Nord între Drava si Sava, Thiudimer, o lungã regiune între Dunãre si
lacul Pelso (Platen See, Balaton), iar triunghiul de nord-vest, între lacul Pelso, Sava si Dunãre, a
fost atribuit fratelui mai tânãr, Widimer372.
Theodoric, care avea sã joace un rol atât de mare în Italia, se nãscu tocmai în momentul în care
Thiudimer primea vestea biruintei lui Walamer asupra hunilor, care încercaserã a se întoarce în
locurile de
371 Italy and her invaders (476-535), ed. a Il-a, Oxford, 1896, t. III, pp. 10-11.
372 Ibidem, p. 13.
373 Datã admisã în general pentru nasterea lui Theodoric.
315
unde fuseserã alungati (454)373. Când el era în vârstã de 7 ani, fratii ostrogoti descoperã cã
indemnitatea, pe care sub eufemismul de strenuae sau strenae („dar de anul nou"), o primeau de la
Bizant, era în întârziere si trimit o ambasadã la Constantinopol, ca sã lãmureascã lucrurile.
Rãspunsul adus n-a fost multumitor.
La Curtea din Constantinopol era atunci un sef got, Theodoric, fiul lui Triarius, supranumit Strabo
(Sasiul), nepotul sotiei lui Aspar. Acest got e probabil sã fi fost, cum presupune Hodgkin, în
legãturi de prietenie cu Leon I, pe timpul când acesta era un simplu subaltern al patronului
comun. Coborâtor dintr-un neam inferior, fãrã nici o legãturã cu neamul regesc al Amalilor, se
bucura totusi de prietenia Bizantului si îsi primea regulat onorariul anual, în timp ce Amalii erau
lãsati în sãrãcie si dispret374. Indignati, ei ridicã armele, nãvãlesc în Moesia si o devasteazã în
lung si în lat. Leon I s-a vãzut silit a încheia pace cu ei (461), plãtin-du-le rãmãsita subventiei
dintr-o datã si garantând-o pentru viitor. Ostrogotii, la rândul lor, s-au obligat a nu mai cutreiera
regiunile din sudul Dunãrii si, drept garantie a fidelitãtii lor, au trimis ostatic la Constantinopol pe
cel mai în vârstã dintre mostenitorii Amali, pe Theodoric, fiul lui Thiudimer, un copil de 7 ani.
Bine înzestrat, acest copil s-a fãcut repede iubit de Leon I.
374 „Missa legatione ad imperatorem Walamir ejusque Germani... vident Theodericum Triarii
filium... omnino flo-rentem cum suis, Romanorumque amicitiis junctum et annua solennia
consequentem et se tantum despici" (lordanes, citat de Hodgkin, loc. cit., p. 76, n. 2).
316
Timp de zece ani, cât a stat Theodoric la Constan-tinopol, ostrogotii au pãstrat cu credintã pacea.
Ei au purtat unele lupte cu vecinii de la nord si est; atacati de Dingizech, care trecu Dunãrea cu
hunii sãi, ostrogotii îi bat strasnic si-i alungã din Pannonia. Au avut apoi lupte cu suevii. O parte
dintre ei trecuserã mai înainte, am vãzut, cu vandalii si alanii, în Spania. Suevii cu care aveau
acum de a face locuiau în coltul sud-vestic al Germaniei, în regiunea cunoscutã azi sub numele de
Pãdurea Neagrã. Ei erau amestecati cu ala-mannii. Pentru a prãda în imperiu, suevii au fost
nevoiti sã treacã peste ostrogoti, jefuindu-le vitele. Ostrogotii i-au atacat noaptea în lagãr, lângã
lacul Pelso (Balaton), capturându-1 pe regele Hunimund si târând în sclavie mare parte din
armatã. Dupã moartea lui Hunimund, au dat drumul fiului sãu si captivilor, trimitându-i în patria
lor, Suabia, fiindcã era greu sã-i hrãneascã sau socoteau riscant a robi un popor asa de mare375.
Dupã un timp, probabil pe la 470, fiul lui Hunimund, spre a rãzbuna înfrângerea suferitã, i-a
atacat pe ostrogoti, aliindu-se cu skirii. Walamer, aruncat de pe cal în timpul bãtãliei ce avu loc
lângã Sava, fu strãpuns de lãncile suevilor si lordanes afirmã cã ostrogotii au sters de sub soare
numele skirilor. Oamenii lui Walamer au recunoscut acum autoritatea lui Thiudimer. Acesta dãdu
o luptã sângeroasã cu suevii si skirii care aveau o confederatie si cu gepizii,
375 Hodgkin, op. cit., pp. 18-22.
376 Ibidem, pp. 22-23.
317
NICOLAE BANESCU
rugii si sarmatii. Aceastã mare confederatie fu învinsã de ostrogoti, rãzbunând moartea lui
Walamer376.
în 471, Thiudimer întreprinse o altã campanie, iarna. Trecând Dunãrea, strãbãtu Moravia si
Boemia si îi lovi din spate pe suevi si pe confederatii lor alamanni. Când se întoarse din aceastã
campanie, Thiudimer îl aflã acasã pe fiul sãu Theodoric, un tânãr de vreo 17-18 ani, întors de la
Constantinopol. împãratul Leon I îl pusese în libertate, încãrcat de daruri.
Theodoric se pregãti îndatã pentru întâia sa faptã de arme. Strânse în jurul sãu o trupã de vreo
zece mii de oameni si se strecurã, fãrã stirea tatãlui, smulgând Sirmium din mâinile regelui sarmat
Babai, care fu ucis.
Nu mult înainte de moartea lui Leon, ostrogotii, socotind Pannonia prea strâmtã pentru ei, cereau
sã fie dusi la rãzboi. Widimer si Thiudimer hotãrârã sã plece. Thiudimer, ca mai puternic, îsi luã
sarcina mai grea de a se stabili pe teritoriul Imperiului bizantin, lãsându-1 pe Widimer sã
nãvãleascã în Italia.
Thiudimer trecu Sava cu o armatã considerabilã, care impuse sarmatilor de la frontierã
neutralitatea, o apucã pe valea Moravei si ocupã Naissus (Nis). Theodoric fu trimis într-un mars
rapid spre sud. El trecu peste Balcani în valea fluviului Axios (Vardar). Stobi, Monastir, în
Macedonia, posibil si Larissa, în Thessalia, cãzurã în mâinile sale. Aflând de succesele fiului sãu,
Thiudimer porni de la Naissus spre Thessalonic (primãvara anului 473). Patriciul Hilarianus,
comandantul de Thessalonic, vãzându-se asediat, negociazã cu seful ostrogot si se încheie o
conventie prin care barbarii se obligã a înceta jafurile, primind în schimb o regiune fertilã, cu o
grupã de orase, lângã Marea Egee.
318
Curând dupã aceste evenimente, Thiudimer muri (474)377 si Theodoric, un tânãr de 20 de ani
acum, luã succesiunea ca rege, iar împãratul trebui sã-i cedeze altã regiune, Moesia de Jos cu
Novae, unde cantonase, 75 de ani mai înainte, Alaric.
Widimer porni în 473 cãtre Italia, dar, abia ajuns acolo, se îmbolnãvi si muri. Glycerius nu fu în
stare sã lupte cu ostrogotii si intrã în tratative cu ei, plãtindu-i pentru a trece, ca federati, în Gallia.
Fiul lui Widimer îi conduse si, renuntând la demnitatea regalã, si-a unit fortele cu ale lui Euric,
regele vizigotilor378.
c. Anthemios si Ricimer. Politica religioasã a lui Leon L Moartea sa. Pacificarea Galliei era o
problemã tot atât de gravã pentru Anthemios cum fusese pentru Majorian. Situatia era acum si
mai rea. Euric, regele vizigotilor, se gândea a-si întinde stãpânirea asupra întregii Galii si asupra
Spaniei. Vãzând primejdia, galo-ro-manii cerurã protectia lui Anthemios, trimitând la Roma o
deputãtie. Cunoscutul literat Sidonius Apollinaris fãcea parte din misiune, si el a compus un
panegiric împãratului, cu ocazia consulatului sãu. Anthemios a cãutat a-si asigura concursul
burgunzilor împotriva gotilor, dar n-a putut rezista agresiunii lui Euric.
între Anthemios si Ricimer erau acum relatii dusmãnoase. Italia era împãrtitã în douã, în 472
împãratul domnea la Roma, iar patriciul la Milan. Olybrius, pe atunci la Constantinopol, fu trimis
de Leon I la Roma, ca sã-1 împace pe Anthemios cu
377 Datã indicatã de Stein, Geschichte..., p. 528. ™ Ibidem, pp. 25-27.
319
Ricimer. Dar împãratul trimise si un mesager lui Anthemios, cu o scrisoare în care îl îndemna sã-
1 suprime pe Olybrius. Scrisoarea cãzu în mâinile lui Ricimer, care-1 proclamã în aprilie pe
Olybrius împãrat, asedie îndatã Roma si o cuceri cu usurintã. Anthemios fu prins si decapitat, la
15 iulie 472379. Dar Ricimer nu supravietui nici douã luni socrului sãu: el muri de hemoragie, la
18 august, în noiembrie se stinse si Olybrius, de hidropizie. Tronul Romei fu ocupat de Glycerius,
proclamat împãrat la Ravenna.
în chestiunea religioasã, Leon I a îmbrãtisat ortodoxia stabilitã de Sinodul de la Chalkedon,
continuând astfel politica înaintasului sãu. Dupã moartea lui, evenimente grave s-au întâmplat în
Biserica Alexandriei. Patriarhul Proterios, fiindcã servea interesele adversarilor, fusese ucis de
alexandrini, care-1 înãltaserã în Scaun pe Timotheos, zis Aeluros, partizan zelos al lui Dioskoros.
Leon I nu tolera acest lucru. El îl scoase pe uzurpator din Scaun, luând avizul episcopilor din
fiecare eparhie si-1 exila la Gangra, apoi de acolo la Cherson, unde muri. în locul sãu fu numit alt
Timotheos, zis Basilikos, care a fost un prelat blând si tolerant380.
Leon I trecu din viatã în ziua de 3 februarie 474. Temându-se a-1 declara ca succesor pe Zenon,
din cauza impopularitãtii isaurienilor, lãsã imperiul nepotului sãu Leon al II-lea, de vreo sase ani,
fiul lui Zenon si al Ariadnei, asociat mai dinainte la tron. Dar acesta, la îndemnul mamei sale, îl
asociazã pe tatãl sãu la domnie,
379 Bury, History, I, p. 377, si urm.
380 Theoph., pp. 172-173 (Bonn).
320
punându-i pe cap diadema imperialã în Hippodrom (9 februarie 474). Tânãrul împãrat muri dupã
nouã luni si Zenon rãmase în fruntea imperiului singur.
2. Zenon (9 februarie 474-9 aprilie 491)
a. Uzurparea lui Basiliskos. Revoltele lui Mar-cian si Illos. Zenon era un om lipsit de însusiri.
Mal-chos ne spune cã nu avea în firea sa cruzimea lui Leon I, nici mânia neîmpãcatã care-1
stãpânea pe acesta încontinuu, dar în multe era ambitios „si cele ce le sãvârsea, le fãcea pentru
glorie si pentru a-si atrage admiratia, mai mult din ostentatie decât cu adevãrat". Nici experienta
afacerilor publice n-o avea, nici stiinta prin care domniile pot fi conduse în siguratã381. Finantele
se aflau în cea mai mare penurie, cãci cele pe care le lãsase Leon I, când a murit, în tezaurul
public, toate se goliserã iute de Zenon, „multe fiind dãruite de el amicilor, la întâmplare"382.
Dacã la acestea adãugãm cã trupele de isaurieni, pe care el se sprijinea, se fãcuserã tuturor
nesuferite prin violentele si grosolãnia lor, întelegem lipsa de popularitate a noului împãrat si
multele rebeliuni ce-i disputarã atâtia ani tronul.
El si-a inaugurat totusi domnia cu un mare succes, punând capãt rãzboiului vandal atât de
pãgubitor. Ultimul act al acestui rãzboi a fost ocuparea orasului Nicopolis, curând dupã moartea
lui Leon. Zenon îl trimise pe Severus sã trateze pacea si acesta, refuzând
382
Ibidem, pp. 275-276 (ed. Bonn). Ibidem, p. 275.
321
darurile ce i se fãceau, spuse cã cel mai bun dar ar fi libertatea captivilor. Genseric i-a predat
atunci pe toti captivii sãi si ai fiului sãu si i-a îngãduit lui Severus sã rãscumpere câti a putut
dintre ceilalti, îndatã dupã aceea s-a încheiat o pace perpetuã (474), care a fost confirmatã, dupã
moartea lui Genseric (477), de fiul
383
sau
Abia începuse, sub aceste bune auspicii, domnia lui Zenon si o conspiratie se urzi împotriva sa,
condusã de împãrãteasa vãduvã Verina (475-476). Ambitioasã, ea nu putea suferi sã se vadã
aruncatã pe planul al doilea si se gândi a ridica la tron pe favoritul sãu Patrikios, mai înainte
magister officiorum. Verina-1 atrase în conspiratie si pe fratele ei Basiliskos, iar acesta izbuti a-i
câstiga de partea lor pe isaurianul Illos si pe fratele sãu Trocundes, oameni de încredere ai
împãratului. Când toate pregãtirile furã gata, Verina îl convinse pe Zenon cã Senatul si poporul s-
au unit în hotãrârea de a-1 rãsturna si cã singura sa scãpare e fuga. Speriat, împãratul îsi ia sotia si
mama, bani din tezaurul imperial si, însotit de putini isaurieni, se strecurã dincolo de Bosfor, la
Chalkedon (9 ianuarie 471), îndreptându-se spre patria sa Isauria, unde se simtea mai în sigurantã,
regiunea, situatã la poalele muntelui Taurus, fiind greu de strãbãtut de armate.
Verina nu rãmase, cum sperase, stãpânã pe situatie. Basiliskos, tot atât de ambitios ca si ea, fu
proclamat de Senat si încoronat împãrat. El o încoroneazã îndatã pe sotia sa, Zenonis, ca Augusta,
si ridicã pe fiul sãu
383 E.W. Brooks, The Eastem Provinces, p. 472.
384 Zonaras, t. III, p. 128 (Bonn); Bury, I, pp. 390-391.
322
Marcus la rangul de Caesar, încoronându-1 apoi si Augustus. Ca precautie împotriva intrigilor
Verinei, îl suprimã în acelasi timp pe Patrikios384.
Dar Basiliskos nu se putu mentine mult timp. El ajunse cu totul impopular, sprijinind
monofizitismul. Trimitându-1 pe Illos cu fratele sãu împotriva lui Zenon, acestia îl înving un
timp, dar deodatã trec de partea lui, fie ademeniti de banii si promisiunile lui Zenon, fie primind
scrisori de la Senat, informându-i cã nebunia lui Basiliskos e insuportabilã si îndemnân-du-i sã
ajute la întoarcerea lui Zenon. Acesta, unin-du-si fortele cu ale lor, se îndreptã cãtre Constan-
tinopol. Zenonis, o femeie foarte frumoasã, avea si ea un favorit, pe Harmatios, nepotul sotului
sãu. Sub influenta ei, Harmatios fusese numit magister militum în Thracia. Basiliskos îl trimite
acum sã-i întâmpine pe adversari în Asia. La Niceea, unde se afla cartierul lui Zenon, Illos
reuseste sã-1 despartã pe Harmatios de Basiliskos. Armatele unite merg la Constantinopol si
Zenon intrã astfel fãrã rezistentã în vechea sa resedintã (august 476). Basiliskos, împreunã cu
familia sa, fiind scos din Sfânta Sofia, unde se refugiase, a fost exilat într-o fortãreatã din
Cappadocia. închis într-un turn a cãrui poartã a fost ziditã si turnul dat în paza unei trupe sigure,
rebelul pieri acolo de foame, cu sotia si copiii sãi385.
384
Zonaras, t. III, p. 128 (Bonn); Bury, I, pp. 390-391. 385 Zonaras, III, pp. 129-130. Dupã Bury, ei
au fost decapitati. [E.W. Brooks, The Emperor Zenon and the Isaurians, „English Historical
Review", 8 (1893), pp. 209-238.]
323
Dupã vreo trei ani se produse a doua încercare de a-1 rãsturna pe Zenon, aceea a lui Marcian. El
era, dupã mamã, nepot al fostului împãrat cu acest nume si fiul lui Anthemios, împãratul din
Occident, deci fiu de împãrat. Cãsãtorit cu Leontia, fiica mai micã a împãratului Leon I, o
porphyrogenetã, nãscutã dupã ce tatãl sãu se urcase pe tron, pe când Ariadne fusese nãscutã
înainte de domnia lui Leon, Marcian se socotea mai îndreptãtit sã ocupe tronul. Ca atare, el îsi
ridicã trupe si împreunã cu fratele sãu, Prokopios, atacã palatul cumnatului sãu si casa lui Illos. O
bãtãlie crâncenã avu loc si victoria era aproape câstigatã, dar Marcian nu sustinu mai departe
atacul si amânã pânã a doua zi rezultatul final, în acest timp, Illos trecu Bosforul cu isaurienii sãi
si risipi armata lui Marcian, în parte atrãgând-o prin daruri. Marcian trebui sã-si caute azil la
Sfintii Apostoli, de unde fu scos, surghiunit în Asia Micã si hirotonisit preot. Leontia se retrase si
ea într-o mãnãstire.
Cel din urmã revoltat împotriva domniei lui Zenon, ceva mai târziu, a fost cel mai de seamã si
mai nobil dintre dusmanii sãi, concetãteanul sãu Illos. Zenon îi datora o deosebitã recunostintã
pentru serviciile ce-i fãcuse, ajutându-1 sã-si recapete tronul. Dar femeile din familia imperialã îl
urmãreau cu nepotolita lor urã. De trei ori viata îi fusese în primejdie prin uneltirile lor. Verina era
cea mai vinovatã dintre toate, între altele, ea îl îndemnase pe prefectul pretoriului Epinikos sã-1
asasineze si acesta, exilat în Isauria, îi fãcu aceastã
Hodgkin, III, pp. 52-52.
324
destãinuire. Illos se retrase atunci de la Curte. Dar fu rechemat în curând si împãratul îi iesi
înainte cu o suitã impunãtoare, dincolo de Bosfor386. Mai înainte de a intra în capitalã, probabil
la sfârsitul anului 478, Illos îi descoperi lui Zenon intrigile Verinei împotriva vietii sale,
declarându-i cã nu se simtea niciodatã în sigurantã cât timp aceastã femeie va rãmâne în
Constantinopol. Zenon o pãrãsi la discretia lui Illos, care o trimise cu o mare suitã în Isauria,
silind-o a se cãlugãri în biserica din Tarsos387, apoi o închise în fortãreata din Dalisandos.
Printre însotitorii lui Illos, în acea zi de triumf, se gãsea si un om cu multã reputatie printre
contemporani, egipteanul Pamprepios din Panopolis, în Thebaida, întrunind în persoana sa
calitatea de gramatic, poet si filosof. Dupã ce predase literele la Panopolis, apoi la Alexandria, el
se dusese la Atena, unde studiase filosofia la scoala neoplatonismului mistic a celebrului Proclus.
Atenienii 1-au considerat cel mai eminent dintre discipolii divinului maestru.
Hodgkin ne-a schitat în câteva pagini cariera acestui interesant tip al pãgânismului388. Dar un
studiu excelent asupra lui, de o informatie impresionantã, pe care n-a avut-o savantul englez, ne-a
dat Henri Gregoire389. Acest studiu, atât de sugestiv, probeazã
Kd'âiepoî,'
387 loan de Antiochia:ev Tt? Katã Tapaov Lf ap. Hodgkin, III, p. 53, n. 1.
388 P. 53 si urm.
389 H. Gregoire, Au câmp d'un Wallenstein byzantin. La vie et Ies vers de Pamprepios
aventurier paien, în „Bulletin de l'Association Guillaume Bude", nr. 24 din iulie 1929, pp. 22-
38.
325
NICOLAE BANESCU
cooperatia elenilor pãgâni, atrasi de Pamprepios, la revolta lui Illos, cu speranta de a revedea,
multumitã omului de încredere al acestuia, „zilele lui Libanios si Iulian". Pamprepios îsi asimila
artele secrete ale magiei, ale profetiei si theurgiei. El cuceri mâna unei ateniene si o catedrã de
filologie390, având un mare protector în arhontele Theagenes, adevãratul „Mecena" al
Universitãtii ateniene. Arhontele era însã un mare înfumurat si pretindea de la protejatii sãi o adu-
latie permanentã, neadmitând nici o independentã. El avu cu Pamprepios un „conflict de amor
propriu" -cum îl caracterizeazã, învãtatul belgian - iar filosoful nostru demisiona si pãrãsi Atena,
plecând la Constantinopol.
în acest oras plin de crestini, el nu fãcea un secret din pãgânismul credintei sale, ci în toatã
libertatea si-1 manifesta391, încât duse la bãnuiala cã stie si alte lucruri „ale întelepciunii
secrete", într-o împrejurare înregistratã de Suidas, dupã Damascius, Pamprepios îl cunoscu pe
Illos, de care îsi legã apoi viata. Generalul, un iubitor de literaturã, aflându-se odatã cu oameni
învãtati, dori sã audã vorbindu-se despre suflet. Multi dintre cei prezenti filosofarã, fiecare în
felul sãu, asupra acestui delicat subiect, dar discutia a lãsat confuzie în spirite din pricina
contradictiilor. Atunci Marsos, prieten intim al lui Illos, spuse cã Pamprepios, un sofist egiptean
despre care se spun
390 Ibidem, p. 24.
391 Suidas, s, v., pasaj din Malchos: To '
iat; OVK L%ov vnoKpiaiv, SeiKvvfievov.
vrov Tg nappr\Giaq Jipo8r\)i(og
326
minuni, poate lãmuri fãrã gres chestiunea în discutie, si-1 aduse la Illos. Pamprepios a tinut cu
mare elegantã despre suflet un discurs mult meditat. Fermecat de cele auzite, Illos 1-a proclamat
„mai întelept decât toti profesorii din Constantinopol, prin îngrijitã lui vorbire fluentã392 si 1-a
numit profesor, cu un mare salariu plãtit de Stat. El fu ridicat de atotputernicul sãu prieten la
înalta functie de quaestor al palatului sacru. Creditul lui Pamprepios se întemeia pe prezicerile ce
le fãcea ministrului protector.
Ca si dascãlul sãu Proclus, Pamprepios era un grec, deci un pãgân în credinta sa si invidiosii
uneltirã a-1 compromite, arãtându-1 ca practicând magia si profetiile, neferindu-se a-i face lui
Illos preziceri împotriva împãratului. Ei îl convinserã pe Zenon si Verina sã-1 exileze. Illos
trimise dupã el si-1 luã în Isauria, fãcân-du-1 sfetnicul sãu, cãci era plin de întelepciune politicã
(?ccd TJV jap noÃiriKfjg avvâaewq e/iÂeog)393.
Dupã loan de Antiochia, disensiunea dintre Zenon si Illos a fost începutã de cel dintâi, împãratul
cerând cu insistentã eliberarea fratelui sãu Longinus, închis de Illos de mai multi ani într-o
fortãreatã din Isauria.
Ariadne ceru si ea stãruitor lui Zenon rechemarea mamei sale, dar împãratul îi spuse s-o cearã lui
Illos. Acesta neînduplecându-se, Ariadne câstigã pe unul din garda scholarilor sã-1 asasineze, dar
atentatorul nu reusi decât sã-1 rãneascã, tãindu-i o ureche. Illos ceru
392 Suidas, s.v.-. (pevaKia&eig "7/Uoug /iL/zLpi/iv?#fLvj7 Ao/tfflTepov avmv nâvucav
eicpivs tâv naiSsvrâv KcovoTavrivov.
•TO Ibidem. ''''"'" '' • '
327
sã meargã în Orient spre a se reface si Zenon îl numeste magister militum per Orientem. Illos se
instaleazã la Antiochia, urmat de credinciosul Pamprepios si de alti prieteni si aderenti. Era în
481-482. între el si suveran mocnea acum dusmãnia si un conflict era inevitabil. Dar înainte de a
lua ofensiva, Illos cãutã sã-si creeze o partidã în imperiu. Pamprepios, prin abilitatea si relatiile
sale, era omul care sã realizeze acest proiect. S-a negociat cu dusmanii Bizantului: în Orient cu
persii, în Occident cu Odovakar. S-a cãutat a se atrage toti nemultumitii. Elenii sperau o reînviere
a epocii lui Iulian, catolicii, rãsturnarea ereziei monofizite triumfãtoare a Edictului de unire al lui
Zenon.
Pânã la începutul anului 484, împãratul, prins în ostilitãtile cu ostrogotii, nu putu lua nici o
mãsurã, dar când avu mâinile mai libere, îi ceru lui Illos sã-1 libereze pe Longinus. La refuzul
sãu, Zenon îl revocã din comandamentul Orientului, înlocuindu-1 cu loan Scitul, în acelasi timp,
el îi expulza din Constantinopol pe prietenii rebelului, confiscându-le proprietãtile. Astfel se
dezlãntui rãzboiul care tinu patru ani394.
Illos îl scoate din închisoare pe Marcian si-1 proclamã împãrat; se aliazã apoi cu Verina, pe care o
aduce din fortãreata isauricã în care zãcea, si ea, în costum imperial, ca dispunând de coroanã, îl
proclamã, la Tarsos, împãrat pe patriciul Leontios, ales de Illos. La 27 iunie 484, uzurpatorul intrã
solemn în Antiochia395. Pamprepios e înãltat de acesta la însemnata demnitate de magister
officiorum.
! Bury, I, pp. 395-396. ' Gregoire, st. cit., p. 29.
328
împotriva isaurienilor, Zenon îi mobilizeazã pe barbarii lui Theodoric Amalul, auxiliari rugi
comandati de fiul lui Aspar, Ermenric. în bãtãlia care avu loc, isauriefiii sunt învinsi. Rebelul se
închide atunci în fortãreata isauricã Cherreas (Cherris) împreunã cu aderentii sãi principali:
Leontios, Marsos, Pamprepios, împãrãteasa Verina. Fortãreata sustinu un asediu eroic timp de
patru ani si cãzu în cele din urmã prin trãdarea sotiei lui Trocundes, în 488. Ea s-a oferit
împãratului în acest scop si, sub cuvânt cã aduce o propunere de iertare, se introduce în cetate si
deschide portile dinaintea trupelor imperiale. Verina murise curând dupã începerea asediului.
Marsos murise si el; Pamprepios pierise cu trei ani mai înainte, ucis din ordinul lui Illos, pentru
trãdare. Textul unui horoscop anonim al lui Pamprepios, stabilit dupã loviturã, nu lasã nici o
îndoialã în aceastã privintã396. Illos si Leontios furã decapitati si capetele lor trimise la
Constantinopol, unde furã purtate în vârful unor prãjini în Hippodrom. Cu aceasta, seria
revoltelor se încheie definitiv. Situatia grea în care 1-au pus pe împãrat, 1-a împiedicat sã
intervinã în Africa în ajutorul crestinilor, prigoniti de fanatismul arianului Huneric.
396 H. Gregoire, an.cit., p. 31; cf. loan din Antiochia, ed. Carolus Muller, HG, voi. V, Paris,
Firmin Didot, 1870, fragm. 214, pp. 27-28. [D. Pingree, Politicul Horoscopes from the Reign of
Zeno, DOP, 30 (1976), pp. 133-150.]
329
NICOLAE BANESCU
b. Politica internã a lui Zenon. Reforme administrative. Noul formular al credintei (ffenotikori).
în politica internã, Zenon nu avea pregãtirea necesarã pentru a conduce Statul. Oamenii de care se
înconjurase, în mare parte isaurieni, neavând nici ei vreo cunostintã de administratie, împãratul a
fost nevoit a încredinta prefectura pretoriului, „marea masinã pentru procurarea banilor", cum o
caracterizeazã E. Stein397, unui om priceput în afaceri. Asa se explicã îndelungata functiune a lui
Sebastian în acest însemnat post, el fiind deosebit de dibaci în materie de finante, desi punea la
mezat functiunile si guvernãmintele398. Zenon introduse însã în administratie unele inovatii care
aveau sã rãmânã. El a creat noua demnitate aulicã de consul onorar sau ex-consul, ano
VJKXTCOV, conferind astfel calitatea fictivã de consul persoanelor care nu exercitaserã de fapt
consulatul. Acesti „fosti consuli" au format timp de secole o clasã de demnitari bizantini, care a
supravietuit disparitiei consulatului propriu-zis. Rangul lor era inferior numai patriciatului. Cu
timpul, s-a depreciat însã din ce în ce mai mult. în sarcina lor era întretinerea conductelor de apã
ale capitalei.
Zenon a modificat apoi jurisdictia senatorialã. Când cei distinsi cu rangul de clarissimi si aproape
toti spectabiles au pierdut dreptul de a lua loc în Senat, li s-a permis a rezida afarã din capitalã.
Prefectul orasului nu mai avu asupra lor jurisdictia civilã si o nouã jurisdictie fu stabilitã de acum
pentru senatorii vinovati
397 Hist. du Bas-Empire, t. II, p. 7.
398 MaJchos, p. 276: Kanêvcav, coanep e| atOpãq, ãnavta,
rai
ãnpcc'cov eâv ev Tt\ paaiÃâcog ccvÃfj 5ianpãTTLO"&cci
330
de un delict grav: Senatul din Constantinopol participã în largã mãsurã la jurisdictia asupra
membrilor sãi. Stein a stabilit cã, la începutul secolului al V-lea, Consistoriul imperial, ale cãrui
sedinte se numesc silentia, si Senatul, ale cãrui sedinte se cheamã con-ventus, se întrunesc într-o
sedintã comunã, silentium et conuentus, consacratã uneori procesului unui membru al
Senatului399.
Faptul cel mai însemnat al domniei lui Zenon, în ce priveste politica internã a fost încercarea de a
restabili pacea în sânul Bisericii. Provinciile Orientului fuseserã pierdute pentru imperiu, prin
politica religioasã a predecesorilor. sefii Bisericii simtiserã nevoia de a le readuce în sânul ei si a
cãuta, prin urmare, o formulã împãciuitoare. Patriarhul Akakios propuse atunci o nouã formulare
a credintei, pe placul monofizitilor. La îndemnul sãu, Zenon dãdu celebrul Edict de unire,
'EVGJTIKOV (482).' Scopul principal era de a nu jigni nici pe monofiziti, nici pe ortodocsi cu
privire la unirea celor douã naturi ale lui Christos. Noul formular al credintei fu semnat, în timpul
pãstoririi lui Akakios si a urmasului sãu Anastasios, de toti episcopii Orientului. Acest Henotikon
plãcu mai cu seamã egiptenilor. Se expune în el, în mod exact, doctrina catolicã asupra întrupãrii,
fãrã a adopta si fãrã a respinge termenii particulari sau opiniile sectelor vrãjmase. O anatemã
solemnã se pronuntã împotriva lui Nestorios si a lui Eutyches, împotriva tuturor ereticilor care îl
împart sau
399 Op. cit., p. 70 si urm.
*° Duchesne, Histoire ancienne de l'Eglise, t. III (1911), p. 500 si urm.
331
îl confundã pe Christos. Se hotãra cã Mântuitorul e de aceeasi naturã cu Tatãl, în natura Sa divinã,

si de aceeasi naturã cu noi, în natura Sa de om. Se ocoleau însã expresiile „o naturã" si „douã
naturi"400. Deciziile celui de al patrulea Sinod de la Chalkedon se eludarã si, astfel, aceastã nouã
formulare a credintei putea strânge la un loc pe prietenii si pe dusmanii Sinodului al IV-lea.
Patriarhii monofiziti de Alexandria si Antiochia au prilejul de a intra iarãsi în sânul Bisericii
imperiului. Numai papa vechii Rome, Felix al III-lea, se desparte de ea. E cel dintâi act al
schismei dintre Occident si Orient si, dupã câteva decenii, Bizantul va cãuta iarãsi apropierea de
Roma.
c. Politica externã, începutul dezagregãrii stãpânirii romane din Apus. Luptele cu gotii. Odovakar
si Theodoric. Regatul ostrogot. Fapte politice de o gravitate exceptionalã se întâmplã în aceastã
domnie în jumãtatea de apus a imperiului.
Orestes, roman din Pannonia, fost în serviciul lui Attila, intrase în Italia si fusese înãltat la rangul
de generalisim (magister militum). El merse asupra Ravennei, alungându-1 pe Nepos (impus de
Leon I) la Salona si proclamându-1 augustus pe fiul sãu, Romulus (29 octombrie 475), zis
Augustulus, din cauza tineretii sale.
Armata Italiei era în acest timp compusã din elemente barbare, recrutate din micile popoare de la
Dunãre, eliberate de jugul hunilor si sfãrâmate de os-
*° Duchesne, Histoire ancienne de l'Eglise, t. III (1911), p. 500 si urm. ,
,...... . ,-, , ,...., .,„,
332
trogoti: rãmãsitele skirilor, herurilor, turkilingilor, la care se adãugau rugii refugiati în Italia.
Trupele barbare erau cantonate în Liguria, în câmpia fluviului P6, gãzduite de locuitori si hrãnite
din magaziile Statului. Ele nu erau multumite de aceastã situatie, invidiau soarta federatilor
ostrogoti, vizigoti, burgunzi, vandali, cãrora li se distribuiserã pãmânturi si care îsi pãstrau legile,
sub autoritatea regelui de natiunea lor.
Nemultumirea era atâtatã de un ofiter, Odovakar (Odoacru), un skir, fiul vestitului Edecon, regele
skirilor, consilierul favorit al lui Attila. Când poporul sãu fu nimicit de ostrogoti (pe la 470), el
veni în Italia si luã serviciu în garda imperialã. Originea sa regalã îi dãdea o mare autoritate
asupra armatei. Pe la mijlocul verii anului 476, trupele reclamarã lui Orestes o treime din
pãmânturile Italiei. Cererea fu respinsã si îndatã izbucni revolta. Orestes se închide în Pavia, care
e cuprinsã si arsã. El fugi la Piacenza, unde fu prins si decapitat (august 476). Fratele sãu Paul e
ucis în Ravenna. Odovakar crutã pe tânãrul Romulus Augustulus, multumindu-se a-1 despuia de
purpurã si a-i hotãrî ca resedintã, cu familia sa, vila lui Lucullus din Campania401, cu o pensie de
6000 aurei.
Armata barbarã îl alese pe Odovakar rege, nu al Italiei, ci rege al natiunilor, al mercenarilor
refugiati în Italia. El îsi luã prenumele de Flavius, care apartinea dinastiei imperiale.
101 Hodgkin a propus identificarea acestei viile cu Castel dell'Ovo de la Neapole, pe vremea
aceea întins si pe continent, cuprinzând o parte din cartierul modern Santa Lucia (Op. cit., III,
p. 173). ..,,.,.. ,,,... > ......-. , -•••<- . i
333
NICOLAE BÂNESCU
Evenimentele din 476 au fost de obicei socotite drept „cãderea Imperiului de Apus", expresie pe
care Bury o considerã cu dreptate ca inexactã si nefericitã, cãci, dupã cum afirmã el, „nici un
imperiu n-a cãzut în 476 si nu era un imperiu de Apus care sã cadã. Era numai un Imperiu roman,
care uneori era guvernat de doi sau mai multi augustf. Situatia creatã în 476 a fost similarã celei a
domniilor împãratilor ridicati de Ricimer. Apusul a ajuns în cele din urmã, cum s-a mai întâmplat
temporar, sub unica suveranitate a împãratului din Orient.
Revolutia italianã din 476 a fost un eveniment însemnat, afirmã învãtatul englez, fiindcã
reprezintã un stadiu important în procesul dezmembrãrii imperiului. „El apartine - adaugã Bury -
aceluiasi catalog de date cronologice care cuprinde anul 418, când Honorius i-a asezat pe goti în
Aquitania, si anul 435, când Valentinian a cedat tãrile Africii vandalilor, în 476 acelasi principiu
al dezintegrãrii a fost întâia oarã aplicat Italiei. Asezarea germanilor de est ai lui Odovakar, cu
consimtãmântul lui Zenon, începu procesul prin care pãmântul italian avea sã treacã în mâinile
ostrogotilor si longobarzilor, ale francilor si normanzilor"402.
Odovakar s-a dovedit un cârmuitor inteligent. El si-a dat seama cã fortele sale militare (vreo
15.000 de oameni) nu-i puteau da autoritatea de a stãpâni aristocratia italianã si relatiile cu
strãinii. De aceea, cãutã sã trãiascã în bunã întelegere cu vecinii. El distribui a
im Op. cit., pp. 408-409.
334
treia parte a pãmânturilor italiene (.tertia) soldatilor sãi, ceea ce refuzase guvernul imperial; dar
numãrul proprietãtilor ce puteau fi împãrtite în toatã Italia era considerabil si multe rãmãseserã
nedistribuite. O treime a veniturilor financiare a fost atunci încasatã în naturã pentru cheltuielile
militare, probabil, cum so-coate Stein, pentru acordarea unei solde anuale soldatilor (donativum).
Fatã de Senat avu o atitudine binevoitoare. El îi restitui puterile monetare de odinioarã si, din
ordinul Senatului, s-au bãtut atunci monede de aramã curatã. Odovakar dãdu de asemenea celui
mai vechi ex-con-sul, numit prior sau caput senatus, anumite atributii, desfãcute în parte din
prefectura urbanã403. Stein vede în aceastã mãsurã intentia de a-1 reînvia pe princeps senatus al
Romei republicane, voind, poate, a face din Senat un sprijin al stãpânirii sale, împãrtind cu el
mostenirea puterii imperiale a Occidentului si sã facã oarecum autoritatea sa legitimã. El
trimisese, la sfârsitul anului 476, o ambasadã la Constantinopol, ca sã ducã acolo insigniile
imperiale, declarând cã, în împrejurãrile de fatã, un singur împãrat e de ajuns pentru Occident si
Orient si sã cearã lui Zenon sã-1 numeascã pe Odovakar patrikios si sã-i încredinteze guvernarea
Italiei404. La Curtea din Constantinopol se afla atunci si o solie a lui lulius Nepos, venitã din
Dalmatia ca sã cearã sã-1 ajute pentru restaurarea sa. Verina, înruditã cu el, sprijinea aceastã
cerere. Zenon fu însã prudent. El nu-i acordã nici un sprijin efectiv,
403 E. Stein, Histoire du Bas-Empire, II, p. 44.
404 Malchos, p. 235.
335
dar spuse ambasadei lui Odovakar cã împãrat al Occidentului era Nepos si seful ei de la acesta
trebuie sã cearã titlul de patrikios. Dar, în scrisoarea ce-i trimise, Zenon îl numeste patrikio^.
în 479 pozitia lui Odovakar se întãrise. El nu se întelesese cu Nepos; Verina fusese închisã si Illos
era puternic la Curte. Zenon se decise deci a recunoaste lui Odovakar anumite prerogative
imperiale, mai ales dreptul de a numi functionarii. De la 480 înainte, barbarul numi un consul
care fu recunoscut si în Orient406. Odovakar a tinut seamã de principiul în virtutea cãruia baterea
monedelor de aur era rezervatã împãratului.
Nepos dispãru în curând, asasinat în primãvara a-nului 480 de doi din oamenii sãi, care uzurparã
stãpânirea Dalmatiei.
Apãrarea Italiei a fost asiguratã. Dacã pierduse Proventa meridionalã cu Arles si Marsilia, cedatã
lui Eurik al vizigotilor, Odovakar încheie cu Genseric al vandalilor un tratat favorabil, prin care
acesta îi lãsa, în schimbul unui tribut, Sicilia, afarã de fortãreata Lilybea. Aprovizionarea Romei
era, prin aceasta, în sigurantã. El reusi a recupera si Dalmatia, executând pe asasinii lui Nepos si
fãcu o campanie împotriva rugilor din Noricum, care furã aproape exterminati. Regele lor, Feva
(s. Feletheus) fu luat captiv si executat. Aceasta contribui la cãderea lui Odovakar, cãci Frederic,
fiul lui Feva, fugi în Moesia inferior la ruda sa, Theodoric, si-1 atâtã împotriva aceluia.
405 406
Ibidem, p. 236.
E. Stein, op. cit., p. 47.
336
Ostrogotii se revãrsau neîncetat din locuintele lor din Pannonia si erau din nou un pericol pentru
imperiu. Un got, pânã atunci în serviciul imperiului, Theodoric, fiul lui Triarius, supranumit
Strabo (Sasiul), pustia Thracia, la sfârsitul domniei lui Leon I. Acesta îi dãdu cantonamente, o
pensie anualã si postul de magister militum in praesenti, cu titlul de rege al gotilor. Pentru a se
apãra împotriva gotilor, Zenon a cãutat sã punã în conflict pe cei doi Theodoric. El trimise pe
Theodoric Amalul împotriva lui Strabo. Acesta stiu însã a-1 convinge cã face jocul romanilor,
care urmãresc distrugerea lor. Amalul se împacã atunci cu el si amândoi trimit ambasadori la
Bizant. Strabo cerea sã i se îndeplineascã cele stabilite cu Leon I, Amalul pretindea concesia unui
teritoriu pentru poporul sãu si grâu pentru armata sa pânã la epoca recoltei, avertizând cã, dacã
cererea sa nu va fi satisfãcutã, el nu-i va putea opri pe ai sãi de la jafuri. Zenon încearcã a atrage
pe Theodoric Amalul de partea sa, fãgãduindu-i 1.000 de livre de aur si 40.000 livre de argint si,
deosebit, un venit anual de 10.000 nomisma-ta si mâna unei fiice a lui Olybrius si a Placidiei sau
a altei nobile din oras, dacã va face rãzboi omonimului sãu407. Dar promisiunile n-au folosit si
Theodoric devasta pãrtile Thraciei din vecinãtatea muntelui Rodope. împãratul se întoarce atunci
iarãsi spre Strabo si încheie cu el un acord. Amalul, nemultumit de aceastã
407 Malchos, pp. 240-241. [A. Karamaloude, Ol CTTTJV ;roAm?aj TOV Zfivcovog nerã TT)V
nrcbar] rov SVTIKOV 'PcofiaiKov Kpâmvt... (476-481), „Symmeikta", 6(1985), pp-73-90.]
337
atitudine fatã de adversarul sãu, se strecurã prin Rodope în Macedonia si se opri în fata Thessalo-
nicului, unde îl ajunse un ambasador al lui Zenon, cu propuneri de tratative. El ceru un
plenipotentiar si împãratul îl trimise pe Adamantios, spre a oferi gotilor un teritoriu în Pautalia
(Kiistendil) si 2.000 de livre aur pentru acel an. Theodoric trimise mesaj lui Sidimund, un
ostrogot fost în serviciul lui Leon si care trãia la proprietatea sa lângã Dyrrachion, îndemnându-1
a pune mâna pe cetate. Acesta izbuti a evacua orasul, în acest timp Theodoric avu întrevederea cu
Adamantios lângã Dyrrachion. Ambasadorul bizantin îi fãcu imputãri pentru purtarea sa si-i
atrase atentia asupra pericolului la care se expune, înconjurat cum este din toate pãrtile de forte
romane, sfãtuindu-1 la o atitudine prietenoasã fatã de împãrat, pãrãsind Epirul si orasele acestei
regiuni si mergând în Dardania, unde se aflã un mare teritoriu, cu pãmânt bogat, suficient pentru
întretinerea armatei sale. Theodoric, pretextând oboseala trupelor, ceru sã petreacã iarna la
Dyrrachion si sã plece în Dardania în primãvarã, dând ostateci si declarându-se gata a face rãzboi
lui Strabo si a-1 restaura în Dalmatia pe Nepos. Adamantios plecã sã-1 consulte pe Zenon pentru
toate acestea si, între timp, Sabinianus, care comanda Illyricum, repurta o victorie asupra unei
pãrti din armata lui Theodoric. El exagera victoria sa, trimitând vorbã împãratului sã nu încheie
acordul408. Sabinian îi tinu pe goti în frâu în Epir, timp de un an si jumãtate; din nefericire, el fu
asasinat de un sef ingrat, în 481.
Malchos, pp. 245-258.
338
Cu prilejul revoltei lui Marcian, celãlalt Theodoric se apropie de Constantinopol, simulând cã
vrea sã-1 ajute pe împãrat si, intrând din nou în conflict cu imperiul409, Zenon îi aduce împotriva
lui pe bulgari, care sunt însã bãtuti (481).
Moartea neasteptatã a lui Strabo schimbã iarãsi situatia. El coborâse cu sotia, cu fiul sãu Recitach
si cu 30.000 de goti spre Grecia; dar pe Via Egnatia, Ia locul numit Staulul lui Diomede, într-o
dimineatã, calul sãu îl aruncã într-o lance pusã cu vârful în sus, lângã cort. Accidentul i-a fost
fatal (481)""°. Aceastã întâmplare îl apropie din nou pe Zenon de Theodoric, fiul lui Thiudimer.
în 482, acesta prãda Macedonia si Thessalia si ocupa Larissa. împãratul se hotãrî a face cu el o
nouã întelegere. El dãdu ostrogotilor pãrti din Moesia si Dacia Ripensis, iar apoi (484) fu numit
ma-gister militum in praesenti (483); Theodoric fu ridicat la rangul de consul si-1 asistã pe
împãrat împotriva rebelului Illos.
Dar o nouã rupturã avu loc, iar Theodoric devasta Thracia (486) si se îndreptã cãtre
Constantinopol (487). Regiuni fu ocupat, Melantias, de asemenea si capitala, amenintatã. Apoi, la
interventia surorii sale, care se afla în Constantinopol, se retrase în Moesia, la Novae, pe care
avea sã-1 pãrãseascã pentru totdeauna, cãci, în 488, la apelul poporului sãu, care suferea de foame
si cerea alte cantonamente, barbaria se trezi în el si se decise brusc a-si aduna o armatã si a porni
409 Ibidem, pp. 258-259.
410 Fiul sãu, care luã conducerea, sãvârsind prãdãciuni, cãzu, la rândul sãu, ucis de celãlalt
Theodoric, trei ani mai în urmã.
339
NICOLAE BANESCU
asupra Constantinopolului, prãdând totul în calea sa. O idee trecu atunci prin mintea lui Zenon
sau a sfetnicilor sãi: cã 1-ar putea pedepsi pe Odovakar si elibera provinciile illyrice de
amenintarea ostrogotilor, dând lui Theodoric însãrcinarea de a-1 înlãtura pe guvernatorul Italiei.
O întrevedere avu loc cu împãratul, o conventie se încheie si Theodoric obtinu concesia „tãrii
Hesperiei". Zenon era bucuros a se scãpa de un barbar greu de îmblânzit; el îsi rezerva drepturile
teoretice ale suveranitãtii imperiului4".
Reputatia lui Theodoric si natura expeditiei trezirã o înflãcãrare generalã. Toti alergarã sub
steagurile sale. Aventurierul ducea cu sine nu numai armata, ci tot poporul ostrogot, împreunã cu
resturile rugilor lui Frederic. Marsul sãu trebuie privit, dupã expresia lui Gibbon, ca emigratia
unui întreg popor, cu femeile, copiii, bãtrânii si averea lor. Cele douã mii de care pierdute într-o
singurã actiune rãzboinicã dau o idee despre bagajele ce urmau armata ostrogotilor în aceastã
campanie a Italiei412.
în toamna anului 488 Theodoric se puse în miscare, apucând drumul Pannoniei, pe cursul
Dunãrii. tinutul acesta era ocupat de gepizi, instalati la Sirmium. Regele lor, Traustila, încercã sã
se opunã, dar fu zdrobit si pieri în luptã. Biruind toate obstacolele, Theodoric trecu Alpii lulieni.
Odovakar îl astepta pe Sontius (Isonzo), lângã ruinele Aquileei, unde se dãdu prima bãtãlie (28
august 489). învins, el fugi la Verona. La sfârsitul lui septembrie, avu loc o
411 Bury, I, pp. 416 si urm.
412 Gibbon, Decline and Fãli, ed Bury, t. IV, p. 190 si urm.
340
nouã bãtãlie, sângeroasã, pe Athesis (Adige), lângã Verona, pierdutã de Odovakar dupã un mare
mãcel. El se închise atunci în Ravenna, care nu putea fi cuceritã decât printr-un lung asediu.
Theodoric preferã a supune rnai întâi Italia de Nord. El intrã fãrã greutate în Milan, apoi se
închise în Ticinum (Pavia), a cãrei pozitie era mai puternicã. Odovakar se întoarce asuprã-i,
cuprinde Cremona si Milan si asediazã Pavia. Ajutat de vizigoti, Theodoric scapã de asediu, în
490, el iesi din Pavia si Odovakar se retrase în spatele râului Adda, la est de Milan, unde se
desfãsurã a treia bãtãlie înversunatã (11 august 490). învins din nou, Odovakar se închise în
Ravenna. Acolo e asediat de ostrogoti câtiva ani. Ca sã sfârseascã, Theodoric îi propune
împãrtirea puterii. Ostrogotii furã primiti la Ravenna, în baza unui tratat (5 martie 493) si sefii
dusmani consimtirã, sub jurãmânt, a guverna provinciile Italiei în comun, dar zece zile mai târziu,
Odovakar e ucis de mâna chiar a lui Theodoric, la un banchet, sub pretext de complot, si familia
sa e exterminatã413.
Stãpân pe situatie, Theodoric se îngriji mai întâi sasi aseze poporul sãu în tarã, acordând gotilor o
treime a domeniilor romane. Se gândi însã a nu-i risipi în toatã peninsula, masând cea mai mare
parte la nord de P6. El îsi luã resedinta la Ravenna. Timp de sase ani împãratul Anastasios, care
urmase lui Zenon, a sovãit a defini situatia noului stãpân al Italiei. Mai
413 L. Schmidt, Gesch. der deutschen Stdmme bis zum Ausgang der Volkerwandeung. Die
Ostgermanen, II. Aufl., Miinchen, 1941, pp. 295-296. , ,.;-.. -;,. ,.,, : , . (:{
341
NICOLAE BANESCU
multe ambasade trimise din Roma n-avurã nici un rezultat. La rândul sãu, Theodoric s-a abtinut a
lua vreo mãsurã care sã fie incompatibilã cu pozitia unui vicerege, sau care sã fi îngreuiat o
recunoastere ulterioarã, în cele din urmã se ajunse la o întelegere, în 497. împãratul Anastasios
tratã cu emisarul regelui, Festus, prior senatus, stabilind definitiv raporturile de drept public între
regatul Italiei si imperiu. Theodoric fu recunoscut ca generalisim roman (magister utriusque
militiae) si guvernator al Italiei, sub anumite conditii, care determinarã pozitia sa constitutionalã.
Prin aceastã întelegere, Italia rãmânea parte a imperiului, într-un sens, Theodoric era un cârmuitor
independent, dar puterea sa avea anumite limite, care implicau suveranitatea împãratului si pe
care el le-a observat cu loialitate.
Pozitia regelui ostrogot ca delegat reiese din faptul cã n-a uzat de anii domniei sale în datarea
oficialã a documentelor. Reiese apoi din faptul cã n-a pretins dreptul de a bate modedã decât ca
subordonat al împãratului. Numele acestuia continua a figura pe avers; pe revers era gravatã
numai monograma lui Theodoric, nu efigia sa. Pozitia subordonatã a regelui reiese înainte de
toate din faptul cã nu avea puterea de a face legi, rezervatã ca prerogativã supremã împãratului.
Ordonantele lui Theodoric nu erau leges, ci edicta. Dreptul de a numi consuli, acordat de Zenon
lui Odovakar, fu transferat acum lui Theodoric, dar cu restrictia cã nu putea numi un got, ci numai
un roman. Excluderea se întindea si la toate functiile civile (Prefectul pretoriului, vicarul Romei,
guvernatorii provinciilor, magister officiorum, cei doi ministri ai fi-
342
nantelor, questorul palatului). Gotii erau exclusi si de la demnitatea onorificã de patrikiostU.
Theodoric se arãtã binevoitor fatã de lumea romanã, fãrã concursul cãreia nu putea administra.
Senatul fu tratat cu respect; el continuã a functiona ca mai înainte, în schimb, posturile militare
erau încredintate numai gotilor. Calitatea lor de soldati strãini determinã caracterul Curtilor de
judecatã a ostro-gotilor: curti militare erau instituite pentru dânsii. Lângã, guvernatorul civil
roman era în fiecare provincie unul militar got: comes Gothorum provinciae si, în fiecare oras, pe
lângã defensorul si curatorul roman, se afla câte un comandant de piatã got, comes Gothorum
civitatis. Pe lângã acesti comitesprovincia-rum si comites civitatum, un corp de officiales goti era
alcãtuit din asa-zisi saiones (sing. saio), echivalent gotic al curierilor imperiali, acei agentes in
rebus, care executau ordinele emanate de la suveran415.
Pe lângã titlul sãu de magister utriusque militiae, fatã de armata ostrogotã Theodoric era si regele
poporului sãu. El a adoptat titlul de Rex (nu Rex Gothorum), fiindcã strãini în Italia nu erau
numai os-trogotii, ci si germanii rãmasi ai lui Odovakar si rugii, care recunosteau toti regalitatea
lui.
d. Guvernãmântul lui Theodoric. Politica sa externã. Personalitãtile literare ale epocii. Elementul
roman a predominat în Statul lui Theodoric; el a pre-
414 Bury, op. cit., I, p. 453 si urm.
415 Stein, Hist. du Bas-Empire, II, p. 122. Cf. Hodgkin, t. III, pp. 253-254.
343
dominat chiar în personalitatea regelui416. Pe când în Gallia, în Spania, în Africa, barbarii stãpâni
rãmân credinciosi traditiilor lor nationale, în Italia, zice un savant francez, se vede un got silindu-
se a sustine vechiul edificiu imperial, care se clatinã din toate pãrtile417.
Theodoric a fost un rege constructor, îngrijindu-se a repara ruinele Italiei. A construit palate la
Ravenna, therme la Pavia si Verona; a împrejmuit aceste douã orase cu ziduri noi si a restaurat
apeductele de la Ravenna si Verona. La Ravenna a secat bãltile pentru a planta arbori fructiferi, a
clãdit bisericile Sân Apollinare Nuovo a palatului lui Theodoric si Santa Mãria in Cosmedin,
precum si Mausoleul sãu, mãrturii ale avântului artistic pe care orasul 1-a cunoscut în domnia
lui418.
în primãvara anului 500, celebrând la Roma tricen-nalia, treizeci de ani de domnie, a acordat cu
acest
416 Vezi L. Schmidt, Theoderich, romischer Patricius undKonig derGoten, în „Zeitsch. f.
schweizerische Gesch.", 19 (1940), pp. 404-414. Aceeasi pãrere e împãrtãsitã si de W. Ensslin,
Das Romerreich unter germanischer Waltung von Stilicho bis Theoderich, în „Das neue Bild
der Antike", Bd. II, Rom-Berlin, 1942, pp. 411-432. Urmãrind etapele influentei germane, sporite
în continuu de la Constantin cel Mare, autorul aratã cum toti sefii militari germani, pânã la regele
got, au rãmas legati de idea imperiului.
417 L. Halphen, Les barbares (Peuples et civilisations), V, IlI-e ed., Paris, 1936, chap. IV.
418 Asupra bisericilor clãdite la Salona, v. art. lui Ejnar Dyggve, L'influence des Goths ã Salone,
„Byzantion", t. XIX (1949), pp. 73-77, , , .....
344
prilej 200 de livre de aur pe an pentru întretinerea zidurilor si a anticului palat imperial, unde a
descins. A acordat apoi poporului din Roma distribuirea gratuitã a 1.20.000 de modii (10.500 hi)
de grâu anual.
Pe plan religios, puse capãt agitatiilor ce stãpâneau de câtiva ani populatia romanã, dupã moartea
papei Anastasius al II-lea (498), în legãturã cu alegerea urmasului sãu. Theodoric îl impuse în
cele din urmã pe Symmachus, înlãturat mai înainte (502), din cauza plângerilor primite împotriva
vietii sale scandaloase, desi fusese ales de majoritatea alegãtorilor419.
în politica externã dovedi energie, consolidând situatia Italiei. Reluã Proventa de la vizigoti si
Dalmatia de la uzurpatori si anexã Pannonia Secunda, în Spania si Septimania exercitã o
dominatie efectivã, ca bunic al lui Amalaric, fiul minor al ginerelui sãu, Alaric al II-lea.
Theodoric a asigurat o lungã perioadã de pace, cãutând a-si întãri situatia prin aliante
matrimoniale. Cu Clovis, agresivul rege al francilor salieni, stabili legãturi de familie, luând-o în
cãsãtorie pe sora lui, Audofleda. O fiicã a lui Theodoric îl luã de sot pe regele vizigotilor, Alaric
al II-lea; alta, Ariana, se cãsãtori cu Sigismond, regele burgunzilor. Thrasamond, regele
vandalilor, o luã de sotie pe sora lui Theodoric, Amalafrida. în sfârsit, o nepoatã a regelui
ostrogot, Amalaberga, se cãsãtori cu regele turingilor.
Dupã Anonymus Valesianus, Theodoric era un agramat care se folosea de un sablon pentru
semnãturã, ceea ce nu e verosimil, datã fiind cresterea ce o
419 Stein, Hist. du Bas-Empire, II, p. 132 si urm.
345
NICOLAE BANESCU
primise la Constantinopol, unde a stat atâta vreme ca ostatic. E mai probabil cã pasajul acesta se
referã, cum socoate Ensslin, la împãratul Iustin I, al cãrui nume a putut fi înlocuit mai târziu, în
chip arbitrar, cu al regelui got420.
Lunga sa domnie a fost ilustratã de câteva distinse personalitãti literare. Magnus Felix Ennodius a
fost u-nul dintre ei. Nãscut în sudul Galliei, si-a trãit copilãria în Italia de Sus. Nobil de origine, a
trebuit sã intre, din cauza sãrãciei, în clerul din Milan, la îndemnul lui Faustus. Episcopul de
Milan, Laurentiu, ajutat de Theodoric, s-a silit a face din acest oras un centru intelectual.
Ennodius a fost reprezentantul sãu principal. El a desfãsurat o activitate variatã pe terenul literelor
si s-a deosebit mai cu seamã în arta epistolarã.
între devotatii lui Theodoric se numãrã si Cassio-dorus (Flavius Magnus Aurelius), fiul
ministrului Cassiodorus al lui Odovakar, servindu-1 apoi credincios si pe Theodoric. Adept al
politicii regelui ostrogot, Cassiodorus a scris douã opere istorice închinate regalitãtii si trecutului
poporului got: l. O cronicã scurtã, în care prezintã stãpânirea lui Theodoric si trecutul gotilor în
lumina cea mai favorabilã; 2. Istoria gotilor, din care s-a pãstrat numai un fragment tradus de
lordanes, originar din Balcani, poate el însusi got4".
Anicius Manlius Severinus Boethius a fost un opozant al regelui ostrogot. El împãrtãsea cu socrul
sãu, Symmachus, antipatia, care stãpânea în mediul
420 Rex Theodoricus inlitteratus ?, în „Hist. Jahrbuch", 1940, pp. 391-396.
421 Hodgkin, op. cit., t. III, p. 284 si urm. •-......
346
lor, din motive nationale si sociale, fatã de goti. Amândoi erau reprezentantii cei mai autentici ai
romanitãtii pe care Theodoric voia s-o asocieze la opera sa. Dar cu toate cã acesta se sili a-i
câstiga covârsindu-i de onoruri, ei pãstrarã o atitudine rece. Symmachus a fost prior senatus, dar
n-a exercitat sub Theodoric nici o functie publicã. Boethius a fost consul în 510 si, în 522,
îndeplini functia de magister officiorum.
Boethius cunostea limba greacã la perfectie. El trecea drept omul cel mai învãtat al epocii sale,
din punctul de vedere al istoriei ideilor. Stein îl situeazã exact în pragul Evului mediu, „cãci se
poate zice cã stiinta medievalã din Occident a avut ca bazã tratatele sale de aritmeticã si de teorie
muzicalã, comentariile sale asupra diferitelor opere filosofice ale antichitãtii si mai ales
traducerea operelor lui Aristotel privitoare la logicã"422.
El plãti cu viata nobila sa atitudine fatã de barbarii uzurpatori. Murind papa Hormisdas, la
începutul lui august 523, amic politic credincios al lui Theodoric, loan I a fost ales ca succesor.
Regele got nu s-a amestecat în alegere, dar n-a putut fi multumit de rezultat, loan fiind prieten
personal al lui Boethius. în corespondenta ce se tinea de obicei cu Occidentul, cu prilejul alegerii,
s-au interceptat scrisori cãtre împãrat de la senatorii cei mai de vazã si care fãceau sã fie bãnuit
Albinus, prefect al pretoriului si consul, ca favorizând proiecte îndreptate împotriva guvernului
os-trogot. Albinus fu citat dinaintea regelui, ca sã se apere împotriva acuzatiei de înaltã trãdare.
Boethius,
122 Op. cit., p. 131.
347
în calitatea-i de magister officiorum, încercând a clasa afacerea care ameninta sã-1 compromitã
pe Albinus, a fost acuzat la rândul sãu si arestat. Pânã sã se hotãrascã sentinta, Boethius compuse
în celebrul turn din Pavia, unde fusese închis, vestita sa lucrare asupra mângâierilor filosofici, De
consolationephilosophiae, vrednicã de meditatiile antichitãtii. Punctul ei de plecare e problema a
cãrei expresie celebrã e Cartea lui Iov: cum se acordã ideea Provindetei cu faptul cã de atâtea ori
pe pãmânt triumfã cel rãu si cel bun e covârsit. Rãspunsul dat de Boethius nu e contrariu
învãtãmântului Bisericii. Originalitatea operei stã mai cu seamã în stilul si în compozitia ei.
La sfârsitul anului 524, Boethius a fost condamnat la executia capitalã si confiscarea bunurilor.
Symma-chus, socrul sãu, fiindcã se declarase solidar cu el, a fost executat de asemenea. Aceste
acte de cruzime întunecã domnia lui Theodoric, apreciatã, de altminteri, elogios de un istoric ca
Prokopios423.
3. Anastasios I (11 aprilie 491 - 9 aprilie 518)
a. Alegerea. Personalitatea sa. Când Zenon muri de dizenterie, în ziua de 9 aprilie 491 si se
procedã la alegerea viitorului împãrat, s-a putut constata puterea simtului dinastic ce stãpânea
populatia. Alegerea e povestitã în toate amãnuntele sale în lucrarea Despre Ceremonii a
împãratului Constantin al Vll-lea Porphy-rogenetul.
Debellogoth., I, 1.
348
înaltii demnitari, membrii Senatului si patriahul s-au adunat în porticul dinaintea Marelui
Triklinos, iar poporul si soldatii (gãrzile palatului) în Hippodrom. Demnitarii au fost de pãrere ca
Augusta Ariadne sã meargã la Hippodrom si sã vorbeascã poporului, împãrãteasa a apãrut atunci
în Hippodrom, în hlamida imperialã, cu suita ei, si multimea a primit-o cu aclamatiile obisnuite,
cerându-i sã dea imperiului un împãrat ortodox: op&oSotov âacnÃea tr\ oîjcou/ievrj! Augusta a
rãspuns, prin vocea unui libellisios, aflând frumoase cuvinte pentru devotamentul si ordinea bunã
a poporului fatã de maiestatea imperialã. Multimea a izbucnit din nou în aclamatii, cerând un
împãrat roman si Ariadne rãspunse cã, înainte de a auzi cererile ei, a poruncit factorilor
constitutionali sã aleagã „un crestin, roman si plin de toatã virtutea imperialã". Dar Senatul si
demnitarii nu se pot întelege asupra persoanei împãratului si atunci Urbicius, praepositus
Augustae, îi sfãtuieste sã-1 trimitã pe patriarh pentru a cere Augustei sã aleagã ea însãsi pe
viitorul împãrat, ceea ce se admite. Ariadne se pronuntã în favoarea unui bun functionar al Curtii,
silentiarul424 Anastasios, si toti furã bucurosi de aceastã alegere si-1 aduserã pe Anastasios, care
fu aclamat de popor si armatã'125, în ziua de 11 aprilie 491, noul ales fu încoronat de patriarhul
Euphemios, dupã ce-i luã mai întâi în scris un document prin care se lega cu mari jurãminte a
pãstra credinta neatinsã, a nu schimba nimic în Bisericã. Documentul a fost depus în Arhivele
424 Pãstrãtorul ordinii în procesiunile si adunãrile împãratului.
425 De Cerim., cap. 92. [R.-J. Lilie, Die Kronung des Kaisers Anastasios I, BS1, 56(1995), l, pp.
3-12.]
349
Marii Biserici, în grija lui Macedonios, conservatorul tezaurului sacru (o'KsvcxptiÂ.cct;). Noul
basileus se cãsãtorea apoi, în mai, cu împãrãteasa vãduvã Ariadne. Anastasios nu era un personaj
prea mare; corpul silentiarilor din care fãcea parte avea un personal de mâna a doua. Originar din
Dyrrachion, era de 60 de ani când s-a urcat pe tron, si cunoscut pentru pietatea sa, pasionat pentru
chestiunile religioase. Era, ca sã întrebuintãm expresia lui Duchesne, ceea ce se chema la
Constantinopol un SiaKpivonsvog, „unul din acei scrupulosi cu tendinte monofizite, care nu
primeau fãrã ezitare comuniunea patriarhului, ortodoxia oficialã neoferindu-le suficiente
garantii"426. Anastasios, înalt de talie, avea o înfãtisare plãcutã si o particularitate a ochilor, unul
fiind negru, celãlalt albastru, motiv pentru care i s-a zis Sitcopog (ceacâr)427. El se bucura de o
bunã reputatie; un scriitor de la mijlocul secolului al Vl-lea îl laudã pentru întelepciunea, educatia
bunã si generozitatea sa428.
b. Frãmântãri si lupte interne. Politica religioasã a lui Anastasios. Domnia noului ales, în
comparatie cu a lui Zenon, a fost mai linistitã; n-a fost totusi scutitã de rãzboaie si de serioase
tulburãri interne. De la început, ea avu sã înfrunte rãscoala isaurienilor, care a frãmântat
provinciile Asiei Mici mai bine de sase ani; iar atitudinea împãratului fatã de Bisericã i-a
«s M-gr. L. Duchesne, L'Eglise au Vl-e siecle, Paris, Fonte-moing et C-nie, 1925, p-5.
427 Zonaras, t. III, p. 133 (Bonn).
428 Lydos, Demagistr., t. III, 46, 49, 51. uUu< ,icti A'
350
atras ostilitatea populatiei capitalei, punându-i uneori tronul în primejdie. Conflictul religios
continuu dintre împãrat si supusii sãi a înlesnit revolta lui Vitalian, care urmãri cu tenacitate
gândul de a smulge lui Anastasios imperiul.
Trupele de isaurieni pe care se sprijinise Zenon ajunseserã, prin protectia acestuia, atotputernice,
terorizând populatia. Ele erau acum o adevãratã primejdie pentru imperiu si împãratul se vãzu
nevoit a se scãpa de o tutelã periculoasã, îndepãrtându-i pe isaurieni din capitalã, retrãgându-le si
dotatia anualã pe care o primeau din timpul predecesorului sãu. Trupele se revoltarã, atâtate de
sefi, si dezlãntuirã un crâncen rãzboi civil, purtat în pãrtile sudice ale Asiei Mici. în fruntea
revoltei, care luã un caracter national, se aflau sefi dintre cei mai populari: Linginines (Lingis),
guvernator al Isauriei, Longines din Cardala, un alt Longinos, din Selinus, Athenodor si episcopul
de Apamea, care înlocuise Evanghelia cu sabia si avea sã piarã în aceste sângeroase hãrtuieli.
Trupele imperiale, conduse de loan Gotul si de loan Kyrtos (Ghebosul), repurtarã asupra rebelilor
o mare biruintã la Kotyaeion, în 492. în acele regiuni de munte rãzboiul se transforma însã într-un
rãzboi de guerillã si de asedii. Imperialii câstigã câteva mari victorii, în care sefii rebeli cad în
mare parte, iar în 498 loan Gotul pune mâna pe ultimii sefi si-i decapiteazã, trimitând împãratului
la Constantinopol capetele lor, care furã purtate dinaintea multimii în Hippodrom. Cu aceasta,
Isauria a fost supusã definitiv; o bunã parte a populatiei sale fu strãmutatã în Thracia si de atunci
puterea sa politicã n-a mai însemnat nimic429.
351
Politica religioasã a lui Anastasios i-a creat, în tot cursul domniei, mari dificultãti. Sinodul de la
Chalkedon fusese un triumf al politicii imperiale si papale, dar el stârni în provinciile de est, unde
mono-fizitismul era în crestere, o luptã aprigã în jurul credintei si ea dãinui o lungã perioadã de
timp. Cum observã, cu destulã dreptate, un recent cercetãtor al politicii religioase a lui
Anastasios, împãratul si-a dat seama mai mult decât predecesorii sãi cã interesele vitale se aflau
pentru imperiu în est, si aceasta a determinat întreaga sa politicã religioasã430.
Anastasios era, de altfel, cunoscut pentru sentimentele sale monofizite înainte de a fi fost ales
împãrat si aceasta explicã atitudinea hotãrâtã a patriarhului, silindu-1, spre a-1 încorona, a-i preda
promisiunea scrisã cã nu va schimba nimic din credintã si va respecta deciziile Sinodului de la
Chalkedon431. Legãturile avute apoi ca împãrat cu corifeii doctrinei monofizite, cu Philoxenos
(Xenaias), episcop de Hierapolis432, si Severos din Sozopolis, în Pisidia, eruditul teolog al
monofizismului433, 1-au întãrit în aceste
429 Brooks, The Eastern Provinces, pp. 479-480.
430 peter charanis, Church and State in the Later Roman Empire. The Religious Policy
ofAnastasius the First (491-518), Madison, Wisconsin, The University of Wisconsin Press, 1939-
Prefata. [O a doua editie a lucrãrii a fost realizatã de cãtre Centrul de Studii bizantine din
Thessalonic, 1974, în cadrul colectiei „Byzantina Keimena kai Meletai", 11.].
431 M-gr. L. Duchesne, L'Eglise au Vl-e siecle, Paris, Fon-temoing et C-ie, 1925, p.5-
432 Numit de obicei Philoxenos de Mabbugh, dupã numele sirian al orasului sãu.
/. i,-1 ,\ ; : ,
352
sentimente. Doctrina ce o profesa el reiese în chip evident din negocierile cu papa Gelasius.
în 492, Theodoric, regele ostrogot, trimise o ambasadã la Constantinopol, condusã de senatorul
Faustus, ca sã negocieze cu împãratul în privinta situatiei lui politice în Italia. Gelasius profitã de
aceastã ocazie si scrise lui Faustus sã discute cu împãratul si aspecte religioase. Ambasadorul n-a
uitat a pune chestiunea si, dupã câte a relatat, Anastasios a fost bucuros s-o asculte. Charanis, de
la care luãm aceste amãnunte, crede cã împãratul ar fi sugerat un compromis rãmas
necunoscut434. Fiindcã nu obtinuse recunoasterea sa ca rege al Italiei, Theodoric trimise la
Constantinopol, în 496, o nouã ambasadã, cu aceeasi misiune, condusã de senatorul Festus. O
solie papalã fu expediatã în acelasi timp, ducând împãratului o scrisoare a papei Anastasius al II-
lea (urmasul lui Gelasius), propunând reluarea negocierilor pentru înlãturarea schismei. Festus
obtinea recunoasterea lui Theodoric si dãdea împãratului promisiunea cã-1 va face pe papã sã
accepte decretul de uniune, Henotikon. Aceasta ar fi însemnat însã recunoasterea de cãtre papã a
dreptului ce-1 avea împãratul de a hotãrî politica si doctrinele Bisericii prin edict si asa ceva, cum
vom vedea, nu era cu putintã.
împãratul se asteptase ca Gelasius sã-i trimitã cu prima ambasadã a regelui o scrisoare de salut,
ceea ce
433 E. Stein, Histoire du Bas-Empire, II, p. 157 si urm., care cuprind o expunere luminoasã a
politicii religioase a lui Anastasios.
434 Charanis, op. cit., p. 19. [=ed. a Il-a, Thessalonic, 1974, p. 48.]
353
nu fãcuse. De aceea, când acea ambasadã plecase la Constantinopol, împãratul insistase ca

Faustus sã cearã papei sã-1 onoreze cu o astfel de scrisoare. Gelasius a rãspuns atunci dorintei
împãratului si, la începutul anului 494, îi trimise scrisoarea asteptatã, un „document extraordinar",
cum o calificã pe drept cuvânt Charanis, care o reproduce în lucrarea sa. Pretentiile papale
privitoare la autoritatea spiritualã si temporalã sunt precizate lãmurit în aceastã scrisoare.
Suprematia spiritualã a Scaunului roman era atestatã de canonul pãrintilor si de traditie; ceva mai
mult, autoritatea sa spiritualã implicã pe cea temporalã: „Fiindcã, de fapt, sunt, împãrate auguste -
scria Gelasius -, douã lucruri de care aceastã lume e mai cu seamã guvernatã: autoritatea sacrã a
pontifului si puterea regalã. Dintre acestea, autoritatea preotului e mult mai mare... stii, de fapt,
prea clementul meu fiu, cã, desi întreci în demnitate restul omenirii, totusi, ca un om al cuceririi,
în lucruri ale credintei îti pleci grumazul tãu prelatilor si de la dânsii astepti cauzele mântuirii tale,
iar în primirea si administrarea sacramentelor ceresti tu stii cu dreptate cã trebuie sã fii supus
orânduirii religiei mai degrabã decât sã o prezidezi... si dacã e drept ca inimile pline de credintã sã
fie supuse tuturor preotilor care trateazã lucruri drepte divine435, cu atât mai mult se cuvine sã i
se
435 [Traducerea mai precisã a textului „Et si cunctis generaliter sacerdotibus recte (subl. ns. -
T.T.) divina tractantibus fidelium convenit corda submitti", adicã si dacã se cuvine ca inimile
credinciosilor sã se supunã îndeobste tuturor preotilor care profeseazã în chip drept lucrurile
dumnezeiesti, aratã cã Gelasius se
354
arate aceeasi consideratie prelatului acestui Scaun, pe care Preaînalta divinitate 1-a rânduit ca sã
predomine asupra tuturor preotilor si care, în consecintã, a onorat pietatea întregii Biserici'"136.
Anastasius al II-lea, urmasul lui Gelasius (decedat în noiembrie 496), nu admise a devia de la
politica înaintasilor sãi, implacabili fatã de edictul lui Zenon, iar dupã moartea sa (noiembrie
498), partida dusmanã acestui edict triumfã la Roma în persoana papei Symmachus si în tot
cursul domniei lui Anastasius nu mai putu fi vorba de o întelegere cu Roma. în interior însã
împãratul se sili a-si impune doctrina, lovindu-se de o statornicã opozitie pe care n-a pregetat a o
înãbusi prin mãsuri extreme. O serie de patriarhi cãzurã victime acestor mãsuri.
Cel dintâi a fost Euphemios, patriarhul de Constan-tinopol, adept fervent al Sinodului din
Chalkedon. Când o revoltã serioasã izbucni în 491, la Hippodrom, si statuile împãratului si sotiei
sale au fost smulse de pe piedestalul lor si târâte pe strãzi de multime, insti-gatia revoltei a fost
atribuitã trupelor de isaurieni, iar ei au fost îndatã expediati din capitalã, în timpul îndelungatului
rãzboi ce a urmat, patriarhul, care si-ar fi exprimat regretele pentru lunga campanie împotriva
dovedea nu numai un apãrãtor al ortodoxiei, în confruntarea acesteia cu orientãrile heterodoxe si
mai ales cu monofizismul protejat de împãratul Ariastasios I, ci si un promotor al doctrinei
numite „gelasiene" de cãtre istoriografie, pe care a urmat-o papalitatea în decursul evului mediu
(în acest sens, v. F. Dvornik, Pope Gelasius and emperor Anastasius, BZ, 44 (1951), p. 111-116;
C. Capizzi, L'imperatore Anastasia I(491-518), Roma, 1969)]. 436 Ibidem, p. 22. [ed. a Il-a, p.
51.]
355
isaurienilor437, a fost suspectat de simpatie fatã de rebeli, ceea ce a mãrit antipatia dintre el si
împãrat. Euphemios era apoi si în posesia documentului prin care împãratul garanta deciziile
Sinodului de la Chalkedon si acest lucru a fost socotit ca una din cauzele de cãpetenie ale
frictiunilor dintre ei438. Anas-tasios tinea sã-si exercite în plinã libertate judecata sa asupra
conditiilor religioase în imperiu. El ceru sã i se restituie documentul si nu-1 obtinu decât cu forta,
în privinta Sinodului din Chalkedon, suveranul pare a fi insistat cã nu trebuie sã fie proclamat si
nici înlãturat în mod public439, în cele din urmã, bãnuiala intrigilor patriarhului cu sefii isaurieni
pare a-1 fi determinat pe Anastasios sã nu-1 mai tolereze, în noiembrie 495, un Sinod al
episcopilor adunati în Constantinopol gãsi cã doctrinele lui Euphemios nu erau strãine de
nestorieni si-1 depuse din Scaun. Macedonios, conservatorul tezaurului sacru (.skevophylax) al
Marii Biserici, fu numit succesorul sãu440. El semnã îndatã, în interesul pãcii religiei, edictul
Henotikon. Relatiile noului patriarh cu împãratul au fost un timp bune. Ostilitatea cãlugãrilor
chalkedonieni din capitalã, din cauzã cã
437 A. Fliche et V. Martin, Histoire de l'Eglise, t. 4. (De la mort de Theodose â l'election de
Gregoire le Grand), 1937, p. 304.
438 Evagrius afirmã acest lucru. Cf. Duchesne, op. cit., p. 12, n. 1: „Evagrius, dans un endroit ou
son recit est singulierement rapide (III, 32), raconte que Macedonius (sic!) requis de restituer le
document signe par Anastase au moment de son couron-nement s'y serait refuse et que depuis lors
l'empereur lui aurait voulu tout le mal possible".
439 Cf. Charanis, op. cit., p. 27.
440 Theoph., 140 (de Boor); cf. Charanis, op. cit., 27.
356
semnase edictul lui Zenon, îl decise a tine, în 499, cu permisiunea împãratului, în speranta
împãcãrii cãlugãrilor, un Sinod local în Constantinopol, care confirma doctrinele Sinodului din
Chalkedon „corect formulate". Dar cãlugãrii nu s-au împãcat, unele doctrine fiind, dupã dânsii,
rãu formulate (iivã KO,KK>C,
în acest timp Egiptul denunta oficial Sinodul de la Chalkedon, politicã initiatã de Mongos si
mentinutã credincios de urmasii sãi. împãratul a intervenit cât mai putin în afacerile religioase ale
Egiptului si, când a intervenit, a întrebuintat o politicã a moderatiei, având în vedere tendintele
hotãrât monofizite din Egipt.
Siria era în schimb sfâsiatã de partide. Situatia religioasã era acolo cea mai grea pentru
Anastasios. Politica sa în acea regiune a fost o politicã de energie, favorabilã monofizitilor. Cu
înãltarea lui Flavian în Scaunul Antiohiei, lupta religioasã în Siria ia o formã violentã. Partida
monofizitilor era condusã de Philoxenos. Rãzboiul cu Persia, între 502-505, suspendã pentru un
timp lupta. Monofizitii fugiti din Persia, unde erau urmãriti, au întãrit opozitia din Siria si
împãratul, vãzând în ei o apãrare împotriva pericolului persan, îi ocrotea441.
în 507, Philoxenos fu invitat de împãrat la Constantinopol, poate în legãturã cu situatia religioasã
din Siria. El avu însã parte de o primire ostilã în capitalã, unde monofizitul agresiv era foarte urât
de cãlugãri si de populatie; la rândul sãu, patriarhul n-a acceptat a-1
Charanis, op. cit., pp. 30-31.
357
primi si împãratul a trebuit sã-1 strecoare în secret afarã din capitalã, în anul urmãtor, un cãlugãr,
Nephalios, de la patriarhatul din Ierusalim, fost monofizit, dar acum aderent al Sinodului din
Chalkedon, stârni, probabil cu consimtãmântul patriarhului Elias, o persecutie aprigã a cãlugãrilor
monofiziti din Palestina, alungându-i din mãnãstirile lor. Când instigatorul veni la
Constantinopol, patriarhul îl primi cu simpatie, aprobându-i actiunea. Cãlugãrii prigoniti hotãrârã
a se plânge împãratului si, înainte de sfârsitul anului, un numãr de douã sute dintre ei furã condusi
de Severos în capitala imperiului. seful monofizit stãtu trei ani la Constantinopol (508-511),
lucrând împotriva persecutorilor si influentând cursul evenimentelor, cãci avea mare trecere pe
lângã împãrat, a cãrui politicã religioasã coincidea cu interesele religioase ale lui Severos.
Anastasios îi primi cu cinste pe cãlugãrii condusi de Severos si se întretinu cu acesta despre starea
Bisericii.
Interventia insistentã a împãratului în lupta religioasã din Siria avu o serioasã repercusiune în
capitalã. Patriarhul Macedonios n-a putut privi indiferent strânsa legãturã a iui Anastasios cu sefii
monofiziti; el anatemizeazã pe Flavian pentru slãbiciunea atitudinilor sale. Monofizitii sirieni,
socotind pe Macedonios nestorian, îi cer o profesiune de credintã în scris, împãratul le sustine
cererea si patriarhul îi supuse, în vara anului 511, profesiunea de credintã prin care recunoaste
primele douã sinoade, trecând sub tãcere pe cele din Efes si Chalkedon. Era deci o nouã
confirmare a edictului Henotikon, dar, dupã izvoarele monofizite, Macedonios ar fi mers mai
departe, condam-
358
nând public Sinodul din Chalkedon, fapt confirmat si de Evagrios. Charanis socoteste cu multã
probabilitate cã, fatã de presiunile împãratului, patriarhul a putut face concesii însemnate, care au
pãrut extremistilor din ambele pãrti ca o condamnare a Sinodului din Chalkedon"2. în urmã,
îngrijorat de alarmarea cãlugãrilor ortodocsi ai capitalei, Macedonios a repudiat profesia de
credintã datã împãratului declarând în mod public, în mãnãstirea lui Dalmatius, cã rãmâne
credincios Sinodului din Chalkedon, iar cei ce-1 resping sunt eretici. Aceasta-1 decide pe
Anastasios sã-1 depunã pe Macedonios. Mai întâi îi cere protocoalele originale ale acelui Sinod,
dar el refuzã a le preda si, pentru sigurantã, sigileazã manuscrisul depus în altarul Marii
Biserici443, de unde le ia apoi Kalopodios, economul Marii Biserici si le duce împãratului, care
le distruge. La 27 iulie 511, Anastasios adunã Sinodul si reuseste sã câstige sprijinul membrilor
sãi. La 7 august dã ordin lui Celer, magister officiorum, sã-1 aresteze pe patriarh si sã-1 deporteze
din capitalã. Marele demnitar îl duse, în puterea noptii, la Chalkedon, ca sã evite tulburãrile în
capitalã si, spre a da o sanctiune legalã depunerii patriarhului, un Sinod local, tinut la
Claudiopolis, din porunca împãratului, îl depune formal. Macedonios a fost apoi exilat la
Euchaita si în locul sãu a fost înãltat ca patriarh Timothei, presbiter si schevophylax al Marii
Biserici, un monofizit.
Flavian, patriarhul Antiohiei, cãzu si el în urma noii ofensive monofizite, în 508-509, el tinu, la
cererea îm-
442 Op. cit., p. 40.
443 Duchesne, op. cit., p. 24.
359
paratului, un Sinod local în Antiochia, la care au participat si cãpeteniile monofizitilor, care au

suferit însã o mare înfrângere: partida lui Flavian a iesit în acest Sinod învingãtoare. Desi
patriarhul subscrise din nou la Henotikon si recunoscu primele trei sinoade ecumenice, trecând
sub tãcere pe cel de la Chalkedon, desi denuntã pe marii teologi compromisi în erezii si introduse
patru capitole ce dãdeau impresia cã era împotriva Sinodului din Chalkedon, în general, si a
expresiei „douã naturi" în particular, monofizitii n-au fost multumiti. Ei voiau respingerea fãrã
limite a Tomului lui Leon si a actelor de la Chalkedon, concretizate de dânsii sub forma unui
Typos, trimis de împãrat lui Flavian spre a-1 semna. Patriarhul încearcã a evita acest lucru printr-
o nouã profesiune de credintã; nu 1-a putut însã multumi pe împãrat si pe monofiziti, încât, la
presiunile suveranului, a anatemizat Sinodul atât de contestat. Dar era prea târziu; adversarii au
determinat depunerea lui. împãratul le porunci sã procedeze conform cu planurile lor. Philoxenos
îsi asumã conducerea si intrã în Antiochia cu o multime de cãlugãri, încãierãri mari avurã loc
între populatia ortodoxã si cãlugãrii monofiziti adusi de cãpetenia lor în oras. Multi îsi pierdurã
viata în aceste încãierãri. Flavian fu avizat sã pãrãseascã orasul pânã la restabilirea ordinii. El
plecã, dar nu se mai întoarse niciodatã, petrecându-si restul vietii la Petra, la capãtul extrem al
Palestinei, în 512, la 6 noiembrie, Severos fu hirotonit patriarh al Antiohiei.
Capitala imperiului a fost zguduitã adesea de revoltele populatiei indignate de politica religioasã a
îm-
360
paratului. De douã ori tronul sãu a fost amenintat de aceste revolte în chip serios.
întâia oarã când grupa cãlugãrilor veniti cu Severos, întãritã de alti solitari, din jurul Antiohiei,
mai exaltati decât cei palestinieni, în duminica de 4 noiembrie 512, intercala în Trisagion, cântat
la Sfânta Sofia, clauza monofizitã 6 aTavpcotfeiq 81' 77/iâg(„care ai fost rãstignit pentru noi"),
ceea ce stârni o mare emotie în publicul ortodox444, care rãspunse cântând acelasi imn în forma
ortodoxã. O încãierare se produse apoi, în care unii îsi pierdurã viata. Tulburãrile se repetarã a
doua zi în biserica Sfântul Theodor, iar în ziua urmãtoare, 6 noiembrie, ziua alegerii lui Severos
ca patriarh al Antiohiei, miscarea luã caracterul unei periculoase revolutii, punând în mare
primejdie tronul lui Anastasios. Un adevãrat lagãr ortodox se instala în Forum Constantini, pãzit
energic de cãlugãri. Multimea strãbãtea furioasã orasul, sfãrâmând orice rezistentã, smulgând
statuile împãratului de pe piedestalul lor si târându-le pe strãzi. Senatorii Celer si Patricius, trimisi
de împãrat sã potoleascã dezordinea, abia scãparã cu viatã; prefectul orasului, Platon, fugi si se
ascunse. Multimea se nãpusti asupra casei lui Marinos445 si, gãsind acolo un cãlugãr sirian fãrã
ajutor, îi tãie capul, îl înfipse într-o prãjinã si-1 purtã prin oras, strigând în bãtaie de joc: „Iatã
conspiratorul împotriva Treimii!". Casa lui Marinos fu incendiatã si lucrurile de pret împãrtite
444 Cedrenus, I, 631 (Bonn).
w [Marinos era ministrul de finante al lui Anastasios I (cf. Charanis, op. cit., ed. a Il-a,
Thessalonic, 1974, p. 78)].
361
NICOLAE BANESCU
populatiei. Apoi, în strigãtul: „Alt împãrat pentru romani !", gloata fãrã frâu se opri în fata casei
lulianei Anicia Olybria, cunoscutã ortodoxã, fiica împãratului Olybrius si a Placidiei celei tinere,
unind în persoana sa traditiile familiilor Anicia si Theodosius. Sotul sãu, Areobindos, era reclamat
zgomotos sã îmbrace purpura, dar acesta, prudent, fugi peste Bosfor.
în cele din urmã, împãratul, convins cã violenta rãscoalei face imposibilã restabilirea ordinii cu
forta, se decise la un gest îndrãznet, într-un costum foarte simplu, fãrã coroanã pe cap si fãrã
însemnele suveranitãtii, apare fãrã veste în loja imperialã a Hippo-dromului, rãsunând de
strigãtele populatiei: unii intonau Trisagion în forma ortodoxã, altii vociferau pentru viata lui
Marinos si a lui Platon. Prin glasul unui crainic, Anastasios declarã cã e gata sã renunte la tron,
dar adãugã, în acelasi timp, cã numai unul poate fi ridicat la împãrãtie si urmeazã deci sã-si
aleagã un împãrat. Aceste cuvinte neasteptate ale bãtrânului suveran dezarmarã furia multimii,
care îl invitã a-si relua coroana, îi promise a se purta bine de acum înainte si se împrãstie apoi în
liniste446.
Dar un an mai târziu o nouã primejdie amenintã iarãsi tronul lui Anastasios.
Vitalian, originar din Scythia (Dobrogea actualã)447, exercitând functia de comes foederatorum
(el comanda o parte din regimentele federale stationate în dieceza Thraciei), se ridicã, în 513, din
provinciile de la Dunãre, în fruntea trupelor sale de huni si bulgari si
446 Bury, History, I, pp. 438-439; Duchesne, op. cit., pp. 21-22; Charanis, op. cit., pp. 49-50.
362
apare sub zidurile Constantinopolului pentru a-1 rãsturna pe împãrat. Spre a-si câstiga simpatia
populatiei, el declarã cã vine sã apere hotãrârile Sinodului de la Chalkedon.
loan din Antiochia ne-a schitat în câteva trãsãturi caracteristice portretul fizic al ambitiosului
rebel: „un omulet scurt, cu voce bâlbâitã si cu extremitãtile pleoapelor aprinse, fiu al lui
Patriciolus"448.
Anastasios, abil diplomat, începu tratative cu rebelul. El îl trimite pe Patricius, magister militum
in praesenti, un general ce se distinsese în rãzboiul cu persii, sã negocieze. Acesta se întâlneste cu
Vitalian si se înteleg ca ofiterii sefi ai acestuia sã vinã în capitalã, sã trateze direct cu împãratul, în
ziua urmãtoare, ofiterii intrã în Constantinopol si aflã un împãrat binevoitor care-i copleseste cu
daruri si promite a satisface doleantele trupelor lui Vitalian (Anastasios voise a reduce proviziile
federatilor - annonae foeder-
447 Unii 1-au socotit got, dar E. Stein aratã (.Hist. du Bas-Empire, II, p. 178, n. 2) cã, dacã e
numit de Marcellinus Comes Scytha, aceasta înseamnã cã era originar din Scythia (Dobrogea
actualã). Tatãl sãu are un nume (Patriciolus) care n-are nimic gotic. Evagrios îi zice lui Vitalian
0pa| si expresia indicã, dupã Stein, pe unul din autohtonii latinizati din Balcani. [Pentru o serie de
aspecte ale politicii lui Anastasios I în Scythia Minor, care în multe privinte a fost precursoarea
celei duse de lustinian I la linia Dunãrii, v. I. Barnea, Contributions to Dobrudja History un-der
Anastasius I, „Dacia", n.s., 4 (1960), pp. 363-374.]
448 XpoviKã, ed. C. Muller, FHG, t. V, pars prior, Paris, 1870, fragm. 214 e: Av&pwniaKoc,
Ppaxvg Kai rpauAog TT)V qxovrjv Kai tdg ãitpaq roîv BÃe<pccpoiv vxoKLKaviJ.Lvo<;,
vîog âv
363
aticae), a îndrepta greselile lui Hypatios""9 fatã de dînsii si a ajunge la întelegere cu papa în
problema religioasã. Multumiti, ofiterii jurarã credintã împãratului si pãrãsirã capitala. Vitalian n-
avu altã alternativã decât sã se retragã si sã astepte urmãrile.
Anastasios însã nu se mai gândi sã-si tinã promisiunile. Hypatios fu rechemat de la comanda în
Thracia si în locul sãu fu trimis Kyrillos, un illirian cu multã experientã, care fu asasinat, pe când
dormea, de Vitalian, corupându-i pe paznici, împãratul ceru senatului sã-1 declare pe Vitalian
dusman public al Statului roman si o armatã mare fu trimisã împotriva lui, sub comanda lui
Hypatios. Dupã un prim succes, armata imperialã se întãri la Akra, pe tãrmul mãrii, unde, atacatã,
luptã cu bravurã, dar, covârsitã de masa barbarilor de „huni", suferi o înfrângere dezastruoasã.
Hypatios si alti sefi cãzurã prizonieri si a fost nevoie de expedierea unei ambasade pentru
rãscumpãrarea lor, dar ambasadorii furã prinsi la Sozopolis si banii rãscumpãrãrii (1000 pfunzi de
aur) confiscati, într-acestea, o revoltã se întâmplã la Constantinopol, când împãratul interzise
celebrarea unor anumite festivitãti. Sperând a se folosi de nemultumirea populatiei, Vitalian se
decide a ataca din nou capitala, pe uscat si pe mare. El echipeazã o flotã de 200 de corãbii si o
trimite, în 514, în Bosfor, iar armata de uscat, pe care o
449 [Cum reiese si din expunerea ulterioarã, Hypatios detinea comanda trupelor din Tracia; avea
sã lupte ulterior cu Vitalian, mai apoi sã întreprindã un pelerinaj la Ierusalim, iar în vremea
rãscoalei „Nika" (532) a sfârsit în chip tragic, fiind proclamat împãrat, în calitate de nepot al lui
Anastasios I].
364
conducea el însusi, veni de-a lungul coastei, la Con-stantinopol. Având si nemultumirea internã,
Anas-tasios fu silit a negocia si-1 expediazã pe loan al Vale-rianei, care stabileste împreunã cu
rebelul termenii pãcii, aprobate de împãrat. Hypatios fu eliberat în schimbul unei importante
rãscumpãrãri si Vitalian, numit comandant al Thraciei. Anastasios se obliga apoi sã-i recheme pe
episcopii depusi si sã adune un Sinod general la Herakleia Thraciei, în iulie 515, pentru unirea
Bisericilor. Vitalian se retrase linistit.
în iulie 514, pontiful Romei, Symmachus, neînduplecat adversar al politicii religioase a lui
Anastasios, îsi încheia viata, urmând-i în scaun Hormisdas. Cu el deschise împãratul negocierile,
în acord cu promisiunea fãcutã lui Vitalian. La sfârsitul lui decembrie 514, împãratul îi expedie o
scrisoare destul de simplã, in-vitându-1 a astepta Sinodul ce avea sã fie convocat la Herakleia
Thraciei. Scrisoarea a ajuns în mâinile papei dupã patru luni si jumãtate, iar pânã atunci a doua
scrisoare a împãratului, trimisã la 12 ianuarie 515, scrisã în alt ton, a sosit papei în martie 515,
înainte de cea dintâi (împãratul vorbea acum de mijlocirea ce poate face în privinta tulburãrilor
din Scythia, în urma cãrora a crezut potrivit sã se adune un Sinod, „ca prin aplanarea disputelor,
sã se poatã restabili unitatea Bisericii")- Singura explicatie satisfãcãtoare a sosirii atât de târziu a
primei scrisori, dupã Charanis, este cã ea „a fost plãnuitã"450. Când a fost predatã papei, era prea
târziu ca sã facã pregãtirile spre a asista la importanta adunare. Hormisdas rãspunde, ca urmare, la
a
P. Charanis, op. cit., ed. a H-a, p. 88.
365
NICOLAE BANESCU
doua scrisoare a împãratului, cerând sã fie mai exact informat asupra obiectului Sinodului
asteptat. Apoi scrise din nou pentru cea dintâi, înstiintând cã a decis a trimite o ambasadã sã
negocieze cu împãratul, si-j cerea a da toatã atentia instructiunilor pe care le aveau ambasadorii.
Conditiile aduse de legati erau pentru Anastasios inacceptabile. Papa cerea neted acceptarea
Sinodului din Chalkedon si a Tomului lui Leon, condamnarea în mod public a memoriei unei
lungi serii de prelati, rechemarea episcopilor catolici exilati, spre reexaminare de cãtre Scaunul
roman, semnarea de cãtre împãrat si episcopii din Est a unui Libellus adus de legatii papali, a
cãrui acceptare ar fi însemnat absoluta supunere fatã de papã.
Anastasios era interesat de pacea internã a imperiului si nu putea, pentru satisfacerea papei, sã
provoace o mare discordie a populatiei, între altele, rãspunde lãmurit cã Nestorius si Eutyches au
si fost anatemizati mai înainte; nu poate fi însã de pãrerea papei în ce priveste condamnarea
celorlalte persoane, inclusiv Akakios: o anatemizare publicã a acestora ar provoca desigur
tulburãri si vãrsare de sânge si „unitatea Bisericii, sãvârsitã cu valuri de sânge, nu poate fi plãcutã
lui Dumnezeu". Respingând astfel propunerile papei, împãratul n-a închis totusi poarta
negocierilor, ci promitea a scrie din nou, angajându-se cã o ambasadã alcãtuitã din persoane de
rang ecclesiastic va fi trimisã pentru a discuta cu pontiful Romei451.
451 Ibidem, p.92.
366
în 516 capitala avu sã înfrunte a treia revoltã a lui Vitalian. El a fost înlãturat în acest an de la
comanda Thraciei. Motivul acestei mãsuri nu se cunoaste. Anastasios stia cã între Hormisdas si
Vitalian a fost o corespondentã si cã Theodoric se afla în legãturi prietenesti cu el. în 515 s-a
întâmplat un fapt care a putut determina pe împãrat la mãsura luatã. Hunii sabiri nãvãlirã în
provinciile pontice si le prãdarã în acelasi timp. Unii istorici moderni au conchis cã parte dintre
huni au servit în armata lui Vitalian în timpul primei sale rebeliuni si erau acum încurajati sã
devasteze provinciile din Est, în momentul când el se pregãtea sã atace în Vest. Pretextul lui
Vitalian era cã Anastasios nu-si îndeplinise promisiunile religioase din 514. Revolta sa a fost de
data aceasta scurtã, împãratul încredinta operatiile militare lui Marinos, care nu mai era prefect al
Pretoriului. La intrarea Cornului-de-Aur, Marinos obtinu o izbândã decisivã asupra flotei
rebelului compusã din goti si huni,-nimicitã aproape total printr-o compozitie chimicã similarã
focului grecesc de mai târziu452, iar armata de uscat îi fu zdrobitã la Sykai (Galata). Vitalian se
refugie, cu sfãrâmãturile armatei sale, la Anchialos. Trei din principalii sãi aderenti cãzurã în
mâinile imperialilor, printre care si hunul Tarrach, care-1 asasinase cu propria-i mânã pe Kyrillos.
Ei furã executati la Constantinopol. Vitalian
452 Aceastã compozitie chimicã a fost procuratã lui Marinos, dupã câte relateazã (pp. 402-405)
Malalas, de un învãtat atenian numit Proclus (nu neoplatonicianul). Cronicarul bizantin o numeste
„sulf natural" (t9efov ãitvpov). Cf. Bury, op. cit., p. 452, n. 1; Charanis, op. cit., pp. 63-65.
367
fu depus din comanda sa asupra Thraciei. Slãbit mult dupã aceastã înfrângere, el a fost silit sã stea
de acum linistit453.
Scãpat astfel de pericolul din afarã, Anastasios reia negocierile cu papa. Situatia din Illyricum si
Grecia, unde episcopii se desfãcuserã de Thessalonic si cereau papei sã-i ia înapoi în sânul
Bicericii romane, îl îndemna pe împãrat sã dea toatã atentia problemei religioase. El decise sã se
adreseze si senatului, în speranta cã-1 va determina prin influenta sa pe papã, sã primeascã un
compromis. Doi ambasadori furã trimisi la Roma cu douã scrisori: una adresatã papei, alta
senatului, datate 28 iulie 516. Dar senatul era sub influenta papei, care se bucura si de sprijinul lui
Theodo-ric, încât ambasadorii n-au putut ajunge la nici o întelegere, împãratul continuã prin
urmare schisma. Cât pentru Hormisdas, acesta cãutã a exploata situatia din Siria, nemultumitoare
imperiului.
Un numãr de epicopi din Siria si Palestina refuzarã a-1 recunoaste pe Severos ca patriarh al
Antiohiei. Doi dintre ei 1-au depus chiar din Scaun. Dificultãtile acestea îl fãcurã pe Anastasios sã
cheme Sinodul de la Tyr al episcopilor orientali, între octombrie 514 - 30 septembrie 515454, în
care rolul principal îl avu Severos. El interpretã edictul Henotikon ca o adevãratã abrogare a
Sinodului de la Chalkedon. în august 516, Elias al Ierusalimului fu exilat la Aila, fiindcã nu-1
recunoscuse pe Severos, si înlocuit cu loan. Cãtre sfârsitul acestui
453 E. Stein, op. cit., p. 184; Ch. Diehl, Hist. du Moyen Age, t. III, „Le monde oriental", 1944, p.
45.
Chabanis, op. cit., p. 76.
368
an, cãlugãrii din Syria Secunda, nemultumiti de persecutiile lui Severos, apeleazã la papã,
recunoscându-1 de cãpetenie a lor. în Peninsula Balcanicã situatia nu era mai bunã. Cum am
vãzut, multi episcopi din Illyricum si Grecia iesiserã din comuniunea episcopului de Thessalonic,
Dorotheos si apelaserã la papã. încurajat de aceastã situatie, papa se decide a trimite a doua
ambasadã la Constantinopol. Ennodius, episcop de Pavia, si Peregrinus, episcop de Misenum,
plecarã din Roma în primãvara anului 517. Ei duceau o scrisoare cãtre împãrat, dar si un numãr
de scrisori ale papei menite a crea în Orient o opinie publicã favorabilã pozitiei romane.
Anastasios, neizbutind a-i atrage pe delegati, îi expedie înapoi sub gardã, cu ordinul strict de a nu
se opri în vreun port al imperiului. Scrisorile papei furã însã rãspândite de cãlugãri ortodocsi în
orasele Orientului, fapt pentru care împãratul îi scrise (11 iulie 517), condamnând apucãturile sale
trufase.
c. Administratie si reforme. Dacã politica religioasã a lui Anastasios a tulburat imperiul în cursul
lungii sale domnii, administratia avu însã într-însul un excelent cârmuitor si o serie de reforme
salutare se leagã de numele sãu.
Politica sa financiarã a asigurat statului o prosperitate fãrã de care s-a putut zice cã apogeul
puterii si civilizatiei bizantine din secolul al Vl-lea n-ar fi fost cu putintã. Fãrã buna administratie
a lui Anastasios, isto-
369
NICOLAE BANESCU
ria bizantinã n-ar fi cunoscut rãzboaiele glorioase ale lui lustinian, nici uriasa operã a
constructiilor sale455. El a lãsat la moartea sa, observã atât de just Stein, cel mai mare tezaur
înregistrat de istoria financiarã a Bizantului: 320.000 livre de aur (adicã 23.040.000 de
nomismata), cu toate cã a usurat sarcinile fiscale care apãsau asupra celor sãraci si a executat
însemnate lucrãri publice. E de subliniat mai întâi faptul cã împãratul a redus cheltuielile
personalului de prisos al Curtii. El a fixat un nou tarif pentru taxele pe care vasele ce treceau prin
Hellespont si Bosfor le plãteau flotilei imperiale însãrcinate a supraveghea aceste strâmtori. A
promulgat apoi ordonante pentru provinciile limitrofe din dieceza Orientului si pentru Libia,
scãzând în parte sumele pe care soldatii limi-tanei trebuiau sã le verse autoritãtilor militare.
Anastasios a realizat si o însemnatã reformã monetarã, aducând moneda de cupru, follis, care
suferise mari deprecieri, într-un raport stabil fatã de aur si argint. El a demonetizat toate monedele
conventionale ce invadaserã piata si a reluat baterea monedei de bronz456.
Introduse, de asemnea, o reformã de ordin financiar, dupã care grija strângerii impozitelor n-o
mai aveau curialii, cu totul sãrãciti, ci ea trecu în fiecare
456 învãtatul numismat român M. Soutzo, în comunicarea fãcutã la Congresul de studii bizantine
de la Belgrad, a expus în amãnunt sistemul monetar al lui Anastasios si împrejurãrile care 1-au
impus (.Les origines du sesterce et du miliarense et leur conti-nuite jusqu'aux temps byzantins, în
„Buletin de la section his-torique de l'Acad. Roum.", XIII (1927), pp. 54-58. [Vezi si Ev. Chrysos
în „Byzantina", 3(1971), pp.93-102.]
370
civitas asupra unui functionar, vindex, numit de prefectura pretoriului. Atributiile sale furã mult
lãrgite.
Altã reformã însemnatã a fost abolirea, în 498, a impozitului cunoscut sub numele de
cbrysargyron, vechea auri lustralis collatio, impozit plãtit în aur si argint. De la începutul
secolului al IV-lea acest impozit lovea comertul si toate profesiile, fãrã a-i excepta pe servitori, pe
prostituate si cersetori'157. Oficial, el se ridica la fiecare trei ani, dar, de fapt, administratia îi
dãdea un caracter arbitrar si neregulat. Abolirea lui a fost primitã cu o bucurie generalã în tot
imperiul. Atât de hotãrât a fost Anastasios în mãsura ce-o luase, încât panegiristul sãu afirmã cã,
spre a împiedica si în viitor „impozitul odios" (.cpopog Tig 5vaxLpr\Q, cum îl calificã, împãratul
a dat pradã focului orice înscris privind acest impozit, nimicind astfel si amintirea celor
suferite458. Dar, spre a compensa golul produs, Anastasios introduse, în locul acestui impozit,
Xpvaoiekeia (impozitul de aur), care intra în casa prefectului pretoriului, pentru cerintele armatei
si el apãsa greu asupra populatiei rurale.
O institutie care avu o mare aplicare în aceastã epocã a fost asa numita coemptio. Contributiile în
naturã pentru annona se puteau înlocui prin bani, ceea ce a fãcut ca primirile în naturã sã nu mai
fie suficiente pentru cheltuielile în naturã, printre care se afla în primul rând întrtinerea armatei.
Situatia era agravatã de problema locurilor sterile459. Spre a preîn-
457 Bury, History, I, p. 49; A.A. Vasiliev, Hist. de l'Empire Byzantin, t. I, p. 144.
458 Prokopios din Gaza, Panegiricul lui Anastasios, 13, p. 505 (Bonn).
371
NICOLAE BANESCU
tâmpina acest neajuns, se recurse la un mijloc foarte simplu: statul îi obliga pe supusi, în cazuri de
nevoie extraordinarã, sã-i vândã mãrfuri la preturi fixate de autoritate. O astfel de cumpãrare se
numea coemptio. Desi în principiu ea nu trebuia aplicatã decât exceptional, ajunse, de fapt, sã fie
repetatã în fiecare an. Anastasios luã si în aceastã privintã mãsuri. El permise rãscumpãrarea în
bani, adãugând ceva la annona. Nimeni nu putea fi însã constrâns a transporta la biroul de
receptie produsele ce i se cumpãrau sau a plãti cheltuielile de transport si aceastã mãsurã fu
primitã cu multumire de contribuabili.
Semnalãm si alte reforme de ordin financiar, împãratul, doritor a pãstra pe cât posibil unitãtile
fiscale existente, a decretat cã acei arendasi, care pânã atunci nu fuseserã încã legati de brazdã, nu
mai puteau pãrãsi pãmântul unde rezidau fãrã întrerupere de mai mult de 30 de ani, dar sublinia sã
statutul lor de oameni liberi rãmânea intact*50.
De asemenea, pentru a nu pierde unitãti fiscale, guvernul lui Anastasios se sili a face cât mai
eficace institutia adiectio sau emfioÃri, fãrã a permite totusi ca ea sã devinã insuportabilã, încã
din epoca anterioarã se fãcea distinctie între adiectio în interiorul marilor domenii (ejiif$okri
o/io5ouAwv) si adiectio în teritoriile oraselor (em[loÂ,ri qÔK^vcrov), astfel încât nu se putea
atribui unei seniorii funciare pãmânturi necultivate apartinând curialilor sau tãranilor liberi, nici
unei proprietãti de curial sau de tãran liber pãmânturi seniori-
Bury, op. cit., pp. 444-445.
Stein, Histoire du Bas-Empire II, pp. 207-208.
372
ale necultivate. Dispozitiile edictate de Constantiu al II-lea în 361 par a fi la baza acestei
distinctii461. Ea avea, poate, la origine, si scopul de a opri progresul marii proprietãti în paguba
celei mici. A fost însã ineficace, marii proprietari funciari având si alte mijloace de a-si mãri
proprietãtile.
Trebuie sã adãugãm la acest capitol cã mãsurile împãratului Anastasios nu s-au mãrginit la
asigurarea prosperitãtii finantelor. Unele privesc ordinea moralã a societãtii, ca interzicerea
traficului functiunilor publice, practicat pe o scarã atât de întinsã pe timpul împãratului
Zenon462. Tot astfel Anastasios interzise, în 499, luptele sângeroase cu animalele sãlbatice în
circuri463, precum si rãmãsite ale pãgânismului, ca sãrbãtorile numite Brytae, care se celebrau cu
executãri de dansuri de origine cultualã si erau adesea prilej de lupte aprige ale factiunilor
Hippodromului. Ele furã suprimate în anul 502464
d. Politica externã a lui Anastasios. Rãzboaiele. Moartea sa. în ce priveste politica externã,
popoarele barbare aciuate dincolo de Dunãre încep a trece fluviul în imperiu, devastând
provinciile de nord. Anastasios a avut sã înfrunte de multe ori lupte grele cu acesti barbari.
461 Stein, op. cit., p. 209- Cf. Piganiol, L'impot de capitation, 1916, 32, 46 si urm., la care
autorul trimite.
462 Prokopios din Gaza, Panegiricul, 11, pp. 502-503.
463 Ibid., 15, pp. 506-507: -&eaq ãnav$p<nnovq le numeste panegiristul.
464 Stein, op. cit., p. 81 ,
373
NICOLAE BANESCU
în anii 493, 505, 507, izvoarele pomenesc de incursiunile „getilor", sub care se înteleg grupuri
eterogene de popoare, între care se crede cã se aflau probabil si unele triburi slave, preludiul marii
lor imigratii din secolul al Vl-lea. Armatele imperiului n-au putut opri pe nãvãlitori si ei au
pãtruns pustiitor în Thracia, Macedonia si Tessalia. în acelasi timp bulgarii, popor hunic (turco-
tãtar), veniti întâia oarã în atingere cu bizantinii sub domnia lui Zenon, care-i aduse împotriva
ostrogotilor, trec acum Dunãrea în imperiu în 499. Ei repurtarã o victorie asupra bizantinilor la
fluviul Tzurta si în 502 devastarã Thracia.
în natiunea bulgarã a acestei epoci se aflau reuniti, cum au stabilit cercetãrile mai noi, huni
occidentali alungati din câmpia Ungariei si elemente turcesti venite din Asia centralã încã de la
mijlocul secolului al V-lea. Kutrigurii, în Rusia meridionalã, si utigurii, între Don si Cucaz, erau
rude foarte de aproape ale bulgarilor465.
Aceste incursiuni slave si bulgare în Peninsula Balcanicã pe timpul lui Anastasios n-au avut, în
afarã de jefuirea populatiei, alt rezultat, cum vor avea mai târziu, fiindcã bandele lor, oricât de
numeroase, dupã ce devastau o bucatã de vreme tinuturile, se întorceau în locurile de unde
veniserã. Dar împãratul simti nevoia sã-si protejeze capitala amenintatã de barbarii de la nord,
care de multe ori ajungeau pânã sub zidurile ei. El construi în acest scop „prea marele zid si
întrecând orice închipuire" (TO /leytorov KCCI xpentov Jtãarig evvoiag reîôg) întins „de la o
mare la
*' Stein, op. cit., p. 6l; Gy. Moravcsik, Ungar. Jahrb., X (1930), pp. 52-90.
374
cealaltã", cum îl caracterizeazã panegiristul lui Anastasios4615, si cunoscut la scriitori sub

numele de „Zidul cel Lung" âKpov TEiôt)467. Sãpãturile fãcute la Constantinopol si în
împrejurimi (de la 1936 pânã la 1951), al cãror rezultat a fost publicat de E. Mamboury468, ne
dau interesante informatii, scoase dintr-un articol dat publicitãtii de Feridan Dirimtekin469 asupra
constructiei si stãrii actuale a acestei faimoase apãrãri, ruinate cu totul astãzi. Zidul lui Anastasios
avea o lungime de aproape 52 km si se afla la 50-60 km de centura vechilor zidiri ale lui
Theodosios. El începea de la Marea Neagrã la Avcik Iskelesi si se termina la vest de Silivri (v.
Selymbria), la capul Karinca, pe Marmara. Zidul era construit din pietre patrunghiu-lare legate cu
ciment si nu mai are nici un turn, desi în 1898 învãtatul german Schuchardt numãrase multe
turnuri, a cãror înãltime atingea 10 metri. Se vãd încã locurile unor porti si douã lagãre întãrite,
care înconjurau în interior douã treceri din cele mai importante, într-un loc, un segment din zid
prezintã încã o înãltime de 5,25 metri si o grosime de 3,15 metri, care permit sã ne dãm seama de
vechea stare a împrej-
*6 Prokopios din Gaza, op. cit., 11, pp. 502-503.
467 Stein, op. cit., p. 89, n. 4, crede cã Anastasios a restaurat si întãrit numai zidul care ar fi
existat de mai înainte, cum a probat Ed. Schwartz.
468 Les fouilles byzantines ã Istanbul et ses environs, „Byzantion", XXI (1951), 425-459.
Voir p. 442: 1947 - Le mur anastasien. [Constructia zidului ar fi început prin 503-504, cf. B.
Croke în GRBS, 23 (1982), p. 73 si urm.]
469 Membru al Comisiei pentru conservarea monumentelor istorice, care a cercetat acest zid în
1947.
375
muirii. Dar, afarã de câteva crâmpeie asemãnãtoare, ce mai existã, zidul lui Anastasios merge spre
disparitia sa totalã. Un sat, Kurfalli, spune Feridan, a fost în întregime clãdit cu pietre din zid,
care de multã vreme a devenit o adevãratã carierã de piatrã. S-au întrebuintat pânã si la
constructia drumurilor. Ce pãcat cã nu se gãseste mijlocul de a se cruta de la distrugere urmele
arheologice ale unui mare trecut, de mai bine de un mileniu!
Cu mult mai însemnat a fost rãzboiul purtat de Anastasios cu persii (502-506). Interesele acestora
se atingeau în Caucaz cu ale Bizantului. Zenon a fost cu persii în neîntreruptã pace, desi le
suprimase plata pentru întretinerea fortificatiilor caucaziene, suspendatã încã de Leon I.
în fruntea Statului persan se afla acum unul din cei mai destoinici sasanizi, Kavadh I, fiul lui
Peroz (Firuz), urcat pe tron dupã moartea indolentului Valakh (Balas), în 488. El a avut multi ani
de luptat pentru restaurarea autoritãtii regale, mãrginite de magi si de nobilimea latifundiarã.
Imensele proprietãti ale nobilimii se bucurau de mari privilegii, iar puterea centralã nu se putea
exercita nemijlocit asupra lor. Aceastã situatie se datora structurii imperiului si armatei sale, cãci
atâta timp cât regele era redus pentru purtarea rãzboiului la chemarea nobilimii latifundiare,
drepturile ei nu puteau fi atinse470. Kavadh I n-a mai
470 F. Altheim u. R. Stiehl, Staatshausha.lt der Sasaniden, în „La Nouvelle Clio", Bruxelles, t. V,
N-os 5-6 (mai-juin 1953), p. 281 si urm.
376
voit sã suporte tutela acestei nobilimi si o împrejurare ce-1 putea ajuta s-o zdrobeascã era rãscoala
popularã provocatã tocmai atunci de un comunist cu numele Mazdak si de aderentii sãi împotriva
clasei înalte. tãranii, atâtati de ei, erau partizanii naturali ai regelui contra nobilimii, cãci asupra
amândurora apãsa greu jugul clasei care dobândise puterea. Dupã câte ne relateazã Tabari471,
mazdakitii cereau împãrtirea egalã a averilor; ei voiau sã ia de la bogati, ca sã dea sãracilor.
Cererile se întinserã la bani si la proprietate, la femei si unelte, în scurt timp, mazdakitii, a cãror
chemare a fost urmatã de mase, furã atât de puternici, încât ei intrarã în casele nobililor si luarã
femeile si banii. Urmãrile acestei comunitãti a femeilor si bunurilor au fost dezastruoase pentru
nobili.
Kavadh era prea slab pentru a face fatã în acelasi timp si nobililor si mazdakitilor. El se mãrgini a
arunca pe cei din urmã împotriva celor dintâi. A fost o luptã de câtiva ani, ale cãrei amãnunte nu
se cunosc. Nobilii au izbutit a-1 închide pe rege (496) în vestitul „Turn al tãcerii" (Lethe). Dupã
vreo doi-trei ani, prin siretenia sa, Kavadh izbuti sã scape din închisoare si fugi la heftaliti. Dupã
o lungã asteptare, câstigând interventia sotiei haganului, obtinu de la acesta o armatã de heftaliti,
care sã-1 ajute, întorcându-se cu acest ajutor (498 sau 499), regele îsi reocupã tronul, asigurându-
si suprematia. Predominarea nobilimii feudale fusese zdrobitã de mazdakiti. Ea nu mai era în
stare a opune nici o rezistentã si Kavadh putu initia
471 Ibidem, cap. IV, p. 300 si urm.
377
NICOLAE BANESCU
marea reformã a impozitului funciar pe baze mai sigure si mai juste472.
Când se simti destul de tare, Kavadh se întoarse împotriva sectei mazdakite antisociale, pe care,
de asemenea, o zdrobi, spre a-si asigura întreaga autoritate regalã. Pentru aceea el ridicã la
succesiunea tronului pe al treilea fiu al sãu, Chosroes, izgonindu-1 pe cel mai mare, care trecea
drept adept al lui Mazdak. Chosroes îi doborî sângeros pe mazdakiti, în ultimii ani ai lui Kavadh.
Astfel a fost prezentat interesantul episod al sectei lui Mazdak, precursoare a comunismului473.
Dar cercetãri ulterioare au adus multe si noi precizãri în aceastã privintã. Pretioasa contributie a
învãtatilor Franz Altheim si Ruth Stiehl, Mazdak und Porpbyrios, apãrutã în revista „La nouvelle
Clio" de la Bruxelles474, aratã lãmurit fazele acestor interesante cercetãri. Th. Noldeke are
meritul de a fi vãzut în Mazdak un reformator, care se deosebeste de toti urmasii prin caracterul
sãu religios, iar A. Christensen, cu multã perspicacitate a mers mai departe, prin descoperirea
scrierilor originale maniheice în Turchestanul chinez si mai cu seamã prin rezultatele deosebit de
interesante ale cercetãrii maniheice. El subliniazã cã doctrina lui Mazdak e clãditã pe
fundamentul pus de Mani, cã sistemul sãu reprezintã numai o dezvoltare specialã a celui
maniheic475.
472 Ibidem, pp. 268-269 si 305.
473 Asa si de cãtre Bury, Historyll, pp. 9-10.
474 Tomul V, Nr. 7-10 (iulie-dec. 1953), pp. 356-376.
378
De mare însemnãtate a fost descoperirea unui fragment original dintr-o scriere a lui Mazdak,
unicul ce ni s-a pãstrat, în traducere arabã. Christensen 1-a analizat si Altheim-Stiehl adaugã
consideratiile lor erudite, lãmurind pe deplin caracterul actiunii lui Mazdak. Acesta a avut un
precursor în maniheul Bundos, care, despãrtit de doctrina lui Mani, propovãduia la Roma, în
epoca lui Diocletian, lupta si biruinta Dumnezeului bun asupra principiului întunericului din
sistemul dualist al lui Mani.
Se probeazã cã fragmentul lui Mazdak oglindeste si ideile lui Porphyrios din scrierea sa asupra
Soarelui. Acesta ocupã la el acelasi loc pe care îl are Stãpânul Luminii la Mazdak.
Programul lui Mazdak e gândit mai mult religios decât social, în fragment aflãm înnoiri
hotãrâtoare fatã de doctrina lui Mani si ele sunt determinate de neoplatonism, care si-a avut
influenta sa în lumea iranicã. Cea mai înaltã posibilitate a omului e sã devinã asemenea lui
Dumnezeu. Atingerea acestui ideal presupune ca el sã se dezbare mai înainte de particularitatea sa
proprie, sã se elibereze de Rãu, de amestecul cu întunericul, ceea ce înseamnã mortificarea
Individualitãtii. Rãul, amestecul cu întunericul, Individualitatea sunt, ca si Condradictia, Ura si
Lupta, tot atâtea piedici, a cãror pricinã Mazdak o vedea de cele mai multe ori în femei si
proprietate. Oamenii aveau
^5 L 'Iran sous Ies Sasanides (1944) si Le regne du roi Kavadh I et le communisme mazdakite,
„Kgl. Danske Vidensk. Selsk., hist.-filol. Medd." IX, 6.
379
deci sã se împãrtãseascã de femei si proprietate în acelasi chip ca de apã, de foc si pãsune.

Kavadh I avu o lungã domnie (488-531) si a fost un mare suveran, îndatã ce-si consolida
autoritatea regalã în interior, deschise diferendul ce-1 avea de lãmurit cu Bizantul. El ceru
împãratului reluarea plãtilor stipulate prin tratatul din 442, pentru întretinerea fortãretelor din
Caucaz, apãrarea comunã împotriva barbarilor de dincolo de munti. Anastasios întelegea sã
acorde regelui un împrumut, dar acesta nu vru sã renunte la ceea ce socotea un drept al sãu.
Kavadh deschide deci ostilitãtile, în vara anului 502 si cucereste Theodosiupolis (Karin,
Erzerum), capitala Armeniei romane. La începutul anului 503, cade în mâinile persilor si Amida,
fortul principal la granita Mesopotamiei, dupã un asediu de trei luni. Lupte necontenite avurã loc,
pustiind crunt Mesopotamia bizantinã si cea persanã, în cele din urmã Anastasios puse în fruntea
unei armate puternice pe Celer, un il-lyrian priceput, care, secundat de alti buni comandanti,
devasta tinuturile persilor si asedie Amida, silin-du-1 pe Kavadh la încheierea unui armistitiu, în
505, prin care se îngãduia persilor sã pãrãseascã Amida. în 506 se încheia si tratatul de pace pe
sapte ani476, împãratul obligându-se a plãti anual persilor 550 de livre de aur.
Anastasios profitã de încurcãturile ce le aveau persii cu hunii la nord, pentru a termina puternica
cetate Dara, la cinci kilometri de frontierã. Ea trebuia sã tinã în respect Nisibis, pierdutã de
bizantini.
Pentru detalii, v. Brooks, op. cit., pp. 481-483-
380
Vorbind despre aceastã cetate „mare si puternicã a Mesopotamiei, asezatã între hotarele romanilor
si persilor", Cedrenus adaugã cã Anastasios „fãcu acolo bisericã si magazii de grâne, cisterne,
tribune (rostre) si douã bãi publice", o numi Anastasiopolis si-i dãdu privilegii de oras477.
Resedinta ducelui de Mesopo-tamia fu transferatã de la Constantina în noua cetate, împãratul
completã si întãriturile de la Martyropolis si Theodosiupolis.
în privinta relatiilor cu Occidentul, am vãzut cã Anastasios, dupã sase ani de sovãire, spre a defini
situatia regelui ostrogot Theodoric, îl recunoscu ca delegat al imperiului pentru guvernarea Italiei
si-i întoarse însemnele imperiale trimise de Odovakar. Clovis îsi constituise regatul franc în
Gallia, pe teritoriul care nominal era al imperiului. Anastasios îi acordã titlul de consul478, un fel
de recunoastere a legitimitãtii puterii sale. Amândouã aceste acte sunt o afirmare a ideii unitãtii
imperiului.
în noaptea de 9 spre 10 iulie 518479, dupã o lungã domnie plinã de mari osteneli, se stinse din
viatã, în vârstã de optzeci de ani. Basilissa Ariadne murise cu trei ani mai înainte. El nu lãsa nici
un fiu si n-a luat nici o mãsurã spre a asigura succesiunea, desi ar fi putut ridica pe unul din cei
trei nepoti: Probus, Pompeius si Hypatios.
4771, p. 630, (Bonn).
478 [Pentru surse si bibliografia discutiilor privitoare la consulatul lui Clovis, v. Ev. Chrysos în
DOP, XXXII (1978), p. 56].
479 Stein, Histoire du bas-Empire, II, pp. 216-217.
381
IV.
VIA tA INTELECTUALÃ DE LA CONSTANTIN CEL MARE PÂNÃ LA IUSTINIANI
1. Literatura crestinã
în aceastã primã perioadã a istoriei bizantine, literatura crestinã tine un loc însemnat. Nu trebuie
sã credem însã cã aceastã literaturã e strãinã de spiritul elenismului. Autorii crestini se folosesc de
forme ale literaturii grecesti, ei acceptã si rãspândesc idei din literatura profanã480.
a. Istoriografia e reprezentatã prin Eusebios din Caesarea (în Palestina), unde s-a nãscut (c. 265)
si unde a exercitat episcopatul de la 313 pânã la moartea sa, în 340. El este întemeietorul
istoriografiei bisericesti si izvorul principal pentru domnia lui Constantin cel Mare, de încrederea
cãruia întotdeauna s-a bucurat.
Eusebios a scris o Cronicã, în care schiteazã pentru fiecare popor succesiunea cronologicã a
marilor evenimente ale istoriei sale pânã la 325, si desface din diferitele serii de fapte
sincronismul care era obiectul ultim al lucrãrii sale. Din aceastã operã ni s-au pãstrat
480 Schmid-Stãhlin, Griechische Litteratur, cap. IV, „Christliche Schriftsteller, Einleitung". [între
completãrile ce se pot face, din seria aparitiilor mai recente, se pot mentiona W.E. Kaegi,
Byzantium and the Decline of Rome, Princeton, 1968; Al Cameron, Literature and Society in the
Early Byzantine Period, Londra, 1985; Z.V. Udai cova, Idejno-politieeskaja bor'ba v ran-nej
Vizantii (po dannym istorikov IV-VII v.v, Moscova, Ed. Nauka, 1974; Eadem, Vizantijskaia
kul'tura, Moscova, Ed. Nauka, 1988.1
382
numai fragmente. Dar opera sa cea mai importantã este Istoria ecleziasticã, în 10 cãrti, un fel de
dezvoltare a celui din urmã capitol al cronicii, de care se apropie prin aceea cã întregul material
adunat trebuia sã intre într-un cadru cronologic. Obiectul sãu era, cum o spune în prefatã, de a
însemna fazele întinderii crestinismului, perioadele de persecutie si calm, de a stabili pentru
fiecare Scaun apostolic seria episcopilor, de a face cunoscuti pe marii martiri si pe marii doctori,
faptele si scrierile lor, de a nota, în sfârsit, aparitia ereziilor, tinerea sinoadelor si întemeierea
bisericilor.
Ca scriitor, Eusebios n-are însusiri deosebite: povestirea e uscatã si putin coerentã, fãrã nici o
artã. Nu aflãm într-însa o expunere dramaticã a evenimentelor, dar faptele relatate au o valoare
documentarã de primã ordine, si „ideea singurã de a alege acest subiect si a-1 pune în istorie era
în sine nouã si fecundã"481.
Viata lui Constantin, în patru cãrti, e un encomion, un panegiric al marelui împãrat. Ea nu ni s-a
pãstrat în forma originalã, si autenticitatea sa, asa cum ni s-a transmis, e si azi contestatã482.
Pe lângã opera de istoric, Eusebios a dat si numeroase scrieri de exegezã, relative la diferite pãrti
din Vechiul si Noul Testament, si douã mari opere apologetice, si a lãsat un numãr de scrisori,
care au ajuns pânã la noi.
Istoria lui Eusebios a avut continuatori. Socrates, un avocat din Constantinopol, a reluat, cãtre
mijlocul sec-
481 Vezi frumoasa caracterizare la Croiset, Litterature grecque, voi. V, pp. 911-912.
482 Cf. domnia lui Constantin cel Mare, § l. [V. însã Supra, cap. I, n. 30, a editorului.]
383
NICOLAE BANESCU
olului al V-lea, povestirea de unde acela o lãsase si a dus-o mai departe, sub acelasi titlu de Istoria
eclesias-ticã, în 5 cãrti, de la 305 pânã la 439. El îsi scoate informatia din scrieri, scrisori sau
amintiri lãsate de oamenii epocii.
Sozomenos, avocat din Constantinopol, ca si Socra-tes, trateazã acelasi subiect în a sa Istorie
ecleziasticã, în 9 cãrti, dar îmbrãtiseazã epoca de la Sinodul din Niceea pânã la 425. El îl urmeazã
de aproape pe Socrates, pe care uneori îl transcrie.
Theodoret, episcop de Kyrros, în Siria de Nord, ne-a lãsat si el Istoria eclesiasticã în 5 cãrti,
compusã cãtre 450, si duce povestirea de la Sinodul din Niceea pânã la 428, independent de
ceilalti doi.
Trebuie sã amintim alãturi de acestia si pe Philostorgios, care expune faptele pânã la 428. El ni s-
a pãstrat fragmentar.
b. Teologia numãrã în aceastã epocã câteva mari figuri ale literaturii crestine. Cappadocia a dat, în
a doua jumãtate a secolului al IV-lea, pe cei mai ilustri reprezentanti ai acestei literaturi. Caesarea,
metropola provinciei, era unul din marile orase ale imperiului, renumitã prin scolile sale.
Arianismul a stârnit acolo pasiunile; în apãrarea Ortodoxiei se ilustrarã în primul rând „cei trei
cappadocieni": Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz si fratele lui Vasile, Grigorie de Nyssa.
Nãscut în Caesarea, în anul 331, dintr-o veche familie bogatã si crestinã, Vasile îsi fãcu prima
educatie intelectualã în Neo-Caesarea Pontului, unde tatãl sãu tinea scoala de retoricã; îsi
completã apoi aceastã educatie la Caesarea, la Constantinopol si Atena, unde îl cunoscu pe Iulian
si legã prietenie cu Grigorie de
384
Nazianz. Ei îl audiarã pe Himerios si pe Libanios, vestitii retori ai epocii, întors în patrie, se simti
atras cãtre Bisericã. Botezat de episcopul de Caesarea, vizitã Siria si Egiptul, unde cunoscu viata
monahalã aflatã acolo, atunci, în floare. La întoarcere, începu a organiza în Pont comunitãti
religioase, cãrora le dã exemplul si regula, si aceasta va fi una din operele principale ale vietii
sale. Hirotonit preot în 364 de Eusebios de Caesarea, a fost timp de sase ani consilierul sãu si
când, în 370, muri Eusebios, el fu ales, nu fãrã dificultãti, a-i urma în Scaun. De atunci Mitropolit
de Cappadocia, Vasile exercitã timp de opt ani o mare autoritate în mijlocul luptelor si
primejdiilor, fiind, dupã disparitia lui Athanasios (373), sprijinul Ortodoxiei în Orient.
Opera sa cuprinde: 1) douã scrieri dogmatice {Contra lui Eunomios si Asupra Sfântului Spirit); 2)
o serie de omilii, dintre care cele mai însemnate sunt: Hexaimeron (nouã cuvântãri asupra operei
celor sase zile), cincisprezece cuvântãri Asupra Psalmilor, omiliile Contra cãmãtarilor si cea Cãtre
tineri asupra felului de a trage folos din autorii profani; 3) scrierile zise ascetice; 4) o culegere de
scrisori, în numãr de 365, cele mai multe din epoca episcopatului sãu (370-379) si constituind
unul din cele mai interesante documente pentru istoria secolului al IV-lea. Un mare numãr de alte
opere ale sale nu ni s-au mai pãstrat.
Vasile cel Mare a fost, prin temperament, un orator. Hrãnit cu filosofia greacã, în special cu
doctrinele lui Platon si Plotin, el le foloseste în formã crestinã cu multã dexteritate, în
interpretarea textelor biblice înlãturã orice alegorie, cãci aceste texte trebuie luate în-
385
NICOLAE BANESCU
tocmai, totul fiind real în povestirea biblicã. Stilul sãu e al unui scriitor de rasã. Plin de
reminiscentele literaturii clasice si de acelea ale Scripturii, el a îmbinat aceste douã elemente cu
multã gratie si usurintã'83.
Grigorie de Nazianz a fost în strânsã prietenie cu Vasile cel Mare, apropiati prin comunitatea de
idei si prin geniu. Se deosebesc totusi unul de altul prin caracter si spirit. Vasile era un om de
actiune, Grigorie un meditativ, cãutând retragerea departe de lume. El si-a fãcut mai întâi
învãtãtura în scolile din Caesarea, a cercetat apoi pe maestrii cu renume la Caesarea Palestinei, la
Alexandria si la Atena, unde rãmase vreo zece ani si unde strânse prietenia cu Vasile. întors în
Cappadocia, cu tot talentul sãu de orator, cãutã singurãtatea. Tatãl sãu, episcop de Nazianz, voia
sã-1 aibã de ajutor si-1 decise a primi preotia (361), dar a trebuit sã treacã un timp pentru a se
consacra sacerdotiului, în 371, Vasile, atunci episcop în Caesarea, ridicã la rang de episcopat
târgul Sasima, obiect de litigiu cu episcopul Anthim de Tyana, si-1 convinse pe Grigorie a primi
sã fie numit acolo episcop. Târgul zgomotos si grosolan îl scârbi si el fugi în singurãtate. Tatãl sãu
îl aduse ca ajutor la Nazianz si, în 374, Grigorie îi urmã în Scaun. Dar, dupã un an, îsi pãrãsi
episcopatul si plecã sã trãiascã în retragere la Seleucia Isauriei. Acolo aflã, în 379, de moartea lui
Vasile, si-i pronuntã elogiul funebru.
încurajati de venirea la tron a lui Theodosius I, ortodocsii din Constantinopol, oprimati de arieni,
îl chemarã sã le fie conducãtor. Grigorie veni în capitala
I8H Croiset, op. cit., p. 934 si urm.
386
imperiului si, timp de doi ani, avu de luptat cu adversarii. Când, în 381, Sinodul ecumenic se
adunã la Constantinopol, cei dintâi episcopi sositi îl aleserã patriarh al metropolei, dar
regularitatea alegerii sale fu contestatã de noii sositi. Atunci, descurajat de luptã, Grigorie
pãrãseste înalta demnitate (iunie 381) si se retrage la Nazianzos, reluându-si ocupatiile de
episcop. Dar, în 383, el face sã se aleagã alt episcop si se retrage definitiv din viata activã, la 53
ele ani, pe-trecându-si cei din urmã ani la domeniul sãu pãrintesc, unde muri cãtre 390.
Opera sa se compune din discursuri, scrisori si poezii. Sunt vestite între discursuri elogiile
funebre tinute la moartea lui Athanasios si a Iui Vasile cel Mare si cele cinci Discursuri de
teologie, expuneri ale doctrinei ortodoxe, care triumfase la întâiul Sinod ecumenic din 325.
Scrisorile sunt aproape toate din epoca retragerii si se referã la incidente private, interesante
pentru cunoasterea omului. In ultimii ani, a compus o întinsã operã poeticã, pe care editorii
moderni o împart în douã cãrti: Poeme teologice si Poeme istorice. La acestea se adaugã 129
epitafe si 94 mici bucãti gnomice sau epigrame. Grigorie a întrebuintat în poemele sale metrul
clasic, dar s-a exersat si în versificatia zisã „ritmicã", întemeiatã nu pe cantitatea silabelor, ci pe
numãrul lor si pe accent. Dar, cum aratã Croiset, nu în poezie aflãm geniul sãu, ci în oratorie.
Elocventa sa are mai multã amploare si strãlucire decât a lui Vasile cel Mare484.
Un loc mai mic ocupã, alãturi de aceste genii, Grigorie de Nyssa. El este mai mult teolog decât
orator sau scriitor, închinat Bisericii, a fost numit de fratele
387
NICOLAE BANESCU
sãu (371) episcop al micului oras Nyssa din Cappadocia. Sub Valens, a avut de luptat împotriva
arienilor, iar la Sinodul din Constantinopol apare ca unul din teologii cei mai ascultati ai
Orientului.
Scrierile sale numeroase se referã mai ales la exegezã. Avem de la el si vreo cincizeci de
discursuri tratând mai mult despre moralã. A lãsat si scrisori. Reputatia sa se întemeiazã înainte de
toate pe opera-i dogmaticã.
Antiochia Siriei, care se numãra în aceastã epocã între marile metropole intelectuale ale
Orientului, vestitã prin scolile sale, ne-a dat strãlucita figurã a lui loan Chrysostom (Gurã-de-
Aur), care trebuie asezat alãturi de marii cappadocieni. Viata sa atât de agitatã a fost schitatã, în
liniile sale mari, mai înainte485. El a lãsat în urma sa o operã considerabilã, care cuprinde trei
feluri de scrieri: tratate, discursuri si scrisori.
Tratatele privesc chestiuni de moralã religioasã (Asupra penitentei, Contra adversarilor vietii
monastice, Asupra sacerdotiului, Despre cãsãtoria unicã, Celor ce întretin la dânsii fecioare, Unei
tinere vãduve s.a.).
Discursurile cuprind toatã seria omiliilor, în care intrã minunatele predici tinute fie la Antiochia,
fie la Constantinopol.
Scrisorile sunt aproape toate din perioada exilului. Scrise în cea mai mare parte la Kukusos, ele se
adreseazã numerosilor prieteni lãsati în urma sa si au
484 Ibidem, pp. 940-948.
485 Vezi capitolul privitor la Domnia lui Arcadios.
388
ca scop sã le sustinã curajul. Unele privesc misiunile pe care le încuraja sau le punea la cale.
în toatã aceastã operã imensã, Chrysostom nu se preocupa atât de dogmã, cât, mai presus de toate,
de moralã. Silindu-se a trezi în fratii sãi virtutile crestine, el a biciuit îndrãznet viciile, relele
moravuri, prejudecãti ce rodeau la temelia societãtii în aceastã epocã de lungã agonie a
pãgânismului. Rareori o elocventã a fost atât de spontanã si atât de puternicã. Ea a smuls
întotdeauna admiratia ascultãtorilor si ne captiveazã si astã2i numai la simpla lecturã.
scoala Antiohiei era, în opozitie cu cea din Alexandria Egiptului, scoala exegezei literare.
Reprezentantul de frunte al acestei scoli a fost Theodor de Mopsuestia, nãscut cãtre 350 la
Antiochia. El a urmat acolo lectiile lui Libanios, a fost apoi atras de Chrysostom la viata asceticã
si, la 20 de ani, s-a retras în mãnãstirea organizatã de Diodor din Tarsos, unde si-a continuat
studiile sub directia acestuia, în 383, a fost hirotonit preot, si timp de zece ani a predat
învãtãmântul la Antiochia. în 392 a fost chemat la episcopatul din Mopsuestia, în Cilicia, unde a
rãmas pânã la sfârsitul vietii (428).
Ca scriitor, a dat o serie de Comentarii asupra Scripturii si diferite opere de controversã teologicã,
între care un mare tratat Asupra întrupãrii. Nu ni s-au pãstrat din toate acestea decât fragmente si
traduceri în limba latinã si sirianã. El tine un loc însemnat în istoria dogmelor si a literaturii prin
explicarea îndrãzneatã a principiilor de exegezã ale învãtãtorului sãu. A fost un adversar al
exegezei alegorice, caracteristicã scolii alexandrine si a deosebit în Christos
389
NICOLAE HÃNESCU
douã persoane, pentru a înlãtura credinta cã o persoanã divinã a putut suferi si muri, fiind astfel
initiatorul direct al nestorianismului. De aceea, Sinoadele care au condamnat pe Nestorius 1-au
lovit si pe el cu anatema, dupã moarte486.
Alexandria Egiptului era de asemenea una din marile metropole culturale ale Orientului. Ea a dat
Bisericii figura impunãtoare a Sf. Athanasios cel Mare, care umple jumãtate din secolul al IV-lea
cu zgomotul luptelor sale pentru adevãrata credintã. Arianismul, fãcând din Fiul lui Dumnezeu o
creaturã, agita adânc în aceastã epocã spiritele credinciosilor. Pãrintele ereziei, Arios, fusese
osândit în Sinodul de la Niceea si trimis în exil. Adversarul sãu principal fusese Athanasios, care
contribuise mai mult decât altii la formularea dogmei „consubstantialitãtii" (6/ioouaia). Ales
episcop de Alexandria în 328, el strãbãtu sub cinci împãrati o viatã de lupte îndârjite, alungat de
cinci ori din Scaunul de patriarh, în care totusi si-a încheiat viata.
Athanasios a desfãsurat o mare activitate literarã, care e în strânsã legãturã cu luptele sale
teologice. Discursul Contra gentililor combate politeismul pãgân în stilul vechilor apologeti. Cel
Despre întruparea Verbului apãrã credinta în întruparea lui Christos. Celelalte scrieri sunt aproape
toate împotriva doctrinei arienilor. Biografia Sf. Anton, întemeietorul cãlugãrimii egiptene,
schiteazã icoana idealã a vietii ascetice. Ea s-a bucurat de timpuriu de traduceri în limba latinã si
în limba sirianã.
Croiset, op. cit., pp. 927-928. ,!, ;.\:4. jjji ii!
390
Ca gânditor, Athanasios pãtrunde în miezul lucrurilor; el cere ca sufletul omenesc sã meargã drept
la Dumnezeul unic din care totul purcede.
Energicul teolog e si un abil orator, prin temperament. El stie perfect sã construiascã o
demonstratie, sã punã faptele povestite în argumente si sã le conducã metodic la concluzia pe care
o impun.
Prin implacabila sa luptã în apãrarea ortodoxiei, el a trecut la urmasi ca un adevãrat atlet al lui
Christos,, si a fost supranumit „cel Mare".
Alexandria 1-a dat si pe patriarhul Cyril, dusmanul neîmpãcat al lui Nestorios. El a compus un
mare numãr de scrisori si cuvântãri, tratate dogmatice, opere de polemicã si de exegezã, care
alcãtuiesc un izvor din cele mai însemnate pentru istoria eclesiasticã a secolului al V-lea.
Egiptul 1-a produs si pe Synesios din Kyrene, un om exceptional, pãgân mai întâi, orator si
filosof, trecut apoi la crestinism si devenit episcop.
Nãscut cãtre 370 dintr-o distinsã familie pãgânã din Pentapolis, el si-a primit cultura în scolile
superioare din Alexandria, unde fu initiat în filosofia neoplatonismului de renumita Hypatia, fiica
matematicianului Theon. Scrisorile ce ni s-au pãstrat de la Synesios mãrturisesc recunostinta
duioasã si admiratia adâncã ce i-a pãstrat-o tot timpul vietii.
în 399, Synesios a fost trimis de patria sa la Con-stantinopol, într-o misiune pe lângã împãratul
Arca-dius. Cu acest prilej compuse cunoscuta-i cuvântare Despre suveranitate (Jlepi jSamAeta^),
operã plinã de nobile sentimente si de sinceritate. Dupã ce a stat acolo câtva timp, se întoarse la
Kyrene, se cãsãtori cu o
391
crestinã si petrecu mai multi ani la domeniul sãu, la sud de Kyrene, în marginea pustiului,
ocupându-se cu economia proprietãtii sale, cu vânãtoarea si cu studiile filosofice, participând si la
luptele cu briganzii Libiei, care nãvãleau în tinut, în anul 411, Synesios fu chemat de toti în
fruntea episcopatului de Ptolemais, în care fu întãrit de patriarhul Alexandriei, desi fãcuse, cu
multã loialitate, rezervele sale asupra doctrinei si disciplinei.
Opera lui Synesios formeazã o tranzitie între literatura pãgânã si cea crestinã a acestor din urmã
secole, si sunt o mãrturie a studiilor sale multilaterale. Ea se compune din discursuri, scrisori si
imnuri.
Printre scrierile de tinerete trebuie citatã cuvântarea menitã a fi cititã dinaintea lui Arcadius, la
care fusese în misiune, spre a cere pentru patria sa o usurare de impozite. Aceastã cuvântare,
intitulatã Despre suveranitate (Flepi Paaikeiaq) e privitã ca manifestul anti-german al partidei
nationaliste din capitala imperiului. Demougeot, care-i analizeazã ideile, crede cã aceastã
îndrãzneatã cuvântare n-a putut fi pronuntatã niciodatã, si Synesios s-a mãrginit a o publica487.
Elogiul cheliei e o compozitie sofisticã, spiritualã. Povestirile egiptene povestesc lupta lui Osiris
si a lui Typhon, sub care în realitate se ascund prefectul pretoriului
487 Vezi domnia lui Arcadius, § 3- [Se poate adãuga aici Chr. Lacombrade, Synesios de Cyrene,
hellene et chretien, (These...), Paris, Les Belles Lettres, 1951 si Idem, Le discours sur la royaute
de Synesios de Cyrene ã l'empereur Arcadios, traducere, însotitã de note si comentarii (These
complementaire...), Paris, Les Belles Lettres, 1951.1 •••• '.fftfe' •' "îR'Hxr^'i t/« .'••'.o;; i.vîjb <>•
392
Aurelian si relatiile dintre el si fratele sãu Caesarios. Tratatul Despre vise e un document al
superstitiilor neoplatonice.
Dar o importantã cu mult mai însemnatã decât toate acestea o are corespondenta lui Synesios. Ea
cuprinde peste 150 de scrisori, cãtre prieteni si cãtre Hypatia, foarte instructive, fiindcã ne
introduc în viata epocii.
Ca poet, Synesios a compus zece imnuri în dialectul doric si în metru antic.
c. Hagiografia. Oientul a produs si pe cel mai însemnat istoric al monahismului egiptean, pe
Palladios, originar din Asia. El s-a nãscut în 364, în Galatia, si a dobândit o culturã clasicã
temeinicã, în ,388, a fãcut o cãlãtorie în Egipt pentru a cunoaste pe cãlugãrii vestiti acolo, si s-a
întors în Asia Micã trecând prin Palestina. Ales episcop de Helenopolis, în Bithynia, a fost
amestecat în cearta origenistilor si exilat de Arcadius în Egiptul de Sus, unde petrecu mai multi
ani. La întoarcere, avu episcopatul de Aspuna, în Galatia.
Scrierea sa fundamentalã e AavaiaKov (Historia Lausiaca), scrisã pe la 420 si numitã astfel dupã
sambelanul imperial Lausos, cãruia i-a fost închinatã. Cunoscãtor perfect al vietii solitarilor
egipteni si palestinieni, el ne înfãtiseazã în prima linie în aceastã operã, parte din experienta
proprie, parte din cele auzite de la altii, istoria cãlugãrimii din Egipt si Palestina. Lucrarea
constituie deci pentru noi un izvor de cãpetenie pentru cunoasterea vechii istorii a monahismului.
Ea a avut o întinsã rãspândire mai ales în mãnã-
393
NICOLAE BANESCU
stiri, si a fost de timpuriu tradusã în limba latinã si în mai multe limbi orientale.
Altã scriere a lui Palladios, compusã în exilul sãu din Egipt, e Dialogul istoric despre viata Sf.
loan Cbrysostom, al cãrui devotat admirator a fost. Scrierea, în forma unui dialog, e un izvor
însemnat pentru viata ilustrului prelat488.
d. Poezia religioasã, în aceastã primã perioadã a istoriei bizantine, apare si poezia religioasã
ritmicã, ale cãrei începuturi au fost schitate cu multã eruditie de K. Krumbacher189.
Aceastã poezie crestinã nu mai îmbracã versul clasic, construit dupã cantitatea silabelor, cãci
vocalismul nou nu mai cunoaste vocale lungi si scurte, ci numai isochrone. Principiul formei noi
este numãrul silabelor si accentul. Krumbacher deosebeste trei epoci principale în dezvoltarea
istoricã a poeziei religioase: epoca pregãtirii, în care cântecele ce-1 glorificau pe Dumnezeu erau
compuse din cuvinte ale Sfintei Scripturi; epoca de înflorire, în care imnurile religioase de larg
cuprins ajung la desãvârsire; si cea din urmã, care începe cu o nouã formã arhitectonicã de poezie,
asa-zisele Kanones.
în cadrul expunerii noastre ne intereaseazã epoca imnurilor religioase care începe în secolul al V-
lea si înfloreste mai cu seamã în secolele al Vl-lea si al VII-lea. Reprezentantul ei principal a fost
Romanos, supranumit Melodul (6 MeÃcodog), care a dat imnului religios, dupã expresia lui
Krumbacher, caracterul cel
** N. Turchi, La civiltã bizantina, Torino, 1915, p. 153-
489 Geschichte der byzant. Litteratur, ed. a Il-a, p. 963 si urm.
394
mai solemn si mai sublim. Putinele date asupra vietii sale se aflã aproape numai într-o veche
legendã cuprinsã în Minee, la data ele l octombrie, ziua sãrbãtorii sale. Pãstratã în patru diferite
versiuni mentionate de Krumbacher, ea ne povesteste cã Romanos s-a nãscut într-un oras din
Siria, a slujit ca diacon în biserica învierii din Berytos, a venit apoi, sub împãratul Anastasios, la
Constantinopol, unde a fost, ca preot, în legãturã cu biserica Theotokos ev roîg Kvpov, si a
obtinut printr-un vis miraculos darul poetic al imnurilor, compunând aprox. 1000 de kontakia.
Manuscrisul de mâna sa a fost pãstrat în biserica Theotokos, si în aceeasi bisericã vestitã a fost
sãrbãtoritã îndeosebi aniversarea sa.
Faptul cã legenda nu precizeazã sub care anume din cei doi Anastasios a venit Romanos la
Constan-tinopole a fãcut ca unii savanti sã punã acest eveniment în timpul domniei lui Anastasios
al II-lea (713-715), pe când altii îl pun în cea a lui Anastasios I. O lungã discutie a împãrtit pe
cercetãtori în aceastã privintã. Dar argumentele produse de Krumbacher ne fac a admite cã
Romanos si-a început cariera poeticã sub Anastasios I (491-518). Foarte mult pretuit ele
întemeietorul bizantinologiei, Romanos caracterizeazã, dupã cum spune acesta, „cea mai
însemnatã fazã a istoriei poeziei grecesti a imnurilor, si într-însul acest gen apare în perfectiunea
sa cea mai înaltã"490.
490 Ibidem, p. 669. Bibliografia asupra celebrului imnograf la p. 671. •
395
NICOLAE BANESCU
2. Literatura pãgânã.
în aceastã epocã de triumf al crestinismului, exista încã alãturi pãgânismul. Persistenta sa se
datoreste multor cauze, rezumate atât de bine de Brooks: patriotismul roman, care vedea încã în
adorarea zeilor unica salvare a cetãtii eterne; cultul Cybelei si Isidei, al lui Mithra si Orpheus, cu
visurile lor de nemurire; traditia puternicã a împãratului stoic Marc Aureliu; idealurile înalte ale
neoplatonismului, care însufletea miscarea intelectualã a epocii.
a. Sofistica. Dar cea mai trainicã si mai persistentã influentã conservatoare era aceea a retoricii, a
„sofisticii", cum se chema elocventa de aparat, care stãpânea educatia tinerimii. Ea îi deschidea
calea cãtre succes în viatã, si instrumentele cu care forma spiritele erau pentru profesor mitologia
si istoria pãgânã491.
încã din secolul al II-lea d.Hr., ceea ce ne izbeste în istoria literaturii grecesti e popularitatea de
care se bucura sofistica. Odatã cu pierderea libertãtii grecesti, elocventa nu-si mai putea afla loc
în agora; ea si-a cãutat refugiul în scoli, unde a continuat a se exercita si a se produce chiar în
afarã, dinaintea unui public ales, sau în ceremonii. Sofistica rãspundea unei trebuinte profunde a
elenismului de atunci, îi procura iluzia frumusetii literare. Toti reprezentantii sãi ilustri au fost
profesori de retoricã. Erau „sofisti" în toate
491 Vezi interesantele consideratii ale lui Brooks, Thoughts and ideas of the Period, în
„Cambridge Med. History", voi. I, p. 568 si
urm.
396
pãrtile imperiului roman, în Occident ca si în Orient, în toate orasele care aveau institutii analoge
cu facultãtile sau universitãtile noastre492. Cele mai vestite din aceste asezãminte se gãseau în
Orient, adicã în lumea greacã. Ele erau îndeosebi înfloritoare în Constan-tinopol si Atena. Odatã
cu strãmutarea centrului politic în noua capitalã a lumii, aceasta dobândise o importantã fireascã,
si ea se manifesta si în domeniul intelectual; dar Atena, cu mãretia monumentelor ce o
împodobeau, cu limba si traditiile sale, era privitã ca adevãratul centru al clasicismului, în epoca
lui Constantin si a urmasilor sãi, ea trãia spiritual din mostenirea strãlucitã ce i-o lãsase
antichitatea. Nu e de mirare deci cã din toate pãrtile imperiului tinerii setosi de a-si întregi
educatia se îmbulzeau în metropola cugetãrii elene, unde aflau profesori eminenti si un mediu
literar distins. La scolile ei nu veneau numai pãgânii: crestinii însisi erau atrasi de farmecul
învãtãmântului lor, si reprezentanti din cei mai ilustri ai literaturii religioase, un Vasile cel Mare,
un Grigorie de Nazianz au fost printre elevi; iar la Antiochia Siriei, loan Chrysostom a fost elevul
admirat al celebrului Libanios.
între marii sofisti ai timpului, ale cãror opere ni s-au transmis, Himerios, Libanios si Themistios
formeazã treimea vestitã a veacului al IV-lea.
Himerios din Bithynia s-a nãscut în Prusias (Brusa), la o datã nesigurã (dupã unii, cãtre 315) si a
urmat la scolile din Atena, unde apoi si-a avut catedra sa de re-
492 Em. Burnouf, Histoire de la litterature grecque, t. IP, Paris,
1885, p. 389. •:•.-*." l> ;';.••: .
397
N1COLAE IUNESCU
tor. La 362, si-a întrerupt activitatea, chemat de împãratul Iulian pe lângã el. Dupã moartea
acestuia, si-a reluat învãtãmântul la Atena si 1-a continuat pânã la sfârsitul vietii. El si-a câstigat
acolo o mare celebritate ca profesor, prin strãlucirea formei. Libanios îl caracterizeazã pentru
aceastã calitate TOV ecr$T]/jacri 'ka.ti-npov. Vasile cel Mare si Grigorie de Nazianz au putut fi
astfel atrasi printre auditorii sãi.
Himerios a fost numai om de scoalã, a stat departe de viata politicã. El a compus 80 de cuvântãri,
din care s-au pãstrat integral numai 24, unele, simple amplificãri ele scoalã asupra unor subiecte
fictive, altele — opere ele circumstantã.
Libanios s-a nãscut la 314 în Antiochia Siriei, din pãrinti bogati. Pasionat de elocventã, a studiat
la Atena, dar s-a pregãtit mai ales pentru oratorie, citind si recitindu-i pe oratorii attici. A profesat
un timp la Atena, apoi la Constãritinopole, la Niceea, la Nicome-dia, unde a stat cinci ani, si în
cele din urmã se întoarse în orasul sãu natal, Antiochia, exercitându-si acolo învãtãmântul pânã la
sfârsitul vietii (c. 393). El a fost recunoscut ca cel dintâi dintre maestrii elocventei în Siria greacã.
Elevii sãi cei mai distinsi au fost crestinii: loan Chrysostom, pe care 1-ar fi lãsat urmasul sãu,
dacã crestinii „nu i 1-ar fi smuls", cum s-a exprimat el însusi, Vasile cel Mare, Theodor de
Mopsuestia, Grigorie de Nazianz. S-a bucurat de mare credit sub împãratul Iulian, care-1 numi
quaestor. Moartea neprevãzutã a tânãrului suveran a fost pentru el o mare loviturã, îl plânse ca
prieten si ca apãrãtor al elenismului, cele mai scumpe sperante ale sale risipindu-se odatã cu
disparitia lui. , .Y8fc .q ,?Mi
398
Libanios a scris mult, si din scrierile sale ni s-au pãstrat o mare parte. Scrieri de scoalã,
amplificãri pe o temã fictivã (jueAerai), modele ele exercitii pregãtitoare (.Kpojv^vãajJiaia),
descrieri (eKqpãaeiq), povestiri, elogii, monodia la moartea lui Iulian si un epi-taphios închinat
acestuia, rjfiojtoiîoci, în care se face a vorbi un personaj istoric sau legendar în anumite situatii,
lucrãri critice asupra lui Demosthenes, constând din Viata oratorului si din argumente
(vnofieasu; ) indicând prilejul si subiectul discursurilor sale. A compus apoi discursuri, cele mai
multe referitoare la evenimente contemporane, celelalte fiind amplificatii de scoalã. Deosebit de
interesant e Panerigicul adresat orasului sãu natal, Avno%iK6q, compus dupã toate regulile artei.
Libanios a lãsat si o întinsã corespondentã, adresatã cãtre oameni de tot felul: pãgâni sau crestini,
împãrati, demnitari, episcopi, retori, filosofi, si atingând subiecte foarte variate.
Ca scriitor, a impresionat prin adânca sa cunostintã a autorilor clasici. Studiase cu pasiune pe
poeti, pe istorici, pe moralisti, si prin aceasta limba sa pãrea contemporanilor de o mare bogãtie si
puritate.
Themistios a fost un mare personaj, amestecat în evenimentele politice ale timpului. Nãscut în
Paphla-gonia (c. 317), si-a fãcut mai întâi educatia pe lângã tatãl sãu, care se ocupa cu filosofia si
cu literatura clasicã, apoi la Constantinopol, unde deschise o scoalã, între 345 si 360 compuse
Parafraze la operele lui Aristotel, pentru a face ideile greu de înteles ale marelui filosof accesibile
tuturor, în 350, tinu o cuvântare
399
dinaintea lui Constantiu, care, în 355, îl numi senator, iar în 358-359 - proconsul.
Themistios stiu sã-si atragã, favoarea împãratilor pânã la Theodosius I, ajungând unul din
oamenii cu vazã ai imperiului. El a salutat urcarea pe tron a lui Iulian, sperând un nou Herakles si
Dionysos; salutã apoi, în numele Senatului, pe Jovian, cu prilejul Consulatului. Dupã aceea, tinu
o cuvântare pentru Valens, dupã victoria acestuia asupra lui Prokopios, una pentru consulatul
fiului sãu si alta pentru pacea lui Valens cu gotii; iar la decenaliile lui Valens si Valentinian (373),
el a pronuntat cuvântarea solemnã la Antiochia. în 377, trimis la Roma, a tinut discursul la
decenaliile lui Gratian. în sfârsit, a rostit sase cuvântãri sub Theodosius cel Mare, care 1-a numit
prefect al orasului (384).
Themistios a fost oratorul oficial al Constan-tinopolei. Datoritã talentului sãu, si-a îndeplinit acest
rol în chip onorabil. A stiut sã vorbeascã împãratilor cu demnitate si, într-o societate sfâsiatã de
lupte religioase, a reclamat libertatea cultului cu nobilã înãltime de cuget. Elocventa sa nu e
lipsitã de gratie si de strãlucire. Expert în literatura clasicã, amintirile din Homer si Platon se
îngrãmãdesc în cuvântãrile sale. A fost un orator sãrbãtorit încã din viatã: Libanios are pentru el o
mare admiratie, Grigorie de Nazianz îi recunoaste titlul de jSacrtAeug Ad/ov, împãratul Iulian se
stie cât entuziasm îi aratã493.
Iulian împãratul are multe afinitãti cu acesti reprezentanti ai retoricii, în viata sa atât de scurtã si
Schmid-Stãhlin, Griecb. Litteratur, pp. 1011-1013.
400
atât de absorbitã de actiunea militarã purtatã cu multã bravurã, el a gãsit timp sã scrie, si nu tot ce
a scris a ajuns pânã la noi.
Avem trei discursuri oficiale: douã panegirice ale împãratului Constantiu, compuse pe vremea
când era Cesar, si Elogiul împãrãtesei Eusebia, binefãcãtoarea sa, cele dintâi, cum bine le
caracterizeazã Croiset, o tesãturã de minciuni strãlucite, impuse de convenientele oficiale, cel din
urmã fãcând un mare contrast cu ele, prin sentimentele sincere pe care le exprimã.
Frumoase pagini de sinceritate si înãltime de idei aflãm si în discursul al Vlll-lea, scris în Gallia,
o consolare ce si-o adreseazã lui însusi, în momentul despãrtirii de prietenul sãu scump Sallustius,
pe care gelozia lui Constantiu îl îndepãrteazã de el.
Discursul adresat Regelui Soare (Eig TOV pacrikea "HXwv) e un fel de meditatie, în care autorul
scoate în relief, dintre toti zeii, pe Helios ca cel mai cuprinzãtor, adevãratul mijlocitor între lumea
de sus si cea de jos. Discursul cãtre Mama Zeilor (Eîf TJ)V jUTjTepa t&v $L<yv), o interpretare
alegoricã a mitului Cybelei, exprimã aceeasi înflãcãratã pietate.
Dar fondul naturii lui Iulian apare mai bine în operele satirice. Cea mai însemnatã e Contra
Crestinilor (Karã rahiÃaicov), astãzi pierdutã, si o cunoastem numai din combaterea ce i-o
consacrã Cyril al Alexandriei. Iulian a compus-o înainte de campania în Persia (362-363). Scrisã
repede, pe un ton de pamflet batjocoritor, el încearcã a demonstra cã sunt tot atâtea mituri în
Biblie cât si la poetii greci, cã profetiile n-aveau a face cu evenimentele povestite de Evanghelie,
cã
401
Dumnezeul Bibliei e nedrept, gelos si violent. Admiratia si pasiunea pentru elenism, conceput ca
cea mai purã expresie a religiei si umanitãtii, pun în aceastã satirã virulentã, dupã expresia lui
Croiset, un element de frumusete.
Misopogon, compus la Antiochia, în 363, e, poate, ca satirã, capodopera lui Iulian. Un edict de
maximum, fãcând aprovizionãrile dificile, i-a iritat pe antio-hieni, si ei 1-au batjocorit în cântece
pe împãrat. Acestor nerusinate cântece, Iulian le-a rãspuns ca om de spirit, luându-i în batjocurã
pe adversari. Dusmanul bãrbii (Microncbyov) e locuitorul Antiohiei, delicat, iubitor de plãceri si
de moliciune, adversar al filosofilor, si împãratul, fãcându-se a-i lãuda calitãtile, îsi bate joc
amarnic de el, pentru moravurile sale destrãbãlate. Este, în aceastã satirã, un spirit cam dur, lipsit
uneori de bun gust. Aflãm însã într-însa pasaje care nu sunt lipsite de farmec, ca acela în care
Iulian opune Orientului molesit asprimea nativã a celtilor, în mijlocul cãrora a trãit ani de zile.
Banchetul, Saturnaliile sau Cesarii are aceeasi notã satiricã. La un banchet dat de Kronos
olimpienilor iau parte si Cesarii divinizati, cãrora li se adaugã si Alexandru. Silen e comicul
Olimpului si judecã pe fiecare dintre oaspeti. La sfârsit, are loc un concurs de merit între cei mai
buni, iar Marc Aureliu obtine cele mai multe voturi.
Iulian ne-a lãsat si o vastã corespondentã de o mare valoare documentarã. El vedea cum se nãruie
în jurul sãu vechile credinte ale Heladei, si în corespondenta sa strãbat de multe ori sperantele si
deceptiile ce-1 stãpâneau. Ea ne face sã pãtrundem, zice atât de
402
bine Bidez, în secretul uneia clin vietile cele mai tragice ale istoriei494. Dar, pe lângã aceastã
valoare documentarã, corespondenta se deosebeste si prin umorul si pitorescul atât de spontan cu
care autorul stie sã schiteze scene si portrete.
b. Istoriografia numãrã o serie de reprezentanti ai literaturii pãgâne. Zosimos e singurul istoric cu
oarecare relief în secolul al V-lea. A trãit sub Theodosius al II-lea si urmasii sãi si a scris Istoria
contemporanã ('IffTopia vâa) în 6 cãrti. Cea dintâi cuprinde un scurt rezumat al istoriei imperiului
de Ia August pânã la Diocletian, ca o introducere la opera propriu-zisã, în care autorul îsi propune
a schita evenimentele din secolul al IV-lea si din timpul sãu. Celelalte cãrti duc povestirea de la
moartea lui Diocletian pânã în primii ani ai domniei lui Theodosius al II-lea, oprindu-se la
cucerirea Romei de cãtre Alaric (410).
Istoricul îl rezumã uneori pe Eunapios, dar Polybios a fost modelul sãu. Dupã cum acesta a arãtat
cresterea puterii romane într-o perioadã decisivã a existentei sale, Zosimos voieste sã explice
declinul într-o perioadã tot atât de hotãrâtoare în sens contrar (I, 57). Dar pentru o astfel de temã
filosoficã el n-are pãtrunderea de spirit necesarã, între cauzele decãderii romane însenineazã si
distrugerea religiei nationale, afirmând cã zeii renegati si-au retras protectia lor fatã de imperiu.
De aceea, e sever cu Constantin cel Mare si Theodosius I, care au protejat crestinismul.
'm L'empereurJulien, oeuvres completes, t. I, 2e pârtie (Lettres et fragments), Paris, Belles Lettres
1924, Preface, p. VII.
403
NICOLAE BANESCU
Totusi, istoria lui Zosimos e una dintre cele mai bune ale epocii, prin informatia sincerã ce o
cuprinde si prin claritatea expunerii.
Priskos din Fanion (Thracia), sofist si om de stat sub Theodosius al II-lea si Marcian, ne-a lãsat o
operã istoricã intitulatã Istorie bizantinã (loTopia BvtavTiaKrî), din care ni s-au pãstrat
fragmente, unele destul de mari, ca cel în care ne descrie atât de amãnuntit ambasada lui
Theodosius al II-lea la Attila, ambasadã din care istoricul a fãcut parte. Informatiile sale
privitoare la viata si moravurile hunilor sunt extrem de interesante. Photios vorbeste despre
Priskos cu mari elogii.
Malcbosîncã trebuie amintit pentru opera sa, care, dupã Suidas495, nu era lipsitã de culoare
dramaticã.
Ammianus Marcellinus, un grec sirian, nãscut la Antiochia, a scris, la sfârsitul sec. al V-lea, Res
gestae, istoria Imperiului roman, în limba latinã. Ea prezintã evenimentele dintre anii 96-378. Ni
s-au pãstrat dintr-însa numai ultimele 18 cãrti, care povestesc faptele de la 353 pânã la 378.
Marcellinus a participat la campa-
495 [Traditia manuscrisã a Lexiconului pledeazã pentru forma Suda Cn co\)5a), care ar fi mai
îndreptãtitã decât aceea de „Suidas", încetãtenitã de la Renastere încoace; pentru bibliografia
discutiei, v. H. Hunger, Die hochsprachlicheprofane Literatur der Byzantiner, voi. II, Miinchen,
Verlag, C.H. Beck, 1978 (voi. „Handbuch der Altertumswissenschaft" XII, 5, 2), p. 40-42].
496 [Pentru alte delalii bibliografice, se poate consulta si EBPB, voi. III, Bucuresti, Ed.
Enciclopedicã, 1997, p. 19-27. Cititorul român are acum la dispozitie si traducerea acestui text
însotitã de comentarii (Ammianus Marcellinus, Istoria romanã, Studiu introductiv, traducere, note
si indice de prof. David H. Popescu, Bucuresti, 1982)].
404
nia lui Iulian împotriva persilor si e perfect informat asupra evenimentelor pe care le expune496.
Stein îl socoteste ca cea mai mare aparitie literarã între Tacit si Dante.
c. Filosofia are un reprezentant de frunte în persoana lui Proklos, cel mai de seamã dintre
neoplatoni-cieni. Discipolul si biograful sãu Marinos din Neapolis (Samaria) ni-1 înfãtiseazã ca
un personaj predestinat, pus sub protectia specialã a zeilor.
Nãscut la Constantinopol (c. 410), dintr-o bogatã si nobilã familie originarã din Lycia, el a învãtat
la Alexandria filosofia lui Aristotel cu peripateticianul Olympiodor si matematicile cu savantul
Hieron. A mers apoi sã se perfectioneze la Atena, unde neoplatonismul si-a avut ultima sa
strãlucire, si a fost initiat acolo în filosofia greacã de Plutarh si mai ales de Syrianos, urmasul sãu
la conducerea scolii neoplatonicilor. Timp de zece ani a audiat lectiile sale. De la el a primit,
probabil, ca o traditie a scolii, proiectul de a face sinteza filosofiilor si de a le realiza unitatea.
Proklos îsi fãcea lectiile fãrã pregãtire. Vorbirea sa era usoarã, ca inspiratã. Lucra mult, fãrã
obosealã, trãind cu putin si având o purtare exemplarã, bun fatã de toti. în mitologie, o vastã
eruditie îl fãcuse tot atât de familiar cu divinitãtile strãine, ca si cu cele nationale. Pe toate le
cunostea si le onora, încât se numea însusi preot universal si hierofant al lumii. Tot astfel, în
filosofic n-are un singur sistem: el posedã la perfectie si uneste laolaltã cele mai bune sisteme.
Afarã de vreo douãzeci de opere care s-au pierdut, a compus un tratat de matematici, altul de
astronomie, douã scrieri filosofice mai importante: Teologia pla-
405
tonicianã si Comentariul asupra lui Timaios, apoi alte clouã Comentarii, asupra lui Alcibiade si
asupra lui Parmenide.
în Parmenide, Platon proba necesitatea unitãtii (ev), pentru a explica logic si ontologic multiplul
(TroAAd). Proklos merge mai departe în Comentariul sãu: de la unitate el se ridicã din abstractie
în abstractie, într-o imensã ierarhie, pânã la Unul absolut, superior actului, gândirii, fiintei, Unul,
pe care nici întelegerea, nici simturile nu-1 pot atinge, si care nu se reveleazã decât în extaz497.
Proklos a sfârsit cu imnuri (Soarelui, Muzelor, tuturor zeilor, Minervei etc.), întipãrite de o
adâncã melancolie, în aceste imnuri, el se refugiazã o clipã cu gândul în antichitatea venerabilã,
„inainte de a se pierde în sânul unitãtii absolute, obiect statornic al tuturor gândurilor sale, suprem
azil al mizeriilor sale"498.
Hypatia e de asemenea o figurã celebrã între neo-platonicienii epocii. Fiicã a matematicianului
Theon, femeie de o rarã frumusete si înzestratã cu talente exceptionale, ea conduse scoala
neoplatonicã din Alexandria si ajunse la atâta eruditie, încât întrecea,
497 [Prefatatând orientarea contemplativã a monahismului bizantin si ortodox de mai târziu,
aceastã laturã confirmã opiniile emise în ultimul veac cu privire la trãsãturile comune dintre
ortodoxia bizantinã si platonismul antichitãtii târzii (J. Danielou, Platonisme ct theologie
mystique, Paris, 1944, ed. a Il-a, Paris, 1954; E. von Ivânka, Ubernahme und
Umgestaltung des Platonismus durch die Vãter, Einsiedeln, 1964; H.-P. Esser, Untersuchungen
zu Gebet und Gottesver - ehrung der Neuplatoniker, Koln, 1967)].
498 V. Cousin, Histoire generale de la philosophie, 2e ed., Paris, 1884, p. 197.
406
dupã mãrturisirile celor vechi, pe toti filosofii din epoca sa, expunând cu mãiestrie ascultãtorilor
nu numai doctrina lui Platon, ci toate disciplinele filosofici. Synesios s-a aflat printre elevii sãi si
i-a pãstrat în toatã viata o adâncã veneratie, pe care ne-o atestã scrisorile rãmase de la el.
Aceastã ilustrã interpretã a filosofici, de o viatã exemplarã, înconjuratã de o sincerã admiratie a
tineretului studios, a pierit ucisã de plebea fanaticã a Alexandriei, condusã de lectorul Petru.
Ambitiosul Cyril sal Alexandriei n-a fost, dupã unii, strãin de aceastã oribilã crimã.
d. Poezia si-a avut si ea reprezentantii sãi pãgâni în aceastã epocã. Cel mai însemnat dintre dânsii
a fost Nonnos din Panopolis, în Tebaida499, care, pe la mijlocul sec. al V-lea, a compus faimoasa
epopee mitologicã Dîonysiacele (Aiowaiaxã), de o lungime considerabilã. Ea cuprinde 48 de
cãrti. Toatã legenda lui Dionysos e pusã în versuri, de la împrejurãrile care au precedat nasterea
zeului pânã la admiterea sa în Olimp. Poemul e o masã confuzã de povestiri, cãci autorul
îngrãmãdeste în subiectul sãu toate legendele pe care le stie. Ca poet, Nonnos nu e lipsit de
calitãti: are o imaginatie bogatã si ne dã o serie de tablouri impresionante. Versul sãu are un efect
muzical, prin cãderea accentului tonic în general pe silaba penultimã de la sfârsit, ca în versul
bizantin de mai târziu.
4W [Numitã în grecesteTbebais, Tebaida a fost o regiune istoricã a Egiptului de Sud, situatã în
jurul metropolei faraonice Teba. în secolul al IV-lea d. Hr., regiunea a devenit un puternic centru
de iradiere al monahismului crestin].
407
Panopolis ne-a mai dat un poet, în persoana acelui Kyros, admirat în cercul literar al împãrãtesei
Eudokia, datoritã cãreia a ocupat, sub Theodosius al H-lea, înalte demnitãti, cãzând apoi în
dizgratia suveranului odatã cu protectoarea sa si sfârsind ca episcop de Kotyaeion, în Asia Micã.
Ni s-au pãstrat de la el epigrame500.
e. Arta este bine reprezentatã în aceastã perioadã a începuturilor. Crestinismul triumfãtor în
secolul al IV-lea aduse o mare activitate artisticã. El avea nevoie de vaste edificii ale cultului,
împodobite de un nou decor, care trebuia sã aibã alt rol si alt înteles. Lungile frize care acoperã
acum zidurile bisericilor, înfãtisând scene ale Vechiului Testament si ale Evangheliilor sunt, dupã
expresia unui excelent istoric al artei, ca o carte, în care cei care nu puteau citi Sfânta Scripturã
aveau sub ochi marile evenimente ale istoriei crestine501. Decoratia monumentelor sacre îsi
pierdu prin urmare caracterul simbolic, pentru a lua un caracter narativ si istoric. Tipurile
actorilor principali ai dramei sacre tind a se fixa, a se individualiza. Astfel se formeazã o
iconografie nouã, care nu mai seamãnã cu aceea a catacombelor si ale cãrei trãsãturi esentiale
apar mai ales în Orient502, într-adevãr, Siria, Egiptul,
500 [Cyrus sau Kyros, grec din Panopolis, a fost si prefect al orasului Constantinopol, probabil
cu începere din 438, pânã la dizgratia sa, survenitã în 441; între realizãrile sale, unele surse-i
atribuie si iluminarea Capitalei pe timpul noptii; alte detalii despre el în Dagron, Naissance, p.
268-272].
501 Ch. Diehl, L'art chretien primitif et l'art byzantin, în „Bibliothãque d'histoire de l'art", Paris
et Bruxelles, Les editions G. Van Oest, 1928, p. 10.
408
Asia Micã au jucat un rol însemnat în formarea acestei arte primitive.

Constantin cel Mare a ridicat Sfânta Treime si Sfintii Apostoli din Constantinopole; Sf. Sofia a
fost începutã de el si terminatã de Constantiu, reconstruitã apoi, în toatã splendoarea ei, de marele
Justinian. Bazilica Sf. " loan Botezãtorul, din mãnãstirea lui Studios, atât de "' celebrã mai în
urmã, a fost ridicatã de acest înalt demnitar, fost consul, în secolul al V-lea, aproape de Poarta de
Aur, în cartierul Psamathia503. Bisericile din "" Thessalonic sunt si ele frumoase monumente ale
artei primitive bizantine.
în Occident, numeroase bazilici de tip elenistic se ridicã de asemenea în aceastã epocã: Sf. loan
din Laterano, Sf. Paul-afarã-din-Ziduri, Sf. Pudentiana, de la sfârsitul secolului al IV-lea, în care
stilul istoric apare în mozaicuri în toatã strãlucirea sa504. Acelasi caracter istoric se manifestã în
mozaicurile de la Santa Mãria Maggiore (sec. al V-lea). Palatul lui Diocletian, atât de
monumental, pãstrat pânã astãzi la Spalato, datând de la începutul sec. al IV-lea, Mausoleul Gallei
Placidia si Baptiseriul Ortodox din Ravenna, din secolul al V-lea, sunt alte impunãtoare
monumente ale acestei arte primitive.
Prin toate aceste creatii, secolele al IV-lea si al V-lea reprezintã în istoria artei perioada de
pregãtire a epocii strãlucite a lui Justinian.
502 Ibidem, pp. 10-11.
503 Ea a fost distrusã de turci, curând dupã cucerirea Constan-tinopolei. Pe locul sãu se aflã azi
moscheea Mirakhor Giami.
504 Diehl, op. cit., p. 12.
409
,Y«' î
P f f- -> ^ c, l!' ••
^? '4' ? ^ r
s
a
°
.O
x^
-t»
I
g
s
s
O
S
-4*
-w*-v V *fc»8f>f»i
*•••)L' *.
/'.V* Av:',i.,
IUSTINI(9IUUE518- l AUGUST527)
1. Alegerea si personalitatea sa. Politica internã. Restaurarea credintei ortodoxe. Influenta lui
lustinian
împãratul Anastasios I nu s-a preocupat sã asigure succesiunea la tron si nici unul din nepotii sãi
nu i s-a pãrut un bun pretendent la coroanã1.
A trebuit deci ca organele abilitate sã decidã în asemenea împrejurãri sã procedeze la alegerea
noului împãrat. Gãrzile palatului aveau o parte însemnatã în aceastã alegere si marele sambelan
(praepositus sacri cubiculi), eunucul Amantios, a încercat sã-1 ridice pe tron pe un anume
Theocrit, devotat al sãu. în acest scop, el dãdu bani lui Iustin, învestit în acel moment cu comanda
de comes excubitorum2.
Cartea despre Ceremonii a Porphyrogenetului ne-a transmis descrierea oficialã a acestei alegeri3,
în dimineata zilei de 10 iulie, trupele gãrzii si poporul se adunarã la Hippodrom si aclamau
senatul, cerându-i sã-i
1 [Autorul repetã aici o opinie pe care a expus-o si la sfârsitul capitolului anterior, dar ea se
cuvine serios amendatã: nepotii si descendentii familiei lui Anastasius I au detinut însemnate
pozitii în viata politicã, vreme de câteva generatii dupã moartea sa (cf. A. Cameron în GRBS,
19(1978), p. 25-276).]
2 Acest corp de gardã fusese instituit de curând de Leon I, cum a arãtat Bury, History I, 318; cf.
E. Stein, Geschichte I, 530, împãratul având în creatia sa mai multã încredere decât în scho-lele
palatine.
3 De Cerim., I, cap. 93. f "l • C ;v
413
NICOLAE BANESCU
dea un împãrat: „Multi ani senatului! Senat al romanilor, tu sã învingi! Cerem împãrat, dat de
Dumnezeu pentru armatã, cerem împãrat dat de Dumnezeu pentru oikumenel". înaltii demnitari,
senatorii si patriarhul, adunati la palat, în porticul marelui Triklinos, se certau în legãturã cu
alegerea împãratului. Fiindcã timpul îi grãbea, Celer, magister officiorum\ le atrase atentia sã dea
zor cu decizia, ca sã nu le ia altii înainte (armata si poporul). Dar ei continuau sã nu se înteleagã,
timp în care gãrzile - excubitorii si schelãrii - lucrau în Hippodrorn. Cei dintâi proclamau de
împãrat pe loan, un tribun, prieten cu Iustin, ajuns mai târziu episcop de Herakleia; dar albastrii
nu-1 aprobau si aruncau cu pietre. Scholarii, la rândul lor, nu-1 acceptau si propuneau un general,
pe care excubitorii îl respingeau. Propunãtorii bãteau la poarta de ivoriu, care unea palatul cu
Hippodromul, cerând cubicularilor sã le dea vesmintele imperiale pentru cel aclamat. Aceia însã,
auzind despre ce nume era vorba, nu-i luau în seamã. In cele clin urmã, Senatul sfârsi prin a
hotãrî alegerea lui Iustin, pe care îl sili sã meargã pentru a primi vesmintele imperiale. Scholarii
singuri erau mâniosi ele alegere, încât unul îl si lovi pe Iustin cu pumnul, zdrelindu-i buza. Dar
pãrerea celorlalti se impuse si Iustin a venit în Hippodrorn, fiind aclamat de ambele factiuni.
Cubicularii trimiseserã vesmintele si încoronarea avu loc imediat în kathisma (loja imperialã),
fiind sãvârsitã de patriarhul loan. Apucând apoi lancea si scutul, Iustin a fost aclamat ide cãtre toti
cei prezenti în Hippodrom.
4 History II, pp. 16-17.
414
Schitând acest episod, dupã descrierea Porfirogene-tului, Bury îl socoteste ca o foarte probabilã
punere în scenã a lui Iustin si a prietenilor sãi. Ei stiau cã nu se pot bizui pe scholari si, clacã
Iustin ar fi fost proclamat numai de excubitori, reusita n-ar fi fost sigurã. Trebuia sã se facã deci
astfel ca initiativa sã vinã din partea Senatului, a cãrui autoritate, sprijinitã de excubitori, ar fi
putut atrage consimtãmântul general si înfrânge rezistenta scholarilor. Prin urmare, s-ar fi cuvenit
ca excu-bitorii sã propunã candidati fãrã perspectivã de reusitã si sã intimideze Senatul. Partizanii
lui Iustin puteau în acest chip sã sileascã înaltul corp sã urgenteze, pentru a nu i se impune o
persoanã indezirabilã. Dar situatia cerea ca senatul sã indice o persoanã acceptabilã pentru
excubitori si Iustin îndeplinea aceastã conditie5. Astfel ajunse la tron soldatul norocos, care avea
sã dea imperiului domnia strãlucitã a nepotului sãu lusti-nian.
Noul împãrat era un tãran illyrian6, nãscut în satul Bederiana, nu departe de Scupi, capitala
Dardaniei,
5 Ibidem.
6 Izvoarele îl numesc când „trac", când „illyrian". Pentru ambele posibilitãti sunt indicii, afirmã
B. Rubin (Zeitalter lustinians, I Bd., Berlin, 1960, p. 81), dar predominã mãrturiile privitoare la
originea sa illyricã. Aceasta e explicabil, locul de origine al familiei fiind în Dardania, provincie a
diecezei Dacia, care, împreunã cu dieceza Macedoniei, tineau ele prefectura Illyricum. Asupra
acestei domnii a lui Iustin I avem întinsa lucrare recentã a lui A.A. Vasiliev, Justin the First, An
Introduction to the Epoch of Justinian the Great, Cambridge, Mass., Harvard University Press,
1950 (Dumbarton Oaks Studies, I). Vezi cu privire la ea recenzia lui E. Honigmann, în Byzantion,
t. XX (1950), p. 337-351.
415
actualul Skopje (fost Uskiib). Limba sa natalã era latina. Ca atâtia altii dintre tinerii sãi
compatrioti, el venise cu traista în bãt la Constantinopol, însotit de doi prieteni, cãtre sfârsitul
domniei lui Leon I, ca sã-si caute norocul înrolându-se în armatã7. Pentru calitãtile lor fizice,
fuseserã primiti cu totii în garda palatului, corpul nou creat cu titlul de excubitori. Iustin se
remarcase ca militar sub Anastasips I, luase parte la rãzboiul cu isaurienii si la cel cu persii sub
acest împãrat si ajunsese la treapta de comes excubitorum. Se distinsese si în lupta împotriva lui
Vitalian. Nu avea însã nici o calitate pentru conducerea imperiului. Desi se impusese ca brav
soldat, era lipsit de cea mai elementarã culturã si Prokopios afirmã cã nu stia nici mãcar sã scrie,
folosindu-se, pentru a semna documentele, de o tãblitã de lemn în care se tãiaserã patru litere8, iar
7 Prokopios, Anecdota, § 6. [Pasajul respectiv afirmã cã „pe când stãpânea în Bizant împãratul
Leon, trei tineri tãrani din pãrtile ilirilor, anume Zimarh, Ditibist si Iustin, acesta din urmã din
Bederiana, luptând neîncetat cu greutãtile sãrãciei si ca sã scape si de dânsa, au hotãrât sã intre în
oaste. Au pornit pe jos si s-au îndreptat spre Bizant, purtând pe umeri desagii în care nu luaserã
de acasã nimic altceva decât pâine coaptã în spuzã. Dupã ce au ajuns si au fost primiti în rândurile
ostenilor, împãratul i-a pus de pazã la palat, cãci se întâmpla cã erau tineri chipesi si cu trupurile
vânjoase." (Procopius din Caesarea, Istoria secretã, ed. criticã, traducere si introducere de H.
Mihãescu, Bucuresti, Ed. Academiei, 1972, col. „Scriptores Byzantini", VIII, p. 63, § 6, 2-4).]
8 Ele compuneau cuvântul legi („am citit"). [Acelasi text din Anecdota sau Historia arcana (=
Istoria secretã) scrie cã „Iustin a pus mâna pe domnie. Ajuns bãtrân, cu un picior în groapã, el nu
cunoaste deloc scrisul si se dovedea, cum zicem noi, un analfa-
416
mâna împãratului, tinând condeiul, era condusã de : acest tipar.

Vasiliev contestã aceastã afirmatie a istoricul bizantin, împãratul având o lungã si distinsã carierã
la urcarea pe tron9, dar Honigmann observã cu drept cuvânt, .» în favoarea unei asemenea
posibilitãti, cã în sinodul din 449 se aflau printre episcopi mai multi agramati si t era, desigur, mai
necesar pentru un episcop sã stie sã scrie si sã citeascã decât pentru un rãzboinic10.
Iustin se cãsãtorise cu o captivã, Lupicina, care, încoronatã ca Augustã, luã numele de Euphemia.
Cu putina sa cunoastere a administratiei civile, ar fi fost covârsit de înalta-i pozitie dacã n-ar fi
avut lângã el pe
bet, lucru ce nu se mai întâmplase pânã atunci în împãrãtia romanã. Era obiceiul ca împãratul sã-
si punã semnãtura pe hotãrârile luate în numele sãu, dar Iustin nu putea scrie asemenea hotãrâri si
nici nu întelegea ceva din cuprinsul lor. Sfetnicul care îl îndruma si avea în seamã dregãtoria
scrisorilor, anume Proclos, le fãcea pe toate dupã mintea lui; dar ca sã aibã o mãrturie din mâna
împãratului pentru cei care urmau sã ducã la îndeplinire aceste hotãrâri, oamenii de la curte s-au
gândit la cele ce urmeazã. Au pregãtit anume pentru asa ceva o bucãticã de lemn în care au sãpat
patru litere în limba latinã; înmuiau condeiul în cerneala cu care obisnuiau sã scrie împãratii si îl
puneau în mâna acestui împãrat; potriveau scândurica amintitã deasupra hotãrârii, apoi luau mâna
împãratului si o plimbau împreunã cu condeiul peste cele patru litere; iar dupã ce o treceau prin
toate cele patru gãuri ale lemnisorului, o lãsau slobodã; în chipul acesta dobândeau semnãtura
împãratului" (Prokopios, Istoria secretã, ed. cit., p. 65, §6, 11-16). Proclos din acest fragment era
„quaestor Sacri Palatii"(KoiaioTrop la Prokopios, loc. cit., §6, 13-14, p. 64).]
' Justin the First, 82-83-
10 Recenzia asupra cãrtii lui Vasiliev, „Byzantion", t. XX, 1950,
p. 342. . ' - ti«>-«ia$ !<i|.-,, '.'K'*,' > , .st: 11 ;; i r /-k„.iMa , •> ,M
417
cineva care sã-1 ajute si cãlãuzeascã, si acesta a fost fiul surorii sale, Flavius Petrus Sabbatius
lustinianus. Ca si unchiul sãu, el se nãscuse într-un sat obscur, Tauresium, în împrejurimile
actualului Skopje (Uskub). Ne-având copii, Iustin se interesã de aproape de acest nepot, pe care-1
aduse de timpuriu la Constantinopol, îngrijindu-se a-i da o bunã educatie romanã. Tânãrul îsi
pãrãsi numele de Petrus si Sabbatius si a rãmas cunoscut cu acela de lustinianus. Asupra
copilãriei, tineretii si educatiei sale, ca si asupra momentului însemnat al sosirii sale în capitala
imperiului, nu avem, afirmã cu drept cuvânt savantul Rubin11, nici o stire; dar totul spune în
aceastã privintã, adaugã el, cã Iustin s-a îngrijit de timpuriu în cariera lui de ofiter de soarta
rudelor sale rãmase la Bederiana si Tauresium. La Constantinopol, lustinian a fost înrolat între
candidati. Când Iustin se ridicã pe tronul imperiului, nepotul sãu era de vreo 36 de ani, avea multã
experientã politicã; el ajunge una din cele mai însemnate personalitãti ale Curtii.
îndatã ce ia conducerea imperiului, Iustin cãutã sã scape de inoportuni: Amantios si candidatul
sãu The-ocrit au fost executati12. El îi rechemã pe patriciul Appion, pe Diogenianus si
Philoxenos, senatori exilati de împãratul Anastasie. Appion a fost numit în demnitatea de prefect
al pretoriului, Diogenianus, magister militwn per Orientem, (arpccTriÃ-atrig AvccTokfjg), iar
11 Das Zeitalter Justinians, I. Bd., Berlin, Walter de Gruyter et Co., 1960, p. 83.
12 Malalas, p. 410 (Bonn). [Pentru informatii mai noi, cu bibliografie, v. EPLBIP, voi. II, Athena,
1997, p. 80-81.] •
418
Philoxenos, nu mult mai în urmã (525), a fost ridicat la consulat. Iustin cãutã sã si-1 apropie si pe
Vitalian, care amenintase tronul înaintasului sãu si îl chemã de asemenea la Constantinopol13. A
fost numit îndatã ma-gister militum in praesenti si, în 520, a fost avansat la consulat în Vest17'.
Reluarea legãturilor cu Roma, prin urmare pãrãsirea politicii religioase a lui Zenon si restaurarea
hotãrârilor sinodului de la Chalkedon, a fost marele act care inaugureazã noua domnie.
lustinian a inspirat, desigur, aceastã atitudine. El nu se putea împãca, în felul sãu ortodox, cu
despãrtirea religioasã dintre cele douã pãrti ale imperiului. Populatia capitalei a determinat, prin
manifestarea sa energicã, grãbirea hotãrârii. Câteva zile dupã moartea lui Anastasie I, multimea
adunatã la Sfânta Sofia cerea zgomotos sã se arunce anatema asupra eutychienilor, manicheilor si
a patriarhului Severos al Antiohiei, capul miscãrii monofizite din Orient, sã se declare formal
recunoasterea sinodului de la Chalkedon si sã se convoace un sobor al episcopilor pentru
restabilirea unitãtii bisericesti. Vasiliev reproduce15 o serie de acte contemporane privitoare la
adunarea credinciosilor din acele douã zile memorabile (15 si 16 iulie 518). Patriarhul, în
neputinta de a linisti multimea, a fost silit sã-i satisfacã doleantele: el a aruncat anatema cerutã,
iar soborul a avut loc la 20'iulie cu episcopii pre-
" Ibidem, p. 411.
14 Bmy, History, II, p. 20. • • j{
15 Justin the First, pp. 136-144. .;, . ,- B
•41$
NICOLAE BANESCU
zenti în Constantinopol16, si edictul imperial privitor la hotãrârea luatã a fost rimis în tot
Orientul, primit cu simpatie pretutindeni, afarã de Siria a doua, unde stãpânea erezia monofizitã.
O ambasadã trimisã papei Hormisdas îi cerea sã expedieze legati la Constantinopol, pentru
confirmarea restabilirii unitãtii religioase. Legatii au fost primiti cu mari onoruri. Ei aduceau
profesiunea de credintã ortodoxã stabilitã de papã. Patriarhul loan si un mare numãr de episcopi
ai Orientului au semnat aceastã profesiune de credintã ortodoxã. Numele lui Akakios si ale altor
patriarhi eretici, împreunã cu ale împãratilor Zenon si Anastasios, au fost sterse de pe dipticele
bisericesti. La cererea legatilor, care au rãmas în Orient 18 luni, o aprigã persecutie se dezlãntui
împotriva monofizitilor din imperiu, în Siria, Severos de Antiochia a fost depus si anatemizat de
sinodul de la Tyr (518) si mai mult de 30 de episcopi monofiziti ai patriarhului de Antiochia au
fost izgoniti din scaunele lor. Persecutia tinu trei ani (518-521); mãnãstiri au fost închise,
cãlugãrii urmãriti, siliti sã fugã în pustiuri. Reactia ortodoxã a fost mai blândã în Egipt, unde
multi exilati si-au aflat adãpost. Aceste mãsuri provocarã si protestul lui Theodoric al ostro-
gotilor, care îl trimise pe patriarhul loan al Romei la Constantinopol, spre a duce protestul lui. El
n-a fost fãrã rezultat, cãci gotii au fost exceptati de la actiunea edictelor.
16 Vasiliev, op. cit., pp. 220-231; E. Stein, Hist. du Bas-Empir&, II, p. 231; cf. I. Kulakovskij,
Istorija Vizantii, t. II, Kiev, 1912, p. 8 si urm. • ••• . • . ...*..•* ».<,:.* • ',*>•.., • •»».:*» v.m.;-.v •
••.
420
în timpul acestei domnii încetã si prigonirea ortodocsilor din Africa, unde regele Hilderich,
constient de ascendenta sa romanã, a rupt cu politica agresivã a înaintasilor sãi si a întretinut
relatii prietenesti cu Bizantul. El i-a rechemat pe toti episcopii calcedonieni exilati de
predecesorul sãu.
însusirile intelectuale si capacitatea politicã a lui lustinian i-au câstigat o influentã preponderentã
asupra împãratului. Iustin, dupã expresia atât de potrivitã a lui Ch. Diehl, îl aduce treaptã cu
treaptã mai aproape de picioarele tronului17. Rând pe rând comes al domesticilor, illustris,
patrikios, a fost numit comandat al trupelor care tineau garnizoanã în capitalã, magister militum
in praesenti. Detractorii! sãi afirmã cã n-a avut nici un scrupul pentru a înlãtura pe cei care îi
puteau fi rivali, prin influenta pe care o exercitau. Executarea eunucului Amantios e atribuitã
instigatiei sale. Vitalian era un rival mai serios si, în a saptea lunã a consulatului sãu (iulie 520), el
a fost ucis în palat, lustinian era fãcut rãspunzãtor si de aceastã crimã, în 521, el obtinea
consulatul si dãdea vietii capitalei o mare strãlucire, întretinând poporul cu spectacole grandioase.
Când a fost apoi înãltat la rangul de nobi-lissimus (înainte de 525, când a devenit caesar) s-a
recunoscut prin aceasta calitatea sa de mostenitor al tronului, în tot timpul domniei lui Iustin I, el
a fost adevãratul conducãtor al imperiului. Puterea sa era sprijinitã de ortodocsi, dar se spune cã a
cãutat si alte
17 Justinien, în „Cambridge Medieval History", t. II, p. 2.
• . . 421
NICOLAE BANESCU
mijloace de sustinere, prin atragerea factiunii albastrilor. Anastasios I, se stie, îi sprijinise pe
verzi.
în timpul domniei lui Iustin, factiunile au provocat mari dezordini, nu numai la Constantinopol,
ci, cum afirmã Malalas18, în toate orasele, iar instigatorii lor erau Albastrii, în 524, un mare
scandal a avut loc în capitalã: Albastrii ucid o persoanã de rang si Iustin dã ordin sã se
pedepseascã aceastã crimã. Prefectul orasului, Theodotus Kolokynthios, îi executã pe culpabili.
lusti-nian se afla în acel moment bolnav, dar, când se însãnãtosi, îl scoase pe Theodot din functie
si-1 trimise în exil la Ierusalim. Lectia administratã Albastrilor a prins însã bine si, în cei din urmã
ani ai acestei domnii, linistea a stãpânit atât în Constantinopol, cât si în pro-
vincii19.
2. Politica externã. Interventia în Caucaz, rãzboiul cu persii. Relatiile cu Regatul de Axum
Domnia lui Iustin I a avut frumoase rezultate în ceea ce priveste politica externã. El a stiut sã
stabileascã relatii strânse la frontierele imperiului cu popoare care au devenit aliati pretiosi ai
Bizantului în conflictul permanent ce exista între Imperiu si persi.
Imperiul pierduse, în timpul lui Leon I, autoritatea sa în Lazica, ai cãrei regi se numãrau între
vasalii persilor, în 522 o schimbare însemnatã se produse în situatia acelei depãrtate tãri. Malalas
ne relateazã cã regele lãzilor, Tzathes (Ztathios), îndatã ce a murit tatãl
18 P. 416 (ed. Bonn).
19 Bury, History II, pp. 21-23- ><,'
422
sãu, Damnazes, s-a ferit sã cearã învestitura lui Ka-wad, spre a nu fi obligat sã-si însuseascã
riturile credintei persilor si a venit la Constantinopol, cerând sã fie învestit de cãtre împãrat. Iustin
îl botezã si-i dãdu o sotie bizantinã, Valeriana, fiica patriciului Nomos, si-1 încorona cu diadema
de aur romanã, îi puse hlamida de mãtase albã prevãzutã cu un tablion de aur, pe care se afla
brodat portretul împãratului Iustin, tunica albã (ãanpov TrapatavSiov), brodatã cu medalioane de
aur, în care se aflau, de asemenea, efigii ale suveranului, încãltãmintea însã era adusã din patria
sa, împodobitã cu mãrgãritare, dupã obiceiul persan (m ttayyîa). Cingãtoarea (77 tâvr/) era, de
asemenea, împodobitã cu mãrgãritare20. Primind multe daruri de la împãrat, Tzath si sotia sa se
întoarserã în Lazica si aceastã tarã rãmase de acum în strânse legãturi cu Bizantul.
Consolidarea puterii bizantine în Lazica avea o mare însemnãtate, fiindcã Lazica închidea persilor
accesul Mãrii Negre si, în acelasi timp, oprea intrarea în imperiu a barbarilor de la nordul
Caucazului. Kawad nu putea privi cu indiferentã aceastã imixtiune a împãratului în regiunile ce-1
interesau atât de mult. El a protestat, dar fãrã rezultat. Regele persan mai dorise ca împãratul sã
adopte pe Chosroes, destinat la succesiune, dar nici aceasta nu i-a reusit21.
Popoarele crestine ce se întindeau de la Marea Neagrã la Marea Caspicã, de-a lungul versantului
de sud al Caucazului - lãzii, la rãsãrit de ei, iberii si, la rãsãrit de acestia, albanii - gravitând în
sfera influentei
i
20 Malalas, pp. 412-413.
21 Prokopios, Bell. Pers., I, 11.
423
NICOLAE BANESCU
bizantine, nelinisteau Persia. Pentru a contrabalansa întinderea imperiului în Lazica, Kawad a
cãutat sã strângã legãturile de vasalitate ce uneau Iberia cu Persia si a vrut sã-1 forteze pe regele
Gurgen sã adopte riturile persilor. Dar Gurgen s-a revoltat si a cerut ajutorul împãratului Iustin.
Acesta trimite atunci pe patriciul Probus cu multi bani la Bosporos, oras autonom al Crimeei, care
cu putin mai înainte recunoscuse autoritatea lui Iustin I, ca sã ridice acolo auxiliari huni si sã-i
aducã în ajutorul iberilor. Dar Probus n-a reusit si Iustin 1-a trimis pe strategul Petros cu ceva
huni în Lazica, sã-1 ajute pe Gurgen. Observând acestea, Kawad a expediato mare armatã în
Iberia si Gurgen vãzând ajutorul bizantinilor cu totul insuficient, s-a refugiat cu familia si cu
notabilii tãrii în Lazica. Persii i-au urmãrit, dar nu i-au putut ajunge din cauza dificultãtilor
terenului. Astfel, s-a provocat reluarea ostilitãtilor dintre persi si bizantini, dupã un armistitiu de
mai mult de douãzeci de ani22.
Petros a fost revocat si alte trupe au fost trimise de Iustin, sub comanda lui Ireneu, în Lazica,
pentru a ocupa cetãtile de la granita ei cu Iberia. Dar aprovizionarea anevoioasã a acestor cetãti i-
a silit pe bizantini sã le pãrãseascã si ele au fost ocupate de persi, în acest timp, Belisarios si
Sittas, amândoi tineri din garda lui lustinian, au nãvãlit în Persarmenia, pãtrunzând adânc în
interiorul tãrii, au devastat tinuturi pe o mare întindere si s-au întors din aceastã campanie cu o
pradã imensã. Dar într-o a doua expeditie ei au suferit o mare înfrângere, surprinsi de armata
persanã, condusã
Ibidem, I, 11.
424
de fratii Narses si Aratius, si au fost siliti sã se retragã. Lahmidul Mundhir, aflat în serviciul
persilor, reîncepu aprigele sale incursiuni în regiunea oraselor Emesa, Apamea si Antiochia. Altã
armatã bizantinã, condusã de Libelarius tracul, magister militum per Orientem, si de Timostrat,
ducele Mesopotamiei, atacã cetatea Nisi-bis, dar din pricina cãldurii insuportabile este nevoitã sã
se retragã. Libelarius a fost apoi revocat si în locul sãu a fost trimis în fruntea Orientului
Hypatios, iar Belisarios a fost numit duce de Mesopotamia, în locul lui Timostrat, care nu mai era
în viatã23.
Deosebit de importante sunt în istoria acestei domnii legãturile strânse dintre imperiu si regatul
etiopian de Axum, legãturi care au fãcut din acest regat un pretios aliat al Bizantului si al politicii
sale în pãrtile Mãrii Rosii.
învãtatul german A. Dillmann ne-a schitat începuturile statului axumit într-o lucrare de la sfârsitul
secolului trecut24. El a arãtat cã poporul pe care grecii îl
23 Ibid, cf. E. Stein, Hist. du Bas-Empire, II, p. 267 si urm.
24 liber die Anfãnge des Axumitischen Reiches, în „Abhandl. der Konigl. Akad. der
Wissenschaften zu Berlin", 1878. Berlin, 1879. [Pentru acest subiect, mai pot fi consultati si alti
autori ca: C. Conti Rossini, Storia d'EUopia, Bergamo, 1928,; E. Wallis Budge, History
ofEthiopia and Abyssinia, 2 voi., Methuen, 1928 si ed. anastaticã, Oosterhout, 1970; Idem, The
Queen of Sheba and her only son Menzelik I, being the «Book of the Glory of Kings» (Kebra
Nagast), Oxford, 1932; Th. Papadopoullos, Africanobyzantina: Byzantine influences on
Negro Sudanese cultures, Athena, 1966; S. H. Selassie, Ancient and medieval Ethiopian History
to 1270, Addis Abeba, 1972; B. Hendricks, Official documents written in Greek illustrating the
ancient histo-
425
numeau AÎTioneq era numit de egipteni Kus sau Kes. Prin acest nume egiptenii întelegeau
popoarele negre de la sudul Egiptului, în Vechiul Testament avem mentiuni despre etiopieni sub
numele Kus. Scriitorii greci îi amintesc, începând cu Homer, care ne vorbeste despre ei ca despre
un popor foarte pios, bogat în jertfe si iubit de zei. îi aflãm si la Herodot si Strabo, dar stirile ce ni
le dau acestia despre etiopieni sunt vagi.
Numele Axum e de raportat, afirmã Dillmann, la ãa%an al lui Herodot, care îi pomeneste ca fiind
niste rãzboinici egipteni, fugiti sub Psammetich si primiti de regele etiopienilor. Ei sunt numiti la
Herodot avro-(J.OÃOI, cu numele egiptean acrâ/i.
Abisinia a fost cunoscutã mai bine odatã cu asezarea stãpânirii grecesti în Egipt (urmasii lui
Alexandru cel Mare). Atunci s-au explorat tãrmurile Mãrii Rosii si au fost cunoscute mai cu
seamã populatiile de pe tãrm, descrise ca populatii aflate în stare naturalã (la Aga-tharchides si
Artemidor).
Din veacul I crestin începem a avea stiri mai precise. Dupã un Periplus datat cu probabilitate
înainte de 75 dupã Christos25 rezultã, cum aratã Dillmann, urmãtoarele:
1. Axum era atunci resedinta unui regat (77 Aîôu/rrj, ev 77 jSacriAeiov), care se întindea de-a
lungul Mãrii Rosii; 2. Regatul nu purta numele de etiopian, ci pe
ry of Nubia and Ethiopia, 3nd cent. B.C. - 6th cent. A.D., Johannesburg, 1984; D. Letsios,
Bvtâvno KCCI Epvdpã QâKacca, Athena, 1988; UNESCO general History of Africa, voi. II,
Berkeley, 1981, p. 362-380 si 401-422].
25 Ed. Miiller, Geogr. graeci minores. (Vv-..
426
acela de axumitic; 3. Axum era piata principalã pentru negotul de fildes în nord-estul Egiptului si
Adulis antrepozitul stãpânirii, prin care se fãcea exportul si importul pe mare, pentru negustorii
arabi si pentru cei romani; 4. Denarii romani si monedele de cupru aveau acolo curs; 5. Regele
Zoscales era avid de câstig, dar un barbar de culturã greceascã, de unde putem conchide cã el a
înteles folosul legãturilor comerciale cu grecii, pentru cultura poporului sãu.
Acest regat de Axum a avut relatii cu imperiul bizantin în timpul domniei lui Iustin I, relatii
dictate de politica religioasã a împãratului. A.A. Vasiliev s-a oprit pe larg asupra acestui interesant
episod, cu mult înainte de aparitia cãrtii sale închinate lui Iustin I26. Eruditul învãtat arãta cã
înainte de convertirea la crestinism, în secolul al IV-lea, regatul abisinian de Axum, asezat în
marginea lumii elenistice, a fost atras în oarecare mãsurã de influentele acestei lumi prin
Ptolemeii din Egipt. Dupã convertirea sa, regatul a fost legat de Bizant si a luat parte, mai mult
sau mai putin activ, la miscãrile politice si religioase ale epocii, precum si la interesele economice
din sud-est. Dupã autor, Bizantul socotea Abisinia un stat vasal, în adoptarea crestinismului,
regele abisinian n-a fost condus, socotea el, numai de simpatii religioase, ci si de motive politice,
fiindcã a câstigat pentru statul sãu prietenia si ajutorul imperiului, întâia jumãtate a secolului al
Vl-lea a fost, dupã Vasiliev, „ultima paginã strãlucitã" a istoriei regatului axumitic, când regele,
efectiv sprijinit de împãra-
26 Justin I (518-527) and Abyssinia, în BZ, 33, (1933), pp. 67-77. Chestiunea e tratatã apoi în
Justin the First, cap. V.
427
l
tii bizantini Iustin I si lustinian, puse puternic piciorul în Yemen, în Arabia de Sud-Vest. Dupã
vreo 50 de ani, stãpânirea axumiticã din Yemen a fost nimicitã de Chosroes al Persiei, episod al
îndelungatului rãzboi dintre Bizant si Persia, cum caracterizeazã foarte bine învãtatul istoric
prãbusirea acestei stãpâniri. Mai departe, Vasiliev urmãreste pe scurt destinele statului abisinian
în decursul veacurilor. Ele nu pot intra, fireste, în cadrul expunerii noastre.
Ceea ce ne intereseazã este numai interventia împãratului Iustin I pe lângã regele de Axum pentru
a face rãzboi lui Dhu-Nuwas (Nowas), regele himyariti-lor (homeritilor) din Yemen. Protector al
iudaismului, acesta întreprinsese o aprigã persecutie împotriva crestinilor din Yemen, în special a
celor din orasul Na-djran.
în lucrarea sa privitoare la epoca lui Justinian27, învãtatul Rubin a schitat lãmurit soarta vecinilor
Mãrii Rosii în aceastã epocã.
Misiunile crestine au fost, afirmã el, multã vreme active în Yemen, si existenta crestinismului
printre hi-myariti era bine cunoscutã la nord, în Siria si Mesopo-tamia. Comunitatea din Nagran
(Nadjran), înainte de masacrul crestinilor, era cel mai important centru crestin în Arabia de Sud.
Dar Yemenul nu era exclusiv crestin: alãturi de crestinism existau acolo si iudaismul si vechiul
pãgânism, care pierdea însã din ce în ce teren. Interventia imperiului în aceste pãrti nu pornea
numai din grija pentru crestinism, ci mai ales din inte-s
27 Das Zeitalter Justinians, Erster Bând, Berlin, Walter de Gruyter et Co., 1960.
428
resele politice si comerciale, ca si din primejdia pãtrunderii persilor în Arabia de Sud. Regele
Abisiniei era, în timpul lui Iustin, Ela Asbeha pe numele sãu etiopian, în izvoarele grecesti
Elesboas, iar în alte izvoare Kaleb.
Dusmanul lui Elesboas în Yemen era, dupã cum aratã traditia arabã, Dhu-Nuwas, de credintã
iudaicã. Pentru evenimentele acestea dintre anii 521-525, opera lui Prokopios nu ne dã stiri, între
izvoarele scrise privitoare la aceste întâmplãri avem, înainte de toate, Cartea Himyaritilor,
anonimã, transmisã în limba sirianã, de asemenea stirile ce ni le dau Martyrium Are-thae si
Inscriptiile lui Dbtt- Nuwas, cuprinzând rapoarte de campanii si detalii topografice, cele dintâi ca
mijloc de intimidare a crestinilor.
Rubin precizeazã cã etiopianul Ezana a fost considerat drept Constantin al Abisiniei: „el a putu sã
fie -afirmã acesta - si în Arabia bratul prelungit al imperiului mondial roman (sub împãratul
Constantiu al II-lea)". Dupã raportul istoricului contemporan Rufinus, repetat de istoricii greci,
adaugã Rubin28, „crestinismul abisinian îsi datoreazã stimulentul sãu misionar hotãrâtor
cãlãtoriei unui anume Meropius în «Indii»". Meropius a cãzut victimã indigenilor ostili ai coastei
etiopiene, dar cei doi însotitori mai tineri au scãpat cu viatã si au ajuns cu timpul, prin însusirile
lor, în demnitãti înalte la Curte. Frumentius a putut sã lucreze ca misionar, în calitatea sa de
consilier al regentei din timpul minoritãtii regelui. Când acesta a ajuns la majorat, Frumentius si-a
depus functiunea si s-a întors în Egipt,
28 Ibidem, p. 302. ^
429
NICOLAE I5ÃNESCU
unde a raportat patriarhului Athanasios asupra situatiei tinerei Biserici a Etiopiei. Athanasios a
crezut cã nimeni altul nu trebuia sã continue lucrarea începutã si 1-a trimis înapoi pe misionar în
calitate de cel dintâi episcop al Bisericii abisiniene. Influenta lui Frumen-tius în anii minoritãtii
negusului Ezana lãmureste îndestul atitudinea acestuia proromanã si prietenoasã crestinilor.
Aceste întâmplãri sunt datate de autor între anii 320-335.29
Rãzboiul cu sassanizii a silit Roma la initiativã si pe coasta de est a Mãrii Rosii, în Yemen a fost
trimisã o solie, sub conducerea lui Theophilos Indianul, nu numai în scop politic si comercial, ci
si misionar. Biserici se ridicau în Zhafar, metropola Arabici de Sud si în Aden. Patriarhul
Antiohiei joacã un rol proeminent ca centru spiritual. Misionarii care produc puternicul avânt al
crestinismului în a doua jumãtate a secolului al V-lea si începutul secolului al Vl-lea provin, în
cea mai mare parte, din spatiul sirian.
Am vãzut cã Dhii Nuwas, regele himyaritilor din Yemen, de credintã iudaicã, dezlãntuise
persecutia împotriva crestinilor din Yemen, în special din orasul Nadjran, unde pierirã familiile de
seamã, Dhu Nuwas urmãrind în primul rând exterminarea lor. între vic-
29 [Evenimentele au fost reluate ulterior de cãtre A. Dihle, Frumentios und Ezana, în Idem,
Umstrittene Daten. Untersuch-ungen zum Auftreten der Griechen am Roten Meer, Koln, Oppla-
den, 1965; F. Altheim, Ruth Stiehl, Die Datierung des Konigs Ezana vonAksum, „Klio", 39,
1961, p. 234-248; B. Hendricks, Ezana basileus d'Axum: quelques consideration
prosopographiques et chronologiques, EKKXtiomcmKog Odpoq", 79, 1997.]
430
time a fost si Harith, emirul tribului, nume care în textele grecesti sunã Aretbas.30
Prigonirea s-a întins, evident, si în alte regiuni ale himyaritilor. Dupã o traditie, unul dintre
crestini, scãpat din mãcel, Daus Dhu Taalaban, s-a înfãtisat împãratului, înstiintându-1 despre cele
întâmplate în Sudul Arabici, împãratul, neputând interveni însusi, se adreseazã negusului cu
rugãmintea de a-i da sprijinul sãu31. Cercurile crestine din Himyar s-au adresat de asemenea
negusului si episcopului sãu, Euprepios, ca sã ajute tãrii lor fãcând rãzboi lui Dhu Nuwas si au
însotit cererea cu darul unui Evangheliar pe jumãtate ars, pe care negusul îl trimise împãratului.
Elesboas îsi petrecu iarna anului 524-525 cu pregãtirile.
întreprinderea expeditiei sale s-a deschis în 525, dupã Rusalii, prin cuvântarea cãtre trupe si
printr-un serviciu religios solemn în biserica principalã din Axum. Apoi trupele s-au pus în
miscare în directia Adulis32, având si ajutorul flotei imperiului. Lupta cu Dhu-Nuwas, „avocatul
intereselor evreo-persane", se sfârsi prin victoria deplinã a regelui de Axum: pãrãsit, în momentul
hotãrâtor, de feudalii oraselor sud-arabe, el a fost ucis.
30 [Cea mai recentã bibliografie asupra acestor episoade în EPLBIP, voi. III, p. 152-153 (s. v.
„ApeGoct" si „ApeGccq dyioq") si p. 106-109, (s. v. „'A^CDjmrov (AôuiJ.uajv) 8t>vaoteta"),
iar cea mai recentã abordare a lor la Irfan Shahid, Byzantium and the Arabs in the 6'" century,
Washington, 1995; importante sunt si studiile învãtatilor rusi, ca N. V. Pigulevskaja, Araby u
granic Vizantii Hrana v. IV-VJvv., Moscova-Leningrad, 1964].
31 B. Rubin, op. cit., p. 312.
32 Ibidem, p. 314.
431
îndatã dupã aceastã victorie a început opera restaurãrii crestinismului în Yemen. Episodul a trecut
în hagiografie. Maprvpwv TOV ãyiov ApeOa, publicat de Boissonade33, povesteste cum
împãratul Iustin îi scrie lui Elesboa sã intervinã împotriva regelui „evreu" al homeritilor (în
Sfânta Scripturã, Sabba), care asediase orasul Nadjrân (M/pa), fiindcã era locuit de crestini,
pãtrunsese în el prin perfidie si-i omorâse pe toti crestinii care nu voiserã sã-L renege pe Christos.
Elesboa sau Elesbaa adunã mare multime de osti si atacã pe apã si pe uscat, iesind biruitor. El
ridicã apoi o bisericã, aduse episcopi în Nadjrân si-i converti pe homeri-tii pãgâni; apoi îl stabili
pe fiul lui, Arethas, ethnarches (guvernator), iar la homeriti îl puse rege pe Abramios, foarte bun
crestin.
Restaurarea crestinismului în Yemen a dat frumoase rezultate si o sutã de ani mai târziu, în epoca
lui Moha-mmed, „singura comunitate crestinã cu adevãrat puternicã si organizatã" - observã
Henri Gregoire - era cea din Himyar si în special din Nadjrân34. Crestinii himyariti erau, fireste,
monofiziti, cãci, dupã cum aratã învãtatul belgian, dacã evanghelizarea Yemenului a fost initiatã
sub Constantiu (secolul al IV-lea) de cãtre arianul Theophilos, ea a început serios sub domnia
împãratului Anastasios. Acesta n-a împiedicat însã interventia bizantinã în favoarea lor, protectia
crestinilor fiind în general pentru împãrat si o armã politicã dincolo de hotarele imperiului, în
acest sens, actiunea întreprinsã de Iustin I
33 Anecdota graeca, voi. V.
34 Mahomet et le monophysisme, în „Melanges Ch. Diehl", I-er voi. Paris, 1930, pp. 107-119. ,
,-.,.,
432
în Himyar, alãturi de regatul de Axum, e unul din actele însemnate ale politicii sale externe35.
3. Asocierea lui lustinian la imperiu. Moartea lui Iustin I
în primãvara anului 527, Iustin cãzu greu bolnav. Ascultând de sfaturile senatului, îl coopta la tron
pe lustinian. în ziua de l aprilie 527, el conferi nepotului sãu demnitatea de Augustus, iar la 4
aprilie îl puse pe patriarh sã-1 încoroneze. Actul încoronãrii se sãvârsi în marele Triklinos al
palatului, iar ceremoniile urmãtoare avurã loc în Delphax, unde se aflau adunate gãrzile, si nu în
Hippodrom. Odatã cu el, Theodora, sotia lui lustinian, a fost încoronatã Augusta, împãratul nu a
pregetat sã abroge pentru aceasta legea care interzicea înaltilor demnitari ai Statului de a se
cãsãtori cu femei de conditie servilã.
Iustin se întrema apoi, dar pentru scurtã vreme, si dãdu, împreunã cu Justinian, legea ereticilor si
a ma-niheenilor, promulgatã între 4 aprilie si l august 527.
35 în legãturã cu regatul de Axum, trebuie mentionat si studiul colegului C. Marinescu, Le
pretrejean. Son pays, explication de son nom, apãrut în „Biilletin de la section historique de
l'Acad. Roum., t. X (1923), pp. 73-112. Se cunoaste curiozitatea stârnitã de misteriosul suveran
crestin, fabulos de bogat si puternic, botezat de oamenii Evului Mediu cu numele enigmatic de
„Pretre Jean". Autorul îl identificã în mod plauzibil cu împãratul Etiopiei. De asemenea si N.
lorga, Cenni sulle relazioni tra l'Abissinia e l'Europa catolica nei secoli XIV-XV con un itinerario
inedito del secolo XIV (Estrato del volume primo), Palermo, 1910 (Cente-nario della nascita de
Michele Amari). [V. si Supra, n. 24 si 29].
433
NICOLAF. BÃNESCU
A murit în ziua de l august 527, din pricina unei ulceratii la picior, provenitã din rana pe care o
primise într-una din campaniile sale.
IUSTINIAN I, ULTIMUL MARE ÎMPÃRAT ROMAN (527 APRILIE l - 565 NOIEMBRIE 13-
14)
1. Personalitatea împãratului*
lustinian I avea 45 de ani când s-a urcat pe tronul imperiului. El era, ca si unchiul sãu, un traco-
illyr de limbã latinã.
Charles Diehl aratã cât e de greu sã judecãm personalitatea marelui împãrat, cu toate cã avem
multe izvoare asupra domniei sale.
Istoricul cel mai însemnat al domniei lui lustinian e, fãrã discutie, Prokopios din Caesarea
Palestinei. El a însotit pe Belisarie în toate campaniile sale, a trãit la Constantinopol, în societatea
înaltã a Curtii imperiale, a fost deci în mãsurã sã observe de aproape faptele si oamenii37. Opera
sa e, ca atare, foarte pretioasã pentru aprecierea îndelungatei si glorioasei domnii a lui lustinian.
Prokopios ne-a lãsat trei lucrãri asupra epocii sale: una, în 8 cãrti, asupra Rãzboielor, Ynep i&v
7tohâ(j.a>v koyoi (cu persii, cu vandalii si cu gotii); una asupra Edificiilor, Ilepi KiicrâTcov (De
Aedificiis) si, în sfârsit,
36 Opere capitale asupra marelui împãrat: Ch. Diehl, Justinien et la civilisation byzantine au Vl-e
siecle, Paris, Leroux, 1901, rezumatã apoi în „The Cambridge Medieval History", voi. II, cap. I-II
(pp. 1-50); E. Stein, Histoire du Bas-Empire II, publiee par Remy Palanque, Paris, 1949; B.
Rubin, Das Zeitalter Justinians, Erster Bd., Berlin, Walter de Gruyter et Co., 1960.
37 Cronologia carierei istoricului a fost stabilitã de J. Bury, în Appendix, nr. l, la voi. IV al operei
lui Gibbon, editate de el.
435
un fel de memorii, numite de obicei Istoria secretã, fiindcã nu s-a publicat decât dupã moartea
împãratului, cel mai devreme cãtre sfârsitul secolului al Vl-lea. în Suda aceste Memorii sunt
intitulate Anekdota („lucruri inedite"), în cea dintâi dintre aceste lucrãri, Prokopios e plin de
admiratie pentru lustinian si Belisarie; în a doua, însirând constructiile civile, militare si religioase
ale domniei, ne face un entuziast panegiric al împãratului, socotit mai presus de cei mai mari
oameni ai Antichitãtii: el i-a strivit pe barbari, a redat imperiului provinciile pierdute si a
întemeiat numeroase orase; punând capãt rãtãcirilor, a ridicat credinta pe o singurã temelie, a pus
rânduialã în legiuirile nesigure de mai înainte, a iertat dusmanilor sãi, dând pilda unei clemente
superioare, a ajutat pe sãraci - într-un cuvânt, a fãcut sã domneascã fericirea în imperiu:
eu&xi/iovi )3i<y TJ)V TTOÂiTeiav (fjuvdmcrev38. Istoria secretã e, dimpotrivã, o adevãratã
cronicã scandaloasã a Curtii bizantine, în care autorul ne înfãtiseazã, în toatã cruzimea lor,
moravurile decãzute, schitând în cele mai triste culori portretele prezentate mai înainte cu atâta
admiratie. Descoperitã în 1623 de N. Alemanni în Biblioteca Vaticanului39, Istoria secretã a dat
loc, de atunci, la multe discutii. Contrazicerea în care se aflã fatã de celelalte opere ale lui
Prokopios i-a fãcut pe multi sã-i conteste autenticitatea, s-o priveascã drept un pamflet
33 De Aedificiis, I, l (ed. Haury).
39 Procopii Caesariensis 'AveKdora, Arcana Historia, qui est liber nonus Historiarum ex
Bibliotbeca Vaticana Nicolaus Alemannus protulit, Latine reddidit, notis illustravit... Lugduni [=
Lyon], 1623.
436
iesit din cercul opozitiei dinastice. Dar Feiix Dahn, în Prokopios von Caesarea40, a pus în luminã,
destul de convingãtor, analogiile de stil si de gândire dintre Anekdcta si celelalte opere ale
istoricului. Studierea principiilor ritmicii cunoscute a prozei bizantine, care-si aflã aplicarea nu
numai în scrierea despre Rãzboaie, ci si în pamfletul despre care e vorba, a dus la aceeasi
concluzie în favoarea autenticitãtii41.
Jacob Haury a adus, la rândul sãu, în sprijinul acestei concluzii, probe evidente, relevând pasaje
din scrierea despre Rãzboaie, ce corespund pasajelor respective din Anekdota si De Aedificiis'*2'.
Cãutând o explicatie a operei de ponegrire, Haury a stabilit cã ea a fost scrisã în 55043, în
momentul în care Propkopios îsi publica cele 7 cãrti ale Rãzboaielor (a opta a fost adãugat în 553-
554), si în aceastã epocã istoricul se afla în-tr-o stare de spirit care ne face sã întelegem opera sa.
Jignit în patriotismul sãu, el este indignat de insuccesele lui Belisarie si de neglijentele lui
lustinian. si atunci îsi va fi vãrsat toatã amãrãciunea în aceste Memorii, în care a pus toatã ura si
toatã patima sa, de neexprimat în public sau în cãrtile scrise pentru slãvirea domniei. Dar
pasiunea 1-a târât sã facã din povestirea sa, dupã justa expresie a lui Stein, „o satirã grotescã" pe
soco-
* Berlin, 1865.
41 Vezi A.W. De Groot, Untersuchungen zum byzantinischen Prosarhythmus (Prokopios von
Casarea), Groningen (Holland), 1918.
42 V. articolele: Prokop verweist auf seine Anekdota, BZ, 36 (1936), pp. 1-4; Prokop und der
KaiserJustinian, BZ, 37, 1937, pp. 1-9-
43 Prokopiana, Augsburg, 1892, pp. 9-21
437
NICOLAE BANESCU
teala împãratului si împãrãtesei, a lui Belisarie si a An-toninei44. Justinian e caracterizat ca un om
pervers si usor de amãgit, un amestec de slãbiciune si coruptie, de prefãcãtorie si cruzime, un
suflet perfid si mincinos, sperjur, fãrã loialitate si fãrã credintã. „Pare cã natura, luând toatã
perversitatea de la ceilalti oameni, a pus-o în sufletul acestui bãrbat"45, în lunga sa domnie,
marea preocupare a lui Justinian ar fi fost sã adune bani. Cei însãrcinati a strânge dãrile,
nesuferitii (popo-Ã.OtOI, sunt niste „demoni setosi de sânge" 5ai/ioveg Tra/lctyzvafoi, ca aceia
pe care poetii îi numesc vampiri si care urmãresc distrugerea omenirii si, de aceea, ei îmbracã
chipul omenesc46, împãratul însusi e nãscut dintr-un asemenea demon, cãci noaptea, dupã câte
spun servitorii palatului, „oameni perfect sãnãtosi", el se ridica adesea de pe tronul sãu si rãtãcea
prin apartamente. Apoi capul lui lustinian se fãcea deodatã nevãzut si trupul decapitat rãtãcea
astfel singur, pânã când, la urmã, capul se întoarce iarãsi la trup. Altii povesteau cã, fiind aproape
de împãrat, figura sa se prefãcea pe neasteptate într-o masã de carne informã, cãci nici
sprâncenele, nici ochii nu se mai vedeau la locul lor si nimic nu mai era de recunoscut, însirând
aceste' bârfe colportate de prostimea din Constantinopol pe socoteala lui lustinian, Prokopios a
fost, totusi, destul.... de prudent spre a adãuga: „Acestea le scriu nu vãzân-du-le însumi, ci
auzindu-le de la cei ce afirmã cã le-au vãzut atunci".
44 Histoire du Bas-Empire, p. 720.
45 Anekdota, 8, 24 si urm. (ed. Haury).
46 Ibidem, 12, 13-14.
438
Aceste lucruri rãspândite în public si culese de istoric în opera sa de ponegrire, aduc pe planul
întâi ceea ce s-a numit demonologie* lui Prokopios, iar istoricii din vremea noastrã s-au oprit cu
interes asupra ei.
Eruditul Berthold Rubin, atât de original în expunerile sale,a lãmurit, pe baza unui bogat material
documentar, sensul si tendinta politicã a expresiei ãp%cov daiôvaiv din Istoria secretã a lui
Prokopios: „Der Zweite der Welt nach Goth und allerchristlichste, vie-leicht sogar christusgleiche
Kaiser stiirzt in die Ab-griinde eines infernalischen Hasses und findet wie die gefallene Engel
Luzifer seinen standesgemãssen Platz an der Spize der hollischen Hierarchie. Der frommste aller
Fiirsten dieser Welt verwandelt sich in den Furs-ten der Dãmonen, Saiîovcov ãpxcov47.
Citând aceastã interpretare a lui Rubin, învãtatul sârb K. Gantar socoteste interesant sã cerceteze
un alt motiv al demonologiei lui Prokopios48, motivul demonilor fãrã cap. El mentioneazã între
probele naturii demonice a lui lustinian tocmai acel pasaj în care Prokopios aduce mãrturia celor
doi servitori de încredere care vorbesc despre plimbarea lui lustinian noaptea, fãrã cap, prin palat.
Gantar precizeazã în mod documentat cã teama de cei fãrã cap era înnãscutã la cei
47 Der Fiirst der Dãmonen, BZ, 44, 1951, pp. 469-481. [Tradus, pasajul sunã astfel: „Al doilea în
lume dupã Dumnezeu, împãratul cel crestin, poate chiar egal al lui Christos, se prãbuseste în
abisurile unei uri infernale si, asemenea îngerului cãzut Luci-fer, îsi gãseste locul cuvenit în
vârful ierarhiei iadului. Cel mai evlavios principe al acestei lumi (se transformã în) cãpetenia
demonilor".]
48 Kaiser lustinian als kopfloser Dãmon, în BZ, 54, 1961, pp. 1-3.
439
vechi si chiar la popoarele primitive de astãzi; aceastã conceptie se întâlnea mai ales la vechii
egipteni, unde era rãspândit cultul lui Osiris fãrã cap, care a lãsat urmele sale în papirusuri magice
elenistice.
în apreciata sa lucrare asupra lui lustinian, Charles Diehl se întreabã, pe drept cuvânt, despre
aceste douã portrete atât de contradictorii unde este adevãrul si declarã cã el stã la mijloc: nici în
laudele exagerate din cartea Edificiilor, nici în povestile naive si scandaloase din Anekdota49.
lustinian avea 45 de ani când a ajuns pe tron. El a domnit 38 de ani si, cum se întâmplã de obicei,
observã savantul francez, la capãtul unei lungi domnii, în administratia statului în cei din urmã
ani ai domniei sale s-a insinuat destrãbãlarea, împãratul, bãtrân, se dezinteresa de opera pe care
mai înainte o condusese cu multã energie, lãsa armata sã decadã, fortãretele sã se ruineze, asista
tot mai indiferent la abuzurile functionarilor sãi si îsi petrecea timpul în lungi si sterile discutii
teologice.
Sunt în Anekdota, cum s-a spus adesea, si lucruri adevãrate ce se pot recunoaste confruntându-le
cu alte scrieri din aceeasi epocã; dar sunt si nãscociri grosolane, iar lucrarea trebuie folositã cu
precautie. Spre a ne face o idee exactã despre lustinian, avem afarã de Prokopios, pe Agathias, din
acelasi timp, pe Eva-grios, scriitorul bisericesc din a doua jumãtate a secolului al Vl-lea, pe
Malalas, din epoca lui lustinian, pe loan din Nikiu, episcop egiptean de la sfârsitul veacu-> lui al
VH-lea, operã pãstratã într-o versiune etiopia-
49Justinien, p. 12.
440
na50. Cu ajutorul lor putem controla spusele lui Proko-pios si schita mai aproape de adevãr
portretul marelui împãrat.
în ce priveste fizicul, lustinian, dupã descrierea lui Prokopios, era de talie mijlocie, cu fata
rotundã, pielita obrazului coloratã. Malalas adaugã cã avea nasul drept, pielea albã, fata
îmbujoratã, pãrul buclat, figura rotundã, un început de chelie, pãrul si barba cãrunte31. Spre a-si
face o idee apropiatã de înfãtisarea fizicã a lui lustinian, Ch. Diehl comparã aceste descrieri cu
portretele în mozaic pãstrate la San-Vitale si la San-Apollinare Nuovo din Ravenna, unul din 547,
celãlalt cu vreo zece ani mai în urmã. în portretul de la San-Vitale, figura împãratului e mai
lunguiatã, pãrul ondulat, mustata micã, nasul drept, subtire; în cel de la San-Apollinare Nuovo,
lustinian ne apare mai gras, cu figura rotundã, cu o expresie mai molaticã. Mustata a dispãrut si
masca aceasta grasã nu mai are nimic din energia figurii dintâi. Acesta e, dupã Ch. Diehl,
lustinian îmbãtrânit, asa cum ne apare la sfârsitul domniei52.
învãtatul francez ne schiteazã apoi, în toatã amploarea lui, portretul moral al marelui împãrat,
cum reiese din mãrturiile izvoarelor.
în mijlocul ceremonialului greoi al Curtii, lustinian se deosebeste prin simplitatea vietii si
obiceiurilor sale. Blând, amabil, oricine se putea apropia de el. Milos fatã de sãraci, are multã
grijã de operele de cari-
50 Editia Zotenberg, Notices et Extraits des manuscrits de la Bibliotheque Nationale, XXIV, l,
Paris, 1883, pp. 125-605.
51 P. 425 (Bonn).
52 Op. cit., pp. 14-15.
441
tate. Modest în traiul sãu zilnic, nu bea niciodatã vin, mânca putin, mai cu seamã legume,
socotind, dupã spusele lui Prokopios, un lucru josnic satisfacerea poftelor fizice si, adesea, se
ridica de la masã dupã ce gusta de câteva ori din mâncare. Când religia prescria, se supunea la
post o zi si douã nopti. Dormea putin, se scula odatã cu zorile si se culca foarte târziu. Uneori se
scula pe la miezul noptii, spre a se apuca de lucru, loan Lydos, care scrie în veacul al Vl-lea un
tratat asupra magistraturilor, îl caracterizeazã drept „cel mai neadormit dintre toti împãratii"
(TG)V nãvicav /3acn-Aecav or/ptOTvoTarov)". Activitatea sa extraordinarã e recunoscutã, de
altfel, si de Prokopios.
Altã trãsãturã caracteristicã a lui lustinian era vanitatea, destul de pronuntatã. Ea se manifestã în
multe chipuri, dar mai ales în faptul cã împodobea cu numele sãu orase, functiuni publice (cele
create în domnia sa), ba chiar si o clasã de studenti de drept54. Aceastã vanitate 1-a fãcut sã-si
atribuie o capacitate universalã, pânã si în materie de teologie, scriind tratate si susti-nându-si
pãrerile în discutii cu înaltii prelati.
în împrejurãri grave, împãratul arãta adesea un suflet nehotãrât si slab. Se stie cât de mult îsi
pierduse cumpãtul în timpul rãscoalei de la Hippodrom, cunoscutã sub numele de Nika. Numai
atitudinea energicã a Theodorei i-a salvat atunci tronul.
Curioasã la un autocrat ca el era slãbiciunea cu care se lãsa influentat de lingusitori.
53 De mag., III, 55.
^ Anekdota, 11, 2. Cf. E. Stein, Histoire du Bas-Empire, II, p.
277.
442
Risipa nebunã de bani, nu atât pentru satisfacerea nevoilor sale, cum observã cu drept cuvânt
Stein, cât spre a mãri prestigiul si gloria monarhiei, e încã una din scãderile domniei sale,
subliniatã cu indignare de Prokopios, împãratul fiind nevoit sã tolereze abuzurile celor obligati,
prin functia lor, sã-i procure banii de care avea necontenit nevoie.
Alãturi de aceste evidente scãderi, deosebim însã în personalitatea lui lustinian si însusiri de
primã ordine. Putini suverani au avut mai mult sentimentul maiestãtii imperiale, cultul respectuos
al traditiei romane. In ordonantele sale, lustinian evocã necontenit vechile amintiri ale Romei.
Visul sãu a fost de a reconstrui unitatea romanã de odinioarã, în care aventurierii germani îsi
tãiaserã suveranitãti si trebuie sã recunoastem cã a izbutit a face din acest vis aproape o
realitate55.
Din sentimentul acestei maiestãti imperiale a iesit -ca sã întrebuintãm expresia fericitã a lui Ch.
Diehl — una din cele mai mari opere ale istoriei: legislatia lui lustinian, care a dat Europei
moderne bazele dreptului sãu56, operã imensã, pe care Stein o socoteste mai glorioasã decât
rãzboaiele lui Belisarie si Narses, mai importantã decât strãlucirile Sfintei Sofii57.
Aceeasi înaltã idee a maiestãtii imperiale a impus mãretia de care lustinian a stiut sã se înconjoare
în lunga sa domnie. Rareori aparatul imperial a fost mai strãlucit.
55 Ch. Diehl, Justinien, 22 si urm.
* Ibidem, p. 24.
57 Histoire du Bas-Empire, II, p. 402.
443
Dar alãturi de traditia romanã, lustinian întrupeazã tot atât de mult si ideea crestinã. El este capul
suprem al Bisericii si campionul religiei, isapostolos, egalul Apostolilor, împãratul se socotea
reprezentantul lui Dumnezeu pe pãmânt, rãspunzãtor fatã de el de administratia imperiului lui
Christos. întreprinderile sale militare au ceva din entuziasmul cruciadelor: suveranul nu putea
suferi sã-i vadã pe dreptcredinciosi supusi ereticilor arieni, în toate operele sale mari el a simtit
mâna ocrotitoare a Divinitãtii si proclamã acest lucru în novellele sale58.
Nu putem uita cã aceeasi idee crestinã a inspirat si misiunile care au dus, în timpul lui lustinian,
ortodoxia si civilizatia Bizantului de la un capãt la celãlalt al lumii cunoscute pe atunci.
2. Colaboratorii civili ai lui lustinian.
Theodora. Pentru întelegerea evenimentelor domniei lui lustinian trebuie sã cunoastem si cealaltã
figurã care, alãturi de împãrat, a avut un loc însemnat în imperiu si a avut adesea un rol covârsitor
în guvernare.
înainte de descoperirea lui Alemanni, se stia putin despre Theodora59. Mãrturiile scriitorilor o
arãtau ca o femeie energicã si se stie cu câtã hotãrâre a intervenit în grava crizã provocatã de
rãscoala din 532. Se mai
58 Diehl, Justinien, p. 26 si urm.
59 Pentru biografia împãrãtesei, vezi Charles Diehl, Theodora, imperatrice de Byzance, Paris,
1904; acelasi, Figures byzantines, I-ere serie, IV ed., Paris, 1909, pp. 51-75; Bury, History, II, p.
27 si urm.
444
stie, din aceste putine mãrturii, cã Theodora exercitase o mare influentã si în certurile religioase.
Istoria secretã a lui Prokopios destãinuia acum lucruri extraordinare.
în primii ani ai veacului al Vl-lea, trãia la Constanti-nopol un sãrac cu numele Akakios, paznic al
ursilor de la Hippodrom. El era tatãl Theodorei. Orfanã de timpuriu, a crescut, împreunã cu
surorile sale, sub supravegherea slabã a mamei, în lumea suspectã a culiselor Hippodromului.
Sora sa, Comito, se produse în teatru si obtinu succese. Theodora, desi micã, a apãrut alãturi de
ea, în roluri de cameristã. Când ajunse mare, a fost atrasã de viata scenei pe care o cunoscuse si a
figurat în pantomime, atrãgând atentia prin vioiciunea sa spiritualã.
Prokopios ne povesteste apoi, cu un mare lux de amãnunte, aventurile scandaloase ale Theodorei.
Dacã e sã-1 credem, lumea se ferea de ea ori de câte ori o întâlnea pe strãzile capitalei, aceastã
simplã întâlnire fiind socotitã de rãu augur60.
Theodora a pãrãsit o bucatã de vreme capitala, spre a însoti un guvernator, Hekebolus, în
provincia Pentapolis din Africa. Certându-se apoi cu el, a plecat si a petrecut un timp în
obscuritate, prin marile centre ale Orientului, fiind admiratã pretutindeni pentru frumusetea ei. Se
întoarse iarãsi în Capitalã61. Ea avea atunci între 20-25 de ani. Aici s-a întâlnit pe lustinian,
mostenitorul tronului. O traditie pãstratã multã vreme pretinde cã Theodora ducea în acel moment
o viatã
60 Anekdota, 9.25 (ed. Haury).
61 Ibidem, 9, 27-28.
445
NICOLAE BANESCU
retrasã si corectã, într-o locuintã modestã unde-si petrecea timpul torcând lânã, ca matroanele din
epoca bunã a Romei. Ea i-a plãcut lui lustinian, care s-a aprins de iubire pentru ea si nu numai cã
a coplesit-o de bogãtii, dar a vrut s-o ia chiar de sotie. S-a lovit însã de împotrivirea hotãrâtã a
împãrãtesei Euphemia, care nu era încântatã s-o vadã pe Theodora urmându-i la tron. Dar când
Euphemia muri, în 523, lustinian, care tinea atâta loc în domnia unchiului sãu, obtinu de la acesta
pentru Theodora înalta demnitate de patriciu. Apoi, când lustinian fu asociat la tron, în 527,
Theodora a fost încoronatã alãturi de el, solemn, de cãtre Patriarh, la Sfânta Sofia, si ea putu
atunci primi în Hippodrom, care vãzuse debuturile sale, aclamatiile zgomotoase ale populatiei.
Acesta e romanul Theodorei, povestit de Prokopi-os. De trei secole, el a fãcut ocolul lumii.
Bury socoteste cã acest capitol al biografiei împãrãtesei, întemeiat numai pe mãrturiile
dusmanilor sãi, are mai mult valoare de zugrãvire a moravurilor contemporane decât de
stigmatizare a moravurilor Theodorei. Desigur, nu poate fi inventat totul în naratiunea lui
Prokopios si - cum observã Diehl - fãrã a crede cã Theodora, înainte de a urca pe tronul
imperiului, a avut o viatã necondamnabilã, trebuie sã admitem totusi cã istoricul a exagerat mult
trãsãturile acestui portret, schitat cu urã si patimã. Ceea ce e sigur, dupã mãrturisirea chiar a lui
Prokopios, este cã, odatã înãltatã pe tron, ea a fost cea mai corectã si mai austerã femeie.
Ca fizic, Theodora era de o mare frumusete, iar Prokopios se exprimã în aceastã privintã cu multã
ad-
446
miratie. Descriind Thermele lui Arcadius din Constan-tinopol, unde împãratul clãdi un atrium
împodobit cu splendide coloane si o multime de statui de bronz si de marmurã, Prokopios ne
spune cã acolo se înãltã si Theodorei o statuie frumoasã, dar mai prejos de frumusetea
împãrãtesei, „fiindcã frumusetea ei este cu neputintã omului a o spune în cuvinte si a o
imagina"62. Dar chiar în opera de ponegrire, Prokopios mãrturiseste frumusetea deosebitã a
Theodorei: „era, de altfel, foarte frumoasã - scrie el - si plinã de gratie, dar micã de talie si debilã
nu cu desãvârsire, ci numai cât palidã, cu o privire totdeauna vioaie si plinã de expresie"63.
Din tot acest farmec, portretul ce ni s-a pãstrat la Sân-Vitale, spune Ch. Diehl, unde Theodora
apare în mijlocul doamnelor Curtii, ca lustinian între demnitarii sãi, nu mai are nimic. Sub lunga
mantie imperialã, statura împãrãtesei pare mai înaltã si mai subtire, sub greaua diademã ce-i
acoperã fruntea, sub peruca sub care abia ghicim pãrul cel negru, fata delicatã, cu ovalul slãbit, cu
nasul drept si subtire, are o gravitate solemnã, aproape melancolicã. Singuri ochii mari, negri, par
a avea ceva din vioiciunea de care amintea Prokopios.
Dar influenta pe care Theodora o exercita asupra lui lustinian era datoratã - cum aratã Bury - mai
mult
62 De Aedificiis, I, 11.
63 Anekdota, 10, 11. [Traducerea fãcutã de H. Mihãescu aceluiasi pasaj sunã astfel; „De altfel
Theodora avea o înfãtisare plãcutã si frumoasã, statura mãruntã si fata putin cam palidã, dar nu
prea mult, si o privire totdeauna sãlbaticã si pãtrunzãtoare" (Prokopios, Istoria secretã, ed. H.
Mihãescu, Bucuresti, 1972, p. 95)J
447
•pw
însusirilor sale intelectuale decât farmecului sãu fizic. Aceastã influentã era recunoscutã de
împãrat în mod public. lustinian afirmã, în adevãr, într-o novellã, semnalatã de învãtatul englez,
cã a avut-o pãrtasã pe împãrãteasã la mãsurile pe care le lua. La sfârsitul novellei (ea era
privitoare la numirea guvernatorilor de provincie), se impunea demnitarilor un jurãmânt de
credintã lui lustinian si Theodorei.
Atunci când împãratul se afla în dezacord cu dorintele ei, lustinian nu pregeta sã lucreze
independent. Vederile lor se deosebeau mai cu seamã în ceea ce privea politica religioasã.
Theodora era o monofizitã devotatã si întotdeauna a cãutat sã-i protejeze pe monofiziti. Puterea
sa, în actiunea pe care o desfãsura, se datora independentei sale economice. Basilissa avea la
dispozitie mari mijloace financiare, de care nu dãdea socotealã. Vaste domenii în Asia Micã erau
atribuite împãrãtesei, conduse de un „Curator al Casei divine a Augustei" (Curator divinae domus
serenissimae Augustae) si lustinian pare a fi sporit considerabil aceste domenii, cu prilejul
cãsãtoriei sale64.
în ciuda mediului din care venea, Theodora s-a arãtat la înãltimea situatiei sale. Ea s-a acomodat
repede cu maiestatea imperialã. Pe când lustinian a rãmas simplu, ea a stiut sã se înconjoare de
toate elegantele si a dus la extrem cerintele etichetei. Dinaintea sa trebuiau sã se prosterneze cei
mai înalti demnitari. Suverana a arãtat întotdeauna o energie mândrã si un curaj bãrbãtesc, sfidând
împrejurãrile cele mai critice. A rãmas celebrã atitudinea sa cu prilejul teribilei miscãri a
M Historyll, p. 30.
448
multimii din 532. Capitala se afla în plinã revoltã. O mare parte a orasului se mistuia în flãcãri,
3000 de soldati credinciosi ai gãrzii nu erau de ajuns pentru a înfrunta furia multimii si lustinian
se pregãtea sã fugã din Constantinopol. Theodora, de fatã la Consiliu, se ridicã deodatã, indignatã
de lasitatea generalã, chemându-1 pe împãrat la datoria sa. Chiar dacã nu i-ar mai rãmâne altã
scãpare decât fuga, tot n-ar fugi, a strigat ea. „Pentru cine a domnit e insuportabil sã fie un fugar",
zise Theodora. „Eu n-as mai exista fãrã aceastã purpurã, n-as mai trãi în ziua în care lumea nu m-
ar saluta ca împãrãteasã". Dacã împãratul vrea sã scape, aceasta e usor: bani are multi, are marea
si corãbii le îndemânã. „Eu însã tin la o veche maximã, cã purpura e un frumos lintoliu". (<bq
KCcA,6v evTOicpiov fj 6aoiA,eioc ecm)65. îmbãrbãtati de neînduplecata atitudine a suveranei,
Belisarie si Mundus au pãtruns cu trupele în Hippodrom, înecând revolta în sânge. Theodora
salva astfel tronul lui lustinian.
Se întelege cã o astfel de femeie a trebuit sã aibã un rol însemnat în guvernarea imperiului.
lustinian i-a arãtat o iubire fãrã margini si i-a dat în mod solemn toate onorurile legate de situatia
ei de suveranã. Numele Theodorei figureazã alãturi de al lui lustinian în inscriptii, chipul sãu stã
alãturi de al împãratului în mozaicurile de la Sân-Vitale, si multe orase au fost botezate cu numele
sãu.
Pioasã, Theodora, a întemeiat o multime de fundatii religioase, orfelinate si spitale. Biserica i-a
fost to-
65 Prokopios, Bell. Pers., I, 24, 35 si urm. Maxima e din Isokra-tes, Archidamos, § 45 (cf. si
Bury, History, voi. II, p. 45, n. 4).
449
NICOLAE BANESCU
tusi ostilã, fiindcã basilissa era o adeptã sincerã a mo-nofizismului. Când a murit, în iunie 548, de
un cancer, lustinian a plâns-o nemângâiat, si i-a pãstrat pânã la sfârsitul vietii o amintire
nestearsã.
loan din Cappadocia. Strãlucirea domniei lui lustinian n-a adus fericire sau multumire supusilor
sãi. Hotãrârea lui de a mãri puterea tronului si a pãstra guvernarea cât mai mult în mâinile sale, a
produs nemultumiri în cercurile senatoriale si a dus inevitabil, la tiranie; planurile lui ambitioase
de expansiune au reclamat cheltuieli, care nu au putut fi acoperite decât prin sporirea sarcinilor
financiare care ajunserã sã apese prea greu asupra populatiei.
Politica frugalã a lui Anastasios lãsase urmasului sãu o rezervã de 320.000 livre de aur (cea. 14
milioane si jumãtate de lire sterline), în timpul domniei lui Iustin aceastã economie fusese risipitã,
ca si suma de 400.000 livre intratã în tezaur pe calea veniturilor. Un impozit greu a fost provocat
de cutremurul teribil din mai 526, care a lãsat Antiochia în ruine si a nimicit 250.000 de oameni,
în anul urmãtor a izbucnit rãzboiul cu persii si când lustinian a ajuns pe tron, situatia financiarã
era foarte criticã. Dupã mãrturisirea unui scriitor, care fusese multã vreme în birourile prefectului
pretorienilor de est, starea aceasta lamentabilã a finantelor se datora incompetentei celor ce
ocupaserã prefectura sub domnia lui Iustin (loan Lydus). lustinian, dupã câtva timp, gãsi un om
pentru acest post, capabil sã umple tezaurul.
loan, nãscut în Caesarea Cappadociei, începuse ca functionar în biroul unui magister millitum. în
aceeasi
450
calitate, a fost cunoscut de lustinian si a fost apoi înaintat logothet, functionar care, sub prefectul
pretoriului, controla operatiile subalternilor si colectorilor de impozite în provincii. (Stein crede
cã era echivalentul grec al latinescului scriniarius). El a fost ridicat la rangul unui illustris si
ajunsese Praefectus praetorio înainte de 531. Nu a avut nici o însusire spre a fi absolut
indispensabil pentru acest minister, pentru cã nu primise o educatie liberalã si anevoie putea vorbi
si scrie. Dar avea calitatea care pretuia mai mult în ochii împãratului, talent si nesecate mijloace
de a stoarce bani. Energia si neîndurarea lui erau enorme. E descris ca cel mai îndrãznet si dibaci
om al timpului sãu. Dar era absolut fãrã scrupul în metodele sale si, în timp ce procura
împãratului banii pe care i-i cerea, el a ajuns, de asemenea, enorm de bogat si cheltuia averea sa
în ospete si orgii. Lydos a înregistrat mijloacele violente prin care storcea bani de la bogati.
Scriitorii contemporani îl zugrãvesc ca, un monstru grosolan. Recunoscând partea cuvenitã
exagerãrilor, putem sã credem cã el si-a câstigat influenta asupra împãratului nu numai prin
dibãcia lui în umplerea tezaurului, ci si prin independenta lui, care s-a afirmat când s-a opus pe
fatã proiectului cuceririi Africii si, în parte, prin faptul cã nu se împiedica de prejudecãti
conservatoare. Afarã de cresterea veniturilor prin mijloace curate sau infame, loan recurse la
economii care au fost stigmatizate de opinia contemporanã ca vãtãmãtoare interesului public. A
redus serviciul postei, cu exceptia liniei mari la frontiera Persiei. In sudul Asiei Mici si în Siria,
de exemplu, a înlocuit caii prin mãgari si iuteala cãlãtoriei a fost micsoratã. Rezultatele au fost
îndoite:
451
stirile dezastrelor în provincii, care cereau actiuni grabnice, ajungeau întârziate la Curte. Mai
grave au fost consecintele pentru arendasii din provincii, care, lipsiti de mijloacele publice ale
transportului, erau siliti sã-si ducã produsele în porturi, pentru a fi transportate la Constantinopol.
Mari cantitãti de vin se stricau în magazii si cultivatorii sãrãceau. Functionarii prefectului sileau
la plata impozitelor în aur.
în cele din urmã, Theodora, care nu-1 putea suferi si stia de nedreptãtile sale, se simti datoare a
deschide ochii lui lustinian si a-i arãta cã, dacã acest administrator tiranic continuã, propria lui
situatie va fi primejduitã. Dacã argumentele ei produserã un efect asupra împãratului, acesta
amâna însã hotãrârea sa pânã ce izbucni o revolutie, care era sã-1 coste tronul (Nika, 532).
Revocat în timpul revoltei Nika (532), a fost restaurat în postul sãu îndatã dupã înãbusirea
rãscoalei. Dupã nouã ani el a cãzut în dizgratie printr-o stratagemã a Antoninei, pusã la cale cu
Theodora, dusmana neîmpãcatã a lui loan. Antonina o câstigã pe fiica acestuia, o copilã naivã, pe
care o convinse cã Belisarie e foarte nemultumit de împãrat si cã, de ar fi ajutat de tatãl ei, 1-ar
rãsturna pe lustinian. loan de Cappadocia nutrea ambitia de a se înãlta pe tron. înstiintat de fiica
sa, el cãzu în cursã. Antonina, în drum spre Orient, unde se afla Belisarie, se opri lângã
Chalkedon, unde-i dãdu lui loan întâlnirea, având ascunsi mai dinainte purtãtorii trimisi de
Theodora: eunucul Narses si comandantul gãrzii palatului, Marcellus. Pentru acest complot fictiv,
loan de Cappadocia e depus de lustinian, care-1 sileste a se face diacon si-1 exileazã la Kyzi-kos.
Dar acolo, episcopul Eusebiu, urât de locuitori, e
452
asasinat si Theodora face ca loan sã fie implicat în aceastã crimã, dus în Egipt si închis la
Antinoopolis. Numai dupã moartea Theodorei, lustinian îi dã voie sã se întoarcã la
Constantinopol, în libertate, dar ca preot66.
Petru Barsymes. între 540 si sfârsitul domniei lui lustinian, P. Barsymes a fost de douã ori comes
sacra-rum largitionum si de douã ori prefect al pretoriului, totalizând 20 de ani si mai bine în
aceste 4 exercitii ministeriale.
El era sirian si servise ca scriniarius la prefectura pretoriului, fãcându-si practica administrativã
sub directia lui loan de Cappadocia. Tot atât de lipsit de scrupule ca si acesta, el îsi atrase
protectia Theodorei. Numit comes sacrarum largitionum cãtre 540, el îi succedã lui Theodort ca
prefect al pretoriului, pe la începutul anului 543. Prin administratia sa abuzivã, Barsymes a stârnit
nemultumirea generalã si lustinian s-a hotãrât sã-1 revoce, împotriva vointei Theodorei, care nu a
putut face decât sã întârzie demisia protejatului sãu pânã cãtre mijlocul anului 546.
în 547, el a fost numit, prin protectia basilissei, pentru a doua oarã, comes sacrarum largitionum.
în aceastã calitate, Barsymes comprimã puternic pensiunile acordate de împãrat. Prokopios îl
acuzã si de scãderea greutãtii monedei de aur, care se schimba pe 180 de fotteis, în loc de 210, cât
era cursul mai înainte.
66 J.B. Bury, History of the Later Romane Empire from the death ofTheodosius to the death
ofjustinian, Londra, 1923, II,
pp. 36-39, si pp. 55-59.
453
Problema mãtãsii, în privinta acestui articol economic imperiul depindea de vecinii sãi persi, care
aveau absolutã nevoie sã treacã în imperiu mãtasea pe care o cumpãrau pentru a o revinde.
Singuri agentii statului erau autorizati sã cumpere mãtasea brutã de la negustorii barbari. Erau, de
la sfârsitul secolului al IV-lea, comites commerciorum (ce tineau de sacrae largitiones) si, de la
începutul secolului al Vl-lea, commerdarii prefecturae, care i-au înlocuit, în afarã de cantitãtile
destinate manufacturilor statului, ei o revindeau pe acelasi pret negustorilor de mãtase brutã,
furnizori ai industriei private, sau direct acesteia, care-si avea centrele cele mai importante la
Beirut si la Tyr. Locurile unde se fãcea comertul între bizantini si persi erau Callinicus, Nisibis si
Dvin. Mãtãsãriile imperiului se aprovizionau cu stocuri mari, care sã tinã câtiva ani, date fiind
ostilitãtile continue ale persilor cu imperiul.
lustinian încearcã, în iarna 530-531, sã înlãture monopolul persilor prin mijlocirea Abisiniei, dar
tentativa nu reusi. Persii urcau pretul si negustorii si fabricantii bizantini se ruinarã, obligati a
vinde mai ieftin decât cumpãrau.
Petru Barsymes rezolvã problema în favoarea fiscului, în 542, silind întreprinderile private sã
observe pretul maxim, le-a fãcut sã disparã si, în locul lor, co-mitiva sacrarum largitiorum s-a
însãrcinat a satisface trebuintele particularilor, fãrã a fi constrânsã la pretul maxim. Astfel, a fost
stabilit monopolul mãtãsii. Negutãtorii de mãtase s-au ruinat în mare parte, multi mesteri si
lucrãtori au fost greu încercati timp de multi ani
454
si numerosi s-au refugiat în Persia. Dupã Prokopios, monopolul a fost pentru Barsymes un prilej
de a se îmbogãti extraordinar.
Dar toatã problema mãtãsii trebuia sã-si schimbe cu totul aspectul în urma unui eveniment care
ilustreazã domnia lui lustinian în istoria economicã: introducerea viermilor de mãtase în imperiu.
lustinian primi vizita unor cãlugãri care îi propuserã sã-i facã cunoscut mijlocul de a produce
mãtase în imperiu, fãrã a o mai cumpãra de la persi, împãratul primi propunerea, cãlugãrii se
întorc în tara „Serinda"67, unde au trãit mult timp, si aduc de acolo viermi de mãtase, care au fost
crescuti în imperiu. Aceastã tarã, „Serinda", a cãrei identificare a ridicat multe contestatii, trebuie
sã fie localizatã probabil în Sogdiana (între Oxus si laxarte), unde cultura venitã din China exista
de aproape jumãtate de secol si unde bizantinii se puteau duce prin nordul Mãrii Caspice, fãrã a
trece prin statul persan. Din Sogdiana provenea de asemenea mãtasea pe care o ambasadã turcã o
propunea bizantinilor în 568 si acolo merse în anul urmãtor cilicianul Zemarch, trimis de Iustin al
II-lea, sã negocieze un tratat de prietenie si de comert cu seful turc Sizabul, stãpânul Sogdianei
timp de câtiva ani (+572). Iustin al II-lea a putut arãta ambasadorilor turci plantatiile de duzi din
Siria si initiativa lui lustinian se aflã la originea producerii mãta-sei în lumea mediteraneanã.68
67 Serinda ar fi, dupã unii, Kotan; poate si Cochinchina (Bury II, p. 332 n.).
* E. Stein, Histoire du Bas-Empire, II, pp. 761-773).
455
3. Opera militarã a lui lustinian. Armata bizanti-* na în aceastã epocã

Domnia lui lustinian se deosebeste, între altele, prin marile sale expeditii militare încununate de
izbândã. Ele au smuls din mâinile barbarilor provinciile pierdute mai înainte. Occidentul a fost în
cea mai mare parte din nou incorporat la imperiu si Meditera-na a ajuns, astfel, un lac bizantin.
De la moartea lui Theodosios cel Mare (395), lumea romanã se împãrtise între fiii sãi, Arcadius si
Ho-norius. De atunci aceste douã pãrti ale imperiului se izolaserã tot mai mult una de alta. în
Occident, provinciile cãzuserã rând pe rând în mâinile cuceritorilor germani. Francii si burgunzii
se asezaserã în Gallia, vizigotii, în Spania, vandalii, în Africa, în cele din urmã, în anul 476,
stãpânirea romanã încetase sã mai existe si Italia, dupã scurta stãpânire a lui Odoacru (Odovakar),
devenise regatul ostrogotilor.
în momentul în care lustinian a luat conducerea imperiului, acesta nu mai stãpânea decât partea de
rãsãrit, Pars Orientalis. Ea cuprindea în Europa Peninsula Balcanicã aproape întreagã, cu exceptia
pãrtii nord-vestice (Dalmatia), care tinea de ostrogoti, Asia Micã pânã în muntii Armeniei, Siria
pânã dincolo de Eufrat, iar în Africa Egiptul si Cyrenaica.69 Toate acestea alcãtuiau 64 de
provincii (eparhii) organizate în douã prefecturi: 1. a Orientului, cu 51 de provincii, grupate în 5
dieceze (în care intra si una din Europa, a Thraciei, cu capitala la Constantinopol); 2. prefectura
Illyricum,
69 Diehl, Justinien, pp. 126-128. 456
cu capitala la Thessalonik (apoi la Justiniana Prima), având numai 13 provincii.
A existat însã întotdeauna în Bizant principiul de a nu recunoaste pierderile teritoritoriale.
împãratii nu le-au socotit niciodatã definitive; ei îsi rezervau asupra lor drepturile de urmasi
legitimi ai Cezarilor. Regii barbari, asezati în diferite provincii ale imperiului, erau priviti ca
vasali si împãratii, spre a pecetlui aceastã dependentã, obisnuiau a le conferi demnitãtile ierarhiei
aulice. Ei apãreau astfel ca suzerani ai lor.
Pe lângã aceasta, împãratul crestin, depozitar unic al adevãratei credinte, are misiunea de a
rãspândi pretutindeni cunoasterea acestei credinte. Ch. Diehl semnaleazã un pasaj caracteristic
din Eusebios, istoricul ecclesiastic din secolul al IV-lea, care formuleazã conceptia imperiului
universal întemeiat pe religie. Eusebios aratã cã altã datã lumea era împãrtitã într-un mare numãr
de domnii, de tiranii si principate. De aici, rãzboaie necontenite, violente si jafuri. Aceastã
împãrtire venea din deosebirea zeilor adorati; dar acum, când Crucea, semnul mântuirii si al
biruintei, s-a arãtat pe pãmânt, opera fostilor zei s-a risipit, dominatiile, tiraniile, principatele si-
au încheiat viata. Astãzi, declarã istoricul bisericesc, un singur Dumnezeu S-a anuntat tuturor, un
singur imperiu e în picioare, pentru a-i primi si a-i cuprinde pe toti, imperiul roman. Acest
imperiu si aceastã credintã au menirea de a strânge într-o armonie eternã neamul omenesc întreg,
fj oÎKOVnevri.70
Ideea aceasta stãpâneste în secolul al Vl-lea. împãratul avea dreptul si datoria sã reducã în
unitatea im-
457
NICOLAE BANESCU
periului regiunile care, din neglijenta stãpânilor lor, cãzuserã în mâinile necredinciosilor. El nu-i
putea pãrãsi pe supusii sãi binecredinciosi sub jugul ereticilor. Cea mai mare parte a barbarilor
care ocupaserã provincii ale imperiului erau arieni, iar populatia romanã subjugatã de eretici avea
necontenit privirile atintite spre Bizant, de unde astepta mântuirea. Regii barbari simteau acest
fapt ei însisi, de aceea solicitau cu stãruintã imperiului recunoasterea, cereau însemnele
demnitãtilor romane, care trebuiau sã dea aparentã de legitimitate stãpânirii lor. Ei erau bucurosi
sã guverneze ca delegati ai suveranului bizantin, se considerau vasalii sãi, monedelor de aur
purtau efigia împãratului.71 Aceste conceptii au dus, fãrã îndoialã, la campaniile care ilustreazã
domnia glorioasã a lui lustinian. Ele se recunosc de atâtea ori în actiunea marelui împãrat. Dar,
alãturi de aceste conceptii, necesitatea de a asigura din nou imperiului dominatia mãrilor, acea
tha-lassocratia, factor de cãpetenie al puterii sale, libera circulatie a marilor cãi de civilizatie, din
care N. lorga face principalul motiv al acestor campanii72, si-a avut, de bunã seamã, partea sa în
determinarea împãratului; cãci aceastã liberã circulatie fusese pierdutã prin asezarea ostrogotilor
lui Theodoric în Italia si a piratilor vandali în Africa.
71 Ibidem, pp. 135-139, Cf. E. Stein, Histoire du Bas-Emtrire, II, pp. 278-279.
12 Formes byzantines et realites balcaniques, Bucharest-Paris, Champion, 1922, p. 22 si urm. si
Etudes byzantines, I, Bucharest, 1939, pp. 59-61.
458
Ceea ce ne izbeste de la început în opera militarã a lui lustinian sunt fortele numeric putine care
au cucerit Africa si Italia. Pentru a întelege rezultatele campaniilor întreprinse, trebuie sã stim
întocmirea armatei în epoca lui lustinian.
Marile comenzi ale generalilor numiti magistri mili-tum si deosebirile dintre comitatenses si
limitanei s-au pãstrat si acum. La aceste douã clase s-a adãugat o nouã organizare, foederati.
Unitatea independentã militarã e acum numerus (numele sãu grec e dpittyzog sau lãtfia;
Kaiâ'kojoc,, listã, rol, e întrebuintat în acelasi sens); ea era comandatã de un tribunus.
în afarã de trupele gãrzii, stationate în capitalã, fortele armate ale imperiului se împãrteau în cinci
categorii principale:
1. Limitanei au aceeasi functiune de a proteja frontierele, în aceleasi conditii ca si mai înainte. Ei
erau comandati de duci {duces).
2. Comitatenses, trupe recrutate aproape exclusiv dintre supusii imperiului, în prima linie dintre
muntenii voinici din Thracia, Illyricum si din Isauria. Numele tehnic de comitatenses (trupele de
escortã, de suitã) este mai putin uzitat; aceste trupe se deosebesc ca c-rpocTiâtai, 'Pa>{j.aîoi
oipanâxai, soldati romani, de celelalte sectiuni ale armatei. Se mai numesc oi EK KaiaÃâ'YOV si
aveau caracter national. Nu erau între ei barbari. lustinian însã a avut si câteva corpuri de persi,
goti si vandali.
3. Foederati constituiau partea cea mai întrebuintatã dintre barbari (goti, heruli, huni, sclaveni,
anti s.a.) si erau organizati ca trupe sub ofiteri, când romani, când
459
NICOLAE BANESCU
barbari. Erau comandati de ãpxovTEt, deci de tribuni si de comites foederatorum. împãrtiti în
tagmata, ei purtau ca semn al serviciului imperial cingãtoarea (cingulum, gr. tâvn). Li se plãtea
soldã si annona din tezaurul public.
4. Aliatii ai>nna%oi, bande de barbari (huni, heruli, goti, abasgi, sarceni etc.), care, legati printr-
un tratat cu imperiul, dãdeau, în schimbul subsidiilor anuale, forte conduse de sefii lor proprii.
5. în sfârsit, altã clasã de luptãtori erau bucellarii, soldati din escorta privatã a comandantilor
militari, în timpul lui lustinian, toti ofiterii superiori aveau o trupã ele escortã, legatã prin
jurãmânt de credintã. Numele vine de la bucella, pesmetul militar, o pâine de grâu finã, si
termenul derivat din acesta îi desemna pe soldatii privati, ca oameni care mâncau pâinea finã a
stãpânului, în contrast cu cei ce mâncau pâinea cazonã obisnuitã. Erau douã clase distincte:
hypaspistai (vnccGTtmrai), purtãtori de scuturi si doryphoroi (<5opu-(popoi), purtãtori de lance,
superiori în rang si mai putini ca numãr, corespunzând ofiterilor. Acestia stãteau nemijlocit în
jurul sefului. Doryphoroi erau obligati a depune jurãmânt de fidelitate nu numai sefului lor, ci si
împãratului, ceea ce implicã o recunoastere oficialã. Erau adesea întrebuintati în misiuni
confidentiale. Amândouã categoriile erau trupe cãlãri. Majoritatea lor erau strãini, huni si goti sau
munteni din Thracia si Asia Micã.
Tactica si echipamentul armatelor imperiale se modificaserã fundamental, din necesitatea de a se
adapta celor ale dusmanului secular oriental. Lungile rãzboaie cu persii au fost, cum aratã atât de
bine Bury, o
460
scoalã pentru romani, învãtându-i a-si transforma în multe directii traditiile si metodele lor
militare. Ei au adoptat ele la dusmanul lor armura defensivã: platose, zale, cãsti de metal.
Infanteristul purta platose si jambiere de metal, pe dedesubt o za si pe cap casca de metal, în
secolul al Vl-lea, „cavaleria de fier" (ferreus equitatus), greu înarmatã, asa zisii cataphraktarii
(KaTã(ppaKTOi), era o parte însemnatã a armatei. Liniile sale puternice, în care om si cãlãret
erau acoperiti de fier, aveau o mare soliditate; ele rezistau celor mai iuti sarje ale cavaleriei
persilor. Altã imitatie din Orient a fost tragerea cu arcul. Cavaleria grea era înarmatã cu arc si
sãgeti, cu lance si sabie.73
Astfel organizatã, armata bizantinã era de o bravurã incontestabilã. Aceasta nu o împiedicã sã
comitã uneori la acte de indisciplinã. Pentru moralul ei, autoritatea sefului era totul si dacã
lustinian n-a condus niciodatã trupele pe câmpul de rãzboi, el a avut sansa de a fi secundat de un
corp de generali eminenti. Multi dintre ei erau recrutati din mijlocul familiei imperiale, cãci
împãratul tinea, pentru siguranta tronului sãu, sã punã în comandamentele de frunte rude
apropiate.
Patriciul Germanos, una din figurile epocii, a fost cel mai renumit dintre nepotii lui lustinian. Atât
erau
73 Bury, History II, pp. 75-78. Asupra armatei în aceastã epocã, v. Th. Mommsen, Das romische
Militârwesen seit Diocletian, în Idem, Historische Schriften, III, Bd., p. 206 si urm.; R. Grosse,
Romische Militãrgescbichte von Gallienus bis zum Beginn der byzantinischen
Themenverfassung, Berlin, 1920; J. Maspero, 0oi8epãToi et ErpancoTai dans l'armee byzantine
an Vf siecle, BZ 21, 1912, pp. 97-109; Ch. Diehl, Justinien, pp. 146-149; Idem, în Le monde
oriental, pp. 73-76.
461
NICOLAE BANESCU
de mare prestigiul sãu de general si încredera trupelor în el, încât, dupã mãrturisirea lui
Prokopios, la singura veste a unei expeditii conduse de el, cei mai destoinici soldati alergau sub
steagurile sale74. Popularitatea lui în armatã i-a atras ura Theodorei si adesea a fost tinut la o
parte, cu toate marile sale însusiri. El a rãmas totusi credincios împãratului, care, în clipele grele,
apela la talentele sale. în 538, îl trimise cu puteri extraordinare în Africa, zguduitã de rãzboaie, iar
în 550, când rãzboiul cu ostrogotii în Italia luase o întorsãturã cu totul periculoasã, lustinian a
apelat de asemenea la el, pentru a merge acolo ca generalisim. Dar, în mijlocul sperantelor ce se
puneau în marile sale talente, Germanos a murit pe neasteptate la Sardi-ca75. El a lãsat doi fii,
Iustin si lustinian, amândoi mari generali, ca si tatãl lor.
Un alt nepot al împãratului, cu numele de Iustin, fiul Vigilantiei (sora lui lustinian) si al lui
Dulcidius, a jucat un rol însemnat în aceastã domnie, învestit cu înalta demnitate de curopalates,
care i-a deschis drumul cãtre coroana imperiului, în momentul mortii lui lustinian.
între generalii de seamã înruditi cu familia imperialã trebuie amintit si Sittas, cãsãtorit cu Comito,
sora împãrãtesei Theodora, cunoscut prin succesele sale în Asia; apoi Areobindos, sotul unei
nepoate a lui lustinian, Prejecta, trimis guvernator în Africa, unde sfârsi asasinat, în sfârsit pe
loan, nepotul lui Vitalian, care a
71 Bell. Goth., III, 39.
75 Prokopios, ibid., III, 40, 9. Cariera sa agitatã a fost schitatã de Diehl, Justinien, 101-102 si de
Bury, History II, 36-39.
462
luat-o în cãsãtorie pe fiica lui Germanos si s-a distins adesea prin energia si talentele sale în
rãzboaie.
Dar numeroasele comandamente militare ale imperiului reclamau, pe lângã acestia, multi alti
generali, proveniti din cadrele armatei sau din rândurile înaltilor demnitari, între cei mai buni a
fost Mundus, cunoscut în prima parte a domniei lui lustinan, care-1 asezã comandant în
Illyricum16, Bessas, pomenit adesea biruitor în luptele cu persii, loan Troglita, pacificatorul
Africii, cântat de Corippus, Martinus, luptãtor victorios în Orient, patriciul Solomon, care s-a
ilustrat în luptele din Africa, si Artabane, pãrtas la aceleasi lupte pentru pacificarea Africii
zguduite de revolte.
Dar peste toti acestia se ridicã prin geniul lor Beli-sarie si Narses. în istoria militarã a secolului al
Vl-lea, ei sunt figurile proeminente.
Belisarie este adevãratul erou al domniei. „Era frumos si mare la trup, plãcut la înfãtisare mai
mult decât toti, afabil si apropiat celor ce-1 întâlneau, asemãnân-du-se omului foarte sãrac si
obscur"77. Ca soldat e ad-
76 Cedrenus, I, 652 (Bonn).
7? Prokopios, Bell. Gotb., III, l, 6-7. [Mentionând originea armeanã a lui Narses, Bãnescu nu se
referã si la cea balcanicã a lui Belisarie, despre care tot Prokopios, III, 11, 21, scrie cã era nãscut
în localitatea Germania din provincia Dacia Mediterranea, azi Separeva Banja, situatã la frontiera
„dintre traci si illyri", în Bulgaria de sud-vest (opîrito 8e 6 BeXvoctpiog EK repimviaq, T\
QpaKcov TE Kcd 'lAAvpicov ]j.LTaJ;t> KEÎtou). Belisarie era deci „cel mai cunoscut trac din
timpul lui lustinian I", (V. Besevliev), Untersuchungen uber die Personennamen bei den Thrakern,
Amsterdam, 1970, p. 80), origine atestatã si pentru alti comandanti militari ai perioadei, ca si
pentru Comentiolus de la sfârsitul veacului al Vl-lea (cf. Evagrius, Historia ecclesiastica, VI, 15).
463
NICOLAE BANESCU
mirabil, bravura lui fãrã seamãn, gata a sarja în fruntea escadroanelor sale. Generos fatã de soldati
ca nimeni altul, rãsplãtea dupã bãtãlie pe cei curajosi, îi mângâia pe rãniti cu mari sume de bani,
iar celor ce-si pierduserã în luptã calul sau arcul sau orice altceva le dãdea altul în loc78. Soldatii
îl adorau, dusmanii chiar îi arãtau o mare admiratie, barbarii se înmulteau sub steagurile sale. în
campania din Italia a putut avea 7000 de bucellari, garda sa personalã, un numãr care probeazã,
cum bine observã Stein, nu numai bogãtia sa, dar si încrederea ce-i arãta împãratul, permitându-i
sã întretinã o armatã atât de puternicã79.
Mare tactician, excelent mânuitor al trupelor, Belisarie era superior tuturor generalilor epocii.
Iubit de populatie, la întoarcerea sa din prima campanie în Italia, lumea se îngrãmãdea pe ulite în
fiecare zi la trecerea sa, ca sã-1 vadã si nu se putea sãtura de privelistea ce-i oferea, cu suita sa de
vandali, goti si de mauri. A fost întâmpinat de un entuziasm popular atât de mare, încât Prokopios
a putut scrie cã, „dacã ar fi dat un ordin, nimeni nu i-ar fi rezistat, din respect pentru virtute si
teamã pentru putere"80. Belisarie a avut, în-
Alte detalii asupra toponimului Germania si a antroponimului Belisarie se aflã la LI. Rusu,
Elementele traco-getice în Imperiul Roman si în Byzantium (veacurile HI-VIII), Bucuresti, 1976,
p. 107-109 (ap. I. Barnea, Antroponime traco-dacepe sigilii bizantine, în „Thraco-Dacica", VIII,
1987, 1-2, p. 203-206 si mai ales XVII, 1996, 1-2, p. 203-205)].
78 Ibidem, III, 1,8.
79 Histoire du Bas-Empire II, p. 285.
80 Bell. Goth., III, l, 19. Portretul sãu la Diehl, Justinien, 158:! 167 si la E. Stein, op. cit., 284-
286. /
464
tr-adevãr, meritul de a fi rãmas toatã viata sa credincios lui lustinian. Dar nu trebuie sã credem
nici în ingratitudinea împãratului, despre care vorbeste legenda. Des.'gur, Belisarie a trebuit sã
trezeascã neliniste: era prea puternic, prea bogat si acoperit de glorie. A putut fi deci suspectat si
adesea a suferit dizgratia suveranului, dar aceasta nu tinea multã vreme. lustinian a avut
întotdeauna nevoie de el. El i-a acordat toatã încrederea si 1-a covârsit de onoruri. Marea scãdere
a lui Belisarie a fost slãbiciunea fatã de sotia sa Antonina81, de care s-a resimtit de multe ori în
lunga-i carierã militarã. Dacã e sã credem povestile Istoriei secrete, a fost enorm de bogat si,
datoritã Antoninei, izvorul acestei imense averi era uneori contestabil. Prin eroismul si mãretia
faptelor sale, Belisarie a rãmas în istorie o figurã extrem de popularã. Amintirea isprãvilor si
dizgratiilor sale a impresionat adânc posteritatea, în jurul numelui sãu s-a format un ciclu de
legende, încã din secolul al X-lea, circulau asupra sa, în lumea bizantinã, istorii miscãtoare,
povestind nefericirile în care si-a încheiat viata, orbit din porunca împãratului si nevoit a întinde
mâna, ca cersetorii, pentru a trãi. Amplificate, înfrumusetate într-un adevãrat roman, Airiyrimg
mpaiOTârr] TOV tfaujuacrrou ãv5pog
81 Despre Antonina, mai recent în Prosopograpby ofthe Later Roman Empire (= PLRE), ed. A.
Jones, J. Martindale, J. Morris, voi. III, Cambridge, 1992, s. v.; I. Karayannopoulos, lawpia TOV
Bvtavnvov Kpâwvq, voi. I, Thesalonic, 1978 (reeditare 1991), p. 518, 563 si 570-572; E. Fischer,
Theodora and Antonina in the Historia Arcana, „Arethusa", 11, 1978, p. 253-279; A. Cameron,
Procopius and the 6"'century, Univ. of California, 1975, p. 70 si urm., p. 157-162. «;
465
TOU ÃeyoiJ.EVov BeÃiaapiov, aceste povestiri se propagã sub formã literarã pânã în Apus. în
literatura popularã neogreacã avem trei versiuni ale acestei legende, din veacurile XIV, XVI si
XVII82.
Alãturi de Belisarie trebuie asezat rivalul sãu, eunucul Narses. Armean de origine, se nãscuse în
Per-sarmenia, partea din Armenia datã Persiei prin împãrtirea din 384. El si-a început cariera în
palatul sacru, în calitate de spatharo-cubicular al împãratului83, în primii ani ai domniei lui
lustinian, e înãltat la postul însemnat de mare sambelan {sacellarius, identic cu primicerius sacri
cubiculi, care, între atributiile sale avea si comandamentul spatharo-cubilarilor). Cãtre 537, dupã
întoarcerea lui Narses din misiunea în care fusese trimis la Alexandria, sacrum cubiculum a primit
o modificare în organizarea sa, schimbându-se mult competenta sacellariat-ului, al cãrui titular a
avut de acum rangul si titlul de praepositus sacri cubiculi*4.
82 Asupra legendei vezi si Finlay, History of Greece, voi. I, Appendix I (On the Blindness of
Belisarius) si mai recent: R. Cantarella, La Airjyrimq ojpawTccrri TOU 6avfj.aarov EKeivov roi)
/le/o/ievou Bekiaapiov (di anonimo autore), în „Studi bizantini e neoellenici" din Neapole, si
adaugã un studiu asupra istoriei acestui poem, asupra originii si difuzãrii sale, adevãrat inventar al
ecourilor pe care 1-a avut legenda lui Belisarie în literatura si arta universalã. [Mai recent, v. si H-
G. Beck, Geschichte der byzanti-nischen Volksliteratur, Miinchen, 1971.]
83 Garda de corp imperialã compusã din eunuci.
84 E. Stein, Histoire du Bas-Empire II, 357-358. Bury aratã cã el exercita probabil o autoritate
generalã asupra tuturor slujbasilor în legãturã cu Curtea si persoana împãratului. Avea si controlul
domeniilor din Cappadocia, bunuri ale suveranului. ' • -•. mii;
466
Narses a ajuns astfel un illustris si unul dintre cei mai mari, stând în acelasi rând cu magistri
militum si, în practicã, fiind mai puternic decât oricare dintre ministri, având acces continuu si
confidential la suveran.
Eunucul era un om înzestrat cu mari însusiri, foarte inteligent si abil, capabil, când împrejurãrile o
cereau, de multã energie, în zilele teribile ale revoltei Nika, eunucul sambelan fãcuse un nepretuit
serviciu stãpânului sãu. Pe când Hypatios, proclamat nou împãrat, se afla în Hippodrom, primind
felicitãrile prietenilor si ascultând invectivele multimii împotriva lui lustinian, Narses se strecoarã
în stradã cu un sãculet în mânã, luat din tezaurul imperial, întâlneste câtiva dintre conducãtorii
factiunii albastre, le aminteste de vechile beneficii primite de la lustinian, de urile de odinioarã
împotriva Verzilor, împarte bogãtiile din sãculetul sãu si izbuteste a-i convinge sã strige:
„lustinian imperator, tu vincas!". Coalitia celor douã factiuni a fost astfel ruptã si tronul lui
lustinian, mântuit85.
Aceasta a sporit încrederea de care se bucura pe lângã lustinian si Theodora. în 538, Narses era
pus în fruntea trupelor de întãrire trimise în Italia si multi cercetãtori s-au întrebat care a fost
motivul împãratului ca sã trimitã un consilier, desigur credincios, dar soldat fãrã experientã, într-o
misiune atât de rãzboinicã. Nu poate fi îndoialã, observã foarte bine Hodgkin, cã în mintea
suveranului lua tot mai mult consistentã ideea cã strãlucitele victorii ale lui Belisarie pot face
85 T. Hodgkin, Italy and her invaders 476-535, ed. II, Oxford, 1896, t. IV, pp. 273-274. ,r.
467
din el un primejdios rival pentru imperiu, si cã era necesar sã-1 observe de aproape, nu exagerat
însã, printr-un devotat al dinastiei, un om care, prin vârsta si conditia sa, nu putea aspira niciodatã
la purpurã, „întocmai ca un consilier aulic în lagãrul lui Wallen-stein, sau comisarii Conventiei în
lagãrul lui Dumou-riez, a fost Narses în pretoriul lui Belisarius", precizeazã Hodgkin86. Dar
atitudinea de independentã a lui Narses, contagioasã pentru altii, rupse unitatea de comandã a lui
Belisarie si, pentru a o restabili, lustinian a fost nevoit sã-1 reclame. Mai târziu însã, când situatia
din Italia a ajuns criticã, Narses, care dovedise însusiri militare, a fost din nou trimis, de astã datã
spre a lua acolo comanda. El a fost destul de abil spre a cere si a obtine toate mijloacele pe care
nu le obtinuse Belisarie, - bani, oameni, arme - si astfel a putut zdrobi ultimele rezistente ale
ostrogotilor87.
Dar marile sale calitãti ale mintii erau întunecate de sufletul sãu dur si de aviditatea sa de bani.
Rãmas în Italia cu puteri de vice-rege, el a lãsat acolo o amintire dureroasã. Si în jurul sãu s-a
format de timpuriu o legendã, ca si în jurul lui Belisarie. Ea nu are însã culoarea sentimentalã pe
care o are la acesta, în amintirea Italiei bizantine, Narses apare ca un acaparator de comori sau ca
un trãdãtor, chemându-i pe longobarzi în Italia, spre a se rãzbuna. Dar trebuie sã recunoastem cu
Ch. Diehl cã romanul tine în aceste istorii mai mult loc decât adevãrul.
86 Ibidem, t. IV, p. 275.
87 Portretul sãu schitat de Diehl, Justinien, 167-171.
468
4. Ofensiva militarã a lui lustinian

a. Rãzboiul cu vandalii. Cucerirea Africii. Domnia lui.Hilderic, fiul lui Huneric si al Eudokiei88,
prin urmare nepot al lui Genseric, provocã, prin slãbiciunea ei, o revoltã internã. Regele, dupã
mãrturisirea lui Prokopios, era la rãzboi prea molatic89 si maurii ajunseserã stãpâni pe mai toatã
Mauritania si pe sudul Nu-midiei, amenintând Byzacena. O luptã avusese loc în aceastã provincie
între vandali, condusi de Oamer, vãrul lui Hilderic, si Antalas, seful unui trib, pe care îl vom mai
întâlni adesea. Vandalii au suferit o mare înfrângere, ceea ce a trezit nemultumiri, exploatate de
un rival ambitios, Gelimer, din familia regalã. Hilderic era învinuit pe deasupra de prietenia cu
lustinian, de care nu se simtea strãin prin originea sa pe jumãtate romanã90, în mai 530 el a fost
rãsturnat si aruncat la închisoare, împreunã cu Oamer, un frate al acestuia si mai multi notabili
romani, iar Gelimer a fost ridicat pe tron91.
lustinian interveni, cerând uzurpatorului sã-1 punã în libertate pe Hilderic si sã-i redea demnitatea
regalã, la care avea drept dupã legea lui Genseric privitoare la succesiune. Dar ambasada
bizantinã se întoarse fãrã nici un rezultat, în schimb, Gelimer îl orbi pe Oamer si înãspri
închisoarea pentru ceilalti, sub pretext cã vor sã fugã la Bizant.
88 Aceasta era fiica Eudoxiei lui VaJentinian al III-lea.
89 Eig TOV ;roAe/iov /mAtfaxrdg re Aîav (Bell. Vând., I, 9, 5).
90 «PiAog L5 ra fiâhiaTa lovcmviavâ rai |evo$ eyevero, zice Prokopios (îbidem).
91 îbidem, I, 9, 9.
469
NICOLAE BANESCU
lustinian expedie o nouã ambasadã, cerând lui Ge-limer sã trimitã la Constantinopol pe Hilderic,
pe Oa-mer cel orbit si pe fratele sãu si arãtând, în încheiere, cã nu va tolera un refuz. Dar Gelimer
rãspunde insolent si împãratul se gândi atunci sã punã capãt cât mai repede rãzboiului cu persii,
pentru a porni expeditia în Africa. El încheie în curând pacea zisã „eternã" cu dusmanul asiatic
(532) si tinu un consiliu pentru rãzboiul cu vandalii92.
E interesant sã constatãm cã împãratul nu a aflat la consilierii si ministrii sãi nici o încurajare
pentru aceastã actiune. Dezastrul marii expeditii a lui Leon I nu se stersese din amintirea lor, iar
cei rãspunzãtori de finantele Statului se speriau de cheltuiala enormã a întreprinderii. Trupele abia
întoarse clin Orient nu se entuziasmau nici ele, si nici generalii lor, de perspectiva noilor primejdii
ce le asteptau. loan din Cappadocia, prefectul pretoriului, a avut curajul sã expunã împãratului, în
acest consiliu, riscurile mari ale întreprinderii, înregistrate de Prokopios93. Dar lustinian nu tinu
seamã de aceste pãreri. Convins de justetea cauzei, el avea sentimentul unei datorii religioase fatã
de supusii africani drept-creclinciosi, sentiment întãrit si mai mult de visul povestit de un episcop
sosit tocmai atunci din Orient.
Belisarie a fost însãcinat sã conducã expeditia. lustinian 1-a învestit cu puteri nelimitate, ca
generalissim al fortelor trimise în Africa. El a primit, probabil, cum crede Bury, titlul nou de
arpa^r/tog avTOKpãicop, pe
92 Ibidem, l, 9, 10-15; 24 si urm; 10, 1.
93 Ibidem, l, 10, 8-18.
470
care îl vom întâlni de acum adesea, iar
este pentru învãtatul englez echivalentul termenului
de imperator, rezervat mult timp numai împãratilor94.
Armata, îmbarcatã cãtre jumãtatea lui iunie 533 în portul din Constantinopol, numãra, dupã Stein,
18.000 de oameni (nu 16.000, cum se spune de regulã) si anume: 10.000 pedestrime, 5.000
cavalerie excelentã si, în plus, 1.000 de „aliati" (heruli si bulgari), garda personalã a lui Belisarie,
vreo mie cinci sute sau douã mii95. Cinci sute de corãbii, escortate de 92 de vase de rãzboi, au
fost întrebuintate la transportul acestor trupe, împreunã cu Belisarie s-au îmbarcat si Antonina si
Prokopios, istoricul primind a-1 servi si acum ca asesor civil, cum fusese în Asia.
Flota debarcã undeva în Sicilia, lângã Aethna, unde bizantinii îsi reînnoirã proviziile si-si
cumpãrarã cai, Amalasuntha având fatã de ei o atitudine amicalã. Prokopios a fost îndatã trimis la
Syracuza pentru a culege stiri96, dacã nu cumva vandalii întinseserã vreo cursã si pentru a afla
unde s-ar putea debarca mai sigur. Istoricul aflã la Syracuza cã Gelimer nu se astepta sã fie atacat
în curând în Africa. El îl expediase pe fra-
94 HistoryU, 127, n. 2.
95 Asa socoteste Stein, care observã cã Prokopios spune clar {Bell. Vând., I, 11, 2) cã cei 5.000
de cãlãreti erau atpaii&iai (poiSepâmi (4 vexillationes si 9 regimente de federati). în aceastã cifrã
nu pot, prin urmare, intra nici herulii si hunii, nici buccel-larii lui Belisarie. V. Histoire du Bas-
Empire II, 313, n. 1.
96 Prokopios, op. cit., I, 14, 3. [Despre Amalasuntha, v. si N. Baynes în „English Historical
Review" (= EHR), Londra, 40, 1925, p. 71 si urm; H. Wolfram, Gesch. der Goten, Munchen,
1985, p. 25 si urm., 387 si urm., 409 si urm.]
471
tele sãu Tzazon, cu 5.000 de soldati si 120 de vase, aproape toatã flota sa, în Sardinia, împotriva
gotului Godas, care se revoltase, pentru a-si face un regat personal, vasal imperiului, cerând în
acest scop ajutorul lui lustinian97. Gelimer însusi iesise din Carthagina si se gãsea la patru zile de
coastã în Byzacena, luptân-du-se, fãrã sã bãnuiascã nimic, cu maurii. Astfel îsi pierdu vremea
pânã când se pomeni cu Belisarie pe coastele Africii.
Flota bizantinã trecu din Sicilia în Africa fãrã a întâmpina cea mai micã rezistentã. Trupele
debarcarã la Caput-Vada, în Byzacena, la 31 august, îndreptându-se spre Carthagina. La stirea
invaziei, Gelimer dãdu ordin fratelui sãu Ammatas, aflat la Carthagina, sã-1 asasineze pe Hilderic
si pe sotii sãi de captivitate si sã iasã înaintea bizantinilor, spre a-i ataca din front, în timp ce el îi
va lovi din spate, întâlnirea era hotãrâtã de vandali în ziua de 13 septembrie la Decimum, vreo 15
km de Carthagina. Ammatas a executat ordinul si, sosind câteva ore mai devreme, s-a ciocnit cu
mica avangardã bizantinã. El pieri în luptã si trupele sale furã urmãrite pânã sub zidurile
Carthaginei. Detasamentele înaintate ale lui Belisarie au fost apoi surprinse de Gelimer si ele
fugirã în dezordine cãtre Belisarie. Acesta restabili repede ordinea si se aruncã în goanã asupra
vandalilor. Gelimer descoperise cadavrul lui Ammatas si se oprise pentru a-1 plânge si
înmormânta. Surprinsi în dezordine, vandalii o rupserã la fugã spre Numidia, urmãriti energic de
bizantini pânã noaptea. La 15 septembrie, Belisarie intrã în Carthagina98, pe care începe
97 Ibidem, l, 10, 25 si urm. * Ibidem, l, 20, 21.
472
r
imediat sã o fortifice. Pãtrunde apoi în Numidia si in-I trã în Hippo Regius (Hippona), unde
pune mâna pe tezaurul regal". Gelimer s-a refugiat la Bulla Regia, în Proconsularis, unde îsi
pregãti o nouã armatã. Grosul " ei îl formarã cei 5.000 de soldati alesi ai lui Tzazon, care se
întorsese în grabã, din Sardinia, unde îl suprimase pe Godas.
Belisarie a dat, cãtre jumãtatea lui decembrie 533, o nouã luptã, la Tricamarum, 30 km. de
Carthagina. Gelimer pierdu si aceastã luptã, în care Tzazon a cãzut100. Regele îsi cãutã scãparea
la maurii din muntii inaccesibili Pappua, în vestul Numidiei. Blocat acolo toatã iarna de o trupã
condusã de herulul Pharas, Gelimer, lipsit de provizii, a fost silit sã se predea cãtre sfârsitul lui
martie 534, dupã ce Belisarie îi promisese cu jurãmânt un tratament onorabil.
Obisnuit sã reflecteze întotdeauna la marile întâmplãri omenesti, Prokopios se opreste asupra unei
scene impresionante provocate de regele vandal. Adus înaintea lui Belisarie, aflat într-o suburbie
a Carthagi-nei, Gelimer a început deodatã sã râdã, nemaiputân-du-se stãpâni, încât unii dintre cei
de fatã credeau cã, din prea mare durere, îsi pierduse mintile. Dar prietenii gãseau cã omul e plin
de spirit, cãci fiind din familie regeascã si înãltat la domnie si din copilãrie pânã la bãtrânete
înconjurat de putere solidã si de mari bogãtii, apoi redus la fugã si la multã teamã si îndurând
suferinta din Pappua, iar acum ajungând prizonier, în-
99 Ibidem, II, 4, 41.
100 Ibidem, II, 5 si urm. (Detalii asupra acestor lupte la Stein, op. cit., pp. 315-317).
473
NICOLAE UÃNESCU
cercând astfel toate bunurile si nimicniciile soartei, a socotit cã lucrurile omenesti de nimic alta
nu sunt vrednice decât de mult râs101.
Dus la Constantinopol, Gelimer a fost bine tratat de lustinian, care i-a dãruit un întins domeniu în
Galatia, unde si-a petrecut restul zilelor ca mare proprietar funciar102.
Capitularea lui Gelimer însemna, de fapt, sfârsitul rãzboiului vandal, în cursul iernii, detasamente
ale armatei bizantine ocuparã Sardinia si Corsica, Caesarea Mauritaniei, insulele Baleare si
Pityuse, apoi Gadeira (Cadix), dincolo de Columnele lui Hercule, cale de 30 zile de Carthagina, si
fortãreata Septem (Ceuta), de cealaltã parte a Columnelor lui Hercule103. Africa pãrea cuceritã,
lustinian anuntã aceasta în mod solemn si îsi ia în titulaturã, dupã vechiul obicei, supranumele de
Vandalicus, Africanus. în aprilie 534, el a promulgat douã constitutii, schitând cadrele
administratiei civile si militare a provinciilor cucerite. Archelaus e numit prefect al pretoriului
Africii, care se întindea si asupra Sardiniei, Corsicii, Balearelor si fortãretei Septem. Dupã câteva
luni, se crea si un magisterium militum Afri-cae, cu sediul la Carthagina, ca si prefectura, având
comanda tuturor trupelor circumscriptiei prefectorale104.
Rechemat la Constantinopol, Belisarie se îmbarcã vara, ducând cu el o pradã enormã, o multime
de pri->
101 Prokopios, op. cit., II, 7, 14-16.
102 Ibidem, II, 9, 13.
1M Ibidem, II, 5, 1-8. .>$ iii?;?*, O 101 Stein, op. cit., p. 319.
474
zonieri, printre care si Gelimer cu elita sefilor armatei, numerosi soldati, dintre care unii intraserã
în rândurile buccellarilor învingãtorului, iar altii constituiserã cinci regimente de cavalerie,
Vandali lustiniani, trimisi sa cantoneze la frontiera Persiei.
lustinian a acordat generalului sãu credincios si biruitor rãsplata extraordinarã a triumfului, o
onoare pe care, dupã afirmatia lui Prokopios, nimeni n-o mai primise în imperiu de aproape 600
de ani105. Solemnitatea s-a desfãsurat cu multã strãlucire. Ore întregi au defilat dinaintea
poporului adunat pe treptele Hippo-dromului spoliile Africii cucerite: tronurile de aur, vasele de
acelasi metal pretios, pietrele scumpe, vesmintele si trãsurile somptuoase, mormane de monede
de argint - toate comorile pe care o sutã de ani ele pradã le grãmãdise în tezaurul vandalilor. Intre
ele se aflau insigniile imperiului si vasele sacre ale Templului din Ierusalim, smulse de Genseric
la jefuirea Romei106. Veneau în urmã captivii, care uimeau prin talia lor uriasã; Gelimer se
deosebea între acestia prin mantaua lui de purpurã, întelegând cã din toate pãrtile multimea privea
la nenorocirea lui - relateazã Prokopios - regele nu înceta sã rosteascã cuvintele Scripturii:
„Desertãciunea desertãciunilor, toate sunt desertãciune".
La plecarea lui Belisarie, Solomon, ofiter distins, armean de origine, a fost lãsat în fruntea Africii
ca magis-ter militum. El a trebuit de la început sã înfrunte revolta populatiei indigene (534).
Triburile berbere formau
105 Prokopios, op. cit., I, 9, 2.
106 Aceste sacre relicve au fost trimise de lustinian înapoi la Ierusalim.
475
NICOLAE BANESCU
populatia de bazã. Dupã distrugerea Statului vandal, ele au început sã se miste împotriva
autoritãtii imperiale care se instala, în spatele lor se aflau triburile nomade, gata sã prade
tinuturile bizantine, în momentul ; îmbarcãrii lui Belisarie, berberii nãvãlirã în teritoriile ; cucerite
din Byzacena si Numidia, nimicind trupele i imperiale, putin numeroase107. Solomon a iesit cu
armata împotriva lor si a dat lupta în câmpia de la Mam-ma, zdrobindu-i108. Dar la începutul
anului 535 nãvãlesc iarãsi. Solomon îi urmãreste si în muntele Burgaon obtine o mare victorie
asupra lor, curãtind Byzacena de dusmani si lãsând numai pe berberii aliati condusi de
Antalas109. Trecu apoi în Numidia, împotriva altui sef berber, lavdas, stãpân în Aures, dar nu
izbuti a-1 învinge, multumindu-se a ridica în cursul iernii 535-536 o serie de fortãrete, pentru
apãrarea tinutului de dincoace de Aures110.
Dar în curând situatia deveni criticã prin revolta, cu mult mai gravã, a soldatilor. Cauzele
nemultumirii erau numeroase. Solomon, cerând prea mult de la soldati, nu era popular, întârzierea
plãtii soldelor trezea proteste, ca si împãrtirea inegalã a prãzii din campania anului 535. Solomon
confiscase apoi în bloc pãmânturile posedate de vandali si multi soldati, cãsãtoriti cu captive
vandale, erau instigati de acestea sã prindã partea lor din pãmântul fostilor soti; comandantul însã
107 Ch. Diehl, L'Afrique byzcmtine, p. 65 si urm.; Prokopios, op. cit., II, 10, 6 si urm.
108 Prokopios, op. cit., II, 11, 15 si urm.
109 Ibidem, II, 12, 5 si urm.
110 Ibidem, II, 13, 18-40; Diehl, op. cit., 71-74. " fl
476
întelegea sã-1 pãstreze pe seama Statului si a împãratului111, lustinian, convins de aportul divin
la recuperarea Africii, nu tolera cultele neortodoxe, iar soldatii arieni erau persecutati din cauza
religiei lor, ceea ce a fost iarãsi un motiv de revoltã112. Un incident neprevãzut a contribuit la
sporirea confuziei. Unul dintre regimentele de Vandali lustiniani trimise în Orient, ajuns în
Lesbos, s-a revoltat, silindu-i pe mateloti sã-1 ducã în Peloponnez, de unde a pornit în Africa,
debarcând într-un loc pustiu si, intrând în relatii cu trupele revoltate, le-a încurajat în atitudinea
lor113. Fu hotãrâtã asasinarea lui Solomon în catedrala din Carthagina, în ziua de Pasti 536.
Conspiratorii nu au avut însã curajul sã dea lovitura si trupele compromise iesirã din Carthagina.
Celelalte, dupã câteva zile de nehotãrâre, se revoltarã si ele si începurã sã-i ucidã pe cei favorabili
guvernului, luarã cu asalt palatul si Solomon scãpã de la moarte ascunzându-se în capela
palatului, de unde a iesit noaptea, împreunã cu Prokopios si câteva persoane din suitã, urcarã pe
furis într-o corabie si trece în Sicilia, unde se afla Belisarie, care începuse rãzboiul pentru Italia.
Dupã prãdarea Carthaginei, rebelii pãrãsirã orasul, urmând sã se întruneascã toti la Bulla Regia;
de acest fapt profitã Theodor din Cappadocia pentru a ocupa Carthagina. Rãzvrãtitii pun în
fruntea lor pe Stotzas, fost bucellar al generalului Martin114.
111 Prokopios, op. cit., II, 14, 9-10.
112 Ibidem, II, 14, 22 si urm.
113 Ibidem, II, 14, 18-19-
114 Ibidem, II, 14, 22-42.
477
Ajuns în Sicilia, Solomon ceru ajutorul lui Belisarie, care a trecut îndatã cu o mânã de bucellari în
Africa, ajungând la timp spre a scãpa Carthagina asediatã de Stotzas. Urmãrit de Belisariu,
Stotzas si rebelii sãi furã învinsi la Membressa si fug în Numidia. Belisarie s-a întors în Sicilia,
lãsând provizoriu comanda lui Theo-dor din Cappadocia si lui Ildiger, pentru a pacifica
provincia115.
Dupã plecarea lui Belisarie, Stotzas atrase la el, printr-o cuvântare îndrãzneatã, trupele imperiale
din Numidia si-i asasinã pe generali (vara anului 536)116.
Informat de cele întâmplate, lustinian a trimis în Africa, cu puteri extraordinare, pe Germanos,
general despre care am amintit, învestit cu cea mai înaltã functie pe care o putea avea un general,
aceea de prim magister militum inpraesenti. El îsi câstigase un bun nume în luptele cu slavii la
Dunãre. Germanos a debarcat la Carthagina cu o micã suitã, dar nu a putut intra imediat în
campanie, trebuind sã organizeze fortele imperiale. Cu un tact deosebit, optând pentru o atitudine
binevoitoare, atrase, putin câte putin, o parte dintre rebeli. Amnistia acordatã rãsculatilor care se
întorceau la datoria lor îi aduse pe multi înapoi. Stotzas a venit cu armata sa asupra Carthaginei,
dar rebelii nu îndrãznirã sã atace si se retraserã în Numidia. In primãvara anului 537, Germanos
porneste asupra lui în Numidia si, la locul numit (Ad) Cellas veteres™, îl bãtu
115 Ibidem, II, 15.
116 Data e stabilitã de Stein, op. cit., 324, n.2.
117 Stein, op. cit., 326. La Prokopios, op. cit., II, 17, 3, numele este Zralag Berepeg. ,
>,,:=,, > „I.1 w ' ^
478
zdrobitor. Stotzas scãpã fugind în Mauritania. Cu aceasta, insurectia condusã de el a luat sfârsit.
Cei care au scãpat din luptã si-au declarat supunerea. Altã rebeliune, instigatã de un buccellar
numit Maximin, în 538, a fost repede înãbusitã. Rãmâneau triburile berbere, intacte si unite.
Dupã aceste mari rezultate, Germanos se întoarce (539) la Constantinopol si Solomon îsi reia
comanda în Africa, cumulând din nou functiunile de prefect al pretoriului si de magister militum.
De astã datã Solomon si-a dat toatã mãsura capacitãtii sale militare, îndreptãtind încrederea ce i-o
arãta împãratul. El a curãtat armata de elemente rebele, tri-mitându-le la Bizant si în Italia, lui
Belisarie, si-a recrutat elemente noi, i-a expulzat pe vandalii care dãduserã arme rebelilor lui
Stotzas si a reînceput rãzboiul cu berberii printr-o expeditie în Aures. O victorie obtinutã la
picioarele acestui masiv va sili pe mauri sã se retragã în Mauritania. lavdas a rezistat un timp într-
o citadelã, pe vârfurile prãpãstioase ale muntelui, dar, în cele din urmã, a fost alungat si a fugit,
rãnit, în Mauritania. Tezaurul sãu a cãzut în mâinile lui Solomon; tot platoul înalt al Numidiei a
fost ocupat. Solomon construi acolo o multime de fortãrete, pentru a-i tine în respect pe indigeni.
Dupã aceea atacã si supuse toatã Mauritania primã, vechea Mauritanie sitifianã, unde ridicã, de
asemenea, multe fortãrete mari si mici118. Astfel, în 540, antica provincie romanã a Africii, de la
Tri-politania pânã la hotarele Mauritaniei caesariene, de
118 Prokopios, op. cit., II, 19 si 20; Diehl, L'Afrique byzantine, 87-91; Stein, op. cit., 327.
•,..... .< • :
479
la mare pânã la masivul Aure si la stepele din Hodna, a recunoscut stãpânirea lui lustinian.
Datoritã energiei lui Solomon, tinutul a avut o perioadã de liniste.
în 543, revolta triburilor berbere s-a dezlãntuit din nou, provocatã de insolenta si incapacitatea lui
Sergi-os, nepotul lui Solomon, trimis ca duce în Tripolitania. Luându-si resedinta în Leptis
Magna, el stârneste revolta tribului numit Levathai, omorând 80 dintre oamenii sãi, trimisi cu
daruri pentru a întãri pacea. Situatia fiind pentru el gravã, veni la Carthagina, spre a cere
unchiului sãu ajutor. Antalas din Byzacena se revoltase si el, fiindcã Solomon îi omorâse un frate.
Ajutat de Cutsina al Numidiei, Solomon îl învinse pe Antalas aproape de Theveste, dar, câteva
zile mai târziu, indisciplina trupelor îl fãcu sã piardã bãtãlia de la Cillium (mai-iunie 544), în
Byzacena, în care el însusi pieri119.
lustinian a fãcut o gresealã când i-a hotãrât ca urmas în Africa pe Sergios, ceea ce nu ne
surprinde, acesta fiind logodit cu o nepoatã a Antoninei. Sergios s-a arãtat incapabil sã domine
situatia. Revolta a luat proportii, cea mai mare parte a triburilor berbere fiind alãturi de Antalas.
Stotzas apãru si el cu vandalii credinciosi. Antalas, nevoind sã rupã cu imperiul, scrise lui
lustinian, declarându-i cã maurii sunt gata sã se supunã dacã îl revocã pe Sergios, dar împãratul
nu a dat urmare scrisorii. Maurii, din ce în ce mai numerosi, rãspândirã peste tot mizeria, jaful si
incendiul, uciderea si fuga locuitorilor. lustinian trimise, în sfârsit, un coleg lui Sergios (545), în
persoana lui Areobindos,
119 Prokopios, Bell. Vând., II, 21, 16 si urm. Data de 544 e stabilitã de Stein, op. cit., 548, n.l.
:,;..: ^\- . ..•- t*
480
sotul Prejectei, om nobil, cum îl caracterizeazã Proko-pios120, dar fãrã nici o experientã a
rãzboiului. El soseste însotit de Prejecta, de Athanasios, ca prefect al pretoriului, si de Artabane,
cu putine trupe armene. Dupã ordinul împãratului, Sergios trebuia sã lupte în Numidia, unde
Cutsina luase si el armele contra imperiului, iar Areobindos în Byzacena. O luptã a avut loc în
Proconsularis, în care loan, fiul lui Sisinniolus, ofiter brav, lãsat singur fatã de forte mult
superioare, a cãzut, dupã ce 1-a rãnit mortal pe Stotzas121. în urma atâtor dezastre, lustinian 1-a
rechemat pe Sergios, pe care îl trimise în Italia; Areobindos rãmâne acum sef suprem. Dar în
curând ducele Numidiei, Guntarich, care pregãtea o revoltã, pentru a se declara rege, îl asasinã pe
Areobindos (sfârsitul anului 545), gândin-du-se sã se cãsãtoreascã cu Prejecta, a cãrei înrudire cu
împãratul i-ar fi legitimat stãpânirea. Soarta lui Gun-tarith era însã, la rândul ei, pecetluitã; el a
cãzut (în iarna 545-546), strãpuns la un banchet de sabia lui Artabane, care-i suprimã si pe
principalii lui complici, printre care mai multi vandali, în timp ce pe altii i-a trimia la
Constantinopol122. împãratul 1-a rãsplãtit nu-mindu-1 magister militum, dar, dupã câteva luni, la
cererea sa, 1-a rechemat la Constantinopol, unde va ajunge la mari demnitãti.
120 Ibidem, II, 24, 1-2.
121 Ibidem, II, 24, 9-14.
122 Ibidem, II, 26, 30-33; 28, 29 si urm.; Cf. Stein, op. cit., 551-552. [Numele Guntarith este
redat de Prokopios sub forma Gontharis (v. si Bell Gotb., III, 31, 3 sau III, 32, 6), aflatã la
originea actualului Gunter.]
481
NICOLAE BANESCU
Succesorul lui Artabane în Africa a fost loan Trogli-ta, unul dintre cei mai buni conducãtori ai lui
lustini-an123. El se distinsese ca duce de Mesopotamia, în rãzboiul cu persii si nu venea întâia
oarã în Africa, unde mai comandase un regiment de federati sub Belisarie, Solomon si Germanos.
Troglitâ a sosit pe mare la Car-thagina, în toamna anului 546. Cutsina trecuse de partea
imperialilor, dar Antalas continua sã prade tara, în vreme ce maurii din Tripolitana, condusi de
seful le-vath Ierna, se uniserã cu cei din Byzacena. în iarna 546-547, într-o câmpie din aceastã
provincie, Troglitâ repurta o victorie desãvârsitã asupra triburilor coalizate. Antalas a reusit sã
scape, dar Ierna si mii de alti berberi au fost ucisi si steagurile lui Solomon, pierdute în lupta de la
Cillium, au fost gãsite de bizantini în tabãra dusmanã.
Ordinea pãrea a fi aproape restabilitã, când maurii din Tripolitana, pe la mijlocul anului 547,
reluarã ostilitãtile, sub un sef cu numele Carcasan, îndreptându-se cãtre Byzacena. Troglitâ a
pierdut bãtãlia de lângã Marta (azi Mãret), în regiunea Syrtei Mici. El si-a reorganizat armata, a
câstigat un ajutor însemnat de la maurii din Numidia, încheind un fcedus cu lavdas, îl împacã pe
Ifisdaias, sef berber important din Numidia, cu aliatul imperial Cutsina si, în primãvara anului
548, porneste în campanie împotriva lui Antalas si Carcasan. O luptã sângeroasã a avut loc în
Byzacena meridionalã, care a decis soarta rãzboiului. O sulitã arun-
123 Dupã Stein, supranumele de Troglitâ, care se întâlneste numai la Jordanes, aratã cã el era
probabil originar din regiunea numitã Tpâyihoq situatã în Macedonia (op. cit., 554, n.2). '•"•"^'-
482
catã de Troglita asupra lui Carcasan 1-a lovit mortal si biruinta a rãmas imperialilor. Antalas a
trebuit sã se supunã si el. Linistea s-a restaurat, astfel, pentru multi ani în Africa bizantinã, care
suferise teribil în aceste îndelungate rãzboaie.
loan Troglita a fost învestit cu demnitatea de patriciu si a rãmas comandant în Africa pânã în 553-
Faptele lui glorioase au fost citate de poetul Fi. Cresconius Corippus într-o epopee, intitulatã dupã
numele sãu, lohannis (loaniada).
Pacea a fost, însã, încã o datã tulburatã în 563, prin ineptia guvernatorului militar Rogathinus.
Bãtrânul sef Cutsina, care adusese atâtea servicii imperiului, era asigurat printr-o pensie anualã.
Când a venit, în 563, la Carthagina, sã-si primeascã banii, Rogathinus 1-a suprimat, nu se stie de
ce. Fiii sãi s-au ridicat atunci în Numidia si revolta a fost destul de serioasã pentru ca lustinian sã
trimitã în Africa pe Marcian, unul dintre nepotii sãi, care a pus capãt tulburãrilor124.
b. Reorganizarea Africii bizantine, încã din aprilie 534, când se credea cã totul s-a sfârsit odatã cu
capitularea lui Gelimer, lustinian a emis cele douã constitutii privitoare la reorganizarea Africii
recuperate. Una privea administratia civilã, schitând noua orânduire întocmitã de împãrat. Acesta
tinea sã restabileascã în Africa administratia pe care o cunoscuserã supusii sãi. Importanta pe care
o atribuia eliberãrii lor se arãta, cum observã Diehl, în hotãrârea ca Africa sã fie administratã, ca
Oriens si Illyricum, nu de un proconsul,
Stein, op. cit., 559; Bury, Historyll, 147-148.
483
NICOLAE BANESCU
ci de un praefectus praetorio si sã formeze o diecezã specialã, cu resedinta la Carthagina125.
Rescriptul imperial din aprilie 534 punea în fruntea administratiei cu acest titlu pe Archelaus, care
exercitase mai înainte functia la Bizant si în Illyricum, aflându-se acum în Africa, în calitate de
casier general al corpului de expeditie.
Prefectul pretoriului era mare dregãtor al imperiului, lustinian restabili aceastã magistraturã în
toatã autoritatea sa. Atributiile sale se întindeau asupra întregii administratii civile; ele priveau
deci legislatia (prefectul asigura promulgarera tuturor legilor si deciziilor imperiale),
administratia (propunând suveranului pe guvernatorii diferitelor provincii si numind direct
anumiti functionari), justitia (prefectul având o competentã considerabilã si pronuntând sentintele
fãrã apel), în sfârsit, finantele, în care autoritatea prefectului era foarte întinsã. Chestiunile
religioase nu-i erau nici ele strãine: avea politia cultelor si protectia Bisericii ortodoxe.
Prefectul pretoriului era înconjurat de un numeros personal. Rescriptul din 534 enumera diferitele
categorii de persoane pentru fiecare serviciu, cu apunta-mentele lor: consiliatii, functionari de
rang înalt, bine plãtiti, îl ajutau pe prefect în administrarea justitiei. Cancellarii, care vin imediat
dupã consilieri, îl ajutau în aceeasi materie. Alãturi de acestia era officium pro-priu-zis, cu un
personal foarte numeros, împãrtit în douã categorii: angajatii distribuiti într-un numãr de birouri,
scrinia (commentariensis si ab actis), birouri
L'Afriqne, Livre II, I-ere pârtie, l'administr. civile.
484
l C
însãrcinate cu redactarea actelor si pãstrarea arhivelor; libelli, care primeau cererile adresate
prefectului; scri-nium operum, însãrcinat cu lucrãrile publice si constructiile; scrinium arcae,
având administratia caselor prefecturii si ordonantarea cheltuielilor provinciei etc. si auxiliari
grupati în corporatii sau scholae (exceptores, grefieri administrativi, chartularii, însãrcinati cu
socotelile; mittendarii, pentru perceperea impozitelor; cur-sores, curieri pentru serviciul
corespondentei; singularii, un fel de gardã personalã, întrebuintati în misiuni de încredere;
draconarii, purtãtorii drapelului etc.)126.
Sub autoritatea prefectului erau sapte guvernatori, cu titlul de consulares sau praesides, însãrcinati
cu administratia civilã a provinciilor. Provinciile Africii bizantine erau acum: Proconsularis,
Byzacium si Tripoli-tania, comandate de consulares; Numidia, Mauritania I (sitifianã), Mauritania
II (caesariana, tingitanã) si Sardinia, comandate de praesides.
în ce priveste reorganizarea militarã, lustinian pre-scria, de asemenea, prin cealaltã constitutie
pentru Africa, modul în care întelegea sã se înfãptuiascã ocupatia militarã. Trupele de frontierã,
care consistau în cea mai mare parte din limitanei, asezate în lagãrele întãrite (castra)127 ale
frontierei, sub comanda ducilor, trebuiau sã fie în stare, în caz de agresiune, a ajuta ti-
126 Ibidem, pp. 98-106.
127 Charles Diehl (.L'Afrique byzantine, Livre II, I-ere pârtie, chap. II) expune principiile
sistemului defensiv al Africii bizantine, distingând între elementele acestui sistem: orase
fortificate (civitates), lagãre întãrite (castra), fortãrete mari (castella), redute mai putin importante
(burgi) si ziduri de baraj (clisurae).
485
NICOLAE BANESCU
nuturile unde erau rânduite fãrã sã astepte întãriri de la armata de expeditie. Limitaneii erau
soldati coloni, care dobândeau terenuri în apropierea frontierei si erau obligati sã le cultive128.
Armata mobilã, cantonatã în interiorul tãrii, în orase, era compusã din milites comitatenses,
organizatia în numeri sau KaTdAoyoi, constituind trupe de infanterie si regimente de cavalerie
recrutate din populatiile provinciilor, apoi din federati (Joederati), în genere cãlãri, regimente de
mercenari barbari din natiunile vecine, nu în sensul primitiv al cuvântului, ca entitãti
autonome129.
Pe lângã acestia, armata mobilã cuprindea si contingente de indigeni (gentiles), recrutati din
triburile
128 Ludo M. Hartmann a reprodus (Untersuchungen zur Geschichte aer byzantinischen
Verwaltung in Italien, 540-750, Leipzig, 1889, nota de la p. 52-53) pasajul caracteristic asupra
acestor trupe din constitutia din aprilie 534 privitoare la administratia militarã a Africii si adresatã
lui Belisarie: „pro limitaneis vero ordinandis (.quia necessarium nobis esse videtur, ut extra
comitatenses milites per castra limitanei constituantur, qui possit et castra et civitate Hmitis
defendere et terras colere, ut aliipro-vinciales videntas eos perpartes ad illa loca se conferanf)
exem-plum fecimus unius numeri limitaneorum, ut secundum exem-plum, quod nos misimus, per
castra et loca, quae provideret tua magnitudo, eos ad similitudinem nostri exempli ordinet, sic ta-
men ut, si inveneris de provinciis idonea corpora, aut de illis, quos antea milites habebant,
limitaneorum constituas numero in uno-quoque limite, ut, si forsitan commotio aliqua fuerit,
possint ipsi limitanei sine comitatensibus militibus una cum ducibus suis adi-uvare loca, ubi
dispositi fuerit, non longe limitem exeuntes nec ipsi limitanei nec duces eorum...".
129 Stein, op. cit., 87.
486
africane. Africa a fost împãrtitã militar în 4 circumscriptii: Tripolitania, Byzacena, Numidia si
Mauritania.
Un magister militam Africae era comandant tuturor trupelor, având un ajutor, domesticus (în
textele epocii ulterioare: unoaipa-nyydg). Comanda peste numeri o aveau tribuni sau comites.
tara a iesit cu totul ruinatã din îndelungatele lupte purtate în toate provinciile ei si Prokopios
însirã urmãrile nefericite ale cuceririi. Administratia bizantinã instalatã din nou nu a fost dintre
cele mai bune, fiscalitatea abuzivã apãsa greu asupra populatiei, care a avut de suferit si din cauza
intolerantei religioase. Nu se poate tãgãdui totusi, cum aratã Diehl, grija împãratului de a
introduce ordinea si a asigura linistea în tara eliberatã. Ruinele fortãretelor bizantine rãspândite
peste tot în Africa mãrturisesc activitatea desfãsuratã de lustinian pentru protectia tãrii; lucrãrile
de utilitate publicã în orase, mãsurile pentru repopularea regiunilor devastate ne aratã interesul
suveranului pentru prosperitatea Africii, cu atâtea jertfe reîncorporatã în imperiu"0.
c. Cucerirea Italiei. Rãzboiul cu gotii. Africa în mâinile bizantinilor constituia o admirabilã bazã
de operatii pentru cucerirea Italiei, împrejurãrile aveau sã ofere în curând si aici un pretext
interventiei Imperiului bizantin.
Lui Theodoric îi urmase la tron un copil, nepotul sãu, Athalaric, pe care Amalasuntha, fiica
marelui re-
130 V. observatiile savantului francez din Cambridge Medieval History, voi. II, pp. 22-24.
487
ge, îl avea din cãsãtoria sa cu vizigotul Eutharic. Ea a luat frânele cârmuirii în timpul minoratului
fiului sãu. Regina primise o educatie romanã la Ravenna, stia bine greceste, era curajoasã si
inteligentã131, si hotãrî sã dea fiului sãu educatia pe care o primise si ea. îl încredinta deci grijii a
trei goti civilizati, care împãrtãseau vederile sale. Dar gotii, ca popor, nu întelegeau civilizatia
italianã si credeau numai în arta rãzboiului. Câtiva sefi se prezentarã reginei, protestând împotriva
regimului de educatie a regelui, menit sã facã din el un efeminat si las132. Amalasuntha a fost
nevoitã sã primeascã protestele lor, desi nu erau pe placul ei. Atha-laric a fost scos din pregãtirea
pedagogilor si, fiind o naturã slabã, a fost târât de tinerii asociati acum la educatia sa nationalã în
vicii care îi ruinarã repede sãnãtatea. Rãu vãzutã de goti, Amalasuntha, amenintatã de un complot,
luã mãsuri împotriva conspiratorilor si simti nevoia sã-si pregãteascã retragerea. Ea îi scrise lui
lustinian, întrebând dacã ar fi dispus sã o primeascã, în caz de nevoie, împãratul a fost bucuros sã
o primeascã si i-a pregãtit o casã la Dyrrachion, unde sã poatã poposi în drumul sãu spre
Constantinopol. în acest timp, trei dintre sefii goti ostili au fost îndepãrtati de la Curte, trimisi în
misiuni militare la frontierã, unde, mai târziu, aveau sã fie ucisi.
Amalasuntha avea o rudã apropiatã în Italia, Theo-dahad (Theodad), vãrul ei (fiu al Amalafridei,
regina vandalilor, o sorã a lui Theodoric). El nu avea nimic din însusirile militare ale rasei sale. Se
bucurase de o
131 Prokopios, Bell. Goth., I, 2, 3-4.
132 Ibidem, I, 2, 6 si urm.
488
educatie liberalã si se închinase studiului filosofici lui Platon. Era însã de o mare cupiditate. Avea
numeroase proprietãti în Toscana si, prin încãlcãri asupra vecinilor, se fãcuse stãpân pe o mare
parte a acestei provincii. Populatia se plânsese împotriva rapacitãtii sale si Amalasuntha îl silise la
restituiri133.
Theodahad nu avea ambitii de mãrire. Idealul sãu era sã-si petreacã viata în plãceri la
Constantinopol si a cãutat sã-si realizeze aceastã dorintã îndatã ce s-a ivit prilejul. Doi episcopi
din Rãsãrit venirã la Roma, pentru chestiuni de doctrinã teologicã. Theodahad le încredinta o
scrisoare cãtre lustinian, în care îi propunea acestuia sã-i cedeze bunurile din Toscana în schimbul
unei sume de bani, al rangului de senator si al permisiunii de a trãi la Constantinopol.
Odatã cu episcopii venise (în 534) si un agent imperial, Alexandru, spre a aduce regentei plângeri
cu privire la purtarea ei nemultumitoare, cu prilejul jafului de la Gratiana, când gotii se luptaserã
cu gepizii la Sirmium pentru dezertorii bulgarii si pentru afacerea cetãtii Lilybaeum. Regenta a
replicat acestor acuzatii, reamintind serviciile aduse împãratului în Sicilia, cu prilejul campaniei
din Africa. Dar aceste acuze urmãreau numai sã-i amãgeascã pe goti. în realitate, Alexandru avea
misiunea precisã de a încheia o conventie secretã cu regenta, deoarece situatia ei era mai criticã
decât oricând. Viata de plãceri îl ruinase cu totul pe Athalaric, care nu mai avea mult de trãit. La
moartea lui regenta, foarte impopularã, nu si-ar fi putut pãstra decât cu greu situatia si ea se
gândea sã
Ibidem, I, 3, 3-4.
489
NICOLAF. BÃNESCU
depunã puterea în mâinile lui lustinian134. Ea comunicã lui Alexandru intentia sa si acesta se
întoarse cu episcopii la Constantinopol. Primind mesajul regentei si pe al lui Theodahad, lustinian
a trimis un nou agent în Italia, pe Petrus, un abil diplomat.
în acest timp Athalaric s-a stins din viatã (2 octombrie 534). Venind momentul critic,
Amalasuntha a comis o gresealã fatalã: i-a propus lui Thodahad sã împartã cu ea demnitatea
regalã si 1-a proclamat rege, în noiembrie 534, luându-i jurãmânt cã-i va lãsa exercitiul
guvernãrii. Furã expediate îndatã scrisori lui lustinian despre noua situatie135. Dar dupã
formalitãtile ipocrite, Theodahad aruncã masca. El a adunat rudele celor trei goti ucisi de reginã,
i-a suprimat pe notabilii care-i erau credinciosi si pe ea a închis-o într-o insulã a lacului Bolsena.
Amalasuntha a fost apoi silitã de ingrat sã scrie o scrisoare lui lustinian, declarând cã totul e bine.
Theodahad a scris el însusi în acelasi sens, trimitând scrisorile cu doi senatori: Liberius si
Opilio136.
în drumul sãu pe Via Egnatia, Petru îi întâlni pe gotii care duceau scrisorile ce vesteau moartea lui
Athalaric si ridicarea la tron a lui Theodahad. Ajuns în portul Aulona, îi întâlni pe Liberius si
Opilio, care îl informeazã despre arestarea reginei. El trimise în grabã un mesager la
Constantinopol si asteptã ordine noi. lustinian scrise imediat o scrisoare Amalasunthei, asigurând-
o de protectia sa si-i dãdu lui Petru instruc-
134 Prokopios, op. cit., I, 4, 27-28.
135 Ibidem, l, 4, 1-11. [Despre ansamblul acestor evenimente, v. T. Lounghis, Les ambassades
byzantines en Occident... 407-1096, Athena, 1980, p. 9, 60 si urm.]
136 Bury, History II, 163-164. } • ,_ j A\ M
490
tiunii în sensul cã trebuia sã-i punã în vedere lui The-odahad si gotilor cã e pregãtit sã o sprijine
pe regentã. Dar autoritatea împãratului si declaratiile ambasadorului nu O' mai puturã salva pe
Amalasuntha: ea a fost ucisã în închisoarea sa (30 aprilie 535), rudele gotilor ucisi convingându-1
pe Theodahad s-o execute în interesul propriei sale sigurante. Petru nu a ezitat sã-i declare, în
numele lui lustinian, cã aceastã crima înseamnã „rãzboiul neîmpãcat între împãrat si goti (âcr-
novSog PO.CIÃ.EÎ iL KO.I (rcpicnv 6 naêtiot e'crrai)"-137
Aceasta e tragica istorie a Amalasunthei, cum ne-o povesteste Prokopios în istoria rãzboaielor.
Dar în Anekdota™ el o acuzã pe Theodora de aceastã crimã: ea s-ar fi temut de venirea reginei,
tânãrã încã si frumoasã, si i-ar fi cerut lui Petru sã îl îndemne pe Theodahad sã o ucidã.
lustinian a socotit omorârea reginei, cãreia îi oferise protectia imperiului, ca un casus belii. Prin
ambasadorul sãu Petru, el îi ceru lui Theodahad sã abdice si sã-i lase Italia; în caz contrariu, va
avea rãzboi, în acelasi timp, împãratul a pregãtit expeditia. El trimise asupra Italiei douã armate:
una, comandatã de Mundus, magister militum per Ittyricum, trebuia sã pãtrundã în Dalmatia, sã ia
Salona139; cealaltã, mai mare (avea 7.500 de oameni, afarã de garda personalã a generalului), era
încredintatã lui Belisarie140, cu titlul însemnat de avTOKpâTOtp. Ea trebuia sã urmeze drumul
137 Bell. Gotb., I, 4, 31.
138 16, 1-4. [în editia româneascã a lui H. Mihãescu (v. Supra, n. 7), textul respectiv se aflã la p.
133J
139 Bell. Goth., I, 5, 2. \ "(0Ibidem, I, 5, 3-4.
: -dl .q ,i \
491
pe mare si sã opereze o deschidere în Sicilia. în acelasi timp, diplomatia imperialã se silea sã

atragã împotriva ostrogotilor o aliantã barbarã si cerea, cu bani, sprijinul merovingianului
Theodebert. O misiune cu scrisori si daruri îl invita sã coopereze împotriva arienilor goti141.
Theodahad era, ca si Gelimer al vandalilor, un om incapabil sã reziste atacului imperial. Ca si
regele vandal, el ne înfãtiseazã exemplul tipic a ceea ce fãcuse civilizatia romanã din barbari: nu
mai avea nici una din energiile native ale rasei sale - (ov JJ.EV KCCI cpvaei ãvavSpot, zice
Prokopios. Campania s-a deschis în 535. Fortele ostrogote din Dalmatia erau slabe; Mundus le-a
învins usor si a luat Salona. Sicilia a fost cuceritã, de asemenea, fãrã greutate. Singurã garnizoana
din Pa-normon (Palermo) a opus rezistentã, dar a fost repede învinsã de Belisarie. Acesta a trecut
apoi în Africa, de unde împãratul îi dã ordin sã vinã în Italia împotriva gotilor. Belisarie intrã în
Italia pe la Rhegium, însotit de Prokopios (mai 536). Populatia, care îi ura pe os-trogoti, îl salutã
ca pe un eliberator, în noiembrie, Belisarie cucerea Neapole, dupã un scurt asediu. Succesele
acestea rapide au provocat indignarea soldatilor ostrogoti. O revolutie militarã îl rãstoarnã pe
Thoda-had (noiembrie 536)142 si îsi alege un sef în persoana lui Vitiges, soldat de origine
obscurã, dar de o bravurã încercatã. Acesta nu avea însã însusirile unui general.
141 Ibidem, I, 5, 8 si urm.
142 El a pierit ucis pe drum, când a încercat sã fugã din Roma la Ravenna [Ibidem, 11, 1-10
(traducerea lui H. Mihãescu, Rãzboiul cu gotii, p. 46-47)].
492
El îsi pierdu vremea retras la Ravenna, unde îsi serba nunta cu o principesã din familia lui
Theodoric, cu Ma-tasontha, fiica Amalasunthei. Deoarece a fost o cãsãtorie silitã; el si-a fãcut din
ea o dusmancã implacabilã.
La sfârsitul anului 536, Belisarie, chemat de populatia romanã, s-a îndreptat asupra Romei si, fãrã
sã întâmpine din partea garnizoanei ostrogote vreo rezistentã, a intrat, la 9 sau 10 decembrie 536,
în Roma, restabilind în ea autoritatea lui lustinian. Dar îndatã s-a vãzut neajunsul politicii militare
a lui lustinian, care întreprindea actiuni mari cu mijloace putine. Fortele puse sub comanda lui
Belisarie erau cu totul mediocre. Biruitorul a primit în curând supunerea Apuliei si Calabriei, în
care nu erau goti, si a gotilor din Samni-um de Sud143. Belisarie s-a silit apoi sã punã Roma în
stare de apãrare contra unui eventual asediu si a trimis detasamente ca sã ocupe Narni, Spoleto si
Perusa.
în februarie, Vitiges trece la ofensivã. Armata adusã dinaintea Romei era sporitã cu cea venitã din
Proven-ta, cãci el respectase pactul lui Theodahad, care o cedase francilor. Avea, astfel, la asediul
Romei câteva zeci de mii de soldati. Fatã de aceastã armatã formidabilã, Belisarie avea în Roma
numai 5.000 de soldati. El a trebuit sã ia mãsuri energice contra unor senatori favorabili gotilor.
Papa Silverius, bãnuit de întelegere cu dusmanii, e ridicat din Scaun (18 noiembrie 537) si
înlocuit cu Vigilius.
Vitiges a rãmas mai mult de un an (februarie 537 -martie 538) sub zidurile cetãtii, fãrã a putea
face nimic: toate silintele sale se sfãrâmarã în fata admirabilei
Bell. Gotb, I, 15, 1-4. n. ;; • ,K .-•,.^-
493
NICOLAE BANESCU
energii a lui Belisarie. într-o scrisoare adresatã împãratului, el aratã inferioritatea în care se aflã,
înconjurat de forte considerabile si, cerând sã i se trimitã întãriri, face aceastã declaratie de
credintã si de vitejie: „Eu stiu, desigur, cã sunt dator Majestãtii Tale cu moartea si de aceea
nimeni nu m-ar putea scoate viu de aici"114. Cu atât de putini oameni, el a fãcut minuni de
ingeniozitate strategicã si de curaj personal, în cele 69 de lupte dintre asediatori si asediati145,
încât nici asalturile furioase ale vrãjmasilor, nici tãierea apeductelor, nici bolile si foametea care
decimau trupele sale nu au putut sã-i biruie rezistenta.
împãratul a fost impresionat de atâta bravurã si a trimis întãriri în Italia. Unele din aceste întãriri
au ajuns la Roma. în decembrie, alte trupe au fost trimise, sub comanda lui loan, nepotul lui
Vitalian, si ele au debarcat pe coastele Adriaticii. Tot atunci mari cantitãti de grâu se apropiau de
Roma, si acestea 1-au determinat pe Vitiges sã facã propuneri de pace, declarând, prin solii trimisi
lui Belisarie, cã cedeazã Campania si Sicilia si cã va plãti un tribut anual. Belisarie a respins
propunerea, acordând numai un armistitiu de trei luni, pentru ca ambasadorii sã poatã trata cu
împãratul146, în februarie 538, armistitiul expirând, loan nãvãlea în Picenum si cucerea Rimini.
Matasontha îi oferea Ra-venna, cu conditia de a o lua de sotie147. La stirea cãderii cetãtii Rimini,
Vitiges a ridicat asediul Romei
144 Ibidem, l, 24, 17.
145 Stein, op. cit., 350.
146 Prokopios, II, 6, 3 si urm.
147 Ibidem, II, 10, 11.
,^494
(martie 538). Când jumãtate din trupele lui au trecut Pons Milvius, Belisarie le atacã puternic cu
toate fortele sale si gotii au avut pierderi considerabile148. La apelul arhiepiscopului ele Milan,
Datius, trupe bizantine au intrat cu Mundilas în Liguria si au ocupat (aprilie 538) acest oras.
Flotele imperiale dãdeau în acest timp lovituri în toate pãrtile.
Pe la mijlocul anului 538, sosesc în Italia noi ajutoare, 7.000 de oameni din Orient, sub comanda
lui Narses. Dar neîntelegerile dintre cei doi generali au slãbit autoritatea lui Belisarie si au
anihilat unitatea de conducere. O scrisoare a împãratului cãtre Belisarie spunea categoric cã,
trimitându-1 pe Narses în Italia, nu întelegea a-1 învesti cu comanda armatei; el dorea ca Belisarie
sã conducã întreaga armatã cum va crede si se cuvine ca toti sã i se supunã „în interesul Statului
nostru". Narses însã socotea cã este sub demnitatea functiei sale sã lucreze ca subordonat al unui
general si pretexta, când trebuia sã colaboreze la actiunea lui Belisarie, cã planul acestuia nu e
interesul Statului149, în aceastã situatie trupele s-au risipit în diferite directii. Belisarie cuceri
totusi câteva orase, între care si Milan, care a fost apoi recucerit de goti, silit sã capituleze si
aservit enorm pe urma acestei reocupãri. Francii lui Theodebert au profitat de aceste lupte dintre
goti si bizantini pentru a trece Alpii în Italia, pustiind îngrozitor valea Fadului. lustinian s-a vãzut
nevoit sã-1 recheme pe Narses la începutul anului 539, lãsând lui Belisarie singur conducerea
operatiilor. Lucrurile s-au
149
Ibidem, II, 10, 12 si urm.; Bury, II, p. 194. Bury, II, pp. 199-200.
495
NICOLAE BANESCU
îndreptat repede: una câte una cetãtile cad în mâna lui Belisarie, Italia centralã este curãtitã de
dusmani si Vitiges se închide în Ravenna. Cãtre sfârsitul anului 539, Belisarie îl atacã în acest
ultin al sãu refugiu; Ravenna e blocatã pe uscat si pe mare. Regele cãuta sã provoace dificultãti
din afarã imperiului si a izbutit sã trimitã o solie la Chosroes al persilor, spre a-1 convinge de
primejdia pe care o prezintã pentru el cãderea Italiei, dupã cea a Africii, în mâinile lui lustinian, si
a-1 decide sã facã rãzboi imperiului150. Stein crede cã lustinian nu a putut fi strãin de interventia
lui Vitiges pe lângã Chosroes si de aceea s-a decis sã ofere îndatã ostrogotilor pacea în conditii
neasteptate. Doi ambasadori sosesc din Constantinopol, aducând instructiunile lui lustinian pentru
pace. El propunea o împãrtire a Italiei: tãrile la nord de P6 vor fi pãstrate de Vitiges, cele de la
Sud vor fi ale împãratului. Tezaurul regal din Ravenna va fi împãrtit egal între pãrtile
contractante. Gotii, surprinsi de aceste propuneri, mai bune decât ar fi dorit, le-au acceptat fãrã
sovãialã. Atunci s-a întâmplat un fapt care aruncã o curioasã luminã asupra moravurilor bizantine
ale veacului al Vl-lea. Cu toatã vointa formal exprimatã de suveranul sãu, Belisarie se opune
instructiunilor primite, nevrând sã renunte la o biruintã totalã pe care o stia atât de apropiatã.
Când ambasadorii se întoarserã în lagãrul sãu, cerându-i sã-si punã semnãtura pe tratatul de pace
pe care gotii o socoteau indispensabilã pentru validitatea lui, Belisarie refuzã, cu toate protestele
tuturor generalilor. Atunci gotii, în disperare, luarã o hotãrâre ex-
1 Prokopios, II, 22 si urm.
496
traordinarã: proclamarea lui Belisarie ca împãrat al Occidentului. Ei trimiserã la el în secret

emisari, ce-rându-i sã primeascã domnia. Vitiges a fost constrâns sã-si dea consimtãmântul.
Belisarie întelege sã rãmânã credincios suveranului sãu, dar se grãbeste sã profite de acest
neasteptat prilej. Luându-si precautiile necesare pentru înlãturarea oricãrei suspiciuni, el se
preface cã primeste propunerile si promite emisarilor goti, care veniserã la el în secret, cã va
îndeplini promisiunile pe care i le ceruserã (de a respecta viata si proprietãtile gotilor), amânându-
si numai depunerea jurãmântului pe care trebuia sã-1 facã în calitate de suveran al italienilor si
gotilor. Portile Ravennei se vor deschide astfel si Belisarie îsi face intrarea în oras în fruntea
gãrzilor sale, în mai 540. în acelasi timp, din ordinul sãu, flota bizantinã pãtrunde în portul
Classis, încãrcatã de provizii, pentru alimentarea orasului. Când vestea cãderii Ravennei se
rãspândeste, comandanti din multe cetãti trimit la Belisariu, spre a-1 încredinta de supunerea lor.
Singure femeile barbare, care auziserã de la sotii lor cã dusmanii sunt mari la trup si mult mai
numerosi, îsi insultau acum sotii, arãtând cu mâna pe învingãtori, si le imputau lasitatea151.
Belisarie îl pune pe Vitiges sub pazã, dar cu multã cinste, si permite gotilor care locuiau dincoace
de P6 sã se ducã sã-si cultive pãmântul, încât bizantinii se simt mai în sigurantã în Ravenna, fiind
aproape egali la numãr cu gotii.
151 Prokopios, op. cit., II, 29, 34. [= Rãzboiul cu gotii, p. 131.l
traducerea lui H. Mihãescu,
497
l
Vitiges a fost transportat apoi cu familia sa la Con-stantinopol, împreunã cu floarea aristocratiei

gotice, lustinian 1-a tratat cu omenie, ca si pe Gelimer, i-a acordat titlul de patriciu si i-a dãruit un
domeniu în Asia. El va supravietui numai doi ani înfrângerii sale. Vãduva sa, Matasontha, 1-a luat
mai târziu în cãsãtorie pe Germanos, nepotul împãratului, privit ca eventual
' succesor.
Rãzboiul interminabil cu persii ne explicã excesiva
', prelungire a rãzboiului în Italia. Imperiul nu avea des-
; tule mijloace ca sã sustinã lupta pe douã fronturi. Surprinsi un moment de cãderea Ravennei,
gotii se
, desteptarã si, puternici încã în nordul Italiei, îi oferirã coroana lui Uraîas, comandantul unei
armate gote la nord de P6, însã acesta sfãtui sã fie ales Ildibad, care comanda la Verona. Amândoi
pierirã din pricina intrigilor în care fost prinsi, iar unul dintre rugi, Eraric, izbuti sã fie recunoscut
rege si intrã în tratative cu imperiul. Dar Totila, nepotul lui Ildibad, începuse si el
i tratative, în momentul în care partida decisã la rezis-
, tentã i-a oferit coroana, în toamna anului 541. (Eraric
.- fusese atunci asasinat de goti).
în Totila gotii îsi aflaserã un sef tânãr, plin de energie si cu mari însusiri militare. El îsi schimbã
îndatã atitudinea si nu se mai gândi decât la salvarea poporului
, sãu.
Totila porni deci energic la actiune. lustinian îl tri-
; mise în Italia pe Artabazes, armean de origine si ofiter
f capabil, încercarea sa de a cuceri Verona nu izbuteste si imperialii se retraserã dincoace de P6.
în primãvara anului 542 lupta se dã lângã Faenza, luptã în care bizantinii au fost învinsi, iar
viteazul Artabazes a murit
498
din pricina rãnii primite în lupta singularã cu un got urias, pe care îl ucisese152. Generalii romani
nu aveau nici o unitate de actiune si Totila a putut cuceri multe orase în Italia centralã, iar cãtre
sfârsitul anului 546 împresura Roma, unde comanda Bessas.
Fatã de aceastã situatie, lustinian se gândi sã-1 recheme pe Belisarie din Asia, unde purta rãzboiul
cu persii si sã-1 trimitã iarãsi în Italia, în aceeasi calitate de comandat suprem. Dar îl trimise fãrã
trupe si fãrã mijloace suficiente si bravul general a încercat în zadar sã scape Roma cu putinele
trupe aduse de loan trimis anume de Belisarie la împãrat, spre a obtine mijloacele necesare unei
actiuni serioase. Roma cãzu, dupã multe lupte, la 17 decembrie 546, prin trãdarea isa-urienilor,
care deschiserã gotilor, noaptea, poarta Asinaria.
Totila spera cã acest succes va pune capãt rãzboiului si începu negocieri, respinse de lustinian,
care-i punea în vedere cã trebuie sã trateze cu Belisarie, învestit cu depline puteri. Ambasadorii
lui Totila erau instruiti sã declare cã, dacã pacea va fi respinsã, el va dãrâma la pãmânt toatã
Roma, îi va nimici pe senatori si va ataca Illyricum. Belisarie, care se afla la Porto, îl opri însã de
la acest gând, printr-o scrisoare în care-i vorbeste de monumentele care fac gloria Romei si prin
care ea apartine posteritãtii, astfel încât o insultã
152 Prokopios, III, 4, 23-29. [Acelasi izvor îl mai mentioneazã pe Artabanes, alt comandat
bizantin de origine armeanã, pentru care se poate consulta EPLBIP, voi. III, Athena, 1998, p. 219,
s. v., ca si Infra, n. 163 a lui N. Bãnescu.]
499
NICOLAE BANESCU
asupra ei va fi privitã ca o mare nedreptate fãcutã tuturor generatiilor viitoare153.
Nelinistit de succesele pe care imperiul începea sã le aibã în sudul Italiei, Totila hotãrãste sã
întreprindã o expeditie în acele pãrti, în acest scop, el dãrâmã mai întâi o treime din zidurile
Romei si hotãrî sã evacueze orasul, ducând în Campania populatia care mai exista, târând în
alaiul sãu senatul captiv; lãsând o bunã parte din armata sa afarã din oras, la vest, în lagãr, pentru
pazã, el porni cu restul armatei spre Lucania154.
Totila ocupã cea mai mare parte din teritoriile cucerite de loan, care se retrãsese la Otranto si-i
hãrtuia pe gotii risipiti în toate pãrtile, astfel încât Totila s-a vãzut silit sã-i adune la nordul
Apuliei, lângã muntele Gargano155. loan ocupã apoi Tarent, iar Totila se îndreptã spre Italia
centralã.
în aprilie 547, Belisarie lãsã la Porto, pe care îl ocupase mai înainte, soldatii necesari spre a
asigura apãrarea si intrã cu restul armatei în Roma, fãrã ca gotii sã încerce a-1 împiedica, începu
imediat sã restaureze zidurile, ca sã se poatã apãra, în momentul previzibilei întoarceri a regelui
got. Neputând construi într-un timp atât de scurt cât dãrâmase Totila din împrejmuire, se mãrgini
sã arunce unele peste altele pietrele, lip-sindu-i cu totul varul pentru a le cimenta, în fata zidului
astfel improvizat se afla un sant adânc, sãpat mai dinainte. Numai portile sfãrâmate de goti nu avu
vreme sã le aseze din nou. Punând toatã armata la lucru,
153 Bury, II, pp. 243-244.
154 Prokopios, III, 22, 18-19.
155 Ibidem, III, 23, 20-24.
500
a putut repara astfel, în 25 de zile, tot ce dãrâmase Totila. Aduce, în acelasi timp, pe Tibru multe
provizii si toate acestea atraserã populatia refugiatã în împrejurimi.
îndatã ce auzi, Totila se ridicã cu toatã armata si veni la Roma, asezându-si tabãra lângã Tibru. A
doua zi, la rãsãritul soarelui, gotii se aruncarã cu mare furie si zgomot asupra zidurilor. Belisarie
îi asezã pe cei mai buni luptãtori la portile dãrâmate si, dupã o luptã crâncenã, care a tinut pânã
noaptea, gotii au fost înfrânti. Ei se retraserã în tabãrã, pentru a începe din nou asaltul în zorii
zilei urmãtoare. Dar si acest atac a fost respins sângeros. Totila se retrase atunci la Ti-bur156,
surpând toate podurile de pe fluviu, ca sã nu-i poatã Urmãri imperialii.
Belisarie asezã portile zidurilor, îmbrãcându-le în fier si trimise iarãsi împãratului cheile, la
Constantino-pol157. Totila atacã Perusa (vara anului 547), care rezistã158, apoi se întoarse în
sudul Italiei, unde loan dãduse o mare loviturã, fugãrind trupele gote din Capua, unde erau închisi
senatorii si sotiile lor, pe care îi elibereazã si îi trimite în Sicilia. în fata fortelor superioare ale
gotilor, loan se retrase în Otranto159.
La insistentele lui Belisarie, lustinian trimite câteva întãriri, numãrând vreo patru mii de oameni
si pe Va-
156 [în textul original Tibouris (Prokopios, Bell. Goth., II, 4, 7; III, 10, 23; III, 10, 19-22; III, 24,
32), astãzi Tivoli, oras situat lângã Roma, spre rãsãrit.]
157 Ibidem, III, 24, 8 si urm., 19 si urm.
158 Ibidem, III, 25, l si urm. [în textul lui Prokopios e Perusia, azi Perugia]. .,
159 Ibidem, III, 26. 4
501
NICOLAE BANESCU
lerian, magister militum al Armeniei, cu o mie de buc-cellari ai sãi. împãratul, temându-se pentru
Sicilia, poruncise lui Belisarie sã întreprindã o ofensivã în sudul Italiei. Generalul a venit la
Crotona cu putine trupe. Cavaleria sa fu decimatã de Totila lângã Rossano si Belisarie trecu la
Messina, unde îsi va petrecu iarna din 547-548. Primãvara trecu la Otranto, apoi încercã sã ajute,
cu Valerian si loan, Rossano, asediat de Totila, dar nu izbuti si generalii se despãrtirã, pornind
cãtre nord. Rossano a trebuit sã capituleze. Perusa cãzu, de asemenea, în mâinile gotilor, cãtre
primãvara anului 549-
Reusita fiind imposibilã din pricina mijloacelor extrem de reduse de care dispunea, în iulie 548,
Belisarie a îmbarcat-o la Otranto pe sotia sa Antonina pentru a merge la Constantinopol, sã
intervinã prin Theodora, la care avea mare trecere, ca împãratul sã-i trimitã întãriri serioase. Dar
înainte de sosirea ei, împãrãteasa murise de un cancer, în lipsa ajutorului ei, Antonina nu a putut
face altceva decât sã obtinã rechemarea lui Belisarie. lustinian o admite, având trebuintã de
Belisarie împotriva persilor160.
Plecarea lui Belisarie înrãutãti situatia. Italia aproape nu mai avea apãrare. Flota ostrogotã,
condusã de transfugul Indulf, fost buccellar al lui Belisarie, devasta cumplit în primãvara anului
549 coasta Dalmatiei, biruind cu totul trupele guvernatorului de Salona trimise asupra lui si
capturându-le corãbiile161. Totila ata-
160 Prokopios, op. cit., III, 30, 25.
161 Ibidem, III, 35, 23 si urm.
M
502
cã din nou Roma si reusi sã o recupereze. Belisarie îl lãsase acolo pe buccellarul sãu Diogenes,
soldat încercat, care se apãrã câteva luni, dar în ianuarie 550, printr-o nouã trãdare a isaurienilor,
care deschid poarta Sfântul Paul (antica porta Ostiensis), Totila ocupã iarãsi Roma, în care se
instala acum ca un suveran. El începu lucrãri de reconstruire si se îngriji de repopularea orasului;
în acelasi timp, se adresã din nou împãratului, oferind Sicilia si Dalmatia, un tribut anual si trupe
de câte ori imperiul ar cere. Dar lustinian nu primi ambasada regelui si acesta se hotãrî sã ducã
rãzboi în Sicilia. în drumul sãu fãcu sã capituleze Taren-tul si, trecând în Sicilia (mai 550),
Rhegium cãzu, de asemenea, în mâinile sale, în timp ce, la nord de Apen-nini, gotii ocupau
Rimini si repurtau o mare biruintã asupra unei trupe imperiale aproape de Ravenna. Totila a
încercat, fãrã a izbuti, sã supunã si Messina. Apoi începu sã devasteze Sicilia. Invazia insulei care
interesa direct Curtea bizantinã, Sicilia întreagã fãcând parte din bunurile private ale
Coroanei162, îl determinã pe lustinian la o sfortare supremã. El se gândise — mãrturiseste
Prokopios — sã-1 trimitã în Italia pe Germanos ca generalisim al rãzboiului cu gotii si acestia,
aflând, intraserã în mare panicã, întrucât faima lui era cunoscutã de toti. Dar, spune mai departe
istoricul, nu se stie de ce împãratul s-a rãzgândit si a expediat în locul sãu pe Liberius, cu câteva
mii de pedestri, la Syracuza. Apoi, socotind cã acesta era prea în vârstã si putin experimentat în
ale rãzboiului, îl trimise pe urma lui pe
62 Stein, op. cit., p. 424.
503
Artabanes163, pentru a-1 înlocui. Liberius nu putuse rãmâne în Syracuza, asediatã de goti, si
trecuse la Pa-normon (Palermo), unde îl gãsi, dupã câteva luni, Artabanes, a cãrui flotã fusese
împrãstiatã de o furtunã, înainte de sfârsitul anului 550, Totila pãrãsise Sicilia cu o pradã imensã,
la zvonul apropiatei sosiri a unei armate mari imperiale în Italia de Sus.
într-adevãr, lustinian se hotãrâse sã trimitã împotriva gotilor ca generalissim pe nepotul sãu
Germanos, încântat de aceastã misiune, gândindu-se, afirmã Pro-kopios, sã salveze Italia, ca mai
înainte Africa. Cãsãtorit cu Matasuntha, fiica Amalasunthei, el credea - afirmã istoricul - cã gotii
se vor rusina sã ia armele împotriva lui dacã ar fi avut-o însotitoare pe sotia sa, urmasã legitimã a
lui Theodoric164.
împãratul îi puse la dispozitie mari sume de bani, la care el adãugã altii din propria sa pungã, si
putu aduna în scurtã vreme, continuã mentionatul istoric, multã armatã din cei mai viteji oameni.
Din toate pãrtile alergau mercenari sub steagurile sale si buccellari ai altor generali. Fiii sãi, Iustin
si lustinian, ridicau trupe în Balcani, iar loan, nepotul lui Vitalian, ginerele lui Germanos,
comandând Illyricum, participa si el la
163 Implicat mai înainte, cu alti doi armeni de la Curte, într-un complot împotriva împãratului,
încercând sã-1 atragã si pe Germanos, acesta denuntã indirect complotul. lustinian s-a indignat cã
nu a fãcut-o imediat si asa se explicã nehotãrârea împãratului fatã de general. El a tratat însã cu
clementã pe complotisti, sus-pendându-i un timp din functii. [Prokopios, Rãzboiul cu gotii, ed. H.
Mihãescu, Indice, p. 278, s. v. „Artabanes"; v. si Supra, n. 152, partea adãogitã.]
164 Bell. Goth., III, 39, 11-15. -^ ••«!' •lto '~f; -u-"-< *
504
I
expeditie. stirea rãspânditã în Italia a fãcut o profundã impresie. Gotii erau nelinistiti, scrie
Prokopios, sã lupte împotriva urmasilor lui Theodoric. Resturile împrãstiate ale trupelor bizantine
învinse de goti se adunaserã în Istria, pe unde auziserã cã va trece Germanos. Generalii care
comandau în Italia cetãti care rezistau încã prindeau curaj în asteptarea renumitului lor coleg.
Sfârsitul Statului ostrogot pãrea apropiat. Soarta a vrut însã altfel. Când totul a fost gata, s-a
produs o nãvãlire puternicã a sclavenilor care, trecând Dunãrea, se îndreptau spre Thessalonic. Ei
erau vestiti prin cruzimea lor sãlbaticã, nimicind populatia pe unde treceau. stiind ce pustiu vor
lãsa în urma lor, lustinian scrise lui Germanos sã-si amâne plecarea în Italia si sã porneascã
imediat sã scape Thessalonicul si orasele dimprejur de primejdia care le ameninta165. Când scla-
venii au aflat de la captivi cã Germanos e la Sardica, se înspãimântarã atât de tare, cãci îl
cunosteau din luptele purtate la Dunãre ca strateg al Thraciei, încât îsi schimbarã îndatã directia si
se strecurarã în Dalmatia. Scãpat de grijã, Germanos porunci armatei sã se pregãteascã de plecare,
având sã porneascã peste douã zile cãtre Italia. Din nefericire, cade deodatã bolnav si moare pe
neasteptate166, în toamna anului 550.
lustinian nu se putu decide sã-1 numeascã în locul lui Germanos pe loan, nepotul lui Vitalian,
magister militum per Illyricum, nesocotindu-1 în stare sã exercite autoritatea necesarã asupra
tuturor generalilor. Se decise pentru eunucul Narses, care nu primi decât în
165 Ibidem, III, 40, l si urm.
166 Ibidem, III, 40, 9.
505
anumite conditii, pe care împãratul a trebuit sã le accepte. Narses era hotãrât sã completeze mult
înarmãrile destul de considerabile ale lui Germanos si, afarã de aceasta, a cerut banii necesari
pentru a putea plãti rãmãsitele soldelor datorate trupelor din Italia, implicit ale celor trecuti la
dusman si pe care spera sã-i aducã înapoi.
Efectivul cu care a pornit din Salona, pe la începutul lui aprilie 552 nu putea fi mai mic de 30.000
de oameni, cãci Narses ridicase alte trupe în Thracia si Illy-ricum. Datoritã vechilor lui raporturi
cu herulii, avea posibilitatea sã ducã în Italia marea majoritate a rãzboinicilor acestui popor, al
cãror contingent principal era condus de Philemuth (mai mult de 3.000 de cãlãreti). Peste 5.500
de longobarzi se adãugaserã armatei. Avea trupe din diviziile de la Constantinopol, o trupã de
transfugi persani, 400 de gepizi, un mare numãr de bulgari, si toate trupele care asteptaserã
sosirea lui Narses la Salona, de unde porni în primãvara anului 552.
Neavând la îndemânã o flotã atât de mare spre a-si îmbarca aceastã armatã, Narses a luat calea pe
uscat. Ajungând în Istria, se vãzu în fata unor obstacole neasteptate: francii, care ocupau interiorul
Venetiei, nu-1 lãsau sã treacã prin teritoriul lor; pe de altã parte, seful got Tei'as, pe care îl
trimisese Totila la Verona, procedase la lucrãri de terasament care fãceau regiunea dintre Adige si
bãltile Ravennei inaccesibilã. Dar, la sfatul lui loan, nepotul lui Vitalian, care cunostea bine
regiunea, înlãturã aceste dificultãti, apucând drumul pe la nord, de-a lungul coastei, si trecând
peste
506
gurile fluviilor prin mijlocul unor poduri flotante167. La 6 iunie, armata ajungea la Ravenna,
unde îl asteptau Valerian si Iustin. Luând cu sine pe Valerian si trupele sale, Narses îsi reluã
marsul, 9 zile mai târziu. Zadarnic încercarã gotii sã-i închidã drumul lângã Rimini. El a intrat în
Apennini, pe la vest de Petra Pertusa, care era ocupatã de dusman, si iesi în Via Flaminia. Totila,
cu o hotãrâre eroicã, porni din împrejurimile Romei, în întâmpinarea lui.
Astfel se ajunse, la sfârsitul lunii, la bãtãlia memorabilã care a decis soarta rãzboiului, aproape de
Tadi-nae sau de un loc numit, Busta Gallorum („Mormintele galilor")168 în Apennini, pe la
sfârsitul lui iunie 552. Armata ostrogotã, respinsã de la prima ciocnire, luptã cu furie, dar a fost
biruitã prin tactica nouã a lui Narses. Ea fu pusã pe fugã, cuprinsã de panicã. Totila luptase cãlare,
într-o armurã strãlucitoare, arãtând o vigoare extraordinarã. Urmãrit de un gepid care îl strãpunse
cu lancea, el a murit în satul Caprara (Caprae) si a fost îngropat de ai sãi. Corpul sãu a fost
dezgropat de învingãtori si despuiat de ornamentele sale, care au fost trimise lui lustinian la
Constantinopol.
167 Prokopios, op. cit., IV, 26, 8-25. Cf. Stein, op. cit., pp. 600-601.
168 în amintirea victoriei asupra galilor, repurtate de romani în 295 î. Chr., nu departe de anticul
Sentinum (V. Stein, ibid., 601 si n. 2). S. Fuchs, D ie Schlacht im Appenin 552 n. Chr., în „For-
schungen u. Fortschritte", 19 (1943), p. 234 si urm., pune locul acesta la Pianello, la intrarea în
Gola di Frasassi. Azi e Gualclo Tadino, în Apenini. F. Lot, op. cit., pp. 156-157, a arãtat cã forma
Tdyivai din textul lui Prokopios, Bell. Goth., IV, 29, 3, ar fi eronatã. Lupta a avut loc pe la
sfârsitul lui iunie 552. y§i<?a^
507
NICOLAE BANESCU
Narses înainta apoi prin Toscana, primind în cale supunerea gotilor si adeseori plângerile
italienilor, ajungând la Roma, pe care o ocupã pentru a cincea
oarã169.
Dupã aceea, Narses asedie Cumae, unde se afla tezaurul regilor goti. Dar un nou dusman se ridica
la nord. Reuniti la Ticinum (Pavia), adversarii lui Narses 1-au ales ca rege pe Teias. în aceste
circumstante, disperarea gotilor fugari a fost urmatã de o sângeroasã rãzbunare: trei sute de tineri
din familiile nobile, care fuseserã trimisi ca ostatici dincolo de Pad, au fost ucisi de cãtre urmasul
lui Totila. Senatorii pe care-i alungase Totila din Roma au avut, în mare parte, aceeasi soartã în
orasele Campaniei.
Din nordul Italiei, Teias a alergat pentru a elibera Cumae. Ambele tabere s-au observat mult timp,
la poalele Vezuviului. Regele got a ocupat o pozitie forte pe tãrmul stâng al râului Dracon (azi
Sarno), care izvorãste de la poalele Vezuviului, trecând pe lângã cetatea Nuceria170.
întrucât se aprovizionau greu, gotii furã siliti sã se retragã la Muntele Laptelui (Mons Lactarius,
azi Monte Lettere), vreo câtiva kilometri la sud de Dracon, pozitie foarte puternicã, dar unde
hrana le lipsea cu totul. Neavând de ales, i-au atacat pe imperiali la 30 octombrie 552171.
169 Dupã expresia lui Prokopios, lustinian primi iarãsi cheile Romei, care în vremea domniei sale
a fost de cinci ori luatã si recuceritã (Gibbon, op. cit., p. 445).
170 Prokopios, op. cit., IV, 35, 7-14.
171 Nesigurã, data e indicatã de E. Stein, op. cit., p. 604. • :
508
Bãtãlia a durat douã zile întregi, fiind foarte înversunatã, demnã de o epopee, o „luptã de eroi",
dupã chiar expresia lui Prokopios. [„Aici voi înfãtisa o luptã de multã însemnãtate si un bãrbat cu
nimic mai prejos de adevãratii eroi, cum s-a dovedit în împrejurarea de fatã Teias. Gotii erau
împinsi la cutezantã de deznãdejdea în care se gãseau; iar romanii, desi îi vedeau în neputintã, îi
înfruntau din toate puterile, deoarece le era rusine sã dea înapoi în fata unor oameni mai slabi
decât dânsii; deci si unii si altii se aruncau cu multã însufletire asupra celor aflati în preajma lor,
unii pentru a muri, iar ceilalti spre a-si arãta vrednicia." (Prokopios, BellGoth. IV, 35, 20, dupã
traducerea lui H. Mihãescu, Procopius din Caesarea, Rãzboiul cu gotii, p. 272). Hotãrâti a învinge
ori a muri, gotii dãduserã drumul cailor; strânsi în jurul regelui lor, ei s-au bãtut fãrã a ceda nici
un pas de teren, pânã noaptea, iar a doua zi au reluat lupta. A fost o luptã homericã, descrisã viu
de Prokopios. înconjurat de câtiva rãzboinici, Teias conducea asaltul. Acoperit de scut, el, mai
ales, era tinta dusmanilor, care gândeau cã odatã cãzut, gotii nu aveau sã mai continue lupta. Când
îsi vãzu scutul plin de lãncile înfipte în el, luã un altul de la un scutier, lovind cu dreapta si fãrã a
da nici un pas înapoi; când si acesta se acoperi de 12 lãnci înfipte în el, încât nu-1 mai putea
misca usor, ceru un alt scut, dar în clipa în care-1 schimba, îl lovi o sãgeatã, omo-rându-1 pe loc. I
se tãie apoi îndatã capul, care fu înfipt într-o prãjinã, pentru ca armata lui sã vadã cã regele ei este
mort. Dându-si seama cã nu pot învinge si recunoscând cã Dumnezeu este împotriva lor, gotii au
trimis câtiva dintre conducãtori la Narses, spre a-1 anunta cã ei se predau, dar nu ca sã trãiascã în
supu-
509
NICOLAE BANESCU
nere fatã de împãrat, ci sã se retragã undeva afarã din frontierele romane, unde sã poatã trãi
independenti. Ei cereau sã li se permitã a se retrage în pace si sã ia cu ei fie ceva bani, fie averea
pe care o depozitaserã în fortãretele italiene. La sfatul lui loan, care pleda energic pentru
moderatie, Narses a primit conditiile, cu obligatia pentru goti de a nu mai face rãzboi
imperiului172. Datoritã tratamentului onorabil pe care Narses nu li 1-a refuzat, resturile poporului
got, cu armele si bunurile lor, puturã pleca sã-si caute adãpost la alti barbari. Garnizoanele gotice
sperau totusi sã restabileascã regatul gotic cu ajutorul francilor, însã Theociebert murise, iar fiul
sãu Theodebald era slab. Francii hotãrârã o neutralitate aparentã, lãsându-i pe supusii lor ala-
mani, cãrora li se aliaserã multi goti, sã încerce o loviturã în Italia. Doi frati, Leutharis si Butilin,
trec Alpii în primãvara anului 553- Ei au strãbãtut tinuturile, prã-dând pânã în sudul extrem. Dar
o epidemie bântui pe drumul de întoarcere armata lui Leutharis, care-si avea cartierul de iarnã în
Venezia, astfel încât el însusi muri. Butilin strãbãtu atunci cu grosul fortelor tot teritoriul pânã la
Regiuni. Pe malurile fluviului Casilinus sau Vulturnus (Volturno), nu departe de Capua, Narses îi
exterminã, pierind si Butilin în acea ciocnire. Ultimele resturi gotice, conduse de Ragnaris si
refugiate la Compsa (probabil Conza), la est de Neapolis, au fost asediate de Narses si s-au predat
în primãvara lui 555, dupã moartea cãpeteniei lor. Narses i-a trimis la Constantinopol, unde au
fost înrolati în armata imperiului.
! J. Buiy, op. cit., voi. II, pp. 273-274.
t.'nun».
510
Toatã Italia situatã la sud de Pad era acum adusã sub stãpânirea împãratului de la Bizant. Despre
supunerea provinciilor transpadane, unde stãpâneau încã goti si franci, nu avem informatii. Dar
Verona si Brixia (azi Brixen, Bressanone) n-au fost ocupate decât în 562, când Narses i-a trimis
lui lustinian cheile portilor lor173.
Francii, care n-au stat indiferenti la aceste evenimente, au dat tot concursul lor ostrogotilor, în
ciuda neutralitãtii pe care-o afisau în principiu. Când cornitele ostrogot Vidin a încercat sã-1
împiedice pe Narses a trece Adigele, ducele franc Aming a venit în ajutor, dar a cãzut în luptã, iar
Vidin a fost luat prizonier de cãtre Narses si trimis la Constantinopol. Biruinta asupra lui Aming a
fãcut ca Venetia francã sã cadã sub stãpânire bizantinã174. Toatã Italia era acum a Imperiului
bizantin.
Dupã 20 de ani de lupte, însângeratã, devastatã, ruinatã, Italia reintra în sfârsit sub autoritatea
imperialã. Gotii au dispãrut în populatia romanã, fãrã a lãsa urme ale stabilirii lor în peninsulã.
*
Organizarea Italiei. Printr-o constitutie datã la 13 august 554, adresatã lui Narses si lui Antiochus,
prefectul Italiei, celebra Pragmatica Sanctio, împãratul a anulat donatiile si confiscãrile operate de
la Totila încoace, redând stãpânilor legitimi pãmânturile, turmele, colonii, sclavii pe care
confiscãrile le smulseserã marilor proprietari funciari si suspectati de simpatie
173 Ibidem, pp. 274 si urm.
174 E. Stein, op. cit., p. 610.
511
pentru Bizant, a ratificat contractele încheiate cu statul pentru lucrãri de domeniu public înainte
de Totila, a acordat privilegii poporului si aristocratiei, a restaurat vechea stare de lucruri.
Separatia puterilor civile si militare fu pãstratã, Italia fu administratã civil de un prefect, superior
guvernatorilor care continuarã, sub diferite titluri, sã administreze provinciile. Prefectura Italiei
nu se întindea asupra Africii, care devenise din diecezã prefecturã, nici asupra Dalmatiei, care
trecuse la Orient. Corsica, Sardinia rãmâneau Africii. Pentru provincii, functionarii vor fi alesi de
episcopi si de nobilii regiunii. lustinian îi supune controlului episcopi-lor. Roma e administratã de
Senat, redus la rolul de simplu consiliu municipal.
Comanda militarã a fost încredintatã unui gener-alissim, magister militum, cu titlul de patriciu.
Armata a continuat sã fie împãrtitã în trupe de izbire, compuse din provinciali si auxiliari barbari,
si trupe de frontierã (limitanei), armate de acoperire, grupate în garnizoane de-a lungul frontierei,
sub duci, numiti tot magister militum când exercitau comenzi mai mari175.
Narses fu însãrcinat cu administrarea Italiei. El avea oficial un post militar, dar guverna ca un
vicerege si avea putere supremã atât asupra functionarilor civili, cât si asupra armatei, îl avu
alãturi pe Antiochus, în fruntea serviciului civil, dar e semnificativ cã titlul sãu nu era praefectus
praetorio, ci simplu Prefect al Italiei.
Liniile generale pentru reorganizarea provinciei furã indicate, asa cum s-a observat mai sus, prin
legea din 13 august 554. Aceastã lege prevedea cã începând
175 Vezi Lot, 161-163 si Diehl, Justinien, 209.
512
de atunci dispozitiile codului imperial aveau sã se aplice si în Italia ca în toate celelalte pãrti ale
Imperiului. Toate donatiile fãcute particularilor sau corporatiilor de Athalaric, Amalasuntha si
Theodahad rãmâneau valabile, dar cele fãcute de tiranul Totila urmau sã fie anulate. Toate
contractele fãcute între romani în orasele învinse în timpul rãzboiului erau valide, în multe cazuri,
în timpul rãzboiului si invaziei francilor, populatia fusese silitã sã se refugieze, iar casele si
proprietãtile fuseserã ocupate de altii; se decreteazã ca acestea sã fie restituite vechilor proprietari.
O inovatie însemnatã se face în privinta guvernatorilor provinciali: ei vor fi alesi pentru fiecare
provincie de episcopi si magnati, dintre locali. Mãsura era luatã în interesul marilor proprietari,
pentru a creste puterea lor localã.
Sicilia n-a fost cuprinsã în Italia: ea rãmase sub praetorul ei, care era departe de autoritãtile
imperiale din Ravenna; Sardinia, Corsica erau sub viceregele Africii.
Narses administra timp de 13 ani teritoriul cucerit, prezidând opera de reconstructie. Portile si,
valurile Romei au fost restaurate.
d. Rãzboiul pentru Spania. Nu se stie dacã lusti-nian îsi formase de la începutul domniei vreun
plan pentru recucerirea Spaniei, dar putem fi siguri cã aceasta era una din ambitiile sale si cã,
dupã cãderea lui Witiges, el a cãutat un pretext pentru a-si trimite armatele biruitoare împotriva
vizigotilor, înainte de a desãvârsi supunerea ostrogotilor, el a fost invitat sã intervinã în Spania si,
cu toate cã rezultatul rãzboiului
513
din Italia era încã departe de a fi sigur, lustinian n-a sovãit sã se foloseascã de prilejul ce i se
oferea.
Theodoric fusese regentul regatului vizigot în timpul minoratului nepotului sãu Amalaric. El
încredintase conducerea afacerilor lui Theudis, un general capabil. Tânãrul rege, care n-avea nici
una din calitãtile tatãlui si bunicului sãu, se cãsãtori cu o printesã francã si aceastã cãsãtorie îi
aduse nefericirea. El se purtã brutal cu ea, fiindcã nu voia sã îmbrãtiseze arianismul; atunci regina
chemã pe fratele sãu, regele Childebert, care se îndreptã spre Narbonne. Amalaric iesi sã-si apere
posesiunile din Gallia, dar fu bãtut si ucis de trupele rãsculate (531). Tronul fu ocupat de Theudis,
care va domni 17 ani. în 547, încurajat de criza prin care trecea dominatia bizantinã în Africa,
Theudis asediazã cetatea Septem. Troglita trimise însã trupe spre a o debloca si în lupta care avu
loc, armata vizigotã fu nimicitã. Putin dupã aceastã catastrofã, Theudis fu asasinat, în iunie
548176. Urmasul sãu, Thiudigisalus (Theodegisel) avu aceeasi soartã dupã un an si ceva. în 549,
arianul Agila ia succesiunea, dezlãntuind persecutia contra ortodocsilor. Un pretendent, Athana-
gild, se revoltã împotriva lui (551) si cere ajutorul lui lustinian, care în 552 îl trimite în Spania pe
Liberius cu o armatã177.
176 E. Stein pune expeditia la aceastã datã, op. cit., p 561 si Excursus P, pp. 820-821.
177 [Despre aceste evenimente, v. F. Gorres, Die byzantinis-chen Besitzungen an den K sten des
spanisch-westgotischen Rei-ches, 554-624, BZ 16, 1907, p. 515 si urm.; P. Goubert, Byzance
etl'Espagne visigothique, 554-711, (R)EB, 2, 1944, p. 5 si urm.; E. Thomson, The Goths in Spain,
Oxford, 1969; J. Gruber si G. Wirth în „Lexikon des Mittelalters", 206-207 si 1159.]
514
Liberius izbuti sã învingã trupele lui Agila si cuprinse partea ele sucl-est a Spaniei. Mai multe
cetãti maritime din aceastã regiune furã cucerite, bizantinii refuzând a le ceda lui Athanagild. în
fata acestei primejdii, vizigotii îsi uitarã discordiile si se unirã. Ei îl uciserã pe Agila (555),
oferind tronul lui Athanagild, care i-a împiedicat pe bizantini sã se întindã mai mult. Teritoriul
cucerit de Imperiu era prea mic pentru a forma o prefecturã, motiv pentru care fu legat de aceea a
Africii.
Spania bizantinã cuprindea districte si orase situate la vest si la est de Gades. în aceastã regiune
intrau orasele Noua Carthaginã, Corduba si Assidonia. Un guvernator militar fu instalat în noua
stãpânire, cu rang de magister militum, dar nu stim dacã era independent sau subordonat
guvernatorului Africii178.
Aceasta fu cea din urmã cucerire a lui lustinian în Occident. Astfel, prin eforturile lui lustinian,
Dalmatia, Italia, Africa Orientalã întreagã, sud-estul Spaniei, insulele bazinului occidental al
Mediteranei - Sicilia, Corsica, Sardinia, Balearele - reintrarã în unitatea imperiului. Prin ocuparea
cetãtii Septem, de la Gibraltar, autoritatea împãratului se întindea astfel pânã la Coloanele lui
Hercule. Mediterana ajunsese iarãsi un lac roman.
Toate aceste cuceriri costarã mult; ele nu se fãcurã fãrã mari eforturi, fãrã jertfe uriase sau
nespuse suferinte si privatiuni. Totusi, lustinian dãdu imperiului, prin aceste cuceriri, un
incontestabil prestigiu si o glorie care nu putea sã rãmânã fãrã urmãri, o putere moralã care
înseamnã mult în existenta unui stat.
s J. Bury, op. cit., voi. II, p. 287.
515
NICOLAE BANESCU
5. Rãzboaiele defensive ale lui lustinian
Acestea furã rãzboaiele purtate pentru ambitia lui lustinian. în vremea în care imperiul îsi îndrepta
astfel toate silintele sale în Apus, frontierele Orientului, lipsite de trupe, au fost atacate cu furie.
Aceasta fãcu sã se întreprindã si în Orient expeditii si rãzboiul fu, prin urmare, în pãrtile acestea,
defensiv.
Mai întâi, în Asia, persii erau de veacuri dusmanii neîmpãcati ai romanilor. Frontierele celor douã
state se atingeau într-o multime de puncte, mai ales în Me-sopotamia; dar chiar acolo unde
atingerea nu era directã, micile popoare intermediare, oscilând între cele douã imperii, dãdeau
necontenit prilej de conflict, între Siria bizantinã si valea Eufratului, spre exemplu, rãtãceau
triburile arabe, unele dintre ele vasale Bizantului, altele Persiei, si ele erau un izvor de dificultãti
continue. Armenia, împãrtitã încã de la sfârsitul veacului IV în douã state, dintre care unul atârna
de persi, celãlalt de bizantini, pricinuia de asemenea prilejuri de lupte, în sfârsit, la picioarele
Caucazului, popoarele din tara lãzilor si din Iberia sovãiau între clientela bizantinilor si protectia
regilor sassanizi.
Pe la mijlocul veacului V regatul persan pierduse mult din prestigiul sãu. El era tulburat de luptele
pretendentilor la tron, de conflictul între regalitate si înalta aristocratie sacerdotalã si militarã, în
afarã, la frontiera de nord-est, cãtre Bactriana, hunii ephtaliti (heftaliti) sau albi, profitând de
aceste disensiuni, prãdaserã crud tara.
La sud de Muntii Caucaz, între Pontul Euxin si Cas-pica, se afla la vest Colchis, tara lãzilor, al
cãror nume
516
a rãmas în Lazistan, iar mai spre est Iberia sau Geor-gia, stat clientelar Persiei, dar cu locuitori
crestini, între culmile estice ale Muntilor Caucaz, litoralul vestic al Mãrii Caspice si nord-estul
Armeniei, pe cursul inferior al râului Kyros (azi Kura), trãiau albanii.
Importanta Lazicei (Lazike) era îndoitã pentru romani, fiind o barierã atât contra barbarilor din
nordul Caucazului, cât si contra înaintãrii persilor spre coastele Mãrii Negre. Regele persan
Kavad I (488-496 si 498-531) dorise sã-i asimileze pe iberieni, care erau crestini, oprindu-i sã-si
îngroape mortii, dar acestia au reactionat si regele lor Gurgen s-a întors spre romani. Kavad a
gãsit atunci un pretext pentru a începe rãzboiul, încã înainte de moartea lui Iustin. Poate cã ar fi
fost înlãturat, dacã lustinian nu s-ar fi decis sã construiascã lângã Dara o nouã fortãreatã.
în a doua parte a anului 527, fuseserã initiate negocieri cu persii, din partea romanã participând
generalul Hypatius si bãtrânul rãzboinic Pharesmanes, în vreme ce persii erau reprezentati de
cãtre „maestrul oficiilor", Astabedh. Negocierile nu au dus însã la nici un rezultat, Belisarie, care
era duce la Dara, începând a construi chiar pe frontierã o nouã fortãreatã, din ordinul lui lustinian.
Persii au declarat cã nu pot tolera aceastã nouã constructie si, în anul 528, ostilitãtile au început
atât în Mesopotamia, cât si în Lazica.
O armatã persanã de 30.000 de oameni, condusã de printul Xerxes, a invadat Mesopotamia.
Romanii au fost învinsi într-o luptã dezastruoasã179, si doi comandanti de-ai lor ucisi. Din
fericire, Belisarie a scãpat cu
Prokopios, Bell. Pers., I, 13, 2-8.
517
viatã. Dar si persii au avut pierderi grele, retrãgându-se repede peste frontierã. lustinian a trimis
atunci mai multe trupe si noi cãpitani în fortãretele Amida, Con-stantia, Edessa, Sura si Beroea,
formând o nouã armatã încredintatã lui Pompeius, probabil nepot al lui Anastasios. O nouã
suspendare de arme s-a convenit la apropierea iernii.
Ostilitãtile din 529 au început printr-o incursiune combinatã de forte ale persilor si arabilor, sub
conducerea lui Mundhir, regele de Hira, care a pãtruns în Siria pânã aproape de zidurile Antiohiei,
de unde s-a retras atât de repede, încât romanii nu au putut sã-1 ajungã. Ei au întreprins atunci
incursiuni de pradã în teritoriile persane si arabe, drept represalii, întrucât Pompeius nu pare a fi
corespuns asteptãrilor, în locul sãu a fost numit Belisarie, care în aprilie 529 era avansat magister
militum per Orientem, ajungând în curând cel mai celebru general al veacului sãu. Dupã o nouã
victorie persanã pe Eufrat, în teritoriul roman, au început noi negocieri de pace, lustinian
trimitând la Ktesiphon ambasada condusã de Hermogenes, spre a anunta urcarea sa pe tron.
Rezultatul negocierilor a fost însã mediocru. Oricum, nici unul dintre adversari nu a deschis
ostilitãtile.
Bizantul a avut acum de reprimat o rãscoalã a sa-maritenilor în Palestina (primãvara anului 529).
Acestia îi ucideau pe crestini, incendiindu-le bisericile si proprietãtile, proclamându-si chiar un
rege în persoana iui Julian, o cãpetenie de briganzi. Rãscoala a fost înãbusitã cu mare greutate,
gratie ajutorului acordat de seful arab Abukarib, numit de curând phylar-
518
chos. Kavad era si el ocupat cu înãbusirea unei miscãri persane de inspiratie comunistã -
mazdakismul.
Dar în iunie 530 Belisarie repurta lângã Dara o mare victorie asupra unei puternice armate
persane superioare numeric si condusã de Perozes180. Bizantinii câstigau tot atunci o biruintã si
în Armenia, unde comanda supremã o avea Sittas, unul dintre cei mai buni generali bizantini. El
era sotul surori mai mari a împãrãtesei Teodora, numitã Comito181. Victoria a fost dobânditã
asupra unei armate formate din persarmeni si auxiliari sabiri.
Armenia Mare, situatã la frontiera imperiului, a fost organizatã ca provincie, în anul 528 a fost
scoasã din circumscriptia condusã de magister milîtum per Ori-entem, si a fost supusã, împreunã
cu Pontul Polemo-niac si Armenia Prima si Secunda, ca si satrapiile sau gentes, autoritãtii unui
magister militum per Armeni-am (et Pontum Polemoniacum et gentes); cel dintâi titular al acestei
demnitãti a fost Sittas, armean de origine. Satrapii îsi pierdurã puterea militarã182.
Sittas i-a supus pe tzani, o populatie sãlbaticã si pãgânã, o adevãratã plagã pentru provinciile
pontice. Prin politica sa înteleaptã, Sittas i-a fãcut pe tzani sã accepte crestinismul. lustinian a
construit apoi în aceastã tarã impracticabilã cetãti si drumuri, introdu-
180 Ibidem, \, 13, 9 si urm; I, 13, 14 (Firuz Mihran, mihran însemnând comandant suprem al
armatei persane. Prokopios vede în Mihran, gr. \iippavr\q, o demnitate, cf. E. Stein, op. cit., p.
288, n. 3).
181 Ibidem, I, 13, 15.
182 E. Stein, op. cit., pp. 289-290.
519
când astfel civilizatia în mijlocul acestor barbari183. Sit-tas a fost numit apoi magister militum
praesentalis, pãstrând însã, în calitate de generalissim, comandamentul pe întregul teatru de
rãzboi de la nord. Doro-tbeu, un ofiter capabil, i-a urmat ca magister militum per Armeniam.
Ambii generali au obtinut în anul 530 douã mari victorii asupra generalului persan Mihr-
Mibroe184.
Kavad continuã ostilitãtile în anul 531. La instigarea lui Mundhir, cei 15.000 de oameni ai
cavaleriei persane, condusi de Azareth, treceau primãvara Eufratul la Circesium, cu intentia de a
invada Siria. Oprindu-se la Gabbula, la 12 mile de Chalkis, aceastã oaste prãda împrejurimile.
Sosirea lui Belisarie a provocat o luptã în dreapta Eufratului, între Sura si Kallinicum, al cãrei
rezultat n-a fost tocmai fericit pentru bizantini. Existenta unei neîntelegeri între Belisarie si
subordonatii sãi a dus la rechemarea sa de cãtre împãrat, Mundus fiind trimis în locul sãu la
comanda armatei Orientului. Acesta a zãdãrnicit douã încercãri ale persilor de a lua Martyropolis.
Moartea bãtrânului Kavadh (13 septembrie 531) si venirea la tron a fiului sãu Chosroes a
schimbat însã datele problemei, între timp, hunii sabir, adusi de persi împotriva bizantinilor, au
întreprins o teribilã incursiune în Imperiu, devastând totul pânã în Cilicia si Siria. Dar la
întoarcere invadatorii au fost atacati de Doro-theu si Bessas, care le-au smuls o mare parte din
pradã.
J83 Prokopios, Bell. Pers., I, 15, 19-25.
184 Mermeroes în Prokopios, Bell. Pers., I, 15, 9-15 si II, 30, 1-30 (c/ Stein, op. cit., p. 291).
520
Chosroes 7(531 - 579) a grãbit tratativele de pace deja începute. Rufin si Hermogene au ajuns la
întelegere cu el în septembrie 532, pentru încheierea pãcii „eterne" intrate în vigoare în vara lui
533, dar care nu a durat decât sapte ani.
Tratatul nu aducea nici o schimbare a granitelor dintre cele douã state, fiind anulate toate
cuceririle fãcute de ambele pãrti de la izbucnirea rãzboiului, sub Iustin I. împãratul recunostea
suzeranitatea persilor asupra Iberiei, iar acestia recunosteau suzeranitatea romanã asupra Lazicei.
Ducele de Mesopotamia nu mai rezida la Dara, ci la Constantia. Refugiatii iberi din
Constantinopol puteau sã rãmânã acolo, sau sã se întoarcã în tara lor. Bizantinii mai plãteau
persilor 11.000 livre de aur pentru întretinerea fortificatiilor si apãrarea pãsurilor Caucazului185.
a. Al doilea rãzboi persan. Chosroes I, supranumit Nusirvan (Anursirvan, însemnând „cu sufletul
nemuritor"), a completat reforma statului persan începutã de tatãl sãu Kavad, mai ales în
domeniul financiar si militar. El a creat o armatã permanentã, retribuitã de rege si dependentã de
el, nu de marii feudali puternici de odinioarã.
Energic si ambitios, iubitor de rãzboi, în tot cursul lungii sale domnii, Chosroes s-a silit sã-si
sporeascã considerabil regatul. A împins frontiera statului sãu pânã la Oxus, spre nord-est, iar în
partea opusã pânã în Yemen. Nelinistit de progresele bizantinilor, el sim-
185 Prokopios, Bell. Pers., I, 22, 1-18. Textul lui Prokopios vorbeste de 110 KEVTi]vãpia, un
„kentenarion" având 100 livre.
521
tea cã aceastã pornire spre dominatia universalã constituia o amenintare serioasã si pentru
stãpânirea lui. Lucrurile au fost grãbite de rãzboiul purtat de bizantini în Italia. Asediat în
Ravenna, Witiges a trimis soli la Chosroes pentru a-i cere ajutor, arãtându-i cât de amenintatã era
siguranta regatului persan dacã lus-tinian ar cuceri si Italia, dupã Africa (primãvara anului 539).
Tot atunci se produsese o revoltã a Armeniei romane, în care a pierit Sittas (538); în toamna
anului 539, rebelii au cerut ajutorul lui Chosroes. Gãsind motive împotriva lui lustinian, acesta a
rupt pacea, invadând teritoriul bizantin cu o puternicã armatã (martie 540)186. Urcând de-a
lungul tãrmului drept al Eufratului, regele persan a cucerit Sura, trecând-o prin foc si sabie:
12.000 de locuitori au fost dusi prizonieri, în lipsa lui Belisarie, care ocupa acest comandament de
multi ani de zile, Buzes era atunci al doilea magister militum per Orientem. Aflat la Hierapolis (=
Mab-bugh), el n-a întreprins ceva deosebit pentru a-1 combate pe Chosroes187. Germanus, vãrul
lui lustinian, a fost trimis cu 300 soldati în Orient, sosind la Antio-chia. Berhoia (Alep) a fost
transformatã în cenusã de cãtre Chosroes. Apãrându-se, Antiochia a fost cuceritã si jefuitã
cumplit, populatia masacratã, iar orasul ars. Alte mii de oameni au fost dusi în captivitate lângã
Ktesiphon, unde regele le-a construit un oras dupã tipul celui natal al lor188. Chosroes a înaintat
apoi pânã la Seleucia, portul Antiohiei, privind Mediterana189.
186 Prokopios, op. cit., II, l, 12-15.
187 Ibidem, II, 5.
188 Ibidem, II, 8, 9; E. Stein, op. cit., pp. 488-490.
189 Prokopios, Bell. Pers., II, 10, 1.
522
Pornind înapoi de acolo, a silit orasele întâlnite în cale sã-i plãteascã mari sume de bani.
Regele persan trata în acelasi timp cu ambasadorii imperiali, loan si Iulian. Drept conditii de pace
el cerea vãrsarea imediatã a 5.000 de livre de aur si o platã de 500 livre anual sub pretextul
întretinerii fortificatiilor caucaziene. Mergând apoi la Apameia, s-a multumit cu 1.000 livre de
argint pentru a nu prãda orasul, apoi a dat curse de circ190, la care a invitat poporul, re-trãgându-
se în final pe un alt drum decât acela pe care venise. Trecând pe la Edessa si Dara, a luat de
asemenea contributii pentru a nu se deda la jafuri. Sleind astfel orasele, s-a retras din teritoriul
bizantinilor la finele verii anului 540.
în aceste circumstante, regatul de Lazica sau Col-chis a început sã joace un rol foarte important în
rãzboaiele dintre bizantini si persi. Lãzii depindeau de negustorii romani în ceea ce privea grâul,
sarea si alte articole necesare consumului, dând în schimb piei si sclavi. Dependenta lor de
Imperiul bizantin consta nu în plata unui tribut, ci în alegerea regilor lor, încredintatã întelepciunii
împãratului bizantin. Nobilii de acolo aveau obicei sã-si aleagã neveste din Bizant. Gubazes,
regele din acel moment al Lazicei, era fiul unei bizantine si servise ca silentiar în Palatul bizantin.
Regatul acesta al lãzilor era o barierã necesarã împotriva raselor scitice transcaucaziene, locuitorii
sãi apãrând trecã-torile fãrã a solicita vreo cheltuialã în oameni sau bani Imperiului191.
190 Ibidem, II, 14-36.
191 J. Bury, op. cit., voi. II, p. 100.
523
NICOLAE BANESCU
Ostilitãtile redeschise de persi i-au gãsit pe lãzi nemultumiti de bizantini, de faptul cã magister
militum Ivan Tzibus, general si administrator capabil, exploata fãrã milã Lazica, în profitul
tezaurului imperial si al sãu propriu. El îi sugerase lui lustinian construirea for-tãretei maritime
Petra, concentrând acolo tot comertul regiunii în mâinile sale, exercitând astfel un monopol care
privea vânzarea si cumpãrarea tuturor mãrfurilor de export si import192.
O solie a lãzilor s-a prezentat atunci la curtea din Ktesiphon cu scopul de a relua legãturile de
vasalitate rupte în anul 522, rugându-1 pe regele persan sã-i alunge pe romani din tara lor.
în anul 541, Chosroes a pãtruns în Lazica în fruntea unei puternice armate, regele Gubazes
fãcându-i o supunere solemnã, în continuare a asediat Petra, apãratã cu energie de Tzibus, care a
pierit în luptã, în cele din urmã, cetatea s-a predat în conditii onorabile. Chosroes a lãsat acolo o
garnizoanã, întorcându-se toamna în Persia, la aflarea vestii cã hunii care invadaserã Armenia
romanã fuseserã nimiciti de Valerian si cã Belisarie nãvãlise în Mesopotamia persanã. Acesta
sosise în Orient încã din primãvara acelui an, aducând întãriri considerabile, formate din soldatii
care luptaserã împreunã cu el în Italia, dar si din ostrogotii care se su-puseserã Imperiului roman.
El a atacat mai întâi Nisi-bis, dar crezând cã n-o va putea cuceri, a asediat fortãreata Sisaurana
(între Nisibis si Tigris), silind-o sã i se predea193. Un corp militar care însotea expeditia a
192 Prokopios, op. cit., II, 15, 9.
193 Ibidem, III, 19, 1-25.
524
întreprins o razie dincolo de Tigris, sub conducerea lui Harith. Dupã aceasta, Belisarie s-a retras,
ostilitãtile anului 541 încheindu-se în acest mod.
în anul urmãtor, Chosroes a nãvãlit din nou la vest de Eufrat, în Euphratesia, distrugând
Callinicum, dar s-a retras apoi de teama ciumei bubonice care izbucnise în Orient. Belisarie, care
alergase cu trupele în regiune, a cãzut în dizgratie ca urmare a intrigilor Theodorei. Abia în
primãvara lui 544 el si-a reluat comandamentul din Italia.
Bizantinii au pãtruns în continuare în Persarmenia, din ordinul lui lustinian. Dezbinati, generalii
bizantini au fost însã biruiti de persi la Anglon, aproape de Dvin, capitala provinciei (543).
Un puternic atac al lui Chosroes asupra Edessei s-a frânt în fata rezistentei de care au dat dovadã
trupele generalului Martin si populatia întreagã, regele persan fiind silit sã se retragã în schimbul
a 500 livre de aur (544)194.
Ducele loan Troglita al Mesopotamiei repurta douã victorii asupra persilor invadatori (544-545).
în lupta de lângã Dara, generalul persan Mihr-Mihroe a cãzut în mâinile sale. O schimbare
însemnatã s-a fãcut în Armenia romanã, dincolo de Eufrat. Pânã atunci, provincia fusese
guvernatã de satrapi indigeni aflati sub controlul unui comandant militar, comes Armeni-ae, abolit
încã din anul 528. De data aceasta, provincia era organizatã sub conducerea unui guvernator de
rang consular, magister militum per Armeniam. Resedinta acestui guvernator era Martyropolis.
Ibidem, II, 26, 27.
525
NICOLAE BANESCU
O ambasadã a lui lustinian sosea apoi la Ktesiphon pentru negocieri, soldate în primãvara anului
545 cu încheierea unui tratat. Pãrtile contractante se obligau la pace pe cinci ani, Imperiul plãtind
dinainte 2.000 livre de aur (adicã 400 pe fiecare an). Tratatul era valabil si pentru statele tampon
arabe, dar nu pentru La-zica, pe care persii au refuzat sã o evacueze. Chosroes a mai obtinut de la
lustinian pe cel mai bun medic, Tribunus, pentru un an de zile195.
b. Noul rãzboi din Lazica. Ostilitãtile nu puteau fi evitate mult timp, deoarece pentru bizantinii
era de interes vital controlul acestui teritoriu si implicit al comertului din Marea Neagrã,
învecinatã cu Lazica.. Cu tot armistitiul încheiat, un nou rãzboi a izbucnit în 546 între lakhmidul
Mundhir si ghassanidul Harith. Cele douã puteri nu au intervenit însã în conflictul dintre sefii
arabi, pânã când Harith a repurtat o mare victorie în desert împotriva lui Mundhir, care si-a aflat
sfârsitul în aceastã înfrângere, localizatã nu departe de Chalkis (iunie 554)196.
Lãzii nu erau deloc încântati de stãpânirea persanã, gãsind despotismul acesteia mult mai greu de
suportat decât oprimarea crestinilor. Legati strâns de religia crestinã, ei priveau cu ochi rãi
practicarea cultului mazdean în tara lor. Pe lângã aceasta, ei nu puteau rãbda faptul cã erau cu
totul împiedicati de la orice comert cu lumea bizantinã. Decis a pune mâna pe Lazica, Chosroes a
încercat sã-1 asasineze pe Gubazes.
™ Ibidem, II, 8, 1-11.
196 E. Stein, op. cit., p. 503.
526
încercarea nu a reusit, iar Gubazes i-a cerut iertare lui lustinian, rugându-1 sã-i vinã si în ajutor
contra persilor, fapt acceptat cu mare bucurie de cãtre acestam. în Lazica sosea astfel Dagistheus
cu 8.000 de soldati (548), care s-au unit cu lãzii lui Gubazes. Ei au atacat împreunã Petra, care a
rezistat pânã când prin clisurile nepãzite Mihr-Mihroe si-a fãcut aparitia cu o mare armatã,
silindu-i pe asediatori sã se retragã198. Dar garnizoana lãsatã de Mihr-Mihroe în Petra, ca si
celelate trupe persane din Lazica, au fost apoi nimicite de fortele unite ale lui Dagistheus si
Gubazes (549). Altã mare armatã persanã condusã de Chorianes a fost nimicitã de bizantini si de
lãzi pe râul Hippis, un afluent al lui Phasis (550), dupã moartea comandantului ei, lovit de o
sãgeatã199.
în locul lui Dagistheus (Dagisthaios), acuzat de lãzi cã ar fi ajuns la întelegere cu persii, pe frontul
de est, persan, a fost trimis Bessas, întors recent de pe frontul cu gotii din Italia. Acesta a zdrobit
o revoltã a altor douã neamuri caucaziene, abasgii (abchazii sau afk-hazii) si apsilienii200. Dupã
un asediu de luni de zile, Petra a fost cuceritã de cãtre Bessas, redevenind bizantinã, dupã ce zece
ani se aflase în manile persilor.
întrucât armistitiul pe cinci ani expirase în 550, la Ktesiphon a sosit pentru negocieri Petru,
magister of-ficiorum, iar la Constantinopol a sosit din partea per-
197 Prokopios, Bell. Pers., II, 29, 9.
198 Ibidem, II, 30, 1-14. Numele generalului persan la Prokopios este Mermeroes.
199 Idem, Bell. Goth., IV, l, 3-6 si IV, 8, 35.
200 Ibidem, IV, 9, 12 si urm; IV, 10, 7.
527
silor Izadh-Gusnasp (Yazdgusnasp) pentru continuarea negocierilor, care au durat pânã în toamna
anului 551. S-a ajuns la un nou tratat, care reînnoia armistitiul pentru alti cinci ani, Bizantul
plãtind alte 2.600 livre aur201. Neclaritatea deciziilor privitoare la Lazica a dus însã la noi
tensiuni. O încercare a persilor de a ocupa Archaiopolis, altã fortãreatã situatã pe malul drept al
râului Phasis, a esuat202. Faptul 1-a determinat pe lusti-nian sã caute a-i alunga cu totul pe persi
din Lazica, trimitând acolo considerabile întãriri. Trupe numeroase erau comandate în 554 de
Bessas, Martin, Buzes si Iustin, fiul lui Germanos. în anul 555, Gubazes a fost ucis de Martin si
Rusticus (acesta din urmã trimis în calitate de comisar imperial cu mari puteri, alãturi de
generali)203, pentru cã îi denuntase lui lustinian pentru neglijentã în conducerea rãzboiului. Cum
Mihr-Mihroe murise în vara aceluiasi an, lãzii au trimis o solie la lustinian protestând pentru
uciderea regelui lor si cerându-1 ca rege pe Tzath, fratele mai mic al lui Gubazes, care se afla la
Constantinopol. lustinian le-a îndeplinit dorinta, Tzath primind însemnele demnitãtii regale din
mâinile împãratului204. Patriciul Athanasius, un senator onest, trimis de împãrat sã ancheteze
uciderea lui Gubazes si pedepsirea asasinilor a sosit în Lazica înaintea noului rege Tzath, care
avea sã fie primit în mod solemn de cãtre lãzi. între timp, au reînce-
201 E. Stein, op. cit., p. 510.
202 Prokopios, Bell. Goth., IV, 14, 41-46 si IV, 17, 17; J. Bury, op. cit., p. 116.
203 E. Stein, op. cit., p. 513-
204 Agathias, III, 6 (si E. Stein, op. cit., pp. 573-574).
528
put operatiunile militare (556), persii suferind o mare înfrângere lângã Archaiopolis, dar atacând
în continuare orasul Phasis, apãrat cu succes de cãtre Martin si Iustin. Persii au suferit apoi o altã
mare înfrângere: Rhodopolis, ocupatã de ei, le-a fost smulsã din mâini de cãtre Iustin. Apoi s-au
revoltat misimienii, un mic popor ce locuia la nord-vest de apsilieni, dar au fost supusi si
reprimati cu duritate205.
Procesul destinat a rãzbuna uciderea lui Gubazes fiind terminat, Rusticus a fost condamnat la
moarte si executat. Desi era iubit de soldati, Martin a fost si el revocat de cãtre lustinian (557).
Iustin a fost numit generalisim în Lazica206.
O rãscoalã a tzanilor, zdrobitã definitiv (558), precum si o incursiune a hunilor în Armenia au fost
ultimele evenimente militare din aceste regiuni.
în toamna anului 557, Izadh-Gusnasp207 a mers din nou la Constantinopol, unde a încheiat un
nou armistitiu, care pregãtea pacea definitivã. Ceea ce 1-a determinat pe Chosroes la acest pas în
raporturile cu Bizantul a fost faptul cã hunii heftaliti au fost zdrobiti de o coalitie turco-persanã
cãtre anul 560, eveniment urmat de extinderea statului persan pânã la Oxus si de necesitatea
consolidãrii stãpânirii persane în aceste regiuni. Pacea bizantino-persanã a fost încheiatã cãtre
sfârsitul anului 561 la Dara, de cãtre Izadh-Gusnasp si magister officiorum Petru din partea
bizantinã.
205 Agathias, IV, 4 si IV, 5; E. Stein, op. cit., pp. 514-515.
206 Agathias, IV, 7.
207 [„Isdigousnas" în textul lui Prokopios, spre ex. în Bell. Gotb., IV, 11, 4-7 si IV, 15, 1-20.]
529
Aceastã pace era stabilitã pe 50 ele ani. Persii renuntau la toatã Lazica, iar bizantinii se obligau a
le plãti suma de 30.000 monede de aur (solidi aurei) pe an si anume primele sapte anuitãti, adicã
aproape 3.000 livre de aur trebuiau vãrsate imediat, alte trei la începutul anului al optulea, iar
celelalte în fiecare an dupã scurgerea primului deceniu. Frontiera rãmânea neschimbatã în
Armenia si Mesopotamia, asa cum era de aproape douã veacuri. Persii se obligau sã-i împiedice
pe huni, alani si alti barbari sã treacã strâmtorile centrale ale Caucazului pentru a prãda în
teritoriile bizantine. Ambasadorii celor clouã state urmau sã utilizeze posta publicã, bagajele lor
fiind scutite de taxele obisnuite. Statelor tampon arabe [cum erau cel lakhmid ori cel ghassanid] li
se interzicea sã-i atace pe bizantini sau pe persi. Contractantii se obligau sã nu construiascã noi
fortificatii aproape de frontierã, angajament ce nu avea însã caracter retroactiv.
Alte articole priveau comertul si populatiile limitrofe. Traficul era permis negustorilor în anumite
orase, unde se aflau birouri de vamã: Callinicum, pe Eufrat, în Osrhoene, Nisibis si Dvin, capitala
Persarmeniei. Negustorii arabi erau admisi numai la Dara si Nisibis. Autoritãtile romane si
persane se angajau sã împiedice contrabanda. Litigiile dintre particulari la frontierã urmau sã fie
rezolvate de cãtre comisii mixte, prezidate de cei doi guvernatori de provincie interesati în aceastã
privintã. Crestinii erau tolerati în statul persan, inclusiv cu riturile lor de înmormântare, dar cu
conditia de a nu face prozelitism.
Supusii romani sau persi refugiati la dusman în timpul rãzboiului au fost autorizati a se repatria;
dar în
530
viitor fugarii nu mai puteau avea azil de o parte sau de alta, trebuind sã fie extrãdati.
Importanta istoricã a rãzboiului din Lazica a constat în faptul cã Imperiul bizantin a închis accesul
marii puteri asiatice a persilor în Pontul Euxin si a îndepãrtat eventualitatea ca aceasta sã ajungã
un rival periculos si în apele acestei mãri, pe care Bizantul a cãutat sã o tinã permanent sub
controlul sãu. [Mult mai târziu, dupã ce statul bizantin a pierdut acest control în favoarea
republicilor comerciale italiene, declinul sãu a fost rapid si ireversibil].
Amenintat de persi, lustinian intrase în legãturi cu abisinienii si himyaritii din Arabia. în sud-
vestul peninsulei Arabia se aflã provincia Yemen, unde înflorise, în timpuri îndepãrtate, înainte de
era crestinã, regatul Sabeenilor (Saba-suba), de care se leagã legenda reginei din Saba, care 1-a
vizitat, se spune, pe regele Solo-mon. La sfârsitul veacului al II-lea î. Hristos acest regat a devenit
regatul Sabeenilor himyariti. Comertul era ocupatia de cãpetenie a populatiei. La mijlocul
veacului al IV-lea a început sã se propage acolo si crestinismul, care a întâlnit însã un adversar
puternic în iudaism, în prima parte a veacului al Vl-lea, regele himyaritilor (homeritilor), care îi
favoriza pe evrei, a început o aprigã prigoanã împotriva crestinilor, în ajutorul acestora a
intervenit însã regele abissinian crestin Elesbo-as, care a biruit si ocupat Yemenul. El i-a înstiintat
pe patriarhul Alexandriei si pe împãratul Iustin I cu privire la victoria sa asupra iudaismului.
lustinian a trimis apoi o ambasadã la Axum, capitala regatului abissinian, ca si la homeriti, supusi
celui dintâi, urmãrind sã se foloseascã de aceste popoare în
531
vederea intereselor sale comerciale si militare. Era vorba ca axumitii sã aducã mãtasea de la
Taprobane (insula Ceylon, azi Sri Lanka), scãpând astfel imperiul sãu de monopolul persilor.
Acest lucru era însã greu de îndeplinit, astfel încât scopul lui lustinian în aceastã privintã nu a fost
atins.
Abissinienii si himyaritii
Regatul abissinienilor sau ethiopienilor, cunoscuti si ca axu-miti, de la numele capitalei lor Axum,
se învecina la nord cu Suakim, se întindea spre vest pânã în Valea Nilului si spre sud pânã la
coasta Somaliei. Portul sãu Adulisera la 15 zile de cãlãtorie de Axum, unde rezida regele.
Comercianti romani frecventau Adulis, unde era o mare piatã de produse ale Africii: sclavi,
aromate, papyrus, ivoriu si aur de Sasu.
Relatiile comerciale ale abissinienilor cu vecinii lor de peste strâmtori, himyaritii din Yemen, erau
frecvente si din timp în timp ei cãutau sã obtinã controlul politic asupra sud-vestului Ara-biei.
Misionari crestini au activat în ambele tãri începând încã de pe timpul domniei lui Constantius al
Il-lea, când un arian numit Theophilus a fost numit episcop al bisericilor noi din Abissinia, Yemen
si insula Socotra. Frumentius, ordonat de Athanasios, a fost primul episcop în Abissinia208. Dupã
aceea, nu mai stim despre aceste regiuni apropae un secol si jumãtate, timp în care crestinismul n-
a mai progresat acolo, iar iudaismul s-a stabilit în Yemen. Aflãm cã în timpul împãratului
Anastasios un episcop a fost trimis la himyariti. Un rãzboi a fost probabil între himyariti si
abissinieni, în timpul lui Zenon sau Anastasios209.
Dimnos, rege al himyaritilor, convertit probabil la iudaism, a masacrat un numãr de negutãtori
greci, ca represalii pentru rãul tratament al evreilor în Imperiul bizantin. La instigatia Constanti-
nopolului, regele abissinian Andas a nãvãlit în Yemen, a ucis pe Dimnos si a lãsat un vicerege cu
o garnizoanã etiopiana în tarã.
208 Bury, II, p. 322, n. 3-
209 Ibidem.
532
Andas fãgãduise sã îmbrãtiseze crestinismul în caz de victorie, si si-a împlinit promisiunea;

împãratul i-a trimis un episcop din Alexandria. Andas a fost urmat de Tazena210, convertit si el la
crestinism, iar ftul sãu Elesboas, care a fost rege la începutul domniei lui Iustin, fusese crescut
crestin211.
în acest timp, o cãpetenie himyaritã, Dhu-Novas, de credintã iudaicã, izbuti sã învingã garnizoana
etiopiana, se proclamã rege si începu a persecuta pe crestini. Nu e sigur dacã Elesboas a trimis
imediat o armatã pentru a-i restabili autoritatea sa (519-520). Dar Dhu-Novas a stãpânit doi ani,
timp în care a exterminat sistematic comunitãtile crestine din sudul Arabici, dacã refuzau a
îmbrãtisa iudaismul. Omorând toti etiopienii din tarã, el merse cu o mare armatã contra orasului
fortificat Nejran, care era cartierul general al crestinilor (523). Asediul fu lung si el promise a
cruta pe locuitori dacã-i predau orasul. Dar nu se tinu de cuvânt si pentru cã acestia nu au voit sã-
si renege credinta, el masacra 280 de persoane, între care era si Harith, emirul tribului lui Harith
Ibn-Kaab. Dhu-Novas trimise apoi emisari lui Mundhir de la Hira, înstiintându-1 despre fapta sa
si îndemnându-1 sã facã la fel.
E posibil ca Iustin si patriarhul Alexandriei sã fi trimis curieri la Axum, instigându-i pe
abissinieni sã-i rãzbune pe crestinii ucisi si sã-1 suprime pe tiran, în orice caz, Ela Atzbeha (la
scriitorii bizantini: Elesbaas, Elesboas) nãvãli în Yemen cu o mare armatã (524-525), îl învinse si
ucise pe Dhu-Novas si puse în locul sãu un crestin himyarit, al cãrui nume era Esimiphaios, ca
rege tributar212.
Astfel au fost relatiile politice ale celor douã regate de la Marea Rosie, când, în 531, lustinian îl
trimise pe Iulian, un agens in rebus, la curtea lui Ela Atzbeha si Esimiphaios. Scopul ambasadei
era sã câstige cooperarea împotriva Persiei. Iulian cãlãtori la Adulis pe mare si avu o audientã la
Ela Atzbeha la Axum. Regele sta pe un car la care erau înhãmati patru elefanti. El era gol, în afarã
de un sort de pânzã brodat cu aur si de curele împodobite
210 Pe care inscriptiile îl descriu ca „Rege de Axum si Homer si Reidan si Saba si Salhen".
Homer e Himyar (Bury, II, 323 si n. 1).
211 Ibidem.
212 Ibidem, pp. 324-325.
533
NICOLAE BANESCU
cu mãrgãritare peste stomac si umeri. Purta brãtãri de aur si tinea un scut aurit si douã lãnci aurite.
Consilierii sãi, care stãteau împrejurul lui, erau înarmati si flautisti cântau. El sãrutã pecetea
scrisorii împãratului si fu uimit de bogatele daruri pe care i le adusese Iulian. Regele primi
bucuros a se alia cu imperiul împotriva Persiei, Serviciul principal pe care abissinienii îl puteau
face era sã distrugã monopolul comertului de mãtase al persilor, transportând ei însisi acest articol
de la Ceylon la porturile Mãrii Rosii, serviciu care le-ar fi fost si lor profitabil.
Ela Atzbeha consimti, ca suzeran al Yemenului, la propunerea pe care Iulian era însãrcinat sã o
facã si lui Esimiphaios. Arabii din Maad (Nejd) erau supusi himyaritilor, iar seful lor, Kais, care
era un rãzboinic vestit, omorâse o rudã a regelui si fusese silit sã fugã în pustiu. Planul lui
lustinian era sã obtinã iertarea lui Kais, pentru ca, în fruntea unei armate de himyariti si maaditi sã
nãvãleascã în Imperiul persan213.
Desi Julian izbuti în negocierile sale si regii promiserã ce li se cerea, ei nu furã în stare sã execute
promisiunile. Pentru a ataca din Yemen Persia, trebuiau sã se facã marsuri lungi prin pustiul
Arabiei si himyaritii se dãdurã înapoi de la o astfel de întreprindere. La Taprobane, abissinienii
erau înlãturati de persi, care în-cãrcau toatã mãtasea îndatã ce ajungeau în port2".
Imediat dupã ambasada lui Julian trebuie sã fi izbucnit o revoltã în Yemen. Esimiphaios a fost
detronat si închis, si un anume Abram, la origine sclavul unui roman din Adulis, a luat puterea.
Pare a fi fost o revoltã a garnizoanei etiopiene, nu a indigenilor si e probabil cã Abram, care era
crestin, sã fi fost numit comandant al garnizoanei de cãtre Ela Atzbeha însusi. Douã expeditii au
fost trimise împotriva lui Abram, dar în amândouã abissinienii au fost învinsi si Ela Atzbeha s-a
resemnat a-1 recunoaste pe Abram ca vicerege.
Despre misiunea urmãtoare a lui Nonnosus, pe care lustinian îl trimisese în Abissinia, Yemen si
Maad, stim numai cã ambasadorul a întâmpinat în cãlãtoria sa multe primejdii. Tatãl lui Non-
213 Ibidem.
214 Ibidem, p. 326.
.?L.?;•
,qq
534
nosus, Abram, a fost întrebuintat si el în ambasade si în douã ocazii condusese negocieri cu Kais,
seful arab din Nejd. Kais 1-a trimis pe fiul sãu Muaviah ca ostatec la Constantinopol, iar în urmã,
cedând conducerea fratelui sãu, a vizitat capitala imperiului si a fost numit phylarch al
Palestinei215.
Istoricii si cronicarii nu ne spun nimic despre reînvierea comunitãtilor crestine în regatul
himyaritilor dupã cãderea lui Dhu-Novas. Avem totusi alte documente care aratã numirea unui
episcop si-i descriu activitatea în Yemen. Dupã aceastã traditie, Gregentiiis de Ulpiana a fost
trimis din Alexandria ca episcop de Safar, în vremea domniei lui Iustin. El a tinut o discutie
publicã asupra meritelor iudaismului si crestinismului, cu un evreu învãtat, si 1-a învins cu totul;
a mai redactat un Cod de legi pentru Abram, regele himyaritilor.
Istoria lui Gregentius216 a fost privitã cu scepticism si chiar existenta lui a fost pusã în discutie.
Bury a arãtat nedumeririle pe care le ridicã povestirea din viata lui217, crezând totusi cã la
originea traditiei se aflã un miez istoric218.
Blemyi si Nobadae
Zelul misionarul lui lustinian si al Theodorei219 n-a trecut cu vederea popoarele africane care
trãiau pe Nilul de Sus, între Egipt si Abissinia-. blemmyi, care locuiau mai sus de prima cataractã
si vecinii lor din sud, nobadae, tulburau necontenit provinciile de sus ale Egiptului. Nobadae si
regele lor Silko se convertise la crestinism cãtre 540. Theodora voia sã-i facã monofiziti, pe când
lustinian dorea sã fie ortodocsi, în aceastã concurentã birui
l
215 Ibidem.
216 Aflatã într-un manuscris din Sinai si publicatã de A. Vasiliev: Vita Gregentii, în „Viz. Vrem."
XIV, 1907, p. 23 si urm., (Apud Bury, II, „Bibliografia").
217 Bury, op. cit., p. 327 n. 1.
218 Asupra acestor evenimente cf. Bury, Appendix la voi. IV al operei lui Gibbon editate de el,
nota 18: The Axumites and Hi-myarites. .hf!
219 Ibidem, pp. 328-330. .,,.
535
Theodora220. Emisarul lui lustinian sosi dupã cel al Theodorei si fu concediat de Silko.
Aceastã populatie (nobadae) convertitã la crestinism coopera cu imperiul pentru a-i sili pe
Blemmi sã adopte aceeasi credintã. Convertirea blemmilor îl fãcu pe lustinian sã punã capãt
credintei pãgâne la Philae, care fusese toleratã în puterea unei vechi conventii cu acest popor221.
c. Ultimii germanici. Incursiunile hunilor si ale slavilor. Nu numai provinciile Asiei s-au resimtit
de marile eforturi ale Imperiului pentru rãzboaiele sale din Apus. Provinciile Europei suferirã de
asemenea foarte mult de aceastã slãbire a garnizoanelor de la frontiere. Populatiile barbare din
nordul Dunãrii, bulgari, slavi, anti si huni, începurã sã treacã necontenit în imperiu, rãspândind,
adesea pânã sub zidurile Con-stantinopolului, mãcelul si groaza. De la 540 pânã la sfârsitul
domniei lui lustinian aceste popoare terorizeazã Thracia, Illyricum si Grecia, prefãcându-le
adesea într-un imens pustiu. Slavii, sãlbatici, nimicesc tot ce le iese în cale, trag oamenii în teapã,
îi ucid cu lovituri de ciomag222. Hunii rãspândesc aceeasi cruzime peste tot, neoprindu-se nici în
fata mãnãstirilor.
Aceasta e rãscumpãrarea tristã a izbânzilor repurtate în Apus.
220 Detalii asupra acestei concurente la loan din Efes, în traducerea datã de Bury, voi. II, pp. 328-
329).
221 Bury, op. cit., p. 330.
222 [Informatia este preluatã din Prokopios, Bell. Goth., III, 38, 20-22 (ed. Haurz, Procopii
Caesarensis, Opera omnia, voi. II, Leipzig, Teubner, 1963, p. 470; traducerea româneascã a
textului de cãtre H. Mihãilescu în Procopius din Caesarea, Rãzboiul cu gotii, Bucuresti, Ed.
Academiei, 1963, p. 198).]
536
Hunii, slavii si germanii amenintau serios provinciile danubiene, în ianuarie 528, Grepes (sau
Gretes) regele herulilor venea la Constantinopol sã primeascã botezul, împãratul îndeplinind rolul
de nas. împreunã cu regele, 12 notabili se fãcurã crestini. lustinian le acordã subsidii de federati si
pãmânturi în jur de Sin-gidunum (teritoriul Bassiana, pe tãrmul stâng al Savei, probabil, zice
Stein). De acum, herulii detin un loc important în armatele imperiului. Dar adesea prãdau
provinciile Balcanilor.
Cei mai teribili dusmani pentru aceastã regiune au fost însã în sec. al Vl-lea hunii22* si slavii.
Nãvãlirile lor furã, de la venirea lui lustinian, tot mai dese si mai nimicitoare, în 528, doi sefi
bulgari nãvãlirã în Scitia si Moesia secundã; ei bãturã o armatã comandatã de Ba-duarius si de
Iustin, care muri în luptã, apoi pustiirã tara pânã în Thracia. Dar ei pierirã într-o luptã cu
Constantiolus, urmasul lui Iustin (duce de Moesia secunda), si cu Ascum, bulgar aflat în serviciul
imperial, magister militum per Illyricum. La întoarcere, amân-
223 Hoardele cunoscute în istorie ca huni, care în vremea domniei lui Valens si-au fãcut aparitia
la apus de Marea Caspicã, par a face parte din ramura mongolã a marelui grup de rase care-i
cuprinde si pe turci, unguri si fmni (uralo-altaic, dupã clasificarea lui Peisker, admisã si de Bury,
op. cit., voi. I, p. 101, n. 1). [Tratarea mai recentã a subiectului în Franz Altheim, Geschichte der
Hunnen, voi. I-V, Berlin, ed. W. de Gruyter, 1959-1962, Voi. I, Von den Anfãngen bis zum
Einbruch in Europa; voi. II, Die Hephthaliten in Iran; voi. III, Kampf der Religionen, voi. IV, Die
europãischen Hunnen; voi. V, Niedergang und Nachfolge. Lucrarea a fost reeditatã.]
537
doi fiind surprinsi de alti bulgari, cãzurã în manile lor. t împãratul îl rãscumpãrã numai pe
Constantiolus224.
Situatia era cu atât mai criticã în Balcani, cu cât cea mai mare parte a trupelor disponibile fuseserã
trimise în Orient, cu Pompei. Gepizii încercarã a smulge os-trogotilor Sirmium (ocupat mai
înainte de Theodoric). Dar trupe trimise de Amalasuntha îi resping"5. Mun-dus, care juca un mare
rol în tinuturile danubiene, intrã în 529 în serviciul împãratului, care-1 numeste magister
militumperIllyricum226. în 530, el câstigã o biruintã în Thracia asupra bulgarilor227, în acelasi
an, un ofiter de origine slavã, Chilbudius, fu numit magister militum per Thracias. Timp de trei
ani el, alungã din dieceza sa pe bulgari, sclaveni si anti. El a trecut de mai multe ori Dunãrea,
împotriva lor si pieri în 533, ucis de sclaveni228. în 535, Sittas, magister militum praesentalis, îi
învinse pe bulgari în Moesia Secunda, pe fluviul latros (azi lantra)229.
în 540, se produse o nãvãlire de numeroase hoarde de bulgari, care cucerirã în Illyricum 32 de
fortãrete
224 E. Stein, Hist. du Bas-Empire, voi. II, Paris-Bruxelles, 1959, pp. 306-307; Malalas, p. 437 si
urm. Theoph., AM 6031.225 Ibidem.
226 Ibidem, p. 308.
227 Malalas, 450; Prokopios, Bell. Goth.; Theoph., A.M. 6032.
228 Prokopios, Bell. Goth., III, 14, 1-6. [Textul este reprodus si în Procopius, Rãzboiul cu gotii,
traducere de H. Mihãescu, p. 155 si urm., de asemenea în Fontes Historiae Daco-Romanae (= FH-
DR), voi. II, Bucuresti, Ed. Academiei, 1970, p. 439-445.]
229 E. Stein, op. cit., p. 308. [Izvorât din Muntii Balcani, râul lantra (nume derivat din latinul
„latrus") trece prin orasul Veliko-Târnovo, parcurge podisul din partea de nord a Bulgariei si se
varsã în Dunãre la est de SviStov.]
538
de importantã secundarã si luarã cu asalt orasul Cas-sandria (vechea Potideia), în Chalcidica230.
Mai târizu, ele pãtrund în Chersonerul tracic, masacrând poporul si fãcând multi prizonieri.
Trecurã peste Zidul cel lung si devastarã pânã în suburbiile Constantinopolei. Alte douã hoarde
nãvãlirã pânã în Grecia, unde devastarã totul, afarã de Pelopones, inaccesibil prin fortificatiile
Istmului231.
Dupã Lubor Niederle, bulgarii si-au fãcut aparitia la Dunãre, venind din pãrtile fluviilor Volga si
Don, în veacul al V-lea (cãci în 482 împãratul Zenon le solicitase ajutorul împotriva gotilor, iar în
499 e atestatã prima lor invazie în Balcani). Ei au luat foarte adesea parte la invaziile din cursul
veacului al Vl-lea, fiind prezenti si la atacul asupra Constantinopolului din anul 626. Dar de
fiecare datã se întorceau la nord de Dunãre232.
Seria popoarelor barbare împotriva cãrora lustinian trebuia sã-i protejeze pe supusii sãi europeni
prin diplomatie si arme, de la Dunãrea de mijloc la Don, era deci de trei rase diferite. Erau
germani si huni, ca mai înainte, dar o a treia grupã, slavii, intrã acum în scenã. Grupa germanã
consta din trei popoare germanice de Est: gepizii (în Transilvania), herulii si longob-arzii la nord-
vest de gepizi. Hunii erau reprezentati prin bulgarii de la nordul Dunãrii, în pãrtile Basarabiei, si
kutrigurii la est. Slavii trãiau in vecinãtatea bulga-
230 Prokopios, Bell. Pers., II, 4, 4-6. [= ed. Haury, voi. I, Leip-zig, Tenbner, 1963, p. 163-164.]
231 A.A. Vasiliev, Histoire..., voi. l, pp. 140-141, 223-224, 230-235.
232 L. Niederle, Manuel de l'Antiquite slave, voi. I, Paris, 1923, p. 100.
539
rilor pe malurile Dunãrii de Jos, în tinuturile noastre. Aceastã dispozitie generalã a popoarelor
rezultase în urma bãtãliei din Pannonia, care sfãrâmase imperiul lui Attila. Una dintre urmãrile
cele mai însemnate ale acestui eveniment a fost expansiunea slavilor la vest si sud.
Studiile din urmã au arãtat cã patria primitivã (preistoricã) a slavilor a fost reprezentatã de
mlastinile râului Pripet, care se varsã în Nipru la nord de Kiev. tinutul acesta nesãnãtos e cunoscut
ca Polesia. Slavii nu au cuvânt pentru fag, pentru molid, pentru vite si lapte. Patria lor e deci
dincolo de zona acestor copaci. S-au hrãnit probabil cu peste si mana care creste în pãrtile acelea.
Natura teritoriului împiedicând o circulatie liberã si statornicã, a fãcut sã nu se stabileascã o
unitate politicã. Slavii Polesiei n-au format un stat, ei n-au avut un rege. Au trãit în grupe izolate
de sate sub o cârmuire patriarhalã. Istoria lor, din cele mai vechi timpuri, a fost tragicã.
Apropierea de stepele Rusiei de Sud i-a expus la nãvãlirile nomazilor asiatici, care au ocupat pe
rând tãrile dintre Don si Nistru. Ei nu s-au putut uni împotriva dusmanilor care-i prãdau si-i târau
ca sclavi. Nu se puteau apãra decât ascunzându-se în pãdurile si bãltile lor. Pentru a scãpa de
dusman, se aruncau în apã, respirând printr-o trestie lungã, pe care numai cei mai experimentati
urmãritori o puteau descoperi233, într-o epocã necunoscutã, ei au început a se împrãstia dincolo
de hotarele Polesiei. în veacul al
233 [stirea se aflã în Mauricius, Arta militarã, editie criticã, traducere si introducere de H.
Mihãescu, Bucuresti, Ed. Academiei, 1970 (col. „Scriptores byzantini", VI), p. 278/2791.
540
IV-lea au fost cuceriti de Hermanric, regele ostrogoti-lor; lordanes (.Getica 119), îi numeste
veneti2^. Apoi apar hunii si ei au fost expusi o datã mai mult la apãsarea care a fost destinul lor
secular. Când apar în lumina completã a istoriei, în sec. al Vl-lea, ei pãstreazã mai multe din
caracteristicile pe care li le-au impus viata lor în Polesia. Trãiau aproape separati unul de altul, în
colibe sãrãcãcioase. Desi învãtaserã sã coopereze, ei nu-si pãrãseau libertatea si nu se supuneau
autoritãtii unui rege. Erau împotriva disciplinei militare, nu se bãteau în ordine de luptã si rar
întâmpinau pe dusman în câmp deschis. Armele lor erau scutul, sulita, sãgetile otrãvite. Erau
perfizi, nici un tratat nu-i putea lega. N-aveau un nume comun. Slav, prin care numim toate
popoarele diferite care au iesit din Polesia, vine din Slovene, care pare a fi fost un nume local
legat de o anumitã grupã trãind într-un loc numit Slovy235. Acordarea acestui nume s-a datorat
faptului cã aceastã grupã a fost printre cele dintâi care au venit în atingere cu Imperiul roman,
înainte de domnia lui lustinian acesti sclaveni, cum îi numesc Prokopios si lordanes, se asezaserã
împreunã cu alt popor înrudit, antae, în
234 [lordanes afirmã de fapt cã slavii din vremea sa erau cunoscuti sub trei denumiri: veneti, anti
si sclavini: „Post Herulorum cede idem Hermanaricus in Venethos arma commovit, ... Nam hi, ...
ab una stirpe exorti, tria nune nomina ediderunt, id est Venethi, Antes, Sclaveni (subl. ns. - T.T.)
însotit de traducerea româneascã, fragmentul se aflã si în FHDR, voi. II, Bucuresti, 1970, p.
426/427.]
235 [Explicatii mai plauzibile asupra originii numelui slav se aflã la Fr. Dvornik, Les Slaves.
Historie et civilisation, Paris, Ed. du Seul, 1970, p. 31 si urm.]
541
NICOLAE BANESCU
vecinãtatea bulgarilor, cie-a lungul tãrmului Dunãrii de Jos. Noi vecini ai imperiului, ei îsi vor
schimba rolul de victime în acela de jefuitori.
Ca si hunii, antii si sclavenii dãdeau auxiliari armatelor romane, împreunã cu hunii, ei treceau
Dunãrea, când prindeau momentul, si prãdau în imperiu, în invaziile mentionate sub lustinian
sunt pomeniti uneori slavii, alteori bulgarii, dar e probabil cã ei au venit adesea împreunã, în 529,
bulgarii au nãvãlit în Moesia inferioarã si Scitia. Ei învinserã pe Iustin si Baduarius, trecurã
Balcanii si nãvãlirã în Thracia. Altã incursiune, în anul urmãtor, a fost respinsã cu mari pierderi
pentru ei de Munclus, magister militumperlllyricum. Chil-budius, magister militum per Thraciam,
îi atacã chiar la ei, timp de trei ani, aruncând groaza într-însii. Succesul acesta îi dã un curaj ce i-a
fost fatal: odatã, a trecut Dunãrea cu putine trupe si a fost ucis. De acum deveniserã mai
îndrãzneti. Totusi, nu avem, pânã în 540, informatii despre o invazie serioasã, în 540, bulgarii cu
o mare oaste prãdarã Peninsula Balcanicã de la o mare la alta. Fortarã Zidul cel lung si rãspândirã
groaza în suburbiile capitalei. Unii au trecut Helles-pontul, prãdând coasta opusã. Tessalia, Grecia
de Nord e devastatã. Peloponesul a scãpat, cum am mai amintit, numai datoritã fortificatiilor
Istmului. Multe castele si cetãti au cãzut atunci în mâinile lor si multime de captivi au luat drumul
robiei.
Curând dupã aceastã invazie, între sclaveni si anti a izbucnit o ceartã. lustinian se folosi de
împrejurare pentru a-i învrãjbi si mai mult, oferind antilor locuri la Turris, pe malul Dunãrii, ca
federati ai imperiului, dându-le o subventie anualã pentru a împiedica tre-
542
cerea bulgarilor. La 602, antii pier distrusi de avari, în pãrtile Basarabiei.
în 545, sclavenii au fost zdrobiti în Thracia de Nar-ses. Dar dupã trei ani îi aflãm devastând
Illyricum pânã aproape de Dyrrhachium, si în 549 o bandã de 3000 de oameni pãtrundeau pe
Hebrus, desfãcându-se în douã pãrti, una devastând Illyricum, alta Thracia. Atrocitãtile comise de
ei întrec tot ce se aminteste despre hunii lui Attila. în 550, se îndreaptarã spre Tesa-lonic, dar
Germanus, pe atunci la Sardica, îi înspãimântã si ei trecurã în Dalmatia. Apoi, primind întãririle
noilor veniti, ei câstigarã o mare biruintã asupra Bizantului la Adrianopole, ajungând pânã la
Zidul cel lung, dar furã urmãriti si pierdurã prada pe care o luaserã. Dupã alti doi ani nãvãlesc din
nou, dar sunt alungati, scãpând peste Dunãre cu ajutorul gepizilor.
E preludiul ocupatiei teritoriale care va hotãrî istoria viitoare a Sud-estului european.
Cei mai puternici dintre barbarii de la frontiera Dunãrii erau gepizii, din Transilvania. lustinian
luase Sir-mium de la ostrogoti, dar n-o putu pãstra si gepizii o cucerirã. Stabilindu-se în aceastã
fortãreatã, ei ocupã o parte din Dacia Ripensis si fac nãvãliri în provinciile de la sud. lustinian le
tãie subsidiile si cãutã o nouã metodã pentru a-i tine în frâu. O gãsi în rivalitatea unui alt popor
german de Est, longobarzii, apãruti de curând la Dunãre. De mai mult de un veac ei îsi pãrãsiserã
patria, aflatã la Elba de Jos (veniserã din Scandi-navia înainte de August), unde fuseserã vecini cu
saxonii, cu care seamãnau în obiceiuri. Curând dupã
543
NICOLAE BANESCU
ce Odavakar îi cucerise pe rugi, longobarzii ocupaserã tãrile lor la nord de Noricum, dar
rãmãseserã putin timp acolo; ei trecurã în câmpia dintre Tisa si Dunãre, în acest timp (sub
împãratul Anastasios) erau tributari altui popor est-germanic, herulii, care luaserã parte la
distrugerea imperiului hunic si în a doua jumãtate a veacului V se fixaserã la nord-vestul
Ungariei, iar când ostrogotii pãrãsirã Pannonia, deveniserã o putere considerabilã si agresivã la
Dunãrea de Sus. Mai târziu (507-512), bãtuti de longobarzi, aveau sã se despartã în douã, unii
revenind în vechea lor patrie, Scandina-via, altii, primiti de gepizi în locurile lor, dar, pentru cã
erau maltratati de acestia, cerurã locuri în imperiu. Cruzimea si rapacitatea de care dãdeau dovadã
a determinat reprimarea lor de cãtre armata romanã. lustinian îi boteazã si le dã locuri lângã
Singidunum, cu provincia Pannonia secunda (527-52S)236. Mai târziu, se scindeazã, o parte trec
sub gepizi, alta rãmân fede-rati ai imperiului.
Aceasta era situatia când, pe la mijlocul secolului al Vl-lea, conflictul izbucneste între gepizi si
longobarzi.
Longobarzii erau crestini încã de când se aflau sub jugul herulilor. lustinian le dãduse locuri în
Noricum si Pannonia si le garantase o subventie ca federati237. Audoin era regele longobarzilor
si Thorisin al gepizilor. Ambii trimiserã ambasadori la lustinian, primul cerând ajutor, al doilea
sperând sã obtinã de la împãrat
236 Bury, op. cit., pp. 298-300.
237 Cf. Stein, Bas-Emp. II, 528; Prokopios, Bell. Goth. III, 33, 9-12, IV, 27. [Traducerea lui H.
Mihãescu, op. cit., contine fragmentele la pag. 188 si 258.]
544
neutralitatea. lustinian decise sã-i ajute pe longobarzi si le trimite în primãvara lui 549 un corp de
10.000 de cãlãreti. Aceastã trupã întâlni un corp de heruli pe care îl birui, dar în acest timp,
longobarzii si gepizii se împãcaserã. Rãzboiul lor era numai amânat238. Gepizii se temuserã de
dusmanii lor, ajutati de la Constantino-pol, si îndatã încheiarã o aliantã cu kutrigurii239.
Acestia erau o ramurã a rasei hunice, ocupând stepele rusesti dintre Don si Nipru, si erau,
probabil, strâns înruditi cu bulgarii sau onogundurii - descendentii hunilor lui Attila - care-si
aveau locuintele în Basarabia. Erau un popor formidabil si lustinian luase demult precautii pentru
a-i tine în frâu. Politica lui, la Dunãre, era sã se foloseascã de longobarzi împotriva gepizilor, iar
în Scitia politica lui era sã foloseascã un alt popor hunic, pe utiguri, împotriva kutrigurilor. Uti-
gurii trãiau dincolo de Don, la est de Marea Azovului, si lustinian cultiva prietenia lor cu daruri
anuale240.
Când o armatã de 12.000 de kutriguri, instigati de gepizi, trecu Dunãrea si devasta tãrile ilirice,
lustinian trimise îndatã un sol lui Sandichl241, regele utigurilor, cerându-i sã dovedeascã
prietenia sa fatã de imperiu si sã nãvãleascã în tinutul vecinilor sãi. Sandichl împlini dorinta
împãratului, trecu Donul, bãtu pe dusman si târî pe femei si copii în sclavie242. Când stirea
ajunse
238 Ibidem, III, 34.
239 E. Stein, 532; Bell. Goth., IV, 18, 13, 14.
240 E. Stein, pp. 302-303.
241 Stein ortografiazã Sandilkh (v. p. 533, n. 1). [Prokopios, Bell. Goth., IV, 18, 23 si IV, 19, 8 si
11 (ed. Haury, p. 584, r. l, p. 586, r. 7 si p. 587, r. 7), dã forma Sandii]
242 Prokopios, Bella, IV, 18, 15-25. , ,
545
la Constantinopol, lustinian îl trimise pe unul dintre generalii sãi la kutriguri, care prãdau în
provinciile din Balcani, sã-i informeze despre ceea ce s-a întâmplat la ei acasã si sã le ofere o
sumã de bani pentru a pãrãsi teritoriul roman. Ei primirã si în întelegere fu stipulat cã, dacã-si vor
gãsi tara ocupatã, sã se întoarcã si sã primeascã de la împãrat tinuturi în Thracia-4'. Curând dupã
aceea, o altã bandã de 2000 kutriguri, cu femeile si copiii lor, sosirã ca fugari pe pãmânt roman.
Ei erau condusi de Sinnion, care comandase în Africa pe auxiliarii huni, în luptele cu vandalii, ale
lui Belisarie. împãratul le acordã un tinut în Thracia. Aceastã atitudine atâtã gelozia utigurilor si
Sandichl trimise o ambasadã sã impute lui lustinian nedreptatea actiunii sale. Ei au fost îmblânziti
prin mari daruri244. Data acestor evenimente e fixatã de Bury la 551245.
în anul urmãtor (552), rãzboiul amânat dintre lon-gobarzi si gepizi izbucneste. Gepizii cãutarã sã
reînnoiascã vechea aliantã cu imperiul, si lustinian consimti, dar când longobarzii curând dupã
aceea îi cerurã sã-si împlineascã obligatiile si sã le trimitã trupe în ajutor, el denuntã noul tratat cu
gepizii sub pretextul cã au ajutat pe sclaveni sã treacã Dunãrea. Armata imperiului, condusã de
Iustin si lustinian, nepotii împãratului, de armeanul Aratius si de herulul Suartuas Kamsaraka,
verii pentru a ajuta longobarzilor fu abãtutã din drum pentru a reprima o revoltã în Ul-piana si n-a
ajuns la destinatie. Numai trupele coman-
243 Ibidem, IV, 11, 18, 8-24, si 19, 5. 24< Ibidem, IV, 19, 6-22. 245 Bury, op, cit., 303, n. 2.
546
date de cumnatul regelui, Amalafridas, ajung si iau parte la luptã. Longobarzii câstigarã o victorie
completã asupra gepizilor si Auduin (mai-iunie 552). anuntând stirea lui lustinian, îi imputã cã 1-
a privat ele ajutorul pe care i-1 datora pentru trupele longobarde care sustinuserã recent armatele
imperiale în Italia. Gepizii încheiarã apoi tratate de pace de perspectivã cu longobarzii si imperiul,
iar pacea durã cât domni lustinian. Dupã moartea lui, vrãjmãsia dintre aceste clouã popoare
germane izbucni iarãsi, si longobarzii, ajutati de alti aliati, sterserã numele gepizilor de pe harta
politicã a Europei246.
în câtiva ani, kutrigurii se refãcurã dupã înfrângerea suferitã din partea utigurilor vecini si în iarna
558-559, sub un sef numit Zabergan, o armatã trecu Dunãrea înghetatã si avanseazã fãrã
împotrivire prin Scitia si Moesia, intrând în Thracia. Aceste provincii par sã fi fost lipsite cu totul
de trupe, în Thracia, Zabergan îsi împãrti armata în trei: una trimisã în Grecia sã prade, a doua în
Chersonesul tracic, a treia, 7.000 cãlãri, porneste sub Zabergan cãtre Constantinopol.
Atrocitãtile comise de aceastã a treia bandã sunt descrise de un contemporan, Agathias. Ei se
asezarã în lagãr la Melantias, un sat pe Athyras, care se varsã în Propontis. La Constantinopol,
locuitorii intrarã în panicã. Nobilii tremurau în casele lor, împãratul era
246 Bury, op. cit,, II, pp. 298-304. [T. Lounghis, Les ambassades byzantines..., Athena, 1980;
Idem, H (3-uqavTivfi K-opmpxta
... 395-1071, Athena, 1989; K. Chrestou, Byzanz und die Langobarden . . . 500-680, Athena,
1991.]
547
alarmat pe tronul sãu. Toate tezaurele bisericilor dintre Euxin si Cornul de Aur furã aduse în oras
sau trecute în Asia, peste Bosfor, în aceastã criticã situatie, lustinian fãcu apel la bãtrânul
Belisarie, sã salveze capitala. Cu toatã vârsta sa înaintatã, Belisarie se dovedi marele tactician de
odinioarã. El adunã câteva mii de oameni din militia citadinã si din veteranii care luptaserã cu el
în Italia, iesi din oras si-si asezã tabãra la satul Chettus, la câtiva kilometri de zidul lui
Theodosios. tãranii din Thracia, refugiati în Constantinopol, însoteau armata, fiind întrebuintati la
întãrirea lagãrului si la înselarea inamicului asupra fortelor reale ale bizantinilor; au fost aprinse
focuri în câmpie, pentru ca hunii sã creadã cã sunt multi. Zabergan se aruncã la luptã cu 2.000 de
cãlãreti alesi; Belisarie îsi asezã trupa de luptã, iar planul sãu tactic îi atrase pe huni în cursã. 300
de cãlãreti alesi se aruncarã dintr-o vale pã-duroasã în flancul lor, Belisarie atacã din front si îi
încurcã, fãcându-i sã creadã cã armata e mare. Ei intrarã în panicã si fugirã; 400 au pierit, în
vreme ce nici un roman n-a fost rãnit serios247. Lagãrul fu pãrãsit imediat si kutrigurii fugirã
mereu, crezând cã sunt urmãriti, lustinian, gelos pe victoria lui Belisarie, îl rechemã la
Constantinopol. Unindu-se cu banda ce se întorcea din Chersones, Zabergan pustii Thracia încã 4
luni. Soarta hunilor din Chersonesul tracic nu fu mai fericitã. Neputând face spãrturã în marele
val care închidea peninsula, Zabergan puse sã se construiascã bãrci, îmbarcã oameni la Aenos
(lângã gura râului Hebrus) ca sã debarce pe coasta sud-vesticã a Chersonesului.
Finlay, op. cit., l, 257.
548
Germanus, un ofiter brav, simti, aruncã asupra lor 20 de corãbii cu oameni înarmati si flota
barbarã fu nimicitã: nici unul nu scãpã. Câti puturã scãpa de la întãri-turi, respinsi, se unirã cu
Zabergan. Banda trimisã în Grecia nu putu face nimic, neputând trece de Termo-pyle, unde a fost
respinsã de garnizoanã.
lustinian a rãscumpãrat captivii contra unei sume mari de bani si kutrigurii trecurã înapoi
Dunãrea. Apoi, împãratul le întinse o cursã pentru a-i nimici. Scrise lui Sandichl (Sandilkh) cã
intrând în Thracia, kutrigurii au luat tot aurul destinat utrigurilor si îl îndemnã sã se arunce, deci,
asupra lor, dacã sunt într-adevãr amicii imperiului, si sã ia si ce li se datoreazã. Totodatã, îi
amenintã cã, dacã îi va lãsa nepedepsiti, împãratul va transfera amicitia sa kutrigurilor. siretenia a
prins, Sandichl se aruncã asupra vecinilor sãi si ostilitãtile neîncetate dintre aceste douã popoare
le-au mistuit energia.
Prokopios si Agathias îi prezintã pe kutriguri si utiguri drept triburi ale hunilor. Kutrigurii sunt
înruditi cu bulgarii - dar acestia din urmã nu trebuie confundati cu bulgarii care au trecut Dunãrea
în Moesia în secolul al VH-lea si au întemeiat statul bulgar248. Bulgarii din vremea lui lustinian
poartã si numele de uno-gunduri. Ei s-au luptat cu Theodoric si au nãvãlit adeseori în Peninsula
Balcanicã în vremea domniei lui Anastasius249.
Pericolul hun a fost resimtit si în Crimeea. Orasele Cherson si Bosporos jucau acolo un mare rol
in co-
248 Cf. si J. Bury.
249 Ed. de Boor, p. 24; J. Bury, Appendix la voi. IV din ed. lui Gibbon, nota 16.
549
NICOLAE BANESCU
mertul imperiului cu barbarii din acele pãrti. Hunii acaparaserã cea mai mare parte a peninsulei si
amenintau posesiunile imperiului. Acolo, în munti, erau si gotii, resturile marii migratii
germanice. lustinian a construit mai multe forturi si un lung zid ale cãrui urme se vãd. Acest
sistem de fortificatii a înlãturat primejdia bunicã în posesiunile bizantine si în colonia gotilor.
d. Apãrarea imperiului. Una dintre preocupãrile necontenite ale lui lustinian a fost aceea de a-si
asigura fruntariile imperiului împotriva acestor nãvãliri care se înteteau din ce în ce mai mult.
Cum aratã Ch. Diehl, trei mãsuri erau menite a desãvârsi aceastã operã defensivã a imperiului:
1) alcãtuirea de comandamente mari;
2) crearea unor teritorii militare la frontiere;
3) construirea unui mare numãr de citadele, grupate într-un sistem nou, menit a asigura apãrarea
tãrii250.
Din veacul al V-lea imperiul se împãrtea, din punct de vedere militar, în câteva comandamente
mari, încredintate acelor magistri militum, pe care adesea i-am întâlnit.
în Europa, erau un magister militum per Illyricum si unul per Thraciam, la care se adãugau
magistri militum praesentales, care rezidau la Constantinopol si exercitau puterea lor într-o largã
zonã în jurul Con-stantinopolului, însãrcinati în particular cu apãrarea zidului lung ridicat de
Anastasios între Marea Neagrã si Marmara.
' Vezi Justinien, p. 244 si urm.
550
lustinian pãstrã aceste circumscriptii teritoriale, la care se pare cã adãugã un comandament nou,
cuprinzând Moesia si Scitia: în texte, cel putin, se întâlneste adesea un magister militum al
Moesiei.
în Asia, teritoriul imens de la Marea Neagrã pânã în Egipt era pus sub autoritatea unui singur
magister militum per Orientem. lustinian desfãcu în douã acest vast comandament: Armeniile si
Pontul alcâtuirã un comandament nou, peste care se afla un magister militum Armeniae. în Africa
se pusese de asemeni un magister militum, Italia si Spania cucerite de asemenea avurã pe ai lor.
Astfel 9 sau si 10 generali, analogi generalilor nostri de corp de armatã, îsi împãrteau puterile
militare ale Bizantului, asigurând, fiecare în circumscriptia sa, apãrarea.
Dar pentru apãrarea imediatã a frontierei, acesti mari sefi, nu ajungeau. In aceastã privintã,
lustinian reorganiza o institutie militarã a vechiului imperiu: de-a lungul Hmes-ului, el organizã
teritorii militare, comandate de duci, cu rangul de spectabiles, si apãrate de trupe speciale,
„soldatii de frontierã", limitanei.
De la mijlocul veacului al III-lea, paza hotarelor se încredintase unor trupe speciale, soldati si
coloni în acelasi timp, cãrora li se dãdeau pãmânturi în apropierea frontierei, iar ei trebuiau sã si
le cultive si totodatã sã le apere. lustinian reorganiza aceastã armatã teritorialã. El însusi schitã
planul dupã care se fãcu aceastã reorganizare în Africa, în rescriptul adresat în aceastã
împrejurare lui Belisarie se arãta care era rolul si conditia acestor soldati. Oamenii, recrutati
dintre
551
provincialii de la granitã mai ales, primeau pãmânturi probabil scutite de impozit; pe lângã
aceasta, ei primeau si o soldã, în schimb, ei trebuiau, pe timp de pace, sã cultive aceste pãmânturi
si sã supravegheze cãile care duceau dincolo de limes, pentru a împiedica orice relatii comerciale
neautorizate între barbari si imperiu, în caz de tulburare la granitã, ei trebuiau sã ia armele si sã
sarã în apãrare, în nici un caz nu puteau pãrãsi limesul unde erau asezati, perpetuitatea serviciului
militar era conditia formalã a dreptului lor de proprietate. Erau autorizati a se cãsãtori si familia
lor locuia cu dânsii în acele castella unde cantonau. Supusi autoritãtii ducilor, grupati în
regimente comandate de tribuni, soldatii acestia cultivatori erau împãrtiti în garnizoane mai mult
sau mai putin tari, în orasele întãrite si fronturile frontierei. Pentru a face fatã menirii lor, ofiterii
trebuiau sã-i instruiascã adesea251. Prin aceste mãsuri, lustinian spera sã asigure, fãrã concursul
armatei regulate, apãrarea granitelor. El completã opera restaurând o institutie militarã a Romei,
aceea care, sub numele de foederati sau gentiles, încorpora în armata imperialã popoarele barbare
(gentes) cantonate în apropierea imediatã a frontierei, în schimbul unui ajutor anual (annona)
vãrsat în mâinile sefilor, uneori în schimbul unor teritorii cedate din pãmântul roman, aceste
triburi se legau a deveni servitorii Bizantului si a pune contingentele lor la dispozitia autoritãtii
imperiale. La cererea împãratului, ei veneau, sub ordinele sefilor nationali, sã se punã sub
251 Ibidem, pp. 226-227. 552
comanda ducelui vecin cu dânsii si concurau cu limi-tanei la apãrarea teritoriului roman25-.

Auxiliari preti-osi, prin cunoasterea locurilor, prin bravura lor, ei ajungeau adesea primejdiosi
prin indisciplina, lipsa de credintã si cupiditatea lor233.
în aceste mari fâsii de teritorii militare, rolul principal pe care-1 aveau limitanei era de a ocupa si
apãra cetãtile situate de-a lungul limes-ului. Pentru a apãra monarhia, lustinian se sili sã ridice pe
toate frontierele o linie continuã de fortãrete. El realizã, în aceastã privintã, o operã care pare o
minune; reconstitui, întãrin-du-1, admirabilul sistem defensiv creat odinioarã de Roma, acoperi
toate provinciile de o retea de castella. Azi, când se vãd ruinele acestor numeroase si puternice
citadele, risipite pe toatã întinderea vechiului imperiu bizantin, impresia este de uimire, iar în fata
acestei opere colosale prin care, dupã expresia lui Prokopios, lustinian a „mântuit monarhia",
întelegi admiratia exprimatã de istoricul veacului al Vl-lea.
Sistemul era urmãtorul: de-a lungul limes-ului, o serie de orase fortificate, legate între ele printr-o
linie de posturi - castella, (ppovpia, destul de apropiate unele de altele, solid construite, prevãzute
cu apã si alimente si ocupate de garnizoane mici. Scopul lor era îndoit: pe deoparte, ele trebuiau
sã închidã frontiera si sã supravegheze apropierea dusmanului, iar pe de altã parte sã serveascã
drept bazã de operatii coloanelor expeditionare trimise pentru a prãda teritoriul inamic.
252 Mommsen, Das romische Militãrwesen seit Diocletian, în idem, Historische Schriften, voi.
III, Bd, p. 206 si urm.
253 Justinien, pp. 227-228.
553
Dar aceastã linie nu era totdeauna o barierã de netrecut pentru dusman. De aceea, în spatele ei, la
o oarecare distantã, se desfãsura o a doua linie de citadele, mai însemnate si mai distantate unele
de altele. Ele erau de obicei orase mari, cu garnizoane puternice, care serveau de sprijin celor
dintâi; în acelasi timp ele ofereau azil populatiilor din câmpie, în caz de invazie. Aceasta a fost
întotdeauna preocuparea generalilor bizantini: asigurarea unui adãpost populatiei lipsite de
apãrare a provinciilor. Trecãtorile însemnate, defileuri-le erau pãzite de redute si transformate,
dupã expresia bizantinã, în clisuri; pe coline se înãltau turnuri de observatie de unde se vestea
apropierea dusmanului; în sfârsit, cãi strategice se deschideau înãuntrul tãrii pentru a pune în
comunicatie fortãretele si a face apãrarea mai usoarã. Astfel toatã tara se acoperise de cetãti si
întãriri254.
Desigur cã aceste cetãti si forturi se deosebeau, dupã însemnãtatea lor, în privinta lucrãrilor de
apãrare ce le cuprindeau. Pe când marile cetãti, acelea de la hotarele asiatice mai ales, aveau trei
linii de apãrare -un zid de centurã înalt de douã etaje si flancat de turnuri puternice cu creneluri,
un alt zid înaintea acestuia si un sant larg si adânc, mãrginit de un parapet de pãmânt - fortãretele
mai mici si redutele erau construite dupã un sistem mai simplu, cu douã sau cu o singurã linie de
apãrare. Dar în toate gãseau aplicatie unele principii comune ale fortificatiei bizantine. Trebuia de
exemplu ca zidul sã fie foarte înalt si gros: înalt
Ibidem, 234-238.
554
pentru a împiedica escaladarea si a asigura apãrãtorilor dominatia asupra miscãrilor inamicului,
gros pentru a rezista loviturilor aplicate de masinile de rãzboi. Zidul avea 10, 12 si chiar 18 metri
înãltime, grosimea era de aproape 4 metri. Turnuri multe si dese trebuiau sã acopere cu folos
spatiile intermediare si unele dintre ele, izolate de restul sistemului defensiv, erau adevãrate
forturi, unde se concentra rezistenta supremã. santul trebuia sã fie foarte adânc, pentru a-i asigura
pe apãrãtori împotriva minelor din partea dusmanilor. Cetatea trebuia sã fie apoi bine înzestratã
cu provizii si apã. De aceea se construiau într-însa o multime ele magazii de aprovizionare si
multe cisterne si apeducte, în fiecare cetate era apoi un arsenal public si corpuri special organizate
pentru manevrarea masinilor de rãzboi.
Astfel era, în trãsãturile sale generale, sistemul fortificatiei bizantine în veacul al Vl-lea, asa cum
ne apare în Africa si în alte cetãti însemnate ale Orientului. Se poate vedea prin urmare ce sfortare
uriasã s-a fãcut, prin vointa lui lustinian, pe toate frontierele imperiului si se poate lesne ghici câtã
cheltuialã de lucru si de bani, ce repede si energicã activitate s-a desfãsurat în acesti câtiva ani
pentru aceastã întreprindere colosalã.
Nu putem enumera, dupã Prokopios, numeroasele lucrãri de fortificatie fãcute din nou sau
restaurate de lustinian. E de ajuns sã fie schitate trãsãturile principale ale operei. Pe frontiera de
nord, de la îmbucãturile Savei pânã la Gurile Dunãrii, mai mult de 80 de castella furã construite
ori reparate, printre care citãm: Singidunum (Belgrad), Octavum, Viminacium, Novae,
555
Ratiaria, Augusta, Securisca, Durostorum, Troesmis, iar pe tãrmul stâng, puternicul cap de pod
Lederata255. Acestea erau, în cea mai mare parte, vechi citadele romane pe care împãratul le puse
în stare de apãrare. Dar originalitatea operei lui se vede în mãsurile luate pentru a asigura, în
spatele acestei prime linii, protectia teritoriului bizantin, în Dacia, în Dardania, în Moe-sia, mai la
miazãzi în Macedonia, în Epir, în Thracia sute de castella se ridicarã, formând o a doua si a treia
linie de apãrare. Numai în Dardania, provincia de origine a lui lustinian, opt castele noi au fost
construite si 61 restaurate256. Scupi, lângã satul în care el se nãscuse, începu o nouã erã în istoria
sa sub numele lusti-niana prima.K1 împodobitã cu constructii frumoase,
255 Aed., IV, 5-6. [Competentã si foarte utilã identificare si raportare a acestor toponime la
denumirile lor actuale în H. Mi-hãescu, La langue latine dans le Sud-est de l'Europe, Bucuresti-
Paris, 1978, lucrare mai completã decât editia ei româneascã, apãrutã la Bucuresti, în 1960.]
256 Ibid., IV, 8.
257 [Creatã pentru prefectura Illyricum, ale cãrei centre mai importante fuseserã pânã atunci
Sirmium (azi Sremska Mitrovica) si Thessalonic, arhiepiscopia de Justiniana Prima a apãrut prin
novella a Xl-a din 14 aprilie 535, ale cãrei prevederi au fost reluate pe scurt si în nuvella CXXXI
din 18 martie 545. Ea se aflã în apropiere de Tauresium, localitatea natalã a lui lustinian. Unii
învãtati au identificat-o cu Scupi, actualul Skopje, opinie pe care o vedem împãrtãsitã si de N.
Bãnescu, altii cu Lychnidus, devenit ulterior Achris (azi Ohrida), sediul cunoscutei arhiepiscopii
autocefale care în toatã perioada medievalã a purtat titlul fostei lustiniana Prima. Arheologii
iugoslavi sustin cã lustiniana Prima se afla pe locul actualului Caricin Grad, situat la 40 km de
Naissus (azi Nis), spre sud-vest (V.R. Petkovic, Lesfouilles de Tsaritchin Grad, „Cahiers
Archeologiques (Paris), III, 1948, p. 40-
556
ea fu ridicatã la înalta demnitate de metropolã eclesi-asticã a Illyricului. Ulpiana (azi Lipljan) fu
de asemenea înfrumusetatã si luã numele de lustiniana secunda, în mijlocul peninsulei, Sardica si
Naissus furã restaurate solid. Chiar pe coastele arhipelagului si ale Mãrii Marmara se construirã
fortificatii. Heracleea fu apãratã, la Raedestos clãdi o puternicã cetate si construi din nou zidurile
ce protejau Chersonesul Thraci-ei258. în sfârsit, cu mult mai jos, se ridicarã întãriri si în Grecia
de Nord; la Termopyle se opri trecãtoarea prin ziduri, istmul de Corint se tãie printr-o întãrire
flancatã de turnuri. Astfel toatã Peninsula Balcanicã alcãtui un vast câmp întãrit.
în Asia, opera lui lustinian259 cuprinde multe pagini. Pe coastele Pontului Euxin, Cherson si
Bosporos erau marile centre ale comertului între Mediterana si bazinul Don si Volga, între ele,
Crimeea era ocupatã de huni. Nu stim încã dacã erau în relatii de federati. Dar în 528, Grod,
regele lor, fu invitat la Constantinopol si lustinian îl botezã, întors acasã, distruse idolii si po-
48; A. Grabar, Les monuments de Tsaritchin Grad etjustiniana Prima, „Cahiers Archeologiques",
III, 1948, p. 49-63; D. Boskovic în „Actes du IV-e Congres International d'etudes byzantines", t.
II, Paris, 1951, p. 53-65; V. Kondic si V. Popovic Tsaritchim Grad. Sitefortifie dans l'Illyricum
byzantin, Belgrad, 1977; V. Popovic în XXVI Corso di cultura sull'arte ravennate e bizantina,
Ravenna, 1979, P- 249-311; E. Bãbus, Justiniana Prima în lumina noilor cercetãri, în „Studii
teologice", XXXIX, 1987, l, p. 84-92; H.-D. Dopmann, Zur Problematik von Justinianea Prima,
în „Miscellanea Bulgarica", 5 Viena, 1987.]
258 Ibid., IV, 9-10. .;j, ;
239 Ibid., V. . .
557
PFT
porul îl ucise, iar garnizoana fu omorâtã. lustinian trimise forte mari care îi intimidarã pe huni si
restabilirã ordinea. Bosporos fu întãrit puternic, zidurile Cherso-nului refãcute si douã noi forturi
se ridicarã în sudul peninsulei, T6 'AÂOUOTOD KCII TO ev roptovftiTOCig260. Puternica
citadelã Petra proteja tara Lãzilor. Apoi, de la Trapezunt pânã la Eufrat se întinserã mai multe linii
de fortãrete, în Armenia, Theodosiupolis (Erzerum), Kitharizon, Martyropolis (cu trei linii de
apãrare); în Mesopotamia Amida, Constantina, Dara, o altã Theodosiupolis, Circesium pe Eufrat,
apoi Zenobia si Pal-myra la hotarele desertului, fãrã a mai socoti numeroasele castella
intermediare: numai între Amida si Dara erau 15. Apoi, în spate, altã linie, în care aflãm între
altele Satala, Colonea, Nicopolis, Sebasteia, Meli-tene, Edessa, Carrhae, Callinicum, Sura,
Hierapolis, Zeugma, în Euphratesia, în fine, Antiochia, care ajunse o formidabilã cetate. Multe
existau înainte de lustinian, el avu meritul de a completa si a coordona aceste citadele într-un
sistem riguros.
în Africa, opera înfãptuitã fu si mai mare. Din mãsuri de prudentã, vandalii distruseserã
fortificatiile mai tuturor oraselor, aici era deci totul de refãcut. Euagrios vorbeste de 150 orase
refãcute de lustinian. La acestea se adãugarã o multime de noi fortãrete: în Tripolita-nia, Leptis
Magna, Sabrata261- în Byzacena, coasta se acoperi de citadele; în interior, Capsa, Thelepte,
fortãrete puternice, mai departe castelul Ammaedera; în spatele acestei linii, Chusira, Laribus,
Mamma, Kulu-
260 Prokopios, DeAedif., III, 7, 10-12; Bury, II, pp. 311-312.
261 De Aed. VI, 4.
558
fo262. Chartagina, Vaga furã restaurate. Numidia fu acoperitã, de asemenea, de o multime de
fortãrete. Chiar dincolo de provinciile cu totul supuse bizantinilor, tot tãrmul Africii, pânã la
Coloanele lui Hercule263, se umplurã de fortãrete, în fata Spaniei, la hotarul cel mai depãrtat al
dominatiei imperiale, puternicul castel Septem putea, dupã afirmatiile lui Procopios, „sã înfrunte
toatã lumea".
Opera aceeasta defensivã cu adevãrat considerabilã, observã Ch. Diehl, a fost totusi neputincioasã
în a opri invaziile persilor si arabilor în Asia, ale slavilor si hunilor în Europa, ale berberilor în
Africa, învãtatul francez ne dã explicatia acestei stranii constatãri264. Pentru a ridica un numãr
atât ele covârsitor de cetãti într-un timp atât de scurt, s-a lucrat prea repede si soliditatea
constructiei a fost jertfitã, multe lucrãri au rãmas chiar neterminate. Pe de altã parte, armata de
ocupatie nu era destul de mare pentru a ocupa serios toate aceste posturi. Multe posturi secundare
par a nu fi avut deloc garnizoanã si a fi fost încredintate numai pazei locuitorilor. si în acelea unde
erau trupe imperiale se întâlnesc adesea detasamente prea slabe, incapabile de a apãra regiunea
respectivã. Desigur, aceste cetãti ofereau un adãpost locuitorilor de la tarã si ele nu puteau fi
cucerite usor de adversari care nu erau priceputi în arta asediului. Dar de pe înãltimea zidurilor
lor, apãrãtorii priveau neputinciosi la prada si incendiile barbarilor asupra tinutului. tara
descoperitã
262 Ibid, VI, 6.
263 Ibid, VI, 7.
V. Justinien, 243-246. -i:fe V:>Y> k
559
NICOLAE BANESCU
era astfel cãlcatã de incursiunile ce nu puteau fi oprite. Trebuie sã tinem apoi cont cã multe dintre
marile fortificatii ale domniei s-au ridicat în urma invaziilor si pentru a le preîntâmpina
întoarcerea, în Mesopotamia, de exemplu, în urma nimicirii care însoti invazia lui Chosroes,
împãratul luã mãsurile de apãrare necesare. Acelasi lucru se petrece probabil pe Dunãre, dupã
invazia slavã pustiitoare din 540.
si, în sfârsit, aici, ca pretutindeni, dupã activitatea primilor ani, veni repede pãrãsirea, decadenta.
6. Realizãrile interne ale domniei lui lustinian
a. Opera legislativã. Alãturi de aceste mari rãzboaie pe care le-am vãzut, lustinian a întreprins si o
operã legislativã, si acesteia i se datoreazã, în cea mai mare mãsurã, popularitatea numelui sãu
printre urmasi. Din ordinele si sub influenta sa a fost redactat acel monument de compilatiuni
juridice si de ordonante pe care modernii le numesc Corpus juris civilis, ale cãrui patru pãrti sunt:
Institutele, Digestele, Codul lustinian si Novelele. Operã uriasã, prin care Roma a transmis
posteritãtii ceea ce a creat mai bun, Dreptul sãu, ea a format, pe tot parcursul Evului Mediu si
rãmâne încã si azi, adevãratã bazã a studiului Dreptului roman.
Ch. Diehl subliniazã adâncul respect pe care lustinian îl purta traditiilor vechi romane, al cãror
reprezentant si mostenitor legitim se mândrea a fi. Roma fusese mare mai cu seamã prin douã
lucruri: prin gloria armelor si prin stiinta dreptului. Pentru lustinian, împãratul trebuia sã fie prin
urmare un rãzboinic si un
560
legiuitor în acelasi timp. Prin opera sa juridicã, lustini-an se arãta deci mostenitor al vechii Rome.
Pe lângã acestea, mai erau si consideratii de ordin practic ce trebuiau sã-1 hotãrascã în aceastã
privintã pe basileu: era dezordinea adâncã ce stãpânea atunci Dreptul roman. Regulile sale se
scoteau din 2 izvoare: ordonantele imperiale (leges) si scrierile jurisconsultilor (jus). Dar aceste
materiale erau foarte împrãstiate; ele se gãseau anevoie si apoi erau pline de contradictii.
Administratia suferea din aceastã pricinã, procesele deveneau interminabile, judecãtile se
întemeiau mai putin pe lege decât pe bunul plac al judecãtorilor. Era prin urmare o urgentã sã se
adune si sã se coordoneze toate aceste texte, sã se reducã într-un sistem usor de consultat si sã se
punã capãt arbitrariului magistratilor265.
lustinian avu norocul de a gãsi pentru aceastã operã uriasã un om eminent: Trebonian a fost
sufletul acestei lucrãri si împãratul însusi o recunoaste, covârsind de laude stiinta juridicã a
ministrului sãu si experienta sa practicã266.
La 13 februarie 528, o comisie de 10 membri, înalti functionari administrativi, doi avocati de
merit si un profesor de drept de la scoala din Constantinopol, Theofil, în fruntea cãrora stãtea
Trebonian, fu însãrci-
265 Ibid., pp. 248-250.
266 stiinta lui multilateralã e schitatã de Gibbon, op. cit., ed. Bury, IV, p. 492; P. Kruger, Histoire
des sources du droit romain, Paris, 1894. Ch. Diehl, op. cit., cap. V; E. &ein, Histoire de Bas-
Empire, II, 1959, pp. 402-417; Z. von Lingenthal, Geschichte des griechisch-romischen Rechts,
III, Berlin, 1892.
561
Y
NICOLAE BANESCU
natã sã strângã si sã claseze constitutiile imperiale de la Hadrian încoace, într-un an si ceva
lucrarea era gata: la 7 aprilie 529, colectia de texte astepta a fi promulgatã. Acesta fu Codul
lustinian împãrtit în 12 cãrti si care trebuia sã aibã putere de lege în tot imperiul, luând locul
culegerilor de mai înainte de acest fel26'.
Oricât de importantã, opera aceasta nu era originalã, înainte de lustinian, Diocletian si Teodosius
al II-lea compuseserã astfel de coduri. Dar opera personalã a lui lustinian furã Digestele (Digesta
sau Pandec-tae - nãvSeKTai). în aceastã operã, el vru sã strângã într-un corp de doctrinã pãrerile
jurisconsultilor celor mai eminenti ai Romei vechi, pentru a pune la îndemâna juristilor, sub o
formã comodã, textele necesare ale jurisprudentei. Ambitia împãratului mergea încã mai departe.
El voia sã pãstreze astfel posteritãtii pretioasele materiale adunate în timp de veacuri de
întelepciunea romanã si sã dea astfel un nou impuls stiintei juridice. Lucrarea era enormã:
trebuiau sã se extragã vreo 2.000 de cãrti. Dar lustinian chemã ajutorul lui Dumnezeu pentru
aceastã „operã deznãdãjduitã", cum o numeste chiar el.
La 15 decembrie 530, o comisie formatã din 16 membri a fost constituitã, sub presedintia lui
Treboni-an (11 avocati, 4 profesori de drept: doi din Constanti-nopole, doi din Beyruth). Ea a fost
împãrtitã în trei sectiuni: una extrãgea din operele privitoare la jus civile, în special din
comentariile cu care Pomponius, Ulpian si Paul îmbogãtiserã tratatul de drept civil al lui Sabinus
si care se, numeste Libri ad Sabinum; a doua
7 Justinien, 250.
562
despuia lucrãrile privitoare la jus honorarium, mai ales cele compuse de Ulpian, Paul si Gaius
asupra Edictului perpetuu al lui Hadrian268 si care se numesc Libri ad edictum; a treia parte, în
sfârsit, se ocupa de textele care nu intrau în nici una din acele categorii si mai ales Chestiunile si
Rãspunsurile lui Papinian, Paul si Scaevola.
Astfel se formarã trei serii de extrase: seria sabinia-nã, seria edictalã si seria papinianã.
Materialele astfel adunate furã apoi cercetate în comisie, clasate, armonizate si distribuite în 7
cãrti. Aproximativ 40 de jurisconsulti au dat aceste extracte, începând de la Q. Mucius Scaevola,
cel mai vechi, si pânã la Hermogene si Charisius, care au trãit în vecul al IV-lea. Dar mai ales s-
au pus la contributie Ulpian si Paul.
Lucrarea, pentru care se programaserã 10 ani, fu gata dupã trei, fiind publicatã în 533. Graba cu
care s-a fãcut a împiedicat realizarea ei perfectã.
Multe puncte slabe au fost relevate în aceastã operã, lustinian a îngãduit comisiei sã aleagã ce
socoate mai bun, sã modifice, sã elimine, mai cu seamã sã evite contradictiile. si rezultatul n-a
fost desãvârsit. Sunt repetitii si sunt contradictii, antinomii. Libertatea lãsatã comisiei a fãcut ca
adesea sã se omitã interpretãrile jurisconsultilor, sã se mutileze textul lor pentru a se înlocui cu
proza comisiei si, în chipul acesta, o multime de opere admirabile ale dreptului roman se pierdurã
ori se alterarã269.
268 Codificarea rescriptelor imperiale impuse de el ca singura legislatie.
* Justinien, 251-254. ' f
563
NICOLAE BANESCU
Nu e mai putin adevãrat, cu toate acestea, cã lucrarea lui lustinian ne-a transmis izvoarele
dreptului roman si a fãcut prin aceasta un serviciu imens stiintei juridice si istoriei.
La 13 februarie 528, împãratul însãrcina printr-o ordonantã o comisie compusã din 17 functionari
în activitate sau retragere, din doi avocati si dintr-un profesor de drept sã elaboreze un Cod nou,
cuprinzând legislatia în vigoare continutã în Codurile Gregorian, Hermogenian si Theodosian,
precum si legile posterioare acestora. Comisia trebuia sã elimine orice contradictie si tot ce era
perimat si inutil, în acest scop, era autorizatã sã suprime constitutii întregi, sã modifice textele pe
care le pãstra si chiar sã contopeascã mai multe într-o singurã lege, pe când redactorii Codului
Thedosian nu fuseserã autorizati decât la schimbãri menite a face textul fiecãrei constitutii mai
clar, fie ea perimatã sau nu. Comisia executã lucrarea în 14 luni, pe când lucrãrile pentru Codul
Theodosian tinuserã aproape nouã ani.
Trebonian a fost sufletul acestei întreprinderi. Originar din Pamphylia, el fusese avocat la baroul
prefecturii Orientului. Cãtre octombrie 529, câteva luni dupã publicarea Codului, Trebonian fu
ridicat în functia de Chestor al Palatului sacru, pe care o tinu pânã la moartea sa. Câtiva ani mai
târziu, Trebonian cumula chestura cu Magisterium officiorum™.
Dupã publicarea Codului, lustinian se hotãrãste, la sfatul lui Trebonian, sã reia proiectul
theodosian de a codifica si mostenirea jurisprudentei clasice. El a dat la 15 decembrie 530 o
constitutie (.Deo auctore), poruncind lui Trebonian sã constituie o comisie dupã alegerea sa, cu
ajutorul cãreia sã strângã într-o singurã operã ceea ce ar trebui sã se extragã din scrierile
jurisprudentei clasice. Redactorii erau investiti, în privinta textelor utilizate, cu aceleasi drepturi
cu care fusese învestitã comisia Codului. Lucrarea a alcãtuit Digestele, redactatã de Trebonian în
50 de cãrti. Comisia era alcãtuitã din 16 membri: magister libellorum
Stein, pp. 404-405.
564
Constantin, 4 profesori de drept (doi din Constantinopol si doi din Beyruth) si 11 avocati.
Izvoarele sunt scoase din aproape 40 de autori, dintre care unii se urcã în timpurile Republicii
romane; dar cea mai mare parte a textelor apartin jurisprudentei secolelor al II-lea si al III-lea.
Dupã Ulpian, care a dat singur o treime a lucrãrii, fiind cãlãuza principalã a redactorilor, vine
îndatã Paul271. Enorma lucrare a fost terminatã în trei ani, si la 16 decembrie 533, lustinian
promulgã constitutia sa (Tanta circa nos), care a dat putere de lege Digestelor.
înainte de publicare Digestelor, constitutia imperialã din 21 noiembrie 533 dãduse putere de lege
Institutelor, manual elementar în 4 cãrti, destinat studentilor în drept. Autorii erau Tre-bonian,
Theofil, profesor de drept la Constantinopol, si Doro-theu, profesor la Beyruth, care 1-au redactat
dupã lucrãri analoge ale epocii clasice. Câteva sãptãmâni mai târziu constitutia promulgatã în
aceeasi zi cu a Digestelor, reforma programa învãtãmântului juridic, împãratul nu admite scoli de
drept în afarã de cele de la Constantinopol, Roma si Beyruth. El face obligatoriu anul al cincilea
de studiu, pânã atunci facultativ, si stabileste în primul an de studii Institutele si primele cãrti din
Digesta, iar cei trei ani urmãtori sunt consacrati numai Digestelor, iar al cincilea Codului.
Numãrul legilor publicate de lustinian în decursul celor cinci ani care urmarã redactiei Codului
din 529 fu atât de mare încât o nouã editie se impuse, si aceasta a fost opera lui Trebonian, ajutat
de patru membri ai comisiei Digestelor. Aceastã nouã editie fu promulgatã prin constitutia de la
16 noiembrie 534, cuprinzând 12 cãrti ca si cea dintâi, a cãrei întrebuintare fu interzisã.
Editia a doua a Codului lustinian, singura pe care o posedãm, terminã marea operã de codificare.
De altminteri, numai din sec. XVI s-a obisnuit a se numi Corpus juris civilis întregul format din
Institute, Digesta, Codul din 534 si Novelle (adicã esentialmente legile lui lustinian posterioare
acestei date)272.
271 Ibidem, pp. 408-409.
272 Ibidem, p. 411.
565
NICOLAE BANESCU
Opera juridicã a lui lustinian a fost redactatã în limba latinã; mostenitor al împãratilor romani, el a
tinut, la fel cu Trebonian, ca limba dreptului roman - latina - sã fie pãstratã pe cât posibil ca limbã
oficialã a imperiului2'73, si acesta e un lucru caracteristic. Ceea ce ne mai izbeste în opera
legislativã a lui lustinian e ideea statului constituit dintr-o ierarhie de functionari care se supun
unui sef absolut, care guverneazã fãrã control si a cãrui autoritate e de drept divin. Teoria
despotismului imperial e formulatã pentru prima datã în termenii cei mai expresivi si mai
completi. Prin aceasta, lustinian se arãta încã mostenitorul Cesarilor Romei.
Dar alãturi de aceste traditii ale trecutului pãstrate cu pietate în veacul al Vl-lea apar si idei noi. O
mare lãrgime de vederi strãbate în opera lui lustinian. Pãtruns de influenta crestinã, el a simtit
caracterul adesea îmbãtrânit al vechiului Drept roman; de aceea s-a lãsat condus, în ce priveste
dreptul persoanelor, de ceea ce el numeste humanitas, în ce priveste dreptul lucrurilor, de
interesul public si de naturalis ratio. Astfel principiile cele mai largi si mai echitabile ale dreptului
gintilor stergeau definitiv regulile strâmte, în parte abrogate de mult, ale dreptului celor 12 Table.
în dreptul persoanelor, vechea conceptie a familiei dispare. Femeia devine egalã cu bãrbatul;
legea precizeazã si întãreste drepturile sale asupra dotei. Relatiile dintre tatã si copii se schimbã.
Patriapotestas nu mai îngãduie tatãlui sã refuze consimtãmântul la cãsãtoria copilului, sau cel
putin motivele acestui refuz trebuie sã fie înfãtisate magistratului. Fiul ajunge stãpân abso-
Ibidem. p. 407.
566
lut pe bunurile pe care le câstigã, în toate relatiile dintre membrii familiei se introduce un spirit de
blândete si un viu sentiment al demnitãtii personale. Acelasi spirit se observã si în conditia
sclavilor. Ulpian proclamase cã în dreptul natural toti oamenii sunt egali, cã orice om se naste
liber si cã sclavia e o stare contra naturii. Sclavajul se îmblânzi mult, eliberarea din sclavie fu
încurajatã si fãcutã mai usoarã. Acelasi spirit se impune fatã de conditia femeilor socotite pe
treapta de jos a societãtii: curtezanele si actritele; ele se puteau acum cãsãtori cu oameni liberi si
chiar cu persoane ele rang senatorial (vezi aici influenta Theodorei).
Tot asa în ce priveste bunurile. Schimbãri revolutionare sunt prevãzute în dreptul de succesiune:
rudenia de sânge, prin bãrbati si femei, hotãra acum transmiterea bunurilor. Se puse ca principiu
dreptul natural al copilului de a mosteni o parte din averea tatãlui. Afarã de cazuri foarte rare,
copilul nu putea fi dezmostenit. Fetele, surorile furã chemate la mostenire.
Prin spiritul acesta de echitate, de blândete, de simplificare, opera lui lustinian pregãti cãile pe
care avea sã se îndrumeze legislatia modernã274.
Codul si Digesta nu erau suficiente. Pentru tinerimea care dorea sã studieze dreptul, era necesar
un manual practic. lustinian se gândea la aceasta încã din 530. El puse pe Trebonian si doi
profesori de drept -Theofil si Dorotheu - sã redacteze acest manual, în 533 si în acelasi an opera
fu gata. Aceasta fu refrezen-tatã de Institute (Institutiones), redactate dupã planul Institutelor lui
Gaius.
274 Ch. Diehl, Le monde oriental, pp. 85-87; Justinien, pp. 256-260.
567
în 534, apãru a doua editie a Codului, sporitã cu deciziile sau rescriptele împãratului, emise de la
529 încoace: noul titlu e Codex repetitae praelectionis. Anulã editia din 529 si acest text,
cuprinzând 4600-4700 decizii, care merg de la Hadrian pânã la 534, e acela pe care îl posedãm
azi sub numele de Codul lustinian.
Pentru a pãstra în puritatea sa originalã aceastã legislatie, lustinian organizã învãtãmântul juridic.
scoli de drept erau numeroase în Imperiu: la Constantino-pol, Roma, Berytos, Caesarea,
Alexandria si aiurea. lustinian pãstrã pe primele trei. învãtãmântul se fãcea pânã atunci în 4 ani;
dar se studiau foarte putine opere: un rezumat din Institutele lui Gaius, ceva din cãrtile lui Ulpian
ad Sabinum si din cometariul sãu asupra Edictului, 8 cãrti din Responsa ale lui Papinian si cele 23
de cãrti din Responsa ale lui Paulus. Dreptul penal si procedura criminalã erau lãsate la o parte.
O reformã se impunea. Un nou program de stat se schitã, învãtãmântul cuprinse cinci ani. în
primul an studentii (Justiniani novi) învãtau Institutele si primele 4 cãrti din Digeste. în al doilea,
al treilea si al patrulea an se studiau Digestele; în al cincilea, Codul275.
Tot din dorinta de a pãstra curatã legislatia sa, lustinian hotãrî prescriptii cu privire la cercetãrile
stiintifice. El opri orice studiu critic asupra textelor legislatiei, orice comentariu, orice schimbare.
Se permiserã numai traducerile si rezumatele (indices). Acest fapt nu împiedicã totusi parafraze la
texte, interpretãri, co-
5 Just., pp. 263-264.
568
r
mentarii de multe ori întinse. Toate aceste lucrãri atestã marea activitate care domnea în scolile de
drept în veacul al VI-lea276.
Pentru completarea operei sale, în cazuri neprevãzute, pentru modificarea unei pãrti care ar fi
impus mai târziu o schimbare, lustinian îsi rezervã siesi dreptul de a legifera în toatã libertatea.
De la 534-565 el publicã sub numele de novellae leges o serie de 154 ordonante, care în multe
puncte însemnate modificarã dreptul Codului si Digestelor. Cea mai mare parte totusi se referã la
afaceri administrative si eclesiastice si au prin aceasta un mare interes pentru istoria
administrativã a domniei.
Ele n-au fost niciodatã reunite în colectie oficialã, cu toatã intentia anuntatã a lui lustinian. Un
avocat din Constantinopole, Iulian, le strânse prima datã, în 555277-
Novellele furã scrise în greacã, pentru a fi mai bine întelese, cum se exprimã însusi lustinian într-
o ordonantã a sa: „nonpaterna voce legem conscripsimus sed hac communi et graeca, ut omnibus
sit nota propter facilem interpretationem"278.
b. Opera administrativã, în momentul în care lustinian lua conducerea imperiului de Orient,
situatia internã a monarhiei era foarte gravã. Pretutindeni se arãtau motive de dezordine si
tulburãri. La Constanti-nopol factiunile Hippodromului frãmântau populatia cu rivalitãtile lor si
întretineau opozitia pe care o fã-
276 Ibidem, pp. 264-265.
277 Ibidem, p. 266. :r : - ........-.......;..........r-
278 Novelles, coli. II, tit. I, VII.: .:" ,, •.,-,- ">M\ b^>.; ,rP '
569
l
NICOLAE BANESCU
ceau noului regim mostenitorii deposedati ai lui Anas-tasios; în provincii, obiceiurile
dezastruoase ale administratiei publice produceau o mare nesigurantã si o mizerie adâncã. Sãrãcia
din ce în ce mai mare a imperiului sleia izvoarele bogãtiei publice; impozitele nu se mai puteau
încasa, tezaurul era gol, fondul de rezervã constituit de împãratul Anastasios era aproape secat. Pe
deasupra, certurile religioase mãreau dezbinãrile interne si fãceau si mai acutã criza în care se
zbãtea monarhia.
Pentru a lecui toate aceste rele, pentru a pune ordine în lucruri, pentru a curma mai cu seamã
abuzurile administrative, o mare reformã se impunea. lustinian întreprinse cu îndrãznealã aceastã
reformã; el o urmãri, cu mare stãruintã, în tot cursul domniei sale. Introduse în administratia
bizantinã unele principii esentiale si prin aceasta domnia sa reprezintã un moment important în
istoria administrativã a Imperiului de Rãsãrit279.
Pentru a ne face o idee despre cauzele multiple ce impuneau aceastã reformã, e de ajuns a strãbate
no-vellele lui lustinian, adevãrate documente oficiale în aceastã privintã.
Un vechi obicei al Bizantului era de a se lua sume considerabile de la cei care erau numiti ca
guvernatori ai provinciilor (suffragia) si aceste sume mergeau parte la împãrat, parte la prefectul
pretoriului. Cei care aspirau la asemenea posturi erau nevoiti sã se împrumute cu dobânzi enorme.
Salariile nu erau de ajuns sã-i despãgubeascã de sumele cheltuite pentru obtine -
1 Ch. Diehl, Justinien, 270; E. Stein, op. cit., p. 463 si urm.
570
rea postului si ei cãutau sã si le procure prin mijloace neregulate pe socoteala provincialilor,
împãratul aratã cã ei obisnuiau sã ia de la contribuabili de trei si de zece ori mai mult decât
plãtiserã .pentru functia lor, iar acest lucru sleia tezaurul, ducea la coruperea justitiei si la
demoralizarea generalã în provincii. Soldatii apãsau ele asemenea greu asupra locuitorilor, le
devastau locuintele, le uzurpau pãmânturile. Marii proprietari, adevãrati tirani feudali, încorporau
la domeniile lor bunurile altora; ei întretineau pe cheltuiala lor bande de bucellari care pustiau
tinuturile. tara se depopula, orasele, pe care faimosii defensores erau neputinciosi a le apãra, era
pustiite; tarinele se goleau de muncitori si agricultura încetase. Rãscoalele izbucneau adesea în
provincii. Iar în Constantinopol imigrau în masã multimea nemultumitilor, toti câtia aveau de
îndreptat plângeri împãratului, pentru nedreptãti diferite, aducând în capitalã fermentul revolutiei-
80.
lustinian fu adânc miscat de aceastã stare de lucruri nefericitã si primejdioasã. El avea o sincerã
dorintã de a face bine, o grijã realã fatã de supusii sãi; socotea cã rolul de reformator era o datorie
a functiunii sale imperiale, un act de recunostintã cãtre Dumnezeu care-1 coplesise cu binefacerile
sale. De aici, spiritul sãu autoritar era condus în chip firesc cãtre centralizarea administrativã. Mai
contribuia la aceasta si un interes superior de stat: provinciile ruinate nu mai puteau da nimic
pentru nevoile publice. De aceea, lustinian se
280 Diehl, op. cit., 270-274, în care autorul rezumã observatiile crude ale împãratului.
571
NICOLAE BANESCU
strãduia sã creeze un corp de functionari disciplinati si docili, serios constituit si recrutat cu
deosebitã atentie.
în 535, prin douã ordonante (novellele 8 si 17), date pe 15 si 16 aprilie, lustinian fixã principiile
reformei administrative la care a contribuit si loan din Cappadocia, în a doua sa prefecturã,
datoratã înainte de toate generozitãtii perechii imperiale281. Aboli sistemul cumpãrãrii functiei, al
acelor suffragia. Guvernatorii trebuiau sã trãiascã din salariile lor si sã se poarte pãrinteste fatã de
populatie, sã nu primeascã bani, sã fie drepti în judecãtile lor, sã pedepseascã pe vinovati. Pentru
a împiedica exploatarea contribuabilor, împãratul mãri veniturile functiilor publice, scãzu mult
sumele plãtite la numire si permise sã se plãteascã numai anumite sume (awr\&eiai) pentru
obtinerea brevetului de numire. El cerea necontenit ca functionarii sãi sã aibã, dupã expresia sa,
„mâinile curate". Acestia trebuiau apoi sã se intereseze de strângerea contributiilor, si împãratul îi
fãcu responsabili de plata integralã a contributiilor regiunii ce li se încredinta.
Apoi impuse oricãrui functionar depunerea unui jurãmânt solemn prin care se obliga a servi
credincios pe stãpânii sãi lustinian si Theodora prin care declara cã a obtinut functia fãrã a da
nimãnui bani ca suffragi-um, afarã de taxele permise; prin acest jurãmânt, noul numit se îndatora
sã guverneze fãrã înselãciune, cu integritate si cinste si sã apere pe supusii împãratului de orice
violentã. Legislatia iustinianã mãreste influenta episcopilor în controlul administratiei. Episcopii
erau invitati sã supravegheze purtarea guvernatorilor si sã
E. Stein, Histoire du Bas-Empire, II, pp. 463-464.
572
reclame stricta aplicare a legilor, al cãror text trebuiau sã-1 afiseze pe usile bisericilor282. Dar
într-o novellã (din 15 august 535) atribuitã de Stein influentei lui loan de Cappadocia se încearcã
reînvierea institutiilor municipale pe bazã laicã. Aceastã novellã nu a putut fi primitã cu bucurie
de municipalitãti, deoarece poruncea ca în fiecare oras cetãtenii fruntasi sã îndeplineascã functia
timp de 2 ani prin rotatie si impunea ca, pe lângã vechile atributii, defensorii sã decidã procese în
valoare de pânã la 300 nomismata si în cazuri criminale mici283. Au fost date tot atunci si alte
câteva legi, pentru protectia poporului împotriva abuzurilor administratiei. Confirmarea vechii
reguli dupã care guvernatorul trebuia sã rãmânã în provincia sa timp de 50 de zile dupã iesirea din
functie, ca sã rãspundã de actele sale, trebuie amintitã în mod special. Functia de defensor
civitatis ajunsese nefolositoare în practicã, fiindcã era îndeplinitã de oameni fãrã influentã sau
situatie, care nu puteau avea o atitudine independentã fatã de guvernatori. lustinian cãutã sã o
restaureze printr-o reformã.
c. Reorganizarea provincialã, în veacul al V-lea, putine schimbãri se fãcuserã în amãnuntele
sistemului provincial care fusese întocmit de Diocletian si modificat ici-colo de urmasii sãi.
Provinciile fuseserã mereu îmbucãtãtite284. lustinian, care voia un guvernãmânt local mai
puternic si o putere centralã mai ascultatã, nu încercã o revizuire completã a sistemului existent,
dar
282 Diehl, Just., 276 si urm.
283 Stein, op. cit., pp. 467-468.
284 Buiy, II, pp. 338-339-
573
fãcu multe schimbãri în care se depãrta de la principiile lui Diocletian. El combinã în unele cazuri
provincii mici pentru a alcãtui mari guvernãminte. Acesta e începutul sistemului care a creat la
începutul secolului al VH-lea regimul „themelor". Armenia, crescutã mult prin anexiuni recente,
prin novella 31 din anul 536 fu împãrtitã în 4 provincii. Macedonia II fu reunitã cu Dardania.
Egiptul, reorganizat dupã un plan simplu, reuni într-un singur guvernãmânt cele douã provincii
vechi ale Libiei, si deasupra guvernatorilor de provincii fu pus un magistrat superior. Tot asa, si în
celelalte pãrti.
Quaestura exercitus. O lege din 18 mai 536 înfiinta o magistraturã cu caracter special, aceea de
quaestor lustinianus exercitus (quaestor iustinian al armatei), un illustris depinzând direct de
împãrat, ca sef civil si militar al teritoriilor puse sub autoritatea sa. Aceastã nouã circumscriptie
cuprindea Moesia secundã si Sci-tia — cele douã provincii danubiene care fãcuserã parte pânã
acum din dieceza Thraciei - provincia insulelor (adicã Cyclaclele si arhipelagurile însirate de la
Lesbos pânã la Rhodos) si Caria, desfãcute din dieceza Asiei, precum si insula Cipru, desfãcutã
din dieceza Orientului. Consideratii de ordin militar au determinat aceastã creatie: quaestor
exercitus e înainte de toate un general însãrcinat cu apãrarea Dunãrii de Jos, si sediul
administratiei sale se aflã la Odessus (Varna). Cum aratã foarte bine Stein283, legãtura dintre cele
5 provincii pu-
285 Stein, op. cit., pp. 474-475. [Aceste aspecte au fost reluate de H. Ahrweiler, Byzance et la
mer, Paris, Presses Universitaires de France, 1966.]
574
l
se sub ordinele quaestondui armatei era caracterul lor maritim sau quasi-maritim, cãci Moesia
secundã se întindea de-a lungul Dunãrii, care era navigabilã pentru cele mai mari vase ale epocii.
Cele douã provincii: insulele si Caria sunt originea „themei Carabisiani", cum a arãtat Ch.
Diehl286.
în acelasi timp în care numãrul provinciilor si deci al guvernatorilor scãdea, dispãreau vicarii
diecezelor, care serveau odinioarã de intermediari între administratorii provinciilor si prefectul
pretoriului.
în sfârsit, pentru a simplifica mecanismul administratiei si pentru a întãri autoritatea publicã,
pentru binele supusilor sãi, lustinian se hotãrî sã reuneascã în mâinile aceluiasi functionar puterile
civile si militare. Se punea astfel capãt rivalitãtilor care fãceau administratia publicã ineficace, în
unele pãrti se pãstrarã aceste puteri; dar în provinciile mai dificile, el aplicã sistemul, în Arabia si
Fenicia vechiul praeses fu ridicat la rangul de moderator, în Palestina si Armenia I la rangul de
proconsul, în Pisidia, Lycaonia, Paflagonia, în Thracia se instituirã pretori (praetor lustinianus); în
Isauria, Siria, Armenia III, Galatia - câte un comes lus-tinianus (comites); un moderator fu pus în
noul Helle-nopont (unit acum cu Pontus Polemaniacus), iar cele douã provincii ale Cappadociei
furã unite sub un pro^ consul lustinianus. Ei aveau rangul de spectabiles si erau împodobiti cu
titlul lustiniani, reuneau în mâinile lor atributiile si apuntamentele vechiului praeses si
286 Ch. Diehl, Et. byz., 1905, p. 290 si urm. [Opinie diferitã la H. Ahrweiler, op. cit]
575
duce, al cãrui loc îl luau. La puterea civilã, ei unirã o largã autoritate asupra soldatilor cantonati în
circumscriptiile lor.
Aveau atributii de ordin financiar si un drept de jurisdictie foarte întins; ei puteau judeca în apel
chiar cauze de o valoare sub 500 bani de aur [nomisme]. Prin aceasta, lustinian remedia si
sistemul judiciar. Era cunoscutã încetineala justitiei, proasta evidentã, venalitatea si partialitatea
judecãtorilor. Din aceastã pricinã, lumea dãdea nãvalã în Constantinopol pentru a depune plângeri
împotriva primilor judecãtori si acest fapt pricinuia mari cheltuieli pentru împricinati, pe lângã cã
tribunalele capitalei erau încãrcate de afaceri mãrunte, si fãceau sã sufere administratia. De aceea
toti administratorii nou creati de lustinian în diecezele Pontului si Asiei, comiti, pretori,
proconsuli, moderatori, în Egipt prefectul augustal, în Orient cornitele Orientului, furã autorizati a
judeca în apel, fãrã posibilitatea de recurs, toate cauzele de o valoare mai micã decât 500
aurei287.
lustinian a reorganizat si marile comandamente militare. Un magister militum per Orientem
comandase pânã la el întregul teritoriu ce se întindea de la Marea Neagrã pânã în Egipt. lustinian
a împãrtit aceastã comandã, creând „magistri militum" pentru Armenia si Mesopotamia. în
Europa, el a adãugat la „magister militum11 pentru Thracia si Illyricum încã unul, al Moesi-ei.
înainte de toate însã, pentru apãrarea frontierei, a organizat de-a lungul limes-ului districtele
militare conduse de duces si ocupate de trupe speciale, limi-
287 Ch. Diehl, Just., p. 282. 576
tanei. Trei limites au fost formate în Egipt, câteva comenzi au fost înjumãtãtite în Siria si pe
Eufrat, alti duces au fost stabiliti în Armenia, în vreme ce altii vegheau la Dunãre în Scitia, în cele
douã Moesii si în Dacia. Un lant continuu de fortãrete a fost înãltat de-al ungul frontierelor.
Reforma administratiei egiptene trebuie consideratã drept opera lui loan de Cappadocia. Legea pe
care o institui apãru în primele luni ale anului 539, la aproape 3 ani dupã ultima novellã
reformatoare. Aceastã întârziere si-o explicã Stein prin pregãtirea specialã de care a fost nevoie
pentru reorganizarea Egiptului, unde erau de învins rezistente mari (monofizismul protejat de
Theodora; înalte demnitãti ale unor aristocrati mari latifundiari, cum a fost Strategius, comes
sacra-rum largitionum).
Prin statutul din 539, prefectul augustal e abolit ca sef civil al întregii dieceze a Egiptului. De
acum înainte, aceastã diecezã, care cuprindea 9 provincii civile grupate din punct de vedere
militar în 3 ducate, e acum împãrtitã în 5 circumscriptii, ai cãror sefi sunt total independenti unul
de altul. Ei iau titlul de duce si întrunesc în mâinile lor puterea civilã si comandamentul militar. S-
a cãutat a se mãri tot mai mult prestigiul ducilor, pentru a tine în frâu elementele de
descompunere feudalistã, întãrind armãtura administrativã a Statului288.
în epoca lui lustinian erau douã provincii intitulate Armenia, fãcând parte din dieceza Pontului.
Prin no-vella 31 din anul 536, împãratul a distribuit aceste dis-
1 Stein, op. cit., II, pp. 476-480./
tricte din nou, creând 4 provincii ale Armeniei, formate în parte din cele douã vechi provincii, în
parte din Pontus Polemoniacus si în parte din noi teritorii, care pânã atunci fuseserã în afara
sistemului provincial.
1. Armenia primã - parte din vechea Armenia primã (Teodosiopolis, Colonea, Satala, Nicopolis)
plus parte din Pontus Polemoniacus (Trapezus si Cerasus).
2. Armenia secundã - restul din vechea Aremnia primã si parte din Pontus Polemoniacus
(Comana, Zela si Brisa).
3. Armenia a treia - vechea Armenia secundã.
4. Armenia a patra - Sophanene, district dincolo de Eufrat, estul Armeniei a treia (capitala
Martyropolis).
Restul din Pontus Polemoniacus a fost unit cu vechiul Hellenopontus pentru a forma un nou
Helleno-pontus, aflat sub un guvernator cu titlul de moderator. De asemenea, Honorias si vechea
Paflagonia au fost unite într-o nouã Paflagonie, sub un pretor289.
Reformele acestea, care transformau Orientul, nu au fost introduse si în Occident, în tãrile
cucerite de lustinian. împãratul, preocupat sã dea populatiilor imaginea exactã a administratiei
romane asa cum ele o cunoscuserã mai înainte, pãstrã, în Africa si Italia recucerite, vechile
împãrtiri administrative si deosebirea dintre puterea civilã si cea militarã.
Ca si în Italia, principiul reorganizãrii administrative în Africa a fost acela al vechii separatii între
autoritatea civilã si militarã, în fruntea guvernãmântului civil al Africii a fost asezat un prefect al
pretoriului, având în subordine 7 guvernatori, purtând tilurile consulares
Bury, ed. Gibbon, voi. V, Appendix, nr. 4.
578
si praesides. Numeroasele oficii care controlau detaliile îi ajutau pe functionari si asigurau

predominarea conducerii civile în prefectura Africii.
Tot asa au stat lucrurile si în prefectura Italiei reconstruitã. De la 535 un praetor era în fruntea
Siciliei recucerite, dupã 538 un prefect al pretoriului era numit în Italia si regimul administratiei
civile era stabilit dupã capitularea Ravennei. Reorganizarea a fost fãcutã prin pragmatica
sanctiune din 554. Sub autoritatea prefectului, asistat ca mai înainte de 2 vicari, al Romei si al
Italiei, functionarii civili guvernau cele 13 provincii în care a fost împãrtitã peninsula.
La nevoie, în practicã, exigente politice sau militare impuneau concentrarea întregii autoritãti într-
o singurã mânã. în Africa, Solomon si Germanos au combinat functiile si chiar titlurile de prefect
pretorian si magister militum. Narses a fost un real vicerege. Dar acestea erau numai abateri
exceptionale de la principiul stabilit, fiindcã în acelasi timp, lustinian introduce legislatia
promulgatã de el în Vestul recucerit. Vechiul sistem de impozite fu restaurat, iar contributiile
realizate împãrtite, cum a fost înainte, între arca prefectului si casa largitiones. Un comes sacri
patrimonii per Italiam fu numit si imperialii logotbetae cereau cu rigoare rãmãsitele din timpul
regilor goti. lustinian sterse tot ce reamintea „tirania" barbarã. Contracte semnate în timpul lui
Totila, donatii fãcute de regii barbari, mãsuri economice luate de ei în favoarea colonilor sau
sclavilor erau anulate si Pragmatica restaura proprietarilor romani toate pãmânturile pe care le
aveau înainte de Totila. Sardinia si Corsica tineau de prefectura Africii. i
579
NICOLAF. BÃNESCU
Administratia militarã era în acelasi fel orânduitã, dar strict separatã de cea civilã. A fost
reconstruitã dupã modelul roman. Belisarie în Africa si Narses în Italia organizau apãrarea
frontierei. Fiecare provincie forma o mare comandã cu un magister militum în frunte. Africa,
Italia, Spania se aflau sub autoritatea unui astfel de magister, duci comandau districtele militare
(limites) create de-a lungul frontierei, în Africa erau la început 4, apoi, îndatã dupã aceea, 5:
Tripolitana, By-zacena, Numidia si Mauritania; patru erau si în Italia, de-a lungul frontierei
Alpilor. Duci erau si în Sardinia si Sicilia. în aceste districte stationau trupe speciale, li-mitanei,
dupã tipul celor vechi. Recrutati dintre localnicii de la frontierã, ei primeau feude, în timp de pace
cultivau pãmântul si vegheau cãile ce treceau prin limes; în timp de rãzboi, luau armele si apãrau
postul încredintat lor sau împreunã cu trupe similare îi respingeau pe nãvãlitori. Nu puteau pãrãsi
niciodatã limesul. Se puteau cãsãtori. Grupati în regimente, comandati de tribuni, ei stationau în
orase întãrite si castele de la frontierã. Pe lângã acestia, lustinian încercã sã încorporeze în armata
imperialã popoarele barbare locuind în împrejurimile imperiului. Acesti gentiles sau foederati fac
un tratat perpetuu cu împãratul, primind un subsidiu anual (annona). Ei pun contingentele lor la
dispozitia ducilor din limes si sefii lor primesc de la împãrat un fel de învestiturã, ca semn al
suveranitãtii romane.
Prokopios ne-a schitat în Istoria secretã mizeria pe care restaurarea imperiului a adus-o în Africa
si Italia. Depopulate, provinciile erau rãu guvernate, strivite de impozite, dupã devastãrile crunte
ale rãzboiului, âits]
580
Disperate, provinciile de Vest au apelat la împãrat sã le ajute în mizeria lor. lustinian auzi acest
apel. Au fost luate mãsuri în Africa în scopul restaurãrii cultivãrii câmpurilor, districtele furã
repopulate, lucrãri de utilitate publicã furã ridicate în orase, porturi deschise, orase noi construite
pe platoul înalt al Numidiei, Car-thagina împodobitã cu un palat, biserici, splendide bãi. Mãsurile
au adus o realã prosperitate.
Au fost luate mãsuri similare si în Italia, împãratul a usurat impozitele, a cãutat sã restaureze
marea aristocratie, doborâtã de Totila, a protejat si îmbogãtit Biserica si a reparat dezastrele
rãzboiului. Ravenna înfrumusetatã cu constructii ca Sân Vitale si Sân Apolinare în Classe ajunse
o capitalã, Milan fu ridicat din ruine, Roma pusã în posesia privilegiilor care sã-i dea o înviorare
economicã, Neapole ajunse un mare port comercial290. Aceste reforme administrative au fost
completate printr-o mare operã de lucrãri de utilitate publicã, în prima parte a domniei sale,
lustinian s-a interesat îndeosebi sã înzestreze orasele cu asemenea lucrãri: terme, apeducte,
cisterne, si sã ridice din ruine pe cele nimicite de cutremure sau incendii.
Dacã ne întrebãm acum care a fost rezultatul marii reforme din 535, un fapt ne izbeste de la
început si anume cã, necontenit, pânã la sfârsitul domniei, lustinian a fost nevoit sã repete
ordonantele sale, sã atragã atentia asupra prescriptiilor date. lustinian se mãgulea cu faptul cã a
restabilit ordinea; si totusi, pacea publicã a fost mereu tulburatã; textele oficiale ne reveleazã
omoruri, acte de brigandaj, lupte cu armele, rãscoale
' Diehl în Cambridge Med. History, pp. 22-24.
581
NICOLAE BANESCU
care au zguduit tara. Pentru a li se pune capãt, se hotãrî, în 539, sã se interzicã purtarea armelor
celor care nu erau înrolati în armatã.
Ceea ce e mai grav, abuzurile functionarilor continuau ca si înainte. Toate viciile, atât de
cenzurate în ordonantele din 535, dãinuiau si înfloreau. Aceasta se constatã din numeroasele
novelle, în care împãratul se plânge de întârzierea cu care noii functionari iau în stãpânire
cârmuirile lor, lãsând tinuturile luni întregi în pãrãsire, în care se demascã administratori abuzivi
si în care soldatii se mentioneazã ca o adevãratã plagã a provinciilor. El a înlocuit pe praefectus
vigilum (vwre-Jiapxog) subordonat mai înainte prefectului orasului, acum abolit291.
în 539, pentru a grãbi împãrtirea justitiei si a scãpa capitala de o multime turbulentã, împãratul
înfiinta la Constantinopol un magistrat extraordinar, quaesitor, judecãtor suprem si prefect al
politiei în acelasi timp292. El trebuia sã-i asiste pe cei care aveau motive legitime pentru a veni în
capitalã, sã vegheze ca acestia sã-si termine treburile repede si sã se întoarcã acasã, sã-i trimitã la
domiciliu pe cei care nu aveau motive serioase sã rãmânã în capitalã. Avea si functii judiciare, iar
tribunalul sãu se ocupa cu anumite cazuri de crime293.
în privinta celor care nu aveau un loc de muncã, acestora li se atribuiau anumite obligatii privind
serviciile publice. Cei care erau fiziceste capabili si refuzau aceste sarcini, erau expulzati din oras.
291 V. E. Stein, op. cit., p. 455 si 803.
292 Nov. 80, Diehl, op. cit., 294.
293 Vezi Bury, Hist. ofthe lat. Rom. emp. II, pp. 334-336.
582
Prefectul orasului a fost degrevat de o parte a rãspunderilor sale, prin crearea unui nou post de
demnitar, care, ca si quaesitor, era si judecãtor si sef de politie: „Pretorul poporului" (.npaiiwp
TOV Sfmov), ale cãrui atributii erau sã-i pedepseascã pe hoti.
Dacã rezultatul a fost lamentabil, acest fapt nu are altã explicatie decât lipsa unei mâini energice
care sã ducã la executarea ordonantelor. lustinian era incapabil în aceastã privintã, necesitãtile
domniei silindu-1 a da cel dintâi exemplul încãlcãrii legilor pe care le promulga.
d. Politica financiarã. De-a lungul întregii sale domnii, lustinian a suferit din cauza lipsei de bani.
Pentru rãzboaiele sale de cucerire, pentru constructiile sale uriase, pentru luxul imperial de care
era înconjurat, pentru cheltuielile politicii sale fatã de barbari, el avea nevoie de sume enorme;
pentru aflarea lor, nu avea nici un scrupul.
Pentru a alimenta tezaurul, împãratul trebui sã creeze impozite noi si sã impunã o rigoare
exageratã în administrarea finantelor.
Sistemul impozitelor, în genere apãsãtor în Imperiul bizantin, a fost sub aceastã domnie greu de
suportat pentru populatie; Prokopios aruncã rãspunderea pentru aceasta asupra lui lustinian.
Legile împãratului ne aratã, însã, tot efortul lui de a împiedica abuzurile functionarilor si a apãra
populatia de excesele colectorilor de impozite. Este, de fapt, un contrast între aceste eforturi ale
lui lustinian si mizeria populatiei din provincii, strivitã de impozite. Cheltuielile mari ale dom- •>
niei, rãzboaiele purtate, constructiile, pompa curtii,
583 ;
N1COLAE BÃNESCU
toate fãceau sã creascã nevoia de bani si lustinian insista totdeauna sã se încaseze cele datorate de
supusi. El a fost mai putin liberal si prudent decât unii predecesori în anularea rãmãsitelor
acumulate si în scutirea provinciilor devastate de invazie.
Cu toate criticile ce i s-au adus, trebuie sã recunoastem cã abuzurile stigmatizate n-au fost în cea
mai mare parte inventate de lustinian, ci o mostenire a trecutului. Nu era o noutate faptul cã
locuitorii provinciilor prin care treceau trupele la rãzboi erau obligati sã procure hrana necesarã
soldatilor si nutretul pentru cai si sã le transporte în lagãre. Când o provincie nu avea provizii
suficiente, trebuia sã si le procure din altã parte. Sistemul, care era cunoscut ca o cumpãrare în
comun - coemptio (avvatvri) - ducea la contributii insuportabile. Drept urmare, lustinian a dat o
lege în 545 pentru a-i apãra pe locuitori. Prevedea sã fie plãtiti pentru tot ceea ce procurau armatei
si nici o contributie în bani nu trebuia cerutã de la ei294.
Altã institutie apãsãtoare era epibole, care, atunci când pãmânturile rãmâneau necultivate, fãcea,
în anumite cazuri, pe proprietarii vecini rãspunzãtori de impozitele acestor pãmânturi. Micile
proprietãti ale arendasilor liberi dintr-o comunã erau socotite unitate fiscalã, rãspunzãtoare pentru
toatã suma impusã membrilor ei. Aceste proprietãti erau numite 6^.6Kr\vaa. Adãugirea de impozit
era numitã epibole. lustinian pãstrã acest principiu, dar nu pare sã-1 fi fãcut mai aspru decât
înainte. E probabil totusi cã în provinciile orientale, în timpul celui de-al doilea rãzboi persan,
294 Ibidem, pp. 349-350. 584
invaziile dusmane si ciuma au pricinuit ruina multor proprietari si cã aplicarea acestei epibole a
fost adesea foarte stânjenitoare295.
Un impozit care pare a f i o noutate si despre care nu gãsim urmã în legislatia imperialã este asa-
zisul ae-rikon (ãepiKOV), un nume care sugereazã, cum observã Bury, cã era un impozit pe
clãdirile înalte296.
Bunurile imperiale au sporit prin recuperarea Africii. De asemenea, în provinciile din rãsãrit,
bunurile private si domeniile coroanei s-au extins considerabil, în paguba proprietãtii private
vecine. Se aplicau si confiscãri la adresa vinovatilor, urmate de alte serii de abuzuri, în caz de
moarte a unui proprietar, posesiunile sale erau luate de cãtre fisc. în loc de a încorpora
proprietãtile confiscate în res privata, împãratul Anas-tasios I instituise un nou ministru,
comespatrimonii. lustian a fãcut o altã schimbare: patrimoniul dispare, iar domeniile care-1
compuneau sunt încredintate curatorilor (.curatores divinae domus). Domus divina era
patrimonium si curatorul pare a fi fost un functionar de curte mai degrabã decât unul de stat,
lustinian având intentia de a considera administrarea domeniilor patri-
295 în Nov. 128 (anul 545) persoanele rãspunzãtoare sunt descrise ca oi o/id<5ouÂa rj
o\i6KT\vca xcopia xrex-TTj/jevot (Bury, II, 350 n. 2).
296 II, 350. [în aceastã privintã, chestiunea a fost transatã de cãtre F. Dolger si G. Ostrogorsky:
âftp desemna amenda plãtitã fiscului bizantin pentru diverse încãlcãri ale legii (cf. si Jacques
Bompaire, Actes de Xeropotamou, Paris, 1964, col. „Archives de l'Athos", III, p. 146), ei fiindu-i
echivalentã „gloaba" din Evul Mediu românesc.]
585
moniale, constând din proprietãti confiscate, drept o afacere personalã a împãratului.

Unele schimbãri s-au fãcut si la vama din Constan-tinopol. Dar acum taxele vamale erau încasate
atunci când corabia ajungea în portul capitalei. Existau însã posturi de observatie în Hellespo'nt si
Bosfor, care controlau sã nu se producã evaziuni fiscale: un functionar era la Abydos, altul la
Hieron (iesirea din Bosfor), care controlau exportul mãrfurilor prohibite. Ei erau plãtiti cu salariu
fix si nu primeau nimic de la co-rãbieri. Inovatia operatã de Justinian a constat în aceea cã ambele
statiuni au fost transformate în vãmi pentru importuri, ai cãror functionari aveau salariu, dar
primeau si o cotã din taxele încasate. Cel din Hieron purta mai târziu si titlul de Ko^Tjq toi)
'lepov KOU
IlOVTOX).
„Istoria secretã" îi imputã lui Justinian faptul de a fi instituit monopoluri, contribuind la
scumpirea bunurilor. Monopolul armelor nu avea motive economice (particularilor fiindu-le
interzisã cumpãrarea armelor). Iar monopolul mãtãsii corespundea unei necesitãtii. Ceea ce pare
adevãrat este economia fãcutã de lusti-nian, cu repercursiuni neplãcute: abolirea consulatului,
care lipsi populatia de spectacole; scãderea pensiilor oficialilor servind în birourile centrale a fost
tot o mãsurã impopularã. Parcimonia lui devine si mai criticabilã în cazul armatei, unde mortii
rãmâneau înscrisi pe liste, fãrã a mai fi recrutati soldati noi.
lustinian a mai fost acuzat de Prokopios pentru traficul cu functiile înalte, în realitate, dupã cum
aratã Stein, el a fãcut un comert foarte rentabil cu functiile onorifice. Dacã mai târziu, în sec. X,
cumpãrarea unei
586
demnitãti fãrã functie efectivã e de mult timp ceva legal, echivalând cu achizitia unei rente
viagere, pasul decisiv în evolutia care a dus la acest rezultat pare a data de ia lustinian.
Originea sa o gãsim mai înainte în timp. Zenon a creat consulatul onorific, care se obtinea prin
plata a 100 livre aur. Acelasi împãrat a vândut locuri în scho-lele palatine, ceea ce a avut urmãri
negative pentru valoarea acestei trupe. Sub Iustin I, acest lucru a fost continuat, astfel încât,
completându-se efectivele celor 7 scholae existente, au fost create alte patru, de câte 500 de
oameni. Numãrul de protectores domestici s-a mãrit, de asemenea. Evident, cei numiti pe bani nu
serveau ca ofiteri subalterni, ci numai ca gãrzi de corp ale împãratului, desi erau prea numerosi
pentru a stationa toti în capitalã, astfel încât a trebuit ca o parte din ei sã facã garnizoanã aiurea, în
special în Galatia. în cele din urmã, aceste 4 scholae de datã recentã au fost suprimate fãrã
despãgubiri297.
lustinian a distribuit demnitãti de illustris cu aceeasi profunzime (larghete). Creatiile masive de il-
lustres onorari a depreciat mult illustratul vacant si a accelerat sub lustinian deprecierea
progresivã a tuturor demnitãtilor. Un mare numãr de functii au fost create: un al treilea magister
militum praesentalis, quaestor lustinianus exercitus, curatorii caselor divine. Masa de illustres
creatã îl sili pe lustinian sã nu permitã intrarea în Senat decât pentru patricii298.
297 V. op. cit., pp. 428-429.
298 E. Stein, Hist. du Bas-Emp., voi. II, pp. 428-432. 3
587
NICOLAE BANESCU
La impozitul funciar, atât de greu, pe care un sistem de repartitie gresit îl fãcea si mai apãsãtor, se
adãugã greutatea mare a impozitului enifto^r], adjectio, despre care am vorbit si pe care îl reluãm
din perspectivã fiscalã, amintind cã multimea mizeriilor clin epocã - bolile, rãzboaiele, foametea,
spolierile guvernatorilor - adusese depopularea satelor; pãmânturile rãmâneau pãrãsite,
necultivate, iar fiscul era, prin urmare, amenintat cu ruina, lipsit de o parte însemnatã a
contributiilor. Atunci, legiuitorul legã de pãmânturile cultivate pe cele sterile si, prin rãspunderea
colectivã a grupelor cadastrale (o/id<5ot>Ao:) si fiscale (o/iofc^vcra) îsi asigurã încasarea
integralã a impozitului. Acesta fu empokr\, pe care lustinian nu a inventat-o, fiindcã ea exista
dinainte, numai cã el îi dãdu, dacã e sã-1 credem pe Prokopios, o nouã organizare si impuse o
rigoare nemaiîntâlnitã în aplicarea sa299.
Un alt impozit despre care am amintit, ãepiKOV („taxa aerului"), pe care Prokopios îl atribuie lui
lustinian, lovea clãdirile. Legislatia imperialã se ocupa de mult timp de politia constructiilor, mai
ales a spatiilor libere dintre ele. în Constantinopol, un regulament al lui Zenon (478) interzicea
construirea de iesinduri cu o înãltime mai micã de 15 picioare, aprox. 5 m, si acoperirea „aerului"
acestor 15 picioare prin coloane sau ziduri. Contravenientii erau amendati cu 10 livre aur. loan de
Cappadocia a obtinut de la lustinian legea din l septembrie 531, extinzând dispozitia lui Zenon la
toate orasele imperiului, obtinând astfel un mare venit pentru Prefecturã300.
299 V. Diehl, op. cit., p. 296.
300 E. Stein, Hist. duBas-Emp., II, 443-444. V. însã Supra, n. 296.
588
în sfârsit, cei care nu erau proprietari plãteau impozit personal, capitatio humana, KanviKov.
Acestea erau contributiile în bani. Alãturi de acestea, dãrile în naturã (annonae) tineau un loc tot
atât de mare. Pentru întretinerea trupelor, pentru alimentarea capitalei, provinciile trebuiau sã
procure grâul si acesta era pentru contribuabili un izvor de abuzuri nemãrginite. Nu numai cã li se
ridica grâul, dar supusii trebuiau sã-1 transporte din fundul provinciilor pânã în orasele unde
stationau trupele sau pânã în porturile în care se îmbarca pentru Bizant: corvoadã grea, care, dupã
spusele unui istoric contemporan, Lydus, presãra pãmântul cu cadavrele oamenilor si
animalelor301. Dacã grâul era prea mult pentru capitalã, prefectul îi silea pe provinciali sã
rãscumpere foarte scump cerealele, adesea stricate, îngrãmãdite în hambarele imperiale. Când
recolta era prea bogatã, fiscul cerea contributia de grâu în bani, iar când era prea slabã si capitala
era amenintatã de foamete, functionarii storceau provinciile pânã le secãtuiau.
Existau apoi sarcinile extraordinare, care constau în a da cãrute, cai, oameni pentru transportul
demnitarilor, curierilor împãrãtesti, armatei, în a întretine podurile si soselele, a tãia arbori si a-i
face scânduri pentru construirea galerelor, a da cânepa pentru pânzã etc. -corvezile de tot felul,
mostenirea vechii administratii romane si, în sfârsit, impozitele indirecte, între acestea trebuie
amintite dreptul de vamã perceput la intrarea în Helespont si Bosfor, dreptul de patentã, taxele
mari care loveau comertul pe mare, taxele puse pe mãtase.
Ch. Diehl, op. cit., p. 298. îVV
589
Era apoi organizarea în monopoluri a celor mai multe industrii, dintre care unele, cum era
fabricarea pâinii, erau de primã necesitate. Monopolul industriei mãtãsii a sãrãcit industriasii
Siriei, care se ocupau în special de aceasta.
lustinian se îngriji foarte mult de perceperea impozitelor. Legea acorda anumite scutiri: bunurile
bisericilor, fundatiile pioase, nu erau supuse, de exemplu, la corvezi si la e.môXr\, fondurile
militare nu plãteau nici un fel de impozit. lustinian sã strãdui sã scadã numãrul acestor
privilegiati.
Prokopios ne-a descris mizeria pe care o adusese în Africa si Italia recucerite restauratia imperialã
prin acest sistem financiar tiranic302. Situatia era astfel încât Prokopios afirmã în Istoria secretã
cã „împãratul pãrea mai de temut decât barbarii", iar loan Lydus declarã cã „o invazie dusmanã
era mai putin teribilã decât sosirea oamenilor fiscului"303.
e. Politica socialã. Una dintre trãsãturile caracteristice ale politicii interne a lui lustinian a fost
lupta tenace pe care a dus-o împotriva marilor proprietari de pãmânt. Cunoastem aceastã luptã din
novelle si papirusuri, ca si din Istoria secretã a lui Prokopios, care, desi se recomandã ca
apãrãtorul nobilimii, ne oferã totusi un tablou foarte interesant al conflictelor sociale din sec. al
Vl-lea. Guvernul simtea cã rivalii si
302 Ch. Diehl expune situatia lamentabilã a provinciilor asiatice, stoarse de favoritii regimului,
chiar dacã e sã nu dãm crezare exagerãrilor din Istoria secretã. V. ed. cit., pp. 306-308.
303 Citati de Ch. Diehl, op. cit., p. 302. ., «h
590
dusmanii sãi cei mai primejdiosi erai marii proprietari de domenii, care administrau teritoriile lor
întinse fãrã a se îngriji câtusi de putin de puterea centralã, într-una din novellele sale, lustinian
deplânge situatia alarmantã a proprietãtilor funciare ale statului si particularilor din provincii,
aflate sub domnia arbitrarã a marilor latifundiari localnici, si scrie proconsulului din Cappa-docia
aceste rânduri semnificative: „Am fost informati cu privire la abuzuri atât de extraordinar de
grave comise în provincii, încât reprimarea lor poate fi anevoie încercatã de o singurã persoanã
învestitã cu o mare autoritate. si ne este chiar rusine sã relatãm necuviinta cu care intendentii
seniorilor se plimbã înconjurati de gãrzi, numãrul de oameni care îi însotesc si nerusinarea cu care
furã tot". Apoi, dupã ce spune câteva cuvinte despre starea proprietãtilor private, adaugã cã
„proprietatea statului s-a transformat aproape complet în proprietate privatã, cãci ea a fost rãpitã
si datã pradã, implicit si toate hergheliile de cai, si nici un singur om n-a ridicat glasul pentru a
protesta, cãci toate gurile erau cusute cu aur"304.
Rezultã din aceste declaratii cã seniorii din Cappa-docia se bucurau de puteri depline în
provinciile lor, cã posedau chiar turme care le apartineau, oameni înarmati si gãrzi personale, si
cã puneau mâna pe proprietãtile particularilor, ca si pe ale statului. E interesant cã aceastã novellã
a fost publicatã la patru ani dupã rãscoala Nika. în papirusuri se aflã indicatii analoge asupra
Egiptului din epoca lui lustinian. Unul dintre membrii vestitei familii aristocratice Apion po-
304
Novellã 30, ed. Zachariae v. Lingenthal, t. I, p. 268.
591
N1COLAE BÃNESCU
seda în sec. VI vaste proprietãti funciare situate în tot Egiptul. Sate întregi fãceau parte din
posesiunile sale. Aparatul sãu de casã era aproape regal. Avea secretari, intendenti, armate de
lucrãtori, consilieri si colectori de impozite, un casier, o politie si chiar un serviciu postal. Acesti
mari seniori îsi aveau închisorile lor si întretineau trupele lor personale. Domenii întinse
apartineau de asemenea bisericilor si mãnãstirilor.
împotriva acestor proprietari funciari lustinian a dus o luptã fãrã crutare. Prin mijloace diferite, ca
imixtiune în mosteniri, donatii fortate, uneori falsificate, cãtre împãrat, confiscare pentru mãrturie
falsã, procese religioase în scopul de a lipsi Biserica de proprietãtile sale, lustinian se sili statornic
sã distrugã marea proprietate funciarã. Numeroase confiscãri au fost operate, totusi el nu a reusit
sã zdrobeascã complet marea aristocratie funciarã. Ea a rãmas unul dintre elementele cele mai
periculoase ale imperiului în epocile urmãtoare. si în tinuturile îndepãrtate de centru, cum ar fi
Egiptul, feudalitatea era puternicã, slãbind la rândul ei autoritatea statului, în Armenia, Bizantul
luptã împotriva feudalitãtii prin crearea unui post de moderator de Hellenopont si a unui post de
pretor al Paflago-niei, insistând asupra necesitãtii înfrânãrii abuzurilor marilor proprietari care
încorporau domeniilor lor bunuri strãine305.
Marea proprietate funciarã luase, începând din secolul al IV-lea, în toate pãrtile imperiului, o
întindere considerabilã, în paguba micii proprietãti funciare private. Ea a crescut necontenit,
ajungând cu timpul, du-
Nov. 28; v. Stein, 472.
• „rtwd -, •
592
pã cum vom vedea, o adevãratã primejdie pentru siguranta statului, în ciuda tuturor mãsurilor de
protectie destinate micii proprietãti tãrãnesti, luate adesea, uneori foarte drastic, de împãrati306.
în epoca lui lustinian, marea aristocratie asiaticã (oi 5vvaroi), stãpânã pe latifundii enorme,
exercita o adevãratã teroare în fata cãreia autoritatea statului era neputincioasã. Acesti „puternici"
uzurpau cu îndrãznealã nu numai proprietatea privatã a micilor posesori de pãmânt, dar chiar si
proprietatea statului. Ei întretineau un aparat administrativ care nu se deosebea de cel al statului,
si se înconjurau de o trupã înarmatã, adevãrati /toujceAAdpioi, care se dedau la tot felul de
violente fatã de locuitori. lustinian denuntã de multe ori aceste nelegiuiri în novellele sale si,
autoritar cum era, ia mãsuri energice pentru a le pune capãt. Una dintre novelle, datatã 536, e în
special caracteristicã în aceastã privintã307. Ea e adresatã proconsulului din Cap-padocia, cãruia
împãratul îi denuntã, fãrã menajamente, situatia dramaticã a provinciilor terorizate de marii
latifundiari.
Vorbind despre populatia din provincie, Fr. Dolger aratã cum tãranii, apãsati de impozite, recurg
la protectia marilor proprietari, iar prin aceasta îsi pierd starea de oameni liberi si ajung în situatia
colonilor pe
M V. Fr. Dolger, Die Frage des Grundeigentums in Byzanz. Extras din Bulletin Intern. Comm. of
Hist. Sciences, 5/1933.
307 V. paragraful respectiv din Fr. Dolger, A. M. Schneider, Byzanz (Wissenchaftliche
Forschungsberichte. Geisteswissen-schaftliche Reihe), Berna, A. Francke AG. Verlag, 1952, pp.
109-113-
593
jumãtate liberi. Se constatã cã încã din secolele V-VI populatia agricolã în numãr precumpãnitor
trãia ca tãrani pe jumãtate liberi pe domeniile puternicilor laici si religiosi, si numai un numãr mic
trãia în comunitãti sãtesti libere, o stare socialã care nu s-a schimbat pânã la cãderea
imperiului308.
în timpul lui lustinian se deosebeau tãranii care trãiau în comunitate pe teritoriul satului de aceia
care erau asezati pe pãmânturile proprietarilor.
Satele - %Q)pia eÃev&epiKcc, KWjury-roupai, priTpOKCO-\iiai - aveau primarii lor: praefecti,
praepositi. Locuitorii lor - ^(apiiai - sunt oameni liberi, cu deplinã proprietate pe teritoriul
comunitãtii. Ei plãtesc birurile nemijlocit la perceptorul districtului ori prin intermediul
primarului. Birurile erau puse global pe sate si tãranii rãspundeau de ele solidar.
1) Comunitãtile rurale erau nevoite adesea, dupã vechiul obicei roman, de a-si alege un patron
care le apãra împotriva abuzurilor oamenilor fiscului si care primeau de la ele în schimb anumite
taxe. Nu din cauza interesului fiscului, a cãrui actiune împotriva datornicilor era astfel
împiedicatã, ci în parte si în interesul tãranilor care erau astfel îndoit supusi impozitelor, acest
patronat, patrocinium, narpcoKiviov sau npoaiaoia, fu de timpuriu interzis. Dar aceastã
interzicere repetatã (pânã în timpurile lui Romanos Leka-penos) ne aratã cã acest obicei nu a
putut fi cu totul dezrãdãcinat. Acest patrocinium dura cât timp patronul se mentinea într-o situatie
puternicã: uneori el tre-
Ibidem.
594
cea asupra fiului, când si acesta ajungea într-o pozitie publicã de vazã.
Când împãratul acorda asemenea i munitãti unei persoane private, aceasta era rãspunzãtoare cãtre
fisc de impozitele datorate statului; tãranii îi plãteau lui.
2) în opozitie cu aceste L<0pia LÃ,LV-âepiKã si cu locuitorii lor, erau locuitorii de pe
pãmânturile proprietarilor - care apartineau deci împãratului, ori senatorilor, ori bisericilor,
mãnãstirilor si altor asezãminte. Din aceastã categorie fãceau parte muncitorii de pãmânt,
agricolae sau yecypyoi, unii liberi coloni, la bizantini KOÃ,a>voi sau nKr&coToi, altii coloni
censibus adscripti, censiti sau adscripticii, la bizantini evanotpacpoi. Deosebirea între ei era
urmãtoarea:
- colonii liberi erau arendasi mici, care cultivau cu mijloacele lor pãmânturile închiriate în
schimbul unei arende în naturã ori în bani. Dupã trecerea a 40 de ani, ei nu mai puteau sã se mute,
dar nici proprietarul sã-i goneascã ori sã le cearã mai mult decât fusese prevãzut în contractul de
arendare.
- adscripticii sau evanâ'ypaôi aveau cu totul altã situatie. Erau astfel numiti deoarece trebuiau
declarati la cens, precum sclavii, de cãtre proprietar. Ei erau legati de brazdã. Fugarii erau adusi
cu forta înapoi. Pentru împlinirea îndatoririlor lor de muncitori, proprietarul îi putea constrânge.
Dupã cum un adscripti-cius nu se putea elibera de cultivarea pãmântului, tot astfel nici
proprietarul nu-1 putea despãrti de acest pãmânt.
Caracteristica de cãpetenie, însã, a acestei categorii e cã evand'Ypaitioi nu puteau sã aibã nici o
proprietate. Tot câstigul lor apartinea stãpânului. Ei primeau de
595
la proprietar locuinta si întretinerea si îi datorau servicii (operae, Kãfj.aroi, âpâaiai). Proprietarul

le putea da spre folosintã, în schimbul întretinerii, un peculium si o bucatã de pãmânt. Pentru
acestea ei puteau sã se plãteascã si cu o dare în naturã. Dar eva.no'ypa-<poq nu putea dispune
liber de peculium. Dupã moartea lui fãrã urmasi, peculium se întorcea iarãsi la proprietar.
Un adscriptitus era principial îndatorat la cultivarea pãmântului, de aceea i se spune servus
terraem.
Novella 32 din anul 535 era adresatã clarissimo praesidi Haemimonti Thraciae împotriva celor
care împrumutându-i pe coloni cu grâne în timp de lipsã, le ocupau pãmântul întreg pentru
aceastã datorie; împãratul ordonã sã li se restituie colonii or (rofg yecop-yofg) pãmântul, fixând
prin lege drept dobândã pentru împrumut a opta parte din modios pentru fiecare modios pe an, iar
dacã împrumutul a fost în nomis-mata, urma a se plãti ca dobândã anual l keration de fiecare
nomisma.
[în continuarea unor rânduieli antice, se prefigurau încã de pe acum fenomene care aveau sã
devinã acute mult mai târziu, unele dintre ele însotind toatã istoria bizantinã. si pe plan social,
sentimentul unei continuitãti este mai puternic decât acela al unor rupturi totale cu situatiile din
trecut310.]
309 Ed. Zach. v. Lingenthal, Gesch. des gr.-romischen Rechts, III, Aufl., Berlin, 1892, p. 218 si
urm.
310 [P. Lemerle, EssquissepourunehistoireagrairedeByzan.ee: Ies sources et Ies problemes,
„Revue historique", CCXIX, 1958, pp. 32-74 si 254-284; CCXX, 1958, pp. 43-94, aici pp. 93-
94.]
596
O boalã nimicitoare s-a abãtut asupra imperiului în 542, rãspândindu-se aproape în toate colturile
lui si decimând cumplit populatia. Ea a fost, dupã socoteala lui Bury, mai distrugãtoare decât
epidemia dezlãntuitã în Atena în zilele lui Pericles si la Londra în vremea domniei lui Carol al II-
lea.
Calamitatea se produse mai întâi la Pelusium, pe tãrmurile Egiptului si de acolo trecu la
Alexandria si în Egipt, apoi în Palestina si Siria, în anul urmãtor atinse Constantinopolea, pe la
începutul primãverii, apoi se rãspândi în Asia Micã si, prin Mesopotamia, în regatul Persiei. Pe
mare, ea pãtrunse apoi în Italia si Sicilia. Istoricul Prokopios, martor ocular al acestei calamitãti
în Constantinopol, asa cum fusese Tucidide în Atena, ne-a lãsat descrierea amãnuntitã a acestei
boli bubonice, cum ar putea fi numitã dupã simpto-mele ei.
Timp de patru luni ea decimã populatia Constanti-nopolului, unde, în toiul ei, mureau pe zi câte
5.000 de oameni si chiar câte 10.000311.
în septembrie 543, jumãtate din orasul Cyzic a fost distrus de un cutremur de pãmânt, în 544,
Marea Neagrã inundã coasta Thraciei în regiunea de la Odessos si Dionysopolis, fãcând multe
victime. De la 545 la 548 au fost cutremure de pãmânt si ploi multe, care au distrus recoltele si au
provocat foamete, în martie, fluviul Cydnus, care strãbate Tarsos din Cilicia, se revãrsã distrugând
cea mai mare parte a orasului si multe sate vecine, în iulie 551, un cutremur groaznic devasta
dieceza Orientului, tinuturile Egeei si Con-
1 J. Bury, II, pp. 62-66.
597
NICOLAE BANESCU
stantinopole; aproape toti locuitorii din Kos, în insula cu acelasi nume, pierirã312. La Beyruth s-
au numãrat mai mult de 30.000 de morti. Celebra scoalã de Drept a trebuit sã fie transferatã la
Sidon, pânã ce Beyruthul a fost reconstruit, în august si septembrie 554, necontenite cutremure
încercarã greu Constantinopolea Ni-comedia si alte orase. Mai teribil fu cutremurul din
decembrie 557, care distruse cartiere întregi din capitalã. Dar cea mai teribilã plagã din epoca lui
lustinian rãmâne cea dintâi pe care am amintit-o, ciuma bubo-nicã. Din toamna lui 541 aceastã
epidemie teribilã s-a declansat în Egipt, unde fusese importatã din Abysi-nia. Ea se rãspândi apoi
în Asia, Peninsula Balcanicã si Africa latinã, de unde pãtrunse în Spania si Gallia. Italia si Persia
n-au fost crutate nici ele. Se pare cã a pãtruns în aceste tãri în 543, dar de la începutul lui 542
izbucnise în Constantinopol. în 544 era stinsã în tot imperiul, în anii ce urmarã a mai apãrut, mai
ales în 558. Dar niciodatã furia ei n-a fost mai mare decât întâia oarã. La Constantinopol, ciuma
din 542 a ucis mai mult de 300.000 persoane, timp de 3 luni mai multe mii pe zi. Ca urmare, viata
publicã si privatã a fost dezorganizatã complet, strãzile si casele s-au umplut de cadavre, care
mult timp n-au putut fi îngropate, pânã când împãratul nu alcãtui un serviciu funebru special.
Ciuma încetã la Constantinopol dupã 4 luni, la sfârsitul verii. Consecintele au fost îngrozitoare
din punct de vedere economic. Populatia ruralã fu si ea decimatã, mâna de lucru rãritã,
exploatãrile agricole avurã sã suporte suplimentul de impozit, adjectio
112 Agathias, II, pp. 15-16.
598
pentru pãmânturile pe care ciuma le pustiise, în afarã de asta, a avut loc si o urcare generalã a
preturilor, împãratul a fost nevoit sã dea o ordonantã (23 martie 544 ?); prin care era prescrisã
restabilirea preturilor de dinainte de ciumã313.
7. Opera religioasã^4
lustinian s-a ocupat foarte mult de Bisericã, exercitând asupra ei întreaga sa autoritate. Pios din
fire, ferm legat de Ortodoxie, el tinea sã pãstreze unitatea credintei si avea o urã neîmpãcatã
împotriva tuturor ereticilor. Foarte instruit în lucrurile religioase, înzestrat cu gustul controversei,
împãratul era întotdeauna dispus sã discute si sã scrie în materie de credintã. Ca si Constantin cel
Mare ori Theodosius, zice Ch. Diehl, socotea cã cea dintâi datorie a unui suveran e „de a pãstra
neatinsã credinta crestinã".
Spiritul sãu autoritar nu putea admite dezbinãri în materie de credintã. Persecutia era deci o
datorie împotriva tuturor acelora care tulburau armonia desãvârsitã a Bisericii.
Pãrintii Bisericii au fost împotriva mijloacelor violente fatã de eretici. Ei recomandã contra
dizidentilor mãsuri de ordin spiritual.
în imperiul pãgân, cultul religios era o afacere de stat: împãratul era în acelasi timp mare pontif.
El trebuia sã apere traditia si unitatea religioasã a statului.
313 E. Stein, Bas-Emp., II, pp. 756-760.
314 V. Ch. Diehl, op. cit, cap. VII.
599
începând din sec. al II-lea, sincretismul religios a fost favorizat în imperiu, din acelasi motiv al
unitãtii religioase traditionale315. Acesta a împins si la persecutarea crestinismului.
Maniheismul, la origine, nu era o erezie crestinã, ci o religie nouã, amestec doctrinar de
zoroastrism cu credinte mitologice babilonunene. Morala sa era antisocialã, tinzând la abolirea
familiei si a muncii316. Dio-cletian, aflându-se în Africa, a primit de la proconsulul Africii Iulian
o cerere în privinta acestei secte si se decise a o prigoni, în legea pe care a dat-o, el invocã re-
315 V. Gasquet, De l'autonte imperiale en matiere religieuse ã Byzance, p. 14; Zeiller, L'empire
romain et l'Eglise, Paris, 1928, 37-45, citati la Cront, La lutte contre l'heresie en Orient jusqu'au
IX-e siecle. Peres, conciles, empereurs, Paris, Domat-Montchres-tien, 1933, p. 56, n. 10.
316 Cront, op. cit., p. 56. [Referitor la aceastã temã, bibliografia utilizatã de N. Bãnescu este
mult mai bogatã la ora actualã. Ne mãrginim a face aici referire la S. Runciman, The Medieval
Mani-chee, Cambridge, 1947 (tradus în francezã sub titlul Le Mani-cheisme medieval, Paris,
1972); D. Obolensky, The Bogomik: A Study in Balkan Neo-Manichaism, Cambridge, 1948
(reprint, 1972); Raoul Manselli, L'eresia de la male, Torino, 1963; M. Loos, Dualist Heresy in the
Middle Ages, Praga, 1974; J. Gouillard, L'heresie dans l'Empire byzantin des origines au XII"
siecle, „Travaux et Memoires", l, Paris, 1965, pp. 299-324; M. Eliade, Istoria credintelor si ideilor
religioase, voi. II, Bucuresti, Ed. stiintificã, 1991, cap. XXVII („Noi sinteze iraniene", pp. 280-
301) si XXIX („Pãgânism, crestinism si gnozã în epoca imperialã", pp. 331-361), precum si
bibliografia criticã de la pp. 473-483; I- P. Culianu, Gnozele dualiste ale Occidentului, Bucuresti,
Ed. Nemi-ra, 1995 (traducerea editiei franceze, I.P. Couliano, Les gnoses du-alistes d'Occident,
Historie et mythes, Paris, Pion, 1990), care aduce si ea la zi bibliografia acestui subiect.]
600
ligia traditionalã a cãrei pazã îi e încredintatã „de vointa divinã". „Aceastã veche religie, afirmã
el, nu trebuie sã fie corectatã de una nouã", împãratul imputã maniheilor crimele lor. Ei aveau
„moravuri execrabile", „tulburã populatiile pasnice", „pricinuiesc mari pagube oraselor". Pe lângã
toate acestea, împãratul avea împotriva acestei secte încã un motiv de indignare: maniheii
„veneau de la natiunea persanã, rivala noastrã, unde s-au nãscut si de unde ies multe crime"317.
De acum, ia mãsuri din cele mai drastice împotriva lor318.
întelegând necesitatea unui cler pentru pãstrarea doctrinelor lor si pentru fondarea de comunitãti,
unele secte au instituit clerici. Astfel, în secolul al II-lea, marcionistii s-au constituit în biserici cu
ierarhie clericalã. Acesti eretici au existat prin bisericile lor pânã în sec. al V-lea319.
Marcionismul este o erezie puritanã. El propovãduieste abstinenta, respinge Vechiul Testament si
contestã autoritatea Apostolilor, cu exceptia Sfântului Pavel.
Novatieniim secolul al III-lea aveau, de asemenea, biserici, dar ei nu erau decât schismatici.
Al II-lea Sinod Ecumenic (Constantinopol, 381) avea de examinat erezia lui Macedonius, care a
fost condamnatã. A fost confirmat Simbolul niceean. Pentru a preciza doctrina ortodoxã asupra
punctelor ata-
317 Ibid., p. 57.
318 Codul gregorian, XIV, 4, 4-7 (Mosaicorum et romanorum legum collatio, XV, 3, 1).
319 P. Batiffol, L'Eglise naissante et le catholicisme, p. 281.
601
cate de Macedonius si de alti eretici, Sinodul a redactat o mãrturisire de credintã, care fu adãugatã
la simbolul niceean.
Sinodul a anatemizat orice erezie în general, si nominal pe eunomieni (aripa stângã a
arianismului), macedonieni, pe sabellieni, pe marcellinieni (sectã derivatã din sabellianism),
photieni ( a cãror doctrinã e împrumutatã de la Paul din Samosata) si pe apolli-naristi.
Nestorianismul a determinat cel de-al III-lea Sinod ecumenic.
în fata numeroaselor erezii, lustinian cãutã sã determine mai întâi care era crestinismul oficial.
Prin formule legislative, el adoptã si impuse supusilor sãi principiile dogmaticii crestine asa cum
se concretizase în urma celor 4 Sinoade Ecumenice. Aceasta era pentru lustinian o îndatorire
religioasã, „cãci nimic n-ar plãcea mai mult lui Dumnezeu decât sã cunoascã pe toti crestinii într-
o aceeasi curatã credintã", împãratul îsi dãdea seama cât de mult slãbeau certurile religioase
unitatea statului si tulburau ordinea socialã. Pentru el, toti câti nu erau în sfânta comuniune cu
Biserica universalã prin mijlocirea preotilor sãi erau eretici.
Nu toate sectele au fost tratate în acelasi chip. A fost fãrã milã împotriva maniheilor. în 529, o
revoltã a evreilor izbucni în Palestina si ea a proclamat chiat un împãrat. La aceastã revoltã luarã
parte maniheii, ma-sacrându-i pe crestini si dând foc bisericilor. De aceea luã mãsuri atât de
severe lustinian, prescriind pentru ei moartea, tratându-i drept criminali, considerându-i pasibili
de pedeapsa cu moartea pe toti cei care i-ar primi si nu i-ar preda imediat judecãtorilor.
602
ISTORIA. IMPERIULUI BIZANTIN
Montanistii furã loviti cu închiderea bisericilor si expulzarea clericilor din capitalã. Fatã de arieni
fu mai întâi binevoitor din aceleasi motive ca si Iustin. Gotii, aproape toti arieni, erau stãpânii
Italiei, iar împãratul se temea de represalii din partea lor. Numai în 545 furã si ei inclusi printre
eretici.
Monofizitii se bucurarã de asemenea de bunãvointa lui lustinian si aceastã atitudine se explicã
prin influenta Theodorei. Apoi, acesti eretici erau prea numerosi în imperiu. Printr-o atitudine
conciliantã, lustinian credea cã îi va determina sã reintre în Bisericã. Pe de altã parte, a-i proscrie
ar fi însemnat a înstrãina de imperiu provincii importante. De aceea nu-i tratã ca eretici, cel putin
la începutul domniei sale. în aceastã epocã, lacob Baradai a fondat în Siria o bisericã monofizitã,
începutul bisericii jacobite, care a persistat. Dar ortodocsii reactionarã si împãratul a fost
influentat, în 536, un Sinod întrunit la Constantinopol îi anatemizeazã pe capii monofiziti si
condamnã scrierile lor. împãratul a confirmat aceastã sentintã.
O persecutie fu ordonatã în 537, dar un an mai târziu, împãratul se arãtã iarãsi conciliant si pânã
la sfârsitul vietii sale oscilã în privinta monofizitilor.
Dar pedeapsa cu moartea pare sã nu se fi aplicat, sã fi fost numai cominatorie. Ereticii erau prea
numerosi în imperiu si împãratul se multumi sã le aplice alte pedepse, dintre care exilul era. cea
mai severã. O altã pedeapsã era confiscarea, aplicatã cel mai adesea bisericilor si paracliselor
ereticilor, în folosul bisericilor ortodoxe. Mai rar era aplicatã confiscarea în folosul fiscului,
interzicând-o când condamnatul avea descendenti ori ascendenti pânã la cel de-al treilea grad.
603
Afarã de aceste pedepse, erezia atrage restrictia drepturilor civice. Principiul lui lustinian e cã
numai crestinii ortodocsi pot sã se bucure complet de drepturile civice. Ele sunt retrase ereticilor.
Tot astfel ereticii nu aveau acces la functiile publice. Chiar unele profesiuni liberale sunt interzise
ereticilor. Astfel, ei nu puteau fi profesori, ca sã nu poatã atrage pe cei simpli în erorile lor. Sunt
exclusi si de la barou. Ereticii vor fi mãrginiti la functii oneroase. Mai mult, ei nu puteau depune
mãrturie în justitie (samaritenii, maniheii, montanistii si sectele derivate din manihei si monta-
nisti). Cât priveste restrictiile de drept privat prescrise împotriva ereticilor, lustinian îi exclude pe
copiii ereticilor de la succesiune, si prescrie cã pãrintii eretici nu pot micsora prin nici o
liberalitate pãrtile copiilor lor ortodocsi, în lipsã de copii, succesiunea ortodocsilor trece la rude
ortodoxe chiar foarte depãrtate; în lipsã de rude, ascendenti sau colaterali având jus capiendi,
fiscul primeste mostenirea. Dacã ereticii exclusi trec la credinta ortodoxã, fratii ortodocsi trebuie
sã le restituie partea cuvenitã.
Ales al lui Dumnezeu, vicar si chip al lui Dumnezeu pe pãmânt, împãratul îsi atribuia o
nediscutatã competentã pe terenul dogmei si al credintei, în tot timpul domniei sale, el cãutã sã fie
apãrãtorul Bisericii, dar pretinse în acelasi timp sã-i impunã disciplina si chiar dogma.
Reglementând tot ce privea organizarea clerului si administrarea lãcasurilor religioase, lustinian
acordã toatã protectia sa Bisericii.
Pentru persoanele Bisericii exista o jurisdictie specialã: episcopul singur e judecãtorul, iar
tribunalul laic nu are ce cãuta aici. Dimpotrivã, sefii Bisericii au con-
604
trolul administratiei civile, împãratul le conferã prin lege acest drept. Alte dispozitii legale fac din
capii Bisericii protectorii sãracilor, ai prizonierilor, sclavilor, victimelor de tot felul.
La începutul veacului al Vl-lea situatia religioasã a imperiului era foarte complicatã, prin
multimea credintelor care iesiserã din vechea unitate a crestinismului. Cu toate persecutiile
împãratilor din veacurile IV si V, pãgânismul nu murise nici el. Evreii erau numerosi în imperiu si
samaritenii formau în Palestina o grupã mare de dizidenti, în Occident am vãzut ce amploare
luase arianismul, protejat de vandali si ostro-goti. în Orient, deosebirile erau si mai mari:
nestorieni în Armenia, monofiziti în Siria si o multime de alte secte în care se rupeau acestia la
rândul lor. Iustin, realizând unirea cu Roma, dezlãntui o mare prigoanã împotriva acestor eretici.
lustinian continuã aceastã politicã, încã de la început, prin rescriptele sale din 527 si 528, el îi
excluse pe eretici de la functiile publice si profesiunile liberale, pãstrându-i numai în functiile
oneroase. Legea opreste în sfârsit cultul ereticilor: nu se puteau aduna, organiza, nu puteau
conferi botezul, nici hirotonirea. Ea ordonã închiderea templelor ariene, a sinagogilor evreiesti
sau samaritene; ea hotãrãste distrugerea sau transformarea lor în biserici ortodoxe. Ereticii nu
puteau depune în justitie mãrturie împotriva ortodocsilor. Nu puteau mosteni, iar dreptul lor de a
lãsa testament era mãrginit. Astfel, ereticul e un paria în societate: orice act legal îi era interzis,
legea îl opreste sã aibã sclavi ortodocsi320.
J Justinien, pp. 324-326.
605
în legãturã cu aceasta stã cercetarea inchizitorialã împotriva tuturor partizanilor declarati sau
ascunsi ai vechiului pãgânism. Centrul vechii credinte era Atena, cu profesorii sãi neoplatonici de
filosofic. lustinian confiscã în 529 bunurile Academiei platonice si opri învãtãmântul în filosofic
si drept de la Universitatea din Atena.
Traditiile pãgâne se pãstrau nu numai în scolile de filosofic, ci si în cele de drept, si nu numai la
Atena, dar si în Alexandria, Gaza321 si aiurea. lustinian le închise. Le pãstrã numai pe cele din
Constantinopol si Beyruth.
Acestea sunt principiile generale ale politicii lui lustinian. în adversitatea sa împotriva ereticilor,
se deosebesc totusi diferite grade. Cu cea mai mare rigoare procedeazã împotriva maniheilor (pe
care pãgânii îi socoteau drept evrei, evreii drept schismatici, iar crestinii drept idolatri), care
propovãduiau teoria doketis-muluim. Fatã de acestia, persecutia era o datorie. Evreii aveau
oarecare tolerantã în Orient. Dar revolta samaritenilor din Palestina, sectã echivocã, agrava
situatia lor. Provocati de legile intolerante, de insultele crestinilor, populatia aceasta, care se mai
ridicase înainte, se revoltã în 529- Crestinii furã mãcelãriti, biseri-
321 [Despre scoala din Gaza si reprezentantii ei, v. Demosthe-ne Russo (Roussos), Tpeîg Fataîoi,
Constantinopol, 1893; B. Ta-takis, La philosophie byzantine, Paris, 1959, tradus si în greceste; N.
Polites, 'H <pikoaoq>ia eig TO Bvtâvrwv, I, Athena, 1992, p. 339-340.]
322 Cã lisus a luat numai o aparentã de om; se exclude prin urmare adevãrul si autenticitatea
Evangheliilor cu privire la Nasterea lui Christos, la Fecioara Mãria. Gnosticii socoteau tot astfel.
606
cile arse, tara prãdatã. Lucru mai grav, revoltatii proclamarã un împãrat, împotriva acestor
miscãri, lustini-an procedã cu ultima rigoare. Trupele imperiale, la care se adãugarã triburile arabe
de la frontierã, înecarã revolta în sânge. 20.000 de samariteni pierirã în luptã, tot atâtia furã
ridicati de sefii care îi vândurã ca sclavi pe pietele persane, uzurpatorul decapitat si capul sãu,
încoronat de diademã, trimis ca trofeu împãratului. De atunci, împotriva celor ce mai rãmâneau,
se procedã cu cea mai mare energie, mai ales când în 530 revoltatii chemarã în ajutorul lor pe
persi, dusmanii de moarte ai bizantinilor. sefii lor furã prinsi, decapitati, sinagogile dãrâmate cu
ordinul de a nu se mai reclãdi; exclusi de la functiile publice, în afara celor oneroase, samaritenii
nu puteau mosteni, nici lãsa testament, nici înstrãina bunurile lor. Multi se convertirã în urma
acestei drastice mãsuri, dar ei se vor revolta mai târziu din nou323.
Aceastã revoltã a samaritenilor atrase persecutia si asupra evreilor.
în Africa, îndatã dupã cucerire, imperiul se înfãtisa ca restaurator al Ortodoxiei si ereticii, evrei,
pãgâni, arieni, donatisti furã tratati cu cea din urmã rigoare, în Italia avu loc aceeasi prigonire a
arienilor.
Cu privire la nestorieni si monofiziti, politica lui lustinian a fost plinã de sovãieli. Multã vreme
legea îi numi „sovãitori", „dizidenti", SiccKpivonEVOi524. în 541, ei sunt înscrisi pe lista
ereticilor, de atunci toate legile împotriva ereticilor li se aplicã si lor, cultul lor e pro-
323 V. Diehl, op. cit., pp. 328-329.
324 Ibidem, p. 331.
607
scris. Legea civilã a fost tot asa de durã cu dânsii. Monofizitii erau puternici în Orient si de aceea
fuseserã tolerati atât de mult. Theodora îi proteja si sub influenta ei împãratul cãutã sã nu
provoace dezbinarea imperiului prin atitudine vehementã împotriva lor. Au fost momente în care
ei stãpânirã nesupãrati aproape în tot imperiul. La Constantinopol Anthim, un monofizit, ocupã
tronul patriarhal în 535. Dar când în 536 papa Agapet veni la Constantinopole, trimis de Teo-dat,
el 1-a determinat pe lustinian sã se întoarcã la Ortodoxie si Anthim fu depus (martie 536). Putin
mai în urmã, Sinodul de la Constantinopol (mai 536) anatemiza solemn pe eretici si lustinian
confirma sentintele pronuntate de Bisericã. Din nou se dezlãntui prigoana împotriva
monofizitilor.
în 536, murind Timotei al IV-lea patriarhul Alexandriei, fu ales succesorul, Theodosios, suspectat
de tolerantã fatã de monofiziti. Chemat la Constantinopol în 538, fu invitat sã accepte Sinodul de
la Chalkedon. Refuzând, cu toatã'protectia Teodorei, el fu exilat cu clerul sãu în Thracia si a fost
ales, la sugestia lui Pela-gius, cãlugãrul Paul din Tabenna, devotat cauzei ortodoxiei325.
Cu tot acest insucces, multumitã protectiei ascunse a Theodorei, monofizitii au pãstrat în Orient o
influentã considerabilã. Patriarhul monofizit Theodosie, exilat din Alexandria la Constantinopol,
unde trãia protejat de Teodora, îl consacrã în 542, ca episcop al
325 Ibidem, pp. 341-342. [Relatare mai circumstantialã a evenimentelor la L. Duchesne, L'Eglise
au Vf siecle, Paris, p. 90 si urm.]
608
Edessei, cu autoritate asupra Siriei întregi si Asiei, pe un protejat al împãrãtesei, cãlugãrul lacob
Baradeus (Baradai, din cauza zdrentelor în care se îmbrãca). Acest om energic si îndrãznet va
reda monofizitilor, în câtiva ani, toatã puterea lor în Orient. El consacrã o multime de episcopi si
mii de preoti si diaconi. Activitatea lui se întindea nu numai în Asia Micã si în dieceza Orientului,
dar si în Egipt, unde adunã în secret un sinod la Alexandria, pentru reorganizarea bisericii
monofizite326. Datoritã organizãrii lui Baradeus, noua bisericã monofizitã a fost numitã, dupã
numele sãu, biserica iacobitã.
întotdeauna lustinian si-a recunoscut dreptul de a interveni direct în afacerile Bisericii. Potrivit
vechii traditii imperiale, el pretindea sã convoace sinoadele, sã le hotãrascã programul, sã
supravegheze în persoanã ori prin mandatari mersul dezbaterilor, sã sanctioneze prin edicte
hotãrârile luate. Ca un adevãrat doctor al Bisericii, el interpreteazã Scripturile, redacteazã
formularele credintei, aruncã anateme împotriva celor pe care-i considerã eretici, trateazã.cu
asprime pe oricine se opunea vointei sale. Afacerea celor Trei Capitole descoperã aceastã politicã.
Sub influenta lui Theodor Askidas (episcop de Caesarea), lustinian, care în ianuarie 543 întrunise
un Sinod pentru a condamna memoria vestitului Origen, la care aflase urme de erezie (învãta
preexistenta sufletului)327, se lãsã convins cã
326 E. Stein, op. cit., pp. 624-626.
327 Cedrenus (Kedrenos), I, p. 659 si urm. [Despre Askidas, v. între timp H.-G. Beck, Kirche, p.
384 si EPLBIP, voi. III, p. 25U
609
NICOLAE BANESCU
dacã monofizitii erau neîncrezãtori în Sinodul de la Chalkedon, de vinã era toleranta pe care acest
Sinod o arãtase fatã de scrierile lui Theodor din Mopsuestia, Theodoret din Kyros si Ibas din
Edessa, toti trei pãtati de nestorianism si, deci, nesuferiti monofizitilor. Theodor de Mopsuestia
fusese învãtãtorul lui Nestorius, iar ceilalti doi prietenii sãi. Pasajele cele mai suspecte ale
scrierilor lor au fost denuntate sub titlul de „Cele trei capitole". Era tocmai momentul în care, cu
concursul Theodorei, biserica monofizitã primea ca episcop de Edessa cu autoritate asupra Siriei
întregi si Asiei pe Jacob Baradeus (543), preferatul Theodorei. împãratul publicã în 543 (dupã
Diekamp, dupã altii, în 546) un edict prin care condamnã cele „trei capitole", rãmânând sã se
obtinã semnãturile sefilor Bisericii. Acest fapt zgudui adânc Biserica si domnia, timp de 10 ani.
Patriarhii si episcopii Orientului se supuserã înaintea poruncilor si amenintãrilor împãratului: în
Occident însã lucrurile merserã mai greu. împãratul se asigurã de persoana Pontifului, chemând
pe Vigilius la Con-stantinopol. Acesta fu ridicat împotriva vointei sale si adus cu forta aici, la
începutul lui 547, unde el, dupã o rezistentã îndelungatã, s-a supus în cele din urmã despotismului
împãratului si împãrãtesei, si a aderat la condamnarea celor „trei capitole" printr-un Judica-tum,
în ajunul Pastelul din 548.
La aflarea celor întâmplate, în tot Occidentul, în Africa, în Dalmatia, în Illyricum s-a stârnit un
protest general împotriva comportãrii lui Vigilius si a nefastului sãu Judicatum. lustinian permise
papei, pentru a calma agitatia, sã-si retragã Judicatum-u\ (aprilie 550), clar în acelasi timp
Vigilius se îndatora solemn sã con-
610
tribuie pe cât posibil la pronuntarea anatemei împotriva celor „trei capitole", împãratul, printr-un
nou edict, dat în 551, condamnã a doua oarã cele „trei capitole" si ia mãsuri aspre pentru a înãbusi
cu forta toate opozitiile. La Constantinopol, alarmat ele ceea ce fãcuse, Vigilius, sustinut
deenergia nuntiului Pelagius, ceru cu insistentã convocarea unui sinod ecumenic, care sã se
pronunte în aceastã privintã, în august 551 se declanseazã violenta împotriva lui. El se refugiazã
în biserica Sfântul Petru din Homisda si o trupã încercã sã-1 smulgã din altar. Papa rezistã, iar
multimea adunatã scoate strigãte de oroare, ceea ce i-a decis pe asediatori sã se retragã. Temându-
se pentru viata sa, papa fugi la Chalkedon, unde s-a adãpostit în biserica Sfânta Euphemia.
lustinian, impresionat, 1-a fãcut pe papã sã se decidã, prin negocieri, sã se întoarcã la
Constantinopol, mizând pe ideea Sinodului. Dupã multe tergiversãri, acest Sinod, numit al V-lea
Ecumenic, s-a deschis la 5 mai 553, la Sfânta Sofia. Câtiva prelati din Africa, bine alesi,
reprezentau singuri Occidentul. Papa refuzã sã ia parte si pretinse, prin Consti-tutum din 14 mai
553, sã se pronunte asupra chestiunii prin propria-i autoritate. Pãrãsind doctrina lui Theodor de
Mopsuestia, el refuzã sã anatemizeze persoana acestuia; în privinta lui Ibas si Theodoret, declarã
cã toti catolicii trebuiau sã gãseascã suficient ceea ce multumise sinodul de la Chalkedon.
Dar Vigilius promisese lui lustinian, prin jurãminte repetate, condamnarea celor „trei capitole".
Sinodul, din ordinul împãratului, nu tinu seama de palinodia papei, si, pentru a-1 satisface pe
lustinian, sterse din dipticele bisericesti pe Vigilius. -,s• ,r,fl ,, \ :.-;:
611
Pentru a impune decizia Sinodului a fost întrebuintatã din nou forta. Sustinãtorii lui Vigilius au
fost exilati sau închisi. Papa, obosit, temându-se sã nu se punã în Roma recâstigatã alt papã, cedã,
si, prin Constitu-ft/ra-ul din februarie 554 confirmã condamnarea celor „trei capitole", în Italia,
rezistenta fu mare în fata mãsurilor de a-i supune pe recalcitranti328, împãratul conferi Scaunului
roman beneficii ca multumire si în anul urmãtor papa plecã spre Roma, pe care însã nu o mai
vãzu niciodatã, murind la Siracusa, în 7 iunie 555. Corpul sãu fu transportat la Roma si
înmormântat. Acest fapt provocã o crâncenã rezistentã în provincii si lustinian a mai avut mult de
luptat pânã sã-si impunã vointa în aceastã materie de dogmã.
Toatã aceastã operã cu accente violente a lui lustinian, fãcutã în vederea atragerii monofizitilor la
unitatea crestinã, nu a dus în realitate la nici un rezultat: ereticii nu consimtirã la primirea
Sinodului din Chal-kedon. La sfârsitul vietii sale, lustinian îmbrãtisa doctrina egipteanã, conform
cãreia trupul lui lisus pe cruce rãmãsese incoruptibil (aphtartodoketisni), exilându-1 pe patriarhul
Eutychios, care nu-i admise erezia, si numai moartea îl împiedicã pe împãrat sã o impunã
imperiului.
Dacã e sã judecãm în întregul ei opera religioasã a lui lustinian, observã Ch. Diehl, trebuie sã
mãrturisim cã, desi intentiile sale cu privire la politica de unire au fost lãudabile, autoritatea sa în
materie de religie se exercitã însã într-un chip cu totul intolerant, aspru si
328 Diehl, Just., pp. 354-363; Le monde oriental, pp. 109-112.
612
vexatoriu si, cu toatã tenacitatea încercãrilor sale, rezultatele obtinute au fost nule ori deplorabile.
Este însã altceva, în opera religioasã a lui lustinian, care-i salveazã memoria, adaugã savantul
francez: ca si Constantin cel Mare, el se simtea rãspunzãtor fatã de adevãrata credintã, pe care
socotea cã are datoria sacrã de a o rãspândi în lume. De aici luarã fiintã nenumãratele misiuni care
furã si unul dintre cele mai folositoare si mai eficace instrumente ale diplomatiei imperiale în
timpul lui lustinian329.
Biserica era puternicã, protejatã de stat si de opinia publicã, sprijinitã de multimea fanaticã a
cãlugãrilor, a cãror influentã era destul de simtitã în miscarea religioasã a epocii. Mãnãstirile se
înmultiserã considerabil în aceastã perioadã, caracterizatã drept adevãrata „vârstã de aur" a
întemeierii mãnãstirilor330.
Nu putem încheia acest capitol al domniei lui lustinian fãrã a mentiona mãnãstirile si fundatiile de
binefacere, atât de numeroase în epoca acestei domnii. Fiecare mãnãstire îsi avea asa-zisul
xenodochion în care erau primiti strãinii, sãracii si bolnavii. Alãturi de acest ospiciu, care nu
lipsea din nici o mãnãstire, erau numeroase asezãminte de binefacere încurajate de lustinian prin
ordonantele sale. Ele erau de cele mai multe ori conduse de cãlugãri: gerontokomia (aziluri pentru
bãtrâni), ptochotrophia (ospicii pentru sãraci), nosokomia (aziluri de bolnavi), oipbanotropbia
(azile de orfani), brephotrophia (ospicii de copii), lobotro-
329 op. cit., pp. 365-366.
330 Ch. Diehl, Justinien, p. 502.
613
l
NICOLAE BÃNF.SCU
phia (leprozerii). Toate aceste asezãminte erau numite cu termenul general de eua/efg oiKoi.m
împãratii si particularii se întreceau în crearea lor, iar domnia lui lustinian e foarte bogatã în
aceste asezãminte pioase. Una dintre cele mai vestite era la Constantinopol, Xe-nodochion
Samson, incendiat în timpul revoltei Nika, reconstruit cu impozantã ele cãtre împãrat si dotat cu
multe bogãtii.
331 [O sintezã asupra asistentei sociale în Imperiul byzantin a fost realizatã ulterior de cãtre D.
Constantelos, Byzantine Philan-thropy and Social Welfare, New Brunswick. N. J., 1968.]
[LUMEA BIZANTINÃ SI VIAtA COTIDIANÃ ÎN VREMEA LUI IUSTINIAN]
Din cele înfãtisate pânã acum, am vãzut cã împãratul, mostenitor legitim al vechii Rome, se
socotea suzeran al tuturor regalitãtilor barbare. Regii barbari, la rândul lor, cãutau totdeauna, chiar
dacã erau aflati dincolo de hotarele imperiului, sã-si atragã bunãvointa împãratului332,
Constantinopolul având asupra acestor suflete naive un prestigiu imens. Cei care veneau o datã
aici nu-i mai puteau uita vreodatã bogãtiile si splendorile333.
Aceste tendinte: pe de o parte, ambitia împãratului, care voia sã-si extindã autoritatea asupra celor
mai îndepãrtate popoare, pe de altã parte, dorinta barbarilor de a pãtrunde în imperiu si de a-si
atrage asuprã-le onorurile si bogãtiile Bizantului, trebuiau sã se afle în-tr-un raport constant, în
veacul al Vl-lea, când imperiul era amenintat mai mult decât oricând, politica externã trebuia sã
treacã pe primul plan. Motive comerciale si religioase au fãcut mai apoi ca aceastã actiune
diplomaticã a imperiului sã capete o deosebitã însemnãtate, în chipul acesta, Bizantul si-a însusit
o adevãratã artã de a-i stãpâni pe barbari, artã ale cãrei principii e bine sã le cunoastem, cãci ele
cãlãuzesc întotdeauna politica acestui imperiu si ne explicã în bunã parte
332 Gasquet, De l'autorite imperiale en matiere de religion, Paris, 1879, pp. 81-92.
1 Ch. Diehl, Justinien, pp. 368-370.
615
lunga lui existentã, în ciuda tuturor crizelor mari prin care a trecut334. ',,
1. [Diplomatia si misiunile diplomatice]
împotriva primejdiei necontenite a incursiunilor barbare, armele nu mai erau de ajuns pentru a
apãra imperiul: au fost necesare misiuni de diplomatiei dibace, pe lângã actiunea rãzboinicã,
pentru a tine în frâu aceastã primejdie. Studiul lumii barbare ajunsese acum una dintre
preocupãrile statornice ale politicii Curtii bizantine. Asupra fiecãrui trib, cancelaria îsi aduna
notele si informatiile sale: ele priveau obiceiurile, puterile, certurile care sfâsiau acel trib, relatiile
comerciale ce puteau fi întretinute cu acesta. Erau cercetate apoi mijloacele prin care puteau fi
învrãjbite între ele popoarele barbare: pentru aceasta, se stia care erau, la fiecare dintre aceste
popoare, familiile cele mai influente, cu ce puteau fi ele mai bine atrase, ce sentimente si ce
interese trebuiau aruncate mai ales în joc.
în toate aceste privinte, diplomatia mlãdioasã, ingenioasã a lui lustinian e într-adevãr de admirat.
Mai întâi, tuturor acestor barbari li se plãtea un ajutor anual (.annona), în schimbul cãruia ei se
obligau sã apere frontiera vecinã cu ei a imperiului si sã aducã în slujba imperiului un numãr de
soldati, la cererea autoritãtilor militare. Apoi, pentru a-i lega si mai mult de Bizant, sefilor acestor
barbari li se acordau titluri din ierarhia aulicã, în genere, ca semn al suzeranitãtii imperiale, li se
dãdea un fel de învestiturã a co-
616
mandamentului lor. Prokopios mentioneazã insigniile remise de lustinian sefilor barbari din
Africa: un baston de argint încrustat cu aur, o diademã de argint, o manta albã, prinsã de umãr cu
o agrafã de aur, o tunicã albã împodobitã de broderii si încãltãminte cu ornamente de aur335.
Prokopios mentioneazã anume aici cã, atunci când Belisarie a întreprins rãzboiul împotriva lui
Gelimer, numai putini barbari s-au unit cu acesta; cei mai multi, atât în Mauritania, cât si în
Numidia si Byzakion, au trimis ambasadori la Belisarie, decla-rându-se supusi ai împãratului,
fãgãduind sã-1 ajute si cerând sã le trimitã însemnele domniei, dupã vechiul obicei, ia ie
cruju/SoÂa aqiai nap' avmv cteÃ.kea'&ai Tijt âpxfjg Kaiã 5rj TOV naÃaiov vd/iov eSsovTo336;
când persoanele erau de un rang însemnat, insignele erau mai pretioase. Astfel, Malalas ne spune
cã, în timpul lui Iustin I, regele lãzilor, Tzath (Ztathios), îndatã ce muri tatãl sãu, fugi la împãratul
Iustin (spre a nu fi proclamat de regele persilor si a nu fi obligat sã împãrtãseascã pãgânismul) si-
1 rugã sã-1 proclame rege al lãzilor. Iustin îl botezã si-i dãdu de sotie o bizantinã, pe fata
patriciului Nomos, si-1 încorona cu diadema de aur împodobitã cu pietre pretioase, meyâviov
'PG)\iaîK6v ftaci'kiKov, hlamida de mãtase albã, împo-
335 Bell. Vând., I, 25, 4-8. (Ed. Haury, Procopii Caesariensis, Opera omnia, Leipzig, Teubner,
voi. I, 1962, p. 413, r. 9-15): pâ68oq âpjvpã KaTaKexpvo(a/j.Lvri rjai nîÃog âpjvpovq ovx oÃrjv
TT)V KEqtakriv GKenaiv, dA/T âanep OTL<pâvri Te/la/JcSorv ãpyvpoîq navmxo-âev
âvexofievoq, Kai rpipcbviov n Aeusrov, eq nepovrjv Katã TOV Setwv âîov ev %A.a[j.v5og
axâi
tvviov, xitâv re ÃevKog, noiKÎXfj.ara ex&v, Kai ãpfivKT] emxpvaog.
336 Bell. Vând, I, 25, 4 (?d. cit., voi. I, p. 413, r. 2-5).
617
NICOLAE BANF.SCU
dobitã cu un tablion de aur pe care era brodat portretul împãratului, L/la/iu<5a aanpov
6Ã.oar\piKov ãvTi Ttopcpvpov m/SAiou %pvaovv fiaaihiKOv Ta/3 ev â vnfjp%Lv ev êacp
aTT^âãpiov ã^rfâivov, e%ovia iov %apaKTfjpa TOV avwv fiamÃecog 'lovanvov - tunica albã -
aanpov napayavSiov, brodatã cu medalioane de aur în care se afla de asemenea efigia împãratului
[e%ov %pvaã nkovnia paaiÃiKa, e%ovTa TOV %apaKif\-pa TOV avTOV fiaaihecog];
încãltãmintea însã era adusã din patria sa, împodobitã cu mãrgãritare, Ta y ap Tây-yia 77v ano
tr\q îSiag avTov x&paq, e%ovTa /j,apyapi -iac, Hepatica a%r\n,aii}i''.
Pe lângã acestea, sefilor barbari li se dãdeau demnitãti în ierarhia bizantinã: regele lãzilor avea
titlul de silentiarios si primea în aceastã calitate onorariu; altii erau patriei; aceia pe care împãratul
îi boteza, primeau numele de fii ai împãratului. Foarte mândri de aceste titluri, barbarii se
declarau „sclavii maiestãtii imperiale".
Uneori, pentru a-i câstiga mai mult, li se cedau pãmânturi. Astfel, lustinian îi autorizã pe
longobarzi sã se aseze în Noricum si Pannonia, cantona pe heruli în Dacia, pe hunii kutriguri în
Tracia, iar avarilor, care intrarã în relatii cu imperiul, le fãgãdui locuri pe Sava, în Pannonia
Secunda, în baza unei conventii fãcute cu imperiul, toti acesti barbari deveneau foederati.
Pentru ca influenta bizantinã sã fie continuã asupra acestor vasali ai imperiului, li se dãdeau
adesea sotii dintre femeile bizantine, în general din aristocratia senatorialã, li se cresteau copiii la
Constantinopol; erau
7. Malalas, ed. L. Dindorf Bonn, p. 413.
618
adãpostiti, în sfârsit, la Bizant pretendentii la tronul acelor barbari, ca o continuã amenintare
pentru feu-datarii imperiului, în caz ele vacantã, împãratul putea impune'ca sef pe unul din acesti
refugiati.
Dar un mijloc care impunea mult acestor vasali era ceremonialul orbitor cu care erau primiti când
veneau la Constantinopol. Ei aflau acolo o receptie pompoasã, care le dãdea o mare idee despre
puterea si prestigiul imperiului, în tot timpul domniei lui lustinian, Constantinopolul vãzu o
defilare continuã a printilor exotici, heruli, huni, gepizi, avari, arabi, axumiti, lãzi, iberi, oameni
de toate rasele si din toate tãrile. Ei erau coplesiti de atentie, de daruri, de mãretie: erau condusi
cu mare pompã, cu o escortã de cavalerie splendidã, în sunetele trâmbitelor si în mijlocul
drapelelor desfãsurate.
Un alt mijloc de actiune al diplomatiei bizantine era de a stârni popoarele barbare unele împotriva
altora. Ea întretinea cu dibãcie rivalitãtile dintre ele, provoca dusmãniile. Bizantul gãsea
întotdeauna un barbar de aruncat asupra celuilalt: el îi aruncã astfel pe longob-arzi asupra
gepizilor, pe hunii utiguri asupra celor ku-triguri, pe avari asupra hunilor338.
A lua pe barbari în solda imperiului, a-i divide pentru a-i nimici, fusese un mijloc cunoscut încã
vechii Rome. Dar un procedeu cu totul nou, creatie a diplomatiei bizantine, furã misiunile. La
Bizant, se stie, politica a fost întotdeauna strâns legatã de religie, opera convertirii, a propagandei
crestine mergând alãturi cu
338 Ch. Diehl, lustinien, pp. 371-374.
619
NICOLAE BÃNF.SCU
aceea a cuceririi139: misionarul era colaboratorul soldatului. Priceput, instruit, rãbdãtor, el era un
agent de primã ordine. Alãturi de negutãtorul, de negotiator, care prin cãlãtoriile sale îndrãznete
lumineazã câmpul actiunii diplomatice, dându-i informatiile necesare, cãlugãrul, mai folositor
încã, pregãtea calea actiunii politice, deschidea noi domenii civilizãrii. El începe, în opera sa de
convertire, cu persoanele influente, cu femeile, mai sensibile la mesajul de blândete si iubire al
noii credinte; si când regele era câstigat, poporul urma îndatã. Dacã regele sovãia, o cãlãtorie la
Con-stantinopol, unde îl astepta pompa receptiilor si splendoarea ceremoniilor religioase,
dezarma ultima sa rezistentã.
De atunci, în tara convertitã, influenta bizantinã devenea stãpânitoare. Preotii ajungeau
confidentii, ministrii regelui, episcopii care tineau de Constantino-pol, se stabileau acolo;
crestinismul aduce nu numai un cult nou, o liturghie necunoscutã si atrãgãtoare, el introduce o
lume nouã ele idei, de sentimente: o civilizatie nouã, cu totul bizantinã, strãbate si îi preface pe
barbari340.
Politica aceasta putini împãrati au practicat-o cu mai multã mlãdiere si dibãcie decât lustinian.
Ambasadorii si misionarii sãi pãtrund în regiunile cele mai depãrtate, cele mai necunoscute, în
Rãsãrit, pentru a tine la respect monarhia Sassanizilor, împãratul îi cautã pretutindeni dusmani, de
la hunii sabiri, care pot sã se arunce asupra acestei monarhii pe la nord si de la
' Gasquet, op.cit., Paris 1879, pp. 75-77. ...........
' Ch. Diehl, Justinien, pp. 375-376. iy,uV
620
arabii desertului sirian, care o puteau ameninta pe la sud, pânã la arabii din Yemen si la regatul
etiopian din Axum. în Apus, el îsi întinde influenta asupra vizigotilor si francilor; la frontiera
Dunãrii seamãnã discordie între barbari, tinându-i în frâu pe bulgari prin huni, pe gepizi prin
longobarzi, pe huni prin avari. Pe coasta de miazãnoapte a Pontului Euxin, imperiul avea douã
avanposturi însemnate: Cherson si Bos-poros în Crimeea. Prin aceste posturi înaintate se exercita
influenta sa asupra populatiilor rãtãcitoare din pãrtile acelea. Acolo, pe coasta orientalã a Crimeei,
erau triburi de origine hunã si mai departe, pe coastele Mãrii de Azov si în peninsula Taman,
resturile marii migrati-uni gotice, gotii tetraxiti. Mai la nord, la est de Tanais (Don) se aflau hunii
utiguri, la Apus de Tanais hunii kutriguri, care veneau pânã la Dunãre în incursiunile lor341. Cu
toate aceste popoare, Bizantul întretinea statornice legãturi. Chersonul si Bosporos erau marile
centre comerciale unde se fãcea schimbul mãrfurilor cu barbarii din aceste pãrti. Gotii tetraxiti,
atrasi de mult încã la crestinism, intraserã, de teama hunilor, în relatii de vasalitate cu imperiul.
Hunii Bosporului se convertiserã si ei, cu regele Grod, care pieri din aceastã cauzã într-o
rebeliune a poporului sãu. Cu hunii kutriguri Bizantul avea, de asemenea, legãturi, cãutând a
întretine rivalitatea dintre aceste douã fractiuni. Pentru a pãstra aceste importante posturi,
lustinian fortificase puternic Bosporos si Cherson si ridicase pe coastele Crimeei mai multe
forturi întãrite342.
541 Bell Gotb. IV, p. 5.
342 Ch. DiehI, Justinien, pp. 377-380.
621
Dincolo de extremitatea esticã a Mãrii Negre, la piciorul Caucazului, unde era vechea Colchida,
se afla tara muntoasã numitã în secolul al Vl-lea Lazica -Aa(,iKr\. Era o pozitie strategicã de cea
mai mare însemnãtate pentru bizantini: pãmântul accidentat, prevãzut cu multe clisuri, putea fi
usor apãrat împotriva nãvãlirii de la nord, pe unde amenintau hunii si avarii; el închidea în acelasi
timp persilor accesul la mare, pe unde acestia ar fi putut ameninta serios posesiunile imperiului.
De aceea bizantinii se silirã necontenit a-i pãstra pe lãzi în clientela lor. Am vãzut pe regele Tza-
thios (Tzath) primind din mâinile lui lustinian coroana si învestitura. Pentru a-si asigura
stãpânirea, lustinian construi aici o puternicã cetate, Petra lustiniana, la sud de Phasis343. Alte
fortãrete se ridicarã apoi si prezenta acolo a ducilor imperiali îi nemultumi de multe ori pe lãzi,
care apelarã la protectia persilor uneori, dând astfel pricinã necontenitã de ostilitãti cu persii.
Crestinismul îi apropiase însã mult pe lãzi de imperiu; regii lor au fost adesea crescuti la
Constantinopol, cãsãtoriti cu femei bizantine (Tzath fusese crestinat de Iustin si cãsãtorit cu
Valeriana, fiica patriciului No-mus), încât, în genere, influenta Bizantului se mentinea acolo
statornic, iar lustinian putea numi aceastã tarã ca „a sa", r\ r\[iLiipa AatiKri.
La est si la nord de aceastã tarã se aflau alte popoare, cele mai multe vasale lãzilor - si prin ei,
aflate sub influentã bizantinã: suanii, apsilienii, abasgii344, zichii, sagidii sau saginai345 si mai în
sus, la piciorul Caucazu-
343 Bell. Goth, IV, 2. 3(4 Ibidem, IV, 2; 3. 345 Ibidem, IV, 4, 1-4.
622
lui, spre portile Caucazului, alanii346. Toate aceste populatii se convertiserã la crestinism si
gravitau deci în sfera politicii bizantine, împãratul le plãtea anual subventii, iar pentru a-si asigura
influenta stãpânea acolo puncte strategice importante, ca Pityos si Sebastopo-lis347.
Tot prin Lazica imperiul venea în control cu alte douã neamuri barbare: hunii sabiri la nord si
triburile Iberici la sud-est (actuala Georgie). Cei dintâi ocupau cele douã celebre defileuri
cunoscute sub numele de Portile Caspice, si aceasta fãcea sã li se dea o deosebitã atentie, cãci ei
puteau deschide astfel drumul cãtre miazãzi popoarelor nomade de la nord. Acesti huni erau putin
siguri, dar diplomatia bizantinã a stiut, cu toate acestea, sã-i aibã de multe ori de partea sa.
Crestinismul pare a fi pãtruns la ei la începutul veacului al Vl-lea. Iberii, de asemenea convertiti
la crestinism, vedeau în împãratul bizantin un aliat pretios, si astfel, desi supusi politic regelui
pers, ei au cãutat adesea protectoratul bizantin si diplomatia imperialã a exercitat acolo
întotdeauna o actiune ocultã, care pricinuia dificultãti persilor348.
Armenia era apoi un câmp însemnat al jocului diplomatiei bizantine. Aici, bizantinii au aflat în
persi un rival care le disputã de multe ori cu armele influenta. Din veacul al V-lea, partea orientalã
- Persarmenia -era în posesiunea Sassanizilor; partea occidentalã era legatã de imperiu prin vagi
legãturi de vasalitate. La
346 Ibidem, IV, 3-4.
347 Ibidem, IV, 5.
348
Ch. Diehl, Justinien, pp. 380-384. ' .» - ->\
623
1!
NICOLAE BANESCU
nord de Eufrat locuiau tzanii, triburi pãgâne si sãlbatice, împãratul le-a ocupat tara cu fortãrete si
garnizoane- a încercat apoi, prin crestinism, a-i îmblânzi. Tot astfel a procedat fatã de triburile
armene din pãrtile de sus ale Eufratului, în aceastã tarã, de multã vreme crestinã, el înmulti
bisericile si mãnãstirile si nu crutã nici o ostenealã pentru a rãspândi la aceste triburi aspre si
barbare (din tinuturile Sophanene, Anzitene, Asthiatene, Balabitene), moravuri mai blânde.
Femeia era, de exemplu, la aceste clanuri sãlbatice, foarte dispretuitã. Sotul o cumpãra ca pe o
vitã, ea nu primea dotã si era exclusã de la mostenire. lustinian, printr-o novelã, fãcea sã înceteze
aceastã stare nedreaptã de lucruri37'9.
Mai la miazãzi, în imensele pustiuri care despãrteau, la rãsãritul Siriei romane, imperiul de
monarhia Sassanizilor, rãtãceau numeroasele triburi arabe. Roma intrase în relatii cu ele încã din
veacul al treilea, strãduindu-se sã se foloseascã de acesti nomazi pentru apãrarea frontierelor sale.
lustinian continuã aceastã politicã. Triburile arabe primeau subsidii anuale, seicii lor, pe care
administratia bizantinã îi numea pbylarchi, (pvkap%oi - primeau învestitura de la împãrat si
autorizatia de a se aseza uneori cu trupele lor dincoace de hotarele imperiului unde, sub
conducerea ducilor imperiali, contribuiau la apãrarea acestor hotare.
La Hira, pe Eufrat, se afla un stat arab care atârna de Persia. în fruntea lui, de la anul 505 se afla
emirul Mundhir (505-554), în cronicile bizantine numit Ala-
349 Ibidem, pp. 385-386. 624
l
mundar, unul dintre cei mai teribili adversari ai lui lustinian. Timp de 50 de ani, el purtã nimicirea
prin Siria, Fenicia, Mesopotamia. Zadarnic a încercat imperiul sã-1 opreascã, el apãrea cu trupele
sale, prãda si distrugea totul în drumul sãu, iar când armatele imperiale porneau asuprã-i, se fãcea
nevãzut. Diplomatia nu a putut sã-1 câstige pentru imperiu. Pentru a crea acestui stat al
Lachmizilor de la Hira o contrapondere, s-a organizat în anul 531 un stat arabo-roman: lustinian
unise triburile arabe din sfera de influentã romanã, în spetã toate triburile Siriei, sub înalta
autoritate a unui phylarchos general: acesta a fost Arethas sau Harith-ibn-Gabala, seful
puternicului trib al Ghassanizilor. Ridicat la rangul de patricius etphylarchus, plãtit cu o subventie
anualã, acesta a adus imperiului servicii deosebit de mari. Crestin, zelos monofizit, protejat ca
atare de Theodora, Arethas a obtinut un episcop la Bostra, cu jurisdictie asupra Arabici si
Palestinei350.
La moartea lui Harith (sfârsitul anului 569 sau începutul lui 570), principatul ghassanid a fost
mostenit de fiul sãu Mundar bar Harith (sau Flavius Alamunda-rus). Acesta a marcat apogeul
casei sale, fiind important atât ca general, cât si ca om de stat. si-a apãrat cu succes coreligionarii
sau monofizitii (cum am vãzut deja, Harith fusese un zelos monofizit, câstingându-si un merit în
organizarea Bisericii iacobite). Fiind atacat de lachmidul Kabus, i-a pricinuit acestuia o înfrângere
zdrobitoare (20 mai 570).
în apropierea cetãtii Sergiopolis se afla sanctuarul sau biserica Sf. Sergios, patronul arabilor
crestini ai Si-
350 Ibidem, pp. 387-390.
625
riei, care veneau aici în pelerinaj anual, precum si un pretoriu al phylarchilor ghassanizi, edificiu
care servea pentru adunarea sefilor de clanuri confederate sub autoritatea phylarchului. Aici exista
si o salã de audiente, unde phylarchii înconjurati de un ceremonial vrednic de calitatea lor de
functionari romani si de înalti demnitari ai imperiului puteau sã primeascã omagiul sefilor de
clanuri, sã le dea ordine, sã judece litigiile dintre ei si sã împartã justitia arabilor.
Sergiopolis. nu era o cetate a limesului, ci mai mult o incintã care trebuia sã protejeze sanctuarul
cu bogãtiile lui, care era un centru de pelerinaj la fel de mare ca sanctuarul Sf. Simeon Stylitul.
Aici, deasupra unei abside, care este mai degrabã o exedra, s-a pãstrat inscriptia NIKA H TYXH
'AAAMOYNÂAPOY, adicã „Fii biruitor, norocul lui Alamundar!".
Este vorba de Al-Mundir sau Mundar, fiul lui Harith bar Djabala sau Harith ibn Cabala, cãpetenia
triburilor arabe ale Siriei în vremea lui lustinian351.
La sudul pustiului Siriei, la Marea Rosie si în Arabia, Bizantul exercita încã o mare influentã pe
vremea lui lustinian. La capãtul de miazãnoapte al golfului Aka-bah, care sfârseste spre nord-est
Marea Rosie, era portul Aila, emporiu însemnat, unde ajungea tot comertul Mãrii Rosii. Din
veacul al IV-lea, imperiul se afla, prin acest emporiu, în relatii religioase si comerciale cu
popoarele riverane ale Mãrii Rosii. Pe coasta orientalã, negutãtorii bizantini cãutau pretioasele
produse ale Arabici Fericite: tãmâie, aloes s.a., fie ajungând în por-
351 J. Sauvaget, „Les Ghassanides et Sergiopolis", Byzantion, XIV, 1939, pp. 115-130.
626
tul Ocelis, fie luând drumul pe uscat. Pe tãrmul occidental intrau în legãturi si mai folositoare cu
puternicul regat etiopian din Axum. în portul Adulis se aflau toate produsele Africii interioare,
trestie de zahãr, tãmâie, mirodenii, fildesi, sclavi, smarald si mai ales aur din Sasu. Prin
intermediul etiopienilor si al arabilor din Yemen, bizantinii intrau în legãturi cu India. Ca si
romanii, bizantinii scoteau din Extremul Orient o multime de lucruri folositoare: din China
mãtasea, din India mirodenii, parfumuri, pietre pretioase. Toate acestea nu le cãutau în tãrile de
origine; ele se aduceau pe uscat, cu ajutorul caravanelor, prin Asia Centralã, în valea Eufratului
ori pe mare, cu ajutorul corãbiilor care porneau din Adulis sau Ocelis la Ceylon, marele antrepozit
al Indiei. Pe continent, Persia fãcea pe mijlocitorul acestui negot, dar cu Persia imperiul era foarte
des în rãzboi si traficul era adesea întrerupt, însã chiar în timp de pace, politica bizantinã vedea cu
ochi rãi atâtia bani vãrsati pentru dusmanii imperiului si aceasta îl hotãrî pe lustinian sã dea toatã
atentia drumurilor maritime.
între Palestina bizantinã si Arabia Fericitã trãiau arabii din regiunea Palmierilor (6 cpoiviKcbv),
iar mai la sud, pe platoul central Nedjed, triburile Kinda si Maad. Asupra primei regiuni, lustinian
izbuti a-si întinde autoritatea: seicul Abu-Charab i-a cedat oazele si a primit în schimb titlul de
phylarchos al Palestinei. Cu celelalte, lucrurile au mers de asemenea bine, chiar dacã nu
întotdeauna. Astfel, imperiul închidea Sassanizilor orice sperantã de întindere în aceste pãrti, în
unghiul sudic al Arabici era regatul Dabeian din Himyar sau al Homeritilor - o^pîrai, tarã foarte
prosperã prin comertul ei si de o civilizatie înaintatã. Crestinismul s-a
627
NICOLAE BANESCU
introdus aici la sfârsitul secolului al V-lea. Politica regilor din Himyar se orienta cãtre Persia, iar
crestinii indigeni si negutãtorii bizantini erau maltratati în tarã. încã din timpul lui Iustin se
cãutase remedierea acestei situatii si s-au întrebuintat în acest scop ambitiile regilor etiopieni din
Axum. Marele stat abisinian era atunci foarte întins: el atingea la sud tara Somalilor, iar la apus
Nilul. Era în legãturi bune cu Bizantul, mai ales de când regii abisinieni trecuserã la crestinism. I-
a fost prin urmare usor diplomatiei bizantine sã arunce acest regat asupra arabilor din Yemen;
dupã o serie de actiuni întreprinse de regele din Axum, se instala în Hingar un vicerege abisinian
si o misiune monofizitã a venit în anul 525 sã predice acolo, în 531, autoritatea abisinã a fost
scuturatã si Yemenul s-a mentinut neatârnat. Dar el a intrat în legãturi active cu Bizantul. Drumul
mãtãsii a rãmas însã tot prin Persia.
în Egipt, hotarele imperiului se retrãseserã mult, sub Diocletian, pânã la primele cataracte ale
Nilului. Dincolo locuiau popoarele pe care Prokopios le numeste B^âfiveg si, mai jos, în Nubia,
Noftãiai, populatii prãdalnice si foarte neplãcute pentru imperiali, în Nubia, limba greacã era
curentã; cãtre anul 540, populatia ei a fost crestinatã de un monofizit, Iulian, în frunte cu regele
Silko, acesta ajungând aliatul bizantinilor si ajutându-i pentru a supune cerbicia blemmyi-lor, la
care se stabileste apoi de asemenea autoritatea bizantinã, care a pus peste dânsii pe exarhul din
Talmis; prin stãruintele acestuia si ale episcopului dm Philae, Theodor, asezat de curând acolo,
tara se crestinã352.
352 Ch. Diehl, lustinien, 390-400.
628
în Africa, propria religie se unea de asemenea cu politica. La sudul Tripolitaniei, crestinismul
pãtrundea, odatã cu influenta imperialã, în cele dintâi oaze ale Saharei La Augila bunãoarã, unde
cultul lui Ammon, cu hierodulii, profetesele si sacrificiile sale era în floare, Prokopios ne spune
cum populatia s-a convertit si o bisericã s-a ridicat în onoarea Fecioarei, Theo-tokos. Pânã la
Gadames suzeranitatea bizantinã era recunoscutã si crestinismul rãspândit. Cu atât mai mult
influenta diplomatiei imperiale se exercita asupra triburilor berbere cantonate, de la cele douã
Sirte si pânã la Gacles, în vecinãtatea provinciilor bizantine. sefii acestor triburi se întreceau a
intra în alianta imperiului, bucurosi de darurile, de titlurile si de atentia împãratului, în mai putin
de 10 ani de la recucerirea Africii, toate marile state berbere recunosteau autoritatea lui lustinian.
Influenta bizantinã pãtrundea si pânã la francii care ocupau Galia. în scrisorile pe care le
adreseazã lui lustinian, Theodebert îl numeste „stãpân" si „pãrinte", într-o scrisoare, lustinian îi
cerea sã-1 informeze exact asupra cãror popoare se întinde autoritatea acestuia în Germania.
Lucrul se explicã prin dorinta lui lustinian de a rãspândi crestinismul pânã în regiunile al cãror
nume chiar nu se cunoscuse mai înainte.
Actiunea imperiului viza pânã si popoarele sãlbatice care se învãlmãseau la nordul Dunãrii. De
mult timp longobarzii, convertiti la catolicism, erau în bune relatii cu imperiul, primeau de la
acesta subventii si dãdeau soldati. lustinian i-a autorizat în anul 547 de a ocupa Noricul si
Pannonia, asigurându-si concursul lor împotriva gepizilor.
629
NICOLAF. BÃNF.SCU
La est de acestia, în Moesia superioarã erau cantonati, încã din vremea lui Anastasios, herulii. Ei
au fost crestinati prin grija lui lustinian, care însusi îl botezã, în Constantinopol, pe regele lor, cu
familia si sefii nobilimii sale. O aliantã strânsã a urmat acestei convertiri, împãratul a acordat
herulilor noi pãmânturi în Dacia si în jurul orasului Singidunum si le-a mãrit subventia, ei îi
dãdeau, în schimb, soldati. Dar revolutiile interne i-au desfãcut pe cei mai multi de Bizant pentru
a se uni cu gepizii. Acestia, între Dunãre si Carpati, au cuprins si o parte a Daciei. Ei erau încã
aliati ai imperiului si primeau subsidii. Dar prãdalnici, turbulenti si pe deasupra, arieni, erau
neplãcuti lui lustinian. De aceea el le refuzã subventiile, ajutându-i mereu împotriva lor pe
longobarzi.
Mai la rãsãrit, slavii si bulgarii amenintau Dunãrea de Jos. O grupã a lor, slovenii, ocupa
Pannonia; alta, mai de temut, antii, rãtãcea de la Dunãre pânã la Nipru; în sfârsit, la nordul Mãrii
de Azov, avarii se întindeau necontenit spre apus353. Diplomatia bizantinã intrã în legãturã cu toti
acestia, oferindu-le pãmânturi si bani, pentru a apãra frontierele împotriva altor barbari.
Astfel, pretutindeni, misiunile crestine au fost de mare si nepretuit folos imperiului: mai cu seamã
monofizitii au fãcut aceastã operã, cãci ei i-au convertit pe hunii sabiri si pe arabii Siriei;
misiunile lor au propovãduit în Himyar si Axum, la blemyi si nubieni. Pretutindeni imperiul îsi
trimitea episcopi, pãtrundea
353 Pentru barbarii de nord ai imperiului, vezi si G. Finlay, A History ofGreece, ed. H. F. Tozer,
voi. I, Oxford, 1877, sect. VII, p. 248 si urm.
630
prin influenta sa la toate aceste neamuri barbare, cum observã Diehl354.

Desigur cã politica aceasta îsi avea primejdiile sale. Tot arãtând barbarilor bogãtiile imperiului,
tot acordân-du-le cu generozitate subventii si pãmânturi, li se deschideau poftele si se contribuia
fãrã voie la a-i face pri-mejdiosi pentru Bizant355. Uimiti de strãlucirea si puterea imperiului, ei
se prezentau la început cu umilintã; pe mãsurã însã ce se familiarizau, pe mãsurã ce ajungeau a
cunoaste mai de aproape bogãtiile si slãbiciunea acestui imperiu, îsi regãseau vechea lor trufie si
îsi mãreau pretentiile. si când dorintele lor nu erau multumite pe deplin, ei se rãzbunau prin
invazii brutale, prãdând tara, târând populatia în sclavie, uitându-si toate obligatiunile pe care le
contractaserã. Prokopios avea dreptate sã afirme cã singurul mijloc de a-i sili pe barbari la
credintã fatã de Bizant era numai frica de armele imperiale356.
3M Ch. Diehl, Justinien, p. 409 si urm.
355 V. critica lui Prokopios, Hist. arc., ed. cit., 54, 72-3, 114-115, 122-123; Agathias, p. 106.
[întrucât cea mai mare parte a manuscrisului nu era pregãtitã complet pentru tipar, autorul sãu
omite, adeseori în mocl involuntar, sã indice cu toatã precizia editia avutã în vedere; foarte rare
sunt însã situatiile în care exactitatea trimiterilor, totdeauna corectã, pune probleme si dificultãti
de verificare, într-o asemenea situatie ne gãsim cu nota de fatã, care în manuscris are unele cifre
trecute cu cernealã, altele cu creionul. Fondul afirmatiei sale este absolut exact: mentionãm în
acest sens Istoria secretã m ed. H. Mihãescu, Bucuresti, 1972, cap. 11, 5-11, p. 99-101.
Pentru criticile aduse autoritãtii imperiale în Bizant, inclusiv la Prokopios, dispunem acum de
cartea lui F.H. Tinnefeld, Katego-rien der Kaiserkritik in der byzantinischen Historiographie von
Prokop bisNiketas Choniates, M nchen, 1971.]
356 Bell Pers., p. 103.
631
Fiindcã nu s-a tinut întotdeuna de acest principiu, lustinian a vãzut adesea peninsula balcanicã
pustiitã îngrozitor de slavi si de huni. Fiind plãtiti ca sã se retragã, acestia erau de fapt încurajati
ca sã revinã.
Sistemul subsidiilor distribuite darnic barbarilor de la frontiere a adus la marginea Imperiului
Roman dusmani proaspeti si formidabili, atrasi de beneficii similare.
Cãtre sfârsitul domniei lui lustinian, un nou popor hunic apare la frontiera Europei, la nordul
Caspicei. Ei se chemau avari, desi se pretinde cã au uzurpat numele unui alt popor, si erau
destinati a juca pe scena istoriei europene un rol similar celui jucat mai înainte de huni.
Emigrarea lor la vest se datora desigur unei revolutii în Asia Centralã, care, cãtre mijlocul
secolului al Vl-lea, a surpat puterea tribului Ju-Ju Quan-Juan), si a pus în locul lor pe turci, mai
înainte vasalii lor. seful care se ridicã împotriva stãpânilor sãi a fost Tu-men, el a fundat imperiul
turcilor. Succesorul sãu Mo-kan (553-572) a distrus regatul ephthalitilor si a organizat vastul
imperiu turcesc, ce se întindea de la China la Marea Caspicã si în sud la hotarul Persiei,
împãrtindu-1 în douã hanate, din care cel de vest era supus celui de rãsãrit, în 558, Iustin, fiul lui
Germa-nos, generalisimul imperial din Lazica, primi un mesaj de Ia Sarus, regele Alanilor, prin
care acesta-i fãcea cunoscutã dorinta avarilor de a intra în relatii cu împãratul. Acesta a rãspuns cã
este bucuros de a primi o ambasadã a avarilor, si aceasta a venit la Constantinopol în frunte cu
Candikh357, în 558, primind daruri bogate, tesãturi, lanturi de aur. Apoi, lustinian trimise cu
daruri la chagan pe spatharo-candidatul Valentin, un sol care a transmis cã împãratul e gata sã le
satisfacã cererile dacã avarii dau dovadã de valoarea lor, supunându-i pe dusmanii sãi. Atunci
avarii îi distruserã pe sabiri si luptarã cu succes contra utigurilor. Curãtind
357 E. Stein aratã cã Bury se însealã când îl socoteste pe Candikh ca rege al avarilor (Stein, p.
542, n. 2). [Cum am mai remarcat, personajul e mentionat de Prokopios sub forma Sandii.]
632
calea, ei pãtrund în teritoriul kutrigurilor, în regiunile dintre Bug si siret, supunându-i pe anti, si în
561 fac o mare incursiune de pradã în Europa Centralã, apãrând pe Elba si amenintând mãrcile de
est ale francilor din Austrasia.
în acelasi an, chaganul Baian a trimis o solie la Constantino-pol, cerând locuri într-o provincie
romanã. Cãlãtorind prin Col-chis, probabil în calitate de qaestor exercitus, Iustin se informã cu
privire la planurile lor perfide (aveau de gând, cum vor trece Dunãrea, sã se întoarcã în imperiu
cu toatã armata) si trimise vorbã împãratului ca sã-i retinã cât mai mult posibil pe soli, pentru cã
avarii nu vor trece Dunãrea pânã ce nu vor pleca solii din Constantinopol. lustinian urmã sfatul si
Bonus, chestorul Moesiei si Scythiei fu înstiintat sã apere fluviul. Planul reusi si barbarii nu au
intrat în imperiu. Solii au fost concediati si li s-au dat obisnuitele daruri pe care le-au întrebuintat
cumpãrându-si tesãturi si arme, dar Iustin a primit ordin sã li se ia, la sosirea în Colchis, armele.
Aceasta a adus dusmãnia dintre avari si imperiu358. lustinian nu a trãit sã vadã urmãrile; dar nu
mult dupã moartea sa, avarii au venit la Dunãre, unde si-au asigurat locuinte, ajungând o plagã
pentru provinciile din Balcani.
Dacã în vremea domniei lui lustinian avarii nu au îndrãznit sã atace imperiul, ei au pãtruns în
schimb în regatul francilor, unde au fost însã bãtuti, ajungând la un tratat cu merovingianul
Sigebert (562).
Atitudinea lor a devenit insolentã dupã moartea lui lustinian, când au trimis la Constantinopol o
ambasadã prin care au încercat sã-1 intimideze pe noul împãrat359.
Cucerirea avarã. „Avarii adevãrati" ai lui Simokat-tes au fost identificati cu Ju-Ju sau Juan-Juan
(=viermi), care au fost cuceriti de turci; un rest din ei au fugit la chinezi, dar au fost predati
turcilor si ucisi.
358 V. Menandros, FHG, voi. IV, fr. 9, p. 205.
359 E. Stein, op. cit., p. 544.
633
NICOLAE BANESCU
Avarii istoriei europene erau probabil un popor hunic. Ei i-au cucerit pe sabiri, pe la anul 558
(Menan-dros, fr. 5). Ei au primit, în înaintarea lor cãtre vest, supunerea ugurilor, goniti la vest de
Volga de cãtre sabiri, supunându-i pe utiguri la sud de Don si pe kutri-guri la vest de Don. îi
gãsim atacând Austrasia si luptând pe Elba în 562. Subjugarea antilor (Antae) (poate pe Bug) a
fost o treaptã a înaintãrii lor spre vest si s-a întâmplat înainte de 562. E clar cã incursiunile lor în
teritoriul franc nu s-au fãcut de la o asa de mare distantã cum era Rusia de sud-est, si e sigur cã n-
au atins ultima lor locuintã în Ungaria, înainte de 562 sau chiar înainte de 566, pentru cã Ungaria
era în acel timp ocupatã de longobarzi si gepizi.
Bury admite pãrerea lui Schafa0ik, dupã care avarii i-au atacat pe gepizi prin Ungaria de Nord,
venind din Galitia. Au urmat deci, calea de la Nipru si Bugul de Sus, prin guvernãmântul de Kiev
si Podolia.
Asezarea avarilor a fost în vechea lazygia, între Tisa si Dunãre, unde i-au deposedat pe gepizi, si-
n Pan-nonia, unde au urmat longobarzilor. Aceste regiuni, care corespund Ungariei, erau Avaria în
sens strict. Dar chaganul ei si-a întins puterea asupra triburilor slovace din nord si est. E în genere
admis cã puterea lor se întindea în Europa Centralã si era recunoscutã în Boemia, Moravia,
Galitia; dar pare o exagerare improbabilã a se spune cã se mãrginea la nord cu Baltica. Baian i-a
supus si pe slavii din Valahia si Moldova, iar stãpânirea sa se întindea asupra bulgarilor, uno-
gunduri si kutriguri360.
::J. Bury, ed. Gibbon, voi. V, Appendixm. 2.
634
în aceste nãvãliri ale avarilor erau târâti desigur si slavii, ca si hunii kutriguri si utiguri, cu totii
vasali ai chaganului Baian.
Incursiunile slavilor în Peninsula Balcanicã sunt documentate încã din timpul domniei lui
lustinian. Ei erau purtati acum de avari în regiunile Dunãrii, retrãgându-se odatã cu acestia în
locurile lor din stânga fluviului, în masã însã, slavii au început a trece Dunãrea numai în timpul
lui Tiberius când, numerosi, au purces unii dintre ei a se aseza în Peninsula Balcanicã.
Slavii din aceastã perioadã sunt prezentati ca barbari nedisciplinati, nesupusi, necunoscând nici o
ierarhie: ârajrroi, avapxoi, ovSe rãtiv tvcbcKovaiv, îi socoteste autorul acelui Strategikon atribuit
împãratului Maurikios361.
în al patrulea an al domniei sale (531), lustinian 1-a trimis pe Chilbudios, strateg în Thracia,
pentru paza fluviului Istros, poruncindu-i sã vegheze ca sã nu treacã barbarii fluviul pe acolo,
fiindcã trecând adeseori pe acolo hunii, antii si sclavinii sãvârseau fapte de nesuferit pentru
romei. Chilbudios a devenit atât de înfricosãtor barbarilor, încât timp de trei ani, cât s-a aflat el în
acea comandã, nu numai cã nimeni nu a reusit sã treacã Istrul împotriva romeilor, ci romeii însisi,
mergând cu Chilbudios adeseori în incursiuni pe malul celãlalt, au ucis si au luat captivi barbarii
de acolo. Dupã trei ani însã, trecând Chilbudios fluviul asa cum obisnuia, cu putinã ostire,
sclavenii 1-au întâmpinat cu
361 N. lorga, Histoire des Roumains et de la românite orientale, Bucuresti, 1937, voi. II, pp. 306-
307.
635
toatã multimea si fãcându-se luptã mare, multi romei au cãzut, împreunã cu strategul
Chilbudios362.
Câtiva ani mai târziu, pe când Belisarie era asediat în Roma (537), la dispozitia sa se afla o micã
armatã, care fusese întãritã în timpul asediului cu numai 1600 cãlãreti huni, slavi si anti36'. Slavii
si antii serveau deci în armatele lui lustinian ca mercenari, dar opinia care sustine instalarea lor în
masã la sud de Dunãre încã din secolul al III-lea nu se bazeazã pe nimic serios364.
Când Germanos a primit, apoi, comanda pentru rãzboiul din Italia (550), el a fost retinut la
Sardica pentru a opri o invazie a slavilor si antilor care trecuserã Dunãrea si ajunseserã în
regiunea Naissus. „lustinian îi dãdu atunci ordin lui Germanos sã-si suspende plecarea în Italia si
sã alerge în ajutorul Thessalonicului si al oraselor din împrejurimi, pentru a-i respinge pe sclavini.
Acestia aveau mare teamã de Germanos, cãci pe când unchiul sãu lustinian luase domnia, antii,
care locuiesc foarte aproape de sclavini, trecând Istrul cu multã armatã, au nãvãlit în Imperiu.
Germanos tocmai fusese instalat de cãtre împãrat în calitate de strateg a toatã Thracia. Venind el
la
.%2 prokopios, Bellum Gothicum, III, III.
363 „în acest moment apar slavii ca mercenari în armatele bizantine. Antii, care pe drept sau pe
nedrept sunt atasati Slavilor, erau cei mai buni soldati pentru rãzboiul purtat în munti (cf. Pro-
kopios, op. cit., III, 21) deci ei n-ar putea fi localizati pe Nipru sau pe Nistru, ci undeva în
Carpati" (F. Lot, Ch. Pfister et Fr. Ganshof, Histoire du Moyen Âge, t. I, Les destinees de
l'Empire en Occident de 395 ã 888, în col. „Histoire generale", dirigee par G. Glotz, Paris, 193, p.
145, n. 60).
361 F. Lot, Ch. Pfister, Fr. Ganshof, op. cit., p. 132, n. 8.
636
luptã cu barbarii, i-a biruit strasnic si i-a ucis aproape pe toti. Prin aceastã faptã el s-a acoperit de
glorie în fata tuturor oamenilor, dar mai ales în fata acestor barbari. De aceea ei au fugit prin
munti în Dalmatia"365.
Datoritã marelui lor numãr, slavii au pãtruns în Imperiu nu numai pe cale violentã, ci si pasnicã.
Ultima cale a fost favorizatã de caracterul international al statului bizantin, care practica pe scarã
largã colonizarea de barbari, asezati pe baza vechiului sistem al „federatilor".
Dupã datele lui lordanes si Prokopios, sclavenii (sau sclavinii) formau partea de vest a grupei
sudice a slavilor la Dunãrea de Jos. Antii formau grupa de sud-est a slavilor, locuind Nistrul de
Jos si Niprul de Jos, aproape de coasta Mãrii Negre (.„qua Ponticum mare curvatur a Donastro
extenduntur usque ad Dana-pn'ra"366).
Din regiunea Bugului de Jos si a Basarabiei, unde pare a se fi aflat aria primei lor civilizatii, antii
si-au mutat apoi centrul mai la nord, în regiunea Kievului, întrucât unele antichitãti ale antilor
sunt similare cu antichitãtile cetãtilor bizantine de pe litoralul nordic al Mãrii Negre, faptul
confirmã existenta unei strânse legãturi între unii si ceilalti. Vernadsky a admis chiar existenta
unor comunitãti formate din alani si anti în Cri-meea.
365 Prokopios, Bell Gotb., III, 40, ed. Haury, p. 476, 17 si urm. [în traducerea româneascã a lui
H. Mihãescu, Rãzboiul cu gotii, Bucuresti, 1963 (col. „Scriptores Byzantini", III), fragmentul se
aflã la p. 200, cap. 40, 3-8, cu usoare deosebiri de traducere].
366 lordanes, Getica, 35.
637
Numele de „anti" nu sunã slav. Kunik credea cã antii erau urmasii unei populatii cercheze. Olrik
îi socotea pe antii lui lorda-nes ca fiind identici cu „adyge" (=cerchezi), admitând însã cã acestia
erau diferiti de „antes", existenti în alte locuri din Getica aceluiasi autor. Zupanic i*a identificat
ulterior pe anti cu „andi-ani", un trib caucazian tinând de grupul lesgis. Vernadsky i-a considerat
însã drept unul dintre neamurile sarmatice, anume acei as, strãbuni ai osetilor de azi, pentru
explicarea numelui pornind de la chinezul an-ts'ai, pe care-1 socotea derivat din to-charicul „ant",
care însenina „câmpie". Antii ar fi deci „poporul stepei". Acelasi autor a mai admis cã antae,
antes, anti ar fi fost unul din neamurile alanilor. Faptul cã lordanes si Prokopios afirmã cã ei erau
slavi si vorbeau limba slavã 1-a determinat pe acelasi istoric sã afirme cã antii erau un popor slav,
care a fost însã condus de o clasã sarmatã de stãpâni''''7, adicã slavi aflati sub conducere iranianã.
Fortãreata Turris, uncie lustinian a îngãduit asezarea slavilor, ar fi echivalentã cu Tyras, cleci
Cetatea Albã pentru Vernadsky, care se raliazã aici opiniei lui Bromberg.
La inconvenientul material al acestei politici se adaugã unul moral: în aceastã acordare de subsidii
cãtre
367 G. Vernadsky, Goten und Anten in Sudrussland, Sonder-druck aus den „Siidostdeutschen
Forschungen", Bd. III, Heft 2, herausg. von Dr. Fritz Valjavec, Munchen, 1938. Acelasi autor
considerã cã prima organizare politicã a sudului Rusiei s-a datorat cimmerienilor (1000-700 î.
Chr.), apoi scitilor (700-200 î. Chr.), iar în final sarmatilor (200 î. Chr. - 200 d. Chr.). Au urmat
gotii (200-370 d. Chr.), înlocuiti de huni. Cimmerienii fãceau parte din acelasi grup etnic cu
thracii (Rostovtzef), fiind deci arieni, în Transcaucazia au atacat regatul Van (Urartu), aliindu-se
apoi cu acesta împotriva assirienilor.
De origine aricã au fost si scitii, a cãror pãturã conducãtoare ar fi avut însã o origine iranianã (G.
Vernadsky, Ancient Russia, New Haven, 1943). [Idem, Essaisurles origines russes, traduit de
l'anglais..., Paris, t. I-II, 1959.1 . ••!
638
barbari, era o umilire a puterii si demnitãtii imperiului. De aceea scriitorii veacului al Vl-lea 1-au
judecat uneori aspru pe lustinian în aceastã privintã.
Oricum, politica aceasta a lui lustinian, condusã mai departe, în tot Evul Mediu bizantin, a fost
una din fortele imperiului, care 1-au pãstrat atâtea veacuri imun împotriva tuturor nãvãlirilor.
2. Orasul bizantin. Hippodromul
Reforma lui Diocletian si a lui Constantin cel Mare a abolit elementele traditionale ale constitutiei
imperiale: alãturi de basileus, se aflã totdeauna Senatul si armata, în mod deosebit apare acum si
Biserica crestinã, solid organizatã, puternicã, universalã; ea traduce adesea în chip decisiv vointa
popularã. Dar alãturi de ea mai e un factor, poporul însusi. El are constiinta de a fi roman, chiar în
Orient, unde termenul de „helleni" a fost înlãturat, fiind întrebuintat numai pentru pãgâni. De
foarte multe ori, în diferite ocazii, poporul acesta al capitalei îsi exprima direct vointa cu privire
la afacerile publice si devenea un factor care nu mai putea fi neglijat. Dar niciodatã vocea sa nu a
rãsunat mai tare, mai imperios, decât la marile solemnitãti, în marile adunãri ale circului, în
Hippodromul marilor orase si în special la Constantinopol.
Hippodromul din Constantinopol era, dupã Rambaud, adevãratul centru al vietii publice. Dar
istoricul francez, recunoscând rolul mare jucat de factiuni în împrejurãrile vietii politice, e adesea
confuz si plin ele contradictii, când afirmã cã pentru bizantini Hippodromul era totul, cã acolo se
fãceau si se depuneau împãrati, cã în el se aplica justitia, cã acolo se triumfa asupra dusma-
639
nilor din afarã si se pedepseau vinovatii dinlãuntru; în sfârsit, când considerã cã Hippodromul era
un fel de „Longchamps", un câmp de curse, loc de amuzare publicã.
Ce sunt aceste „asociatii sportive" ale imperiului de Orient, numite SfJnoi, în special în secolele
V-VIII ? Wilken, încã din vremea sa, Die Partheien derRennbahn, vomehmlich in byzantinis-chen
Kaisertbum (Abhandlungen der Berliner Akademie, 1827) socotea cã aceste asociatii sportive nu
cuprindeau numai pe participantii la jocuri efectiv, ci o mare parte a populatiei întregi.
Cursele de cai au fost la Bizant o pasiune mai mare decât în Roma veche. Cele douã factiuni sau
deme, cum li se zicea aici în Rãsãrit, „Albastrii" (oi BEVETOI) si „Verzii" (oi flpãmvoi) au
zguduit adesea viata capitalei cu rivalitãtile lor si au clãtinat de multe ori tronul împãratilor, ele
fiind mai mult decât niste simple asociatii hipice, în primele veacuri ale Bizantului, istoriografia
sa e plinã de ecoul violentelor agitatii provocate de factiuni.368
De la început, functiunea si interesele demelor erau duble: acelea, ale unor adevãrate societãti de
curse si, pe lângã aceasta, acelea ale întregii populatii urbane.
368 A. Rambaud are meritul de a fi cercetat cel dintâi mai îndeaproape rolul însemnat pe care 1-a
avut Hippodromul în viata poporului bizantin si caracterul acelor asociatii sportive sau factiuni
legate de acesta în De byzantino Hippodromo et circensibus factionibus, teza de doctorat a
ilustrului istoric francez, Paris,
1870. Ea a fost rezumatã în „Revue des Deux-Mondes", 15 aug.
1871, sub titlul: „Le sport et l'Hippodrome ã Constantinople", de unde a fost reprodusã în
publicatia postumã prezentatã publicului de Ch. Diehl, Etudes sur l'histoire byzantine, Paris,
Armând Colin, 1912, pp. 3-61. Din aceasta din urmã vom face citatiile noastre.
640
Erau întrebuintate la construirea si reparatia zidurilor, fapt pentru care sub Theodosius al II-lea
avem texte: Codinus, De edif., Malalas. Erau 4 corporatii pentru curse: Beveroi, ABVKOI,
Upâaivoi, 'Povaioi. Se numeau când rã juep7? (partidele), când 8r\\ioi (masele). Aceste corporatii
aveau si alte obligatii, cum ar fi aceea de a construi si repara zidurile orasului; orice membru al
acestui Sfjnot poate purta si arme, numele celor ce îndeplineau acest serviciu fiind acela de
6rnj.oTai. Demotii înarmati sunt o militie permanentã, fiecare din ei e înscris într-un registru
(jcardÂoyog). Cum s-a ajuns la aceastã situatie ? Odatã cu rãzboaiele contra marcomanilor, sub
Marcus Aurelius a început pãtrunderea barbarilor în Imperiul Roman. Armata imperialã, chiar
reformatã si mãritã din epoca lui Diocle-tian si Constantin, nu a mai putut apãra toate orasele. Nu
e de mirare deci cã locuitorii s-au înarmat uneori pentru propria lor apãrare. Aceasta se produce la
Athe-na în 269, sub Dexippos. La anul 400, stim din Zosi-mos, cap. XIX, cã orasele Tracici
aveau T<8v 'apxovccov Kai oÎKijTOpcov (pvÃccKijv. în 580, locuitorii din Sir-mium luptã
singuri împotriva avarilor (Menander). La anul 440, locuitorii din Asemon, oras situat pe Dunãre,
se apãrã contra lui Attila. Populatia apãrã Edessa contra lui Chosroes în 544, etc. De asemenea, la
Dunãre, orasele luptã contra avarilor (la Simokattes). si în Italia se petrece asa ceva. Se dezvoltã,
în tinuturi pãrãsite de armata imperialã, militiae ale oraselor.
La anul 558, când hanul kufrigurilor Zabergan trece zidul lui Anastasius, Belisarie iese cu
cavaleria adunatã de la toti cei care aveau cai si cu aceea a Hippodromu-lui. Trebuie sã fi fost o
organizatie anterioarã. Theopha-
641
NICOLAE BANESCU
nes spune cã împãratul lustinian eSrmoTevcre si-i trimise la Zidul cel lung; asta înseamnã, cum a
vãzut si Rambaud, militiae sau 8r]n.a) - adscribere, a înrola în cadrele militiei orãsenesti.
Invazia slavã, atacul asupra Constantinopolului, respins la Zidul cel lung (Simokattes,
Theophanes). La anul 583-584 Maurikios a pus pazã la TOC iiatcpcx, scotând din Constantinopol
masa de trupe ce o avea la dispozitie. Theophylaktos Simokattes distinge garda de la Zidul cel
lung de celelalte forte din Constantinopol, care fac o iesire. Theophylaktos distinge ia na'ka-TWV
orpaTeu/iara (.militiapalatina) de Sffriog.
în pieirea lui tragicã, Maurikios se bizuia numai de demele armate pentru a se apãra contra
trupelor de la Dunãre.
în sursele istorice ale perioadei, SfJnot are mai multe sensuri:
1. Sensul cel mai larg: poporul.
2. într-un sens mai restrâns, echivalent cu tJLepoq, factiunea Hippodromului.
3. în sens si mai restrâns, populatia unei circumscriptii a orasului, militie sau batalion de militie
orãseneascã.
La atacul avarilor asupra Constantinopolei, în anul 626, populatia orasului a luat parte la apãrare
(v. G. Pisides).
Când s-a produs întâia oarã nevoia de a înarma populatia Constantinopolei pentru apãrarea sa si a
imperiului ? Se pare cã în anul 378, în timpul catastrofei lui Valens. Când împãratul se întoarse
din Asia, aflã iov în agitatie si deprimare. La Hippodrom, acesta-1
642
acuzã pe împãrat de incurie — gotii prãdau în Tracia si se apropiau de capitalã. Poporul strigã:
„Dã-ne arme si ne vom bate !". împãratul se teme sã o facã. Dar în anul 400 statul are nevoie de
ajutorul populatiei contra revoltei gotilor lui Gainas. Cu începere din aceastã epocã populatia
Constantinopolei rãmâne înarmatã. Ea se compune dintr-un nucleu permanent, care se mãreste
printr-o mobilizare (Srmorevmt). Sub Theo-dosius al II-lea, Verzii dispuneau de 8000 de oameni
înarmati. Vedem aceastã militie armatã contribuind în anul 438 la repararea zidurilor.
Partidele (\iepr\) erau în legãturã cu Hippodromul, dar ele reprezintã poporul real din
Constantinopole, cu aspiratiile sale sociale si politice.
Cadrul pentru formarea militiilor orãsenesti era procurat de asociatiile sportive create în vederea
Hippo-dromului. Aceste corporatii nu mai erau întreprinderi private, ci asociatii publice ale unei
institutii publice, de interes general.
O serie de împãrati i-au favorizat pe Verzi. Cu Iustin I, cu noua dinastie, favoarea trece de partea
Albastrilor, împãratii nu se pasionau pentru culori, ei cãutau sprijinul uneia sau al celeilalte deme.
Care sunt atunci elementele populare care stãteau pe bãncile Verzilor si care cele ce se asezau pe
ale Albastrilor ? în aceastã diferentã de culori erau diferente de clase. Ca si la Roma veche, la
Constantinopol au fost împãrati care favorizau clasele de jos ale poporului (Theodosi-us al II-lea,
Leon I, Zenon, Anastasios); altii, împãratii dinastiei iustiniene, se sprijinea mai degrabã pe
aristocratie. Astfel Verzii (cu Rosii) erau mai ales straturile
643
sociale inferioare, pe când Albastrii (cu Albii) reprezentau straturile superioare. Cristalizarea
partidelor s-a fãcut în jurul culorilor, dar s-a fãcut cu elementele provenite chiar din aceste
asociatii sportive, iar la urmã interesele ori numai tendintele politice si sociale ale populatiei
întregi au gãsit în aceste partide o expresie si organe proprii. Oamenii din anumite cartiere urbane
si suburbane, meseriasi si bresle erau legati o partidã sau de cealaltã (asa a vãzut lucrurile si Ram-
baud). Numai astfel ne explicãm violenta pasiunilor care izbucnesc în Hippodrom.
Verzii si Albastrii locuiau cartiere diferite si regiuni diferite din împrejurimile Constantinopolei.
Verzii proveneau din clasele inferioare, Albastrii din clasele superioare. Din pasajele autorilor
(Theophanes) reiese cã Verzii locuiau în Zeuy/m, pe Cornul-de-Aur, un fel de suburbie, depãrtat
de centrele urbane locuite de clasele înalte. Verzii nu locuiau deci în cartierele centrale, ocupate
de bogati, ci în Zeugma, dincolo de Cornul-de-Aur, în port si în cartierele comerciale din preajma
Forumului lui Constantin. Cartierul TlittâKia era locuit de clasa înaltã, ca si strada principalã,
Mese. Verzii locuiau apoi peste apã, dincolo de strâmtoarea Bosfor pe tãrmul asiatic, adicã în
Flepav si la Chalke-don.
Albastrii, favorizati în veacul al Vl-lea, îi aclamau cei dintâi pe împãrati, la începerea jocurilor în
Hippodrom. împãratul fãcea semnul crucii mai întâi asupra Albastrilor. Domesticul scholelor, în
acelasi timp „democ-rates"al Albastrilor, în veacul al X-lea, era inferior în demnitate comitelui
excubitilor, „democratul"Verzilor.
644
Cele douã partide aveau un foarte mare interes pentru chestiunile religioase. Ele reprezentau, în
anume momente, tendinte religioase opuse, pentru cã se recrutau din clase sociale diferite.
Puterea opiniei publice era considerabilã la Con-stantinopol. Un loan Chrysostom, sprijinit pe ea,
a putut înfrunta curtea imperialã, în epoca lui lustinian, Verzii au avut înclinare pentru monofiziti
(protejati de Theodora).
în 514-535, Vitalian conta pe sprijinul partidului ortodox. Sub lustinian, nemultumirile publice au
fãcut sã se încline Verzii, poporul, spre monofizism, ca mijloc de reactie contra împãratului.
Nepotii lui Anastasi-os au fost sustinuti în aspiratiile lor la tron de cãtre partidul monofizit.
Rezultã din atâtea fapte cã ideea monofizitã era reprezentatã la Constantinopol, cel putin în
secolul al V-lea si al Vl-lea, în populatie si a exercitat o oarecare influentã asupra partidelor. Asia
Micã avea un mare numãr de monofiziti si Constantinopo-lul, prin situatia sa geograficã, era mai
legat de Orient decât de Occident, unde monofizismul nu a cunoscut o aderentã deosebitã.
în orasele elenice, Hippodromul a avut o parte din atributiile vechilor conventus pãgâne. Pentru a
finanta jocurile, populatia era organizatã si grupatã dupã clasele sociale. Populatia suporta
cheltuielile bucuroasã. Diocletian a putut sã decidã prin decret ca banii pentru jocuri sã fie
întrebuintati pentru repararea zidurilor (o datã ce erau banii poporului, trebuiau sã fie întrebuintati
pentru zidurile orasului), în perioada crestinã deci, vechile conventus se mentin sub forma
asociatii-
645
NICOLAF. BANESCU
lor pentru Hippodrom, cuprinzând populatia întreagã. Af\noq-\i\ organizat prelungeste, în vremea
crestinã, conventus din epoca greacã si organizatiile oraselor elenice, dar pãstreazã numai o parte
din atributii. Ce era de ordin religios a trecut la Bisericã. Cele profane au trecut în seama
poporului. Dintre ele, cea mai însemnatã obligatie era întretinerea Hippodromului. De ea erau
scutiti proletarii). oxôg, nkr\$r\.
Poporul exercita o influentã considerabilã asupra marilor schimbãri politice, impunea vointa sa si
provoca rãsturnãri de împãrati.
în anul 390, când Theodosius I a venit cu trupele la Salonic, populatia s-a revoltat contra
obligatiei de a gãzdui trupele.
în anul 465, Menas, prefectul Politiei (vvKTenapxog) e anchetat de senat în Hippodrom pentru
abuzurile sale si acolo, din ordinul împãratului, un tânãr îl aruncã jos si el se zdrobi. Poporul 1-a
târât pânã la mare.
în anul 491 s-a produs revolta Verzilor contra lui Anastasius, în Hippodrom.
în anul 563 s-a iscat o luptã pe strãzi între Verzi si Albastri, din cauza prefectului Andrei, contra
cãruia erau Verzii.
în anul 602 a avut loc catastrofa lui Maurikios, cauzatã de Verzi.
Sub Constantin al V-lea, când, Artavasdos se proclama împãrat la Doryleon, partizanul sãu
Theopha-nes aduna multimea (TOV Aadv) la Sfânta Sofia si poporul îl proclama împãrat pe
Artavasdos.
Populatia din Constantinopol era o putere constitutionalã a imperiului.
646
împãratii Anastasius I si lustinian I sunt siliti a vedea în popor un factor constitutional si izvorul
puterii lor constitutionale (Ranke, Weltgeschichte, avea aceeasi pãrere). Aiî/iog, TOC
ã/j.q>6TLpa [lepr] sunt în izvoare termenii pentru partidele populare. V. expresiile în Chro-nicon
Paschale si Theophanes (ia nhrivri, oi 5fj/ioi, 6 SfJnog Tâv fieveTCov). E un factor constitutional
care are, mãcar din veacul al IV-lea, dreptul de a desface sau a înlocui împãrati si tine sã insiste
asupra acestui drept, fapt care se întâmplã în 601, când populatia revoltatã, în chip satiric,
încoroneazã un om ce semãna cu Maurikios. Verzii ies la Rhegion înaintea lui Phokas pentru a-1
aclama.
Cooperarea activã a poporului la „crearea" împãratilor la Constantinopol nu a încetat niciodatã, o
putem urmãri în cursul secolelor.
De Caerim., I, 91, ne informeazã despre încoronarea împãratului Leon I (dvayopeucrig Aâovrog
paaihecoq). Se aratã apoi cum dupã moartea lui Zenon s-au adunat în palat magistratii, senatul,
episcopii, iar poporul în Hippodrom si armata. Ariadna Augusta tine un discurs în Hippodrom;
populatia strigã: vrem împãrat ortodox /Ea rãspunde cã sefii si senatul vor alege, am dat ordin
(ânLKLÃ.LvaanLv voît ãp%o-Q(nv, Kai TtJ cruy-KÃriTO) ãvSpa eniSetaafiai) . Au urmat
aclamatiile.
Tot acolo vedem cum, la moartea lui Anastasius, a fost ales lustinian. Poporul apare si aici ca
factor constitutional.
Malalas ne-a relatat cum a fost primit Zenon (august 476) în capitalã, dupã ce tiranul Basiliskos a
fost învins. Poporul îsi are si aici rolul sãu constitutional.
647
îl
Executiile, degradãrile, mutilãrile marilor personaje la Hippodrom nu trebuie sã le socotim

„spectacole" date poporului, ci acte guvernamentale oficiale. Hip-podromul devine o curte, un
tribunal. Priscus, uneltind contra lui Heraclios, acesta îl cheamã din Cappa-docia, adunã senatul si
multimea împreunã cu arhiepiscopul Sergios, si întreabã: „Cel ce-1 insultã pe împãrat, cui face
rãu ?" - „Lui Dumnezeu", i se rãspunde. si Heraclios îl trimite pentru o judecatã fãcutã de
tribunalul poporului întreg (senat, demos alãturi de senat si patriarh).
Tiberius al II-lea îi acordã sotiei sale Anastasia titlul de augusta, cu concursul poporului în
Hippodrom, acesta o aclamã si asa o impune vointei Sofiei (vãduva lui Iustin II), care tinea sã
rãmânã ea suveranã si nu admitea altã augusta (Theophanes 250).
Heraclios, plecând la rãzboi contra persilor, îl chemã pe acelasi Sergios, patriarhul, si pe
demnitari împreunã cu poporul, încredintându-le pe copiii sãi, instituind deci o regentã formatã
din toti acestia. Scena din Nikephoros Patriarhul privitoare la Martina, sotia lui Heraclios, aratã
cum poporul îsi exercita drepturile sale.
Multe alte exemple dovedesc cã, în cele mai grave afaceri, poporul adunat la Hippodrom, fie la
chemarea împãratului, fie din proprie initiativã, îsi manifesta vointa.
Poporul se lãsa uneori târât la violente, împãratii interveneau pentru a pãstra ordinea. Ostilitatea
între deme, în momentul crizelor de stat, tindea sã se transforme în luptã socialã.
648
La ridicarea lui Vitalian contra lui Anastasius I, multimea se rãscoalã la Constantinopol si cere
schimbarea de regim, lucru care efectiv se întâmplã sub lustinian si Iustin al II-lea.
Aspecte de rãzboi social îmbracã toate actele de brigandaj din diverse orase, descrise în Anekdota
de Prokopios, care vede în ele o (pv%fig vocrrma.
De multe ori ambele clase (deme) se uneau, ca în cazul rãscoalei „Nika", ori la sfârsitul domniei
lui Mau-rikios. De aceea vedem uneori puterea imperialã încercând sã ia în mâinile sale
administrarea demelor.
Hippodromul fusese construit de Septimiu Sever. El a distrus orasul Byzantion, ca pedeapsã
pentru o rãscoalã. Dându-si seama de pozitia admirabilã a acestuia, s-a hotãrât apoi sã-1
rezideascã si a început cu Hippodromul. El 1-a fãcut asa de mãret, încât a fost gãsit vrednic si de
noua capitalã a imperiului.
Marea piatã Atmeidan, din Constantinopol de azi, pãstreazã câteva resturi din monumentele care
împodobeau axa imensului circ al Bizantului. El avea o lungime de 370 m si o lãrgime de 60 pânã
la 70 m, înconjurat de 30-40 rânduri de trepte de marmurã, pe care puteau lua loc mai mult de
30.000 de mii de privitori. Trei monumente marcheazã astãzi, în piata Atmeidan, marea axã a
Hippodromului bizantin, asa zisa Spina, care tãia arena acestui hippodrom în douã piste: la una
din extremitãti, o înaltã piramidã de zidãrie, care, îmbrãcatã odinioarã în plãci de bronz aurit,
fusese restauratã de Constantin al VH-lea Porphyrogene-tul, în veacul al X-lea, ca „o minune
rivalã a Colosului din Rodos", cum grãia inscriptia de pe mijlocul axei;
649
un obelisc de granit pe care împãratul Theodosius cel Mare îl adusese de pe tãrmurile Nilului si se
înaltã încã intact pe un piedestal acoperit de basoreliefuri bizantine (unele îl înfãtisau pe împãrat
asezat pe tron, prezidând la cursele Hippodromului sau împãrtind dreptatea; altele explicau prin
ce procedee colosul monolit de argint fusese adus din desert, încãrcat pe corãbii si înãltat pe
spina, cãci toate miscãrile lucrãtorilor manevrând uneltele sunt sãpate în aceste basoreliefuri);
între amândouã aceste monumente, se aflã o micã coloanã de bronz, formatã din trei serpi
încolãciti în spiralã si ale cãror capete sustineau un trepied de aur, care mai existã si azi. Pe
spiralele serpilor mutilati se vede încã o inscriptie greceascã, în care sunt însirate numele celor 36
popoare grecesti care au luptat la Plãtea împotriva persilor. Este prin urmare vestitul trofeu al
biruintei, trepiedul închinat de greci lui Apollo, la Delphi369. Când împãratii bizantini au vrut sã-
si împodobeascã resedinta lor, ei au adus fãrã scrupul, din toate pãrtile lumii grecesti, podoabele
artei vechi si asa ajunse aceastã vestitã ofrandã a lui Apollo la Constantinopol.
Solemnitãtile cele mai ample ale vietii politice aici se desfãsurau; aici se celebrau, cu toatã
pompa, triumfurile acordate generalilor biruitori asupra dusmanilor imperiului, în Hippodrom se
judecau uneori procese si se executau sentintele. Tot aici venea întâia oarã în atingere împãratul
cu poporul sãu, primind aclamatiile multimii. si de multe ori se întâmpla ca multimea sã-si
369 Rambaud, Le sport et l'Hippodrome ã Constantinople, pp. 31-33.
650
strige nemultumirea cãtre basileus, iar acesta, printr-un crainic, sã rãspundã; istoria a înregistrat
asemenea dialoguri, caracteristice pentru libertatea ce-si lua poporul îngrãmãdit în masã pe
treptele imensului Hip-podrom.
Aceste manifestatii populare la spectacolele circului constituiau, la bizantini, elementul cu
adevãrat democratic al vietii publice, („das eigentliche demokratische Element des offentlichen
Lebens"^), cum zice Hertz-berg370.
în sfârsit, în Hippodrom se desfãsurau si acte ale vietii religioase, vechile sãrbãtori traditionale pe
care crestinãtate le-a transformat si adaptat potrivit preceptelor sale. Constantin al VH-lea
Porphyrogenetul ne-a lãsat în Cartea Ceremoniilor descrierea celor mai însemnate dintre acestea
si doamna Venetia Cottas, într-o lucrare intitulatã, Le theâtre ã Byzance (Paris, 1931), ne-a arãtat
cum atâtea din aceste solemnitãti au fost consacrate de Bisericã, pentru a le impregna de
crestinism. în sãrbãtorile maiuma, care aveau loc în mai, se recunosc urme din vechile sãrbãtori
olimpice, în care erau pãrti cântate, dansate, jocuri, reprezentatii scenice. Astfel, întâlnim
elemente combinate în asa zisul „Hippodromul Pastilor", ori în „Hippodromul mãcelarilor",
reprezentatie ce avea loc cam în aceeasi epocã anului, în De Cerim. aflãm patru versuri ale
cântului ce însotea dansul mãcelarilor:
"Ide ro eap TO rcaÃov, nãÃiv â
<pepov vyeiav /cai %apâv, KCCI tr\v evr/jiepiav
Hertzberg, op. cit, p. 78. f;?>:;;•• i
< 651
•f
NICOLAE BANESCU
ãvSpaYCc&iav EK 0eov rofg /3a<riÂetkn Kai viKT]v tieoScbpriTov Kaxã i&v
Mimii apoi, /a/joi, care distrau poporul bizantin, toate erau lucruri care, cum bine observã autorul,
înfãtiseazã de fapt teatrul popular bizantin. Partea pe care Biserica o avea, cu clerul sãu, cu
cântãretii si rugãciunile sale, la sãrbãtorile laice, precum si partea ce o luaserã factiunile la
sãrbãtori ecclesiastice, asa-zisele acta declamate de cãtre deme sau dialogate între popor si
cântãreti, marcau solemnitãtile acestea. Cântãretii de la Sfânta Sophia, cei de la Sfintii Apostoli
îsi amestecau glasurile cu acelea ale cântãretilor factiunilor si cu sunetele orgilor de la capetele
Spinei. Imnurile ce rãsunau în Hippodrom erau cântece de bisericã, în care bizantinii gãseau
mijlocul de a glorifica în acelasi timp Sfânta Treime, virtutile suveranului si dibãcia vizitiilor
(heniocboi).
în sfârsit, Hippodromul era, cum s-a zis adesea, un admirabil muzeu. Spina, care despãrtea în
douã arena, marginea canalului (Euripus), care curgea la picioarele treptelor, fatada lojei
imperiale, KãfliafJ,a, minunatele terase superioare, de unde privirea avea una din cele mai
frumoase vederi asupra orasului întreg si pânã dincolo de Bosfor, în Asia Micã, porticele cu
colonade, totul era împodobit de o lume de statui, între care se aflau multe capodopere ale artei
clasice.
Astfel, deasupra lojei imperiale, se înãltau patru cai de bronz aurit, operã a vestitului Lysippos,
adusi de Theodosius al II-lea din Chios, si transportati apoi de Dandolo, la Venetia odatã cu
instalarea latinilor la Constantinopol (1204). Ei împodobesc astãzi portalul
652
mãretei biserici Sân Marco din capitala dogilor. O serie de statui ale împãratilor împodobeau
Hippodro-mul: a lui Augustus, adusã din Roma, a lui Diocletian, din Nicomedia, statuile ecvestre
ale lui Theodosius I, Gratian, Valentinian; statuia de bronz a împãrãtesei Irene, în vârful unei
coloane ridicate în mijlocul unui bazin, o adevãratã galerie a suveranilor, dupã expresia lui
Rambaud371. Se mai vedeau un Hercule colosal, al cãrui deget mare era gros cât talia unui om;
Helena, pe care Niketas Choniates ne-o descrie ca fiind o minune a artei: frumosul sãu corp de
aramã oferea ochilor o carne vie si palpitantã, zice el; fruntea era încinsã de diademã, pãrul
desfãcut din coroana-i de aur flutura în vânt si îi cãdea pânã la picioare; gura, pe care o comparã
cu caliciul unei flori, pãrea a vorbi; surâsu-i încântãtor transporta de admiratie sufletul
privitorului: „cine ar putea însã descrie ochii sãi adânci, arcul sprâncenelor sale, gratia acestui
corp fermecãtor?", se întreabã istoricul372. Aceastã minune de frumusete a fost aruncatã într-un
cuptor de cãtre camarazii lui Villehardouin, participanti la Cruciada a IV-a (1204).
Pasiunea pentru cursele de cai a fost mare în Roma imperialã, cãci în Roma Republicii nu a fost
vorba niciodatã de Rosii si Albi, de Albastri si Verzi. Numai o datã cu stabilirea autoritãtii
despotice a cezarilor au început si frivolele, turbulentele certuri ale demelor.
Cât de mult preocupau aceste spectacole, în epoca lui Traian, nu numai poporul de rând, dar si pe
unii
371 A. Rambaud, op. cit., p. 45.
372 Ibidem, pp. 47-48.
653
NICOLAE BANESCU
oameni seriosi, ne-o mãrturiseste Plinius cel Tânãr, în-tr-o scrisoare cãtre prietenul sãu Calvisius.
El se mirã cã atâtea mii de oameni doresc în mod pueril sã vadã cai alergând si oameni conducând
carele. si de-ar fi mãcar atrasi, zice el, de iuteala cailor sau de dibãcia oamenilor, ar avea un
motiv; dar ei se pasioneazã pentru culoare, pentru o foarte ordinarã tunicã (vilissi-ma tunica), si
nu numai vulgul, mai josnic decât tunica (quod vilius tunica est) - scrie, indignat, Plinius -, dar si
unii oameni gravi {apud quosdam graves homi-nes), iar acest fapt se produce din cauza
pariurilor373.
Trecând ca o mostenire scumpã în Bizant, cursele de cai au pasionat aici incomparabil mai mult
pe toatã lumea. Rivalitãtile celor douã factiuni, a Verzilor si Albastrilor, au umplut, cum am spus,
mai multe veacuri din istoria Bizantului si au provocat numeroase si dramatice revolte.
în teza de doctorat la care ne-am referit mai sus, Alfred Rambaud a descris pe larg rolul însemnat
al
373 Pariurile explicã într-adevãr violenta pasiunilor populare: de la cei mai bogati pânã la ultimul
sãrac, cu totii jucau pe cele douã culori ale factiunilor. Jerome Carcopino, La vie quotidienne ã
Rome ã l'apogee de l'Empire, Paris, Hachette, 1939, pp. 254-255, a schitat în pagini memorabile
pasiunea publicului Romei imperiale pentru caii si vizitiii celebri prin victoriile lor: „La victoire
d'un attelage aboutissait ã l'enrichissement des uns, ã l'appau-vrissement des autres... Sur Ies
culeurs d'une ecurie, sur la factio de leur choix, Ies riches misaient une fortune, lespauvres, le
fond de leur sportules. De la, quand l'on proclamait le vainqueur, ces explosions d'allegresse
bruyante et des coleres rentrees". [în traducerea româneascã, însotitã de o prefatã si note de D.
Tudor, lucrarea a apãrut si la Bucuresti, Ed. stiintificã si Enciclopedicã, 1979, Are si o editie
francezã mai recentã.]
654
Hippodromului în viata capitalei bizantine si în constituirea faimoaselor ei factiuni. Acestea erau,
potrivit opiniei învãtatului francez, adevãrate asociatii, un fel de „cluburi hipice" în numãr de
patru, dintre care Albii fãceau totdeauna cauzã comunã cu Albastrii, iar Rosii cu Verzii. Fiecare
demã îsi avea presedintii ei, demnitarii, functionarii, casa, grajdurile, fermele pentru cresterea
cailor, carele, vizitiii ei, în sfârsit, personalul trebuitor pentru intermediile acordate publicului în
timpul spectacolelor. Ceea ce le sporea însã puterea era organizarea lor ca adevãrate militii
înarmate. Ele se însirau pe strãzi la trecerea procesiunilor; când împãratul apãrea în public,
factiunile însirate în drumul sãu strigau în mãsurã aclamatiile si ofereau texte versificate, delegatii
lor erau invitati de suveran la distractiile sale, când aveau loc dansuri si cântece. La cãsãtoria
suveranului, ele îi compuneau epithalamele, iar în a treia zi o însoteau pe împãrãteasã la baia
traditionalã pe care trebuia sã o facã la palatul Magnaura. De asemenea, factiunile se produceau si
la nasterea unui porphyrogenet.
Pentru a face fatã atâtor sarcini, clemele aveau o organizare destul de complicatã, în fruntea
fiecãreia se aflau doi sefi: un demokrates si un demarchos.
Cel dintâi era cel mai înalt functionar al factiunii; celãlalt, demarchos sau magister factionis, era
adevãratul sef al factiunii, ales de aceasta si rãspunzãtor pentru pãstrarea ordinii.
înaltul functionar demokrates era numit de împãrat, care avea grijã sã punã în aceastã functie pe
unul din generalii gãrzii imperiale, ca sã poatã asigura linistea subordonatilor sãi. în Cartea
ceremoniilor a lui Con-
,, 655
N1COLAE BÃNESCU
stantin al Vll-lea Porphyrogennetos, cel care îndeplinea aceastã functie pentru Verzi era
domesticus excubito-rum (6 SrifiOKpãrrjg r&v Upceaivcov fyovv 6 ecrjcou/îiTog), iar cel numit
pentru Albastri era domesticus schola-rum (6 SrmoKpârrig râv Bevercov fjyovv 6 SoîeariKog
Tâv (7Lo/l<3v). La ordinele acestor demnitari se aflau altii, destul de numerosi. Fiecare factiune
îsi avea apoi notarii ei, pentru redactarea actelor si tinerea socotelilor, chartulari pentru pãstrarea
arhivelor, mandato-res pentru ducerea poruncilor demarchului, poeti pentru a compune versurile
în onoarea suveranului, melistispre a le pune pe muzicã, sefi de orchestrã, or-ganisti pentru
acompanierea corurilor, pictori si sculptori pentru a fabrica imaginile împãratului si împãrãtesei
care împodobeau Hippodromul, cu coroana de laur pe cap; ceausi pentru pãstrarea ordinii în circ,
ofiteri ai urnei spre a supraveghea operatiile tragerii la sorti a locurilor ce trebuiau sã le ocupe
carele, pãzitori ai barierelor, însãrcinati sã le coboare când se dãdea semnalul cursei, în sfârsit o
multime de functionari pentru Vestiarium, unde se pãstrau coroanele si cazacele de aur ale
vizitiilor, pentru grajduri, pentru întretinerea arenei, pentru politia forurilor, fãrã a mai socoti
dãntuitorii, mimii, acrobatii, saltimbancii etc. Ch. Diehl374 prezintã factiunile ca pe niste
corporatii, alcãtuite din diferite elemente. Mai înainte de toate, era vorba de un fel de jockey-club,
cuprinzând mai multe sute, uneori peste o mie de membri, care trebuia sã întretinã caii, carele,
vizitiii, tot materialul necesar la sãrbãtorile circului. Aceasta era factiunea
374 Ch. Diehl, Justinien, p. 451 si urm.
656
oficialã, o adevãratã, institutie de utilitate publicã, ca-re-si avea locul sãu în toate marile
ceremonii oficiale, rangul sãu la curte, privilegiile sale speciale, seful sãu ales. Dar la acest nucleu
al organizatiei se unea în mod firesc numerosul personal, cum 1-am vãzut la Rambaud. Un al
treilea element îl forma poporul, cãci fiecare locuitor tinea sã se înroleze într-una din factiuni,
purtând esarfa de culoarea acesteia.
La noi, observã Rambaud, se acordã calului premiul; la Constantinopol, se sãrbãtorea jocheul,
henio-chos, care-si avea ierarhia sa, clasele deosebite pentru care primea, oficial, insignele, iar
împãratii îi acordau imunitãti. Celor mai ilustri heniochoi li se ridicau statui în Hippodrom si li se
închinau epigrame.
în veacul al Vl-lea, adaugã Diehl, factiunile acestea — si cele mai însemnate erau douã — par sã
fi avut si o organizatie politicã si militarã, care le îndatora la anumite servicii si le acorda anumite
drepturi; asa se explicã, printre altele, primejdia ce o constituiau pentru imperiu, cãci ele aveau
arme, alcãtuind un fel de militie urbanã.
G. Manojloviee, fost presedinte al Academie Croate din Zagreb, a tipãrit în aceastã chestiune, în
sârbo-croatã, acum aproape un secol (1904), un memoriu „cu adevãrat clasic", cum îl
caracterizeazã atât de bine H. Gregoire, în comunicarea sa tinutã la Academie des Inscriptions et
Belles Lettres. Acest memoriu a rãmas necunoscut istoricilor pânã în 1936, când H. Gregoire 1-a
pus în circulatie prin traducerea sa în limba francezã, publicatã în Byzantion, XI, p. 617-716.
ManojlovicB rezolvase toate antinomiile aparente, declarã H. Gregoire, si despuiase „chestiunea
Verzilor si Albastrilor" de aspectul sãu pitoresc si grotesc, de care s-a abuzat atâta pentru a
defãima Bizantul, „în trei fraze", afirmã H. Gregoire, el a spus tot
657
N1COLAE BÃNESCU
adevãrul: „Circul Romei vechi, din primele douã secole ale erei noastre, nu era numai un teatru
gigantic pentru distractiile populare; ci foarte adesea, prin faptul cã acolo se aduna o masã
nenumãratã de popor, el era locul unde împãratul însusi trebuia sã asculte vocea popularã... Toatã
populatia Constantinopolului 'ajunsese sã se cristalizeze în corporatii împrejurul culorilor
circului: corporatii cerute oarecum de Hippodrom pentru cã ele trebuiau sã suporte cheltuielile
jocurilor si sã vegheze la organizarea acestora... Erau patru culori la Hippodrom... dar erau în
populatie douã clase sociale: de aici importanta preponderentã, exclusivã luatã de culoarea
albastrã - aristocratii - si de culoarea verde - poporul".
„Manojlovis probeazã cu prisosintã aceastã identificare, care explicã multe lucruri, urmeazã H.
Gregoire. El o demonstreazã mai cu seamã prin topografie: albastrii locuiesc cartierele „distinse",
Verzii cartierele populare. Verzii sunt un partid de mase -dar domnia lor lungã (cea mai mare
parte din împãrati, atât bizantini cât si romani, au simtit cã aveau interes a se sprijini pe mase) a
fost întreruptã prin episoade de teroare albastrã, clasa superioarã, dar mai putin puternicã
numeric, stiind sã-si mobilizeze clientii contra clasei insolente si turbulente a Verzilor (p. 567-
570)".
Descoperirea lui Manojlovise trebuia sã trezeascã o oarecare indispozitie celor care nu deslusiserã
(deosebiserã) atât de clar ca el realitãtile politice si sociologice ascunse sub varietatea sportivã a
celor douã culori, declarã H. Gregoire în comunicarea sa de la Academie des înscriptions et
Belles Lettres375.
Admisã de la început, fãrã nici o rezervã de Ernst Stein, „genialul istoric al institutiilor bizantine",
cum îl calificã pe drept cuvânt savantul belgian, „teoria lui Manojloviae a rezistat la toate
criticile". Acum câteva decenii însã. a apãrut studiul postum al lui A. P. Djakonov, Demele si
Factiunile bizantine (în ..Vizantiskij Zbornik", 1945, „dans l'intention evidente d'en ebranler le
fonde-
375 Le peuple de Constantinopole ou Ies Bleus et Ies Verts, în „Comptes rendus de l'Acad. des
înscriptions et Belles Lettres", 1946, p. 568-578, aici p. 571, n. 1.
658
ment", dar nu face, dupã expresia lui H. Gregoire, decât „sã o confirme si sã o întãreascã".
Noutatea lui Djakonov stã în faptul cã el socoteste demele (8fj/J.oi) ca total deosebite de factiuni
(êprj) si se sileste sã dovedeascã cã ele erau la Constantinopol o supravietuire a celor elenistice,
dar nu reuseste sã ne convingã, cu toatã lunga expunere a organizãrii anticelor deme grecesti.
Cum aratã Gregoire în comunicarea sa, nu se poate vorbi la Constantinopol de deme în sens
grecesc, ci de regiuni (peyeâveq) si de cartiere sau vecinitãti (yeiTovi'ca): „în toate povestirile de
tulburãri populare, 5fj/j,ot, Sfjjjoi, nepr], zice foarte bine d. Gregoire, sunt expresii sinonime".
Studiul topografic privitor la cartierele în care locuiau factiunile ajunge la acelasi rezultat ca si
Manojlovias; cartierele albastrilor se aflau în centrul orasului, în vecinãtatea Cãii triumfale, zisã
Mese, a Sfintei Sofii si a Marelui Palat, sau în regiunile suburbane unde stim cã rezida
aristocratia. Verzii locuiau, în general, departe de centru, în regiuni industriale sau maritime: erau
industriasi, mestesugari, lucrãtori, mateloti, comercianti, în mare parte de origine asiaticã, sirianã
sau egipteanã. Textele bizantine confirmã întru totul aceastã repartitie. H. Gregoire citeazã o
apostrofã a Verzilor, în timpul rãscoalei Nika: „noi nu suntem niciodatã vãzuti în locurile în care
stã guvernul".
Tot astfel, în ce priveste contradictiile religioase ale factiunilor, opiniile lui Manojlovise sunt si
ale lui Djakonov.
„Acceptând teza lui Manojlovia; - afirmã H. Gregoire - autorul rus se sileste a o nuanta cu
marxism" (p. 571, n.l).
Dar mai e o curiozitate ce meritã a fi semnalatã: în chestiunea originii circului si a factiunilor,
Djakonov pretinde cã ele au venit din Antiohia. Ar fi fost patru partide, datoritã celor patru orase
din care se compunea Antiohia (Tetrapolis). Numele factiunilor ar fi siriene: veneti (albastri), ar
veni de la benai etta, adicã „Fiii Bisericii", pentru cã albastrii sunt ortodocsi, pe când frasinii
(verzii) ar fi Perisin sau schismatici! ,.Ce sont la des aegri somnia, et rien de plus!", declarã cu
toatã'dreptatea savantul belgian.
în aceste factiuni trebuie sã vedem deci ceva mai mult decât o adunare popularã compusã din
privitori
659
NICOLAE BANESCU
pasionati pentru curse si împãrtindu-se în partide dupã culorile vizitiilor. Numele chiar de deme,
întrebuintat de istoricii bizantini pentru aceste partide, aratã cã ele aveau o anumitã organizare
politicã si tineau un loc în oficialitatea bizantinã. Malalas ne vorbeste despre 6 Sfjiiog TOV
Beverov nepovg si 6 SfJnog TOV Upaaivov juepoug376. stim cã însusirea de sef al acestor grupe
se unea cu însemnate functiuni militare în stat; cã ele erau adesea însãrcinate cu anumite servicii
publice - sub Teodosius al II-lea, am ami arãtat, trebuirã sã clãdeascã o parte din zidurile orasului.
împãratul se pasiona si el adesea, ca si supusii sãi, pentru jocurile de circ, sprijinind una din
aceste factiuni de seamã. lustinian si Theodosius îi sprijiniserã pe Albastri, si asa ne explicãm
asprimea luptelor dintre Verzi si Albastri la Constantinopol si în alte mari centre ale Imperiului.
Se pare cã în aceste grupãri populare se pãstra ceva din vechiul spirit democratic al cetãtilor
grecesti, în vreme ce la guvernare se manifesta o tendintã din ce în ce mai pronuntatã spre
absolutism; între aceste douã principii, conflictul era fatal: teatrul acestui conflict fu Circul.
Hippodromul era la Constantinopol, Ca Forumul la Roma si Agora la Athena, locul de exprimare
a silintelor politice ale poporului. Partidele populare ale Albastrilor si Verzilor, ai cãror
conducãtori erau numiti de guvern, exercitau si functiuni publice însemnate, întrucât ele serveau
ca militie a orasului. Sâmburele demelor se pare cã îl forma tocmai partea populatiei organizatã
376 în aceastã privintã, studiul lui F. Uspenskij, „Partidele Circului si demele la Constantinopol"
(în rusã) în „Viz. Vrem.", I, 1894, pp. 1-16.
660
ca militie a orasului. Asa a vãzut lucrurile Bury în foarte nimerita afirmatie cã „demele erau
populatia urbanã organizatã ca o militie localã"3", în jurul acestui sâmbure se adunau în ambele
partide masele mai largi ale populatiei orasului, fie cã era vorba tineau de Albastri, fie cã de Verzi;
interveneau pentru o partidã si luptau contra celeilalte. De aceea Albastrii si Verzii au jucat un
mare rol în toate orasele mari ale imperiului, ca purtãtori si reprezentanti ai ideilor politice ale
poporului. Ostrogorsky considerã o mare gresealã faptul de a vedea în Albastrii o partidã a
aristocratiei si în Verzi o partidã socialã a straturilor de jos (ca Manojloviae).
Grosul îl formau în amândouã factiunile masele largi ale populatiei, pãtura conducãtorilor însã,
pare a fi, în partida Albastrilor, înainte de toate alcãtuitã din reprezentantii vechii aristocratii
senatoriale greco-romane de mari proprietari, iar în partida Verzilor din reprezentantii comertului
si industriei, precum si din elementele ridicate în serviciul Curtii si administratiei finantelor, care
proveneau în mare parte din pãrtile orientale ale imperiului (asa vede lucrãrile Djakonov în
studiul sãu asupra demelor si factiunilor bizantine, din Vizantijskij Sbornik, Moscova-Lenin-grad,
1945).
De aceea Albastrii reprezentau ortodoxia greacã, pe când Verzii, monofizitismul si alte erezii
orientale.
Antagonismul dintre amândouã partidele se manifesta în lupte aprige; de la mijlocul secolului al
V-lea viata politicã a imperiului atârna adesea de luptele continui dintre Albastri si Verzi.
Puterea centralã era silitã sã tinã seamã de deme ca factori politici, sã favorizeze una sau alta din
factiuni, încât de regulã una din cele douã partide sustinea guvernul, cealaltã, dimpotrivã, întrupa
curentul ostil gu-
377 J. Bury (The Imperial Administrative System in the Ninth Century, with a Revised Text of the
Kletorologion of Philotheos, Londra, 1911, P- 105, n.2) zice nimerit: „Demele erau populatia
urbanã organizatã ca o militie localã".
661
NICOLAE BANESCU
vernului. Uneori însã ambele deme se uneau în lupta comunã împotriva guvernului imperial, ca
sã-si apere libertatea contra absolutismului puterii centrale, cãci în aceste organizatii ale clemelor
supravietuiau vechile traditii de libertate ale oraselor antice3"8.
3. Revolta Nika (532)
Pentru populatia din Constantinopol, cursele ele la Hippodrom erau o zi de mare sãrbãtoare.
Orasul întreg se aduna pe treptele din jurul arenei, în ziua de curse. Din înãltimea lojei sale,
kathisma, ridicatã mult deasupra arenei, împãratul asista la reprezentatie, împãrãteasa nu lipsea
nici ea; înconjuratã de Curtea sa, ea lua loc de obicei în galeriile Bisericii Sfântului stefan, care
dãdeau spre Hippodrom. Toti demnitarii statului, ai palatului si Bisericii, Senatorii si generalii
asistau, în lojele rezervate lor, la dreapta si la stânga împãratului. Ambasadorii neamurilor strãine,
când se întâmpla sã fie în Capitalã, luau de asemenea parte, în locuri anume rezervate.
La un semn al împãratului, barierele cãdeau si patru care, cu câte patru cai, se aruncau în arenã.
Dimineata aveau loc patru curse si alte patru dupã amiazã, în pauze apãreau pantomimele,
acrobatiile, expunerea animalelor rare. împãratul se retrãgea la dejun în sala de mâncare de lângã
loja sa - Hippodromul era
378 [Autorul reproduce aici opiniile lui G. Ostrogorsky, Historie de l'Etat byzantin, traducere
francezã dej. Gouillard, Paris, 1956, p. 96-97, citând însã a doua editie germanã a lucrãrii
(Geschichte des byzantinischen Staates, M nchen, 1952, p. 55-56).]
662
unit cu palatul -, iar poporul îsi mânca proviziile pe loc. Adesea, generozitatea imperialã îi
împãrtea dejunul acolo, în Circ.
în timpul domniei lui lustinian, Albastrii erau favorizati în Constantinopol, protejati de Curte.
Verzii sufereau tot felul de jigniri; de multe ori ei plãteau cu moartea aroganta adversarilor lor si
asasinatele comise de acestia rãmâneau nepedepsite. Nemultumirea aceasta a unei pãrti din
poporul Capitalei a fost sporitã în cei dintâi ani ai domniei lui lustinian de reaua administratie si
de abuzurile înaltilor functionari. Astfel izbucneste, în ianuarie 532, teribila revoltã Nika, (=
„învinge !") începutã la Hippodrom si întinsã apoi asupra întregului oras.
La 11 ianuarie 532, aveau loc cursele, împãratul, însotit cu toatã pompa, asista la aceste curse.
Multimea era, în ziua aceea, turbulentã. Verzii se agitau pe scaunele lor, sopteau necontenit
vociferãri. Ei se plângeau de marele sambelan Kalopodios, si voiau sã-si manifeste nemultumirea.
Printr-un crainic, împãratul interpelã poporul si atunci un dialog dintre cele mai curioase se
schimbã între acel purtãtor de cuvânt al împãratului si factiunea Verzilor. Plângerile, la început
respectuoase, devin din ce în ce mai violente. Ele se prefac în cele din urmã în insulte, împãratul
amenintã, multimea apostrofeazã. „Adio, Dreptate!" exclamã ea, „tu nu mai existi. Ne vom face
evrei. Mai bine e sã fii pãgân decât Verde." Apoi Verzii pãrãsirã în masã Hip-poclromul. Aceasta
era cea mai mare insultã la adresa maiestãtii imperiale. lustinian se retrase si el în Palat, socotind
cã rivalitatea Albastrilor va sti sã potoleascã furia celeilalte factiuni. Dar o împrejurare
supãrãtoare
663
strânge la un loc cele douã factiuni. Prefectul orasului aresta instigatorii si-i condamnã la moarte
dar, când sã fie executati, funiile se rupserã de douã ori sub greutatea victimelor. Poporul atunci îi
smulse, îi duse într-o mãnãstire si, fiindcã unul din condamnati era Verde si celãlalt Albastru, cele
douã factiuni îsi dãdurã mâna. Douã zile dupã aceastã întâmplare, la 13 ianuarie, multimea se
aruncã furioasã pe ulite si în strigãtul de Nika*9 - aceasta era lozinca manifestantilor - nãvãli la
Prefecturã, pentru a-i scãpa pe cei închisi, mãcelãri garda si dãdu foc palatului prefectului, în ziua
de 14 ianuarie populatia ia cu asalt Palatul imperial, cerând destituirea sambelanului, a Prefectului
orasului si încã a doi ministri detestati, Trebonian si loan din Cappa-docia. lustinian satisfãcu
multimea, dar era prea târziu. Miscarea se transformase în revolutie.
lustinian încercã atunci un act de energie. Belisarie, în fruntea trupelor de mercenari, se azvârli
asupra multimii. Preotii de la Sfânta Sofia, cu sfintele moaste, intervenirã pentru a-i despãrti pe
luptãtori, dar si ei furã îmbrânciti de trupe. Atunci furia se dezlãntui si mai mult. De pe terasele
locuintelor, de la ferestre, populatia, mai cu seamã femeile, aruncarã asupra trupelor o ploaie de
cãrãmizi si pietre, si armata fu silitã sã se retragã. Poporul biruitor dãdu foc edificiilor publice:
Senatul si o aripã a Palatului cãzurã pradã flãcãrilor. Incendiul, alimentat de un vânt puternic, se
întinse: în timp de trei zile el a mistuit Sfânta Sophia, o
379 Cu aceastã expresie greacã se aclamau, crede Stein, factiunile circului, pe când aclamatia
împãratului era pronuntatã în latineste: Tu vincas (E. Stein, op. cit., pp. 450-451).
664
parte din clãdirile de lângã Augusteon, Thermele Zeu-xippos, Sfânta Irena, marele spital Samson,
care arse cu toti bolnavii sãi, un mare numãr de palate si case particulare si tot cartierul, unul din
cele mai frumoase ale orasului, de la Palatul Sacru pânã la Forumul lui Constantin.
în ziua de 18, Duminicã, lustinian încercã un mijloc suprem. Apãru în Hippodrom, cu
Evangheliile în mânã, jurând pe dânsele cã iartã tuturor, numai sã se potoleascã. Dar el fu primit
din toate pãrtile cu o explozie de insulte si trebui sã se retragã în Palat.
Hypatios, nepotul lui Anastasius, se vãzu târât fãrã voie de acasã în Hippodrom si proclamat
împãrat. Era în dupã-amiaza zilei de 18. lustinian socoti cã totul era pierdut si se gândea sã fugã.
Energia Theodorei a fost aceea care a trezit atunci curajul Curtii. S-au luat cele din urmã mãsuri
de apãrare, în timp ce Narses încerca, prin daruri de bani, sã-i despartã pe Albastri de revoltati,
Belisarie si Mundus pregãteau atacul decisiv asupra Hippddromului. Belisarie pãtrunse în arenã,
în timp ce din partea opusã îsi fãcea intrarea Mundus cu soldatii sãi; ei încep un mãcel îngrozitor
în aceastã multime surprinsã fãrã apãrare, în vreme ce de pe terasele amfiteatrului trupele
imperiale aruncau o ploaie de sãgeti asupra ei. Noaptea, când mãcelul încetã, mai mult de 30.000
de cadavre acopereau nisipul însângerat al Hippodromului. Revolta fusese înãbusitã, Hypatius fu
executat si o multime de senatori implicati în aceastã miscare avurã aceeasi soartã.380
380 Revolta e descrisã dupã Theophanes de Diehl, op. cit., pp. 458-465.
665
NICOLAE BANESCU
Autoritatea lui lustinian se restabili definitiv. Istoria domniei sale va cunoaste alte miscãri ale
factiunilor, luptele de stradã si incendiul vor nimici încã monumentele Constantinopolului, dar
autoritatea imperialã nu se va mai zgudui.
Zilele în care s-au desfãsurat diferitele episoade ale revoltei nu sunt aceleasi la toti scriitorii, într-
un studiu special publicat în Journal of Hellenic Studies", 1897381, învãtatul Bury a stabilit
desfãsurarea evenimentelor din cursul sãptãmânii cât a tinut acea revoltã, în ordinea pe care o
urmãm noi în expunerea ce o facem.
Duminicã, 11 ianuarie ("Afrra 5id KaXonoSwv). Verzii se plâng împãratului în Hippodrom
împotriva purtãrii lui Kalopodi-os. Dialogul lui lustinian cu Verzii (descris de Theophanes). Verzii
pãrãsesc Hippodromul.
Seara, un numãr de criminali, atât Albastri cât si Verzi, sunt executati de Prefectul orasului.
Aceastã executie a fost fãrã îndoialã o consecintã a scenei din Hippodrom, în care ei au ofensat
impartialitatea împãratului fatã de factiuni. Un Albastru si un Verde sunt eliberati si cautã azil la
Sf. Laurentius.
Luni, 12 ianuarie. Intervalul de o zi dã timp celor douã factiuni sã se înteleagã si sã-si uneascã
actiunea pentru a obtine iertarea celor doi criminali eliberati. *
Marti, 13 ianuarie. Mare serbare a curselor la Hippodrom (cele de duminicã fiind un fel de
probã). Ambele deme cer în zadar împãratului iertare. Ele declarã atunci unirea lor pe fatã (ca
Prasinoveneti sau Verzi-Albastri).
Seara, se duc în masã la Prefectul orasului si fac o nouã cerere de amânare a pedepsei. Neprimind
rãspuns, demele atacã Pretoriul si-i dau foc, pentru a-i scãpa pe prizonieri.
Rebelii se duc apoi în Augusteum sã atace palatul. Incendiul, toatã noaptea si în ziua urmãtoare,
distruge Chalke sau porticul Palatului, Bãile lui Zeuxippos, palatul Senatului din Augusteum,
biserica Sfânta Sophia. Acesta e primul incendiu.
381 Reprodus si în Appendix la voi. IV al operei lui Gibbon, editate de el.
666
T
Miercuri, 14 ianuarie. Revolta, care începuse cu o cerere de amânare, se desfãsurã acum ca o
insurectie împotriva oprimãrii administratiei. Strigãtele sunt îndreptate în special contra lui loan
de Cappodocia, Trebonian si Euclaemon (Prefectul orasului). lus-tinian cedeazã presiunilor si-i
depune pe cei trei ministri. Dar e prea târziu. Insurgentii sunt hotãrâti sã-1 înlãture si sã-1 aseze în
locul sãu pe un membru al familiei lui Anastasios. Hypatius si Pompeius se aflau în Palat, iar
poporul aleargã la casa fratelui lor Probus; dar acesta nu e de gãsit, si ei pun foc casei.
Joi, 15 ianuarie. Belisarie, în capul unei unitãti de heruli si goti, iese din Palat si reprimã
multimea. Luptã pe strãzi. Poate în aceastã zi intervine clerul.
Vineri, 16 ianuarie. Un nou atac se dã la Praetorium. Luptele de stradã continuã si un al doilea
incendiu izbucneste în cartierul de la nord de Sf. Irene, si spitalul lui Eubulus. Focul, alimentat de
un vânt, mistuie acest spital, Bãile lui Alexandru, biserica Sf. Irena si spitalul Sampson.
Sâmbãtã, 17 ianuarie. Luptele continuã. Rebelii ocupã o clãdire zisã Octagon (lângã Basilica).
Soldatii îi dau foc si un al treilea incendiu izbucneste. Acest incendiu distruge Octagon, biserica
Sf. Theodor Sphoracius, Palatul Lausus, Porticele din Mese, biserica Sf. Aquilina s.a.
Seara, Hypatios si Pompeius pãrãsesc Palatul.
Duminicã, 18 ianuarie. lustinian apare în Hippodrom si face un jurãmânt în fata poporului adunat,
dar nu se produce efectul dorit. Hypatios e proclamat împãrat. lustinian se gândeste la fugã; un
consiliu se adunã în Palat, în care vederile Theodorei se impun. Revolta e înãbusitã prin masacru,
în Hippodrom.
Luni, 19 ianuarie, înainte de zori, Hypatios si Pompeius sunt executati.
Masacrul final este de obicei socotit cã a avut loc luni, dar Bury a constatat cã trebuie pus
duminicã, 18 ianuarie.382
x- Monografii speciale asupra acestui subiect: W. A. Schmidt, Der Au/stand in C-pel unter dem
Kaiser lustinian, 1854; P. Kalli-gas, Tlepi TT?L arâaeoq rov Nitca (în MsÃsrai KCCI ÃOtOI, p.
329 si urm, Athena, 1882).
667
N1COLAE BÃNESCU
O mare jale rãmãsese pe urmele acestei înspãimântãtoare miscãri din 532. Un contemporan, loan
Lydus, ne spune cã „orasul nu mai era decât o grãmadã de coline înnegrite: ca la Lipari sau la
Vezuviu, el era plin de fum si cenusã; mirosul de foc rãspândit pretutindeni îl fãcea nelocuibil si
vederea sa inspira privitorului o spaimã amestecatã cu milã".
Totul era prin urmare de refãcut: biserici, palate, monumente publice. lustinian întreprinse aceastã
operã de restauratie si ei îi datorãm mãretul monument care este Sfânta Sophia.
383
4. Comertul bizantin în timpul lui lustinian
Ca si mai înainte, în timpul lui lustinian, toate silintele comertului bizantin tindeau spre Orient.
Bizantinii, ca si mai înainte romanii, cãutau în adâncul Asiei cele mai multe din produsele cu
care-si întretineau luxul. China le dãdea mãtasea, aloesul, cuisoarele; India mirodeniile, moscul,
piperul, aromatele si fildesul, pietrele pretioase si perlele. Toate aceste lucruri erau întrebuintate
pe o scarã foarte întinsã la Bizant, împãratii bizantini tineau întotdeauna sã fie înconjurati, în
marile ceremonii, de o multime de curteni îmbrãcati
383 Bibliografie: W. Heyd, Geschichte des Levantehandels im Mittelalter, 2 voi., Stuttgart, 1879;
Kosmas Indicopleustes, Topografia crestinã; P.G., t. LXXXVIII; cf. Gelzer, Kosmas der Indien
fahrer (Jahrb. Fur protest. Theologie", 1883, 105-141). [Autorul nu a mai ajuns sã utilizeze teza
semnatã de Wanda Wolska, Re-cherches sur la «topographie chretienne» de Cosmas
Indicopleustes. Theologie et science au Vf siecle, Paris, Presses Univ. de France, 1962.]
668
în mãtase si purpurã. Banchetele lor se desfãsurau în sãli îmbibate de parfumul lemnului de aloes
si invitatii primeau adesea în dar, la serbãrile oficiale, vesminte de mãtase. Pentru acest scop se
consumau mari cantitãti de mirodenii, multime de stofe fine din Orient.
Darurile cu care se încãrcau de obicei solii neamurilor barbare veniti la Constantinopol
contribuiau încã la consumarea atât de mare a produselor Orientului.
Comertul mediteranean era aproape tot în mâinile sirienilor si grecilor. La Roma, Neapole si
Carthagina, în Marsilia si Bordeaux si în orasele principale din Ga-lia erau asezãri de negustori
orientali. Corãbiile lor aduceau în vest vesmintele de mãtase si pânzã lucratã în fabricile din Tyros
si Berytos, purpurã din Caesarea si Neapolis, vinuri tari din Gaza si Ascalon, papyrus din Egipt,
blãnuri din Cappadocia. Era o mare cerere de stofe brodate, în special pentru întrebuintare ecle-
siasticã. Dar marele centru în care veneau corãbiile din toate tinuturile era capitala imperiului, cel
mai bogat si mai populat oras al lumii. E probabil cã majoritatea importurilor pe care imperiul le
primea din tinuturile Pontului Euxin veneau direct pe apele lui la Constantinopol si de acolo erau
distribuite: pieile pe care hunii le schimbau la Cherson pentru stofe si giu-vaeruri; apoi sclavii,
pieile, grâul, sarea, vinul, care se aduceau din Lazica.
Pentru imperiu, comertul cu Rãsãritul fusese totdeauna mai ales un comert de importuri (China
era o piatã pentru sticlã si lucruri smãltuite, Siria pentru stofe fine, India pentru pietre pretioase si
substante aromate). Balanta comercialã era deci deficitarã imperiu-
669
NICOLAE BANESCU
lui, si era o scurgere statornicã a aurului în Rãsãrit, în pagubã pentru statul bizantin384.
în Imperiul Roman, comertul cu India, Golful Per-sic, Arabia si Coasta de Est a Africii fusese în
mâinile negustorilor romani, care navigau cu corãbiile lor în Marea Rosie si în Oceanul Indian.
Din secolul al III-lea acest comert direct a încetat. Comertul între Medi-terana si Rãsãrit a trecut
în mâinile intermediarilor persi, abyssinieni si hymiariti din Yemen. Aceastã situatie s-a datorat
conditiilor anarhice ale Imperiului, care au urmat mortii lui Aiexander Severus385.
în ce priveste traficul cu India, avem o informatie curioasã într-o carte care a fost scrisã cãtre
mijlocul veacului al Vl-lea, Cosmografia crestinã al lui Cosmas. Autorul acesta e cunoscut ca
Indicopleustes, „navigator la Marea Indianã", si era un negustor egiptean, dar când a scris cartea
pãrãsise probabil profesiunea sa si se fãcuse cãlugãr.
Cosmografia, compusã, cum dovedeste Bury, cãtre 545-550, nu e, din fericire, un tratat de
geografie, ca al lui Strabo sau Ptolorneu, nici o povestire a cãlãtoriilor sale, ci o operã teologicã,
menitã a explica adevãrata formã a universului, cum se aratã în Scripturã, si în special a respinge
eroarea stiintei pãgâne cã pãmântul e sferic386. Pãmântul, dupã Cosmas, e un dreptunghi plan si
lungimea lui e de douã ori mai mare decât lãtimea. Cerul formeazã un al doilea etaj, sprijinit la
extremitãtile pãmântului pe patru pereti. Uscatul pe care
384 Bury, II, pp. 316-317.
385 Ibidem, pp. 317-318. » Ibidem, pp. 319.
670
locuim e înconjurat de ocean, si dincolo de el e alt pãmânt unde locuiau oamenii înainte de
Diluviu. Firmamentul e tavanul dintre cele douã etaje, si pãmântul, etajul de jos, e la temelia
universului. Soarele nu e mai mare decât pãmântul, cum îsi închipuiau fals pãgânii.
Aceastã constructie a lumii, care înlãturã dispretuitor tot ce a stabilit stiinta greacã, nu reprezintã
vederile curente ale crestinilor ortodocsi. Cosmas îsi scoate conceptiile din aluzii aruncate de
teologi ai Siriei, în special de Theodor din Mopsuestia. Dar pentru noi, valoarea operei constã în
crâmpeiele de informatii pe care autorul ni le dã accidental cu privire la cãlãtoriile sale587.
El a cunoscut bine Marea Rosie. A vizitat Etiopia în vremea domniei lui Iustin si a fãcut o
cãlãtorie în Golful Persic, care formeazã probabil limita cãlãtoriei sale spre est. Ceea ce ne spune
despre insula Ceylon si India nu provine de la un martor ocular. Numai rar un comerciant roman a
vizitat pietele din Ceylon. Comertul între Marea Rosie si India era cu totul în mâinile
abyssinienilor.
Ceylon, cunoscutã de cei vechi ca Taprobane, era marele centru al comertului maritim între estul
îndepãrtat si vest. în porturile ei se adunau comerciantii persi, etiopieni si indieni. Mãtasea se
aducea din China în pietele ei, iar India continentalã îsi trimitea tot aici produsele. Insularii îsi
exportau propriile produse la est si la vest si aveau un serviciu comercial; clar însemnãtatea
insulei era pozitia ei ca un empori-
387 Ibidem, pp. 319-320. '<iO
671
um pentru mãrfurile în tranzit. Persii aveau asupra bizantinilor avantajul cã traficau direct cu
insula si aveau acolo o colonie comercialã, pe când comertul bizantin se fãcea prin etiopieni si alti
intermediari. Persii erau intermediarii pentru mãtase si imperiul depindea de rivalul sãu politic în
privinta unui produs a cãrui consumatie era imensã. lustinian se sili a desfiinta monopolul
persan388.
Pentru a rãspunde cerintelor pompei si diplomatiei imperiale, trebuintei de lux ce caracterizeazã
în genere societatea bizantinã în veacul al Vl-lea, comertul a luat un avânt deosebit în timpul lui
lustinian. împãratul îi dã o mare atentie în negocierile sale, în tratatele ce le încheie, chestiunile
economice tin un loc foarte însemnat, de multe ori decisiv. El încearcã ceva mai mult: voia sã
deschidã comertului bizantin drumuri noi, pentru a-1 scoate de sub tirania mijlocitorilor, cum era
aceea a persilor389.
încercarea lui lustinian se motiveazã prin faptul cã negutãtorii bizantini nu mergeau ei însisi în
tãrile unde se aflau produsele de care aveau nevoie. Acestea veneau la dânsii prin altii, în timpul
domniei lui lustinian, douã cãi principale puneau în legãturã bazinul Mediteranei cu Extremul
Orient.
1. Una, folositã demult si cea mai scurtã, ducea din China în oazele Sogdianei (la Samarcand,
Boukhara), de unde apoi caravanele duceau produsele, luate din mâinile negutãtorilor chinezi în
Persia. De la Marea Chinei si pânã la frontierele Persiei se fãceau 150 de
388 Ibidem, pp. 320-321
672
zile de drum; de acolo apoi si pânã la frontierele imperiului bizantin, la Nisibis, încã 80 de zile.
2. Un alt drum folosit de la mijlocul veacului al III-lea d. Chr., era acela al mãrii. El fusese
deschis pentru a-i scuti pe negutãtorii romani de exigentele intermediarilor care erau atunci pãrtii,
cãci acestia ocupau o parte a drumului pe uscat. Calea aceasta era foarte umblatã si în veacul al
Vl-lea. La capãtul de sud al Indiei, marea insulã Taprobane (Ceylon) era un însemnat emporiu.
Chinezii îsi aduceau acolo pe mare produsele lor. Coastele Indiei de asemenea, valea fluviului
Indus îsi cãrau toate bogãtiile lor; apoi în insulã se gãseau pietre pretioase, mai cu seamã ametist.
Toate aceste produse erau cãutate în Taprobane de negutãtorii Occidentului. Acestia erau foarte
rar bizantini. Se întâmpla ca uneori negutãtori din Alexandria sã ajungã aici pentru mãrfuri, si
lucrul ne e confirmat de Cosmas Indicopleustes în XpicmaviKr\ TonoypcKpia (secolul al Vl-lea),
dar acestea erau cazuri izolate si de obicei cãlãtoriile acestea veneau pe corãbiile etiopienilor, deci
nu pe socoteala lor. Ca si pe calea cealaltã, de uscat, mijlocitorii aveau si aici monopolul
legãturilor dintre marele emporiu indian si imperiu. Persia si Etiopia îsi trimiteau de obicei
corãbiile la Taprobane. O dublã cale se urma de aici cãtre Occident: una ducea la tãrmurile
Africii, la porturile regatului din Axum, la cele ale Yemenului si ale Mãrii Rosii; alta, cea mai
însemnatã si mai bãtutã, ducea în Golful Per-sic, la gurile Tigrului si Eufratului, de unde apoi
mãrfurile se rãspândeau în toate pãrtile390.
673
N1COLAE BANESCU
Astfel, pe mare si pe uscat, persii erau stãpânii comertului cu Extremul Orient. Bizantinii erau
nevoiti sã primeascã din mâinile lor produsele scumpe ale depãrtatelor tinuturi asiatice si
conventiunile reglementau precis comertul între cele douã tãri. Anumite orase de granitã erau
hotãrâte pentru schimb: ele se chemau, din cauza drepturilor vamale ce se percepeau,
<5eKaTet)T77pia391. Acestea erau, la miazãzi, Callinicum, în Osroene; la centru Nisibis, în
Mesopotamia si la miazãnoapte Artaxata, în Armenia. Legi severe prescriau legile schimbului,
obiectele a cãror vânzare era prohibitã, drepturile fiscului asupra celor cumpãrate, pedepsele
împotriva contrabandelor.392
Pe mare, cu toatã concurenta etiopienilor si a locuitorilor din Himyar, erau, de asemenea, stãpâni
persii. Mai apropiati de India, veneau în numãr mai mare si erau mai privilegiati; ei alcãtuiau în
tarã o colonie puternicã. De aceea era tributar Bizantul regatului sas-sanid: pentru toate articolele
atât de necesare care veneau din Orient. Fiindcã între ambele state rivalitatea era veche si rãzboiul
des, negotul cu aceste lucruri suferea mult. Dar chiar în timp de pace, Curtea bizantinã nu vedea
cu ochi bun atâta aur iesind din tarã pentru a cãdea în mâinile dusmanilor statului.
lustinian cãutã, deci, din toate puterile, sã înlãture acest neajuns, fãrã a izbuti totusi pe deplin.
în douã pãrti legaserã mai cu seamã însemnate relatii comerciale negutãtorii bizantini, în veacul al
VI-lea. în Marea Neagrã, prin porturile Crimeii, Cherson
w Locul unde se percepea zeciuiala din mãrfuri. 392 Ch. Diehl, Justinien, p. 536.
674
si Bosporos, ei exploatau tinuturile fertile ale Rusiei Meridionale; aduceau barbarilor goti, huni,
avari din acele pãrti produsele manufacturii bizantine, giuvae-ruri, stcfe scumpe, de care ei erau
foarte avizi, si primeau în schimb blãnurile nordului. Cherson era, în special, un mare târg de
schimb. Pe de altã parte, în extremitatea orientalã a Mãrii Negre, Bizantul fãcea un negot
însemnat cu tara lãzilor. Din amândouã aceste puncte si de la Marea de Azov si din Coîchida
veche, acum Lazica, se putea merge, pe la nordul Caspicei, în oazele Sogdianei, fãrã a mai trece
prin tara persilor. Nu se stie dacã lustinian a încercat sã deschidã acest drum. Dar la începutul
domniei lui Iustin al II-lea, un mare numãr de turci sunt la Constantinopol si relatii active de
comert se urmeazã cu acesti noi stãpâni ai Turchestanului, pentru a se aduce la Bizant mãtasea pe
drumul Caucazului393.
Dar lustinian se strãdui sã lucreze mai ales în pãrtile Mãrii Rosii. La capãtul extrem, de nord-est
al acestei mãri, grecii posedau portul Aila si, putin mai la sud, insula lotabe; la capãtul de nord-
vest, unde e actualul Suez, ei aveau portul Clisma. De acolo porneau negustorii Siriei si Egiptului
pentru exploatarea tinuturilor riverane ale Mãrii Rosii. Pe coasta orientalã, ei mergeau ori pe uscat
ori pe mare, prin portul Ocelis în tara Himyar, pentru tãmâia care venea acolo din Barbaria,
pentru aloes si parfumuri din Arabia Fericitã. Pe tãrmul occidental, debarcau în portul Adulis,
unde veneau produsele din interiorul Africii, tãmâia si mirodeniile, papirus din Barbaria, smaralde
din tara blemmy-
393 Ibidem, pp. 537-538.
675
NICOLAE DÃNESCU
ilor, fildesul din Etiopia, aurul din tara Sasu. Adulis fãcea apoi un comert însemnat cu Orientul
asiatic. Etiopienii întretineau relatii de negot cu insula Dioscoride (Socotra), cu coasta Himyar, cu
Persia, Taprobane. lustinian spera sã-si capete printr-însii mãtasea si sã scape astfel de monopolul
persilor. Dar etiopienii au aflat piata ocupatã în India de persi si nu i-au putut înlocui394.
Ostilitãtile îndelungate cu persii au dus la urcarea pretului mãtãsii brute si fabricantii din Berytos
si Tyr au urcat pretul mãtãsii fabricate, lucru grav într-un stat care consuma o cantitate atât de
mare. lustinian interveni, încã din veacul al V-lea agentii fiscului, comites commerciorum sau
commerciarii erau însãrcinati a cumpãra mãtasea de la persi si a o vinde, în cost, pati-cularilor
pentru industria privatã. lustinian prescrise agentilor un pret maxim de 15 bani de aur pentru livra
de mãtase, precum si posibilitatea de a o da în cost particularilor, dupã ce vor fi aprovizionate
manufacturile imperiale - bapheia, gynaekeia unde, sub autoritatea comitelui largitionum se
fabrica stofa trebuitoare Curtii.
în chipul acesta, lustinian spera sã procure gynae-kiilor mãtasea la un pret moderat si sã
împiedice în acelasi timp pe particulari de a urca prea mult pretul ei. Rezultatele nu au fost însã
multumitoare. Negustorii persi nu puteau fi obligati sã vândã la pretul fixat de lustinian si materia
primã adesea lipsea, ceea ce stânjeni mersul industriei; apoi, împãratul, fixând un pret maximal de
vânzare, pricinui ruina multor indus-
w Ibidem, pp. 538-540.
676
triasi. în aceastã strâmtorare, comes largitionum Petru Barsymes întocmi alt sistem, pentru cã
trebuiau neapãrat mãtãsuri pentru Curte si public; el trecu peste preturile stabilite si, profitând de
ruina industriilor private, organizã fabricarea mãtãsii în monopol, rezer-vând-o manufacturilor
statului, ceea ce aduse fiscului frumoase beneficii. Dar industria bizantinã, mai ales aceea a Siriei,
se resimti mult de pe urma acestui neajuns si multi industriasi se ruinarã395.
O îndreptare pãru sã vinã si sã remedieze aceastã situatie deplorabilã, când niste cãlugãri, care
trãiserã mult timp în Serinda (Asia Centralã), i-au adus lui lus-tinian ouã de gândaci si introduserã
în Imperiu cresterea viermilor de mãtase, între 552 si 554. încã din timpul domniei lui lustinian
un trib turc, la chinezi Tukiu, pornit de pe malurile lacului Balkhas, a întemeiat un stat puternic
care ajungea la hotarele de nord si vest ale Chinei si la Caspica. Drumurile de comert treceau
acum prin acest nou stat, care supusese Turkestanul si Tokarestan. Iustin al II-lea putea arãta
ambasadorilor turci mirati isprava cea nouã. Dar industria avea nevoie de cantitãti enorme, si
acestea nu se puteau face deodatã. De aceea, în tratatul de pace încheiat cu Persia la 562, se
stipula din nou asupra comertului mãtasei396.
Oricum, prosperitatea comertului bizantin în veacul al Vl-lea era foarte mare. Constantinopolul
era mai cu seamã o piatã incomparabilã. Prokopios raporteazã cã din toate pãrtile lumii corãbiile
veneau în capitala imperiului. Corporatiile, avarf^fiara, erau foarte nume-
395
Ibidem, pp. 541-542. 396 Ibidem, p. 542.
677
roase si bancherii, argentarii, erau foarte puternici. Bizantul era apoi marele mijlocitor al
produselor Orientului în Occident. Cucerirea Africii si a Italiei a usurat negotul în aceste pãrti.
Negutãtorii bizantini pãtrund, în veacul al Vl-lea, pânã în Spania, în interiorul Galliei, la Marsilia,
la Bordeaux, la Narbonne, Tours, Orleans si Paris. lustinian a avut o mare solicitudine pentru
rãspândirea si dezvoltarea comertului. Bizantul tinea în veacul al Vl-lea un loc atât de însemnat în
aceastã privintã încât, dupã spusele lui Cosmas, de la un capãt al lumii pânã la celãlalt, monedele
sale erau primite peste tot, pe toate pietele lumii.
5. Cultura epocii lui lustinian
Epoca lui lustinian se distinge din punct de vedere cultural. Arta cunoaste în aceastã domnie
prima ei epocã de aur.
Miscarea intelectualã e de asemenea importantã.
Istoria se dezvoltã mult si e reprezentatã printr-o serie de scriitori de valoare, în fruntea tuturor stã
Pro-kopios din Cesareea: a scris Istoria în 8 cãrti, De aedi-ficiis, Istoria secretã (Anekdota).
Agathias, un asiatic, a lãsat de asemenea o istorie a perioadei cuprinse între anii 552-558. Mai
este cunoscut ca retor si poet.
Petros Patrikios, om de legi si diplomat însãrcinat de lustinian cu ambasade, a lãsat o istorie din
care avem fragmente despre ambasade si o lucrare despre întocmirea administratiei (/tepi
jro/lmicîfe sraTacrra-aeoaq) în douã capitole, conservatã în De Cerimoniis.
Menandros Protektor a redactat o istorie în care povesteste faptele pânã la Maurikios (558-582),
foarte
678
importantã prin relatiile asupra ambasadelor schimbate de imperiu cu diferite popoare în acea
epocã.
Nonnosus ne-a descris o ambasadã (533) la popoarele din Orient.
Theophanes din Bizant (cunoscut din Photios), a lãsat o istorie a perioadei cuprinse între 566-581,
în care se relateazã introducerea viermilor de mãtase sub lustinian.
loan Lydos ne este cunoscut prin 1) De mensibus si 2) De magistratibus populi romani, continând
o serie de povestiri si consideratii în legãturã cu demnitãtile imperiului, precum si informatii
pentru istoria internã a domniei lui lustinian.
Hierokles este autorul unui ghid, ZvveKSrinog sau Vademecum, operã statisticã a Imperiului
Roman în epoca lui lustinian, din care aflãm geografia sa politicã. Lucrarea a fost folositã de
Constantin al VH-lea Porfirogenetul în secolul al X-lea.
Cronistica reprezintã un alt gen important al literaturii istorice bizantine. Pe Hesychios Milesios îl
cunoastem fragmentar din Photios si Suidas. A scris: 1) o Istorie universalã de la Asirieni la
Anastasios (518), din care s-a pãstrat un fragment în Harpia KcovffTanvov-2) Istoria domniei lui
lustinian I si un 3)
Malalas reprezintã tipul cronicii bisericii crestine. E foarte însemnatã din punct de vedere cultural
si literar istoric. Textul constituie si un document al grecitãtii populare. Centrul povestirii
formeazã si o istorie a orasului natal (Antiohia).
Istoria religioasã înregistreazã numele lui loan din Ephesos, monofizit, episcop în Ephesos, care a
scris o
679
istorie a Bisericii (în sirianã), de la Cezar pânã la anul 585, din care e pãstratã numai partea din
urmã.
Evagrius îi continuã pe Socrates, Sozomenos si The-odoretos, de la Sinodul Ephesos (431) pânã
la anul 593.
Viata monasticã a lãsat urmele ei în operele de literaturã asceticã, misticã si hagiograficã. loan
Scãrarul (6 if\q KÃificcKoq), a trãit multi ani în Muntele Sinai si a scris opera Klimax („Scara
spiritualã", Scala Paradisi), în care descrie treptele înãltãrii spiritului cãtre perfectiunea moralã. A
fost lectura favoritã a Bizantului, cu traduceri multe, în fruntea hagiografilor stã Kyrillos de
Skythopolis (Palestina), care si-a propus sã scrie o vastã colectie a Vietilor Sfintilor, dar a lãsat
numai câteva, poate din cauza mortii premature.
între poeti, Romanos Melodul trãieste în aceastã epocã, fiind reprezentantul de frunte al poeziei
religi-
,397
oase
Paulus Silentiarius a lãsat douã descrieri poetice în versuri, una a Sfintei Sofia, alta a amvonului,
de mare interes pentru istoricii artei.
Corippus din Africa de Nord a compus douã opere în versuri latine: lohannis, „loanida", în cinstea
generalului loan Troglita si In laiidem Iustini, panegiricul urmasului lui lustinian.
Dioscoros, în veacul al Vl-lea, în Egiptul de Sus, a trãit, în Aphrodito, un sat revelat de
papirusurile de-coperite; a lãsat poeme, multe opere grecesti, în ver-
397 V. Krumbacher, Studieri zu Romanos, 1898. [Bibliografie la zi si date noi despre ceilalti
autori mentionati în text pot fi gãsite în Beck, Kirche si Hunger, Literatur, cãutând în indicii de la
sfârsit numele care intereseazã.]
680
suri execrabile, fiind unul din ultimii reprezentanti ai elenismului egiptean.
Activitatea Universitãtii din Constantinopole, mai ales pe terenul juridic, nu poate fi nici ea
trecutã sub tãcere.
Arta Sfintei Sofia, în locul vechii basilici Sf. Sofia a lui Constantin, distrusã în vremea rãscoalei
Nika, lusti-nian a dorit sã înalte un edificiu mãret, extraordinar. Rareori nebunia luxului a fost
împinsã mai departe. Cele mai bogate materiale - aurul, argintul, ivoriul, pietrele pretioase - au
fost folosite aici cu o risipã de necrezut. Grecii vechi se foloseau pentru zidurile Pro-pyleelor si
ale Parthenonului de marmurele cele mai perfecte, fermecati de strãlucirea si puritatea lor; lusti-
nian a vrut pretutindeni o policromie savantã.
Lucrãrile Sfintei Sophii reclamarã deci sume imense. Au trebuit, spre a se face fatã cheltuielilor,
impozite noi si mãsuri arbitrare. Amvonul singur a costat veniturile pe un an ale Egiptului. Afarã
de aceasta, lustinian poruncea guvernatorilor si functionarilor sã-i trimitã materialele cele mai
bogate ale vechilor monumente. si i s-au trimis din Ephes 8 coloane în verde antic. O vãduvã
romanã, Marcia, i-a trimis 8 coloane de porfir luate de la un templu al Soarelui. Alte materiale au
venit din Cyzic, din Troada, din Athena. S-au pus la contributie apoi carierele de marmurã vestite
ale Proconezului. De aici marea diversitate a marmu-relor întrebuintate, â pietrelor de toate
culorile, combinate cu atâta gust în policromia caracteristicã acestui monument398.
* Justinien, pp. 472.
681
NTCOLAE BANESCU
Se cunosc numele celor doi arhitecti principali care au condus lucrãrile, amândoi de origine
asiaticã: An-themios din Tralles si Isidor din Milet399. Toti contemporanii au lãudat cunostintele
lor solide; mai cu seamã Anthemios e socotit ca un savant de primã mãrime. Sub ordinele lor
lucrau 100 de maistri, sefi de santier, care aveau fiecare câte 100 de lucrãtori de condus. Când s-
au pus temeliile, patriarhul Eutychius a fãcut rugãciuni pentru izbândirea lucrãrii, iar împãratul a
asezat prima piatrã. Mai târziu, se povesteau tot felul de minuni întâmplate în timpul constructiei:
un înger ar fi descris, în vis, împãratului planul clãdirii; un altul i-ar fi destãinuit comori ascunse,
în clipele crizei de bani; un altul i-ar fi însemnat locul absidelor. Toate aceste legende ne aratã ce
puternicã impresie a fãcut asupra închipuirii populare aceastã uriasã lucrare400.
împãratul s-a interesat foarte de aproape de lucrãri. El venea aproape zilnic pe santier, pentru a-i
îndemna pe lucrãtori; adesea contribuia cu sfaturile sale, când arhitectii se aflau în vreo
încurcãturã.
Nici o cheltuialã nu era crutatã: dupã expresia lui Lydos, „un fluviu de argint curgea". Lucrul
merse repede: în cinci ani, biserica era terminatã. Ea costase sume fabuloase: fãrã a socoti
materialele gratuite, nici podoabele cultului, se cheltuiserã aproape 361 de milioane.
399 [Informatii suplimentare si bibliografie referitoare la acest subiect în LM, l, 1980, col. 695;
ODB, voi. I, p. 109; EPLBIP, voi. II, Athena, 1997, p. 197-199.1
*° Ch. Diehl, Justinien, p. 474.
682
Astãzi, când se priveste din afarã, impresia nu e grozavã. Pe de o parte fiindcã, pentru a se sustine
constructia lui lustinian, a trebuit ca ea sã fie proptitã cu masive contraforturi, si, în mijlocul
acestor suporturi pãrãsite, cupola pare putin turtitã; pe de altã parte însã, nu trebuie sã judecãm o
bisericã bizantinã pe dinafarã, ci pe dinãuntru: acolo sunt adunate toate splendorile si toate
îndrãznelile.
înaintea templului se afla o mare curte înconjuratã de portice, atrium, în mijlocul cãruia o
frumoasã fântânã de marmurã arunca apã. De aici, intrai într-un dublu narthex, care dãdea, prin 9
usi, în bisericã. Ea e cuprinsã într-un spatiu dreptunghiular de 77 m lungime pe 71, 70 m lãtime.
Interiorul e împãrtit într-o parte centralã, nava, acoperitã de o cupolã enormã de 33 m
diametru401 si douã pãrti laterale. Cupola se sprijinã pe 4 mari arcuri, care la rândul lor se
reazemã pe 4 stâlpi colosali. Douã dintre aceste arcuri, pentru a oferi mai multã rezistentã, sunt
închise de un zid plin, sustinut de douã etaje de coloane. Pe cele douã arce perpendiculare pe
navã, cel oriental si occidental, se sprijinã douã semicupole. în fundul hemiciclului acoperit de
semicupola orientalã se deschid trei abside-, cea din mijloc formeazã sanctuarul, cele laterale se
deschid în pãrtile de jos, care sunt împãrtite în douã etaje: cel de sus formã gyneceul si era
rezervat femeilor. Acolo venea împãrãteasa, înconjuratã de suita sa402.
*' Dupã A. M. Schneider, Die Hagia Sophia zu Konstantino-pel, Berlin, 1939, iar nu 31 m, cum s-
a admis pânã atunci; v. Stein, op. cit., p. 458, n. 2.
*2 Ch. Diehl, Justinien, pp. 476-478.
683
Minunea acestui edificiu era cupola colosalã care îl stãpânea. Se admite în genere cã din
arhitectura orientalã, în particular din a Persiei, au luat arhitectii lui lustinian ideea acestei
dispozitiuni si e posibil ca aceste metode de constructie sã se fi propagat prin Siria în Asia Micã si
de acolo la Constantinopol. Arhitectii lui lustinian aplicarã însã aceste metode cu o îndrãznealã
necunoscutã, fãcând operã de adevãrati creatori.
Cupola centralã a fost una din problemele cele mai grele, din cauza proportiilor enorme ce i s-au
dat. I s-au dat mai întâi ca suporturi patru stâlpi masivi, ale cãror pietre, asezate cu o grijã
extremã, furã prinse cu ciment si legate cu crampoane de fier. Pentru cupolã dificultatea era si mai
mare. Pentru a-i micsora greutatea, se folosirã materiale speciale, cãrãmizi dintr-un pãmânt alb,
spongios, extraordinar de usoare, fabricate în Rhodos; cinci bucãti de acestea de abia aveau
greutatea unei cãrãmizi obisnuite. Astfel se ridicã aceastã cupolã, la mai mult de 55 m deasupra
pãmântului, „operã admirabilã si înfiorãtoare în acelasi timp", dupã cuvântul lui Prokopios. „Ea
pãrea cã atârnã de cer printr-un lant de aur" adãuga acelasi*3.
Cu toate aceste precautiuni, temerile au fost în curând justificate. Anii care au urmat inaugurãrii
au fost strãbãtuti de cutremure de pãmânt, uneori foarte violente: unul, în anul 553, a tinut 40 de
zile, un altul, din anul 557, a prãbusit o parte a orasului. Cupola Sfintei Sofii s-a resimtit de aceste
zguduiri repetate: crãpãturi mari au brãzdat-o la început, iar la 7 mai 558 ea se prãbusi, zdrobind
sub sfãrâmãturile ei amvonul,
w Ibidem, pp. 478-479.
684
o minune de artã. Cauza acestui accident s-a crezut a fi ridicarea prea repede a esafodajelor de
lemn care o sustineau, în graba care se puse pentru lucrul mozaicurilor care trebuiau sã decoreze
cupola, împãratul s-a grãbit sã repare stricãciunea. Anthemios si Isidor nu mai erau însã în viatã.
Acesta din urmã lãsase un nepot, Isidor cel Tânãr, care a fost însãrcinat cu lucrarea. EI a întãrit
arcurile si a înãltat cupola cu încã 30 de picioare, dându-i o avântare mai micã, o formã generalã
mai putin îndrãzneatã. Cupola aceasta, terminatã în decembrie 562, mai putin frumoasã, dar mai
solidã, e aceea care se vede azi. Ea a fost inauguratã din nou cu mare pompã si atunci pronuntã în
fata lui lustinian Paulus Silentiarius faimoasa lui Descriere a Sfintei Sofii.
Asa este, în liniile sale mari, arhitectura bisericii. Dar gustul de mãretie al lui lustinian se vãdeste
mai cu seamã în decoratiunea clãdirii, în veacul al Vl-lea, în tot Imperiul bizantin stãpânea gustul
de lux pompos si rafinat.
Altãdatã, în arhitectura clasicã, decoratia era întotdeauna subordonatã constructiei generale; acum
decoratiunea existã prin ea însãsi. Capitelul bizantin se acoperã de o dantelã de piatrã, care nu mai
e sculpturã, ci o adevãratã artã de argintãrie în marmurã; combinatiile unei policromii îndrãznete
amestecã în colonade si unesc în îmbrãcarea zidurilor rosul porfirului cu negrul si albul marmurii.
Tot astfel, pentru a decora o bisericã atât de somptuoasã, reprezentatiunile familiare ale artei
primitive a catacombelor nu mai sunt de ajuns: se cautã o maiestate mai sustinutã, atitudini mai
nobile si mai grave, o pompã mai adecvatã presti-
685
NICOLAE DÃNESCU
giului si puterii religiei. De aceea, pe fondul de aur al absidelor si cupolelor, mozaistul deseneazã
acum, în locul picturilor de altã datã, acele vaste compozitii de un puternic efect decorativ, acele
calme si statice figuri, simetric rânduite, a cãror maiestate severã produce o adâncã impresie de
mãrire.
Jos, pe pardoseala bisericii, pe pãrtile inferioare ale zidurilor, marmurile de toate culorile, iaspul,
albastrul, serpentinele si porfirele se împletesc în combinatii nuantate de mâna celui mai fin
pictor. Astfel era arta nouã care se reveleazã în Sfânta Sofia.
înãuntru, sub cupolã, se ridicã o mare tribunã, amvonul, o minune de artã, în care strãlucirea
ivoriului si a argintului, scânteierea pietrelor pretioase se unea cu marmurile cele mai bogate.
Peste amvon era aruncat un dom îmbrãcat în plãci de aur încrustate cu pietre scumpe si în vârful
cãruia era înfiptã o cruce, în fata absidei care alcãtuia altarul, o mãreatã despãrtiturã de argint
cizelat. Pe coloanele care formau acest iconostas se desfãceau, în medalioane, chipurile lui lisus,
al Fecioarei, al arhanghelilor, profetilor si apostolilor. Dar mai ales altarul din spatele
iconostasului era o adevãratã minune. Sfânta Masã era toatã de aur si, deasupra ei, patru coloane
de argint aurit sprijineau un dom pe care se înãlta o cruce de aur. în fundul absidei era scaunul
patriarhului, în argint aurit. si dacã am vrea sã ne facem prin cifre o idee despre aceastã mãretie,
sã notãm cã, dupã Prokopios, numai în altarul Sfintei Sofii erau 40.000 livre de argint404.
*4 Ibidem, pp. 481-484. 686
Dar ceea ce pare a fi stârnit mai cu seamã admiratia contemporanilor era frumusetea luminii de
care se umplea biserica noaptea, la marile sãrbãtori. Paulus Silentiarius a descris pe larg multele
polycandila de argint, lãmpile în formã de corãbii, candelabrele în formã de copaci, lanternele
aeriene, agãtate la baza circularã a cupolei. Astfel luminatã, biserica strãlucea ca un incendiu
splendid, anuntând de departe navigatorilor apropierea de capitalã405.
La 27 decembrie 537 Sfânta Sofia a fost solemn inauguratã, lustinian, într-un car tras de patru cai,
a venit la intrare, care da în Augusteon. Patriarhul îl primi, conducându-1 în bisericã. Când
împãratul îsi vãzu visul realizat si atâtea splendori care erau opera sa, alergã pânã la amvon si
acolo, cu mâinile întinse, exclamã: „Slavã lui Dumnezeu care m-a învrednicit a sãvârsi o
asemenea operã. O, Solomon, te-am învins!". Dãdu poporului sãrbãtori si liberalitãti, dãrui
bisericii vase de aur, bogate vesminte sacerdotale si 365 de domenii în împrejurimile
Constantinopolului, câte unul de fiecare zi. Mai mult de 500 de clerici au fost însãrcinati a sluji în
„Marea Bisericã", neyâÃî] eor/lôia. în sfârsit, moastele cele mai venerate au fost aduse aici: între
altele, tezaurul Sfintei Sofii poseda ghizdurile putului lângã care lisus a vorbit Samaritencii si
trompetele care au fãcut sã cadã zidurile Ierihonului.
în timp ce lustinian îsi clãdea catedrala sa, Theodo-ra se interesa de ridicarea unui alt edificiu,
care meritã a fi mentionat alãturi de Sfânta Sofia. E biserica Sfintilor Apostoli.
687
I!
N1COLAE BÃNESCU
Ea a fost înãltatã pe locul ocupat de bazilica începutã în veacul al IV-lea de Constantin cel Mare
si sfârsitã si inauguratã de Constantius406. Bazilica aceasta a fost dãrâmatã complet - ea cãdea în
ruine - si la 537 a început clãdirea celei noi, ce s-a inaugurat solemn la 28 iunie 550. Doi dintre
principalii arhitecti ai Sfintei Sofii - Anthemius din Tralles si Isidor cel Tânãr au supravegheat
constructia si, ca si la Sfânta Sofia, ei au desfãsurat si aici toate splendorile decoratiunii bizantine.
O pãdure de coloane, culese fãrã îndoialã din templele pãgâne în cea mai mare parte, forma de jur
împrejurul clãdirii un îndoit etaj în culori bogate; pe sol, pe ziduri, marmure pretioase erau
dispuse în mozaic; pe bolta cupolelor, pe pereti, mozaicurile înfãti^ sau alãturi de Christos
triumfãtor, înconjurat de Fecioarã si de Apostoli, episoadele principale din viata pãmânteascã a
Mântuitorului.
Dar mai cu seamã, prin planul constructiei, biserica Sfintilor Apostoli meritã un loc însemnat în
istoria arhitecturii bizantine. Ea avea forma unei cruci grecesti si, pe când la Sfânta Sofia o
singurã si enormã cupolã încorona clãdirea, aici se ridicau cinci cupole, la intersectia si la
extremitãtile ramurilor crucii. Acestea erau inovatii care trebuiau sã aibã un mare viitor în istoria
arhitecturii bizantine. Sfânta Sofia, foarte greu de imi-' tat, a rãmas aproape unicã; biserica
Sfintilor Apostoli* a servit însã de model în veacurile urmãtoare. Cea mai mare parte a edificiilor
religioase din Constantinopol, din Grecia si din tot Rãsãritul reproduc aceste cupole*
406 V. asupra ei cf. Diehl, Manuel d'art byzantin, Paris, 1910, pp. 166-167 si 189.
688
multiple si sistemul sãu de constructie central: San-Marco din Venetia nu e decât o replicã a
bisericii Sfintilor Apostoli.
Cu mare pompã împãratul asezã în aceastã bazilicã moastele apostolilor Luca, Andrei si Timothei,
regãsite sub lespezile vechii bazilici, unde fuseserã aduse solemn de cãtre Constantius, cu douã
veacuri mai înainte. Constantin cel Mare destinase aceastã bazilicã pentru înmormântarea
împãratilor, iar lustinian a pus sã se gãteascã aici pentru el si Theodora douã mãrete sarcofage, din
marmura cea mai rarã, în care s-au depus mai târziu sicriele de aur ale acestor suverani407.
Fãcând abstractie de cele arãtate mai înainte, pentru acest domeniu nu pot fi pierdute din vedere
câteva monumente importante, cum ar fi bisericile Sfânta Sofia, cu imensa sa cupolã, ori Sfintii
Apostoli, cu planul ei în formã de cruce. Tipul basilicii cu cupolã mai e reprezentat de biserica Sf.
Irena, ca si de biserica Sfintii Sergiu si Bacchus, cu planul circular, încoronat de cupolã.
Bisericile din Ravenna reprezintã, de asemenea, capodoperele stilului decorativ bizantin al epocii,
în Occident, la Ravenna mai ales, trebuie sã cãutãm cele mai frumoase mozaicuri ale veacului al
Vl-lea. Sân Apollinare Nuovo e minunea epocii ostrogote.
Pe zidurile bazilicii, trei zone suprapuse de mozaicuri se desfãsoarã deasupra arcadelor, în zona
inferioarã, douã lungi procesiuni, una a sfintilor, alta a sfintelor, ies din zidurile Ravennei si din
Classis si se
' Justinien, pp. 487-488.
689
I
îndreaptã cãtre Christos si Fecioarã, care stau pe tronuri. Deasupra, se aliniazã pe fond de aur
figuri de sfinti, profeti si apostoli, mai sus, o serie de tablouri reprezintã minunile si Patimile lui
Christos. Ch. Diehl mãrturiseste impresia profundã a acestei decoratii, „unul din cele mai
grandioase ansambluri" ce ne-a lãsat arta bizantinã. Diehl socoteste cã în aceste frize somptuoase,
în aceastã procesiune a sfintelor mai ales, cu costumele strãlucitoare si alcãtuirea fermecãtoare,
este o amintire depãrtatã a frizelor Panathene-elor.
Zona inferioarã apartine epocii lui lustinian, cele superioare epocii lui Theodoric.
Dar la San-Vitale mai ales apar toate splendorile mozaicului bizantin din veacul al Vl-lea. Pentru
a judeca arta lui lustinian, nu existã monument mai însemnat, mai complet, decât seria de
reprezentatii care, de la pardosealã pânã la boltã, tapiseazã corul si absida, unde pe fond de aur
Christos troneazã între arhangheli si sfinti, si mai ales în cele douã mari Tablouri de istorie care,
de o parte si de alta a absidei, îi reprezintã pe lustinian si Theodora în mijlocul curtii lor.
S-a descris adesea mãretia costumelor împãratului, ofiterilor, ale celor pline de bijuterii pe care le
înfãtiseazã Theodora si doamnele curtii. Dar mai remarcabil e caracterul individual pe care
maestrul lor a înti-pãrit-o figurilor: ele ne dau portrete expresive si vii. în aceastã aliniere
simetricã a figurilor e ceva conventional, desigur, iar în grelele draperii ceva solemn si teapãn.
Doar strãlucirea coloritului, caracterul figurilor, splendoarea costumelor sterg aceste defecte, în
aceste
690
mozaicuri, arta bizantinã ne-a lãsat una dintre cele mai admirabile creatii ale sale.
La Sân Apollinare in Classe se regãseste acelasi amestec complex al vechilor traditii si al noilor
traditii408.
Nu pot fi lãsate deoparte nici frumoasele manuscrise ilustrate, cum ar fi Evangheliarul din
Rossano, manuscrisul lui Cosmas din Biblioteca Vaticanului ori manuscrisul Dioscoride de la
Viena. Aceeasi bogãtie a decoratiei se remarcã în stofele pãstrate, în ivoriile sculptate (diptice
consulare, catedra lui Maximian la Ravenna), în argintãriile pretioase, care atestã arta savantã a
atelierelor, în toate apar cele douã influente contrare, anume traditia clasicã elenicã pe de o parte,
sirianã si orientalã pe de altã parte, care au conferit artei bizantine caracterul sãu original.
*
în cei din urmã ani ai domniei sale, lustinian, bãtrân si slãbit, se cufundã în contemplatii
teologice, neglijând afacerile imperiului. Am vãzut rezultatele politicii duse de el în aceastã
ultimã perioadã a vietii sale. Imperiul, cu toatã strãlucirea lui exterioarã, era slãbit de puteri, ca
urmare a uriaselor silinte ce fãcuse; supusii obositi de imensele cerinte ale domniei ce se
înconjurase de atâta fast si de atâta mãrire, îndusmãniti în atâtea provincii de politica religioasã a
împãratului. Cu toate aceste neajunsuri, se astepta cu temere momentul mortii lui lustinian, care
putea sã arunce Capitala în rãscoalã si sã cufunde imperiul într-un rãzboi civil.
*" v. Ch. Diehl, Manuel d'art byzantin, pp. 196 si urm.
691
întrunind laolaltã atâtea calitãti si defecte, personalitatea lui lustinian este greu de definit. A fost
mai putin bizantin si mai degrabã cel din urmã împãrat roman. Pentru cã el a urmãrit cu tenacitate
restaurarea Imperiului Roman, ale cãrui resturi si le împãrtiserã barbarii. Se socotea suveranul
regilor barbari stabiliti pe teritoriul roman. Aceasta a fost cheia de boltã a ; politicii sale externe.
A fost primul din împãratii romani care s-a arãtat, în vorbã si faptã, stãpânul absolut al romanilor,
dupã cum remarca istoricul Agathias. Ca legiuitor, campion al religiei, cap suprem al bisericii, de
a cãrui vointã depindea totul, lustinian avea o dispozitie naturalã pentru controversele religioase,
considerabile cunostinte teologice si un real talent pentru oratorie. Lua decizii în materie de
dogme.
Dacã a fãcut rãzboaie, acestea n-au fost numai pentru a recâstiga proviiiiciile pierdute, ci si pentru
a-i proteja pe catolici de adversarii lor arieni, eretici, întreprinderile sale militare au avut uneori
entuziasmul unor cruciade. De aceea, unul din scopurile esentiale ale diplomatiei sale era sã-i
aducã pe pãgâni la turma crestinã. Misiunile au reprezentat deci o trãsãturã caracteristicã a
politicii bizantine în veacul al Vl-lea. lustinian a fost un reprezentant de seamã pentru ceea ce s-a
numit cezaropapismui bizantin409.
409 [Cea mai recentã si competentã punere la punct a acestei chestiuni, a discutiilor privind
„cezaropapismui bizantin", ca si „teocratia" pontificalã, apartine lui Gilbert Dagron, Empereur et
pretre. Etude sur le 'cesaropapisme- byzantin, Paris, Ed. Galli-mard, 1996.]
IV.
URMAsII LUI IUSTINIAN I (565-610)
Domniile acestora au reprezentat un moment însemnat pentru istoria bizantinã, încã din vremea
lui lustinian, limba latinã oficialã începuse a pierde terenul de limbã a statului. Dupã aceea, ea a
fost tot mai mult alungatã de limba greacã. Acest proces a fost observat si de cronicarii longobarzi
si sirieni, care încep cu Maurikios seria împãratilor „greci".
1. Presiunile migratorilor si destrãmarea restauratiei lui lustinian
lustinian nu avusese copii. El avea însã sapte nepoti, fii ori nepoti ai fratelui si ai surorii sale. Ei
avuseserã parte de o crestere aleasã si se aflau în fruntea provinciilor. Temându-se sã-1
desemneze pe vreunul dintre ei ca urmas, lustinian a întârziat înadins un act care-i putea aduce
complicatii. Dintre toti însã, Iustin, fiul surorii sale Vigilantia, era mai iubit si mai apropiat de el,
îndeplinind functia de încredere de kouropala-tes, care-i impunea sã fie mereu prezent la curte.
Aceastã demnitate de cura palatii410, fãrã coleg, îi fusese conferitã în anul 550 sau 551, Iustin
pãstrând-o pânã la moartea împãratului. Ca urmare a acestei situatii, demnitatea a dobândit o
importantã pe care n-o avusese pânã atunci.
La moartea lui lustinian (în noaptea de 13-14 noiembrie 565), acest nepot al sãu, prin energia
sotiei
410 începând din vremea domniei lui Iustin al II-lea, functia de cura palatii, conferitã în mod
obisnuit unui membru al familiei imperiale, a ajuns cea mai înaltã din imperiu, dupã cele de cae-
sarsi nobilissimus (E. Stein, op. cit., p. 746).
693
sale Sophia si cu ajutorul lui Tiberius, care comanda garda palatului, a fost ridicat pe un scut si
proclamat împãrat. Patriarhul i-a dat apoi binecuvântarea, iar poporul 1-a aclamat la Hippodrom.
Iustin al II-lea (565-578) ar fi lãsat o amintire foarte bunã, dacã o boalã cumplitã nu 1-ar fi
împiedicat sã guverneze. Din aceastã cauzã, în decembrie 574 el si 1-a asociat pe Tiberius,
supranumit Constantinus, în calitate de caesar, astfel încât sarcina imperiului, pe care dupã 578,
când a murit Iustin, a purtat-o singur, a rãmas încã de pe acum asupra lui.
în interior, Iustin crutã foarte mult finantele statului, atât de zdruncinate de lustinian. în politica
bisericeascã el este strict ortodox.
în afarã, politica de pânã acum a imperiului se sfarmã. Situatia generalã cerea o atentie deosebitã
la frontierele de nord si de rãsãrit. La sfârsitul domniei lui lustinian, apãruse la nordul Dunãrii un
popor nou, de origine turcã: avarii, în rãsãritul câmpiei Ungariei, triburile slave cãzurã sub
stãpânirea lor. Ei se amestecarã în curând în certurile celor douã popoare germanice din Pannonia:
longobarzii si gepizii.
Noua domnie a avut o atitudine hotãrâtã fatã de acesti primejdiosi dusmani. lustinian plãtise
avarilor o subventie anualã. Când ambasadorii haganului venirã, în primele zile ale domniei lui
Iustin, ca sã reclame banii, noul împãrat, care, pentru a-i uimi pe barbari, îi primi în mijlocul unui
ceremonial orbitor, le refuzã acest dar, amenintându-i. Avarii nu s-au putut rãzbuna, fiind atrasi în
rãzboiul dintre longobarzi si gepizi. Cei dintâi îi cheamã în ajutorul lor si gepizii sunt striviti în
anul 567, cu desãvârsire, fãrã ca Bizantul sã intervinã, iar regatul lor a fost nimicit. Alboin, regele
694
longobarzilor, se hotãrî atunci sã pãtrundã în Italia. El cunoscuse aceastã tarã mai înainte, în
vremea rãzboiului de cucerire a Italiei purtat de Narses, si nu putuse uita vãile ei fertile. Gloria lui
Alboin strânse îndatã sub steagurile sale, pe lângã natia sa, o multime de barbari din Noricum si
Pannonia. Longobarzii îsi pãrãsirã în 568 pãmânturile lor, pe care le lãsarã avarilor, si se
îndreptarã asupra Italiei411. Ei n-ar fi izbutit, poate, dacã ar fi luptat cu Narses, pe care-1
cunoscuserã si de care se temeau. Dar, din nenorocire pentru imperiu, Narses fusese la începutul
anului 568 rechemat la Constantinopol, populatia plângându-se împãratului de asuprirea lui,
fiindcã, în perioada în care administrase Italia de la Ravenna, ca exarb al imperiului, cu multã
putere, se comportase fãrã nici un scrupul, strângând o enormã avutie si stârnind mari
nemultumiri. Narses se retrãsese la Neapole, cu intentia
411 Dupã L. Hauptmann, Les rapports de Byzantins aves Ies Slaves eh Ies Avares pendant la
seconde moitie du Vf siecle, în „Byzantion", IV (1927-8), pp. 137-170.
Nimic nu probeazã cã emigratia longobarzilor din Pannonia în Italia s-a fãcut sub presiunea
avarilor. Dimpotrivã, prezenta în expeditie a supusilor avarilor, care erau bulgarii, sarmatii si
gepizii, ne dovedeste mai degrabã cã cele douã popoare erau în realitate amice în 568 si cã
singurã dizgratia lui Narses le-a împins a-si alege directii diferite, în loc de a ataca Bizantul
împreunã. Longobarzii urmau sã se bucure de comorile Italiei, avarii de acelea ale Bizantului.
Baian nu se îngriji de stãpânirea Pannoniei, ci preferã a trimite neobosite ambasade lui Iustin ca
sã obtinã Sirmium, cheia Bizantului.
O parte a longobarzilor a rãmas, foarte probabil în 568, în Pannonia, pentru a pãstra natiunii, în
caz de neizbândã a expeditiei italiene, drepturile sale asupra vechii patrii.
695
NICOLAE BANESCU
de a cãlãtori mai departe, dar se întorsese la Roma la rugãmintea papei loan, probabil pentru cã în
fata invaziei longobarzilor locuitorii numai de la el puteau spera salvarea. Bãtrânul general a fost
înduplecat, si astepta la Roma sã-i vinã de la Constantinopol revocarea concedierii, ceea ce nu s-a
întâmplat. Acolo, la Roma, muri Narses, la adânci bãtrânete, ca particular, în anul 574412.
Când longobarzii trecurã, în 568, Alpii lulieni, urmasul lui Narses, Flavius Longinus, nu fu în
stare sã le opreascã înaintarea, care a fost tinutã în loc o bucatã de vreme numai prin opunerea
îndãrãtnicã a câtorva orase, în câtiva ani cucerirã Italia de Nord si Tuscia. Orasele întãrite, care la
început rezistarã, cãzurã dupã câtiva ani: Ticinum Pavia, care devine resedinta regelui (572), apoi
Patavium si Cremona. Când Alboin cade asasinat în 572, cuceririle longobarzilor nu se opresc.
Exarhatul din Ravenna ajunsese sã stãpâneascã în cele din urmã numai coasta pânã la Ancona,
Roma cu tinutul ei (numit mai în urmã Romagna), Neapole si Italia Sudicã. Genua a fost încã
pãstratã un timp. Insulele Sicilia, Sardinia, Corsica, Balearele erau de asemenea, sub bizantini.
Pe plan universal istoric e însemnat faptul cã acum, pentru întâia oarã, dupã 800 de ani, se rupe
unitatea Italiei; ea se va reface numai în vremea noastrã. Pe de altã parte, prin slãbirea mare a
puterii bizantine în Peninsula Italicã, silintele episcopilor de Roma de a
4U V. E. Stein, Studien zur Geschichte des byzantinischen Reiches, vornehmlich unter den
Kaisern Iustin II. und Tiberius Constantinus, Stuttgart, 1919, pp. 15-16.
696
ajunge complet neatârnati, îsi aflã un câmp mai sigur si înainteazã mai repede.
O armatã e trimisã de Tiberius, comandatã de Ba-duarius, ginerele lui Iustin, în Italia, la anul 575,
dar a fost bãtutã. Pânã la Mauricius nu mai apare o armatã bizantinã în Italia.
Studiind geografia Italiei în perioada longobardã, se constatã existenta a trei stãpâniri în
peninsulã: bizantinã, francã si longobardã.
Imperiul bizantin stãpânea pretutindeni multe centre, dupã cum urmeazã:
în Nord, Liguria maritimã; Cremona, Placentia, Vulturnia, Mantua, Mons Silicis, Patavium,
Brixellum; coasta venetianã; Concordia, Opitergium, Altinum; Ravenna si Aemilia, Pentapolis (=
Ariminum, Pisaurum, Fanum, Senegellia, Ancona); Pentapolis interioarã (Aesis, Forum
Semproni, Urbinum, Callis, Eugubium); Auximum.
în Centru: Picenum (Coasta la sud de Ancona, inclusiv Fir-mum, Castrum Truentinum, Castrum
Novum); Ortona (sudul Coastei Adriatice mai departe), Perusia; Roma si ducatus Romae, de la
Urbs Vetus (Orvieto), la nord Gaeta si la sud Formiae.
în Sud: Parte din Campania (inclusiv Neapole, Salernum, Amalfi, Surrentum, Castrum Cumanum,
Puteoli), mai departe sudul, Aeropolis si Paestum; Brutii, Calabria; Barium, Sipontum.
Insule: Sicilia cu Elba; (Corsica si Sardinia apartin Exarchatu-lui Africii).
Francii detineau doar în extremitatea nord-vesticã unele posesiuni: Augusta Praetoria (Aosta) si
vãile ei; Segusia sau Seusia (Susa) si vãile ei. Aceste strâmte regiuni apartin Burgundiei (Regatul
lui Guntram) cãtre anul 588, dar probabil rãmân france pentru un timp.
Longobarzii au cucerit restul, în urmãtoarea ordine cronologicã:
568: Forum lulii, Vincentia, Verona, toatã Venetia (afarã doar de Coastã, Patavium, Mons Silicis,
Mantua).
569: Liguria, inclusiv Mediolanum, (afarã de coasta maritimã si Ticinum = Pavia). De asemenea
Gallia Cisalpina, afarã de Cremona si câteva cetãti mici.
697
NICOLAE BANESCU
570-572: Italia centralã si sudicã e cuceritã partial, inclusiv Toscana si ducatele Spoletium si
Beneventum.
572: Ticinum (dupã un asediu de trei ani); posibil Mantua si Placentia.
579: Classis (pierdut în 588, recuperat si predat cãtre 720, reluat de Liutprand cãtre 725).
588: insula Comacina (în lacul Como).
590: (pierdute Mantua, Placentia, Mutina, Parma, Rhegium, Altinum).
592: Suana (în Toscana).
Dupã anul 600, longobarzii au fãcut alte cuceriri, anume:
601: Patavium.
602: Mons Silicis.
603: Cremona, Mantua (si poate multe alte cetãti recuperate de imperiu c. 590), Vulturina (lângã
Brixellum).
605: Urbs, Balneus Regia (= Bagnorea).
înainte de 640: Concordia.
înainte de 642: Sipontum.
Pe la 640: Liguria maritimã, Altinum, Opitergium.
Dupã plecarea longobarzilor spre Italia, avarii, singurii stãpâni în câmpia Pannoniei si
numeroasele triburi slave amenintã în mase tot mai mari provinciile de la sudul Dunãrii. Bizantul
luptã cu energie împotriva lor. O armatã comandatã de Tiberius e totusi înfrântã. Pacea e
cumpãratã numai cu bani. Iar sub domnia lui Tiberius, în anul 578, slavii nãvãlesc în Balcani pânã
în Grecia413.
413 Ed. Dulaurier, Extraits de la Chronique de Michel le Syrien, Paris, 1849, pp. 23-24; cf. Stein,
p. 105. împãratul trimise pe prefectul de Illyricum cu flotã pentru a-1 transporta pe Baian în
tinuturile Slavilor, în stânga Dunãrii, determinându-i astfel sã se întoarcã. Slavii au rãmas în
Balcani pânã în 581, ajungând la Zidul cel lung.
698
în 581, importanta cetate de frontierã Sirmium e pierdutã. Baian o asediazã multã vreme, armatele
imperiului nu au fost în stare sã o salveze si pentru cã poporul suferea teribil de foame, împãratul
a dat ordin lui Theognis generalul sã o predea sub conditiile stabilite de hagan. Locuitorii erau
retrasi fãrã a-si lua bunurile, haganul primea plata sumelor suspendate de la începutul rãzboiului
(80.000 galbeni de trei ori) si predarea unui fugar compromis cu una din sotiile sale, fugar, pe
care imperiul nu 1-a dat însã, sub cuvânt cã nu stie unde e4". Cu aceasta se pecetluieste soarta
provinciilor de nord.
O interventie energicã împotriva longobarzilor a fost împiedicatã si prin faptul cã, afarã de avari,
noul dusman de la Dunãre, vechiul vrãjmas iranic al imperiului reluase, în 572, rãzboiul care se
întrerupsese de vreo 10 ani. Tocmai în vremea aceasta Curtea bizantinã intrase în relatii cu un
popor care apare întâia oarã în istorie, cu turcii. Ei întemeiaserã în stepele Rãsãritului unul din
acele imperii efemere care s-au creat adesea de cãtre nomazii asiatici.
Stãpânind de la rãsãrit de Caspica si de fluviile turanice pânã la ocean, acesti turci, care
împinseserã mai înainte pe avari cãtre Apus, au legat în 562 relatii cu Iustin, tocmai ca dusmani ai
avarilor; când ei îsi împing apoi corturile pânã la Volga si la Marea de Azov, împãratul Iustin al
II-lea, în anii 568 si 569, a schimbat cu ei mai multe solii. Imperiul a încheiat cu turcii o aliantã
împotriva avarilor si persilor, dar nu a
414 V. Stein, op. cit., pp. 112-113.
699
NICOLAE BÂNESCU
avut mare folos din aceastã aliantã, cãci îndatã dupã 572 imperiul turc s-a dezbinat din interior.
Rãzboiul cu persii e, provocat de Armenia. Construirea unui templu al Focului în capitala ei
religioasã Duin (Dvin, Dovin, Dubis, situatã la nord de Artaxata) stârneste acolo revolta
împotriva persilor. Armenii cautã ajutor la bizantini. Rãzboiul începe si dureazã, cu mici
întreruperi, 20 de ani. Chosroes I Nusirvan ia în 573 Dara, iar Siria este prãdatã îngrozitor.
Tiberius, chemat la domnie, e însãrcinat cu rãzboiul împotriva persilor. El izbuteste sã încheie un
armistitiu pe 3 ani, din care Armenia era însã exclusã. Chosroes a pãtruns de acolo în 575 în Asia
Micã, dar Tiberius a strâns o armatã puternicã, pe care a pus-o sub comanda lui lustinian, iar
acesta 1-a bãtut strasnic pe rege la Melite-ne, în 576. Armatele bizantine pãtrund pânã la Cas-
pica, în timp ce generalul Maurikios cucerea Singara, în Mesopotamia. Acesta repurta si alte
succese strãlucite pe pãmântul Persiei, si Chosroes se arãtã, în cele din urmã, dispus a începe
tratativele de pace pe care i le oferise Tiberios. Dar în 579 Chosroes moare si tratativele sunt
zãdãrnicite. Fiul si urmasul sãu Hormizd (Hormisdas) al IV-lea a continuat rãzboiul pe care, la
rândul sãu, Tiberius 1-a sustinut cu toatã energia. La 581 bizantinii au repurtat, la Constantina, o
biruintã strãlucitã.
Din nefericire pentru imperiu, domnia acestui împãrat bine înzestrat si cu foarte bune intentii a
fost prea scurtã. Tiberius a murit în august 582 si Maurikios, pe care-1 fãcuse ginere (cãsã-
torindu-1 cu Constantina, fiica lui) si-1 destinase drept urmas, se urcã pe tron (582-602).
700
Maurikios era un om cu caracter distins, dintr-o familie bunã, înzestrat cu o aleasã culturã, cu
însusiri militare pe care si le arãtase în luptele cu persii, dupã care intrã în familia împãratului.
Era, ca urmare a succeselor obtinute, cel mai de vazã general al imperiului, sfãtuitorul ascultat al
împãratului Tiberius, care, pentru aceste mari însusiri, îl introdusese în familia sa si-1 desemnase
ca urmas.
Maurikios a încercat în mod special sã reducã pretentiile mari ale armatei si sã micsoreze solda
urcatã a trupelor. Aceasta a avut un efect dãunãtor în rãzboiul cu persii, care încã se purta, în anul
588, izbucni o rãscoalã în lagãrul bizantin, care numai cu greu a putut fi potolitã, între generalii
care luptau la hotarele Mesopota-miei, s-a distins Heraklios, dintr-o bogatã familie de nobili din
Chartagina. El a repurtat în 591 o mare biruintã asupra persilor la Nisibis. împrejurãrile interne
ale Regatului persan aduc o întoarcere neasteptatã a lucrurilor si soarta acestui regat a stat acum
în mâinile împãratului bizantin. Rãscoala generalului persan Bahram (Vahram) Ciobin, care se
distinsese în luptele cu turcii, 1-a înlãturat pe Hormizd'H'; de pe tron, fãcându-1 sã-si piardã si
viata. Fiul sãu Chosroes al II-lea Parwez, unul dintre cei mai însemnati bãrbati dintre ultimii
Sasanizi, intrând în rãzboi cu Bahram, s-a refugiat cu familia sa în 591 pe pãmântul imperiului, pe
lângã comandamentul din Hierapolis'1115. Maurikios a intervenit în favoarea sa si expeditia din
acest an 1-a pus pe Chosroes al II-lea pe tronul strãbunilor sãi. El a fãcut astfel din acesta un
prieten al imperiului, care îsi recapãtã Dara, Martyropolis si cea mai mare parte din Armenia
persanã.
413 Hormizd era un tiran, care a provocat mari nemultumiri si: a fost asasinat. Fiul sãu Chosroes
II Parwez a urmat în 590 la tron. Dar cel mai bun general, Bahram, s-a revoltat si a uzurpat tronul.
416 Se trimise cu o ambasadã o scrisoare implorând ajutorul lui Maurikios, cu fãgãduinta
solemnã de a ceda Dara si Martyropolis. împãratul primi si solii lui Bahram, dar se hotãrî pentru
suveranul legitim împotriva uzurpatorului (V. Guterbock, Byzanz und Persien, pp. 32-33).
701
în Apus, împãratul a dat o deosebitã atentie lucrurilor. si nu e un fapt fãrã importantã cã întâia
oarã sub Maurikios apare titlul de exarh în Ravenna si Cartagina. Italia si Africa, deopotrivã
amenintate de iongobarzi si de mauri, au primit astfel în exarhi niste guvernatori militari cu puteri
întinse, care, încetul cu încetul, si-au supus si puterea civilã. Aceste douã exarhate sunt modelul
organizãrii themelor (.•Qâfiaicgty, care se va aplica în veacul al Vll-lea. Pentru recâstigarea Italiei
superioare, Maurikios a legat o aliantã cu francii; ea nu a avut însã nici un rezultat; dar cel putin
înaintarea mai departe a longobarzilor a fost opritã.
Situatia cea mai primejduitã era însã, permanent, la frontiera de nord. Dacã pacea cu avarii a fost
cumpãratã printr-o urcare a tributului, triburile slave însã, supuse acestora, pãtrundeau necontenit
peste Dunãre, în 581, ei ajung, am vãzut, pânã la Zidul cel lung; atacã de douã ori Tessalonicul în
583'""''. Un veac si jumãtate mai târziu, marinarii numesc Kynuria (pe coasta golfului Argolic, la
est de Laconia) „tara slavinicã". Cât de puternic era neo-elementul slav în districtele elenice, aratã
si împrejurarea cã în generatia urmãtoare (623) o flotã de pirati slavi atacã si pradã Creta. Aceasta
1-a fãcut pe vestitul Fallmerayer sã formuleze teoria lui aventuroasã despre slavizarea totalã a
poporului elen (cu exceptia câtorva orase maritime), în zilele lui Maurikios''18. Ipoteza lui a fost
anulatã stiintific de K. Hopf1*. Desigur, urme slave sunt multe pe pãmântul grecesc, toponimia o
adevereste, mult sânge slav s-a amestecat în epoca aceasta cu sângele elen; aceasta a putut reînvia
puterile amortite ale poporului grec. Dar de o
417 „Minunile Sf. Dimitrie" ne informeazã asupra atacurilor Slavilor împotriva marii metropole a
Balcanilor si a rezistentei locuitorilor, ajutati de sfântul patron al orasului (.Acta Sanct., oct, t. IV
104 si urm.; Migne, P.G., 116, col. 1204 si 1326). Cf. O. Tafrali, Thessalonique des origines au
XIV siecle, Paris, 1913 = Thessalo-nica, 1993.
"8 Gesch. der Halbinsel Morea, waehrend des Mittelalters, Stutt-gart-Tubingen, 1830-1836.
4)9 Gesch. Griechenlands vom Beginn des Miltelalters bis auf unsere Zeit, Leipzig, 1867.
702
slavizare totalã a poporului grec nu se poate vorbi. Complet slavizate au fost în epoca aceasta si
în generatiile urmãtoare nordul Peninsulei Balcanice, tinuturile de azi ale limbii sârbo-croate si
ale celei bulgare.
în anul 583, au cãzut în mâinile avarilor si slavilor Singidu-rum, Viminacium si alte fortãrete
dunãrene; în 587 orasele Moesi-ei: Ratiaria, Dorostolon, Bononia si Marcianopolis. Slavii trec
muntii Haermis, ajungând pânã la Adrianopol.
O schimbare s-a fãcut numai începând cu anul 591, când Maurikios, isprãvind rãzboiul cu persii,
îsi îndreaptã toate puterile cãtre Dunãre pentru apãrarea provinciilor europene. Rãzboiul s-a purtat
cu îndoitã furie. Avarii asediarã Tessalonicul, amenintând chiar si capitala; dar la 593, viteazul
general Priskos pãtrunde dincolo de Dunãre, în tinuturile noastre, fugãrindu-i pe barbari; în 601
câstigã o mare biruintã la Viminacium si apoi, trecând dincolo, ajunge în tinuturile Tisei, ocupate
mai înainte de gepizi, în mijlocul acestor succese, imprudenta lui Maurikios, care a dat ordin ca
trupele sã ierneze în tinuturile neproductive ale dusmanului, pricinui o revoltã a armatei, care-1
costã tronul si viata.
Armata aceasta, care trebuia sã lupte necontenit, îsi fãcea bine mestesugul. Ea era capabilã de
mult curaj. Dar ea cerea sã i se dea cartiere de iarnã în orase, sã i se împartã prada de la inamic,
sã-si primeascã regulat, toamna, când avea loc încetarea actiunii, dimissio, sã-si primeascã
datoratele stipendia în monede de aur si nu în altceva. Ea dorea pensiuni pentru veterani si chiar
privilegiul ca fiul sã mosteneascã pozitia pe care o avusese tatãl în armatã, în sfârsit, ea dorea sefi
toleranti, care s-o mãguleascã.
Dacã aceste cerinte erau refuzate, ea ridica fãrã teamã si fãrã remuscare steagul revoltei, ca în
zilele legiunilor anarhice. Soldatii fluierau edictele împãratului care voise a economisi pe
socoteala lor, îl trimiteau sã-si caute auxiliari într-un tinut barbar ori îl pofteau sã petreacã iarna în
fata dusmanului. Drapelele imperiale erau aruncate la pãmânt, statuile suveranilor sfãrâmate în
bucãti; rãsculatii mergeau atât de departe, încât izbeau cu o ploaie de pietre icoanele sacre de la
care sperau mai înainte biruinta asupra pãgânilor, în Asia, Priskos fusese asediat la Edessa si silit
703
NICOLAE BANESCU
a fugi. Philippicos, care-i urmã, întâmpinã o mare greutate pentru a obtine recunoasterea.
Altã miscare, izbucnitã peste Dunãre, a fost potolitã. Acum aceastã armatã s-a revoltat a doua
oarã împotriva ordinului de a petrece iarna în mijlocul slavilor, fãrã nici o perspectivã de pradã.
Phokas, un centurion care mai fusese pedepsit pentru nesupunere, un grec crud si puternic, a fost
ridicat pe scut si proclamat sef al revoltatilor. Revoltatii pornirã cu el asupra Constantinopo-lului,
cum fãcuse Vitalian, în veacul al V-lea.
Mauriciu putea sã spere numai în sprijinul factiunilor si le trimise sã apere zidul lui Theodosius.
La apropierea rebelilor de Constantinopoi, el a încercat sã trateze cu Phokas, dar acesta respinse
orice propunere. Rebelii nu se hotãrâserã sã-1 facã împãrat, de aceea ei propun lui Theodosius
(fiul mai mare al împãratului) si socrului sãu Germanos sã primeascã ori unul, ori altul, locul lui
Maurikios. împãratul a vrut sã ia mãsuri contra lui Germanos, si acesta se refugiase la Sfânta
Sofia. Când încercã a-1 smulge din bisericã, multimea se revoltã, factiunile fug si ele de la ziduri
si se reunesc cu populatia revoltatã. Verzii favorizati de Maurikios îl pãrãsesc, se duc înaintea lui
Phokas la Rhegion si îl proclamã împãrat. Maurikios se îmbarcã si îsi cautã scãparea, împreunã
cu familia sa, peste mare, în Asia. Vântul puternic iscat între timp îl aruncã la biserica Sf.
Autonomous, lângã Chalkedon. Phokas e încoronat împãrat la 23 noiembrie 602. El o
încoroneazã apoi si pe sotia sa Leontia si cu aceastã ocazie factiunile se ceartã, iar Phokas îsi face
intrarea în capitalã pe un car tras de patru cai albi. Verzii cerând sã aibã locul de onoare, iar
Albastrii nevrând sã cedeze, unul din Albastri strigã atunci trimisului împãratului cã Maurikios
încã n-a murit. Tiranul i-a trimis si a executat pe toti fiii lui, înainte de a-1 decapita (27
noiembrie). Trupurile lor au fost aruncate în mare, iar capetele au fost expuse multimii în
Hebdomon. Numeroase alte executii au trebuit sã consolideze stãpânirea uzurpatorului. Istoricii îl
descriu în cele mai negre culori. Dupã uciderea lui Maurikios si a celor cmci copii ai sãi, au urmat
executii în masã. Phokas a instituit un regim de teroare pentru a scãpa de adversari. Domnia lui a
dezlãntuit o teribilã crizã politicã; Chosroes al H-lea a reluat luptele
704
pentru a-1 rãzbuna pe Maurikios, trupele sale au pãtruns adânc în Asia Micã; Peninsula Balcanicã
a ajuns prada avarilor si slavilor. Lilius a fost trimis în ambasadã la persi pentru a anunta urcarea
pe tron a lui Phokas. Chosroes al H-lea, indignat de uzurparea întâmplatã, deschide îndatã
ostilitãtile (603) sub pretextul rãzbunãrii „tatãlui" sãu Maurikios. Narses, energicul general din
Orient, spaima persilor, scos din comanda sa de cãtre uzurpator, se revoltã si cãutã o întelegere cu
Chosroes al H-lea. Pentru ca sã-si poatã întrebuinta toate puterile în Orient, Phokas încheie pacea
cu avarii, mãrindu-le tributul. Narses, încrezându-se fãgãduielilor nepotului împãratului,
generalul Domentiolos, s-a predat, dar a fost executat fãrã milã. Persii au repurtat o serie de mari
biruinte. Siria si Mesopotamia au fost inundate de cavaleria lor. în Capitalã, toti demnitarii erau
dusmani tiranului si Phokas îsi sprijinea tronul pe un terorism sângeros. Priskos, care fusese fãcut
ginere de împãrat, a intrat atunci în relatii ascunse cu exar-hul din Carthagina, Heraklios, si cu
fratele sãu Gregorios. Fiul acestuia, Niketas, s-a îndreptat cu o armatã spre Egipt si a luat, dupã o
luptã aprigã, Alexandria, în vremea aceasta, Heraklios fiul exarhului, s-a îndreptat cu flota
africanã spre Constantinopol. Cei doi frati s-au învoit, spun Theophanes si Nikephoros, cu
patriarhul, ca acela care va sosi mai întâi dintre fiii lor, sã se proclame împãrat. Dar Bury"120
dovedeste cã e o legendã „cursa pentru imperiu" dintre Heraklios si Niketas. Geografic, întrecerea
lui Niketas pe uscat cu flota lui Heraklios îl fãcea sã piardã dinainte partida. Bury aratã cu mult
temei cã participarea lui Niketas la întreprindere a avut drept scop sã ocupe Egiptul si dupã aceea
sã-1 sprijine, cât ar fi fost necesar, pe Heraklios. Niketas si-a îndeplinit misiunea înainte de
pornirea pe mare a lui Heraklios. Posesiunea Egiptului, grânarul imperiului, era de o importantã
capitalã pentru un pretendent la tron, si ocuparea lui a fost probabil cea dintâi grijã a generalilor
africani.
Fãrã a întâmpina multã rezistentã, el pãtrunde, la începutul lui octombrie 610, în portul
Bizantului. Phokas a fost ucis de multime. O datã cu el au cãzut jertfã conducãtorii domniei sale,
420 V. ed. operei lui Gibbon, voi. V, Appendix, n. 5. .
705
Domentiolos, Bonosos, Leontios. în ziua de 5 octombrie 610, Heraklios a fost proclamat solemn
de senat si popor ca împãrat, încoronat de patriarhul Sergios împreunã cu sotia sa Eudokia. El este
întemeietorul unei noi dinastii (domneste între 610-641).
lustinian lãsase Statul într-o situatie criticã la moartea sa. Opera sa glorioasã costase enorm. Ea
golise cu totul finantele imperiului, aruncase populatia în adâncã mizerie prin fiscalitatea
apãsãtoare si abuzivã, pe care zadarnic încercase a o îndrepta. Corippus, în Panegiricul adresat lui
Iustin al II-lea (/« laudem Iustini), povesteste cã atunci când noul împãrat apãru întâia oarã la
Hippodrom, a fost primit de strigãtele deznãdãjduite ale populatiei, care-1 implora sã aibã milã de
ea: miserere, perimus ! Câtva timp în urmã, scriitorul bisericesc Evagrius a dat expresia
sentimentului public când încheia povestirea domniei marelui împãrat cu aceste cuvinte: „Astfel
muri lustinian, dupã ce a umplut toatã lumea de zgomot si tulburãri; si primind încã de la sfârsitul
vietii rãsplata nelegiuirilor sale, se duse sã caute dinaintea tribunalului Infernului dreptate^ ce i se
cuvenea"421.
2. Iustin al II-lea (565- 578) si Tiberius-Constantin (578-582)
Iustin al II-lea s-a dovedit un om energic si cu bune intentii; din nefericire, era atins de o boalã
crudã, care-i lua de multe ori mintile si-l silea sã stea închis în palatul sãu.
ilH
1 V, l, ap. Diehl, op. cit., p. 32.
706
El a cãutat de la început sã îmbunãtãteascã situatia financiarã, sã reconstituie armata, cãci

recrutarea trupelor ajunsese o mare dificultate, si sã usureze mizeria supusilor sãi. Mai întâi, luã
mãsuri sã ridice creditul statului, plãtind îndatã din casa privatã a împãratului datoriile contractate
de lustinian la bancherii capitalei, apoi publicã, în 566, o lege prin care ierta toate datoriile de
impozite care trebuiau plãtite pânã la 30 august 560422. Pentru îndreptarea finantelor secãtuite,
era mai cu seamã necesar sã se limiteze cheltuielile. O povarã mare pentru buna gospodãrire a
Statului erau sumele însemnate cu care lustinian cumpãra pacea barbarilor. Tratatul din urmã cu
persii impunea imperiului plata anualã a 30.000 de solidi (nomismatd); avarilor si hunilor utiguri
si kutriguri li se plãteau 60.000 de solidi; cãpetenia arabilor de Hira, lachmidul Amr ("Anfipoc,
TOV AÃaiJ.ovvSccpov), primea, la sfârsitul domniei lui lustinian, 100 de livre de aur (7.200
solidi)^.
Noua domnie a rupt hotãrât cu aceastã stare de lucruri, încã din noiembrie 565, împãratul îi
respinse pe solii avari, care au venit sã cearã sumele obisnuite. Subventiile utigurilor si
kutrigurilor au fost de asemenea suprimate, ca si plata lui Amr, cu toate interventiile Marelui
Rege în favoarea vasalului sãu. Aceastã atitudine a avut drept rezultat izbucnirea rãzboiului cu
persii. Pentru a-si putea face pregãtirile si a-si lichida mai înainte greutãtile pe care atunci le avea
în apus, Iustin a cãutat sã amâne conflictul pânã în 572, plã-
422 Ernst Stein, Studieri sur Geschichte des Byz. Reiches, vornehmlich unter den Kaisern
lustinus und Tiberius Constanti-nus, Stuttgart 1919, p. 3.
423 E. Stein, op. cit., pp. 3-4. ,.,.,;v
707
tind, în 569, încã pe 3 ani sumele pe care le prevedea tratatul încheiat de predecesorul sãu.
în acest timp, imperiul avea de lucru la frontiera Dunãrii, unde amenintau avarii si Baian cu
conflictul dintre longobarzi si gepizi.
Am vãzut cum a apãrut la nordul Dunãrii, cãtre sfârsitul domniei lui lustinian, un popor nou
asiatic, avarii, sfãrâmãturi ale semintiilor uigurilor, câti au mai scãpat din masacrul turcilor.
Fugind cãtre Apus, ajung la nordul Caspicii, unde intrã în relatii cu imperiul si-i zdrobesc pe hunii
sabiri. Pornind apoi mai departe cãtre vest, ei supun pe hunii utiguri si kutriguri, îi bat pe anti,
stabilindu-se în cele din urmã în câmpia Ungariei. Triburile slave din rãsãritul Câmpiei Ungare au
cãzut sub stãpânirea lor. în curând, avarii se amestecã în luptele dintre vecinii lor, longobarzii si
gepizii. Primul conflict a izbucnit între dânsii în anul 566. Regele gepid Kunimund a apelat atunci
la ajutorul împãratului, fãgãduindu-i cedarea cetãtii Sirmium, ocupatã mai înainte. Iustin al II-lea
acceptã si-1 trimise pe ginerele sãu Baduarius cu trupele din Scythia si Moesia în ajutor. Gepizii
au fost astfel salvati biruindu-i pe longobarzi; dar Kunimund nu s-a tinut de cuvânt si nu a
restituit Sirmium. în anul urmãtor, a izbucnit un al doilea conflict, în care gepizii au fost nimiciti.
Al-boin424 s-a adresat haganului avarilor, Baian, propu-
424 [Regele longobard Alboin (j 572 d. Chr.) era fiul lui Audoin sau Auduin, despre care a mai
fost vorba în capitolul privitor la domnia lui lustinian. Izvoarele si bibliografia privitoare la
personaj se mai aflã si în EPLBIP, voi. I, p. 207; mai mentionãm aici doar K. Chrestou, Byzanz
und die Langobarden... 500-680, Athena, 1991.]
708
nându-i sã facã împreunã rãzboi gepizilor. Baian consimti, impunând însã conditii grele: sã se
prezinte îndatã cu a zecea parte a vitelor ce le posedã longo-barzii, spoliile si captivii gepizilor sã
se împartã în caz de victorie egal, iar teritoriul întreg al gepizilor sã fie ocupat de avari425, în fata
acestei puternice coalitii, Kunimund recurge din nou la ajutorul bizantin, fãgãduind iarãsi
Sirmium si tinutul eîaa) Apãov JCOTCCJJ.OV, adicã Slavonia de azi426. Dar împãratul a înteles
sã rãmânã neutru între cei doi rivali, folosindu-se numai de împrejurarea ce i se oferea pentru a
ocupa Sirmia. Gepizii au fost zdrobiti, cei mai bravi au murit pe câmpul de luptã, Kunimund
pierind si el. Cu aceasta, dupã expresia lui Stein, gepizii dispar din istorie. Imperiul a fãcut o mare
gresealã: prin nimicirea gepizilor, avarii ajung o mare putere. Ei se întind la Dunãre si Sava, de
unde, sub vicleanul si brutalul Baian, sunt o permanentã primejdie pentru Peninsula Balcanicã.
Longobarzii au simtit ei însisi aceasta si s-au vãzut siliti a-si cãuta o nouã patrie în Italia. L.
Hauptmann, în-tr-un articol apãrut în Byzantion427', sustine cã nimic nu probeazã cã emigratia
longobarzilor din Pannonia în Italia s-ar fi fãcut, asa cum spun unii, sub presiunea avarilor.
Dimpotrivã, prezenta în expeditie a supusilor acestora - bulgari, sarmati, resturi ale gepizilor - ne
dovedeste mai degrabã cã cele douã popoare erau în realitate prietene în 568 si cã singurã
dizgratia lui Nar-
425 Ibidem., p. 9.
426 Ibidem.
427 Les rapports des Byzantins avec Ies Slaves et Ies Avarespendant la seconde moitie de V?
siecle, „Byzantion", IV (1927-8), pp. 137-170.
709
NICOLAE BÂNESCU
ses îi împinse a-si alege directii diferite, în loc sã atace Bizantul împreunã. Fireste, un acord a
avut loc între Alboin si hagan; dar afirmatia cã o parte a longob-arzilor a rãmas, foarte probabil în
568, în Pannonia, pentru a pãstra neamului lor, în caz de neizbândã, drepturile sale asupra vechii
patrii, rãmâne problematicã, cunoscutã fiind rapacitatea si violenta haganului. Dispozitia din
acord, dupã care avarii trebuiau sã restituie longobarzilor tara lor în caz de nereusitã a aventurii
italiene, „sunã ca o batjocurã" (mie ein Hohn klingt), declarã, cu atâta dreptate, Stein428.
3- Cucerirea Italiei de cãtre longobarzi
Alboin cunoscuse mai înainte Italia, pe timpul rãzboiului de cucerire purtat de Narses, si nu putea
uita fertilele vãi ale acelei tãri. El a pornit la 2 aprilie 568, cu tot poporul sãu, si cu o multime de
barbari din No-ricum si Pannonia, atrasi de gloria sa, pãrãsindu-si tara, pe care o lasã avarilor.
Când a trecut Alpii luli-eni, urmasul lui Narses (acesta fusese rechemat de împãrat), Longinus, nu
a fost în stare sã-i opreascã înaintarea, care numai prin opunerea îndãrãtnicã a câtorva orase, ca
Pavia, a fost tinutã pe loc o bucatã de vreme. Oricum, intrând în Italia, nãvãlitorii longobarzi au
fost de o ferocitate care a îngrozit lumea, în câtiva ani, pânã în 572 ei au cucerit toatã Italia de
nord, numitã de atunci Lombardia, precum si Italia centralã si sudicã partial, inclusiv Toscana si
ducatele Spoleto si Beneventum. Ticinum (Pavia) cade si ea în 572, dupã
710
un asediu de trei ani, devenind resedinta regelui"*29. Când Alboin pieri asasinat la Verona, se
crede cã din îndemnul Rosimundei care a rãzbunat uciderea tatãlui sãu, cuceririle longobarzilor
nu se opresc. Kleph, unul din sefii nobili, ales de natiune, a fost succesorul lui Alboin. Dupã 18
luni, el a pierit la rândul sãu înjunghiat de un servitor (574), si regalitatea a fost suspendatã timp
de 10 ani; bandele longobarde se împart între 35 de duci, instalati fiecare într-unul din orasele de
nord, luptându-se între dânsii. Ele trec Apenninii si întind expeditiile lor groaznice pânã în Italia
de Jos430. Rezistenta bizantinilor în fata iuresului sãlbatic a fost lamentabilã, mãrginindu-se a
privi din orasele întãrite bandele feroce pustiind tara. Abia la 584 regalitatea se reconstituie în
persoana lui Authari.
Imperiul mai rãmâne cu Exarchatul de Ravenna si, mai la sud, cu Pentapolis, care formeazã un
ducat bizantin; la sudul peninsulei avea încã Bruttium, Apulia, Calabria si Coastele Campaniei,
formând ducatul de Neapole. Sfãrâmãturile Campaniei romane, sabine, sudul Toscanei formeazã
ducatul Romei, administrat de papã. în sfârsit, la nord, Bizantul pãstreazã încã, pânã la 640,
Genova si litoralul Liguriei. Tot restul, interiorul peninsulei, e în mâna longobarzilor. Principatul
de Spoleto taie legãtura dintre Roma si Ravenna. Acest principat central, cele de Benevent si de
Salerno
429 Cronologia cuceririi longobarde a fost stabilitã de Bury, în ed. Gibbon, voi. V, Appendixs.
1(30 V. Ferdinand Lot, La fin du monde antique et le debut du Moyen Âge, colecuia
„Bibliotheque de synthese historique, L'evo-lution de l'Hunianite", Paris, 1927, p. 333 si urm.
711
la sud, precum si Friul (Forum lulii) din interiorul Istriei, sunt aproape independente. Reclamat la
frontiera Dunãrii, unde avarii încep îndatã presiunea lor, târân-du-i cu dânsii pe slavi, amenintat
în Asia de primejdia mare a persilor, Iustin al II-lea nu a putut întreprinde nici o actiune militarã
în Italia.
Longobarzii intrati în Italia sunt întâia oarã pe continent nãvãlitori adevãrati, spune Pirenne,
neavând nimic dintr-o armatã romanã, nici din federati. Ei se impun populatiei, iau pãmânturile
ei, o reduc la conditia de învinsã. Ocupatia lor face un contrast izbitor cu aceea a gotilor lui
Theodoric: obiceiurile poporului longobard, dreptul sãu n-au suferit nici o influentã romanã431.
Organizarea statului longobard, „o dualitate de rasã si institutii", care a fãcut ca acest stat sã se
sfarme la singurul contact cu francii Carolingieni, cum îl caracterizeazã Ferdinand Lot, a fost
schitatã de el în opera citatã mai înainte.
431 H. Pirenne, Mahomet et Charlemagne, 5" Ldition, Paris-Bruxelles, ]937, p. 51 [în recenta
traducere româneascã, pasajul respectiv sunã astfel: „longobarzii care au pãtruns în Italia sunt
aproape tot atât de germanici ca si anglo-saxonii fixati în Bri-tania. Sunt pentru prima datã pe
continent niste invadatori autentici, care nu mai au nimic în comun cu o armatã romanã sau cu
foederati. Se impun populatiei, îi iau pãmântul, o reduc la starea de populatie învinsã. Ocupatia
lor contrasteazã izbitor cu cea a Gotilor lui Theodoric. Ducii si regii lor, alesi de armatã, sunt pur
germanici. Poporul trãieste încã sub regimul farae, adicã sippen. Obiceiurile si dreptul nu au
suferit nici o influentã romanã" (H. Pirenne, Mabomed si Carol cel Mare, traducere de Sanda
Opres-cu, Bucuresti, ed. Meridiane, 1996, p. 52)].
712
Crearea acestui stat a fost, dupã Hertzberg, un fapt de o însemnãtate istoricã universalã, cãci
printr-însul se rupe întâia oarã unitatea Italiei, pentru multe secole, cãci ea se va reface numai în
vremea noastrã; pe de altã parte, prin slãbirea continuã a puterii bizantine în peninsula italicã,
silintele episcopilor de Roma de a ajunge complet neatârnati îsi aflã un drum mai sigur si mai
repede432.
S-a spus adesea cã longobarzii n-ar fi reusit dacã ar fi avut sã lupte cu Narses, pe care îl
cunoscuserã si de care se temeau; dar, din nefericire pentru imperiu, la începutul anului 568
Narses a fost rechemat la Con-stantinopol, populatia plângându-se împãratului de guvernarea lui
asupritoare. El administrase ca „exarh" al imperiului, cu multã energie, dar fãrã nici un scrupul,
strângând o enormã avutie si stârnise mari nemultumiri. Rechemarea lui Narses a dat nastere
legendei dupã care bãtrânul general a cãutat sã se rãzbune chemându-i pe longobarzi în Italia.
Povestea e înregistratã pe larg si circumstantiat de Porphyrogenetul433.
Relevând-o, Finlay observã cã istoria trãdãrii lui Narses poate sã se fi ivit în timpul mortii sale
(pe care gresit o pune înainte de sosirea longobarzilor în Ita-
<32 Geschichte der Byzantiner und des osmanischen Reiches (coli. Oncken, Allgemaine
Geschichte), Berlin 1883, p. 35-, cf. H. Pirenne, Histoire de l'Europe des invasions au XVf siecle,
Paris, Alean, Bruxelles, N. S. E., 1936, p. 18: „C'enfutfait, en effet, de-puis lors, de l'unite dupays
qui avaitfait celle du monde... La question italienne, qui s'estposee ã toutes Ies epoques de
l'hisîoire de l'Europe sous desformes diverses, s'ouvre donc avec l'invasion lombarde."
133 De Adm. Imp., 27, pp. 112-114, ed. Moravcsik.
713
lia); dar e însemnat, adaugã el, cã nici un autor grec nu o mentioneazã înainte de veacul al X-lea,
si acest fapt sprijinã concluzia conform cãreia cucerirea lon-gobardã ar fi primit în urmã o
aprobare tacitã din partea împãratului, în notã, Finlay, fãcând trimiterea la Porphyrogennetos,
spune cu mare dreptate: „lipsa extremã de exactitate a împãratului în relatia sa asupra acestei
întâmplãri probeazã cã el n-a avut sã copieze nici un document autentic. Confundã cronologia si
persoanele, mentioneazã o împãrãteasã Irene si un patriarh Zacharias Athenianul drept
contemporani ai lui Narses si niciodatã numele împãratului Iustin"434.
Primind ordinul de rechemare, Narses se retrãsese la Neapole, cu intentia de a cãlãtori mai
departe, dar se întoarse la Roma, la rugãmintea papei loan, ceea ce Stein îsi explicã prin faptul cã
foarte probabil, în fata invaziei longobarzilor, locuitorii numai de la el puteau spera salvarea.
Bãtrânul general s-a lãsat înduplecat si astepta la Roma sã-i vinã de la Constantino-pol revocarea
concedierii, ceea ce nu s-a întâmplat. Acolo, la Roma, muri Narses, la adânci bãtrâneti, ca
particular, în anul 574435.
Cu mult înainte de Porphyrogennetos aflãm aceastã legendã la longobardul Paul Diaconul, care,
se stie, îl prezintã pe Narses în cea mai bunã luminã, crestin foarte evlavios, darnic pentru sãraci,
harnic reparator de biserici, petrecându-si viata în veghe si rugãciuni. Când Iustin II îl dizgratiazã
chemându-1 la Constanti-nopol, acest om foarte cucernic (virpiissimus), acest
434 G. Finlay, op. cit., l, p. 195.
435 E. Stein, Studieri..., pp. 15-16.
714
viteaz si credincios servitor al împãratului, nedreptãtit, si-a pedepsit stãpânul, chemându-i pe

barbari. N. lor-ga nu e departe de adevãr când socoteste cã scriitorul aducea în acest chip „o
legitimatie, si încã din partea Romanului celui mai virtuos si mai capabil din vremea sa, a
stãpânirii longobarde în Italia"436.
4. Nãvãlirea avarilor si slavilor. Alianta cu turcii.
în vremea în care Alboin pornea cu longobarzii în Italia, Baian se îndrepta împotriva Imperiului
bizantin, ca sã punã mâna pe cetatea Sirmium, pe care o socotea a sa, ca urmas de drept al
gepizilor. E probabil, cum crede Stein, cã mai înainte avarii fãcuserã o nãvalã spre est pânã pe la
gurile Dunãrii, supunând rãmãsitele hunilor kutriguri si utiguri, pentru care pretindeau de la Iustin
al II-lea sumele anuale pe care lustinian la plãtea în mod obisnuit acestor barbari437. Bonus,
comandantul din Illyricum, a dat cu avarii sub zidurile cetãtii Sirmium d luptã, care rãmase
nedecisã. Baian a trimis apoi solie pentru tratative de pace si aliantã. Bonus se declarã
incompetent a decide în aceastã privintã, dar se aratã gata a înlesni drumul unei ambasade la
împãrat, pentru încheierea unui acord. Baian s-a retras peste Dunãre si pãrea cã doreste o
întelegere cu împãratul. El a trimis la Constantinopol pe Targi-
436 V. Cãrti reprezentative în viata omenirii, Bucuresti 1916, cap. X, Paul Diaconul, p. 196.
[Scrierea a cunoscut o a doua editie, Bucuresti 1924-1935, precum si pe cea de-a treia, Bucuresti,
Ed. Enciclopedicã, 1991.]
437 E. Stein, op. cit., I, p. 10.
715
tis, diplomatul sãu cunoscut, cu tãlmaciul Vitalianus, pe care îl retinuse mai înainte captiv, când a
venit în solie la el. Haganul cerea sã i se cedeze Sirmium, sã i se predea Usdibad, care se
refugiase la bizantini cu o mânã de gepizi si sã primeascã în viitor sumele pe care le plãtea
lustinian kutrigurilor si utigurilor. împãratul, care amânase conflictul cu persii, plãtindu-le banii
pe ultimii trei ani, si care avea acum si alianta încheiatã în 568 cu turcii, a respins în aspre cuvinte
cererile avarilor, concediindu-1 pe Targitios cu amenintãri. Se pare cã rãzboiul s-a reluat si iarãsi
s-au schimbat ambasade, iar în cele din urmã împãratul 1-a concediat pe Targitis cu rãspunsul cã
pentru lãmurirea tuturor chestiunilor va fi trimis Tiberios ca împuternicit, avTOKpãTcop
orpaTîj/dg. Tiberios, comes excubito-rum, s-a întâlnit cu împuternicitul haganului, Apsich, care
cerea sã se cedeze avarilor Sirmia, desigur, fãrã orasul Sirmium, ca federati, ceea ce Iustin a
refuzat. Rãzboiul se reluã, avarii trec Dunãrea în 570, dar sunt bãtuti de Tiberios. în anul urmãtor
însã Tiberios suferã o mare înfrângere, din cauza lasitãtii trupelor, si un armistitiu s-a încheiat
atunci. O ambasadã a avarilor a venit la Constantinopol si, în sfârsit, s-a ajuns la pace, fiindcã
Iustin trebuia sã reia rãzboiul cu persii. Conditiile tratatului nu se cunosc, dar e foarte probabil cã
împãratul a trebuit sã satisfacã cererile haganului. Toatã atentia imperiului fiind atrasã la frontiera
de nord si în Orient, Apusul e neglijat, în Italia abia în 575-576 Iustin 1-a trimis pe ginerele sãu
Baduarius, profitând de armistitiul ce-1 încheiase cu avarii, în lupta pe care a dat-o cu
longobarzii, Baduarius a fost greu învins, despre armata lui nu se vorbeste nimic.
716
Vor trece ani, pânã când sub Maurikios, sã se trimitã o nouã expeditie în Italia438. Barbarii,
încurajati de încurcãturile imperiului, se ridicarã si în alte pãrti împotriva stãpânirii bizantine.
Africa deveni acum teatrul luptelor: Theodoros, praefectus praetorio, e ucis, în 569, de mauri; în
570, Theoktistos, magister militum, e bãtut, iar în 571, Amabilis, magister militum al Africii, e
ucis de mauri439, în Spania, aceeasi gravã situatie: cu venirea lui Leovigild (568) în fruntea
vizigotilor, se deschid ostilitãtile împotriva provinciei imperiale, în anul 570, bizantinii sunt
bãtuti; la 572 Cordova, capitala bizantinã cade în mâinile sale. Sediul guvernatorului imperial a
fost strãmutat la Carthagina440.
*
Cãtre sfârsitul anului 568 a venit la Constantinopol pentru întâia oarã o ambasadã a turcilor, un
popor încã necunoscut bizantinilor.
Turcii, pe care chinezii îi numesc Tu-Kiu, erau, în prima jumãtate a secolului al Vl-lea, un popor
supus avarilor (Joan-Joan la chinezi), care, de la începutul secolului al V-lea, stãpâneau în
Mongolia si în Manciuria, pe când un popor uralo-altaic, aliat cu dânsii, hunii albi sau Heftaliti
Qîetal, le-ta) locuiau în Sogdi-ana (tinutul dintre Oxus si laxartes). Când T'umen, cã-
438 Ibidem, p. 104.
439 V. Ch. Diehl, L'Afrique byzantine. Histoire de la dominati-on byzantine en Afrique (533-
709), Paris, Leroux, 1896, IV, I-ere pârtie, cap. 1.
440 P. Goubert, S. J., Byzance et l'Espagne Wisigothique (554-711), în „Etudes Byzantines",
Bucarest, II (1944), pp. 5-78.
717
petenia turcilor, a nimicit în 552 puterea avarilor Qoan-Joari), turcii au ajuns vecini cu heftalitii si
atunci s-a hotãrât si soarta acestora441.
La moartea lui T'umen (552), turcii se desfac în douã ramuri: turcii de nord, ai cãror sefi, urmasii
lui T'umen, erau marii-hani ai tuturor turcilor, si cei de la vest, care au recunoscut suveranitatea
marelui han, condusi de fratele mai tânãr al lui T'umen, de Istãmi (552-576). La Menandros, el
este o datã ZiÃLi/3ovÃog (fr. 10), altã datã AitãfîovÃog (fr. 18); în izvoarele orientale, Sindgibu.
Giiterbok socoteste cã forma arabã a numelui la Tabari vorbeste pentru exactitatea celui
dintâi442. Istãmi s-a aliat cu Chosroes Nusirvan (i-a dat pe fiica sa de sotie) împotriva heftalitilor,
care au fost nimiciti între 562-568. Stãpânirea lui Chosroes s-a întins de atunci pânã la Oxus,
heftalitii au fost goniti din Sogdiana, unde s-a instalat un administrator al lui Istãmi.
în curând însã Istãmi a venit în conflict cu persii. Motivul acestui conflict, dupã câte relateazã
Menandros, a fost de ordin economic: turcii aveau nevoie de export pentru marea lor cantitate de
mãtase si ambasadele trimise de Istãmi la Chosroes nu numai cã n-au reusit a obtine libertatea
acestui comert, dar au fost chiar maltratate. Stein explicã atitudinea persilor prin conventia pe
care ei o aveau cu statul de sud al
441 Menandros, ed. Muller, FHG, fr. 18, pp. 225-27; v. E. Stein, op. cit., p. 17 si urm.; Goubert,
op. cit., Appendiced, Les Turcs au V? siecle.
442 K. Giiterbock, Byzanz und Persien in ihren diplomatisch-volkerrechtlichen Beziehungen im
Zeitalter lustinians, Berlin, 1906, p. 113, si n.l.
718
Chinei443. Astfel începe dusmãnia dintre persi si turci, dupã expresia lui Menandros. Atunci se
îndreaptã turcii cãtre bizantini, pentru o aliantã împotriva persilor, în fruntea ambasadei trimise se
aflau Maniach (Afo-viâ%), tudunul Sogdianei444. Când ambasada se întoarse înapoi în 569, ea a
fost însotitã de una bizantinã, condusã de Zemarchos, magister militum. Acesta îl aflã pe hagan în
resedinta sa, Tien-san. El tocmai pleca în expeditie împotriva persilor si 1-a luat cu el pe
Zemarchos cu o parte a soliei, ceilalti asteptându-1 undeva, într-un loc aflat pe drumul întoarcerii.
S-au oprit într-un loc Talas, unde s-a prezentat un sol persan, care i-a impresionat pe toti prin
vorbirea lui insolentã. Istãmi a continuat marsul sãu împotriva persilor, con-cediindu-1 însã pe
Zemarchos, cãruia i-a dat un ambasador turc, Tagma, un Tarchan, pentru a merge la Iustin, cãci
Maniach murise445. Multe ambasade s-au mai schimbat apoi, în anii urmãtori, dar Bizantul nu a
tras nici un folos din aceastã aliantã. Singurul rezultat practic al prieteniei turco-bizantine a fost
încordarea relatiilor dintre Bizant si persi, cãci Chosroes, mânios, trimise trupe în Yemen, ajutând
la alungarea stãpânirii crestine abisiniene.
5. Rãzboiul cu persii.
Pacea de 50 de ani, încheiatã de lustinian (562) cu persii, nu a tinut decât 10 ani. Iustin al II-lea a
rupt
443 E. Stein, op. cit., pp. 18-19.
444 Menandros, fr. 18, pp. 225-226, ed. C. Miiller, FHG, IV, pp. 225-226.
445 Menandros, fr. 20, pp. 225-226, v. C. Mliller, FHG, IV, p. 228.
719
aceastã pace si un mare rãzboi s-a stârnit astfel între imperiu si persi. loan de Epiphanea a schitat
motivele acestui conflict, fiecare din cele douã puteri aruncân-du-le asupra celuilalt. Bizantinii, ne
spune el, erau supãrati cã persii încercau sã-i desfacã pe homeriti de imperiu; pe lângã aceasta,
primind împãratul Iustin o ambasadã a turcilor si trimitându-1 cu ea pe Zemar-chos la turci, persii
au vrut sã-i cumpere pe alani, prin tara cãrora trecea ambasada, ca sã-1 ucidã atât pe Ze-marchos
cu însotitorii sãi, cât si pe turci. La rândul lor, persii aruncau vina asupra bizantinilor, fiindcã
armenii, tributari celor dintâi, revoltându-se si omorându-1 pe guvernatorul Surena, s-au refugiat
la bizantini. Dar ceea ce a mãrit încã aceastã discordie, adaugã loan de Epiphanea, a fost cã
împãratul Iustin nu voia sã mai dea persilor pe fiecare an 500 de livre de aur, conform cu tratatul
de mai înainte, si sã facã statul roman pentru totdeauna tributar persilor446. Dar nu numai
preocuparea financiarã a fost cauza care 1-a împins pe Iustin II la rãzboi cu persii. Mai era un
motiv, cu mult mai serios asupra cãruia insistã E. Stein: nevoia de a pune mâna pe Persarmenia,
din populatia rãzboinicã a cãreia imperiul putea sã-si înroleze trupe atât de necesare în acest
timp447.
446 FHG, voi. IV, ed. C. M ller, 2, p. 274: ori 8n 6 /3acnAei>5 'lovorîvog ovSafMiî rj|iou,
^pucriou Xitpaq itevratcoaiag, L<p' aîq Ltiitpoa$Lv yeydvatnv ai anovSai, napexeiv MriSotg Lig
eracrrov Kai TT/V 'Pcofiaitov icofaiEiav IJepaaig i>notpopov et âei
Op. cit., pp. 5 si 127.
720
în Armenia Persanã, marzbanul (guvernatorul)448 a vrut sã ridice un templu al focului în capitala

Dvin (Dwin, Dovin), la nord de Artaxata, ceea ce provoacã rãscoala Armenilor. Guvernatorul a
fost asasinat (februarie 571) si capii revoltei - Vardan Mamikonian, care a rãzbunat executia
fratelui sãu, mai multi nobili si episcopi, Gurgen al Iberici, provincie atrasã si ea în revoltã - s-au
refugiat la Bizant, cerând protectia împãratului.
Când în primãvara anului 572 a venit la Constanti-nopole Sebokht, ambasadorul lui Chosroes, ca
sã încaseze suma anualã, conform tratatului, împãratul a respins hotãrât plata, întrucât prietenia
asiguratã cu bani nu e bunã (c&g f\ (piÃOTrig %pr\iia.Gi (3epaiov/j.evri OVK ccya-ârj), ci
rusinoasã si servilã (Menandros, fr. 36, p. 239), îl întrebã apoi în batjocurã pe Sebokht dacã nu
vrea sã-i vorbeascã despre întâmplãrile din Persarme-nia, si la rãspunsul încurcat al solului îi puse
în vedere cã i-a luat sub protectia sa pe Armeni, coreligionarii sãi, si cã nu va tolera sã li se facã
nici o nedreptate împãratul încheie cu amenintare cã, dacã va misca numai un deget Chosroes, va
porni împotriva lui, îl va depune si va da Persiei un alt rege449.
Astfel a început al treilea mare rãzboi din secolul al Vl-lea cu persii. El va dura 20 de ani si va
ruina provinciile de la hotarele celor douã puteri.
448 [Echivalat cu latinul comes, marzbanul sau marzpanul era într-adevãr un fel de „Statthalter"
persan în Armenia, în perioada 428-572, adicã dupã abolirea regalitãtii nationale armenesti de
cãtre persani (cf. W. Hengstenberg în BZ, 38, 1938, p. 171)].
449 Menandros. Fr. 36, Cf. Karl G terbock, op. cit., p. 114.
721
• începutul actiunii militare a bizantinilor nu a avut rezultatele asteptate de Iustin II. Ajutorul
turcilor a fost neînsemnat; fortãretele bizantine putine, din cauza defectiunii lui Mundhir, care
trebuia sã soseascã cu trupele sale si care nu a mai venit; motivul a fost cã descoperise cursa ce i
se întinsese spre a fi suprimat, din ordinul împãratului. Marcian, un nepot al lui lusti-nian,
cunoscut din vremea rãzboiului din Africa, a fost numit comandant suprem al Orientului, cu
ordinul de a ridica o armatã. Recrutãrile erau grele, si trupele lui Marcian au fost putine. Actiunea
militarã s-a îndreptat spre Armenia; ea a început, dupã ordinul împãratului, prin asedierea cetãtii
Nisibis, apãratã atunci de Bah-ram Mihran. Acesta 1-a încurcat timp de patru luni pe Marcian în
negocieri, întãrind orasul si aprovizionân-du-1. Apoi, socotind sosirea lui Chosroes apropiatã, a
rupt negocierile la sfârsitul iernii 573 si a dat o luptã vehementã cu bizantinii în satul Sargathon,
dar a suferit o grea înfrângere450. Marcian a încercat apoi sã ia fortãreata Thebethon, dar cu
putinele forte ce le avea nu a putut izbuti si s-a retras de Pasti la Dara (9 aprilie 573). A reluat
apoi asediul cetãtii Nisibis, la porunca împãratului, care însã 1-a înlocuit pe Marcian cu altul, ceea
ce a adus debandada trupelor. Sosind cu o puternicã armatã, Chosroes atacã Dara, în timp ce
desfãcu o parte din trupe sub comanda marzbanului Adhar-mahan ('ASaccpjj.âvrit), care pãtrunde
în Siria devastând complet tinutul, fãrã a întâlni rezistentã. El a cucerit
loan de Epiphaneia, 3, p. 274: â^rjv îa%vpãv yevecrtfai ev fjnep avã Kpâioq 'Pconaîoi rovg
722
Apameea, dându-i foc si târând populatia în robie451. Dara a cãzut si ea în mâinile lui Chosroes
(noiembrie 573)432- Situatia era criticã pentru imperiu, dar bãtrânul rege al Persiei, dornic sã
punã capãt rãzboiului, a fãcut propuneri de pace (sfârsitul anului 573 - începutul anului 574).
Zacharius, medicul Palatului sacru, a fost trimis în ambasadã la rege, cu o scrisoare a Sofiei"53.
S-a ajuns la încheierea unui armistitiu de un an, regele persan primind 45-000 de solidi.
Armistitiul privea numai dieceza Oriens, nu si Armenia, în care Chosroes spera sã-si impunã
acum autoritatea deplinã454.
în situatia gravã a imperiului, basilissa Sofia 1-a sfãtuit, împreunã cu senatul, pe împãratul ce îsi
revenise din boala ce-1 cuprinsese în urma dezastrelor, sã-1 numeascã pe Tiberios în calitate de
Caesar. La 7 decembrie 574, împãratul 1-a adoptat ca fiu pe bravul general, sub numele de
Tiberius Constantinus, si 1-a proclamat Caesar, în prezenta Senatului, a Patriarhului si a clerului
acestuia.
Tiberius se dovedise un general destoinic. El era apoi o fire loialã, arãtându-si întotdeauna
respectul pentru suveranul bolnav, sfãtuindu-se cu el în momentele de luciditate ale acestuia.
El aduse îndatã o schimbare pe frontul de est al imperiului. Lipsit de trupe, Tiberius izbuti cu
enorme cheltuieli sã-si adune o mare armatã de mercenari de calitate. Cu aceastã armatã patriciul
lustinian, noul
451 Ibidem, 4, p. 275-
452 E. Stein, op. cit., pp. 44-46.
453 D Iger, Regesten, l, Teii, p. 31.
454 G terbock, op. cit., p. 115; Stein, op. cit., pp. 47-48.
723
magister militum per Orientem, în acelasi timp arpa-TTjyog avTOKpãrcop pentru rãzboiul
persan, deschide campania anului 575.
Pe când lustinian îsi exercita armata, în iarna 574-575 aveau loc tratative într-o localitate dintre
Dara si Nisibis pentru prelungirea armistitiului; din partea bizantinilor, erau patriciul Traian,
quaestor sacripalatii si medicul curtii Zaharias, iar din partea persilor, Mebodh455. Tratativele au
mers greu, viclenia lui Me-bodh ridica mereu obiectiuni si cãuta sã obtinã de la Tiberius
evacuarea Persarmeniei si a Iberici. Expirând termenul armistitiului, Chosroes, cu o puternicã
armatã, nãvãli în Armenia, dar pentru a-i retine pe bizantini în Mesopotamia, altã armatã, condusã
de cel mai bun general al timpului, care nu stim cum se numea, pentru cã îl cunoastem numai sub
numele de onoare, dat de regele Chosroes, Tamchoran, adicã „Tãria lui Chosroes", nãvãli în
Mesopotamia romanã. El a trecut pe la Theodosiopolis, ataca Amaseia, intra în Cappadocia, dar,
între Sebasteia si Caesarea se izbi de lustinian, care primise ordin sã-1 urmãreascã pe rege si
plecase de la Amida pe urmele lui Chosroes; uimit de fortele mari ce le avea în fatã, Tamchosrau
nu îndrãzni sã lupte si se retrase, pornind spre Melitene, pe Eufrat, urmãrit de lustinian. Astfel, se
ajunse la bãtãlia de la Melitene, care a tinut douã zile si în care persii au fost zdrobiti (575). A
fost, dupã pãrerea lui Stein, „cea mai mare bãtãlie a veacului, si în tot cazul una din cele mai
strãlucite victorii pe care Imperiul le-a
Stein, op. cit., p. 59-60.
724
câstigat vreodatã asupra persilor"456. Ea e pusã de acest istoric alãturi cea de la Busta Gallorum,
repurtatã, în acelasi secol al Vl-lea (iunie 552), de Narses împotriva lui Totila. O pradã imensã a
cãzut în mâinile bizantinilor, între altele 24 de elefanti, pe care lusti-nian i-a trimis la
Constantinopol. Regele persilor cu mare greutate a putut scãpa din aceastã dezastruoasã
înfrângere, întorcându-se în capitala sa în toamna anului 575. lustinian s-a îndreptat spre
Armenia, care a devenit iarãsi bizantinã, si a înaintat prin Azerbaigean (Atropatene)457 pânã la
Marea Caspicã, unde s-a instalat, cu trupele sale, pentru a ierna. Adânc impresionat de neizbânda
sa, Chosroes începu negocieri de pace si un armistitiu de 3 ani (575-578) s-a încheiat, în timpul
cãruia au urmat lungi tratative în vederea pãcii, care în cele din urmã se rupserã. Tiberius a dat în
577 lui Maurikios, comes excubitorum, comanda trupelor Orientului (magister militumper
Orientem si strategos au-tokrator)458. Bun general, Maurikios îsi recrutã armata din Cappadocia,
pe care o cunostea bine, si din provinciile vecine, îsi fixã apoi cartierul la Citharizon, metropola
Armeniei a IV-a si timp de douã luni se ocupã de pregãtirea campaniei, învãtându-si trupele a
sãpa santuri, muncã obositoare si deci foarte putin plãcutã, care din cauza disciplinei slabe a
trupelor din Orient,
456 Op. cit., p. 68.
457 (Asupra situatiei anterioare si a geografiei acestei regiuni, v. mai recent M. Schottky, Media
Atropatene und Gross-Armenien in hellenistischerZeit, Bonn, 1989.]
458 P. Goubert, op. cit., p. 72.
725
a fost lãsatã în pãrãsire459. Cu câteva sãptãmâni înainte de expirarea armistitiului de 3 ani,

Chosroes a dat ordin lui Mebodh sã deschidã ostilitãtile. Acesta a intrat în Mesopotamia
bizantinã, devastând-o. Maurikios, ca represalii, pãtrunse în Arzanene, care cãzu toatã în mâinile
sale; populatia crestinã refugiatã pe teritoriul bizantin a fost deportatã în insula Cipru. Pãtrunse
apoi pânã la Singara, care cãzu de asemenea în mâinile sale.
6. Situatia în Apus si în Peninsula Balcanicã.
Care era, în aceastã furtunoasã vreme, situatia în Apus si la frontiera Dunãrii ?
în Italia, longobarzii se întinseserã mult, neîntâmpinând rezistentã, în iarna sau toamna anului
579, ei începurã a asedia Roma, pe care nu izbutirã, fireste, sã o cucereascã, barbarii neavând nici
o experientã în arta asediului. Patriciul Pamphronius, care avea locul întâi în Senatul vechii
Rome, venise (în 577 sau 578) la Constantinopol ca sã cearã ajutor împotriva longobar-zilor.
Caesarul Tiberius nu avea însã trupe pentru a rãspunde acestei chemãri, toate fiind absorbite în
aprigele lupte cu persii si avarii. El se mãrgini deci a-i restitui cele 3.000 de livre de aur, pe care
Pamphronius le adusese ca o contributie de rãzboi si îl sfãtui sã întrebuinteze acesti bani pentru a
atrage, dacã e cu putintã, duci longobarzi în serviciul imperiului; dacã aceasta
459 Menandros, FHG, IV, fr. 58, p. 259: 'Papaioit jap r;
726
nu va izbuti, atunci sã-i întrebuinteze pentru mituirea ducilor franci ca sã lupte împotriva
longobarzilor460. Altã ambasadã, trimisã de Senat si de papã dupã moartea împãratului Iustin, nu
a putut obtine de la împãratul Tiberius decât trupe cu totul insuficiente, împãratul frãmântã mult,
cu metodele cunoscute ale diplomatiei bizantine, curtile regilor germani. Cu Chilperich a
schimbat ambasade, pe Gundovald s-a strãduit sã-1 impunã ca urmas lui lui Guntram al
Burgundiei, împotriva cãruia a fãcut sã se alieze Chilperich, regele Neustriei, cu Austrasienii. Dar
Tiberius pare cã a sperat mult într-o interventie francã, la care se va ajunge însã numai sub
Maurikios.
La frontiera Dunãrii, pericolul slav se accentueazã, în 578, slavii nãvãlesc în Thracia în masã -
vreo sutã de mii, dupã câte ne spune Menandros461 - prãdând aceastã provincie si multe alte
regiuni; ei pãtrund în 581 pânã la Zidul cel lung. Tiberius nu avea armatã ca sã înfrunte nici o
singurã parte a dusmanilor, nicidecum fortele lor la un loc, afirmã Menandros, armatele
imperiului fiind concentrate în luptele grele cu persii. De aceea, Cesarul trimise o solie la Baian,
care în acel timp era ostil imperiului, pentru a-1 convinge sã porneascã un rãzboi asupra slavilor
în locurile lor din stânga Dunãrii, ca sã-i facã sã înceteze jafurile în im-
460 Menandros, FHG, V.IV, fr. 49, p. 253. E. Stein, pp. 107-108 si p. 115, n. 6.
461 Menandros, FHG, IV, fr. 47, p. 251: Kam SE m exoq Ti6epiov K&varavnvov Kaiaapoq
BamÃeiaq ev Tt/ tvvrive%5ri m I,KKa6t]v&v Mvog ns%pi nov
Tpaicrjv KO.I dAAa noXXâ
727
periu, vãzând primejdia la ei acasã. Haganul nu a fã-cut-o numai pentru serviciul imperiului,
adaugã Mena-dros, ci si fiindcã avea sã dea o lectie slavilor, care mai înainte se rãzvrãtiserã,
omorându-i solii, când acestia veniserã sã le cearã tributul. Tiberius îl trimise apoi pe loan, care
cârmuia prefectura Illyricum, sã-1 transporte cu flota pe malul drept al Dunãrii pe Baian cu
trupele sale, sã-1 ducã apoi de-a lungul fluviului pânã în Scythia, unde sã-i treacã iarãsi în stânga
Dunãrii, în regiunea slavã. Baian aprinse acolo satele si a fãcut mari prãdãciuni, nimeni
neîndrãznind sã i se opunã. Ei eliberarã câteva mii de bizantini captivi la slavi462. Dar scopul nu
a fost atins: „poporul blestemat al slavilor", scrie loan de Ephes, pânã în momentul de fatã (el
scrie în anul 583-584), adicã timp de patru ani, rãmase în provinciile romane, netulburat, prãdând,
arzând si omorând463.
în timpul acestei nãvãliri a slavilor din 578, izbucni din nou si rãzboiul din Africa împotriva
regelui maurilor, Garmules. Gennadius, magister militum per Afri-cam, a dus lupta energic, a
pãtruns pustiind în regiunea maurilor si îl învinse pe Garmules, care-si pierdu viata.
Dupã o domnie atât de agitatã, într-un timp relativ scurt, Iustin al II-lea, simtind cã i se apropie
sfârsitul, îl încorona, la 26 septembrie 578, pe Cesarul Tiberius
462 Menandros, FHG, IV, fr. 48, p. 252. *3 Ap. Ch. Diehl, op. cit., p. 132.
728
ca Augustus si în ziua de 4 sau 5 octombrie 578 îsi încheie viata464.

înainte de toate, pe noul împãrat îl preocupa rãzboiul cu persii, o adevãratã calamitate. Succesele
avute în acest an îl fãcurã sã spere cã persii vor fi acum înclinati sã-i primeascã conditiile de pace.
Sub pretextul notificãrii schimbãrii domniei, Tiberius trimise o ambasadã la curtea persanã, care
ducea si o scrisoare din partea sa. în acelasi timp, Chosroes, sim-tindu-se slab si aproape de
sfârsitul vietii, trimise, la rându-i, un ambasador la Tiberius. în curând însã sosi vestea mortii lui
Chosroes I, care se stinse din viatã la adânci bãtrâneti în februarie sau martie 579465. Solii lui
Tiberius îsi continuarã totusi cãlãtoria, socotind cã noul suveran nu va avea alte sentimente.
Sosind la curtea lui Hormizd al IV-lea, fiul celui dispãrut, avurã însã parte de o primire la care nu
se asteptau. Trimiterea persilor prizonieri nu se învrednici mãcar de o multumire din partea
suveranului lor. Hormizd e zugrãvit de izvoarele grecesti în cele mai negre culori.
Maurikios se afla la Constantinopol si împãratul îl trimisese în Orient, cu ordinul de a porni
împotriva persilor îndatã ce va sti cã ambasada n-a avut rezultatul dorit. Astfel, în vara anului
579, Maurikios a con-
464 P. Goubert, op. cit., p. 78; Stein, op. cit., p. 76. [Pentru politica religioasã a lui Iustin al II-Iea,
putin abordatã în marile sinteze, ca si în studiile de detaliu, este de mentionat A. Cameron, The
Early Religious Policies ofjustin H, „Studies in Church His-tory", 13, 1976, pp. 51-67]
465 fjpot ãpxonevov, scrie Simokattes. cf. Stein, op. cit., p. 90. [Respectivul pasaj din Simottes,
III, 16, 7, se aflã la p. 77 în traducerea româneascã a lui H. Mihãescu.l
dus o expeditie fulgerãtoare în Mesopotamia persanã, în timp ce trei magistri militum trecurã
dincolo de Ti-gris si devastarã Adiabene466.
Pentru anul urmãtor, Maurikios plãnui o expeditie peste Eufrat, pentru a intra în inima Persiei si
a-i da lovitura din urmã. El avea nevoie de concursul lui Mundhir în aceastã întreprindere, care
trecea prin tinuturile sale. Mundhir fusese în februarie 580 invitat de împãrat la Constantinopol,
tratat cu mari onoruri, covârsit de daruri, împreunã cu cei doi fii ai sãi, primind din partea
suveranului si o diademã regalã. Jonctiunea bizantinilor cu arabii s-a fãcut la Circesium, si
împreunã pornirã în josul fluviului Eufrat, prin teritoriul Lachmizilor, unde trebuiau sã treacã
fluviul, pentru a se îndrepta cãtre Ctesiphon, dar cele douã poduri de pe Eufrat fuseserã, între
timp, distruse. Bãnuiala cãzu asupra lui Mundhir, care fu suspectat cã îi va fi înstiintat pe dusmani
despre planurile bizantinilor. Maurikios trebui sã se retragã si sã schimbe directia. Adharmahan
atacã atunci provinciile fãrã apãrare ale imperiului, devasta sãlbatic regiunile de la Tela si Re-
saina, precum si Osroene si Arzanene. Asedie apoi Edessa, fãrã a o putea lua, si se îndreptã spre
Callini-cum, pe Eufrat. Maurikios alergã cu trupele sale acolo (în timp ce Mundhir rãmase pasiv),
si izbuti sã-1 alunge pe Adharmahan.
Cu toate succesele lui Maurikios, Tiberius, nelinistit de progresele lui Baian în Thracia, se sili sã
încheie rãzboiul cu persii. Negocierile au început într-o localitate aproape de Dara. Tamchosrau
nãvãli în teritoriul
P. Goubert, op. cit., p. 80.
730
imperiului si negocierile se rupserã. în câmpia de la Tela D'Manzalat46", lângã Constantina,

bizantinii se ciocnirã cu persii (iunie 581). Un ofiter a lui Maurikios strãpunse pe înversunatul
marzban Tamchosrau cu lancea si trupele lui furã puse pe fugã, urmãrite si distruse în bunã
parte468.
Pe la mijlocul anului 582, Maurikios s-a întors la Constantinopol, fiind salutat ca biruitor;
Tiberius, cu putin înaintea mortii, si-a sãrbãtorit, pentru aceste biruinte, triumful.
Tiberius se apropia acum de sfârsitul vietii. Ultimele sale zile au fost amãrâte de cãderea cetãtii
Sirmium în mâinile vicleanului si cruntului Baian. Expeditia acestuia în tinuturile din stânga
Dunãrii, unde-1 chemase Tiberius, îi arãtase incapacitatea imperiului de a apãra tinuturile
dunãrene. La începutul anului 579, haganul apãrea, cu toate fortele sale, pe Sava, între Sirmium si
Singidinum. Cu o parte a armatei venise el însusi pe uscat, prin Sirmia, în timp ce restul armatei
coborâse cu o flotã de monoxile din Pannonia de Sus, pe Dunãre. Incapabili, ca si alti barbari, sã
execute un asediu, avarii nu puteau cuceri orasul întãrit decât prin foamete, ceea ce era posibil
numai împiedicân-du-i pe bizantini sã aprovizioneze pe apã Sirmium. în aceste scop, Baian hotãrî
sã arunce un pod peste Sava, între Sirmium si Singidinum, ca sã taie legãtura cu corãbii dintre
cele douã orase. Comandantul din Singidinum, Sethus, alarmat, atrase atentia lui Baian, în-
trebându-1 cum îsi permite sã construiascã pod fãrã
467 Stein ortografiazã Tela d'Manyalat.
468 p rif,nhi=H r, 8^
1 P. Goubert, p. 85.
731
voia împãratului. Baian, cu viclenia-i cunoscutã, îl asigurã cã face podul nu spre a unelti ceva
contra Bizantului, ci ca sã meargã împotriva slavilor, trecând în tinuturile lor cu corãbiile
imperiului, cum fãcuse si mai înainte, aducând bizantinilor mii de prizonieri robiti de slavi.
Haganul întãri spusele sale cu jurãmânt, jurând si dupã ritul avar si dupã cel crestin, pe
Evangheliile aduse de episcopul orasului Singidinum. Ceru în sfârsit lui Sethus sã trimitã solia
avarã împãratului, ca sã-1 roage a-i procura corãbiile necesare. Pânã la sosirea soliei, el se grãbi
sã termine podul469.
La Constantinopol, ambasadorii haganului prezentarã cererea stãpânului lor de a se pregãti
corãbiile de trecere la Dunãrea de Jos si comunicarã începerea construirii podului. Tiberius
întelese îndatã adevãratul scop ce se urmãrea, dar stiind slãbiciunea în care se aflau, toate fortele
fiind întrebuintate împotriva persilor, încercã cel putin sã amâne hotãrârea haganului, spre a
câstiga timp. Rãspunse deci solilor cã timpul rãzboiului cu slavii e rãu ales, pentru cã turcii, care,
trei ani mai înainte au luat Bosforos si sunt pe lângã Cherson, auzind de atacul avarilor si trecerea
Dunãrii, ar putea sã-i atace. seful soliei se prefãcu a-1 crede pe împãrat si-i fãgãdui a încerca sã-i
schimbe hotãrârea haganului. Dar câteva zile în urmã alt sol avar sosi la Constantinopol, care
ceru, în vorbe aspre, cedarea orasului Sirmium, ceea ce Tiberius nu admise, desi nu a putut face
mult pentru apãrarea lui470. Asediul continuã. Generalul Theognis, probabil magister militum
' Menandros, FHG, IV, fr. 63, pp. 264-265. 1 Ibidem, fr. 64, pp. 265-267.
732
1STOUIA IMPERIULUI BIZANTIN
per Illyricum, veni în insulele Savei, Casia si Carbona-ria, avu o întrevedere cu Baian, fãrã
rezultat si se despãrtirã pregãtindu-se de luptã. Theognis se afla în fata orasului, cu trupe de tot
insuficiente, în oras bântuia o foamete groaznicã si populatia era indignatã asupra sefilor. Auzind,
împãratul îi scrise lui Theognis sã punã capãt rãzboiului si sã încheie un tratat cu conditia ca toti
locuitorii din Sirmium sã iasã nevãtãmati, fãrã sã-si ia nimic din întregul avut, afarã de o hainã.
Apoi Baian ceru si obtinu plata suplimentarã a sumei anuale suspendate de la începutul
rãzboiului, de trei ori câte 80.000 solidi, si asigurarea cu jurãmânt cã unul din supusii sãi,
compromis într-o aventurã cu o sotie a haganului si fugit în imperiu, îi va fi predat, dacã va fi în
viatã. Prin tratatul încheiat în primãvara anului 582, orasul Sirmium a fost pierdut pentru
totdeauna de cãtre imperiu"171.
Moartea grabnicã a lui Tiberius pare a fi fost pricinuitã de o dizenterie. Când se simti rãu, el îi
numi la 5 august 582 pe Maurikios si pe patriciul Germanos în calitate de Caesari - amândoi fiind
ginerii sãi, cel dintâi cãsãtorit cu Constantina, cel din urmã cu Charito, dupã câteva zile însã apare
Maurikios ca singurul Cae-5flr(el dã singur la 11 august un edict). E probabil, cum socoteste
Stein, cã s-a dat la Curte o luptã pentru tron, în care Maurikios a rãmas biruitor. La 13 august el a
fost numit Augustus de cãtre împãrat si învestit cu însemnele acestei demnitãti, în ziua urmãtoare,
Tiberius muri, iar la 15 august a fost înmormântat, ca si îna-
471 Ibidem, fr. 66, p. 268; Stein, p. 113.
733
intasii sãi, la Sfintii Apostoli, unde îl urmã, un deceniu mai târziu, basilissa Anastasia472.
7. Maurikios (582-602)
Maurikios, ca si Tiberios, era soldat de profesie, cu însusiri militare, pe care si le dezvoltase în
rãzboiul cu persii. Succesele obtinute pe câmpul de luptã fãcuserã din el cel mai de vazã general
al imperiului, ceea ce i-a determinat pe Tiberius sã-1 introducã în familia sa si sã-1 impunã ca
urmas. El venea si dintr-un mediu distins si se deosebea printr-o aleasã culturã. Menandros ne
spune cã împãratul era un iubitor al muzelor (Mou-câv 'Epaairiq), dând cu plãcere atentie poeziei
si istoriei, petrecându-si o bunã parte a noptii cu astfel de ocupatii si stimulându-i pe cei cu
mintea înceatã.
Maurikios a fost socotit - mai ales de unii cronicari vechi armeni si de învãtati moderni de acelasi
neam ca armean de origine; desigur, Sebeos, care a trãit o jumãtate de secol dupã Maurikios si
vorbeste pe larg de domnia sa, nu ne spune nimic despre aceastã origine. Teophylaktos
Simokattes nu pomeneste nici el nimic în aceastã privintã. loan de Ephes, contemporan, nu are de
asemenea nici o stiintã despre originea armeanã a împãratului, dar ne spune cã era din Arabissos,
în Cappadocia. Paulus Diaco-nus, istoricul longobarzilor, care trãieste 150 de ani dupã Maurikios,
pretinde cã acesta a fost cel dintâi împãrat „grec" care a urcat pe tronul Bizantului, iar Evagrios îl
socoteste de origine romanã.
472 E. Stein, op. cit., pp. 98-99. [v. si V. Grumel, La memoire de Tibere UdeMaurice dans le
Synaxaire de Constantinopole, An. Boli., 84, 1966, p. 249-253-1
734
învãtatul Paul Goubert a lãmurit definitiv aceastã chestiune în studiul sãu special publicat cu 10
ani mai înainte de aparitia ex-; celentei monografii consacrate împãratului Maurikios4'3.
Trecând în revistã principalele izvoare asupra locului de origine, numelui si rudelor lui Maurikios,
Goubert constatã cã numele acestuia e latin: Mauritius; tatãl sãu se chema Paul, deci nu avea
nume armean, cum pretind legendele armene, iar fratii si surorile sale aveau toti nume de origine
greacã sau latinã: Petru, strategul, duce de Thracia, Gordia, sora cãsãtoritã cu generalul Philip-
picus, Theoctista, care vorbea curent limba latinã, Damiana, mai târziu cãlugãritã, în fine o fiicã a
lui Maurikios se chema Sopatra.
Maurikios a fost si un literat fin, stia latineste si nu aratã nici o simpatie pentru armeni, în
concluzie, Goubert admite întru totul pãrerea lui E. Stein, dupã care Maurikios era un grec din
Arabis-sos, în Cappadocia, care, situatã în provincia Armenia a IH-a. a putut da nestere versiunii
tardive care face din Maurikios un armean'17''.
în ce priveste afirmatia lui Paul Diaconul cã Maurikios e cel dintâi împãrat de neam grecesc, N.
lorga o explicã în sensul cã cei de dinainte erau socotiti de el drept romani adevãrati475; P.
Goubert o explicã în acela cã scriitorul vrea sã insinueze cã Maurikios, în opozitie cu predecesorii
sãi, nãscuti în provinciile latine ale Europei, se nãscuse în Orient, fiind un cappadocian, aceasta
era de ajuns pentru a face din el un grec476. Familia sa a putut fi si romanã, asezatã apoi în
Arabissos, în Cappadocia.
Maurikios a fost unul din marii împãrati. Era soldat de vocatie. Trecuse prin toatã ierarhia
militarã, ajungând la marile co-
473 „Maurice et l'Armenie. Note sur le lieu d'origine et la familie de l'empereur Maurice", Echos
d'Orient, XXXIX (1941-1942), p. 383 si urm.
474 E. Stein, Studieri zur Gesch. des byz. Reiches, vornehmlich unter den Kaisern lustinus II.
una Tiberius Constantinus, Stutt-gart, 1919 p. 70.
475 Op. cit., p. 197.
476 Byzance avânt l'Islam, tome F", Byzance et l'Orient sous Ies successeurs de lustinien.
L'empereur Maurice, p. 41.
735
menzi prin meritele sale. Cu toatã marea primejdie pe care o înfãtisa acum rãzboiul crâncen cu
persii, el nu a renuntat la stãpânirea din Apus a teritoriilor ce au mai rãmas dupã sfãrâmarea
operei lui lustinian.
Pentru a opri progresele longobarzilor, continuã politica lui Tiberios, care îsi pusese multã
nãdejde în ajutorul francilor. El schimbã mai multe ambasade cu Childebert al Il-lea (570-595),
regele francilor din Austrasia (germanii de la Rin). Acesta îsi trimise trupele în Italia, dar nu-i
putu învinge pe longobarzi.
Pentru a asigura mai bine apãrarea, posesiunilor bizantine din Apus, Maurikios impuse acolo o
schimbare în sistemul administrativ, pentru a întãri puterile autoritãtii bizantine, si crea cele douã
exarhate, de Ravenna si de Africa (sau Carthago). Prin aceste reforme se concentrau din nou în
mâinile guvernatorilor functiunile civile si cele militare.
Peninsula Balcanicã a avut o soartã tragicã în aceastã epocã. De la asezarea avarilor în Pannonia,
ea a fost necontenit strãbãtutã de armatele haganului si de bandele slave din stânga Dunãrii, care
acum inundã cu totul peninsula. Ceea ce era grav e cã în ultimul sfert al secolului al Vl-lea, slavii
încep a se aseza în peninsulã, pe pãmântul imperiului. E faptul cel mai însemnat din aceastã
epocã; el începe procesul care schimbã adânc structura etnicã a tinuturilor din nordul si vestul
peninsulei.
împãratul Maurikios s-a opus cu îndãrãtnicie acestei pãtrunderi a slavilor.
8. Continuarea rãzboiului cu persii.
întrucât statul, sau mai bine zis phylarchatul arab al Ghassanizilor, si-a încetat existenta în cursul
primilor ani ai domniei lui Maurikios, conflictul cu persii a dobândit noi dimensiuni.
lustinian crease statul ghassanizilor pentru a stabili un echilibru fatã de printii arabi de Hira,
vasalii persilor.
în 531, el a dat sefului sãu Harith-ibn-Gobdla (Arethas la greci) titlul de phylarch si o pensiune
mare; îi acordã chiar rangul în-
736
semnat de patrikios. Fiii sãi aveau sã mosteneascã situatia de pbylarcb. Harith era monofizit si a
fost favorizat de Theodora. El a fost, împreunã cu ea, marele protector al lui lacob Baradai.
Triburile siriene sau arabe, care gravitau în jurul Ghassanizilor, devin în mare parte crestine, si
acest stat aproape nomad a fost credincios aliantei cu imperiul pânã cãtre sfârsitul secolului al Vl-
lea.
Ghassanizii au fost întotdeauna protectorii iacobitilor. Succesorul lui Harith ca sef al
Ghassanizilor a fost Al-Mundhir sau Ala-mundar. în 580, el era în culmea gloriei sale. Tiberios se
gândea sã-1 foloseascã pentru a obtine împãcarea monofizitilor divizati în factiuni rivale.
Mundhir urmãrea însã un scop mai interesat: sã-i uneascã pe monofizitii care gravitau în orbita
sa. împãratul îl invitase pe Mundhir la Constantinopole, unde 1-a primit cu mari onoruri,
conferindu-i privilegiul de a purta coroana regalã (580). Pentru a-1 atrage mai mult, Tiberios a
oprit persecutia care, de 10 ani, se dezlãntuise împotriva monofizitilor.
Ca general, Maurikios a fost însã bãnuitor fatã de Al-Mundhir, temându-se de politica lui de
duplicitate. Patriarhul Eutychios era de asemenea dusmanul monofizitilor, fatã de care socotea cã
se cerea o atitudine fermã. Tiberius nu s-a lãsat convins si stiind influenta lui Mundhir asupra
monofizitilor din Orient, cãuta sã împace taberele antagonice.
Dar afacerea podurilor rupte de pe Eufrat a întãrit bãnuiala lui Maurikios care, la Constantinopol,
1-a acuzat dinaintea împãratului pe phylarch de trãdare, împãratul s-a convins si a cãutat sã punã
mâna pe Mundhir si sã-1 aducã la Bizant. Un ofiter sirian Magnus, care comandase în Orient
dupã catastrofa lui Marcian, s-a oferit a-1 aduce împãratului. El era bun prieten al phylarchului si-
1 invitã la sfintirea bisericii construite de el în orãselul Hewarin, între Damasc si Palmyra. în Siria
de sud erau multe trupe concentrate, si Mundhir deveni astfel prizonierul lui Magnus, care-1 ex-
pedie la Constantinopol sub escortã, împreunã cu una din sotiile lui, doi fii si o fiicã477. Tiberius
1-a tinut captiv fãrã a lua vreo mã-
477 E. Stein, p. 94; P. Goubert, p. 255, socoteste între copiii care-1 însotesc pe phylarch, douã
fiice si un fiu.
737
NICOLAE BANESCU
surã contra lui. Dar când ostilitãtile cu persii s-au reluat si trupele Siriei în mare parte au plecat pe
teatrul de luptã al Mesopotami-ei, triburile ghassanide conduse de fiul cel mare al lui Mundhir,
Naman, fiindcã li se suspendase annona, au început a prãda teritoriul imperiului. Insignele regale
si armele lui Mundhir foseserã duse, dupã arestarea lui, la Bostra. Arabii reclamau aceste lucruri
sub amenintarea de a da foc orasului. Ducele Arabici, cu putinele trupe pe care le avea, riscã o
luptã pe care o pierdu împreunã cu viata. Locuitorii predarã atunci armele si insignele sefului
arab. Aceastã întâmplare decise acum soarta lui Mundhir. Tiberios, pentru a restabili ordinea,
considerã cã mijlocul cel mai bun era sã dividã familia. El decise sã proclame ca rege un frate al
lui Mundhir. Magnus a îndeplinit aceastã ceremonie, înconjurat de o mare armatã. Dar dupã 20 de
zile, fratele lui Mundhir, care fusese instalat ca rege, a murit. Magnus a murit si el în curând, în
împrejurãri pe care nu le cunoastem.
Sub Maurikios s-a pus capãt situatiei intolerabile a micului stat ghassanid. Procesul de înaltã
trãdare al lui Mundhir se terminã cu exilul sãu si al familiei, care-1 însotea în Sicilia (584).
Naman s-a prezentat împãratului pentru a obtine eliberarea tatãlui. Maurikios jurã cã-1 va
rechema, dacã fãgãduia sã lupte contra persilor, dar cerea în acelasi timp sã primeascã si uniunea
cu chalkedonienii, ceea ce Naman a refuzat, sub cuvânt cã iacobitii 1-ar ucide. El a fost prins pe
drumul întoarcerii si trimis în exil cu tatãl sãu.
Cu aceasta regatul arabilor ghassanizi îsi aflã sfârsitul. El a fost împãrtit între 15 sefi. Istoricii
monofiziti pretind cã cei mai multi au trecut de partea persilor, ceea ce Goubert gãseste
exagerat478.
Noul împãrat a numit la comanda trupelor Orientului pe loan Mystakon, mai înainte magister
militum per Armeniam. Acesta a pornit îndatã împotriva persilor (582-583) aflati lângã Amida, la
confluenta apei
4™ Privitor la aceste evenimente, v. si Stein, care combate ideea unei trãdãri a lui Mundhir, op.
cit., pp. 93-96.
738
Nymphios'17' cu Tigris. Bãtãlia a fost pierdutã de bizantini din cauza hypostrategului Kurs, un
scit inactiv în timpul în care celelalte trupe au luat viguros ofensiva. Mystakon a asediat apoi
Acbas, o fortãreatã aproape inaccesibilã, pe munte, lângã Nymphios, dar, atacat energic, s-a retras
cu mari pierderi480.
El a fost înlocuit cu Philippicus, cãsãtorit cu Gordia, sora lui Maurikios481.
Acesta punea adesea în fruntea armatelor rudele sale apropiate, neavând prea mare încredere în
generalii sãi.
Prima sa campanie în Persia a avut loc, probabil, în toamna anului 584; a doua campanie, în
primãvara lui 586, când nãvãli în Arzanene. Ele nu au avut mari rezultate. Persii devastaserã în
acelasi timp împrejurimile cetãtii Martyropolis482. A treia campanie, în 586-587, dupã primirea
unei ambasade insolente a persilor, la Amida, a dus la lupta de la Solachon (azi Salah, sau, poate,
localitatea armeanã Salk)483, la 30 km de Dara, unde cu toatã indisciplina trupelor, care, în loc
sã-1 urmãreascã pe dusmanul învins, se împrãstiau dupã pradã, lupta s-a sfârsit cu o serioasã
victorie a bizantinilor. Lupte de hãrtuieli au avut apoi loc, nu prea fericite pentru Philippicus.
479 Aceastã apã forma hotarul între Armenia a IV-a bizantinã si provincia Arzanene a persilor.
480 P. Goubert, op. cit., p. 90.
481 Cedrenus, I 692 (Bonn); el pune acesta numire în al 2-lea an al domniei.
482 V. Goubert, pp. 91-98.
483 Ibidem, p. 95, n. 3.
739
NICOLAE BANESCU
în anul 587 a intrat în scenã Heraklios, tatãl viitorului împãrat. Philippicus, pe care boala îl fãcea
acum inactiv, îl trimise spre sud, cu o parte din trupe. Heraklios trecu Tigris, pradã Mesopotamia
persanã, dând foc oraselor mari. La începutul iernii, Philippicus îsi duse trupele la odihnã,
încredinta comanda supremã lui Heraklios, iar el porni spre Constantinopol. în drum aflã cã
împãratul, nemultumit de neizbânzile si inactiunea sa, îi retrãsese comanda, numindu-1 în locul
sãu pe Priscus (588).
El se rãzbunã, poruncind lui Heraklios sã se retragã în Armenia si sã-i încredinteze armata lui
Narses, guvernatorul Constantinei. El îi porunci totodatã lui Heraklios sã publice edictul lui
Maurikios care-1 invita sã reducã cu un sfert plata si ratia soldatilor, edict pe care el încã nu-1
publicase, spre a nu indispune trupele. Heraklios executã dispozitiile lui Philippicus, simtindu-se,
poate, jignit de a nu fi fost înaintat la comanda supremã. Mãsurile împãratului provoacã între
soldati un climat de revoltã484.
Priscus, un general capabil, hârsit în lupte grele, a gãsit la Monokarton, metropola provinciei
Osroene, armata în debandadã, obisnuitã cu libertatea fãrã frâu din timpul lui Philippicus. El o
tratã cu superioritatea ce-i impunea disciplina militarã, si provocã nemultumirea generalã a
trupelor, indignate pe deasupra de decretele imperiale. La 20 aprilie 588, izbucni revolta militarã.
Soldatii au atacat cu pietre cortul generalului. Priscus încalecã si fugi la Constantina. Interventia
episcopului de Constantina, trimis ca mediator, anun-
484 Ibidem, pp. 103-104.
740
tând revocarea edictului imperial, nu a avut nici un efect. Soldatii au cãlcat în picioare imaginile
împãratului. Rebelii dãrâmarã si jefuirã cortul generalului, apoi îl silirã pe Germanos, ducele
Feniciei libaneze, sã ia comanda supremã.
Plecat la Edessa, unde se simtea mai în sigurantã, Priscus a scris împãratului, care dãdu ordin Iui
Philip-picus sã plece în Orient, sã linisteascã miscarea pe care o provocase; Priscus fu degrevat de
comandã, care i-a fost redatã lui Philippicus. El pãrãsi Edessa si se duse la Constantinopol.
Armata revoltatã nu voi sã-1 primeascã pe Philippicus, un las si fugar. Acesta asteptã la
Hierapolis desfãsurarea evenimentelor. Persii profitarã de anarhia armatei bizantine si nãvãlirã în
teritoriul imperiului. Aristobul sosi de la Constantinopol cu un mesaj cãtre trupe. El le vorbi, le
împãrti daruri, fãcu apel la unire în fata dusmanului. Armata se reconstitui, merse asupra persilor.
La Martyropolis, în toamna lui 588, o luptã sângeroasã are loc. Trei mii de persi si multi taxiarhi
cãzurã prizonieri. Putini scãparã la Nisibis. Grigorie, episcopul de Antiochia, prelat venerat de
populatie, a fost trimis de împãrat sã potoleascã definitiv nemultumirea soldatilor si sã-i facã sã-1
primeascã pe Philippicus. Prelatul, cu marele sãu prestigiu, reusi în misiunea sa. Philippicus reluã
co-rnanda si duse armata la asediul cetãtii Martyropolis, cuceritã mai înainte de persi prin trãdare.
Higgins dateazã aceastã cucerire dupã aprilie 589485. Asediul nu reusi, iar Philippicus se retrase,
dar în primãvara ur-
485 M J. Higgins, Cbosroes II's votive offering at Sergiopolis, BZ, 48, 1955, p. 90.
741
mãtoare, 590 sau 589486, se întoarse. Hormizd trimise întãriri sub conducerea lui Mebodh, la
care se uni si Aphraates, comandantul trupelor persane din Armenia. Dupã o luptã sângeroasã,
bizantinii au biruit, dar persii izbutirã sã pãtrundã în oras. Philippicus renuntã atunci la asediu si
se retrase la cartierul de iarnã în 590-591487, unde a construit, la micã depãrtare, un alt oras,
numit Maurikiopolis, pentru a-i supraveghea si ataca pe dusmani.
împãratul a luat atunci comanda cumnatului sãu si i-a dat-o tracului Komentiolos, care luptase pe
frontul de nord împotriva avarilor. El câstigã o victorie strãlucitã împotriva persilor la Sisaurane
(azi Sarwan), datoritã bravurii lui Heraklios, care, într-un moment critic, când lupta era aproape
pierdutã, s-a aruncat asupra dusmanilor, doborându-1 pe Aphraates, care galopa în fruntea
persilor. Acestia îsi pierdurã curajul si bãturã în retragere pânã la Nisibis. Komentiolos a
împresurat apoi Martyropolis si a cucerit fortãreata Acbas, care domina aceastã cetate488.
Bahram Ciobin, vestit prin victoria lui asupra turcilor, e trimis în 589 împotriva bizantinilor în
Suania, posesiunea acestora în Caucaz. Romanos, un bun general, câstigã asupra lui o mare
biruintã.
Curând dupã aceastã luptã (589-590), Bahram se revoltã împotriva lui Hormizd, care, dupã
izvoarele grecesti, 1-a insultat într-o scrisoare. Dupã o altã versiune, regele fusese indignat de
putinul ce 1-a primit din
Ibidem. Ibidem, p. 91. ! P. Goubert, op. cit., pp. 116-117.
742
prada cãzutã de la turci în mâinile generalului. Bah-ram porneste asupra capitalei. O revolutie de
palat îl rãstoarnã pe Hormizd, care, orbit si închis, a murit în
împrejurãri misterioase489. Fiul sãu, Chosroes al II-lea, e proclamat rege.
Noul suveran încercã sã-1 câstige pe Bahram, pro-mitându-i iertare pentru rebeliune si al doilea
loc în regat. Rebelul rãspunse printr-o scrisoare insolentã. Regele si-a strâns atunci cât mai multe
trupe si, însotit de unchiul sãu Bindoes, a trecut Tigris si a mers în întâmpinarea dusmanului sãu.
Armatele s-au întâlnit în-tr-o câmpie, despãrtite printr-un râu, undeva în împrejurimile capitalei,
Ctesiphon. Câteva zile se petrecurã în tratative sterile si hãrtuieli. Evagrios ne spune cã Bahram a
mers contra lui Chosroes, iar acesta si-a dat seama cã trupele sale sunt mai putine si nici nu i se
pãreau prea credincioase. El s-a decis sã fugã. înconjurat de o mânã de nobili si o grupã de
sateliti, pãrãsi în goanã Chesiphon si trecu Tigrul. Data acestui eveniment fiind viu discutatã de
savanti, dupã Goubert, trebuie fixatã cãtre sfârsitul primãverii anului 590490. Strãbãtând desertul
Mesopotamiei, regele fugar a ajuns la Circesium, cu sotiile sale, doi copii si mai multi nobili.
Acolo a încredintat guvernatorului Pro-bus o scrisoare cãtre împãratul Maurikios si Comentio-los,
care rezida la Hierapolis491, o transmise, cu infor-
489 Ibidem, op. cit., pp. 123-127.
490 Ibidem, p. 139- Cf. R. P. Peeters, Les ex-voto de Khosrau Aparwez ã Sergiopolis, An. Boli.,
t. LXV, Bruxelles 1947, p. 8. Dupã Higgins, op. cit., fuga lui Chosroes s-ar plasa cãtre primãvara
anului 591.
491 Metropola provinciei Euphratesia.
743
NICOLAE BANESCU
matiile sale, la Bizant, în aceastã scrisoare, redatã de Simokattes, Chosroes al II-lea implorã
ajutorul împãratului.
între timp, Bahram luã în stãpânire tezaurul si in-signiile regale, se instala în palat si se încorona
rege (9 martie 590).
împãratul rãspunse rugãmintii lui Chosroes, hotãrând a-1 sprijini. Acesta s-a dus la Hierapolis,
unde Co-mentiolos, care primise poruncile suveranului sãu, îl primi cu onoruri si-i dãdu o gardã
personalã. Chosroes începu sã-si recruteze trupele. El îl trimise pe unchiul sãu Bestam în
Armenia, unde avea multe simpatii, si, ajutat de printii locali, îsi ridicã o armatã numeroasã.
Bahram expedia în acest timp o ambasadã lui Mauri-kios, promitând sã cedeze Nisibis si tot
teritoriul pânã la Tigris, în schimbul neutralitãtii. Dar împãratul respinse aceste propuneri si
rãmase la hotãrârea sa de a-1 sustine pe Chosroes al II-lea, cu toate cã Senatul a fost de pãrere sã-i
lase pe dusmani a se macinã între dânsii492. Ceea ce a tras mult în cumpãnã în decizia sa,
observã foarte bine G terbock, a fost repulsia lui Mauri-kios de a sprijini pe uzurpator împotriva
stãpânului sãu legitim. Astfel, pentru întâia si singura datã, spune acelasi învãtat, trupe romane
luptarã cot la cot cu persii, ca aliati ai lor, si încã mai mult: când, dupã victoria finalã, trupele
bizantine s-au retras, ele lãsarã, la dorinta lui Chosroes, 1000 de greu-înarmati, garda
492 Dupã câte ne relateazã Sebeos (Istoria lui Heraklios) si loan de Nikiou, citati de Goubert, în
Les rapports de Khodiran II, Roi des Rois Sassanide avec l'empereurMaurice", „Byzantion", t.
XIX (1949), p. 89.
744
personalã pentru a-1 apãra193. Chosroes al II-lea fãgãduia a ceda imperiului Dara si
Martyropolis, o parte a Armeniei persane, si se obliga a observa o pace perpetuã cu Bizantul, a nu
mai reclama subventia plãtitã mai înainte persilor. Maurikios îl asigurã pe rege de protectia sa si
acesta pleacã, împreunã cu Komentio-los, la Constantina (Tela d'Mauzalat).
Astfel începe rãzboiul imperiului cu uzurpatorul Bahram. în curând, Nisibis si Martyropolis s-au
predat lui Chosroes al II-lea. în primãvara lui 591, Komentio-los e trimis de împãrat în altã parte,
si în locul sãu e numit Narses. Regele, covârsit de daruri din partea lui Maurikios, care îi dãduse
si o gardã regalã, îi atrase de partea sa pe multi dintre oamenii lui Bahram si trecu la ofensivã,
punându-si în sigurantã sotiile si copii în orasul Singara, puternic fortificat. Armata regelui trece
Tigris; Seleucia se predã lui Mebodh, care intrã apoi în Ctesiphon, proclamând regalitatea lui
Chosroes al II-lea. El trece la Noua Antiochie, (Antiochia Persiei), si locuitorii îi predau orasul, în
care sunt ucisi un numãr mare de evrei, care sprijinirã uzurpatia lui Bahram. Armata bizantino-
persanã înainteazã în regiunea fluviului Zab, unde face jonctiunea cu trupele Armeniei, conduse
de Mystakon (septembrie 591), jonctiune pe care în zadar cãutase Bahram s-o împiedice.
Armatele lui Chosroes au ajuns în câmpia de la Gantzak (azi Tauriz, Tabriz). Bahram se opreste
pe malurile râului Blarathos sau Balarath, unde cele douã armate se ciocnesc. Dupã o crâncenã
încãierare, oastea lui
493 Byzanz und Persien in ihren diplomatisch - v Ikerrechtli-chen Beziehungen im Zeitalter
lustinians, Berlin 1906, p. 33.
745
NICOLAE BANESCU
Bahram e decimatã. Sebeos, care descrie lupta, spune cã râuri de sânge au udat câmpul de bãtaie;
multime de elefanti, de pe care arcasii trãgeau, au cãzut în mâinile armatei bizantino-persane, pe
care i-au dus regelui. Bahram a reusit sã fugã cu 10.000 de oameni. Un detasament bizantin,
comandat de Marinus, porni în urmãrirea lui, dar, dupã zece zile, s-a întors fãrã un singur
prizonier: Bahram a dispãrut, dupã, unii, la turcii orientali494; Chosroes al II-lea a semnat, în
toamna anului 591, un tratat de pace cu bizantinii, prin care le restituia Dara (ale cãrei chei
fuseserã trimise mai dinainte împãratului) si Martyropolis, le ceda cea mai mare parte a Armeniei
persane, încât frontiera imperiului ajunge acum la lacul Van si în apropiere de Tiflis495.
Provinciile armene au fost reorganizate si nomenclatura schimbatã de Maurikios, în urma
cesiunilor fãcute de Chosroes al II-lea la revenirea sa la tron.
1. Prima Armenie = Armenia a treia a lui lustinian.
2. Armenia secundã = Armenia secundã a lui lustinian.
3. Armenia mare = Armenia primã a lui lustinian.
4. Armenia a patra cuprinde districtele Sophene, Digissene, Anzitene, Orzianine, Maizuron.
5. Mesopotamia lui Maurikios cuprinde Armenia a patra a lui lustinian si Arzanene.
Teritoriile cedate lui Maurikios de Chosroes al II-lea au fost: 1. Arzanene si partea de nord a
Mesopotamiei (inclusiv Daras) pânã la Nisibis; 2. Parte din Armenia pânã la Dovin. Districtele
dinainte erau adãugate Armeniei a IV-a a lui lustinian si toatã provincia numitã Mesopotamia; cea
din urmã a format o nouã Armenia a IV-a. Orasele Nisibis la sud, Dovin la nord, au rãmas în afarã
de hotarele romane.
194 Goubert, op. cit., pp. 153-164.
95 Ch. Diehl, op. cit., pp. 130-131; Goubert, p. 167 si urm.
746
l
Cât timp a trãit Maurikios, Chosroes al II-lea si-a respectat obligatiile, iar provinciile bizantine
ale Asiei nu au cunoscut nici o invazie a persilor.
9. Luptele cu avarii si slavii.
Toate fortele imperiului fiind întrebuintate pânã acum în rãzboaiele cu persii, frontiera de nord a
rãmas aproape deschisã incursiunilor sãlbatice ale avarilor si slavilor.
îndatã dupã cãderea cetãtii Sirmium în mâinile ha-ganului, acesta a nãvãlit în imperiu, cutreierând
regiunea de la Singidunum pânã la Anchialos (583). în primãvara anului 584, împãratul trimitea
ambasadã la hagan pe Elpidios si Komentiolos, pentru a reînnoi tratatul.
Haganul a cerut sã i se adauge 20.000 de solidi la cei 80.000 de pânã acum496.
în anul 586, avarii au nãvãlit în Macedonia, devastând multe orase si ajungând pânã la
Thessalonic, pe care-1 asediazã. Populatia s-a apãrat si, în rezistenta ei Sfântul Dimitrie, patronul
orasului, a avut un rol principal, care a trecut si în arta epocii: relieful unui chivot, publicat de
învãtatul grec Xyngopulos si reprodus de Amantos497, îl înfãtiseazã pe Sf. Dimitrie în costum
militar, respingându-i de la ziduri pe cãlãretii avari.
•** D Iger, Regesten, l Teii, 82.
*" Op. cit., p. 274; în Minunile Sfântului Dimitrie aflãm interesante informatii asupra atacurilor
slavilor împotriva metropolei Balcanilor si a rezistentei locuitorilor, ajutati de sfântul patron al
orasului (Acta Sanctorum, oct., t. VI, 104 si urm.) (Migne, PG, t. 116, col. 1204 si 1326). Cf. O.
Trafrali, Thessalonique des origines
NICOLAE BANESCU
în atacul asupra Thessalonicului, avarii erau însotiti de slavi, ca si altã datã. în 587, ei au nãvãlit
în Moesia, prãdând orasele Ratiaria, Dorostolon, Bononia, Marci-anopolis; trecurã Balcanii pânã
la Adrianopol498.
O schimbare s-a produs numai cu anul 591, când Maurikios, terminând rãzboiul cu persii, a putut
rechema trupele din Asia si a organizat apãrarea frontierei de nord.
Dar înainte de a expune campaniile de la Dunãre; ne oprim un moment asupra aventuroasei teorii
a învãtatului german Fallmerayer, privitoare la pretinsa slavizare totalã a poporului grec, cu
exceptia oraselor maritime, în zilele împãratului Maurikios. Teoria a fost expusã în lucrarea care a
fãcut atâta zgomot, intitulatã: Geschichte der Halbinsel Moreea wãhrend des Mittelalters,
Stuttgart, 1830. Ipoteza lui Fallmerayer a fost dãrâmatã stiintific de Cari Hopf în lucrarea
Geschichte Griechenlands vom Beginn des Mittelalters bis auf unsere Zeit, Leipzig, 1867.
Desigur, nume slave sunt multe pe pãmântul grecesc, toponimia o adevereste, ca si la noi, în
stânga Dunãrii, mult sânge slav s-a amestecat cu sângele elen în aceastã epocã, dar de o slavizare
a poporului grec nu se poate vorbi. Complet slavizat a fost, în epoca acestor nãvãliri si în
generati-
au XIV siecle, Paris, 1913- [Scrierea are si o editie anastaticã, prin grija Institutului de Studii
Balcanice din Thessalonic, 1993 (col. „Archeio historikon meleton", 3). Pentru „Miracula Sancti
Deme-trii", dispunem azi de editia comentatã a lui P. Lemerle, Les plus anciens recueils des
miracles de Saint Demetrius et la penetration des Slaves dans Ies Balkans, t. I-II, Paris, Ed. du
CNRS, 1979.l 498 Ibidem, p. 275; Ch. Diehl, op. cit., p. 133-
748
ile urmãtoare, nordul Peninsulei Balcanice, tinuturile de azi ale limbii sârbo-croate si ale celei
bulgare.
Dacã însã teoria lui Fallmerayer a cãzut, ca orice teorie exageratã, cei mai multi istorici moderni,
pornind de la unele texte confuze ale scriitorilor bizantini din secolul al Vl-lea, admit ca fapt
indiscutabil cã încã din acest secol slavii s-au asezat în Grecia si chiar în Peloponez, au stabilit, ca
sã întrebuintãm expresia acestor istorici, „colonii" nu numai în Peninsula Balcanicã, dar si în
Grecia propriu-zisã.
Existã, între izvoarele grecesti ale epocii, doi autori care au dus în special la aceastã concluzie:
Menan-dros si Evagrios. Cel dintâi scrie într-un loc, cum am vãzut mai înainte, cã „devastatã
fiind Hellada de cãtre sclaveni si în toate pãrtile amenintatã de primejdii, unele dupã altele"499,
Tiberius, neavând forte suficiente ca sã le reziste, a trimis ambasadã la Baian, sã-1 convingã a-i
ataca pe sclaveni la ei acasã, în stânga Dunãrii, spre a-i sili, în acest chip, sã înceteze prãdãciunile
lor în imperiu. Cum aratã, însã, cu multã dreptate învãtatul atenian C. Amantos, care a lãmurit
sensul multor termeni geografici grecesti din Evul Mediu, prin „Hellada" din acest pasaj nu
trebuie sã întelegem Grecia propriu-zisã, ci tara bizantinã din aceste pãrti, tinuturile de la sudul
Dunãrii, unde slavii nãvãleau de obicei dupã pradã500.
499 FHG, fr. 48, p. 252: Kepaiônevrjg rffe 'EUâSoq vno 6t]vâv rtai âjtavmxoOev
ãKKLna.KXr\ka>v avTfj ântipTrifievcov râv KivSvvcov, o Tidepiog etc.
500 C. Amantos, 'laropicc TOV Pvtavnvov Kpãmvq, voi. I (395-867 \i. Xp.), Athena, 1939, pp.
281-282.
749
Ceea ce confirmã aceastã interpretare - si a scãpat atentiei învãtatului Amantos - este expresia
întrebuintatã de Menandros câteva rânduri mai jos, când spune cã, prin atacul sãu, Baian trebuia
sã-i sileascã pe scla-veni, târâti la dânsii de propriile lor nenorociri (Tofg oiKeioiq
dvtfeAjcd/ievoi KOtKoîq), sã înceteze de a devasta tara romanã (navaaivco nev rov TT)V
'Pco/j.aiKr]v herfhaTEÎv). Termenul r\ 'PcoâiKi) (tara romanã, România) întrebuintat aici
determinã adevãratul înteles al celui de jEAAdg, întrebuintat de autor la începutul pasajului în
chestiune.
Evagrios, la rândul sãu, ne spune, între altele, urmãtoarele: „avarii de douã ori ajungând pânã la
asa numitul Zid cel Lung, au luat cu asalt Singidinum, An-chialos si toatã Hellada si alte orase si
cetãti, si le reduserã la sclavie"501. Amantos observã cu dreptate anomalia acestui pasaj. Odatã ce
autorul spune 'At%iaA.6v re Kai TTJV 'EÃkccSa nãaav KCCI eiepaq noÃeit, punând alãturi
Grecia cu „alte" orase si cetãti, Singidinum cu Zidul cel lung, nu mai poate fi vorba de Grecia
propriu-zisã. Aceasta ne-o aratã si pasajul corespunzãtor din Theophanes, pasaj care derivã din
Evagrios, cum bine observã Amantos, dar într-o formã corectã si logicã. El sunã în adevãr la
cãlugãrul cronicar astfel: „Haganul a devastat orasul Singidunum si multe alte orase subjugate,
care se aflã în Illyricum; el luã si Anchialos si ameninta sã ruineze si Zidul cel lung". „Hellada"
lui Evagrios corespunde deci circumscriptiei militare Illyricum de la Theophanes, cum conchide
Amantos.
1 Ed. Bidez-Parmentier, Londra 1898, p. 288, citatã de Amantos.
750
în acelasi chip trebuie înteleasã expresia si la sirianul loan de Ephes, când, vorbind despre
nãvãlirea slavilor din al treilea an al domniei lui Tiberius, afirmã cã ei „au strãbãtut toatã Hellada,
provinciile Thesaliei (Macedoniei) si Thraciei", au cucerit orase si cetãti... pustiiserã, arseserã
totul pânã la 2idul cel lung. Aceeasi enumerare confuzã. Ca si la scriitorii greci, „Hellada" nu
poate avea aici decât întelesul de „România", tara bizantinilor.
De altminteri, e vrednic de notat, cum observã Aman-tos, cã la Theophylaktos Simokattes, care
descrie atât de amãnuntit aceste incursiuni ale barbarilor, nu se vorbeste niciodatã despre o
nãvãlire a lor în Grecia propriu-zisã.
Cât despre stirile posterioare, cu privire la pãtrunderea barbarilor în Grecia încã din veacul al Vl-
lea, cercetãrile noi au dovedit cã ele se sprijinã pe aceiasi autori.
De aceea, socotim cã de o pãtrundere a slavilor în Grecia nu poate fi vorba decât în veacul al VH-
lea si posterior.
Odatã încheiatã pacea cu persii, Maurikios îsi îndreptã energic actiunea militarã la frontiera de
nord, unde zicea cãtre Priskos, eroul acestor expeditii, cã barbarii nu se vor linisti, dacã imperiul
nu va pãzi cât mai bine Dunãrea502. De la 591 pânã la sfârsitul domniei (602), rãzboiul a fost aici
Continuu, purtat cu în-
502 Simokattes, ed. De Boor, Leipzig 1887, p. 230: e<pacKLv 6 Tap ia IIpiaKQ) OVK ãv
fipeôir\ TO jSdp/îapov, ei nr\ TOV "larpov iq ia fidAiora m
751
NICOLAE BANESCU
dârjire, si armatele imperiului repurtarã împotriva barbarilor avaro-slavi mari biruinte, împãratul,
care dãduse ca general a doua probã de vitejie, se gândise a lua personal conducerea trupelor sale
si numai cu greu a fost întors de la hotãrârea sa, dupã cum ne afirmã Simokattes. Ajungând la
Anchialos si primind vestea sosirii soliei de la franci si persi, Maurikios se întoarse în capitalã,
încredintând comanda lui Priskos, iar alegerea nu putea fi mai bunã. Luptele se dãdurã pe linia
Dunãrii, Priskos silindu-se sã împiedice trecerea fluviului; de mai multe ori el însusi trecu
dincolo, fugãrindu-i pe barbari în locurile lor.
în incursiunile sale, Baian ajunse de câteva ori la Marea Neagrã. Astfel, în anul 592 el, venind de
la Anchialos, se îndreptã spre Adrianopol. Priskos încercã a-1 opri, dar, având prea putine trupe,
se închise în Tzurulon (Ciorlu), unde a fost asediat de hagan. La zvonul cã flota imperiului a
pornit spre Dunãre, acesta tratã cu Priskos, si se retrase în schimbul unei însemnate
indemnizatii503.
în anul 593, Priskos se îndreptã împotriva slavilor, trecu Dunãrea pe la Durostorum, învinse
bandele lui Ardagast, puse mâna pe tabãra slavilor si luã multi prizonieri, pe care îi transmise la
Constantinopol. Altã bandã e surprinsã si capturatã cu cãpetenia ei, Muso-kios, trãdat de un gepid
crestin. Dupã aceste fericite
503 Cf. D Iger, Regesten, l Teii, 102; Simokattes, 229; Cedre-nus, I, 697-89; Kulakovski, Istoria
Bizantului (în ruseste) voi. II, Kiev 1912, pp. 455 si urm. [Scrierea a fost retipãritã anastatic, Ju.
Kulakovskij, Istorija Vizantii (395-717), Preface by Ivan Dujeev, voi. I-III, Londra, VR, 1973J
752
rezultate, când armata se pregãtea sã treacã în imperiu, primi ordinul lui Maurikios de a rãmâne în
stânga Dunãrii si a petrece acolo iarna. Aceasta a provocat nemultumirea trupelor si cu greu
Priskos le putu linisti, dupã care trecu înapoi, în imperiu. El a trebuit sã împartã prizonierii slavi
cu haganul, care voia sã-i împiedice trecerea.
împãratul 1-a înlocuit din nou pe Priskos cu Petros, incapabil sã facã fatã situatiei. Acesta porni
asupra slavilor care prãdau Thracia, si a fost aspru dojenit de împãrat, fiindcã-i lãsase pe slavi sã
se strecoare spre Constantinopol (597)504. Tot în acest an armata imperiului trece Dunãrea,
câstigã o biruintã asupra lui Pira-gast, dar e învinsã la râul Ilivakia si se retrage505.
Reintegrat în comandã (598), Priskos a fãcut în primãvarã o expeditie la Dunãre, apropiindu-se de
No-vae de Sus, eq Noâag rãg ãvco, ceea ce 1-a fãcut pe ha-gan sã protesteze, considerând-o pe
teritoriul sãu, dar Priskos i-a rãspuns cã pãmântul e roman, 'P(op.a'iKdv vneîvai 16 eSayog™6. El
a asediat Singidunum, care a fost însã reluat de Priskus. Haganul a nãvãlit atunci în Dalmatia.
în iarna 599, Baian a fãcut o expeditie în Scythia Micã, asezându-si lagãrul la Torni. Priskus 1-a
urmãrit si-si puse lagãrul în apropiere. Iarna a trecut fãrã lup-
504 D Iger, Regesten, l Teii, 124.
505 Kulakovski, op. cit., pp. 455 si urm. [Toate informatiile se bazeazã pe Simokattes, izvor
tradus în românã de H. Mihãescu, Teofilact Simocata, Istorie bizantinã, traducere, introducere si
indice, Bucuresti, 1985 (col. „Scriptores byzantini", IX), la care s-a mai fãcut referire supra n.
465.]
506 Simokattes, 256, 22.
753
NICOLAE BANESCU
ta. De Pasti, armata bizantinã având lipsã de hranã, Haganul i-a trimis lui Priskus provizii, iar
acesta rãspunde trimitându-i mirodenii. Dupã sãrbãtorile Pastilor (600), cele douã armate s-au
despãrtit fãrã a se ciocni, haganul îndreptându-se spre Apus, la Nicopo-le, cãci primise vestea
sosirii lui Komentiolos dinspre sud. Avarii se ciocnesc cu acesta lângã latron, si armata bizantinã
se risipeste din cauza ordinelor confuze ale generalului. Drizipera cade în mâinile avarilor, care
jefuiesc biserica Sfântul Alexandru, aruncând moastele martirului. Pedeapsa dumnezeiascã i-a
lovit îndatã pe barbari, în lagãrul lor izbucni ciuma si sapte fii ai haganului pierirã de acest flagel.
Vestea cãderii orasului Drizipera a stârnit panicã la Constantinopol si împãratul a trimis militia
demelor si excubitii gãrzii sale sã apere Zidul cel Lung. Apoi Har-maton a venit la hagan în
ambasadã pentru restabilirea pãcii. Conditia impusã de Baian a fost urcarea subventiei cu 20.000
de solidi (nomismato) anual; Dunãrea a devenit hotarul dintre cele douã puteri, bizantinii putând
trece fluviul în caz de rãzboi împotriva slavilor. Theophanus adaugã propunerea fãcutã de hagan
lui Maurikios de a-i rãscumpãra captivii, ceea ce împãratul refuzã si captivii furã ucisi de hagan.
Se pare cã Maurikios nu avea o idee prea bunã despre armata Thraciei; dar gestul sãu, atribuit
avaritiei, îi înstrãina simpatia soldatilor.
în anul urmãtor (601), avarii si-au reluat nãvãlirile. Priskos, secundat de Komentiolos, îsi trecu
armata peste Dunãre pe la Viminacium si, prin miscãri dibace, îi bãtu pe avari, pe Tisa, în lupte
sângeroase, care durarã mai multe zile. O trupã de gepizi fu, de aseme-
754
ISTORIA IMPERIULUI
l
nea, decimatã. Avarii au fost aruncati dincolo de T{sa lãsând în mâinile lui Priskus un numãr
considerabil ê prizonieri. Niciodatã Baian nu a înregistrat o înfrân_ gere atât de mare: el a
pierdut câtiva fii în aceste l\jp_ te, în aceste crunte încãierãri, si abia a putut scãpa sã nu cadã el
însusi în mâinile bizantinilor507.
Dar în toamna acestui an Maurikios retrase din nou comanda lui Priskos, punând în locul lui, ca
de obicei, pe incapabilul Petros. El avea sã mai facã altã gresealã, în 602, când trimise acestuia
ordinul de a-si ierna trupele în tãrile sclavinilor, stârnind revolta armatei care va porni asupra
capitalei, punând capãt domniei în atâtea privinte distinsã, a lui Maurikios.
Un fapt trebuie subliniat în cursul acestor marj si îndelungate lupte cu barbarii avaro-slavi.
Izvoarele bizantine vorbesc adesea de distrugerea prin foc si sabie, a oraselor atacate de barbari în
Balcani. Cât de relativã este însã aceastã „distrugere", ne-o aratã, zice atât de bine N. lorga,
mediul roman viguros (lorga zice: „intacty™ ce se întâlneste chiar m aceleasi locuri, în cursul
acestor lupte, într-adevãr, din expunerea circumstantiatã a lui Simokattes, vedem cã orasele
întãrite se apãrã si singure, ceea ce probeazã cã elementul roman era încã puternic în aceste tinu_
turi, cu toate calamitãtile ce s-au abãtut asupra I0r. Când Baian a atacat Diocletianopolis, orasul s-
a apãrat
507 Simokattes, 287, si urm. [Simokattes fiind izvorul de baza al domniei lui Maurikios, este de
consultat lucrarea lui M. Whitby The Emperor Maurice and bis Historian, Oxford, 1988.]
508 Histoire des Roumains et de la românite orientale, voi. n Bucarest, 1937, p. 310.
755
cu înversunare si 1-a împiedicat sã se apropie de întã-rituri509. El a trecut îndatã la Philippopolis,

pe care 1-a asediat, dar locuitorii se apãrã cu bãrbãtie510 si-1 silesc a ridica asediul. Haganul a
ajuns apoi la Adrianopol, pe care 1-a atacat apoi furios, dar si aici locuitorii, prin curajul lor, au
zãdãrnicit toate sfortãrile sale511. El atacã de asemenea Torni, în douã rânduri, fãrã a putea sã-1
ia. Din moment ce se bizuiau astfel pe propriile lor puteri, orasele îsi luau si o libertate chiar fatã
de generalii imperiului, pentru a-i sili sã-i înfrunte bãrbãteste pe dusmani. Când Komentiolos,
bãtut de avari lângã latron, vine la Drizipera, cerând sã i se deschidã portile, locuitorii îl insultã si
îl alungã cu pietre512. Cei din Asemon iau o atitudine identicã fatã de Petros, cãruia îi închid
portile cetãtii, aclamându-1 însã pe împãrat.
10. Politica luiMaurikiosfatãde Occident. Crearea Exarchatelor
Cu toate luptele grele purtate în Orient si la frontiera Dunãrii, Maurikios a dat multã atentie
Occidentului. El nu a renuntat la stãpânirea teritoriilor din Apus ce mai rãmãseserã dupã
sfãrâmarea operei lui lustini-an. Spre a opri progresele longobarzilor din Italia, el a urmat politica
predecesorului sãu Tiberius, cãutând sã-si atragã alianta regelui Austrasiei. în acest scop,
509 Simokattes, 103, 13.
510 Ibidem, p. 103.20: ãvTL(j.âxovm re oi wv ãateoq evrpe/ecr-repov.
511 Ibidem, p. 103, 26.
512 Ibidem, p. 270, 22.
756
împãratul încã de la începutul domniei a schimbat mai multe solii cu Childebert, regele francilor
Austrasiei (570-595), cu care încheie o aliantã trimitându-i suma de 50.000 de solidi pentru
pregãtirea rãzboiului513. Pânã la anul 590 au avut loc mai multe expeditii ale francilor în Italia,
dar ele nu au dat rezultatele asteptate de împãrat. Francii se mãrgineau sã prade regiunea pe
socoteala lor sau tratau chiar cu longobarzii, si de aceea, îl vedem pe împãrat reclamând lui
Childebert subsidiile pe care i le trimisese. Imperiul si-a pãstrat totusi pozitiile si exarchul
Smaragdus începea în 584 o viguroasã ofensivã împotriva longobarzilor, obtinând succese
apreciabile, în anul 589, portul Classis a putut fi reluat din mâinile lor514.
Spre a asigura mai bine apãrarea posesiunilor bizantine ale Italiei, Maurikios a impus acolo o
schimbare în sistemul administrativ, pe care o introduse în acelasi timp si în Africa, amenintatã de
revoltele berberilor (Maurusii). în fruntea administratiei bizantine
513 D Iger, Regesten, l, 76-79 si 83-85. [v. si A. Gasquet, Le roy-aume lombard: ses relations
avec l'Empire Grec et Ies Francs, RH, 33, 1887, p. 58-92.]
514 Diehl si Marcais, „Le monde oriental de 395 ã 108" (Hist. Generale, „Hist. deMoyen Age", t.
III), 1944, p. 128; L. Brehier, Vie et mort de Byzance (Bibliotheque de syntese hist., L'evolu-tion
de l'humanite, par H. Berr), Paris, 1947. pp. 41-42. [Subiectul mai este abordat si în alte studii
mai recente, ca T. Lounghis, Les ambassades..., Athena, 1980; Idem., 'H Pvtavnvr\ Kvpiap%ia ev
JraAia... 395-1071, Athena, 1989; K. Chrestou, Byzanzunddie Langobarden... 500-680, Athena,
1991. Nu poate fi trecut însã cu vederea W. Goffart, Byzantine Policy in the West under Tiberius
IIandMaurice, „Traditio", 13, 1957, p. 73-105.]
757
din Italia a pus un guvernator militar, cu titlul de exarcb, concentrând în mâinile sale functiunile
civile si militare513.
Exarchul era investit cu o autoritate exceptionalã. El era trimis de la Constantinopol. împãratul îl
lua de obicei dintre marii demnitari ai Palatului: era, în general, un cubicularius sau un
chartularius sacri palatii. La titlul sãu de exarcb unea întotdeauna demnitatea de patrikios. Erau
atât de strânse aceste nume, încât de multe ori exarchul e numit în actele oficiale, simplu,
patricius. Titlul sãu complet în care se cuprinde si rangul si functia, locul sãu în ierarhia
functionarilor bizantini era: Patricius et exarchus (Italiae)^6. La Ra-venna el locuia în vestitul
palat al lui Theodoric. Când venea la Roma, era primit cu cele mai mari onoruri: clerul, purtând
sfintele cruci, magistratii si toatã populatia armatã (militia Romani exercitus), precedatã de
stindarde, ieseau înaintea lui la o milã de oras. Exarchul comanda toate fortele militare cantonate
în Italia; sef suprem al armatei, era totodatã si capul administratiei civile. Competenta sa se
întindea si asupra justitiei, finantelor si Bisericii, chiar era arbitru în afaceri religioase,
supraveghea alegerile episcopale, într-un cuvânt, exarchul era un vicar al puterii imperiale.
515 Ch. Diehl, în Etudes sur Vadministration byzantine dans l'Exarchat de Ravenne (568-751),
Paris, 1888, aratã împrejurãrile în care s-au creat (v. C. II, cap. VIII), atributiile întinse ale exar-
chului.
516 Ludo M. Hartmann, Untersuchungen zur Geschichte der byzantinischen Verwaltung in
Italien (540-750), Leipzig, 1889, pp. 29-34, unde sunt expuse functiunea si atributiile exarchului.
758
Prima mentiune a exarchului de Ravenna e din 584517.

în Africa bizantinã, aceleasi împrejurãri critice impuseserã crearea Exarchatului de Africa (sau
Cartha-go). întâia mentiune a exarchului e aici din iulie 591, el dateazã prin urmare tot din
domnia împãratului Maurikios. Gennadios îndeplinea aceastã înaltã functiune; el a fost
pacificatorul Africii. Singur dintre toti functionarii provinciei e investit cu demnitatea de
patricius. El locuieste la Carthagina, în vechiul palat al regilor vandali si are aceleasi competente
ca si cel de Ravenna518.
Ch. Diehl vede cu drept cuvânt în aceste exarchate ale împãratului Maurikios originea regimului
themelor, care, începând din secolul al VH-lea, se aplicã progresiv asupra întregului teritoriu al
imperiului, si al cãrui caracter primordial e preponderenta puterii militare asupra celei civile.
Pericolul persan, si apoi arab, îl impuserã în Asia, iar pericolul slavilor în Balcani.
Interesul pe care Maurikios 1-a avut pentru pãrtile din Occident ale imperiului se vede si din
testamentul pe care-1 fãcuse, dupã câte ne relateazã Theophylak-tos Simokattes519, în anul 597.
Amenintat în acel an de o boalã grea, împãratul îsi asternu în serios hotãrârile în privinta
succesiunii pe care voia s-o lase copiilor
517 în scrisoarea papei Pelagius al II-lea din 4 octombrie 584, e desigur Decius, cum conchide L.
M. Hartmann, cãci în aceeasi scrisoare se vorbeste de un vir gloriosus dominus Decius patricius.,
L.M. Hartmann, op. cit., Leipzig 1889, p. 9).
518 Ch. Diehl, L'Afrique byzantine. Histoire de la doomination byzanline en Afrique (533-709),
Paris, Laroux 1896, cap. IV, „Exarchatul de Africa".
519 VIII, 11, pag. 305.
759
sãi. El decide anume ca fiul sãu mai mare, Theodosi-us, sã rãmânã la Constantinopol, stãpân pe
Orient, iar cel de-al doilea, Tiberius, la Roma, stãpân pe Italia si insule. Celelalte pãrti ale
imperiului (deci Illyricum si Africa) le împãrtea între ceilalti doi fii mai mici. Ideea caracterului
de imperiu roman universal capãtã astfel si cu Maurikios o nouã confirmare.
11. Politica religioasã.
Pentru a restabili unitatea Bisericii, Iustin al II-lea dezlãntuise persecutia împotriva disidentilor si
mãsuri aspre au fost îndreptate contra samaritenilor si monofizitilor. La Constantinopol si în
provinciile asiatice mãnãstirile acestora au fost închise, bisericile lor prãdate, episcopii depusi sau
arestati.
Tiberius arãtã acelasi zel pentru ortodoxie: arienii si pãgânii care mai erau în Siria au fost
prigoniti. Sub influenta patriarhului Eutychios, începu si persecutia monofizitilor, care luã în
capitalã un caracter deosebit de violent520.
Maurikios a fost, în materie religioasã, mai tolerant, silindu-se a pãstra pacea internã si a înlãtura
chestiunile supãrãtoare, care ar fi produs tulburarea linistii. El a avut totusi un conflict cu Biserica
Romei, provocat de ambitia patriarhului loan Postitorul (MjOTeuTîfoJ)521 . în fruntea Bisericii
Romane se afla în acest timp vestitul Grigorie cel Mare (590-604). El se trãgea dintr-o
520 Ch. Diehl, op. cit., pp. 135-6. [V. si Supra, n. 463.]
521 loan de Nikiu spune despre el cã nu bea vin si nu mânca niciodatã mâncare gãtitã, Ap.
Amantos, op. cit.,p. 272, n. 2.
760
familie de patricieni si, cãlugãrindu-se, îsi împãrtise averea sãracilor, închinându-se Bisericii.
Papa Pelagius 1-a trimis ca apocrisiarius (nuntiu) la Constantinopol, unde a stat vreo sase ani
(578-585). A cunoscut astfel afacerile din Rãsãrit si pe noul patriarh loan Nesteutes (582-595), cu
care a venit apoi în conflict. Când acesta si-a luat titlul de patriarh ecumenic (oiKovneviKoq na-
rpiâpx'ng), Grigorie cel Mare, care vedea în aceasta o atingere a primatului Bisericii Romane,
protestã energic, într-o scrisoare adresatã împãratului. El socotea acest titlu al Patriarhului de
Constantinopol o trufie desartã, sfidare a stãrii nefericite a Europei cãzute în puterea barbarilor si
o ofensã adusã Bisericii Universale522. Fatã de trufia ambitiosului patriarh, el se intitula, cu
simplitatea umilintei evanghelice, „robul robilor lui Dumnezeu" (servus servorum Dei).
Maurikios, care socotea cearta inoportunã, si care de altminteri nu era tocmai multumit de
ingerintele papei în afacerile publice, nu-i dãdu satisfactie, si rezultatul a fost, cu începere de la
597, o adevãratã rupere a relatiilor dintre Constantinopol si Roma. Când nedemnul Phokas uzurpã
apoi tronul lui Maurikios, Grigorie cel Mare se grãbi a-i trimite o scrisoare elogioasã, atât de
putin potrivitã acestui crunt tiran, ceea ce aduse mai târziu (607) din partea acestuia interdictia
pentru patriarhul de Constantinopol de a se intitula ecumenic, Biserica Romanã fiind recunoscutã
capul tuturor Bisericilor523.
522 A. Vasiliev, Histoire de l'Empire byzantin, voi. I, Paris, 1932, p. 227.
523 Amantos, 'lampia TOU Bvtavnvov Kpâwvq, voi. I (395-867 H.. Xp., Athena, 1939 p. 273; D
Iger, Regesten, p.155.
761
NICOIAE BÃNESCU
Papa Pelagius a murit de ciumã în 590. Diaconul Gregorius de la mãnãstirea Sfântul Andrei, a
fost ales cu unanimitate de Senat, cler si popor, împãratul Maurikios îl confirmã, si la 3
septembrie 590 a fost uns episcop al Romei, dupã ce fusese probabil hirotonit preot.
Astfel începe pontificatul lui Grigorie cel Mare. El expuse teoria ministeriului pastoral în Liber
regulae pastoralis, care devine în Evul Mediu codul vietii clericale, dupã cum Regula Sfântului
Benedict a rãmas codul vietii monastice; a fost scris în anul 591.
Grigorie I era unul din cei mai fideli amici ai lui Maurikios, îi multumea împãratului pentru
generozitatea milosteniilor sale si pentru zelul în apãrarea credintei curate contra ereziei. Dar de
câte ori suveranul bizantin încerca sã impieteze asupra drepturilor Bisericii sau a constiintei
crestine, el gãsea în fata lui opozitia hotãrâtã a Pontifului.
Cel mai cunoscut conflict între papã si împãrat a fost acela care a avut loc cu privire la admiterea
soldatilor în mãnãstiri. Prin edictul din 592, Mauriciu interzicea oricãrui functionar si oricãrui
soldat intrarea în cler sau mãnãstire. Grigorie, recunoscând temeiurile unora din precautiile
legislative ale edictului, protestã contra caracterului absolut al prohibitiilor imperiale. El vãzu în
ele o violare a libertãtii vocatiilor eclesiastice. Ceru sã îndulceascã rigoarea acestei legi, ceea ce
Mauriciu fãcu. Functionarii au fost admisi a intra în mãnãstiri, cu conditia de a-si rezolva, în
prealabil, problemele de serviciu, iar soldatii dupã o probã de 3 ani de noviciat524.
12. Revolta din anul 602.
Priskus, am vãzut, fusese înlocuit din nou, în toamna anului 601, la comanda armatei de la
Dunãre, cu Petros, fratele împãratului. Noul comandant fãcuse, în 602, cu o parte din trupe, o
incursiune dincolo de Dunãre, omorând multi barbari si întorcându-se cu o
524 Fernand Mourret, „L'Eglise et le Monde barbare", în Histoire generale de l'Eglise, Paris 1931,
pp. 77-78.
762
mare pradã, împãratul dãdu ordin lui Petros ca armata sã ierneze dincolo de Dunãre, în teritoriul
dusmanului, ceea ce provocã o revoltã militarã. Comandantul nu avu autoritatea necesarã pentru a
potoli miscarea; el ceru în zadar împãratului revocarea ordinului. Armata ridicã în fruntea ei pe
unul din ofiterii subalterni, un necunoscut, centurionul Phokas, si acesta porni cu ea cãtre
Constantinopol.
Prin mãsurile sale severe fatã de indisciplina de atâtea ori manifestatã de trupe, prin spiritul sãu
economic, care-1 fãcu sã reducã uneori solda acestor trupe525, Maurikios era urât de soldati si
impopular în capitalã. Nu trebuie sã uitãm totodatã cã autoritatea imperialã slãbise mult de la
lustinian încoace, de pe urma gravelor împrejurãri ce avusese de înfruntat. Ch. Diehl a arãtat
foarte bine starea de neliniste caracteristicã epocii în care aristocratia îsi recapãtã influenta, în
care factiunile Circului se agitau permanent si manifestatiile populare tulburau adesea Capitala, în
vreme ce în provincii insubordonarea functionarilor, coruptia si rapacitatea lor, atestate de
corespondenta papei Gri-gorie cel Mare, erau tot atâtea simptome ale scãzutei administratii a
împãratului526.
525 în 587, ordin cãtre strategul Philippikos, la hotarele Persiei, pentru reducerea soldei (poyca)
trupelor cu un sfert (D Iger, Regesten, 1. Teii, 88, p. 11); în 592/3, ordin cãtre strategul Petros ca
armata sã primeascã soldele 1/3 în bani, 1/3 în arme si 1/3 în îmbrãcãminte (Ibidern, 114, p. 14),
dar la aceeasi datã Maurikios a dat ordin ca soldatii care s-au distins si în urma bravurilor au
suferit accidente sã fie concediati si hrãniti în orase pe socoteala statului (Ibidem, 115, p. 14).
526 Ch. Diehl, op. cit., pp. 137-138. Cf. Le senat et le peuple byzantins aux VIP et VII? siecles,
„Byzantion" I, pp. 206-207.
763
Bizantinistul francez ne face sã întelegem astfel mai bine carenta autoritãtii, psihologia maselor
populare, ca si învãtatul rus Kulakovski, care bagatelizeazã totusi personalitatea respectabilã a
împãratului Maurikios527.
La apropierea rebelilor de Constantinopole, Maurikios, neavând trupe, si-a pus speranta în
factiunile circului, pe care le trimite sã apere zidul lui Theodo-sius. El îi favorizase pe Verzi (nu
pe Albastri, cum credea Manojloviae); acestia însã îl trãdeazã cei dintâi528, încercã în acelasi
timp a trata cu Phokas, dar acesta respinge orice propunere. Rebelii nu se hotãrâserã încã sã-1
facã pe centurion împãrat, cãci îi propuneau lui Theodosios si socrului sãu Germanos sã pri-
527 Ni-1 prezintã ca un arghirofil si un venal, cu „grija excesivã pentru îmbogãtirea rubedeniilor
sale numeroase" (Istoria Bizantului, voi. II, p. 486). în testamentul politic din 597 al lui
Maurikios, „modestul provincial ridicat de capriciul soartei patronul împãratilor", Kulakovski
vede „îngustimea orizontului sãu mental si putina întelegere a înaltei sale situatii", deoarece,
afirmã el, „considerând imperiul ca averea sa personalã, Maurikios dispunea de el ca de o mosie a
familiei, lãsând fiecãruia dintre fiii sãi câte o parte din imperiu", Ibidem, p. 487.
528 Yvonne Janssens, „Les Bleus et Ies Verts sous Maurice, Phokas et Heraclius", Byzantion, 11
(1936), pp. 499 sqq. Cf. H. Gregoire, „L'empereur Maurice s'appuyait-il sur Ies Verts ou sur Ies
Bleus?" 2 Extr. din „Annales de l'Institut Kondakov", X, 1939-împotriva pãrererii lui F. D Iger
(Byzantion 51, pp. 542-543), învãtatul belgian confirmã teza sustinutã de d-ra Janssens, probând
cã, într-adevãr, „contrar fabulei convenite a manualelor", împãratul Maurikios a favorizat
statornic pe Verzi. Vezi si H. Gregoire, Maurice le Marcioniste, empereur armenien et Vert,
Byzantion, XIII (1938), pp. 395-396, în care autorul confirmã aceeasi pãrere.
764
meascã, unul dintre dânsii, coroana lui Maurikios. împãratul vru sã ia mãsuri împotriva lui
Germanos, suspectat de uzurpare. Când acesta se refugie la Sfânta Sofia si Maurikios dãdu ordin
sã fie arestat, populatia se revoltã pentru a-1 apãra. Factiunile se retraserã atunci de la ziduri si se
unirã cu multimea, care striga pe ulite epitete insultãtoare la adresa lui Maurikios529. Verzii se
duserã înaintea lui Phokas, la Rhegion, proclamându-1 împãrat. Maurikios s-a îmbarcat pe 22
noiembrie si si-a cãutat scãparea cu familia sa pe coasta asiaticã, refugiindu-se în biserica Sfântul
Autonomos, lângã Nicomedia. în acelasi timp, el îl trimise pe fiul sãu Theodosios sã cearã
ajutorul regelui persan Chos-roes al II-lea. Dar evenimentele se precipitã: la 23 noiembrie 602,
Phokas se încoroneazã împãrat la Heb-domon, în aclamatiile poporului si îsi face, a doua zi,
intrarea solemnã în capitalã, aruncând multimii, dupã expresia lui Simokattes, „o ploaie de aur".
La Hippo-drom, factiunile se ceartã pentru locurile de onoare, Verzii voind sã-1 aibã pentru ei;
unul dintre Albastri strigã atunci în ritmul obisnuit al aclamatiilor: „Maurikios încã n-a murit, aflã
adevãrul!" (Mavpixioq OVK aneftave // /J.â'âe TT)V «A^tfeiav/J530. Tiranul trimite atunci
soldati care îl uciserã pe împãrat si pe cei cinci fii ai sãi, capetele lor fiind expuse la
Constantinopol, iar trupurile aruncate în mare. Fiul cel mare, Theodo-
529 Theophylaktos Simokattes, pp. 300-301: m nKi\Qr\ vppem TOV MavpiKiov efiaÃÃav... eq
TOV MavpiKiov eppa-
ovv \iLf)' vftpecog aaâTa.
530 V. Krumbacher, Gesch. der byz. Litteratur, ed. II, Munchen, 1897, p. 793-
765
sios, întors în mod imprudent, a fost de asemenea ucis, iar sotia lui Maurikios si fiicele sale
închise într-o mãnãstire.
13- Phokas (23 noiembrie 602- 5 octombrie 610)
Astfel ajunge la tron soldatul acesta incult, desfrânat si sângeros, de origine thrac, un tiran
semibarbar, cum atât de bine îl caracterizeazã Simokattes, fiito-6âp6apoq Tbpavvog^1. Pentru a
se putea mentine, el inaugureazã un regim de teroare, care provoacã în interior agitatii populare si
conspiratii. Primejdia cea mai mare a venit însã din afarã: Chosroes al II-lea s-a folosit de
împrejurãrile prielnice care i se ofereau pentru a relua rãzboiul, sub pretextul rãzbunãrii
binefãcãtorului sãu, Maurikios. Lilius a fost trimis de Phokas în ambasadã Ia persi, pentru a
comunica urcarea sa pe tron; dar Chosroes al II-lea, indignat de uzurpatia întâmplatã, deschide
îndatã ostilitãtile (603). Dara e atacatã si cade în anul 605 în mâinile persilor, în anul urmãtor,
acestia intrã în Armenia Bizantinã si Mesopotamia: Theodosiopolis, Amida, Edessa sunt pierdute
de imperiu. Siria si Palestina sunt de asemenea devastate de persi, care, în 608, se aruncã asupra
Asiei Mici, ajungând, în 609, pânã la Chalkedon. Pentru a putea face fatã acestui rãzboi în Orient,
Phokas încheiase pace cu avarii, mãrindu-le tributul. Anarhia s-a întins în provincie. Narses,
energicul general din Orient, se revoltase la Edessa încã de la începutul domniei uzurpatorului
(603). El a fãcut greseala de a se lãsa sedus de
promisiunile generalului Domentiolos (se zice, frate al lui Phokas) si a fost executat fãrã milã.
Invazia persilor a dezlãntuit conflictele între evrei si crestini, în orasele Siriei a izbucnit rãzboiul
civil, întetit de agitatia monofizitilor, prigoniti de Phokas. în anul 608, o revoltã în Antiochia a
fost reprimatã de Bonosos, cornitele Orientului, cu mare cruzime532.
La Constantinopol se urzeau comploturi împotriva tiranului. Germanos, nemângâiat de a fi
pierdut tronul, a complotat de douã ori pentru a-1 înlãtura, atrã-gând-o în actiunea sa si pe vãduva
lui Maurikios. întâia oarã, reprimarea a fost mai blândã, Germanos, Constantina si fiicele sale
fiind închisi în mãnãstiri. Dar a doua oarã (în 607), toti au fost executati, împreunã cu altii, între
care si prefectul pretoriului, Theodo-sios. Ce a mai rãmas din familia lui Maurikios a pierit, de
asemenea, mai pe urmã533. Cel mai bun general, Priskos, a scãpat cu viatã, uzurpatorul cãutând
sã-I câstige pentru el, numindu-1 comite al Excubitorilor si cãsãtorindu-1 cu fiica sa (607).
Generalul însã, simtin-du-se suspectat, nu i-a putut sprijini cauza. Revolta împotriva regimului de
teroare era generalã. La Hip-podrom, Verzii, care îl ajutaserã pe Phokas la proclamarea sa ca
împãrat, erau acum si ei în tabãra dusmanilor sãi, strigându-i, în batjocurã, aceste stihuri iambice.-
jfldrAiv g rov KCXVKOV emeql nâXiv wv vovv ânmXeaaq (Iarãsi din oalã ai bãut, si iarãsi
mintile ai pierdut)™.
532 L. Brehier, Vie et mort de Byzance, p. 48.
533 Ch. Diehl, op. cit., p. 140.
534 Theophanes, l, 296.
767
Lumea, exasperatã, cãuta un salvator. El a fost aflat în persoana exarchului Africii bizantine,
patriciul He-raklios. Acesta luptase glorios sub Maurikios în campaniile împotriva persilor, si
împãratul 1-a rãsplãtit pentru serviciile sale numindu-I în Africa, dupã Gen-nadios, dându-i de
colaborator pe patriciul Gregorios, fratele sãu. Când, la anul 602, Phokas a uzurpat domnia,
Heraklios s-a tinut în rezervã, fatã de noul regim. Pe mãsurã ce tirania acestui regim a devenit mai
cruntã, atitudinea exarchului a fost mai ostilã. El nu putea sã uite executarea binefãcãtorului sãu
Maurikios si a sfârsit printr-o loviturã pe fatã, retinând în 608 la Car-thagina vasele care duceau
anual grâu la Constantinopol. De atunci, ochii tuturor adversarilor tiranului s-au îndreptat spre el
ca spre salvatorul imperiului. Senatul îl ruga sã intervinã; ginerele lui Phokas, Priskos, îi scria
îndemându-1 a pune capãt sângeroasei tiranii. Un incident grãbi hotãrârea. Sotia patriciului,
Epiphania, se gãsea la Constantinopol cu Eudokia, logodnica fiului sãu. Phokas le închise într-o
mãnãstire. Atunci exarhul se hotãrî. El era bãtrân, dar avea lângã sine pe fiul sãu, Heraklios, si pe
nepotul sãu Niketas (fiul lui Gregorios), amândoi doritori sã ajute imperiului535.
Niketas se îndreptã cu o armatã, pe uscat, spre Egipt si cuprinse, cu toatã rezistenta opusã,
Alexandria; strãbãtu apoi Siria si Asia Micã, spre Constantinopol. Heraklios, fiul exarchului,
porni cu flota adunatã la Carthagina cãtre capitala imperiului. Cei doi sefi se învoirã - dupã cum
afirmã Theophanes si Nikephoros
535 Ch. Diehl, L'Afrique byzantine. Histoire de la domination byzantine en Afrique (533-709).
Paris, Le Roux 1896, pp. 517-518.
768
Patriarches - ca acela care avea sã soseascã mai întâi dintre fiii lor sã se proclame împãrat. Dar
Bury a dovedit cã e o legendã „cursa pentru imperiu" dintre He-raklios si Niketas. Geografic,
trecerea lui Niketas pe uscat, la întrecerea cu flota lui Heraklios, îl fãcea sã piardã dinainte
partida, învãtatul englez a arãtat cu mult temei cã participarea lui Niketas la întreprindere a avut
drept scop sã ocupe Egiptul, si dupã aceea sã-1 sprijine, cât ar fi fost necesar, pe Heraklios.
Niketas si-a îndeplinit misiunea înainte de pornirea pe mare a lui Heraklios. Posesiunea Egiptului,
grânarul imperiului, era de o importantã capitalã pentru un pretendent la tron, si ocuparea lui a
fost, probabil, cea dintâi grijã a generalilor africani536.
Heraklios ajunge, la 3 octombrie 610, la Constanti-nopol. Intrarea flotei în port a dezlãntuit o
revolutie în capitalã. Prins de multime si adus înaintea lui Heraklios, tiranul Phokas a fost lãsat
pradã furiei populare, care-l ucise, împreunã cu principalii sãi consilieri (Domentiolos, Bonosos,
Leontios). în ziua de 5 octombrie 610, Heraklios a fost proclamat solemn de senat si popor ca
împãrat, încoronat, împreunã cu sotia sa Eudokia, de cãtre patriarhul Sergios, în biserica Sfântului
stefan din palat. El este întemeietorul unei noi dinastii.
536 Editia operei lui Gibbon, voi. V, Appendixm. 5. [Asupra domniei lui Phokas mai pot fi
consultate studiile: P. Goubert în OCP, 33, 1967, p. 604-619; V. Kucma în „Vizantijskie Ocerki",
3, 1977, p. 182-194, precum si lucrarea lui D. Olster, The Politics of Usurpation in the Seventh
Century: The Reign ofPbocas, (disertatie), University of Chicago, 1976.]
Domnia lui Heraklios înseamnã în acelasi timp încheierea unei perioade si începutul alteia.
Cultura clasicã elenicã, pe care o aflãm în istoriografie, îsi dã ultimul vlãstar în Theophylaktos
Simokattes. Acum începe perioada de completã barbarie care tine un veac si jumãtate. Lupta
teribilã pentru existentã împotriva Orientului, care dureazã, în toatã aceastã perioadã de timp,
pune capãt vietii intelectuale. De acum iesim din antichitatea clasicã si cãlcãm în pragul Evului
Mediu.
NICOLAE BÃNESCU
VOL. II
[IMPERIUL BIZANTIN CLASIC]
( 610-1081 )
NOTÃ PRIVIND EDITAREA VOLUMULUI AL II-LEA

Pentru acest volum, am urmat îndeaproape regulile de redactare încetãtenite la primul volum,
cãutând sã pãstrãm intact stilul, ca si formele utilizate de autor.
Am întâmpinat unele dificultãti în unificarea numelor proprii redate de cãtre autor, mai ales a
celor de origine arabã, pe care manuscrisul autograf le reproduce în mod neuniform, diferit de la
un subcapitol la altul si chiar de la o paginã la alta. în privinta numelor grecesti, am continuat
practica obisnuitã pentru volumul anterior.
Reamintim faptul cã numai prima sesime, sau poate cel mult o cincime din sinteza plãnuitã de
Nicolae Bãnescu, alcãtuind doar partea întâi a primului volum, are o redactare definitivã, în rest,
cu cât avansãm spre sfârsit, caracterul neterminat, sau mai degrabã insuficient finisat al
ambitioasei întreprinderi iese tot mai mult în evidentã. Numãrul si întinderea fragmentelor redate
cu un corp de literã mai mic, reprezentând mai degrabã conspecte a!e autorului decât o redactare
finitã, sunt astfel sporite în cursul acestui volum, comparativ cu cel precedent. Faptul nu prezintã
însã nici un inconvenient pentru cititor, care gustã pânã la ultima paginã savoarea limbajului
inconfundabil, usor arhaic pe alocuri, al autorului; virtutilor sale de povestitor li se adaugã
calitãtile stiintifice ale expunerii, care nu pot fi pierdute din vedere, nici bogãtia informatiilor,
permanent aerisite de briza proaspãtã a surselor din care sunt preluate. Editorul a depus eforturi
considerabile pentru aducerea textului în faza de a fi cât mai atractiv si mai util cititorului,
inclusiv tineretului studios.
Pentru actualizarea informatiei, s-a redus numãrul si volumul interventiilor de editor în textul ori
notele autorului, preferându-se concentrarea acestora în notele de editor (142 la numãrj de la
sfârsit. Ca si în volumul anterior, interventiile noastre sunt trecute între paranteze drepte. Ele
privesc nu numai notele ori micile interventii în text, ci si titlurile mai importante, cum ar fi cele
puse în fruntea celor trei pãrti, cel pus întregului volum, precum si titluri ele capitole ori chiar de
subcapitole. Majoritatea acestor ultime titluri, numerotate cu cifre arabe, apartin autorului, dar
organizarea ori structurarea întregului material în pãrtile superioare subcapitolelor reprezintã în
cea mai mare parte contributia editorului.
Comparativ cu primul volum, Lista de abrevieri ale autorului este aproape identicã, în schimb cea
cu abrevierile editorului este mult mai extinsã.
PARTEA ÎNTÂI
[REÎNNOIREA SI SUPRAVIETUIREA IMPERIULUI GREC MEDIEVAL]
[BIZANtUL ÎN SECOLUL AL VII-LEA]

NICOLAE. BANESCU SI SINTEZA SA DE ISTORIE BIZANTINA
A.
DOMNIA LUIHERAKUOS
Heraklios era un general capabil, un bun organizator si un om politic distins, în fruntea imperiului
se afla acum un conducãtor vrednic. Situatia era însã disperatã, imperiul fiind ruinat cu totul,
pentru cã dispãruse tot ceea ce-i fãcuse cândva puterea. Nobilimea înconjuratã de clienti încetase
de a mai fi un factor al vietii bizantine; barbarii germani nu se mai adunau pentru a apãra
frontierele; armata, aflatã odinioarã la dispozitia lui lustinian, era acum în completã decãdere.
Thracia se afla în mâinile avarilor si ale slavilor. Asia era cutreieratã de trupele lui Chosroes al Il-
lea: toate orasele de acolo tremurau în fata acestor trupe.
Din fericire, imperiul îsi gãsea în noul împãrat un om de o mare energie, care întreprinse opera de
refacere a imperiului si-1 mântui de primejdie.
Situatia era atât de deznãdãjduitã, încât patriarhul Ni-kephoros afirmã cã Heraklios s-a gândit a-si
pãrãsi capitala si a-si muta resedinta la Carthago, de unde ar fi fost mai în mãsurã a porni ofensiva
pentru mântuirea imperiului. Descurajarea populatiei si interventia hotãrâtã a patriarhului Sergios
1-au întors de la acest gând.
încã din anii 607-608, generalul persan ãahin cucerise cetãtile întãrite din Mesopotamia si Dovin
ori Ca-rin (Erzerum) din Armenia. Altã armatã persanã, condusã de Sahrbaraz, intra în Siria:
Hierapolis (Mabbog), Beroe, Antiochia cãdeau în mâinile persilor. Sahin lua Caesarea
Cappadociei în anii 609-610 si intra în Siria ele Nord, atingând, în 615, Bosforul, la Chalkedon.
An-kyra fusese de asemenea cuceritã de persi. Sahrbaraz lua, la rândul sãu, în 613, Damascul, iar
în 6l4 trecea Iordanul si cuprindea Ierusalimul. Orasul Sfânt fu ars, locuitorii ucisi ori târâti în
captivitate în Persia. Patriarhul Zacharia însusi fusese ridicat prizonier, si lemnul „dãtãtor de
viatã" al Sfintei Cruci fu dus de asemenea în capitala Persiei. Pierderea acestui Palladium al
credintei avu ecou în toatã lumea crestinã.
Persii începurã a nãvãli în Asia Micã (615), iar o oaste a lor pãtrunse pânã la Bosfor. Dându-si
întâlnire la Herakleia cu haganul avar, Heraklios cãzu într-o cursã ce i se pregãtea si din care reusi
sã scape (iunie 617). în acel context, Sahrbaraz ataca Egiptul (toamna anului 6l6), dar cucerea
Babilonul (în primãvara anului 617), pãtrunzând apoi în Alexandria (618-619).
în aceste împrejurãri, Heraklios a fãcut o încercare energicã de a opri înaintarea persilor, trimitând
în Armenia o ostire condusã de Philippicus (614), cu scopul ele a-1 scoate pe Sahin din Siria ele
Nord, obiectiv pentru atingerea cãruia el însusi ar fi elebarcat în Siria, fiind însã înfrânt ele
generalul Rahzadh lângã Antiochia, pe care împãratul încerca s-o recucereascã. Ca urmare a
acestei înfrângeri, planul unui atac combinat asupra lui Sahrbaraz - pornit adicã de la nord de
cãtre Heraklios, iar de la sud de cãtre Niketas, care înainta din Egipt, a fost pãrãsit1.
'E meritul lui A. Pernice, L'imperatoreEraclio, Florenta, 1905 (c/1 Gibbon, Decline and Fãli, ed. J.
Bury, voi. V, p. 75, n. 73), de a fi reconstituit aceste evenimente, care aratã cã împãratul n-a
[Faptul îl va fi convins pe împãrat de carentele organizãrii administrative si militare a imperiului,

deci de necesitatea unei mari reforme interne.]
1. Reforma administratiei si a armatei
Heraklios a întreprins o reformã a administratiei si a armatei, care sporea puterea de luptã a
imperiului, aducându-i biruinta definitivã asupra dusmanului ira-nic. El a fost initiatorul acelei
mari transformãri militare a provinciilor, cunoscutã sub numele de regimul themelor.
Porphyrogenetos, în De Themat., 12, ne spune cã organizarea themelor a fost opera lui Heraklios.
Cercetãri moderne au întãrit aceastã afirmatie.
Ch. Diehl arãta în studiul sãu L'origine du regime des themes dans l'empire byzantin 2 cã marile
comandamente care în veacul al VH-lea au reunit în mâinile unui comandant cu depline puteri
militare si civile vechile provincii ale imperiului s-au operat încã din timpul lui lustinian, iar sefii
lor erau vestitii magistri militum. Afarã de Africa si Italia, exarhate, existau comandamentele: Ar-
meniakon, Anatolikon, Opsikion, Kibyrrhaioton (maritimã), Hel-ladikoi, Thracia, Sicilia. Diehl
aratã cã e caracteristic faptul cã termenul $ejia[" pentru diviziunile administrative (în veacul al X-
lea) nu se întâlneste în acea epocã, în locul sãu întâlnindu-se expresia CTTpoaoc, sau exercitus.
La origine deci, therna era corpul de armatã, iar sefii themelor erau comandantii militari. Mai
târziu, numele diviziei militare a trecut asupra circumscriptiei teritoriale, ceea ce ne aratã cã
transformarea a fost lentã Croi) tcov 'AvatoA.tKcov
fost inactiv în primii ani de domnie, chiar dacã n-a înregistrat o izbândã deosebitã.
2 V. Etudes byzantines, Paris, 1905, p. 276 si urm. , tcp toi) 'Oxj/tKioi) XeyoîEvcp otpatcp, la
Nikephoros Pa-triarches).
Stein a reluat aceastã chestiune, aducând argumente serioase pentru a dovedi exactitatea
afirmatiei Porphyrogenetului. El aratã cã regimul tbemelor a fost opera lui Heraklios. Primejdia
persilor 1-a fãcut sã militarizeze regiunile rãmase neatinse în Asia Micã, împãrtindu-le în mari
circumscriptii militare, conduse de strategi, care îsi exercitau autoritatea lor si asupra puterii
civile. Argumentele sale sunt convingãtoare, de exemplu, în privinta themei Op-sikion (=
obsequiuni), al cãrei nume latin aratã cã nu a putut fi creatã decât în timpul lui Heraklios3.
Caracteristic este faptul cã împãratul a asezat trupe în circumscriptiile Asiei Mici. El a creat feude
militare, împãrtite soldatilor cu drept de ereditate, sub conditia de a servi din tatã în fiu în ostire.
Aceste feude sunt numite de izvoare, mai târziu, OTpatiamica
Stein aratã cã sub Heraklios s-au creat themele: Ar-meniakon, Anatolikon, Opsikion si thema
flotei; urmasii sãi crearã altele. Crearea acestor bunuri militare a fost temelia pe care s-a ridicat
armata indigenã; soldatii le munceau si ele le dãdeau mijlocul de a se întretine si înarma, în
schimbul acestui bun, ei erau obligati ca, la chemare, sã se prezinte la armatã, înarmati si cu un
cal. Pe lângã aceasta, aveau de plãtit anumite im-
3 El semnaleazã si faptul cã pe monedele de argint ale lui Heraklios se aflã legenda: Deus adiuta
Romanis, observând cã adiuta e un termen militar, apelul trupei la ajutor divin înainte de a începe
lupta. Aceastã legendã, unicã în istoria monedelor, e pusã în legãturã cu reforma armatei
întreprinsã de împãrat (Stu-dien, II. Teii, p. 132). în epoca lui lustinian I, trupele lui magister
militumper Orientemse cheamã Orientales, ale celor praesenta-les au acelasi nume. Ele corespund
comandamentelor Anatolikon si Opsikion din secolul al VH-lea. pozite, dar primeau si o soldã,
desi nu prea însemnatã. („E ca si cum legenda ar vorbi supusilor ca soldati", E. Stein). în acelasi
timp, sleirea posibilitãtii de a ridica trupe barbare era atât de mare, încât nu se mai putea spera asa
ceva. Era, prin urmare, urgent necesar sã se grãbeascã reorganizarea puterii de apãrare a
imperiului, ceea ce nu era cu putintã mai bine decât asezând trupele de elitã în provinciile
linistite, care, amestecate cu populatia de acolo, sã transmitã urmasilor energia lor. Fãgãduiala
fãcutã trupelor de elitã ele a fi asezate în Asia Micã, pe pãmânturi cultivate de ele ca proprietari
liberi le dãdea zel sã lupte împotriva persilor pentru eliberarea regiunilor. Astfel fu colonizatã
întreaga militia praesentalis, în provincii care formau în timpul lui Constantin al VH-lea si mai
târziu thema Opsikion; tot asa Bucellarii din toate armatele de câmp furã asezati în thema de mai
târziu a Bucellarilor, iar Optima-tes ai tuturor armatelor de câmp în thema de mai târziu
Optimaton (toti acestia supusi lui comes obsequit).
Aproape în acelasi timp cu organizarea themelor, se întâmplã o mare schimbare si în pozitiile
centrale ale administratiei civile, praefectuspraetorio, magister officiorum, comes sacrarum
largitionum, comes re-rum privatarum dispar si un mai mare numãr de ministri trec în locul lor,
care iau ele cele mai multe ori titlul de logothetes.
în cazul lui magister officiorum, care, de altminteri, cu o competentã mai mãrginitã, este întâlnit
din veacul al VUI-lea ca XoyoM'criq T.OÎ> 8p6|o,cn), e vorba de o asimilare cu logothetul
existent, cãci pe lângã denumirea nouã apare si cea veche (ca în novellele lui Leon înteleptul).
Comes sacrarum largitionum e înlocuit nu de logothetul general, cum crede Buiy, ci de
sakellario&\ sub care trece si comitiva privatarum. Functiunile i se micsoraserã prin faptul cã clin
veniturile lui se alimenta casa (arca) prefecturii pretorienilor, cãci singurã an-nona nu-i ajungea.
Astfel, pe când vechile resorturi financiare, largitiones, dispar prin subalimentare, moare si
prefectura pretorienilor, dar de o boalã contrarã: de hipertrofie.
Praefectura praetorio este, de la Constantin cel Mare, locul politic central cel mai înalt si cel mai
înalt tribunal. El se leagã de vechile sale atributii militare prin aceea cã are grijã de întretinerea
trupelor ce se aflã în cercul actiunii sale. Solda si subzistenta erau plãtite ele scriniarii de pe lângã
magistri militum. Mai târziu, praefectii luarã asupra lor aceastã sarcinã si in-stituirã scriniarii lor,
numiti de Lydus {De mag. III, 38) oi Toti crtpaTuo'UKO'U.
Pe acesti scriniari îi înlocuieste A.oyoiêTru;'41 (termen care ni-1 traduce pe latinescul
„rationalis").
Organizarea themelor luã din teren praefecturii praetorio. Prefectura era rãspunzãtoare de
îndatoririle sale financiare, ea a atras si o parte clin veniturile destinate pentru comitiva
largitionum si resprivata. Comitiva sacrarum largitionum, sãrãcitã, trebuia sã fie alimentatã clin
casa privatã a împãratului, sakellion, iar rezultatul fu cã la începutul secolului al VH-lea sakel-
lionos trece în locul comitelui sacrarum largitionum si ia asupra sa si comitiva rerum privatarum,
mult slã-
18
bitã. Apoi 5e sfãrâmã si administratia finantelor prefecturii, peste mãsurã de umflatã. Cancelariile
financiare ale prefecturii pretorienilor: OTpaTiomicov, yeviicft tparceôc si ISiKTi Tparceâ
ajung organe independente, iar sefii lor apar ca XoycyfteTriq TOU aTpaticoTiKoi), Xoyo-fte-criq
tou yeviKou si Xoyoi3eTri<; TOU i5iKO\) (Stein, p. 145 s.q.). Concluzia:
1. A.oyo'fteTric; e, în secolul al Vl-lea, echivalentul lui „scriniarius". Logothetii fac serviciul din
aTpaTCQTiKO'U, din yeviKff' si iSiicfi TpccTieâ, resorturile financiare ale praefecturii
praetorio (atributiile celui dintâi fiind încorporate la aceasta în secolul al IV-lea, iar ale celorlalti
în ultima treime a secolului al V-lea).
2. Organizarea ambelor ipaneâ si cresterea lor, cu care merge mânã în mânã înlãturarea
vechiului of-ficiutn, înãuntrul Prefecturii, prin scriniarii, se face pe socoteala vechilor
administratii financiare, în special a serviciilor largitiones, ale cãror venituri sunt acoperite în
mare mãsurã de imperialul sacellum, care sub Pho-kas ajunge minister de finante, pe când vechea
administratie a finantelor dispare.
3- Logothesiile cTTpaTicoTiKO'O, yeviKoi) si ISiKcm au iesit din atpomamKov, din yeviKTi si
iSiKfj Tparce^cc a prefecturii. Nu trebuie sã se considere yevncov si aTpcmomKov drept
continuare a vechilor comitivae sacrarum largitionum si rerum privatarum.
Stein nu admite pãrerea lui Diehl, cã domestici si protectores fãceau parte din praesentales (cei
dintâi nu se aflau sub mag. milit. praes., ci sub comites domesti-corum, cei din urmã subordonati
lui mag. officiorum). Din Procopius rezultã cã sub lustinian domestici si protectores au fost
dezbrãcati de caracterul lor militar.
19
Scholele tineau garnizoanã în secolul al X-lea, si în parte chiar de la 561, în Europa, în secolul al
X-lea, dintre mj\ia.ia, numai Hicanati (constituiti de Nike-phoros I) si Excubitores ar fi fost
asezati în Asia. Opsi-kion nu a avut nici o unitate din BocaiAiKOt TccyôcTa, cãci atunci n-ar
mai fi valabil contrastul tagmata-the-mata 4.
2. Rãzboaiele de recuperare în Asia, împotriva persilor
Bazat pe pregãtirile administrative si militare anterioare, Heraklios a pregãtit marea sa expeditie
împotriva persilor. Bisericile i-au pus la dispozitie toate averile si odoarele lor, care aveau sã le fie
apoi restituite.
Dupã ce a asistat la slujba religioasã, încãltat cu simpli botini negri în locul celor de purpurã,
chemând cu umilintã ajutorul lui Dumnezeu în aceastã expeditie împotriva pãgânilor, împãratul
lãsa în capitalã o regentã în numele fiului sãu nevârstnic Constantin, aflatã sub conducerea
patriarhului Sergios si a patriciului Bonos.
în a doua zi de Pasti, 5 aprilie 622, a pornit îmbar-cându-si trupele pentru a le trece în Asia, la
Pylai, în Bithynia (nu în Cilicia, cum au crezut atâtia specialisti, care au crezut cã ntiAxxi
desemneazã în acest caz „Portile" Ciliciei) \
4 H. Gelzer, Die Genesis der byzantinischen Themenverfassung, Leipzig, 1899.
5 K. Amantos, 'lotopia tov BuôcvTivo'O Kpoctotx;, voi. I, Athe-na, 1939, p. 298.
20
Theophanes, unul dintre izvoarele principale ale acestor campanii, scrie la anul 622 cã, trecând în
Asia, împãratul s-a îndreptat cãtre regiunea themelor6 si si-a adunat armatele161.
O bunã parte din timp, în vara anului 622, Hera-klios a zãbovit în pãrtile asiatice, pentru
instruirea trupelor, împãrtite în douã tabere. Când le-a considerat suficient de pregãtite, în toamna
anului 622, pornea spre Armenia, silind, prin manevrele sale dibace, o armatã persanã sã accepte
lupta si repurtând astfel o mare biruintã asupra lui Sahrbaraz (L6cp6ctpoc; la Theophanes). Un
atac neasteptat al avarilor asupra capitalei a expus însã lumea bizantinã unei mari primejdii.
împãcându-1 pe hagan printr-o urcare a tributului -tratativele s-au purtat în primãvara anului 624
-, împãratul pornea a doua campanie la 25 martie 624, sãrbãtorind Pastile (15 aprilie) la
Nicomedia, unde era însotit de împãrãteasa Martina, împreunã cu copiii. Dupã aceea, pornea spre
Armenia, concentrându-si ostile la Caesarea, ajungând în douã luni (21 iunie 624) la Ganzak
(Gazaka), localitate identificatã de Pernice cu antica Ecbatana. Suveranul persan, care-i dãduse
lui Sahrbaraz ordinul de a invada teritoriul roman, 1-a rechemat pe acesta si a adunat o nouã
armatã, pusã sub ordinele lui Sahin, care trebuia sã-si uneascã fortele cu acelea ale lui Sahrbaraz.
6
Theophanes, ed. de Boor, voi. I, p. 303 (evTeft'dEv 5e ani TCOV i5e(j.cct(BV xcbpocq â(piKO|
j,evoc;). Dupã cum a observat si G. Ostrogorsky, Geschichte des byzantinischen Staates, ed. a Il-
a, p. 82, n. l, aceastã afirmatie dovedeste cã Heraklios a întemeiat themele înainte de campania
contra persilor.
, 21
NICOLAE BANESCU
între timp, Heraklios, dupã ce distrusese mult slãvi-tul de cãtre persi Templu al Focului din
Ganzak, s-a retras din nou spre nord, în spatele fluviului Araxes, unde afla aliati pretiosi printre
iberi, lãzi si abasgi. în anul urmãtor (625), a pãtruns iarãsi în Armenia persanã, repurtând la Van o
mare biruintã asupra lui Sahr-baraz, dupã care s-a îndreptat spre Cilicia, revenind iarãsi în nord,
prin Sebasteia, în regiunea Caucazului (iarna dintre anii 625 si 626). în anul urmãtor (626), îsi
pregãtea cea de-a treia expeditie în regiunile respective, atrãgându-i de partea sa pe chazari, popor
de neam turcie, care se întindea din stepele nord-pontice pânã în regiunile caucaziene, urmând sã
joace un rol de seamã în relatiile diplomatice ale Bizantului. Ostile chazare luptau de partea
împãratului în momentul când a avut loc atacul combinat al slavo-avarilor si persilor asupra
capitalei bizantine (626)171. Prinzând de veste, Heraklios a trimis la Constantinopol un corp de
oaste, format din 12.000 de soldati.
în ziua de 29 iunie, avangarda haganului îsi fãcea aparitia înapoia Zidului lui Anastasios. Timp de
o lunã, avarii, în a cãror ascultare se mai aflau slavi, bulgari si gepizi, au încercat zadarnic sã
treacã la persi cu luntrile pentru a-i aduce în apropierea lor. Luptând energic, bizantinii au înecat,
cu flota lor, corãbiile slavilor (10 august 626). Georgios Pisides afirmã cã, în cursul acestor lupte,
marea a devenit o veritabilã Mare Rosie (Erythra Thalassd). în cele din urmã, haganul a fost
nevoit sã ridice asediul (626). Dacã pânã în acest moment cartierul Blachernae era o suburbie din
afara fortificatiilor, Heraklios avea sã-1 închidã cu ziduri,
22
având în vedere primejdia la care fusese expusã acum Biserica Fecioarei, situatã aici7.
în toamna anului 627, începea marea ofensivã a lui Heraklios în inima tãrii dusmanului. Lupta
hotãrâtoare s-a dat la Ninive (12 decembrie 627), unde armata persanã a fost zdrobitã. Rahzadh
fiind ucis de Heraklios, armele lui din aur masiv aveau sã împodobeascã triumful împãratului
romano-bizantin. în anul urmãtor, bizantinii au intrat în strãlucita resedintã a lui Chosroes,
Dastagerd, care a fost prãdatã si dãrâmatã, fiind eliberati mii de prizonieri crestini. Apoi, în martie
628, împãratul s-a retras la Ganzak.
în mijlocul acestor evenimente, s-a produs catastrofa regelui persan, ca urmare a unei revolutii de
palat, în urma cãreia un fiu al lui Chosroes, Siroe (Sirui), nãscut dintr-o primã cãsãtorie, si-a
detronat tatãl, în-chizându-1 într-un turn, unde acesta a murit în a cin-cea zi. Preferatul regelui
persan fusese Merdansah, fiul sãu din a doua cãsãtorie, cu o crestinã (Siriri)8.
Siroe cerea pacea, oferind despãgubirea prizonierilor, crucea, restabilirea hotarelor asa cum
fuseserã în anul 591. Cu aceasta, trupele persane s-au retras din provinciile bizantine pe care le
ocupaserã9.
7 Eclw. Gibbon, op. cit, ed. J. Bury, voi. V, p. 92, n. 115.
8 Asupra acestei Mariani, sotia crestinã a regelui persan, clin care Ferdousi si alti autori au fãcut
fãrã temei o fiicã a împãratului Mau-rikios, v. P. Goubert, Les rapports de Khosrau II, Roi des
Rois Sassa-nide, avec l'empereur Maurice, „Byzantion", XIX, 1949, p. 91-95.
9 Campaniile purtate de Heraklios împotriva persilor au fost mult discutate, cronologia lor fiind
deosebit de complicatã. V. în aceastã privintã E. Gerland, Die persische Feldziige des Kaisers
Herakleios, BZ, 3, 1894, p. 330-373; N. Baynes, The f ir st cam-
23
Dupã aceastã mare izbândã definitivã, Heraklios si-a luat în mod oficial titlul de basileus,
întrucât, conform rationamentului lui J. Bury, cât timp existase un mare basileus independent,
împãratii se abtinuserã de a lua un titlu pe care sã-1 fi împãrtit cu un alt monarh. Dar îndatã ce
acest monarh a fost supus la conditia de vasal si n-a mai existat concurentã între cele douã
imperii, împãratul bizantin semnalã victoria, luând în mod oficial titlul ce i se dãdea în mod
oficios de mai multe secole181.
în septembrie 629, dupã sapte ani de rãzboi, Heraklios se întorcea victorios în capitalã. La Hieria
îl întâmpina tot poporul capitalei, senatul si clerul, în frunte cu patriarhul si cu fiul împãratului,
Constantin.
în martie 630, Heraklios a, mers la Ierusalim, unde înãlta din nou, cu mare pompã, crucea pe locul
patimilor Mântuitorului191. Pacea cu persii s-a încheiat apoi formal, împãratul bizantin a repurtat
o victorie strãlucitã. Zguduit de revolutii si slãbit, regatul persan a încetat sã mai reprezinte o
primejdie pentru imperiu.
3. Provinciile europene în timpul domniei lui Heraklios
Succesul împotriva persilor nu a fost obtinut însã fãrã sacrificii în partea europeanã, în timp ce
imperiul îsi concentra toate puterile în Asia, douã puncte în-
paign ofHeraclius againstPersia, EHR, 19, 1904; ca izvor al ei, e de luat în seamã si Cronica lui
Mihail Sirianul, ed. Ed. Dulaurier, La chronique de Michel le Syrien, Paris, Imprimerie Nationale,
1849.
24
semnate ale stãpânirii bizantine erau pierdute pentru totdeauna în Europa, în Spania, viteazul rege
al vizigotilor, Sisebut (612-621), profitând de situatia grea a bizantinilor dupã mai multe biruinte
repurtate asupra acestora si a patriciului lor Caesarius, îl sili pe Hera-klios sã ratifice conventia
încheiatã de patriciu, care consacra pierderea unei mari pãrti a teritoriului cucerit de lustinian.
Imperiul ceda toate posesiunile sale din sud-est, cu capitala Carthago, pãstrând numai câteva
orase de coastã în Algarve, la extremitatea meridionalã a Portugaliei actuale. Urmasul lui Sisebut,
Svinthila (621-631), se aruncã apoi cu energie asupra acestor ultime stãpâniri ale bizantinilor si
sili garnizoanele oraselor de pe tãrm sã le evacueze. Imperiul se mentine mai departe numai în
Baleare10.
în Peninsula Balcanicã avurã loc de asemenea schimbãri mari. Izvoarele ne aratã cã, în vremea
aceasta, coltul de nord-vest, la Adriatica, e smuls pentru totdeauna de cãtre popoarele slave de la
bizantini.
Illyria romanã era tinutul de la Coasta Adriaticei care se întindea de la fluviul Arsia (azi Arsa) -
care despãrtea de Istria - si pânã la fluviul Drilon (azi Drin). Spre vest, hotarul îl fãceau Sava si
Moesia superior (Serbia de azi). tara e înãuntru muntoasã, strãbãtutã de ramificatiile Alpilor.
Partea de nord, cuprinsã între fluviul Arsa si fluviul Kerka, se chema Liburnia, cea de sud, de la
Kerka pânã la Drin, Dalmatia.
10 V. Paul Goubert, S.J., Byzance et l'Espagne visigothique (554-711), „Etudes Byzantines", II
(1944), p. 5-78.
Cf. F. Gorres, Die byzant. Besitzungen an den Kusten derspa-nisch-westgotischen Reiches (554-
624), BZ 16 (1907).
25
N1COLAF. BANESCU
Liburnia cuprindea, de la nord la sud, urmãtoarele orase de coastã mai însemnate: Albona, pe
tãrmul de rãsãrit al fluviului Arsa, tot asa numitã si azi; Flanona, azi Fianona; apoi, de cealaltã
parte a golfului, Fluvius, azi Fiume; Tarsatica, azi Tersat; Senia, azi Zeng; Ae-nona, azi Nona;
ladera, azi Zara; Scardona, azi tot asa numitã.
în Dalmatia"01: Sicum, azi Sebenico; Tragurium, mai târziu Trau; Salona, sub vechii împãrati
romani capitala Dalmatiei, în a cãrei apropiere e Spalatum, vestita resedintã a lui Diocletian, care
cu timpul ia locul celeilalte; Muicurum, azi Macarsca; Ragusium, azi Ragu-sa; Butua, azi Budva;
Olcinium, azi Dulcigno; în sfârsit, Lissus, pe tãrmul stâng al fluviului de hotar Drin, azi Alessio.
înãuntrul Dalmatiei erau: Delminium sau Dalminium, pe un munte înalt, între fluviile Narenta si
Cettina, înainte ele romani capitala tãrii, care dãdu provinciei Dalmatia numele sãu, mai târziu
dãrâmat, azi un mic târg, Duvno; ad Matricem, azi Mostar, pe Narenta; Medeon, azi cu acelasi
nume, în fine Scodra, azi Scutari.
în jos de Drilon venea Illyria greacã, cu Durazzo, Apollonia, Aulona etc. Când Diocletian împãrti
imperiul în patru prefecturi (Oriens, Illyricum, Italia, Gallia) si pe acestea în 14 diecese, Illyria de
est era cuprinsã în Orient, Illyria de vest, în Italia. De imperiul de Apus se tinea Illyria de vest si
când Italia cãzu în puterea lui Teodoric. Recucerirea Italiei sub lustinian aduse Illyria în
stãpânirea Imperiului bizantin si acesta o socotea provincie a sa, chiar dacã Alboin se asezase în
nordul Italiei si îsi întindea stãpânirea pânã aici.
26
ISTORIA IMPFKIULUI BIZANTIN
înainte de Heraklios, tinuturile acestea, Liburnia si Dalmatia, suferiserã adesea incursiunile
avarilor si ale triburilor slovene târâte de acestia cu dânsii. Populatia, fugind dinaintea barbarilor
care o mãcelãreau, se retrãgea adesea în orasele de pe coastã si în insulele din fatã ale Adriaticei.
în timpul domniei lui Heraklios, slavizate au fost mai întâi tinuturile acestea, de cãtre douã
popoare slavice, etnic înrudite: croatii si sârbii.
Acestia pãtrunserã, ca si alte triburi slave, împreunã cu avarii, adesea în locurile acestea, pânã la
Adriatica, numai cã ei nu intrarã ca jefuitori trecãtori, ci urmãrirã cu stãruintã gândul de a se
aseza în aceste pãrti ale vechiului teritoriu roman, ca sã rãmânã, însemnat este prin urmare cã, sub
Heraklios — pe la 620 —, croatii si sârbii pãtrunserã ca un crin între popoarele slovenice din
Carintia si Pannonia si cele din rãsãrit, despãrtin-du-le pentru totdeauna11.
Stãpânirea avarilor decade dupã înfrângerea lor la Constantinopol (626), iar croatii si sârbii se
desfac de ei, apropiindu-se de Imperiul bizantin, acceptându-i suzeranitatea si convertindu-se mai
târziu la crestinism.
Populatia romanã care nu s-a supus si nu s-a contopit cu slavii s-a mentinut mai departe numai pe
coastã, în Liburnia, ea pãstrã cele patru mari insule de la nord: Veglia, Arbe, Cherso si Lussin, iar
pe continent, însem-
11 Hertzberg, Geschichte der Byzantiner und des osmanischen Reiches, p. 44-46, în „Allgemeine
Geschichte in Einzeldarstellun-gen" a lui W. Oncken, Berlin, 1883, p. 44-46; Gfrorer, Byzanti-
nische Geschichten, Graz, voi. II, 1874.
27
NICOLAE BANESCU
natul port ladera, al cãrui nume slavii îl schimbarã în Zadar, italienii în Zara; mai departe se pãstrã
o posesiune romanã pe insula Levigrad (azi Vergacla).
Pe coastã, între Kerka [= Krk, Veglia] si Durazzo, se pãstrarã clin vechile orase Tragurium, cãci
locuitorii se retraserã pe limba de pãmânt Bua, care e legatã numai printr-un gât mic cu uscatul.
Când Salona cãzu în mâinile croatilor, locuitorii ele aici se refugiarã în insulele apropiate. O parte
dintre ei se asezarã mai târziu în vechiul palat colosal al lui Diocletian, usor de apãrat, din care se
dezvoltã orasul Spalato. Fugarii din Epidaurus si o parte din cei clin Salona întemeiarã Ra-
gusani> (si. Dubrownik)12.
Toate aceste posesiuni le stãpânea basileul printr-un strateg cu resedinta la ladera, care tinea de
exar-hul din Ravenna, cât timp acesta fu bizantin.
tinuturile interioare cãzurã toate în mâinile acestor popoare, cunoscute azi sub numele de slavii de
sud. Croatii se întinserã pe coastã, în spatele resturilor romane, de la Arsa pânã dincolo de Cettina
(Cetinje). în nord-vest, asezãrile lor ajungeau pânã la izvoarele
12 Const. Porphyrogennetos, De adm. imperio, ed. G. Morav-csik, § 29. în aceeasi scriere, cap.
31, p. 148, se afirmã cã romanii adusi de Diocletian de la Roma si asezati aici, în tãrile numite la
vremea respectivã (sec. al X-lea) Croatia si Serbia, fuseserã alungati de aici de cãtre avari
(jiocpcx 5e TWV Apdpcov eK8ico%i?evTeq oi autoi Pa>|j.âvoi), tinuturile respective rãmânând
pustii. Rãzboin-du-se apoi cu avarii si alungându-i din acele locuri, din ordinul lui Heraklios,
croatii s-au asezat apoi în acea tarã a avarilor, unde locuiesc si acum (v. si G. Finlay, History
ofGreece, voi. I, p. 331-332). în realitate, lucrurile s-au petrecut putin altfel decât aratã Constantin
Porfirogenetul. Aflate sub autoritatea puternicului stã-
28
râului Kulpa, în nord-est, pânã la Pleva, un afluent al râului Verbas. Se pare cã si Bosnia, tinutul
fluviului Bosna, si mai departe capãtul Pannoniei de Jos, cãtre Sava de Jos si Dunãre, cãzurã
atunci în mâinile croatilor. Toatã aceastã „Croatie dalmaticã" se împãrti în 14 jupe sau cantoane,
având fiecare un punct central. Locurile lor cele mai însemnate atunci erau Nona si Bie-lograd. în
fruntea acestor cantoane se aflau jupani, la început sefi neatârnati, peste care însã cu timpul se
ridicã marele jupan.
Poporul sârbesc s-a rãspândit pe o întindere mai mare si a ajuns numai târziu la o putere mai
unitarã. Dintre cei asezati la nord si la est, sunt cunoscuti, în vremea aceasta, numai cei din Timoc
si cei din Branicevo (în regiunea gurilor Moravei). Dimpotrivã, între cei de sud, „sârbii de
coastã", se deosebesc patru triburi:
1. Narentanii, între Cettina si Narenta, precum si pe mai multe insule din fatã, de unde
întreprindeau adesea actiuni de piraterie.
2. Zachlumienii (numiti astfel fiindcã erau asezati în spatele unei coline împãdurite, în slavã h
Im); ocupau tinutul de la Narenta la Ragusa si adânc în interior.
pînitor avar, triburile slave au luat parte stãruitor la invazia avarilor în Illyricum, instalându-se în
tinuturile devastate prin cucerire si fortã. Populatia romanã fugea din fata nãvãlitorilor în orasele
maritime si în insule, dupã cum mãrturisesc în mod indiscutabil izvoarele. Numai dupã marea
înfrîngere a avarilor în fata orasului Constantinopol (626), când puterea lor a decãzut, croatii si
sârbii au fost în mãsurã sã se desprindã de stãpânirea lor, cãutând o apropiere de imperiu si
recunoscându-i suzeranitatea (c/ Ch. Diehl et G. Marcais, Le monde oriental, Paris, 1944, p. 213.)
29
NICOLAE BANESCU
3- Travuninii (sau tervunienii), al cãror nume trãieste azi în Trebinje, de la Ragusa la Cattaro si o
parte însemnatã a tãrii din interior.
4. Duclianii, numiti dupã orasul vechi Daclea, Dio-clea (locul de nastere al lui Diocletian), la
confluenta Zetei cu Moraca, ocupau coasta de la Cattaro pânã la Antivari si înãuntru tinutul
Cernagora13 (adicã Munte-negru).
Sârbii"21 aveau aceeasi organizare ca si croatii, fiind condusi mai apoi de un mare jupan, care
stãtea la Desnita, pe Drina ele Jos.
în epoca lui Heraklios, slavii se stabilesc si în Thra-cia si Macedonia, dupã mãrturia
Porphyrogenetului. La sfârsitul domniei lui, tinuturile dintre Dunãre si Arhipelag erau pline de
slavi, a cãror prezentã e constatatã de cronicarii bizantini, care ne vorbesc de regiuni slave,
numite de ei „Sclavinii".
O primejdie cu mult mai serioasã venea în acest timp din partea avarilor. Ei ajunseserã în 623
pânã aproape de capitalã si numai o mãrire însemnatã a tributului îi fãcuse sã se retragã. Este
memorabil apoi asediul Constantinopolului, pe care, în 626, îl încearcã avarii în unire cu slavii, pe
uscat si pe mare, în vreme ce Sahrbaraz cu persii sãi ocupau terenul din fatã, la Chalkedon.
Garnizoana, micã, împreunã cu populatia,
13 Const. Porphyrogennetos, De adm. imp., 29; L. Niederie, Ma-nuel des Antiquites slaves, I,
Paris, 1923, cap. VIII: Serbo-croatii; Hertzberg, Gesch. derByz. und des osman. Reiches, p. 46-
47; F. von Sisic, Geschichte derKroaten, Erster Teii (bis 1102), Zagreb, 1917, p. 52 si urm.; C.
Jirecek, Gesch. der Serben, I, Gotha, 1911, c. III; Idem, D ie Romanen in den Stãdten Dalmatiens
wdhrend des Mittelalalters(„Denkschnfren der Akad.", Viena, 1902-1904).
30
care, în vremuri tragice ca acestea, stia sã devinã eroicã au apãrat cu îndârjire întãririle, la care
barbarii dãdeau asalt cu un potop de masini de tot felul, si i-au silit dupã câtãva vreme sã se
retragã. Bonos, patriciul, ca si patriarhul Sergios si-au avut partea lor de glorie în acest asediu,
care a fost, fãrã îndoialã, unul dintre cele mai primejdioase prin care a trecut orasul Con-
stantinopol.
Bulgarii, popor din neamurile tiurcice, de mult timp mentionat printre popoarele de la Dunãre, se
aratã acum întâia oarã în chip energic. Heraklios încheie cu seful lor, Cubrat, o aliantã (635),
pentru ca sã-1 arunce împotriva avarilor si slavilor. El rãspunse obligatiunilor si împãratul îl
rãsplãti cu rangul de patriciu.
4. Politica religioasã a lui Heraklios
Sfârsitul biruitor al rãzboiului cu persii avusese drept urmare recâstigarea politicã a provinciilor
mo-nofisite Siria si Egiptul, smulse imperiului de peste un deceniu, în chip foarte firesc se îngriji
acum imperiul ele a câstiga iarãsi si moral aceste provincii înstrãinate clin cauza credintei,
împãratul se consultã cu cei mai însemnati prelati iacobiti. Patriarhul Sergios, un administrator
perfect si un mare om politic, gãsi formula care trebuia sã-i împace pe acesti schismatici ai
Bisericii; aceasta spunea cã „în Christos, dupã unirea celor douã naturi, existã numai o singurã
vointã si o singurã energie". Formula nu aducea atingere vechii doctrine a Bisericii si gãsea
aprobarea egiptenilor si a sirienilor. Ea îi putea împãca pe monofisiti cu adeptii Sinodului ele la
Chalkedon. Episcopul Kyros din Phasis, pe care
31
NICOLAE I3ANESCU
împãratul îl cunoscuse în timpul expeditiei sale si pe care îl ridicase acum pe scaunul patriarhal
din Alexandria, era un instrument al politicii împãratului; în Armenia, care intrase iarãsi în
clientela bizantinilor, un Sinod admisese aceastã nouã profesiune a credintei. si, ceea ce era mai
însemnat, episcopul Romei, Hono-rius, un om întelept, împãrtãsea aceastã formulã. Din
nenorocire, patriarhul Ierusalimului, Sophronios, un învãtat distins si un mare ascet, în acelasi
timp un zelos pasional, se ridicã energic împotriva acestei doctrine a unirii. Protestele sale avurã
ecou. Unii clerici piosi se temeau pentru curãtenia credintei. Zadarnic încercarã episcopii Noii si
Vechii Rome a-1 potoli pe Sophronios. Heraklios, pentru a-1 împãca, îl puse pe Sergios sã publice
un edict, L.kthesis („Expunere a credintei", 638), care însã prin proclamarea expresã a doctrinei
unei singure vointe (= monothelism)"31 stârni furtuna mai cu seamã în Africa si în Italia.
Dar Heraklios nu dãdu îndãrãt si avea dreptate. El stia bine cã nestorienii din Mesopotamia
primiserã cu bucurie stãpânirea persilor; îsi amintea tumultul care dusese la uciderea patriarhilor
de Alexandria si Antio-chia si la fuga celui de Ierusalim; el îsi dãdea bine seama de ura evreilor
fatã ele crestini, manifestatã în vremea din urmã, când mâini evreiesti mãcelãriserã crestini sub
ordinele pãgânilor persi. El spera sã închidã definitiv aceste discordii religioase prin Uniune.
Un Sinod întrunit la Constantinopol a aprobat edictul imperial, pe care Kyros 1-a si impus la
Alexandria.
Rezultatul n-a fost însã cel asteptat. Papa Honorius a murit la 12 octombrie 638, înainte de a fi
acceptat expunerea doctrinarã Ekthesis. Succesorul sãu, Severi-
32
nus, a refuzat s-o accepte, cu toatã presiunea exercitatã la Roma de exarhul imperial Isaac, iar
loan al IV-lea (640-642), noul papã, chiar a condamnat noua doctrinã, în cadrul unui Sinod
roman1'1.
5. Dezmembrarea imperiului de cãtre arabi
O însemnãtate deosebitã are, în ultimii ani ai domniei lui Heraklios, ridicarea arabilor, care ies
acum din pustiurile lor pentru a-si juca rolul istoric, cucerind cu arma în mânã o jumãtate din
lume pentru Islam.
Arabii, care se hrãneau cu lãcuste, briganzi ai pustiului si paznici plãtiti ai frontierei de sud, erau
bine cunoscuti, dar putin pretuiti la Constantinopol. Erau dispretuiti pentru absoluta lor ignorantã
în toate artele civilizatiei si primele lor atacuri furã luate în râs de bizantini.
între îngrijorãrile din prima perioadã a domniei lui Heraklios, una dintre cele mai mici fusese
aparitia unui nou sef - âpxriyoQ si fals profet în mijlocul arabilor. Acesta era un anume
Mohammed(Muha.mma.d), care câstigase printre evreii oraselor si cãlugãrii mãnãstirilor din Siria
câteva cunostinte despre monoteismul iudaic si despre moralitatea crestinã. Acest Mohammed
ben Abdallah, sot al unei bogate vãduve, Cadija (Kadidja), gãsise într-o simplã religie, cu
atractiile ei copilãresti privitoare la paradis, cu adoratia unui Creator unic, infinit si etern, cu
doctrina predestinãrii ab-
14 Duchesne, L'Eglise au Vf siecle, p. 381 si urm.; J. Pargoire, L'Eglise byzantine de 527 ã 847,
Paris, 1905.
33
NICOLAE BANESCU
solute, mijlocul de a strânge bandele risipite ale Ara-biei într-o singurã natiune.
Arabii. Mabommed. înaintea erei crestine, arabii, popor de origine semitã, ocupau Peninsula
Arabicã si desertul Siriei, pânã la Eufrat. Aceastã tarã aridã nu era locuitã în toate pãrtile si arabii,
popor nomad, locuiau mai ales centrul si nordul peninsulei. In secolul al Vl-lea, exista si o
populatie asezatã m câteva sate si orase, pe care beduinii le tratau cu dispret. Imperiul roman,
pentru apãrarea Siriei împotriva triburilor arabe, construise o linie de fortificatii, un limes sirian,
ale cãrui urme se descoperã azi.
încã din veacul al II-lea Î.Chr., încep a se forma state independente la arabii Siriei. Din punct de
vedere politic si cultural, cel mai însemnat stat arabo-sirian din epoca Imperiului roman a fost
acela de Palmyra, având-o drept suveranã pe Zenobia. Stãpânind cultura elenisticã, aceastã
femeie îndrãzneatã întemeia în a doua jumãtate a veacului al III-lea d.Chr. un mare stat, care se
întinse în Egipt si în cea mai mare parte din Asia Micã. împãratul Aurelian nimici (273) acest stat
si Zenobia împodobi Ia Roma carul sãu de triumf.
în perioada bizantinã, douã dinastii jucarã un rol însemnat. Prima, Ghassanizii din Siria, vasali
oarecum împãratilor bizantini; ei furã, sub lustinian, auxiliarii imperiului. Aceastã dinastie încetã
ele a exista, probabil, în veacul al Vll-lea, în timpul cuceririi Siriei de cãtre persi. A doua dinastie
arabã a fost a Lachmizilor, avându-si centrul la Hira, pe Eufrat. Ea fu în legãturã cu Ghassanizii si
ostirea Ghassanizilor. si aceastã dinastie dispare în veacul al Vll-lea, astfel încât, în momentul
când începe expansiunea Islamului, nici o or-
34
ganizare politicã vrednicã de numele de stat nu se afla în Arabia si pustiul Siriei15.

în epoca lui Mohammed, arabii trãiau în triburi. Conceptiile lor religioase erau foarte primitive.
Triburile îsi aveau, fiecare, zeii lor si obiectele sacre, de obicei pietre, copaci, izvoare16.
De-a lungul cãilor de comert, mai ales pe drumul caravanelor, se dezvoltaserã orase, între care cel
mai bogat era Mecca. Pe locul al doilea venea Yatreb, viitoarea Medina, situatã mai la nord. Multi
evrei veneau în aceste orase, ca si crestini din provinciile bizantine vecine, iar cei din Abyssinia si
Yemen intrau de asemeni în peninsulã. La Mecca veneau multi pelerini si orasul ajunse repede
bogat. Tribul Koreisitilor domnea cãtre veacul al V-lea în acest oras.
Mohammed, nãscut cãtre 570, era un om cu un temperament nervos si maladiv. El câstigase de la
evreii si crestinii care veneau în contact cu arabii câteva idei asupra monoteismului iudaic si
moralitãtii crestine. Cãsãtorit cu o vãduvã bogatã, Kadidja, Mohammed gãsi într-o religie simplã
mijlocul de a strânge la un loc triburile arabe. El începu a predica în mijlocul familiei sale mai
întâi; apoi, într-un mic grup de oameni din clasa de jos, ajungând sã fie ascultat si de oameni de
vazã. sefii Koreisitilor se ridicarã împotriva lui si Mohammed îsi pãrãsi orasul natal în 622, retrã-
gându-se în nord, la Yatreb. Anul plecãrii lui din Mecca, hidjra (deformat în Hegirã~) e punctul de
plecare al erei musulmane (16 iulie 622).
H V. Diehl et Marcais, Le monde oriental, cap. IV. 16 Asupra moravurilor lor, v. CI. Huart, Hist.
desArabes, Paris 1912, chap. II.
35
NICOLAE BANESCU
Populatia din Yatreb îi fãcu o primire entuziastã si mai târziu schimbã numele orasului în acela de
Medi-na, „orasul profetului".
La Medina, el deveni seful unei mari comunitãti si asezã temeliile unui stat politic cu baze
religioase. El ridicã o armatã si în 630 cuceri Mecca, unde dãrâmã idolii. Muri în 632.
Doctrina lui religioasã nu era o doctrinã originalã. Mohammed luase cunostintã de alte religii în
tineretea sa, în cursul cãlãtoriilor sale cu caravanele. Trãsãtura caracteristicã a doctrinei sale e
dogma completei atâr-nãri a omului de Dumnezeu. Credinta e strict monoteistã si Dumnezeu e
socotit ca având o putere nelimitatã asupra creaturilor sale. Dogma fundamentalã e unitatea lui
Dumnezeu, Allah. Propozitia „nu existã decât un Dumnezeu si Mohammed este profetul sãu" e
unul dintre principiile esentiale ale Islamului.
Dacã învãtãtura Coranului a biruit repede la început, aceasta se datoreazã marelui curent de milã
pentru cei sãraci ce se revarsã de aici. Era ca o înviere a vechiului crestinism, si aceasta a fãcut sã
pãtrundã sentimentul „de urã împotriva oricãrei uzurpatii de putere, de bogãtie, de autoritate" si
„a trezit societatea romanã, cãlcatã în picioare de cel mai sãlbatic formalism si arivism."
Lumea era sãtulã de atâta formalism clerical si neclerical al societãtii bizantine, încât i-a primit
bucuroasã pe arabi. „Arabii n-au învins Bizantul, ci Bizantul li s-a predat; o societate întreagã li s-
a dat lor, înlãturând astfel parazitii care-i sugeau vlaga."17
'T N. lorga, Cãrti reprezentative în viata omenirii, Bucuresti, 1916, p. 253-254.
36
Regulile religiei musulmane sunt consemnate în cartea sfântã, cartea revelatiilor lui Mohammed,
Coranul, împãrtit în 114 capitole (în arabã, surd).
Istoria începuturilor Islamului în perioada lui Mohammed e una dintre cele mai obscure si mai
controversate, în timpul vietii lui Mohammed, Arabia nu a fost întreagã sub stãpânirea lui.
De obicei, se accentueazã entuziasmul religios al musulmanilor si se vede în el una dintre cauzele
principale ale succeselor militare repurtate atât de rapid de arabi. Dar aceastã pãrere n-are temei.
La moartea lui Mohammed, numai putini musulmani erau convinsi. si nu acestia au hotãrât marile
cuceriri de la început. Majoritatea luptãtorilor au fost beduinii, care nu cunosteau Islamul decât
din auzite. Ei nu se interesau decât ele beneficiile materiale. Entuziasmul religios n-a existat la ei.
în afarã de aceasta, la începuturile sale, Islamul a fost esentialmente tolerant.
Entuziasmul religios si intoleranta musulmanilor sunt fenomene posterioare, strãine poporului
arab si explicabile prin influenta prozelitilor musulmani. Cercetãri recente au stabilit cã
adevãratele cauze ale înaintãrii irezistibile a arabilor au fost de ordin mai practic, material.
Arabia, prin natura solului sãu, nu mai putea rãspunde trebuintelor materiale ale populatiei; sub
amenintarea foamei si a mizeriei, arabii au fost siliti sã caute cu disperare sã iasã din aceastã
închisoare a pustiului. Conditiile insuportabile ale vietii au creat deci avântul inevitabil.
Dar acest lucru nu poate explica singur succesele militare ale arabilor. La acesta trebuie sã
adãugãm starea de spirit a provinciilor bizantine atacate: Siria, Egipt, Palestina. Sistemul fiscal
nesuferit al bizantini-
37
NICOLAE BANESCU
lor, situatia religioasã — Siria si Egiptul erau monofisite - au fãcut ca populatia indigenã sã-i
primeascã pe strãini fãrã rezistentã; apoi, incapacitatea trupelor, lipsite de unitate si avânt.
Mohammed începu apoi a predica în public. Korei-sitii nu puteau admite sã fie clãtinatã credinta
lor veche, iar traditia musulmanã vorbeste de prigoniri contra celor ce credeau în predica lui. într-
o zi, Mohammed fu atacat. El îi sfãtui pe credinciosii sãi sã se refugieze în Abissinia. Avu chiar o
sovãire si într-o zi, în curtea templului Ka'ba, retracta învãtãtura sa, declarând cã zeii si zeitele din
Mecca pot foarte bine sã formeze o familie de sfinti, capabili de a interveni pe lângã Prea înaltul.
Dar în curând se cãi ele ceea ce fãcuse. El declarã cã limba sa fusese posedatã de demon si
denuntã idolatria cu o energie îndoitã.
Dupã zece ani, Mohammed avusese la Mecca numai dezamãgiri. Kadidja murise, multi partizani
ai sãi, de asemenea. El cãutã un refugiu în orasul vecin Tayf, clar fu lovit cu pietre. La Yatreb
însã, oamenii care veneau în pelerinaj la Mecca îl auziserã recitând din Coran si se
entuziasmaserã pentru învãtãtura lui. Orasul era sfâsiat de lupte intestine si Mohammed primi o
invitatie de a veni sã guverneze în acel oras; locuitorii jurau sã-1 recunoascã de stãpân si sã
trãiascã dupã regulile prescrise de el. Mohammed le trimise un om pentru a conduce instructia lor
religioasã si a pregãti acolo atmosfera. Apoi se hotãrî a pãrãsi definitiv Mecca, uncie simtea
ostilitatea cârmuitorilor, si a se stabili la Yatreb, care devine de atunci Medina, Medi-net-en-Nabi,
orasul Profetului.
38
Fuga sa, însotit de Abu-Bekr, fu pregãtitã cu precautie, cãci fu urmãrit. Astfel se produse acel
mare eveniment, hedjra (de unde hegira, începutul erei musulmane, 16 iulie 622).
Vreme de un an, se ocupã la Medina cu constructia moscheii si organizarea comunitãti
musulmane, apoi începu a trimite expeditii rãzboinice contra caravanelor ce strãbãteau pustiul.
Caravanele din Mecca suferi-rã multe atacuri si se dãdurã lupte cu ostile Profetului, iar în cele din
urmã orasul acesta i se supune si Mo-hammed intrã triumfãtor într-însul (630), cãlcând în picioare
icoana lui Manif, zeul. Puterea lui se întinse mult din acel moment, pânã ce ajunse stãpân pe Ara-
bia. Fãcu un pelerinaj la Mecca, se întoarse la Medina si muri în vârstã ele 62 de ani (la 8 iunie
632). Aii, vãr si ginere al profetului, era în drept sã creadã, dupã obiceiul arab, cã va mosteni
averea si puterea socrului. Mohammed muri afon, pronuntând cuvinte neîntelese. Omar depuse
jurãmântul ele credintã lui Abu-Bekr si exemplul sãu fu urmat de cei mai multi, care se adunaserã
pentru a-1 alege pe calif. Dãdu lupte în Siria, fãcu excursii în Palestina si o razzia mare împotriva
persilor. Muri la 23 august 634, desemnân-du-1 calif pe Omar. Luptã cu persii, zdrobiti la Kade-
sia. Nãvãlesc si în Siria, Heraklios adunã o armatã mare, sub comanda fratelui sãu Theodor. La
Adjna-dein, nu departe de Ierusalim, la 30 iulie 634, avu loc lupta care se terminã cu înfrângerea
armatei bizantine. Theodor fuge la Homs, lângã fratele sãu, care se retrage la Antiochia, pentru a
ridica o nouã armatã. stirea fu primitã de Abu-Bekr înainte ele a muri. în 635, cade Damascul,
care deschide portile.
39
NICOLAF. BÃNESCU
Mohammed se nãscuse pe la 570 la Mecca. Mediul din care iesea era dintre cele mai sãrace si
educatia sa fu dintre cele mai rudimentare: nu se stie nici mãcar dacã a învãtat vreodatã sã scrie.
El fu pãstor vreo câtiva ani, apoi intrã în serviciul unei bogate vãduve, Ka-didja. Apoi însoti
caravane în Yemen si Siria. Vãduva se cãsãtori cu dânsul, în ciuda familiei. Avea atunci vreo 25
de ani. Pânã la 40 de ani, el duse la Mecca o viatã banalã, fiind sotul unei femei cu venituri.
Asupra vietii sale interioare nu putem face decât ipoteze. Scriitorii au pretins cã era prada unor
lupte spirituale, cã mergea în pustiu, în chinul îndoielii, arzând de dorinta divinã. N-avem nici o
probã despre aceste cãlãtorii în pustiu. Mohammed cugeta însã asupra lumii ce-1 înconjura.
Vãzuse, poate, biserici crestine în Siria, stia multe lucruri despre iuclei si religia lor. El vãzu
multimea venitã în pelerinaj, la Mecca (acolo era vestitul sanctuar Kaaba, mic templu pãtrat de
piatrã neagrã, a cãrui piatrã unghiularã o forma un meteorit), îsi dãdu seama de minciuna si
superstitia pãgânismului din oras. A fost un moment când s-a produs o crizã fizicã si din acel
moment el s-a crezut chemat la misiunea sa profeticã. Credinta aceasta i-a venit însã cu încetul.
Mohammed auzea, prin halucinatie, o voce, totdeauna aceeasi. I se pãrea cã devine nebun sau
poet, cãci inspiratia poetilor se traducea prin aceleasi simptome. Dar el întelese cã fiinta ce-1
obseda nu era un djin ca pentru poeti, ci un mesager al Divinitãtii, „un spirit fidel", „sfânt".
O serie de revelatii i se comunicarã prin mijlocul care-1 punea în relatie cu Dumnezeu. Primele
revelatii sunt expresia spaimei ce-i inspira profetului maiesta-
40
tea lui Dumnezeu, a groazei pe care i-o pricinuiau pedepsele rezervate celor rãi în lumea cealaltã.
Acesta este motivul dominant al proclamatiilor sale, la care trebuie sã adãugãm expresia întristãrii
produse de pãcatele contemporanilor, de aviditatea si de indiferenta lor religioasã. La început,
Mohammed nu se considerã un „trimis al lui Dumnezeu". Numai la Medina ia definitiv acest titlu.
Kadidja a fost prima confidentã a lui Mohammecl, cea dintâi care a crezut în misiunea sa si 1-a
încurajat. La începutul predicilor sale nu cãuta ca auditor decât un cerc restrâns, mai întâi le
predica numai sotiei si câtorva intimi. Le arãta unele versuri pe care pretindea cã i le dictase un
înger, în aceste versuri, era proclamatã unitatea lui Dumnezeu; se aflau de asemenea câteva idei
întru totul acceptabile, privitoare la o justitie universalã. El insista apoi asupra unei vieti viitoare,
asupra temerii pe care cei rãi trebuie s-o aibã de Infern si asupra bucuriilor rezervate în Paradis
celor ce cred într-un Dumnezeu unic.
Ideile acestea, care n-aveau nimic nou, pãreau seditioase la Mecca, fiindcã orasul era legat de un
cult politeist si rãmânea credincios idolilor. Vreo câtiva ani, noua religie rãmase secretul unui mic
grup ele oameni foarte simpli: Kadidja, vãrul sãu Aii, un fiu adoptiv, Zeicl, si Abu-Bekr, amic si
admirator al lui Mohammed.
Dupã moartea lui Mohammecl, în 632, armatele urmasilor sãi, mai întâi ale lui Abu-Bekr, apoi ale
lui Omar (634-643), se revãrsarã dincolo ele hotarele Arabici, asaltând cele clouã imperii, al
bizantinilor si al Sassanizilor.
41
NICOLAE BANESCU
Abu-Bekr, rudã cu Mohammed, fu ales sef al musulmanilor, cu titlul de kalif, adicã „vicar". El era
reprezentantul unei religii care, prin strictul ei monoteism, prin dogmatismul ei cu privire la
absoluta unitate a divinitãtii era usor accesibilã nelinistitilor evrei si chiar acelor monofisiti ai
Siriei, care erau bucurosi sã aibã ceva mai mult decât Uniunea lui Hera-klios, adicã întreaga
libertate religioasã. Orice sectã, evreu, iacobit, nestorian putea sã trãiascã oricum ar fi vrut, dacã
numai consimtea a plãti, în schimb, tributul noilor stãpâni.
Acestia aveau la început trebuinte foarte simple si Omar, urmasul lui Abu-Bekr, purta pe dânsul
zdrente, mergea pe un mãgar si trãia cu fructul comun în Ara-bia, curmalele. Imperiul arabilor n-
avea, în copilãria lui, demnitari. Deosebiri sociale nu existau între arabi, care erau putin dispusi a
le recunoaste printre supusii lor. Marii proprietari, biciul colonilor sãraci, fugeau la apropierea lor
si nu consimtirã a trãi sub jugul lor nelegiuit si umilitor. Pãmântul cultivat fu atunci împãrtit.
Arabii nu furã ca germanii, niste agricultori care sã-si impunã suprematia prin confiscarea unei
treimi a câmpului. Ei rãmaserã soldati sau se asezau în orase, ca mestesugari linistiti si negutãtori
întreprinzãtori, care aduserã o nouã proprietate în orasele decãzute ale Siriei, în sfârsit, arabii
introduserã un sistem fiscal incomparabil mai simplu si mai drept decât cel al bizantinilor. Mai
întâi, ei pregãteau un registru exact si detaliat al „oamenilor, animalelor, pãmânturilor si
arborilor", un complet KatccoTiôv. Ei cereau apoi de la supusul crestin haraciul, în proportie cu
mijloacele sale si nimic mai mult. Administratia justitiei era mai
42
simplã, mai expeditiva si adaptatã mai bine metodelor primitive de viatã ale locuitorilor Siriei. Ei
tolerarã tribunalele crestine bisericesti alãturi de tribunalele propriilor lor cãdii, care judecau dupã
Coran, cartea inspiratã a lui Mohammed18.
Dupã cum observa H. Pirenne19, germanii au fost absorbiti de imperiu si continuau civilizatia
acestuia. Din contrã, înainte de epoca lui Mohammed, imperiul n-a avut legãturi cu Peninsula
Arabã. Când Mohammed muri (632), nimic nu arãta primejdia care avea sã aparã fulgerãtor doi
ani mai târziu, într-un sens, expansiunea arabã fu o întâmplare, consecinta de neprevãzut a mai
multor cauze, care se combinã. Succesul atacului se explicã prin sleirea imperiilor bizantin si
persan, în urma lungii lupte care le aruncase unul asupra altuia. Cu Heraklios, Bizantul îsi
recucerise strãlucirea. Efortul mare sleise imperiul si Heraklios trebuia sã asiste neputincios la
prima înlãntuire a acestei noi puteri, care dezorienta lumea. Cucerirea arabã e fãrã precedent. Nu
se poate compara iuteala izbutirii sale decât cu aceea cu care se constituirã imperiile mongole ale
unui Attila, Genghis Han sau Ta-merlan. Dar acestea furã efemere. E un adevãrat miracol
difuziunea sa fulgerãtoare, comparatã cu înceatã progresie a crestinismului. Fatã de eruptia
cuceririlor, atâta vreme oprite si atât de putin violente, ale germa-
18 N. lorga, The Byzantine empire, London, 1907, p. 55-56.
19 Mahommed et Charlemagne, ed. a 5-a, Paris-Bruxelles, 1937, Deuxieme pârtie, l'Islam et Ies
Carolingiens, Chap. Ier, „L'Expansion de l'Islam".
43
NICOLAE BANESCU
nilor, care dupã secole n-au izbutit decât sã roadã marginea României, dimpotrivã, imperiul se
prãbuseste dinaintea arabilor pe bucãti întregi, în 634, ei iau fortãreata bizantinã Bosthra (Bosra),
dincolo de Iordan, în 635, Damascul cade, în 636, bãtãlia de la Yar-muk le dã toatã Siria; în 638,
Ierusalimul le deschide portile, pe când spre Asia cuceresc Mesopotamia si Persia. Apoi e atacat
Egiptul; putin dupã moartea lui Heraklios (641), Alexandria e luatã si în curând toatã tara e
ocupatã.
Toate acestea se explicã, desigur, prin neprevãzutul, prin debandada armatelor bizantine,
dezorganizate si surprinse de un nou fel de a lupta, prin multumirea religioasã si nationalã a
monofisitilor si nes-torienilor Siriei, prin aceea ta bisericii copte din Egipt si prin slãbiciunea
persilor. Dar toate aceste lucruri nu sunt de ajuns pentru a explica un triumf atât de total.
Marea chestiune ce se pune aici e de a sti pentru ce arabii, care nu erau, desigur, mai numerosi
decât germanii, n-au fost absorbiti ca si ei de populatiile acestor regiuni de civilizatie superioarã
pe care ei au pus mâna ? Aici este cheia si nu existã decât un singur rãspuns si el e de ordine
moralã. Pe când germanii n-au nimic de spus crestinismului imperiului, arabii sunt exaltati de o
credintã nouã. Aceasta si numai aceasta îi face neasimilabili. Cãci sub alte aspecte, ei n-au mai
multe aprehensiuni decât germanii contra civilizatiei celor pe care i-au cucerit, în stiintã, ei
urmeazã la scolile Greciei; în artã, la scolile Greciei si Per-siei. Nu-s fanatici, la început nici
mãcar nu înteleg sã-i converteascã pe supusii lor. Ei vor numai sã-i facã a se supune lui Allah
(Dumnezeu) si profetului sãu, Mo-
44
hammed. Islam vrea sã zicã resemnare, supunere lui Dumnezeu, iar musulman înseamnã supus.
Allah e unul si e logic atunci ca toti servitorii sãi sã aibã ca primã îndatorire faptul de a-1 impune
necredinciosilor. Ceea ce-si propun nu este, asa cum s-a zis, convertirea lor, ci supunerea lor.
Pentru a guverna imperiul pe care 1-au fundat, ei nu mai pot sã se sprijine pe institutiile tribale,
dupã cum germanii n-au putut sã si le impunã pe ale lor. Deosebirea e cã, pretutindeni unde se
aflã, ei dominã, învinsii sunt supusii lor, plãtesc singuri impozitul, sunt în afarã de comunitatea
credinciosilor. Bariera e de netrecut: nu se face nici o fuziune între populatiile cucerite si
musulmani. Ce contrast cu un Theodoric, care se pune în serviciul învinsilor si cautã sã se
asimileze lor!
Germanul se romanizeazã de îndatã ce intrã în România, romanul dimpotrivã, se arabizeazã de
îndatã ce e cucerit de Islam. Se face o rupturã hotãrâtã cu trecutul. Noul stãpân nu mai îngãduie,
în raza unde dominã, ca vreo influentã sã scape de controlul lui Allah. Dreptul sãu scos din Coran
se substituie dreptului roman, limba sa, celei grecesti si latine. Societatea civilã se transformã, ca
si societatea religioasã.
Cu Islamul, o lume nouã apare pe tãrmurile Medi-teranei, unde Roma rãspândise sincretismul
civilizatiei sale. O spãrturã se face si ea va dura pânã în zilele noastre. Unitatea mediteraneanã se
sfãrâmã. De acum, în jurul mãrii se întind douã civilizatii deosebite si ostile1141.
Prima expansiune se încetineste sub califul Oth-man si asasinarea sa, în 656, deschide o crizã
politicã
45
si religioasã care nu înceteazã decât cu Moawiah, în 660. Era natural ca o putere înzestratã cu o
fortã de expansiune ca aceea a Islamului sã se impunã întregului bazin al marelui lac interior. Din
a doua jumãtate a secolului al Vll-lea, el tinteste sã devinã o putere maritimã pe acele ape în care
dominã Bizantul, sub domnia lui Constant al Il-lea (641-648). Vasele arabe ale califului Moawiah
(660) încep a nãvãli în apele bizantine. Ele ocupã Ciprul si repurteazã o victorie navalã asupra lui
Constant. Ele pun mâna pe Rhodos si înainteazã pânã în Creta si Sicilia. Apoi fac din Cizic o bazã
navalã, de unde asediazã de mai multe ori Con-stantinopolul, care rezistã prin focul grecesc, în
677, renuntã la întreprindere.
Nãvala în Africa, începutã ele emirul de Egipt, Ibu Sad, în 647, sfârseste cu biruinta asupra
exarhului Gregorios. Dar fortãretele construite de lustinian rezistã si berberii coopereazã contra
nãvãlitorului. Urcarea lui Moawiah reia lupta. In 664, o nouã razie aduce înfrângerea bizantinilor.
Ogba-ben-Nafi întemeiazã în 670 Kairuan [Qayrawan], „piatã de arme" a Islamului pânã la
sfârsitul timpurilor. Bizantinii biruie si cuceresc coasta. Arabii se înversuneazã, în 695 iau Cartha-
gina. Patriciul loan o reia; dar Hassan reia atacul si o cucereste definitiv în 698. Orasului vechi i
se substituie o nouã capitalã, în fundul golfului: Turis, care devine marea bazã a Islamului în
Mediterana. Musa Ibn Nocayr [Musa ibn Nusayr] supune Marocul. De aici, atacã Spania; Tarik
[Tariq] trece strâmtoarea cu 7.000 de berberi si în 712 ia în posesie tara. în 713, Musa,
guvernatorul Africii de Nord, proclamã în Toledo suveranitatea califului de Damasc. De aici, trec
Pirineii,
46
Narbonne e luatã (721). La Poitiers, arabii sunt însã bãtuti (732). Sicilia apoi e atacatã mereu si
Syracus cade în mai 878, dupã o apãrare eroicã. Carol cel Mare va avea lupte mari cu arabii.
Basilios I cucereste Bari (870) si aceasta îi împiedicã pe arabi de a pune piciorul în Italia, unde se
pãstreazã suveranitatea Bizantului.
Orientul a f ost despãrtit de Occident. Legãtura care existase dupã invaziile germanilor e ruptã.
Mediterana orientalã e salvatã, dar cea occidentalã nu mai e. Ea, care fusese mereu o cale de
comunicatie, e acum o barierã de netrecut. Islamul a rupt unitatea mediteraneanã, pe care
invaziile germanice o lãsaserã sã existe. Acesta e faptul cel mai însemnat care s-a petrecut în
istoria europeanã de la rãzboaiele punice. E sfârsitul traditiei antice si începutul Evului Mediu.
Navigatia cu Orientul înceteazã cãtre 650, cu regiunile de la est de Sicilia. în a doua jumãtate a
veacului al VH-lea, ea se strânge pe toate coastele Occidentului. La începutul secolului al VUI-
lea, disparitia sa e completã. Nici un trafic mediteranean, decât pe coastele bizantine. Vechea
unitate economicã a Mediteranei e sfãrâmatã si va rãmâne asa pânã în epoca Cruciadelor.
Toate acestea ne explicã iuteala cu care arabii si-au întins, de la început, cuceririle lor. în 634,
Bostra, capitala Arabici romane, cãzu în mâinile lor; în anul urmãtor, Damascul, dupã o rezistentã
de mai multe luni, cãzu la rândul sãu. Cu aceasta, arabii câstigaserã o întinsã bazã pentru a putea
pãtrunde în Asia Micã. Cele mai însemnate orase ale Siriei cãzurã, iar lupta sângeroasã de la
larmuk [Yarmuk], în rãsãritul Iordanului,
47
NICOLAE IÎANESCU
unde armata bizantinã fu zdrobitã, în anul 636, hotãrî definitiv soarta Siriei. Ierusalimul, dupã un
asediu de cloi ani, fu predat de patriarhul Sophronios, în virtutea unui tratat, lui Omar, în 638.
Cucerirea Mesopotamiei si a Edesei încununa aceastã actiune, lãsând tot Rãsãritul în puterea
arabilor.
Ierusalimul pusese conditia cã nu avea sã se predea decât califului în persoanã, întrucât acesta
rãmãsese la Medina, organizând oastea si veghind la executarea planului general al campaniei, s-a
clecis acum sã meargã la Ierusalim. Detaliile sosirii sale aici aratã rapiditatea, energia si
simplitatea caracteristice arabilor la începuturile expansiunii lor, ca si primele semne de
degenerare a lor sub influenta succeselor atât de rapide. Omar fãcea lunga cãlãtorie, ele aproape
1.000 ele kilometri, cu un singur însotitor, urcat pe o cãmilã si având drept provizii un sac cu
orez, unul cu fructul obisnuit al curmalelor si cu un blid de lemn. Când s-a apropiat de cetate, i-a
vãzut venind în întâmpinare pe cei dintâi cãpitani, îmbrãcati în mãrete haine de mãtase, pe cai cu
bogate cuverturi. La vederea lor, Omar s-a înfuriat, a coborât din sa, aco-perindu-i de insulte,
alungându-i si continuându-si drumul numai cu însotitorul sãu.
La Ierusalim, s-a înteles foarte bine cu patriarhul crestin. Tot de la acest calif se citeazã o
scrisoare prin care îi ordona unui guvernator sã-si dãrâme palatul pe care-1 construise la Kufa.
Persia, dupã multe revolutiuni, îsi afla un stãpânitor în persoana nepotului lui Chosroes,
Jezclegercl al III-lea. Arabii se aruncarã si asupra lui, încã din 632; iar în 637, bãtãlia de la
Kadesia, în care armatele persane erau zdrobite, vestea apropiata cãdere a Regatului Sassanid.
Aceastã biruintã le deschide arabilor calea spre Ctesifon. Capitala regelui e ocupatã si o bogãtie
imensã cãzu în mâinile arabilor. Orasele cãzu-
48
rã unul dupã altul, Jezdegerd fugi dintr-un loc în altul, pânã în Khorasan. La 651, Jezdegerd1151
pierea ucis în Merv, iar cu el se duse cel din urmã Sassanid.
în anul 637, cel mai bun general persan, Rustem, îsi stabilea lagãrul aproape de Hira, la Kadesia.
Luptã timp de trei zile. în fiecare zi arabii atacau, persii nu pãrãseau terenul, noaptea îi despãrtea.
A treia zi, arabii primesc ajutoare, iar cãtre searã persii încearcã sã obtinã rezultatul decisiv prin
sarja elefantilor (Rustem avea 33 elefanti). La început, enormele animale rãstoarnã totul, dar unul
e rãnit grav si atunci aleargã încoace si încolo, împrãstie panica printre ceilalti si toti se agitã
furios, cãutând sã scape dintre cele douã linii de oameni înarmati. Rãzbind printre persi, arabii
profitã de tulburarea fãcutã si atacã toatã noaptea. Rustem a fost gãsit printre morti.
Sub conducerea lui Amr, arabii se asazã, în sfârsit, si în Egipt. Bizantinii pierd lupta ele lângã
Lycopolis, apoi la Heliopolis. Babilon, Nikiu si alte orase cad pe rând în puterea cuceritorilor, în
toamna anului 640, ei începeau asaltul asupra Alexandriei. La 29 septembrie 642, Amr îsi fãcu
intrarea biruitor în puternica cetate de la gurile Nilului, în anul al optsprezecelea ele la Hegira,
adicã în 640, Amr ben el-Ac, nemultumit sã aibã drept sef un vechi subordonat - Moawiya
devenise guvernator al Siriei - pornea din Caesarea asupra Egiptului. Lua Pelusium, dar Theodor
si Anastasios, locotenentii împãratului, 1-au oprit la Babilon, lângã vechiul Cairo. Amr a cerut
ajutor, iar califul i-a trimis vreo 5.000 oameni, condusi ele Zobeir [Zubayr]. Cei
49
NICOLAF, BANESCU
doi generali bizantini au fost bãtuti la Heliopolis. Alexandria s-a predat la 29 septembrie 642.
Amr a construit un nou oras pe locul unde-si avusese cortul la asediul Babilonului, oras numit al-
Fustat sau Postat („cortul"), azi vechiul Cairo. Apoi a reparat vechiul canal al lui Traian, care lega
Nilul cu Golful de Suez. Ura coptilor împotriva bizantinilor usurase opera de cucerire, întocmai
cum ajutase în Siria aceeasi operã ura sectelor prigonite de Bizant. Dar mai era un motiv care
explicã aceastã sfãrâmare a imperiului, fatã de care împãratul era aproape neputincios: armata sa
avu acelasi sfârsit f arã glorie ca si armata lui Maurikios.
Singura bãtãlie mare a fost aceea de la Yarmuk (636). Teodoros, fratele împãratului, fusese biruit
mai înainte, împãratul trimise atunci douã armate ca sã rãzbune acea înfrângere: una era
comandatã de generalul armean Baanes (Vahan), cealaltã de Theodor Sa-kellarios, mare demnitar
al imperiului. Dar armata dintâi se revoltã, îl depune de Heraklios si-1 proclamã împãrat pe
Baanes. Trupele celuilalt se retrag si arabii, profitând de aceste dezordini, le sfãrâmã în lupta sîn-
geroasã de la Yarmuk, un afluent al Iordanului, la 20 august 636.
Cei trei califi ortodocsi, urinasi ai lui Abu-Bekr: Otnar, Othman, AH. Cei dintâi patru urmasi ai
profetului poartã în istorie numele de Rasidun = „cei ce urmeazã pe calea dreaptã" - adicã
legitimi, în opozitie cu uzurpatorii care urmarã dupã ei. Doar ei au fost recunoscuti de consensul
tuturor populatiilor musulmane.
50
Abu-Bekr continuase traditiile de sãrãcie ale fondatorului. Locuia mereu în mica lui casã din
cartier, se hrãnea din munca sa personalã.
La moartea lui Mahommed, Arabia era în fierbere. Vechea indisciplinã se trezise, apãrurã profeti
pretutindeni, agitând triburile, se iscarã revolte împotriva obligatiunii impozitului. Abu-Bekr
trimise expeditii, care înfrânserã toate rezistentele si readuserã Arabia la Islam.
El atacã apoi Siria bizantinã si Mesopotamia Sassa-nizilor. Cele douã imperii îsi sleiserã puterile
în lungul rãzboi pe care-1 purtaserã între ele. Arabii pãtrund în Irak si obtin mari izbânzi. Apoi se
aruncã asupra Palestinei si armata bizantinã e bãtutã la Adjnâdaîn (în apropiere de Ierusalim), la
30 iulie 634. Curând dupã aceastã izbândã, Abu-Bekr muri (23 august 634).
Dupã izvoarele arabe, Abu-Bekr le recomandã credinciosilor sã-1 aleagã pe Omar, care se
impusese, de altminteri, tuturor prin calitãtile sale de energie si prevedere, ca si prin devotamentul
sãu pentru cauza comunã, în zece ani de califat, el lãrgi considerabil hotarele statului. Atacul
Persiei si nimicirea ei, în lupta de la Qâdisîya (Kadesia, Nehavend), aproape de Hira. îndatã dupã
aceastã biruintã, pentru a stãpâni mai bine tara si a-si asigura baze solide pentru operatiuni
viitoare - si dupã o practicã ce le va deveni obisnuitã -, arabii construiesc de-a lungul fluviului
douã cetãti: Bagra (Bassora) pe Satt-al-Arab si Kufa, la sud de ruinele Babilonului.
Când, mistuit de febrã, îsi simti sfîrsitul apropiat (n-avea decât 63 ani), îi strînse pe tovarãsi în
jurul sãu si-i fãcu sã jure cã îl vor proclama calif pe acela pe
51
NICOLAE BÂNESCU
care-1 va hotãrî el; când i se dãdu jurãmântul, el le spuse cã urmasul sãu va fi Omar. El se plãtea
astfel fatã de acela care-i pregãtise ridicarea, îsi dãdu sufletul la 23 august 634.
Omar (Umãr). Luptele cu persii începuserã din 633. Arabii repurtarã mai multe biruinte si
devastarã în 635 Mesopotamia pânã la Tigris. Clãdirã cetatea Basra, Bassora. Se dãdu, în sfârsit,
bãtãlia decisivã la Kadesia (637). Rustem intrase în Hira, evacuatã la apropierea lui. El îsi asezã
tabãra lângã oras. Dupã patru luni, ostile dusmane se încãierarã. Lupta durã trei zile si sfârsi prin
dezastrul persilor.
Trecând Eufratul, arabii mergeau asupra capitalei, Ctesiphon. Trupele sassanide sunt alungate din
oras si o pradã enormã cãzu în mâinile arabilor, tezaurul acumulat de patru sute de ani. Jezdegerd,
refugiat într-o fortãreatã apropiatã, trimise o armatã sã încerce a-i scoate pe arabi clin Ctesiphon,
dar ea fu bãtutã la 25 de kilometri de capitalã. Jezdegerd se retrase în platourile înalte (640).
Orasele cãzurã în mâinile arabilor unul câte unul. Regele fugi în provinciile orientale, în cele din
urmã în Khorasan. în 651-652, el fu asasinat din ordinul satrapului.
Cucerirea Siriei. La 30 iulie 634, avea loc lupta cu Theodoros, fratele lui Heraklios, lângã
Ierusalim, în
635, martie, Damascul, blocat, se predã. La 20 august
636, avea loc bãtãlia de la Yarmuk.
Supunerea completã a Siriei a fost încheiatã prin luarea cetãtii Caesarea, situatã la sud de Sf. loan
de Acra si de Cârmei. Moawiya (Mu'awiya) fu pus guvernator. El întelese cã era usor sã întindã
stãpânirea arabilor creându-si o flotã, pentru care orasele de pe coas-
52
ta Siriei puteau procura toate materialele si oamenii. Dar Omar nu vru sã se ocupe de aceasta. Sub
califatul lui Othman, Moawiya echipã o escortã care, sprijinitã de corãbii egiptene, se duse sã
prade Ciprul si capitala sa, Salamis (atunci Constantia). în sfârsit, din Siria plecarã în fiecare an
expeditii care strãbãturã Asia Micã si-1 amenintarã pe împãrat în capitala sa.
Cucerirea Egiptului. La 29 septembrie 642, musulmanii intrã în Alexandria. Omar fu asasinat de
Firuz, sclav persan de religie crestinã, pentru cã nu-i luase în seamã plângerea împotriva
stãpânului sãu. Muri la 3 noiembrie 644.
Fu ales Othman (Uthman).
Unul dintre cei mai venerabili tovarãsi ai lui Mo-hammed, Abu-Dbarr, indignat de luxul ce-1
înconjura, începu a predica împotriva decãderii moravurilor. Nu sovãi a-1 ataca pe calif si
oamenii sãi. El proclamã pentru întâia oarã drepturile familiei profetului, adicã ale lui Aii si ale
fiilor Fatimei, de a poseda mostenirea lui Mohammed, implicit dreptul de a-i conduce pe
credinciosi. Era începutul marii sciziuni, care diviza Islamismul în douã ramuri dusmane, schisma
care umple istoria sa, siitismul (.si'a, „partizani", adicã ai familiei profetului, de unde siif).
Othman îl exila pe Abu-Dharr într-o micã localitate, unde muri. Partidele opozitiei aflarã în aceste
idei un mijloc de agitatie. O conspiratie se urzi contra lui Othman, care fu ucis în casa sa, în iunie
656.
Aii, vãr si ginere al Profetului (o luase de sotie pe Fatima), devine calif. Dar Moawiya,
guvernatorul Siriei, nu vru sã-1 recunoascã. Un partid de opozitie se ridicã împotriva lui Aii,
cerând rãzbunare pentru omo-
53
rârea lui Othman. Astfel începu lupta între familia Ommeyya (din care era Moawiya) si aceea a
profetului; ea trebuia sã se termine prin victoria celei dintâi, urmatã.mai târziu de revansa celei de
a doua, dar fu subtilizatã în folosul altei ramuri a familiei lui Hasim, aceeia a Abbassizilor
(Abbâs). Rãzboiul civil urmã pânã în ianuarie 661, când Aii fu asasinat în moscheea din Kufa.
Moawiya fu proclamat calif în vara anului 66l. El duse rãzboiul contra bizantinilor cu mare
ardoare; în douã rînduri, atacã Constantinopolul.
Toleranta pe care o arãta fatã de crestini, care formau atunci populatia Siriei, îi atrase toate
simpatiile. Muri la Damasc (capitala sa), la 18 aprilie 68020.
Mecca avea. o colinã sacrã, faimoasa „piatrã neagrã", simplu aerolit pãstrat cu pietate într-un
edificiu, numit, din cauza formei sale, Ka'ba („cub"). Aici veneau în pelerinaj populatii din toate
pãrtile.
Mohammed credea cã aude o voce misterioasã, ca-re-i destãinuia adevãrurile, închipuindu-si cã
însusi Dumnezeu îl îndemna astfel sã le reveleze arabilor aceste adevãruri. Vocatia lui se preciza.
Curând, încercã a predica sau mai bine-zis a „recita" {Coran) adevãrurile ce-i erau revelate de
Dumnezeu. Secretul fericirii este, dupã el, „supunerea" (islam).
20 Pentru începuturile Islamului, v. L. Halphen, Les barbares. Des grandes invasions aux
conquetes turques du Xle siecle (Peu-ples et Civilisations), IVC ed., Presses Universitaires de
France, Paris 1940, cap. IX.
54
Omar. Cucerirea Siriei. La 634, arabii bat pe bizantini la Adjnâclain, lângã Ierusalim; în 635,
Damascul se predã.
împãratul reusi a strânge o armatã mare, comandatã de armeanul Vahan si de Theodor Sacellarius.
Lupte intestine divizarã armata imperialã. Armenii revoltati îl proclamarã împãrat pe Vahan. în
urmã, se dã lupta la Yarmuk (20 august 636), la sud de lacul Tiberiadei. Theophanes spune cã un
vânt violent aruncã nouri de nisip în ochii grecilor, infanteria bizantinã luptã bine, dar Theodor
pieri, iar liniile furã rupte de cavaleria musulmanã. Heraklios nemaiavând armatã, se întoarse la
Constantinopol. Atunci izbucni si o ciumã teribilã, care sfârsi prin a ruina provincia, multi
tovarãsi ai Profetului furã smulsi de teribila boalã, între altii, trei dintre generalii care ajutaserã la
cucerirea Siriei. Califul Omar îl numi pe Moawiya guvernator al Siriei, în locul lui Jezid, mort de
ciumã. El rãmase 40 de ani în fruntea provinciei.
Toatã tara era apoi cuceritã. Alep, Antiochia se predarã. Doi ani în urmã (638), Ierusalimul,
blocat, dupã un lung asediu, fu predat lui Omar de patriarhul Sophronios. Cãderea Caesareei
(Palestinei) din 640 desãvârsi cucerirea Siriei.
Egiptul fu atacat apoi de Amr, iar cuceritorul Heraklios, bãtrîn, nu mai putu opune rezistentã, îi
recomandã guvernatorului sã nu le plãteascã tribut arabilor.
Omar dãdu tinuturilor cucerite organizarea pe care o aveau mai înainte diferitele state arabe.
Pãmânturile puteau fi posedate de comunitatea musulmanã sau lãsate vechilor posesori
nemusulmani în schimbul unei plãti, care este impozitul teritorial (kharadj). Locuitorii
55
NICOLAE BÂNESCU
tãrii cucerite care-si pãstreazã religia trãiesc sub protectia Islamului în schimbul unui impozit care
e capi-tatia (djizya).
Luptãtorii, pe lângã prada de rãzboi (din care a cin-cea parte se cuvine califului), primeau
pensiuni, dupã rangul lor în ierarhia musulmanã.
Formele vietii publice s-au schimbat foarte putin în tãrile cucerite. Toatã administratia civilã s-a
pãstrat, învinsii îsi pãstreazã tribunalele si institutiile municipale. Magistratii locali rãmân pe loc,
birourile care iau notã de repartitia impozitelor si înregistreazã perceperea lor se slujesc de limba
persanã în Irak, de greacã în Siria si Egipt21.
Heraklios era prea bãtrîn, pentru ca sã mai reînvie gloria din prima parte a domniei sale. El nu
mai putu forma o nouã armatã, însã în toatã aceastã nenorocire îsi pãstrã demnitatea si le interzise
guvernatorilor sãi sã le plãteascã bani arabilor pentru a scãpa de ei. Toatã opera sa era nimicitã.
Aceste dezastre i-au zdrobit împãratului trupul si sufletul. Tragicã i-a fost si viata de familie, în
ziua încoronãrii, Heraklios se cãsãtorise cu Fabia Eudokia, care-i dãruise o fiicã si un fiu,
Heraklios Neos Konstantinos; dupã nasterea acestuia, sotia sa avea sã moarã foarte curând, de
epilepsie (612). Un an mai târziu, Heraklios se cãsãtorise cu nepoata sa, Martina, fapt care a trezit
indignarea Bisericii si a poporului. Din cei nouã copii pe care i-a nãscut Martina, patru au murit la
o vârstã fragedã, iar cei doi mai mari au venit pe lume sluti, fapt interpretat ca semn al
G. Margais, op. cit., p. 194-196.
56
mâniei divine. Ura populatiei contra Martinei a sporit datoritã încercãrilor ei de a le asigura
odraslelor proprii mostenirea la tron. Discordia din familie a întunecat si mai mult sfârsitul vietii
împãratului. La 11 februarie 641, Heraklios a murit dupã grele suferinte. Imperiul bizantin se
mãrgini acum la Asia Micã, la Peninsula Thraciei, Grecia cu insulele si câteva portiuni ale
Imperiului de Apus.
6. Grecizarea imperiului
Aceste pierderi teritoriale aveau si un avantaj pentru imperiu. Acesta scãpa de multe elemente
rebele. Locuitorii din Asia Micã si din Peninsula Balcanicã alcãtuiau acum o masã unitarã ca
limbã si credintã.
Istoricii socotesc cã moartea lui Heraklios înseamnã sfârsitul unei epoci si începutul unei epoci
noi, pe care o numesc „Ev Mediu bizantin", în adevãr, acum apare caracterul de imperiu grecesc.
Caracterul grecesc al imperiului apare acum pronuntat. Se vede în Strategikon, tratat de artã
militarã compus în epoca lui Heraklios, care cuprinde putini termeni militari latini, pe când
înainte aproape toti termenii armatei erau latini [magister militium, acum o-cpoc-crr/oi;,
praefectus devine ETiapôq s.a.]. Heraklios este cel dintâi care bate monede, pe care, pe lângã
legenda latinã, care se continuã pânã în veacul al VlII-lea, apare si legenda greacã ev TOUTCO
vtKa. în no-vella din 629, el se intituleazã greceste: KIGIOC, ev Xpureâ TGJ 6eo) 6occnAe\x;.
Diglossia, ce caracterizase statul începuturilor bizantine pânã în acest moment, ia sfârsit acum,
când
57
NICOLAE BANESCU
limba poporului si a Bisericii devine si limba statului. Grecizarea apare si în titulatura
împãratului, care e ccxnoKpcctcop, Kocîacxp, at>yot>(jTog, în loc de imperator, caesarsi
augustus22.
Grecizarea statului bizantin a produs si o schimbare însemnatã, o simplificare în titulatura
suveranului. Heraklios a renuntat la titulatura latinã complicatã si si-a luat titlul grecesc, popular
de 6aatA,et><;, care rãmase acum în Bizant titlul propriu al împãratului.
22 G. Ostrogorsky, Histoire de VEtat byzantin, Paris, Payot, 1956, p. 135.
58
B.
URMAsII LUI HERAKLIOS
Când Heraklios muri, la 11 februarie 641, urmarã timp de mai multe luni tulburãri în jurul
succesiunii, care fãcurã ca imperiul sã-si piardã si mai mult puterea de a interveni în gravele
evenimente ce se desfãsurau.
Heraklios lãsã imperiul celor doi fii mai mari, în silinta sa de a asigura o parte la domnie si
copiilor Mar-tinei, dar fãrã a rãpi drepturile fiului sãu Constantin. Era necesar ca ei sã conducã
imperiul împreunã, iar în testamentul sãu dispuse ca Martina sã fie consideratã de amândoi
„mamã" si „împãrãteasã"23, pentru a-i garanta si ei o influentã în afacerile domniei.
Populatia îi aclamã pe cei doi suverani, dar nu vru sã stie de o participare a Martinei la conducere
si o respinse, sub cuvânt cã ea, ca femeie, nu poate reprezenta imperiul24. Martina nu se dãdu
învinsã si se formarã douã partide: una pentru Constantin, cealaltã pentru Martina si Heraklonas,
ambele aflate în dusmãnie între ele. în momente grave pentru imperiu, aceastã discordie hotãrî
viata capitalei. Constantin al III-lea se îmbolnãvi greu si muri la 25 mai, în acelasi an. Heraklonas
rãmase singur stãpînitor, dar Martina luã frâiele conducerii, exilându-i pe cei mai de seamã
23 Nikephoros, 27.
24 Ibidem, 28.
59
NICOLAE BÂNESCU
partizani ai lui Constantin. Odatã cu Martina ajunse influent si patriarhul Pyrrhos, iar asta
însemna reînvierea monothelismului. Ura populatiei se îndreptã si împotriva lui. Aristocratia
senatorialã si comandantii militari se ridicarã contra Martinei, iar moartea rapidã a lui Constantin
al III-lea îi fu atribuitã Martinei, care se spunea cã 1-ar fi otrãvit. Armeanul Valentinos Arsa-kidos
(Arsakuni)1161, partizan al lui Constantin al III-lea, aflat în fruntea trupelor din Asia Micã, apãru
la Chal-kedon. Desi Heraklonas îl asocie pe fiul lui Constantin al III-lea, Senatul îi înlãturã pe
Martina si Heraklonas la finele lui septembrie 641: Martinei îi fu tãiatã limba, iar fiului ei, nasul.
Exilati în Rodos, Pyrrhos fu exilat si el, si ridicat ca patriarh Paulos, economul Sfintei Sofii.
Fiul lui Constantin fu proclamat împãrat. El avea numele Heraklios, dar fu încoronat cu numele
Constantin si numit de popor Constans, un diminutiv de la Constantin, dupã cum Heraklonas este
un diminutiv de la Heraklios. Mai târziu, i se dãdu porecla „Pogo-natos" („Bãrbosul").
Constans al II-lea avea 11 ani si ajunse de la început sub tutela Senatului. Acest corp, care fusese,
prin absolutismul lui lustinian, aruncat pe planul al doilea, câstigã acum iarãsi o însemnãtate mai
mare, iar începând din secolul al VH-lea avu din nou un rol important-5.
Constantin al III-lea fusese asociat la domnie de multã vreme de cãtre Heraklios, tatãl sãu. Acesta
se
25 V. Ch. Diehl, Le senat et lepeuple byzantin aux Iile at Viile siecle, „Byzantion" l (1924), p. 201
si urm.; G. Ostrogorsky, op. cit., p. 92-93.
60
cãsãtorise însã a doua oarã, împotriva Bisericii scandalizate, cu o nepoatã a sa, Martina, de la care
avea încã un fiu, Heraklios, numit si Heraklonas, ce fusese încoronat împãrat în 638. Cei doi fii
trebuiau sã domneascã sub autoritatea vãduvei lui Heraklios, Martina. Patriarhul Nikephoros
spune cã împãratul le recomandase „s-o respecte ca mamã si împãrãteasã", dar populatia îi arãtã
multã împotrivire si ea nu putu participa oficial la cârmuire. Constantin al III-lea însã, fiind o
naturã bolnãvicioasã, muri în mai 641, ceea ce trezi bãnuiala ele a fi fost otrãvit de mama sa
vitregã, pentru a-si asigura stãpânirea. Patimile se dezlãntuirã atunci si trupele din Asia, în toamna
anului 641, se revoltarã. Ele venirã la Chalkedon si îi impuserã basilis-sei sã-1 asocieze la tron pe
tânãrul fiu al lui Constantin. Curând dupã aceea, la îndemnul Senatului, în septembrie 641, sînt
detronati Martina si Heraklonas26, care furã izgoniti în exil, dupã ce lui Heraklonas i se tãie
nasul, si mamei sale, limba. Senatul îl întãri apoi pe urmasul legitim al lui Heraklios, pe fiul lui
Constantin al III-lea, care la botez primise numele de Heraklios, la încoronare însã pe cel de
Constantin, dar poporul îi zise Constans. El domni de la 641 la 668.
1. Constans al II-lea
Constans al II-lea fu un împãrat energic, în timpul domniei lui însã, imperiul fu amenintat
necontenit ele arabi, în baza întelegerii fãcute de patriarhul Pyrrhos,
26 Pentru cronologie, vezi G. Ostrogorsky, Gesch. des byz. Sta-ates, p. 70, n. 3- ' ••';.•••-.
•:..••.• s •'• •'••••• ,v-i<w
61
care luase la Constantinopol aprobarea Martinei, la 12 septembrie 642 trupele bizantine iesirã din
Alexandria, unde Amr intrã la 29 septembrie 642. Omar fu ucis în noiembrie 644 de un sclav
persan.
Moawiya pãtrunse în Cappadocia si luã în 647 Cae-sarea. Trecu în Phrygia, atacã cetatea
Amorion, dar n-o putu lua si se întoarse la Damasc cu o bogatã pradã.
în acelasi timp, o armatã a califului intra în Armenia, unde cucerea Dovin (octombrie 647).
Dar marea faptã a lui Moawija a fost crearea flotei musulmane. El si-a dat seama cã pentru a lupta
cu bizantinii, flota era indispensabilã. Omar nu împãrtãsi vederile sale, dar Othman îi dãdu voie s-
o organizeze. Astfel încep, sub îndrãznetul sef arab, expeditiile maritime arabe. La 649, Moawija
atacã Kypros27, luând cu asalt capitala insulei, Constantia. în 654, pustii Rhodo-sul. Cu acest
prilej, celebra statuie colosalã a lui He-lios, una din cele sapte minuni ale lumii, care fusese
surpatã de un cutremur, fu vândutã unui evreu din Edessa, care transportã metalul imens al statuii
pe 900 de cãmile28. Curând dupã aceea, insula Kos cãzu în mâinile arabilor. Aceste cuceriri aratã
intentia lui Moawija de a se îndrepta cu flota spre Constantinopol29.
împãratul vru sã preîntâmpine expeditia si conduse flota imperialã împotriva arabilor; astfel se
ajunse la
r V. Chronique de Michel le Syrien, trad. Ed. Dulaurier, p. 47.
28 Ibidem, p. 52-53- Leo Grammaticus (ed. Bonn, p. 157) vorbeste de 800 de cãmile.
29 G. Ostrogorsky, op. cit., p. 73.
62
prima luptã pe mare arabo-bizantinã. Aceasta avu loc în 655, pe coastele Lyciei, si se sfârsi prin
biruinta arabilor, împãratul abia scãpã din aceastã luptã, dupã câte ne spune Theophanes (p. 346),
numai multumitã unui tânãr din oaste, care-si schimbã hainele cu împãratul, plãtind cu viata
eroicul sãu gest, cãci tânãrul pieri în luptã.
Tulburãrile stârnite în statul arab dupã Othman, care pierise ucis de partida adversã (17 iunie
656), oprirã un timp izbânzile arabilor. Având de luptat cu Aii, Moawi-ja, proclamat calif în Siria,
încheie pace cu Bizantul în 659 si se îndatora chiar a plãti o sumã de bani30.
Aii pieri asasinat (661), iar Moawija urcã pe tron, inaugurând noua dinastie a Omeiazilor
(Umayyazilor, Ommeyyazilor). Noul calif fãcu din Damasc capitala regatului sãu.
încheierea pãcii îi lãsã împãratului libertatea de a-si îndrepta atentia spre Balcani. Astfel, cu un an
înainte (658), pentru cã tulburãrile produse de statul arab slãbiserã actiunea împotriva imperiului,
Constans al II-lea îndreptase o expeditie în „Sdavinii"m], cum le numeste Theophanes, p. 347:
ETteaTpd'ce'oaev b 6aoiA,L'uq KCXTCC ZKXaâiviaq mi fi%|a.aâ>'cet>ae noAAoix; Koci
tmeTaJ;ev, si le adusese la supunere. Aceastã expeditie, care fu o mare recunoastere politicã si
militarã, arãtã împãratului cã tinuturile acestea erau pierdute si cã o respingere a slavilor peste
Dunãre nu mai era cu putintã. Rãmâ-
1 V. Dolger, Regesten, p. 230...... . , :. ,. ;?
63
NICOLAE BANESCU
nea numai sã fie silite pe cât posibil triburile lor la plata unui tribut si la recunoasterea
suprematiei imperiale. Cu acest prilej se crede cã împãratul strãmutã o masã de slavi în Asia
Micã. Din acest moment, auzim de slavi în Asia Micã si de soldati slavi în armatã31.
Politica religioasã a imperiului provocase mari dificultãti. Monothelismul tulburase grav
Occidentul, care se grupase în jurul papalitãtii pentru apãrarea ortodoxiei. Ambitiosul exarh din
Africa, Gregorios, prieten al cãlugãrilor, fãcu din provincia sa adãpostul ortodoxiei si se ridicã
pânã si împotriva împãratului. Dar arabii puserã capãt stãpânirii sale în 647.
în Africa, monothelismul aflã vin mare rãsunet. Inovatiile aduse în materie religioasã provocarã
indignarea populatiilor. Dinaintea invaziei arabe, prin 640, multi fugirã din Siria si Egipt în Africa
bizantinã, la Carthagina. Ei erau în mare parte monofisiti. Abatele Maximus Confessor fu
campionul ortodoxiei. Astfel se produse acolo o atmosferã ostilã împãratului, de care se folosi
exarhul Gregorios, care se proclamã împãrat.
Arabii profitarã de toate aceste grave dificultãti în care se zbãtea împãratul. Ei nãvãlesc din Egipt
în Byzacena, la 647, iar Gregorios trebui sã proclame lupta si fu zdrobit lângã resedinta sa,
SufetulaK. El pieri în luptã. Fiica sa, frumoasa amazoanã ce luptase alãturi de dânsul, luatã
captivã, se sinucise aruncându-se de pe cãmila ce o purta.
La nord, arabii se izbirã de rezistenta cetãtilor în care se închi-seserã grecii. Ibn Saad primi o
mare sumã de bani pentru a se retrage.
31 Ostrogorsky, op. cit., p. 74.
32 în câmpia Sbeitla, din mijlocul Tunisiei actuale.
64
împãratul, pentru a restabili pacea în Bisericã, publicã în 648 un Typos, care interzicea orice
discutie în privinta numãrului Vointelor si al Energiilor. Dar conducãtorul ortodoxiei contra
monothelismului era, în Africa latinã, abatele Maximus Confessor. El se opuse hotãrârii
imperiale, iar papa Martin I, care se urcase pe scaunul Romei în iulie 649 fãrã aprobarea
imperiului, întruni în 649 un Sinod la Lateran, condamnã solemn doctrina monothelitã, împreunã
cu Ekthesis si Typos. împãratul procedã însã împotriva lui cu energie. Exarhul Ravennei,
Olympios, primi ordinul sã-1 ridice pe papã, dar el profitã de atitudinea ostilã imperiului a
populatiei din Italia pentru a se proclama împãrat. Imperiul scãpã de aceastã gravã încurcãturã
prin moartea timpurie a revoltatului, în anul 652. în 653, papa Martin fu ridicat de noul exarh de
Ravenna, Theodor Kalliopas si trimis la Constantinopol, unde fu judecat pentru înaltã trãdare si
exilat la Cherson. Acolo muri la 26 septembrie 655 (în Viata papei Martin, editatã de P. Peeters,
Biot KCU TioAiTeioc TCCU KCU ncdcapicoToVcoi) Maptivot) ap%i.e-YeyovoTOc; Tfj<;
TCOV 'Pcojiaicov âyiaq tot) Geot» Kai!)oA,iKfjc; mi ouioaToXiKfjc; eKKA.r|oiac;, An. Boli.,
51 [1933], se aratã cum a fost umilit si târât de popor pe ulitele Constantinopolului înainte de a fi
trimis în exil).
Arabii încep iarãsi, dupã acesti câtiva ani de pace, a nelinisti provinciile imperiului.
împãratul Constans plecã în Apus, în 662, cu o flotã si Theophanes afirmã cã se gândea a-si
strãmuta resedinta la Roma: |o,eTecTn ev ZDpaKo-oari ifjt
65
NICOLAF, BANESCU
ev 'Pcb|4,r| rnv 6acnXeiccv )4.eTaCTTfjcyai (Cf. Skylitzes-Kedr., I, 762).
Nu se poate sti dacã a avut într-adevãr aceastã intentie, lucrul ne aratã însã, în tot cazul, ce
însemnãtate dãdea imperiul pãrtii de Apus, pe care nu întelegea s-o pãrãseascã.
Veni de la Roma în Sicilia, stabilindu-se în Syraku-sa, unde vru sã-si aducã si familia, dupã câte
afirmã tot Theophanes, dar poporul, adaugã cronicarul, se împotrivi la aceasta.
Din cauza multimii fugarilor din provinciile cucerite ale Rãsãritului, Sicilia începu a deveni o
provincie greceascã si o puternicã citadelã a stãpânirii bizantine în Occident, în 652, arabii fãcurã
o razie în stil mare în aceastã insulã, împãratul Constans plecã, în 662, cu o flotã în Occident, si
debarcã, în 663, la Tarent. începu îndatã campania împotriva longobarzilor, atunci foarte
dezbinati. Cuceri mai multe orase în ducatul de Bene-vent, strãbãtu Italia meridionalã si centralã,
vizitã Roma, unde papa Vitalian îl primi cu supunere. De acolo se duse la Reggio, trecu în Sicilia,
îsi stabili resedinta la Syracusa, cu ochii asupra Africii. De aici el putu restabili autoritatea
imperiului în Africa si încercã sã organizeze apãrarea. Nu izbuti însã a împiedica noile cuceriri ale
arabilor, care reiau în Africa atacurile împotriva provinciilor imperiului, în anul 668, Ogba intrã în
Byzacena si o ia în stãpânire; el creeazã acolo un centru arab, „opiatã de arme"- Kairuan. Se reiau
nãvãlirile si în Asia Micã, arabii fãcând noi cuceriri, în acest an, la 15 decembrie 1668, împãratul
pieri, ucis în
66
bãile din Syracusa de o mânã criminalã. Trupele siciliene îl proclamã împãrat pe armeanul
Mezezios (Mejej)33.
2. Constantin al IV-lea
Fiul lui Constans, Constantin al IV-lea Pogonatos (668-685), care se afla în Bizant, fu nevoit a se
îndrepta, cu o mare flotã, în Apus, împotriva uzurpatorului. Cu ajutorul trupelor italice si
cartagineze, el izbuti sã înece în sânge aceastã miscare. E. Brooks (BZ 1908) crecle cã împãratul
n-a fost în Sicilia, amenintat cum era la portile Constantinopolului de arabi.
El se întoarse apoi repede la Constantinopol, unde arabii prezentau un pericol serios.
Fiindcã se întoarse din aceastã expeditie cu barba mare, fu numit de orãseni ncoycovdTOt; (cf.
Zonaras, III, p. 222, ed. Bonn).
E. W. Brooks, întemeiat pe monedele care îl înfãtiseazã pe Constans cu o barbã mare si pe un
pasaj din De Caer., socoate cã de fapt Constans a fost numit asa si cã porecla a trecut asupra
fiului, pentru cã numele oficial de Constantin, al lui Constans, se uitase1181 (v. BZ, 17 (1908), p.
460-462, Who was Const, Pogonatus?}.
Trupele anatoliene îl silirã a-si asocia la domnie pe cei doi frati ai sãi, Heraklios si Tiberios,
pretextul fiind caracteristic pentru mentalitatea teologicã a epocii: ca sã aibã, ziceau ei, aici pe
pãmânt o icoanã a Treimii ceresti31, adicã o situatie similarã acesteia.
' Chronique de Michel le Syrien, ed. Dulaurier, p. 56. ' Dolger, Regesten, nr. 236 (anno 670).
67:
NICOLAE BANESCU
Noul împãrat stiu sã rãspundã situatiei critice în care se afla imperiul. Arabii nãvãleau aproape în
fiecare an în Asia Micã. La anul 670, ocuparã Kyzikos, în apropierea capitalei. In 673, din aprilie
si pânã în septembrie, flota lor atacã Bizantul, amenintat si pe uscat pe o bunã întindere. Toate
asalturile lor se frânserã însã ele vitejia apãrãtorilor. Foarte pretioasã fu acum pentru bizantini
inventia unui inginer numit Kallini-kos, un grec sirian, care oferi artileriei bizantine o nouã si
puternicã armã; pânã la întrebuintarea ierbii de puscã, aceasta fu socotitã un mijloc de distrugere
înspãimântãtor, pãstrat la Constantinopol ca un secret de stat. Aceastã nãscocire era asa-zisul „foc
marin", numit mai târziu foc grecesc, un amestec de materii explozive si inflamabile, care;
înfãsurat în jurul sãgetilor ori sulitelor sau trimis din tuburi de aramã, putea fi aruncat asupra
dusmanului. Amestecul acesta chimic avea proprietatea de a arde si în apã si el distruse adesea
flotele dusmane, contribuind astfel în largã mãsurã la apãrarea imperiului în aceastã criticã
perioadã. Faptul e înregistrat si de cronica lui Mihail Sirianul, la p. 57.
Cronicarul Theophanes, ed. cit., p. 542, vorbeste de KccXAAviKoc; ap/iTEKTCov c*7t6
'HAiounoXecoq Sr>piat Trup ftaXccacnov KcrcaaKe'odaac; TOC TOOV 'Apd6cov ciKacpri
LVLTtpr|aLV. Asupra focului grecesc, în care salpetrul era elementul principal, a scris C.
Zenghelis, Lefeu gre-geois et Ies armes ã f eu des Byzantins, BZ, 7 (1932)1191.
Arabii ocupaserã (670) Kyzicos, în Propontis, iar în 674, Creta, de unde stãpâneau Marea Egee si
în fiecare varã îsi înnoiau atacurile împotriva Constantinopo-lului; totdeauna însã se retraserã fãrã
izbândã. Flota
68
imperialã nimici, în sfârsit, în 677, pe coastele Pam-phyliei, flota arabã. Armata de uscat suferi
mult de pe urma atacurilor viguroase ale mardaitilor (mardaiti = rebeli, în sirianã) din Muntele
Libanus, pe care-1 ocupaserã35, care uniti cu crestini fanatici (mai ales mono-theliti), fãceau dese
incursiuni împotriva arabilor. Moawija se vãzu silit a obtine în schimbul unui tribut pacea (3-000
solidi aur), în timpul acesta, imperiul avu ele lucru în Peninsula Balcanicã, unde, de la cãlãtoria
lui Constans în Italia, popoarele slave trecuserã tot mai mult în interior, pânã în Thessalia si Epir.
Ele amenintarã, în 675, foarte serios, fortãreata imperiului în aceste pãrti, al doilea oras al
peninsulei, Thessaloni-cul. Orasul fu atacat de un mare numãr de pirati slavi pe mare si în acelasi
timp ele altii pe uscat. Dar toate atacurile furã respinse de apãrarea eroicã a orãsenilor, condusã cu
multã energie de arhiepiscopul loan. în 677, apãrurã sub zidurile orasului si avarii, care, însotiti
de numerosi aventurieri slavi si bulgari, îsi încercarã, 30 de zile de-a rândul, în zadar, norocul.
Biruinta se atribuie aici Sfântului Dumitru, patronul orasului, dupã cum locuitorii
Constantinopolului o atribuiau întotdeauna Fecioarei.
3- Bulgarii
O însemnãtate deosebitã o are acum aparitia bulgarilor pe pãmânt bizantin. Acest popor de rasã
huno-ono-guricã, dupã Moravcsik36, dupã altii turcã, se arãtase
35 Cedr. I, p. 765-766 (Bonn), cf. Leo Grammaticus, p. 169. * Zur Gesch. der Onoguren,
„Ungarische Jahrbiicher", 10 (1930), p. 153 si urm. .. , . „•,„, ,, . ,. .„.„c.......„. ,.,., ...
69
întâia oarã peste Dunãre în veacul al V-lea; Zenon îi chemase în 482 împotriva gotilor. Heraklios,
am vãzut, încheie aliantã cu Hanul lor Cuvrat (sau Kurt), pe la 634-641, împotriva avarilor.
Acum, sub Constantin al IV-lea, bulgarii se despãrtiserã în cinci hoarde, sub fiii lui Cuvrat. Una
dintre acestea se asezase în coltul de sud-est al Basarabiei, între Dunãre, Nistru si Marea Neagrã,
numit de greci Onglos, iar de vechii slavi, On-glî (a se vedea si latinul angulus), de tãtari, Bugeac,
tot „unghiul"37.
De acolo trecurã bulgarii, sub cãpetenia lor Isperich (la bizantini, Asparuch), adesea peste
Dunãre, în Moe-sia si peste Haemus, pânã în Thracia. Constantin întreprinse în 679, pe apã si pe
uscat, o mare expeditie împotriva lor, fãrã nici o 'izbândã însã. Bulgarii, cunoscând slãbiciunea
Imperiului, trecurã, în acelasi an, 679, definitiv peste Dunãre si bizantinii trebuirã sã evacueze
tinutul dintre Dunãre si Haemus. Bulgarii îi supuserã pe slavii reuniti din aceste pãrti si
întemeiarã un puternic imperiu, care tine, timp de sapte secole, un loc însemnat în istoria
peninsulei. Ei se tinurã, pânã în veacul al X-lea, mai mult la Rãsãrit, cãtre Do-brogea si tãrmului
Pontului, cãpetenia lor avându-si
37 Theophanes si Nikeph. Patr. dau forma oyXoc;. Bury (în Gib-bon, Decline and Fãli, voi. VI, n.
8) îl identificã gresit cu Niculitel si socoate cã trecerea s-a fãcut sub Constans al II-lea (659). E
gresit însã interpretat textul. V. rec. noastrã din BZ 26 (1926), p. 113 la Zlatarski, cf. Besevliev,
Zur Chronographie des Theophanes, BZ 27 (1927), p. 35.
însemnat prin fortificatii de pãmânt descoperite la sud de Niculitel (lângã vechiul Noviodunum),
acest oras va fi fost probabil cel mentionat în texte sub numele de Preslava Micã. '
70
resedinta la Pliska, apoi la Preslav, mai înainte Marcia-nupolis, pe fluviul Kamcija. Institutul
Arheologic Rus din Constantinopol a fãcut acolo sãpãturi, care au scos la ivealã urmele unui
palat, ale unei biserici si mai multe obiecte de podoabã, cu caracter bizantin. Ele aratã influenta
Bizantului asupra hoardei barbare, dupã asezarea ei în Balcani38.
Nãvãlitorii se topirã pe încetul în masa slavilor, îsi uitarã moravurile si-si pierdurã limba. Peste
câteva veacuri, nu va mai fi vorba aici de slavi si de bulgari, ci de un singur popor: bulgarii, cu
limba slavã.
38 K. âkorpil, Inscriptions de l'epoque du premier Empire bulgare dans la region de la Mer Noire
(Peninsule des Balkans) (în bulgarã), BS1, 3, 1931, p. 1-6, vorbeste de inscriptiile cunoscute din
epoca primului Imperiu bulgar (679-1018), adicã de la Pravis-ta, Sumen, Târnovo (Biserica celor
40 de Martiri), Madara si, în fine, Aboba Pliska. Apartin epocii lui Krum si, mai ales, Omurtag,
celei a lui Malamir, Presian, Boris si Simeon, adicã din perioada cuprinsã între 803-927. Autorul
distingea coloane cu nume de orase si de bãtãlii. Ele proveneau din resedinta de la Pliska; în
continuare, Sceau du prince Boris Michel (852-889) du musee de Varna, BS1, III, 1931, p. 8-10,
unde e vorba de un sigiliu de la Boris I, înfãtisând pe o parte bustul Fecioarei orans, cu inscriptia
0<eoTo>KE 6oit$ei Mixar^ apôvia Box>Xyapia<;, iar pe cealaltã bustul lui Christos, cu pãrul
pe umeri si inscriptia K<-upi>e? 6of|-ftei Mi%aT)A. apxovtoc BouXyapiac,. încã de atunci,
autorul considera cã Boris si-a petrecut ultimii ani din viatã în calitate ele cãlugãr în mãnãstire, la
Pliska, fiind îngropat în biserica clin citadela capitalei. si-a pregãtit singur mormântul, în biserica
înãltatã de el îndatã dupã botez.
O altã inscriptie, publicatã si de E. Kalinka, Antike Denkmãler in Bulgarien („Schriften der
Balkan-Kommission. Antiquarische Abteilung", IV, Viena, 1906), cu unele greseli de transcriere,
provenientã nesigurã, dar gãsitã, se pare, la Cerven, vechi oras fortificat, situat la 25 km sud de
Rusciuk (= Russe), a fost studiatã de
71
NICOLAE BANESCU
Huno-bulgarii întemeiaserã un imperiu la nord de Caucaz. El a fost, la mijlocul secolului al VH-
lea, sfãrâmat de chazari, marea putere barbarã de la nordul Pontului în aceastã epocã. Pe când o
parte a bulgarilor a cãzut sub puterea chazarilor, mai multe triburi si-au pãrãsit locuintele. O
hoardã mai mare, sub Isperich, s-a îndreptat spre vest si s-a asezat la gurile Dunãrii, prin al
saptelea deceniu al secolului al VH-lea. Constantin al IV-lea, dupã încheierea pãcii cu arabii,
pregãti o expeditie împotriva acestui popor, dându-si seama de primejdia ce o prezenta pentru
imperiu asezarea lui la frontierã. Flota condusã de împãrat acosta la nordul gurilor fluviului, iar o
armatã de uscat trecu de asemenea din Dobrogea peste Dunãre. Expeditia n-avu însã nici un
rezultat, operatiile fiind anevoioase în acele regiuni pline de bãlti, si împãratul, bolnav, îsi pãrãsi
trupele, care se retraserã si ele. încurajati de aceastã neizbândã a imperiului, bulgarii trec fluviul si
se asazã aproape de Balcani, unde aflarã opt triburi slave, care furã supuse.39
H. Gregoire, Une inscription datee au nom du roi Boris-Michel de Bulgarie, „Byzantion", 14,
1939, p. 227-234, care a recitit-o în sensul cã monahul si arhidiaconul mort la 5 octombrie 870
era nepotul unui episcop numit Nicolae. Scris în greceste, ca si în cazul celorlalte inscriptii
protobulgare, textul inscriptiei este de o considerabilã valoare istoricã, fiind gravatã chiar în anul
în care patriarhul Ignatios instituia, la cererea lui Boris-Mihail, ierarhia noii biserici bulgare.
Regele primea acum titulatura nouã, eleni-zatã si crestinã. Vechiul titlu ele maiestate al hanilor
bulgari (t>6r|yfi) apare aici tradus, ceea ce aratã evitarea terminologiei protobulgare: -06117n este
redat astfel prin e-DKXefiq, adicã „glorios", în chip similar, papa loan al VUI-lea (872-882) se
adresa suveranului bulgar prin acelasi termen (glorioso regi).
H. Gregoire a emis supozitia cã episcopul Nicolae din inscriptia de mai sus ar putea fi cel dintâi
episcop al bulgarilor, care a dobândit ordinatiunea sacerdotalã din partea patriarhului bizantin
Ignatios.
39 V. Dujcev, Protobulgares et Slaves, „Annales de l'Inst. Konda-kov" C=SK), 10 1938, p. 145 si
urm., care a arãtat, împotriva lui Zla-tarski, cã slavii n-au încheiat un tratat cu bulgarii, ci au fost
supusi.
72
J. Bury40 crede cã Olgos de la Theophanes trebuie înteles ca „fortãreatã", deoarece cronicarul dã

ca echivalent 6x<>pcona, dar acest termen caracterizeazã situatia strategicã bunã a locului, care e
ca o întãriturã41. în ce priveste istoria timpurie a bulgarilor, J. Bury42 sublinia faptul cã Bulgaria
si Rusia sunt tãri slave, bulgara si rusa sunt limbi slave, dar e un fapt istoric important cã
adevãratii bulgari si adevãratii rusi, care au creat aceste state slave, nu au fost ei însisi slavi si n-
au vorbit limbi slave. Intrusul rus a fost un teuton (scandinav); el apartinea aceleiasi familii in-do-
europene ca si slavii pe care i-a cucerit. Dar intrusul bulgar era un tãtar cu afinitãti etnice cu totul
diferite de poporul pe care 1-a supus, în amândouã aceste cazuri cuceritorul a fost asimilat, si-a
uitat treptat propria limbã si a învãtat limba supusilor sãi; în amândouã cazurile, el a dat numele
rasei sale proprii statului pe care 1-a întemeiat. si amândouã cazurile învedereazã acelasi adevãr
privitor la slavi: puterea lor mare de asimilare si lipsa de instinct politic si fortã, care sunt
necesare pentru crearea si organizarea unei uniuni politice. Atât Bulgaria, cât si Rusia au fost
create de strãini.
(1) întâlnim întâia oarã pe bulgari în secolul al V-lea, dupã sfãrâmarea imperiului lui Attila. îi
vedem atunci asezati undeva la nord de Dunãre - e mai bine sã spunem cã între Nipru si Dunãre -
si uneori apãrând la sudul Dunãrii. (2) îi vedem apoi, un secol mai târziu, ca supusi imperiului
avar. Ei erau strâns legati de utiguri si kutriguri. (3) Evenimentul urmãtor important în istoria
bulgarilor este sfãrâmarea imperiului avarilor. La aceastã sfãrâmare ei au ajutat, în domnia lui
Heraklios, regele bulgar Kurt se revoltã contra haganului avarilor si face aliantã cu Heraklios,
cãtre sfirsitul domniei acestuia (635-636)43.
40 The Chronological Cycle of the Bidgarians, BZ 19 (1910), p. 127-144.
41 V. recenzia noastrã la Istoria statului bulgar în Evul Mediu (în bulgarã) a lui V. Zlatarski, BZ,
26 (1926), p. 113-116.
42 Decline and Fãli, voi. VI, n. 8.
43 Nikephoros, p. 24, ed. de Boor, îl numeste pe Kuvrat „stãpâ-nitorul unogundurilor". >.J:.. . ...
,»..,-•.
73
NICOLAE BANESCU
în acest timp, bulgarii (onogunduri) si tovarãsii lor utiguri par a fi fost uniti sub un rege comun.
Kurt e desemnat ca stãpân al utigurilor. (4) Curând dupã aceea, sub al doilea succesor al lui Kurt,
anume Isperich, bulgarii trec Dunãrea si se asazã pe malul drept, lângã guri, la Oglos, însemnat
prin fortificatii de pãmânt, la sud de Niculitel (lângã Vechiul Noviodunum). Acest oras a fost
probabil mentionat în timpul din urmã sub numele de Preslava cea Micã. Data acestei miscãri la
sudul Dunãrii apare dintr-un document bulgar (Lista regilor): 659-660 (nu 679, cum s-a presupus
dintr-o notitã compusã în Theophanes, opinie care este falsã).
Bulgarii de la Dunãre aveau rude departe în est, care, în secolul al X-lea, trãiau între Volga si
Kama. Ei erau, în general, cunoscuti ca bulgarii ele pe Volga si ca bulgarii din Afarã. tara lor era
distinsã ca Bulgaria Neagrã de Bulgaria Albã de la Dunãre. Orasul acestor bulgari a fost distrus
de Timur, dar numele sãu s-a pãstrat încã în satul Bolgary din districtul Kazan. Cãtre sfârsitul
secolului al IX-lea, religia mahomedanã începu a prinde rãdãcini printre bulgarii de pe Volga si
convertirea lor era completã în anul 922. Avem o bunã povestire despre tara lor si obiceiurile lor
la cãlãtorul arab Ibn Fozlan.
Bulgarii din Afarã trebuie distinsi de bulgarii din Interior, care erau identici cu utigurii, situati în
vecinãtatea Mãrii de Azov.
Cele mai importante inscriptii'1' îi amintesc, pe Omurtag si urmasul sãu Malamir. Una aminteste
fundarea Preslavei de cãtre Omurtag, care avea sã înlocuiascã Pliska. Alta, pe un stâlp de piatrã
de marmurã într-o bisericã din Târnovo, stabileste cã ace-
"' / Buiy, loc cit., nota 9: Lista vechilor hani bulgari. Cf. acelasi: The Chronological Cycle oftbe
Bulgarians, în BZ, XIX, p. 127 si urm., Vinech e socotit identic cu Sabinos (ginerele lui Kor-
misos), iar Baian este identic cu Paganos.
Idem, în Gibbon, Decline and Fãli, voi. VI, nota 10: Vechi inscriptii bulgare, analizeazã pietre cu
inscriptii grecesti aflate în diferite pãrti ale Bulgariei. Unele la Pliska, vechea capitalã bulgarã
(nord-est de Sumla, lângã satul modern Aboba). ,
74
lasi han a clãdit o nouã casã pe Dunãre si un mormânt între aceastã casã si vechiul palat (la
Pliska). Noua casã era probabil lângã Tutrakan (vechea Transmarisca). Mai e mormântul
identificat cu o movilã la Mumdzhilar. Altã inscriptie aminteste termenii tratatului de 30 ani
încheiat ele Omurtag cu Leon al V-lea în 815-816. A fost gãsitã la Suleiman-Keui.
J. Bury"" sustine cã Primul Imperiu Bulgar se întindea la nord de Dunãre, cuprinzând Valahia,
Basarabia, Transilvania, având ca argumente principale surse bizantine ca Anonimul lui Leon al
V-lea (BoDXyapta EKevftev TOU "loipoi) rcotaô-u; bulgarii vindeau sare moravilor si ea era
din minele Transilvaniei), precum si Geograful bavarez.
G. Echer* sublinia faptul cã bulgarii n-au fost nici în patria lor primitivã, între Don si Cuban.
nomazi, ci un popor asezat, care lucra pãmântul si crestea vite. Asa-i aratã descrierea scriitorilor
arabi. Ei au adus deci o culturã însemnatã când s-au asezat, la finele secolului al VH-lea, în
Moesia: cultura protobulgarã.
Valurile sunt romane (în Basarabia, Dobrogea, Moesia).
Constructiile nu duc la rezultate sigure, în ce priveste palatul din Pliska, fundamentele sale. B.
Filov le apropie de ale Sassani-zilor. J. Bury comparã marele palat din Pliska cu Magnaura si Tri-
konchos din Constantinopol si crede cã au fost întrebuintati zidari greci, cã hanul Kruin a aclus
din suburbiile Constantinopolului coloane. Influentele bizantine în aceste prime constructii sunt,
cleci, vizibile.
E sigur cã unogurii-bulgari din Caucaz deja în veacurile V-VII aveau orase si au adus cu ei
cunostinte arhitectonice. E. Darko
15 Ibidem. nota 11 (Limitele de Nord ale Primului Imperiu Bulgar).
Vezi si lucrarea mea Vechiul Stat Bulgar si tãrile Române, „Analele Academiei Române,
Memoriile Sectiunii Istorice", seria III, tom XXIX, Bucuresti, 1947, p. 261-296.
*' Les monuments de la culture protobulgare et leurs relations hongroises, „Acta arhaeologica
Musei Nationalis Hungarici", t. VII, Budapest, 1931, cf. E. Darko, în BZ 32 (1932) p. 361-366.
75
crede cã cetatea din Pliska e romano-bizantinã. Formã de trapez, turnuri rotunde la colturi, turnuri
la mijlocul zidurilor. Miatev, la Congresul de studii bizantine de la Atena1201, socoteste Biserica
rotundã din Preslav de influentã bizantinã, reprezentând reînvierea traditiilor artistice elenistice.
Multe elemente elenistice se aflã si în reliefurile din Madara si Stara Zagora (v. Filov, Penei),
precum si reminiscente sassanide, în cultura protobulgarã.
Examineazã inscriptiile grecesti aflate în Bulgaria din epoca protobulgarã. Cea mai însemnatã,
inscriptia cavalerului din Madara. Lista hanilor bulgari e original în forma unei inscriptii grecesti
în veacul al VUI-lea. Limba de culturã a bulgarilor în veacurile VIJI-IX era deci limba popularã
greacã si J. Bury presupune cã pietrari bulgari sau bulgaro-slavi care vorbeau greceste au tãiat
aceste inscriptii.
Statul vechi bulgar avea o constitutie aristocraticã. Printul, în limba lor, era chan. Alãturi de
dânsul, cea mai mare putere o avea Consiliul de sase nobili, po'OictSeq, poXux5eq, boljarii, sefii
celor mai de seamã neamuri. Trãiau în poligamie, hanii aveau haremul lor. Eticheta Curtii era de
un caracter asiatic. Hanul mânca la o masã deosebitã; sotia îi tinea tovãrãsie. Curtenii mâncau la o
anume depãrtare de Print, pe scaune ori lungiti pe pãmânt. Ca pahare se întrebuintau si tigvele
umane. Locul ele onoare era la stânga. Justitia era barbarã: se folosea tortura; executiile erau cele
mai obisnuite pedepse. La încheierea tratatelor, se jura pe o armã albã si se despicau în douã
câini. Cadavrele celor mai ele frunte dintre bulgari erau arse împreunã cu toatã suita lor sau
îngropate în tumuli, împreunã cu servitorii si femeile mortului.
Vechii bulgari trãiau numai în rãzboi si pentru rãzboi. Erau un popor rãzboinic si sãlbatic. Drept
steag, întrebuintau o coadã de cal. Nici în veacul al X-lea ei
76
n-aveau monede: ca mijloc de schimb se întrebuintau vitei si oi.

4. Politica religioasã a lui Constantin al IV-lea
Constantin al IV-lea îsi câstigã un mare merit prin politica sa fatã de Bisericã. El întelese cã
provinciile în care stãpâneau monofisitii erau pierdute definitiv pentru imperiu si cã
monothelismul sprijinit de Heraklios si Constans al II-lea nu mai avea ratiune de a exista. De
aceea crezu cã e mai folositor sã restabileascã întelegerea cu Roma si Occidentul. El scrise în
acest scop papei Donus, la 12 august 678, invitându-1 a-si trimite delegati la Sinodul ecumenic
care avea sã restabileascã pacea în Bisericã. Scrisoarea împãratului e însemnatã prin motivele
politice care inspirã atitudinea suveranului. Constantin îsi exprimã indignarea vãzându-i pe
necredinciosi batjocorindu-i pe ortodocsi si bucu-rându-se de discordiile lor, pe când crestinii,
uitând de atacurile barbarilor, nu se gândesc decât a se insulta si a se sfâsia între dânsii. Papa
Agatbon, care primi scrisoarea, acceptã propunerile sale. tinu la Roma un Sinod (680), la care fu
reprezentat tot Occidentul si în care monothelismul fu osândit. Actele furã trimise împãratului, în
acelasi timp în care legatii romani si reprezentantul bisericii din Ravenna plecau la Constanti-
nopol. Ei furã primiti acolo cu onoruri si luarã o parte însemnatã la al Vl-lea Sinod ecumenic,
care se deschise la 7 noiembrie 680. El tinu aproape un an, pânã la 16 septembrie 681, si restabili
pacea religioasã, condamnând doctrina monothelitã si pronuntând anate-
77
NICOLAE BANF.SCU
mã contra apãrãtorilor ei, patriarhii Sergius, Kyrus, Pyrrhus si papa Honorius.
Pentru a pecetlui acordul stabilit cu papa, Constantin al IV-lea suprimã taxa ce se cerea pânã
atunci pentru confirmarea alegerii pontificale, scãzu impozitele ce apãsau asupra patrimoniilor
Bisericii si trimise lui Benedict al II-lea bucle din pãrul fiilor sãi lustinian si Heraklios, punînclu-i
astfel solemn sub protectia papei.
Putin dupã acest Sinod care aduse linistea în Bisericã, izbucni în familia imperialã un conflict
care trebuia sã aibã însemnate urmãri în privinta ordinii de drept a succesiunii. Constantin al IV-
lea se hotãrî a-i înlãtura pe fratii sãi, încoronati încã din timpul vietii tatãlui sãu, ca sã asigure
tronul fiului sãu lustinian al II-lea. El întâmpinã o mare ostilitate în Senat si armatã, dar nu se
intimida, în 681, el le retrase fratilor sãi titlul de împãrat si le tãie nasul. sefii armatei din the-ma
Anatolikon furã executati47.
r în cap. sãu „Das Mitkaisertum im mittelalterlichen Byzanz" din lucrarea lui E. Kornemann,
Doppelprinzipat und Reichstei-lung im Imperium Romanum, Leipzig und Berlin, Teubner, 1930,
se aratã cã „diarhia" lui Augustus (împãrtirea puterii între Princeps si Senatus) a fost sâmburele
care a dus la împãrtirea teritorialã în cele douã jumãtãti: Vest si Est. Ostrqgorsky crede cã lovitura
de stat datã de Constantin al IV-lea, în 681, prin care el îi înlãturã de la coregentã pe fratii sãi,
impusi de armatã, la începutul domniei, ca asociati la tron, a avut drept scop sã-i întãreascã
autoritatea de singur stãpânitor (Alleinberrscbaff), cãci el s-a simtit strâmtorat în aceastã
autoritate prin asocierea fratilor sãi la tron.
Dolger, în recenzia asupra acestei lucrãri a lui Ostrogorsky (BZ, 33, 1933, p. 136 si urm.),
dovedeste însã cã mãsura n-a avut
78
Constantin al IV-lea lãsã posteritãtii o amintire bunã, mai cu seamã pentru politica lui fatã de
Bisericã. El s-a silit într-adevãr a readuce pacea în sânul Bisericii dezbinate. La al Vl-lea Sinod
ecumenic, 680-681, mo-nothelismul fu înlãturat si ortodoxia restabilitã. Motivele politice furã
hotãrâtoare în aceastã privintã. Provinciile monofisite erau definitiv pierdute si pãstrarea
Edictului ele uniune nu mai avea nici un rost acum. Pe de altã parte, în luptele sale împotriva
uzurpatorilor din Italia, imperiul aflase în papa Vitalian (657-672) un sprijinitor sincer. Pentru ca
Italia si Roma sã fie strâns legate de imperiu, trebuiau sã fie luate în seamã cerintele teologiei
romane. Amintirea marelui Sergios si a altor cãpetenii ale Uniunii fu condamnatã.
Constantin al IV-lea muri, încã tânãr, în septembrie 685.
5. lustinian al II-lea
Tronul fu ocupat de fiul sãu, în vârstã de 16 ani pe atunci, lustinian al II-lea (685-695; 705-711),
cel din urmã din marea dinastie a lui Heraklios si cel mai rãu înzestrat pentru greaua misiune de a
conduce impe-
alt scop decât sã asigure tronul fiului sãu lustinian II, asa cum o afirmã Michael Syrus. Intentia
împãratului a fost, astfel, sã-i asigure succesiunea urmasului sãu legitim, în locul fratilor asociati.
Mai departe, Dolger aratã, împotriva pãrerii lui Ostrogorsky, cã asociatul la tron (Mitregeni) nu
avea titlul de autokrator. Pânã în veacul al Xl-lea, cum a arãtat si Heisenberg, „autokrator a fost
întotdeauna numai unul", si anume împãratul principal. Asociatul putea primi de la împãrat acest
titlu, cum s-a întâmplat cu An-dronic al II-lea (în 1272, când a fost ridicat de tatãl sãu la rang de
asociat, Mitkaiser). \
79
NICOLAE BANESCU
riul. lustinian al II-lea a fost un adevãrat monstru. El îngrozi lumea prin atrocitãtile sale.
Biruinta lui Constantin al IV-lea asupra arabilor adusese linistea în Orient. Tulburãrile ce
urmaserã în califat dupã moartea lui Moawija înlãturau si mai mult nelinistea din partea arabilor.
Abd al Malik, care venise la califat în anul în care lustinian al II-lea luase mostenirea tatãlui sãu,
pentru a-si consolida tronul, reînnoi pacea cu Bizantul. Tratatul încheiat era foarte favorabil
bizantinilor: el aducea o urcare a sumei la care se obligaserã fatã de Constantin al IV-lea arabii, si
acestia întelegeau a împãrti cu imperiul veniturile ce se scoteau din Cypru, din Armenia si Iberia
(condomi-nium financiar).
Linistea din Rãsãrit îi îngãdui lui lustinian al II-lea sã-si întoarcã atentia cãtre Balcani, în 688, el
întreprinse o mare expeditie în Macedonia. Triburile slave din acele pãrti furã supuse în parte cu
armele, altele se supuserã de bunã voie si recunoscurã suzeranitatea bizantinã. O parte dintre
triburi furã strãmutate din locurile lor în regiunile pustiite de arabi ale Bithyniei, în thema
Opsikion si colonizati ca soldati. Theophanes vorbeste de 30.000 de slavi, cifrã exageratã,
desigur, dar în tot cazul, au fost în mare numãr.
Sistemul acesta îl aplicã lustinian al II-lea si mardai-tilor, populatia rãzboinicã din regiunea
Muntelui Ama-nos, care fãcuse mari servicii Bizantului în luptele cu arabii. Ei au fost ridicati de
acolo si colonizati ca marinari la Attalia (în Pamphylia), în Peloponez si insula Ke-phalenia,
precum si în portul epirot Nikopolis. Theophanes socoteste acest fapt „ciuntirea" puterii
bizantine.
80
De asemenea, împãratul a asezat locuitorii din Cypru la Kyzikos, care, în timpul asediului
Constanti-nopolului, suferise mult si avea nevoie de marinari experimentati. Aceste colonizãri de
soldati întãreau, desigur, puterea militarã a imperiului acolo uncie ea fusese redusã prin invazii.
Aceastã strâmtoare atingea interesele arabilor, si lustinian al II-lea intrã în conflict cu ei. în 692,
se ajunse la lupta de la Sebastopolis, pe tãrmul oriental al Pontului Euxin (în Armenia secunda),
în care armata imperiului suferi o mare înfrângere, din cauza trãdãrii slavilor încorporati de
curând. Armenia bizantinã cãzu din nou în stãpânirea arabilor, împãratul se rãzbunã executându-i
pe slavii din Bithynia pentru trãdarea conationalilor lor.
Pecetea acelui ocico tucâTcov TCQV âv8poc7r65cov TCQV ZKXa66cov tfiq Bvrh)vcov
ETiccpxicxq este datatã ele Pancenko în 650, de Ostro-gorsky mai exact, în 694/695. Charanis
crezuse cã lustinian al Il-lea, dupã dezertarea slavilor în lupta de la Sebastopolis cu arabii, i-a
exterminat pe slavii colonizati în Bithynia, luând în serios exagerarea lui Theophanes. Dar acesta
chiar, dupã cum dovedeste Maricq, spune cã lustinian a ucis femeile si copiii lor, pe slavii rãmasi
dintre cei recrutati si dusi la luptã (au fost 30.000, din care 20.000 au trecut la dusman, dupã
spusa lui Theophanes). Theophanes spune cã din slavii colonizati în Bithynia, împãratul alese si
înrola ca soldati 30.000 si, înarmându-i, le dãdu comandant pe Nebuion si rupse pacea cu arabii,
în lupta ce avu loc la Sebastopolis (692), arabii îl convinserã pe strategul slavilor sã fugã la ei cu
20.000 de soldati, provocând înfrângerea bizantinilor, lustinian al Il-lea se rãzbunã (v. ce zice
Diehl, Brehier si Charanis, contrazisi de Maricq). în adevãr, fraza lui Theophanes (ed. de Boor, p.
365) sunã astfel: IOTE 'lowmviccvoc; âveîXe TO TO\>TO>V L7KatdA,Lip.a cw ytîvaiî Kai
lEKvoiq („atunci lustinian îi masacra pe cei rãmasi dintre acestia, cu femeile si copiii").
81
NICOLAF. BANESCU
Exista, deci, în Bithynia un functionar însãrcinat a-i administra pe slavii colonizati în aceastã
provincie.
Sebastopolis, unde a fost învinsã la 692 armata lui lustinian al II-lea de arabi, e cetatea de pe
coasta orientalã a Pontului Euxin, vechea Dioscurias. Mai sus de ea venea altã fortãreatã:
(Pityous)48.
Geografia armeanã atribuitã lui Moise de Khorene'211 aratã cã bulgarii au locuit pe Cuban si ei
au fugit de la Cuban la Dunãre, când Asparucb era seful lor, nu Kuvrat49.
In epoca acestei domnii se constatã o completare a organizãrii themelor, începutã, cum am vãzut,
de He-raklios si continuatã de urrr\asii sãi. Izvoarele bizantine pomenesc în a doua jumãtate a
secolului al VII-lea de theme, ceea ce aratã cã organizarea se introdusese bine. Un document din
17 februarie 687 numeste, lângã cele douã Exarchate, cinci theme ai cãror reprezentanti au
participat la consiliul imperial: thema europeanã Thracia si cele din Asia Micã: Opsikion, Ana-
tolikon, Armeniakon si cea maritimã Karabisianoi.
Thracia fusese creatã, împotriva bulgarilor, de Constantin al IV-lea. lustinian al II-lea a mai creat,
pânã la 695, o themã nouã, care cuprindea regiunea Greciei:
48 A. Maricq, Notes sur Ies Slaues dans le Peloponnese et en Bit-hynie, et sur l'emploi de „slave"
comme appellatif, „Byzantion", XXII (1952), p. 337-355.
w E. Maricq, ort. cit., I, reproduce pasajele respective ale geografului armean.
Asupra numelui sub care apare Kuvrat, Kurt, Kubersi legãtura ce ar avea cu numele Croatilor, v.
art. cit. al lui Maricq, I.
82
Hellas. Celelalte regiuni din Balcani rãmaserã în cadrul vechii Prefecturi de Illyricum, care aveau,
în urma pãtrunderii slavilor, o existentã mai mult nominalã.
Arabii erau condusi de califul Abdelmalek (Ab-del-Malek, Abd al-Malik).
Dupã o expeditie împotriva arabilor, în Armenia, acestia înnoiserã pacea cu bizantinii, plãtind-o
cu o urcare a tributului si cu o egalã împãrtire a stãpânirii (condominium) în Armenia, în Iberia si
Cypru, unde ambele puteri trebuiau sã administreze deopotrivã. Dar strãmutarea mardaitilor1221
din Liban, cea mai bunã barierã pentru imperiu în fata arabilor, fu o mare gresealã a acestui
împãrat. El se obligã a lua din vecinãtatea dusmanilor sãi aceastã populatie viteazã si o strãmutã
în Asia Micã si în Thracia, în numãr de 12.000, dupã mãrturisirea lui Theophanes, care vede în
aceastã mãsurã nechibzuitã o adevãratã „ciuntire a puterii bizantine": Tf|v 'PcofiaiKiiv
5t>vaaTeiav otKpcoTnpuxaaq50. De atunci, imperiul avu a suferi toate nenorocirile din partea
arabilor, în locurile acestea, pânã la Armenia IV, lipsite de un sprijin atât de pretios: TtdcvSeivcc
KCCKOC 7te7tovi3ev ft TPconavia urce iâv 'Apcx6cov nexpi Toi) vov (Theophanes).
Mai fericit fu lustinian al II-lea în expeditia sa împotriva slavilor. Cei din regiunea Strymonului
ajunseserã foarte primejdiosi pentru aprovizionarea capitalei, clin pricina pirateriei ce o exercitau
asupra Mãrii Egee. lustinian porni asupra lor si ajunse, biruitor,
50 Theophanes, ed. Bonn, p. 555. Faptul e amintit si de cronica lui Michael Syrianul (v. trad. lui
Ed. Dulaurier, p. 58).
83
pânã la Thessalonic. Rezultatul obtinut fu atât de mare, încât lustinian putu sã aplice cu toatã
rigoarea una dintre mãsurile obisnuite împotriva învinsilor, strãmutarea în masã din locurile în
care se aflau. Ei furã asezati anume în tinuturile Hellespontului, în thema Opsikion, dincolo de
mare. 30.000 dintr-însii furã înrolati în armatã si ei pricinuirã, prin trãdarea lor51, înfrângerea pe
care o suferi lustinian de la arabi (cu care rupsese pacea în mod imprudent), în 692, la Sebasto-
polis, în Armenia Secunda. Urmarea acestei înfrângeri fu cãderea din nou a Armeniei în mâinile
arabilor.
Pentru a desãvârsi opera sinoadelor al V-lea si al Vl-lea, lustinian al II-lea convocã un Sinod la
Con-stantinopol, în 692. El se tinu în sala cu cupolã, de aceea fu numit in Trullo; sd mai numeste
Quinisex-tum. Papa Sergius refuzã sã semneze actele.
Neizbânda aceasta, cheltuielile nebune pe care le reclama mania de a clãdi a lui lustinian al II-lea
si care pricinuiau o mare împovãrare financiarã, unite cu violente si cruzimi, fãcurã ca ura
împotriva domniei lui lustinian al II-lea sã ajungã la extrem. Când, în 695, Leontios, un general,
se rãzvrãti împotriva împãratului, locuitorii si clerul se unirã cu dânsul. Multimea din
Constantinopol îi mãcelãri pe favoritii lui lustinian si îl proclamã împãrat pe Leontios.
lustinian1231 fu surghiunit la Cherson, dupã ce i se tãie nasul.
Astfel se înlãtura familia domnitoare a lui Heraklios, dupã 85 de ani de stãpânire. Urmãrile furã
nefericite pentru imperiu, cãci diadema împãrãteascã va fi acum,
Leo Grammaticus, p. 163. Theophanes.
84
timp de douã decenii, în mâinile trupelor, care, în aceste douã decenii, vor ridica sase împãrati.
Domnia scurtã a lui Leontios (695-698) e însemnatã prin pierderea definitivã a Africii. sefii arabi,
care de mult se aflau în lupte cu bizantinii si cu berberii din Africa, pãtrunseserã înãuntrul tãrii,
între Sirte, Atlas si Ocean. Triburile berbere duserã o luptã aprigã împotriva arabilor, îi alungarã
în 683 din Kairuan. Ber-beria se ridicã alãturi de bizantini contra lor. Câtiva ani, Islamul trece
printr-o mare crizã, dupã moartea lui Moawija (680) si nu reuseste nimic pânã se restabileste
ordinea. Abd Al-Malik îsi consolideazã stãpânirea. Sub noul guvernator Hassan, arabii reiau
aceastã fortãreatã si se aruncã asupra berberilor la Vest. Ko-saila, seful acestora, cade în luptã
(688). în 657, printr-o loviturã îndrãzneatã, arabii cuceresc chiar Carta-gina. O flotã bizantinã,
condusã de patriciul loan, izbuteste a pãtrunde în port si a pune din nou mâna pe Cartagina. Dar
arabii aveau atunci mai multe mijloace decât bizantinii. Abdel Malek trimise îndatã întãriri pe apã
si pe uscat spre Numiclia si, în 698, Hassan zdrobi rezistenta armatei bizantine la Utica si
Cartagina cãzu din nou, pentru totdeauna^2.
Patriciul loan se întoarse spre Constantinopol pentru a lua întãriri. Pe drum, în Creta, trupele
instigate si temându-se a se întoarce învinse, se rãzvrãtirã si-1 proclamarã împãrat pe Apsimaros,
amiral sau drongarios al themei Kibyrraiotilor, TOOV Ki6t>ppaicoTCOv, din sud-vestul Asiei
Mici, sub numele de Tiberios al III-lea
52 Ch. Diehl, L'Afrique byzantine, livre X, chap. I-II. '•
85
NICOLAE BANESCU
(698-705). Acesta intrã în Constantinopol si Leontios fu depus si deportat, cu nasul tãiat, într-o
mãnãstire ele pe Coastele Dalmatiei124'.
Noul împãrat luptã cu noroc împotriva arabilor, în Asia. Fratele sãu, Heraklios, în fruntea trupelor
asiatice, îi bãtu de mai multe ori pe arabi, la Samosata si în Cilicia. Dar, din nenorocire pentru
imperiu, cruntul lustinian se întoarce iarãsi pe tron. El se refugiase din Cherson la haganul
chazarilor1251, asezati între Nipru si Don, si o luase în cãsãtorie pe sora haganului. Urmãrit de la
Constantinopol, scãpã, prin energia sa cunoscutã, clin mâinile emisarilor haganului, care fusese
corupt de bizantini pentru a-1 ucide si, de la Phanagoria, unde se retrãsese cu sotia sa Theodora,
el izbuteste sã se strecoare pe o barcã de pescar pânã la gurile Dunãrii. Acolo intrã în legãturã cu
hanul bulgarilor, Ter-vel, urmasul lui Isperich, îi fãgãduieste multe daruri si pe fiica sa de sotie, ca
sã-1 ajute a-si recâstiga tronul pãrintesc, în primãvara anului 705, o armatã ele bulgari si ele slavi
îl aduce în fata Constantinopolului. în curând, prin viclenie, cu ajutorul vechilor partizani ai
familiei, izbuteste a pãtrunde în oras. El se urcã iarãsi pe tron, cunoscut de astã datã sub numele
de Rhinot-metos, rãsplãtind pe hanul bulgar cu titlul de „Caesar" si cu bogate daruri, precum si cu
cedarea unei pãrti elin Thracia, dincoace de Balcani. Capitala suferi atunci toatã rãzbunarea
fiorosului împãrat. El si-o aduse elin tara chazarilor pe Theodora si pe fiul sãu, nãscut în acest
timp si-i încorona cu pompã în Sfânta Sofia. Copilul, numit Tiberius, fu asociat la tron. Ororile
sale rãzbunãtoare începurã cu o scenã care nu se sterse niciodatã clin memoria poporului la
Constantinopol.
86
lustinian Rhinotmetos îsi sãrbãtori întoarcerea prin curse strãlucite la Hippodrom. El se asezã pe
un tron înalt, iar picioarele sale se odihneau pe grumajii celor doi uzurpatori ai imperiului,
Leontios si Tiberios, în timp ce plebea orasului îl aclama cu vorbele Psalmis-tului: „ai umblat pe
serpi si pe vipere, ai cãlcat în picioare leu si balaur" (ETU oca7u5oc KCU 6cxcriXicKov
ETteâriq, KCU LKâ.ir\cac, /Vâovta KCU SpccKOVTa) (Theo-phanes, 574). Dupã aceea, îi
decapita pe amândoi. Patriarhul Callinicos, care-i încoronase pe uzurpatori, fu orbit si surghiunit
în Roma. Toti militarii de seamã ai partidei potrivnice furã ucisi în felurite chipuri, numerosi
orãseni si soldati avurã aceeasi soartã. Cu gândul la rãzbunãrile sale, lustinian al II-lea nu se mai
ocupã de dusmanii imperiului.
Arabii reusirã, deci, sã pãtrundã în provinciile Asiei Mici, cucerind Tyana (709)'261, fapt care
însemna o mare pierdere pentru apãrarea regiunii. La fel ele rãu mergeau lucrurile si în Apus.
Musa Ibn Nocayr [Musa ibn Nusayr], care-1 înlocuise pe Hassan la Kairuan, ajunge pânã sub
zidurile Ceutei (septembrie, anul 706), apãrate eroic de cornitele Iulian. Dar dupã câtiva ani,
acesta a fost chemat împotriva vizigotilor, sfâsiati de lupte interne; Tarik a trecut atunci în Spania,
unde s-au instalat arabii, punând capãt stãpânirii vizigote.
în acest rãstimp, lustinian îsi folosea ostirile pentru pedepsirea oraselor Ravenna si Cherson, pe
motiv cã tinuserã cu adversarii sãi. Guvernatorul acestui oras împreunã cu arhiepiscopul Felix
furã trimisi la Constanti-nopol. lustinian îi executã cu multã cruzime, singur episcopul fiind orbit
si exilat la Cherson, de unde avea sã se întoarcã dupã cãderea tiranului, pentru a muri la
87
N1COLAF. BÃNESCU
Ravenna. Epitaful gravat pe sarcofagul sãu din biserica Sân Apollinare în Classe avea sã
aminteascã nefericirile nenumãrate pe care le îndurase pentru patrie53.
în acele împrejurãri a fost mistuit de flãcãri si portul Classis. Altã oaste a fost trimisã la Cherson
(710), cu ordinul de a trece prin sabie toatã populatia si a suprima libertãtile de care se bucura
orasul, care a fost ocupat fãrã nici o rezistentã, fiind ucisi o multime ele locuitori, împãratul a
poruncit sã fie adusi la Con-stantinopol toti cei care fuseserã crutati. Cea mai mare parte a flotei a
pierit însã din cauza furtunii, pe drumul de întoarcere cãtre Constantinopol. lustinian a trimis
atunci o a doua flotã, pentru a rade orasul de pe fata pãmântului. De data aceasta, locuitorii s-au
ridicat la luptã pentru a rezista, cerând si ajutorul chazarilor. Temânclu-se de lustinian, întrucât
nu-i executase ordinele întocmai, garnizoana lãsatã în Cherson a trecut de partea revoltei, în
fruntea cãreia s-a plasat atunci Bardanes (Vardan), un ofiter de origine armeanã. El a fost
proclamat împãrat, luând numele de Philippikos.
Aflat cu ostile sale în Asia Micã, lustinian trimitea o flotã contra uzurpatorului, dar aceasta a
trecut de partea revoltei, pornind cu totii spre Constantinopol. Pãrãsit de ai sãi, tiranul a fost ucis
de Elias, sau Ilie pro-tospãtarul. Capul sãu a fost plimbat în vârful unei lãnci pe strãzile capitalei,
apoi trimis la Ravenna si la Roma, pentru ca toti cei care suferiserã de pe urma lui sã se bucure de
soarta sa tragicã. Fiul sãu, Tiberios, era omorât în acelasi timp la Constantinopol, fiind smuls cu
cruzime clin altarul unde-1 dusese doica sa si jun-
w Ch. Diehl, Choses etgens de Byzance, Paris, 1926, p. 200 si urm.
88
ghiat ca un miel. Dinastia lui Heraklios, care mântuise imperiul de persi si de arabi, era nimicitã
cu totul.
lustinian al II-lea cobora din Heraklios, ai cãrui ultimi ani au fost tulburati de o stranie boalã
.mentalã, un fel de neurastenie, care se manifesta prin fobii. lustinian se pare cã a pãstrat aceastã
mostenire fatalã, care se vede în actele sale.
Avea numele gloriosului lustinian si aceasta 1-a obsedat tot timpul domniei. A avut, ca marele sãu
omonim, iubirea gloriei, a constructiilor mãrete. Cãuta sã-1 aminteascã prin întreprinderile sale
militare, prin politica sa religioasã.
Douã primejdii mari amenintau atunci imperiul: în Peninsula Balcanicã, bulgarii, în Asia, arabii.
Pe cei dintâi îi atacã, pornind apoi contra slavilor de pe Strymon. Cu cei din urmã el reînnoise în
anul 688 pacea, încheiatã mai înainte si încã în conditii bune pentru Bizant: un fel ele
condominium financiar se stabilea între cele douã puteri contractante - în Cipru, în Iberia si
Armenia, împãratul fãcu însã o concesie imprudentã la cererea califului: îi strãmutã pe mardaitii
din Liban în Asia Micã, în Peloponez si aiurea.
Dar curând dupã aceea el rupse pacea cu arabii. Pretextul ar fi fost cã suma pe care o plãteau
arabii, în monede de aur bizantine, fusese înlocuitã acum de Abd al-Malik cu monede de-ale lui.
Urmãrile au fost dezastruoase: la Sebastopolis, slavii din armata imperialã trecurã în mare parte la
arabi si bizantinii suferirã o mare înfrângere (692). Armenia se revolta în acelasi timp si intra
iarãsi sub stãpânirea arabilor. lustinian se rãzbunã în mod crunt, executându-i în masã pe slavi
pentru trãdarea lor de la Sebastopolis. Din ordinul sãu, furã adunati în golful Nicomediei slavii
care mai rãmãseserã si masacrati fãrã deosebire.
Politica sa religioasã stârni de asemenea nemultumiri. El era religios, pe monede se intitula servus
Christi, iar pe revers era gravatã imaginea lui Christos. El convocã (692) Sinodul zis Quini-
sextum, pentru cã acesta avea drept obiectiv sã completeze deciziile Sinodului al V-lea (553) si
ale celui de-al Vl-lea (680). Canoanele promulgate de aceastã adunare sunt curioase prin ceea ce
ne aratã cu privire la moravurile epocii. Se vecie câte obiceiuri pãgâne se pãstrau în societatea
crestinã. Se sãrbãtoreau, ca altã
89
NICOLAE BÃNF.SCU
datã, Bnt.ma.lia, în cinstea lui Baccbus, iar altã sãrbãtoare era în onoarea lui Pan. în fiecare lunã,
de lunã nouã, se aprindeau dinaintea caselor focuri mari, peste care sãreau tinerii. La culesul
viilor se cântau cântece în onoarea lui Baccbus. Oamenii se costumau, îsi acopereau fata cu mãsti
comice, satirice sau tragice, se reprezentau minuni, balete, la care se amestecau si femeile.
Superstitia era foarte rãspânditã. Vrãjitori, ghicitori, vânzãtori de amulete, astrologi gãseau
ascultare la cei creduli; existau sarlatani de tot felul, care înselau sufletele simple - spun
canoanele Sinodului; plimbau pe strãzile Constantinopolului ursi si alte animale si le vindeau
pãrul ca leac împotriva bolilor sau ca talisma-ne împotriva primejdiilor. Asemenea obiceiuri din
vremuri pãgâne se interziceau, ca de altfel si studentilor faptul de a da reprezentatii teatrale.
Moralitatea acestei societãti nu era mai bunã decât religia sa. Chiar la oamenii Bisericii, jocul,
camãtã, simonia s.a. erau lucruri obisnuite. Cãlugãrii trãiau în lume, mergeau la teatru, la curse,
luau parte la serbãrile cele mai veâele. Femeile care intrau în mãnãstiri se duceau la altar
împodobite cu pietre scumpe, „pãrând a regreta - zice Sinodul - frivolitãtile lumii". „Oricine, zice
canonul 90, îsi frizeazã sau întocmeste pãrul în chip afectat, cu scopul de a-l seduce pe aproapele
sãu, va fi excomunicat."
Patriarhul Sergius, supãrat cã n-a fost consultat mai dinainte si observând în hotãrârile Sinodului
oarecare ostilitate împotriva Bisericii Romei, a refuzat a le primi. Papa de asemenea. lustinian era
violent, el dãdu ordine ca papa sã fie arestat si adus la Con-stantinopol. Dar când se auzi pentru
ce a venit trimisul imperial, protospãtarul Zacharia, militiile din Ravenna si Pentapolis venirã la
Roma sã-1 apere pe papã. lustinian nu avu timp sã se rãzbune. Nemultumirea generalã dezlãntui
revolutia. Marele logofãt Theo-dot, un fost cãlugãr, aspru, cãruia împãratul îi lãsã mânã liberã
pentru a-i procura banii de care avea nevoie pentru luxul si constructiile lui, teroriza lumea pentru
a-i smulge bani. Eunucul stefan Persanul, pe atunci sakellarios, era, dupã expresia lui Theo-
phanes, o adevãratã „fiarã sãlbaticã". lustinian îngãduia totul pentru a-si ridica constructiile, care
costau enorm. Spre a lega sala tronului, Triclinium de aur cu palatul Daphne si cu circul, el
90
ridicã douã sãli somptuoase: Lausiakos si cea numitã dupã dânsul lustinianos, împodobitã cu
mozaicuri si aur.
Unul dintre generalii ilustri, Leontios, strateg de Anatolikon, fusese arestat în urmã cu câtiva ani.
în 695, fu pus în libertate si numit guvernator al themei Hellas. Mai înainte, în închisoare, doi
cãlugãri, prieteni, dintre care unul era astrolog, îi preziseserã cã într-o zi va fi împãrat. Când a fost
sã plece, pe cheiul din Con-stantinopol, prietenii 1-au îndemnat sã-i urmeze. S-au dus la praeto-
rium, 1-au legat pe prefect, dând drumul închisilor, multi fiind oameni de arme, apoi toti, cu
Leontios în frunte, se aruncarã în Forum Augustaeon si strigarã multimii sã vinã la Sfânta Sofia.
Acolo pãtrund la patriarh, pe care-1 atrag de partea lor. A doua zi, revolutia era dezlãntuitã.
lustinian e târât în Hippodrom în huiduielile multimii, i se taie nasul si o corabie fu hotãrâtã a-1
duce la Cherson, în exil. Consilierii nefasti furã ucisi.
La Cherson, lustinian stãtu câtiva ani, hrãnind mereu nãdejdea de a se întoarce pe tron. Locuitorii,
nelinistiti de agitatia lui, se hotãrârã a scãpa ele el sau a-1 preda împãratului. Aflând la timp - era
în 702 sau 703 -, el fugi la haganul chazarilor, cerân-du-i protectie. El fu primit ca împãrat, cu
mari onoruri. lustinian se cãsãtori cu sora haganului, care primi numele imperial de Theodora.
Perechea imperialã se asezã sub protectia haganului la Phanagoria, uncie lustinian îsi pregãtea
viitorul. Toate acestea nelinistirã Curtea de la Constantinopol, unde domnea Tiberios. Acesta
trimise emisari la hagan, pentru a-1 determina sã-1 predea pe lustinian viu sau mort. Haganul,
atras de promisiunile bizantine, trimise o gardã, sub cuvânt sã-1 pãzeascã, dar în realitate pentru
a-1 supraveghea, doi credinciosi având ordin de a-1 asasina. Un senator al haganului dezvãlui
complotul Theodorei, si aceasta îl înstiinta pe lustinian. El îi atrase pe cei doi emisari care
trebuiau sã-1 ucidã si-i omorî. Trimise pe Theodora la fratele ei, se aruncã în barca unui pescar si
debarcã, în 704, lângã Cherson. Chemã câtiva credinciosi, în ascuns, si porni cu corabia. Cu toatã
furtuna, ajunse la gurile Dunãrii. Acolo se prezentã lui Tervel, hanul bulgar, îi ceru sã-1 ajute a-si
recãpãta tronul, promitându-i bani, titlul de Caesarsi mâna fiicei sale. Acesta primi, porni cu o
mare armatã spre Constantinopol. lustinian asedie orasul, pãtrun-
91
se cu ajutorul câtorva prieteni din oras prin apeductul lui Valens, cu putini oameni, în cetate si
ocupã o parte, instalându-se în palatul Blachernae. Orasul, speriat, se supuse. Tiberius fugi în Bi-
thynia. Heraklios, fratele sãu, fu prins cu statul sãu major si toti furã spânzurati de-a lungul
zidului. Tiberius fu prins de asemenea si Leontios adus; cei doi furã purtati în Hippodrom, în
batjocurile plebei, cu lustinian triumfãtor, tinându-si picioarele pe grumazul lor, apoi decapitati în
Kynegion.
6. Instabilitatea din perioada 711-717
Philippikos (decembrie 711-iunie 713) nu era însã omul de care avea nevoie imperiul în aceste
grele momente. Bulgarii, sub pretextul rãzbunãrii lui lustinian, întreprinserã o expeditie pânã
aproape de portile capitalei, iar arabii fãcurã progrese simtitoare în rãsãritul Asiei Mici. în 712,
cãzurã în mâinile lor Amaseia si Mistheia (în Isauria), iar în 713, Antiochia Pisidiei. Sub influenta
clerului oriental, Philippikos dãdu monothelismului încã o datã o biruintã de scurtã duratã,
înlãturãprintr-un edict hotãrârile Sinodului al Vl-lea ecumenic si declarã monothelismul singura
doctrinã a Bisericii. La Roma, împãratul fu socotit eretic si papa Constantin I, ca apãrãtor al
dreptei credinte, luã atitudine contra lui. O miscare a trupelor the-mei Opsikion puse capãt
domniei sale, la 3 iunie 713. Fu orbit si înlãturat.
Un demnitar civil, protoasekretis (secretarul) Arte-mios fu încoronat împãrat, sub numele de
Anastasios al II-lea (iunie 713-august 715). Acesta potoli spiritele în plan religios, restabilind
îndatã ortodoxia.
în anul 715, la Curtea din Damasc, Sulaiman, care urmase califului Walid, hotãrî pregãtiri uriase,
pe mare
92
si pe uscat, pentru o expeditie care trebuia sã punã capãt stãpânirii bizantine. Anastasios, informat
de aceste planuri, luã cele mai mari mãsuri pentru a preîntâmpina primejdia. El reparã si întãri
zidurile; umplu magaziile si arsenalele, îngrãmãdi la ziduri masinile care aruncau pietre, sulite si
foc. în acelasi timp, dãdu ordin fortelor militare sã se adune la Rhodos, pentru ca sã-i atace pe
arabi si sã distrugã munitiunile navale ale dusmanului, pãdurile de chiparosi care se scoseserã din
Liban si se îngrãmãdiserã pe coastele Feniciei pentru serviciul escadrei egiptene. Dar lasitatea sau
perfidia trupelor themei Opsikion, obisnuite cu rãzvrãtirea, zãdãrnici toate aceste precautii. Abia
ajunse la locul de adunare, ele se rãscularã, pornirã înapoi pe uscat, se oprirã la Adramyttion
(Mysia, în fata insulei Lesbos) si proclamarã ca împãrat un functionar provincial obscur,
Theodosios al III-lea (sfârsitul lui august 715-martie 717), care, fãrã voia lui, fu ridicat pe tron
dupã câteva luni de rãzboi civil. Capitala cãzu în mâinile rãsculatilor. Dar cei mai însemnati
generali, Leon, strategul themei Anatolicelor si Artavasdos, strategul themei Armeniei, nu voirã a-
1 recunoaste pe noul împãrat, care avu o domnie foarte scurtã (715-717)1271.
Leon 1-a atras de partea sa pe Artavasdos, strategul themei Armeniakon, dându-i-o pe fiica sa de
sotie.
în vremea aceasta, Sulaiman îsi încheiase pregãtirile si arabii nãpãdiserã Asia Micã, înconjurând
puternica fortãreatã Amorion, o cetate a imperiului, situatã în pãrtile nord-estice ale Phrygiei.
Leon a intrat în tratative cu ei, încheind chiar un tratat.
93
NICOLAF, BANESCU
Asigurat astfel din spate, el a pornit cãtre Constanti-nopol. In urma tratativelor începute pe malul
Bosforului, Theodosios renunta la coroanã, pentru a-si petrece restul vietii în cãlugãrie, la
Ephesos. Leon era recunoscut astfel ca împãrat la 25 martie 717, fiind încoronat de patriarhul
Germanos.
Dinastia lui Heraklios îsi îndeplinise o mare misiune în istoria imperiului. Un veac întreg, ea a
purtat cele mai grele lupte împotriva noilor cuceritori si a fost capabilã sã opreascã înaintarea lor
nãvalnicã asupra lumii.
[CRIZA ICONOCLASTÃ. AL DOILEA TRIUMFAL ORTODOXIEI]
A.
[DINASTIA SIRIANÃ („ISAURIANÃ") sI PRIMA FAZÃ A ICONOCLASMULUI]
1. Leon al IlI-lea si începuturile iconoclasmului
Leon al IlI-lea (717-740), numit „Isaurianul", deschide o nouã epocã în istoria Imperiului
bizantin. El urcã pe tronul acestui imperiu într-unul dintre cele mai grele momente. Arabii
smulseserã bunã parte dintre provinciile Orientului si continuau sã ameninte foarte serios însãsi
capitala imperiului. Acesta era mãrginit acum numai la Asia Micã, la provinciile europene, reduse
mult si acestea de pe urma necontenitelor incursiuni ale barbarilor de la Dunãre, precum si la
partea sudicã a Italiei. Armata, slãbitã de atâtea mari sfortãri, nu mai avea coeziunea de odinioarã;
ea îsi pierduse, din pricina deselor uzurpatiuni din urmã, spiritul de disciplinã care fãcea tãria ei.
Finantele statului erau cu totul sleite. tinuturile, pustiite necontenit ele rãzboaie si în urmã de tot
si de ciumã, care se întinsese si în orase, rãpind câteva sute de mii de oameni, se depopulaserã;
industria si comertul, adânc lovite de nesiguranta adusã ele incursiunile pe mare si pe uscat ale
arabilor, aruncaserã populatia în mizerie. Peste toate aceste scãderi plana primejdia mare a
cuceririlor arabe, care dãdeau asalt Constantinopolului, amenintând a desfiinta cu totul imperiul.
Leon al IlI-lea întreprinse cu energie opera ele mântuire si, prin reformele sale, izbuti sã redea
imperiului puterea de a birui dificultãtile interne si de a face fatã primejdiei ce-1 ameninta serios
din afarã. Urmasii sãi
97
NICOLAE I5ÃNESCU
furã ele asemenea oameni ele stat energici si acestei dinastii îi datorã imperiul regenerarea sa,
care-i asigurã mai departe existenta.
înainte de a intra în povestirea actelor acestei domnii însemnate, sã lãmurim pe scurt o gresealã
care s-a transmis necontenit pânã astãzi, cu privire la întemeietorul puternicei dinastii siriene.
Leon al III-lea e cunoscut sub numele de „Isaurianul", iar numele acesta n-are nici un temei
istoric. Leon si familia sa n-au nimic de-a face cu Isauria. De aceea numele acesta nu se întâlneste
niciodatã în literatura contemporanã. El nu se cuprinde nici în titlul cãrtii tactice compuse de acest
împãrat si se datoreazã numai unei simple greseli a cronicarului Theophanes (începutul veacului
al IX-lea), cum a dovedit K. Schenk, într-un articol din revista „Byzantinische Zeitschrift" (art.
Kaiser Leons III. Walten im Innern, V [1896], p. 296 si urm.).
Theophanes scrie la anul urcãrii pe tron a lui Leon al III-lea: Torncp TCO ETEI AECOV
L6aaiA,ei)0ev EK tfjq rep|o.a-VIKECOV KoaaYO|j.evo<;, if| aXrr&eig 8e EK Tfjq laa'optaq.
Germanikeia se aflã însã în Commagene, un tinut sirian, situat la rãsãrit de Cilicia si n-are a face
cu Isauria, care e asezatã între Pisidia si Lycaonia, în sudul Asiei Mici. Schenk socoate cu drept
cuvânt cã Theophanes a confundat acest oras cu Germanikopolis, care se aflã în partea de apus a
Ciliciei si care, prin împãrtirea în provincii a lui Diocletian, fu încorporat noii provincii! a
Isauriei. Theophanes trebuie sã fi scris cu bunã credintã EK îfjt rEpjiaviKEcov KccTay6|iLvo<;,
ir\ oc^rrdEtg 8e EK xfjt 'laccupiaq si unul dintre cei dintâi copisti ai cronicii sale, care stia cã
Germanikeia n-are nimic a face cu Isauria, dar care voia sã facã textul înteles, a
98
adãugat aceste cuvinte lãmuritoare: ifj â^rrdetg §&. De Boor, editorul ultim al Cronicii lui
Theophanes, a arãtat cã cele mai vechi manuscrise ale lui Theophanes au asemenea adaosuri. Un
argument mai mult în sprijinul pãrerii sale gãseste Schenk în faptul cã cele mai bune manuscrise
ale traducerii Cronicii lui Theophanes, fãcute în latineste, între 873 si 875, de cãtre bibliotecarul
papal Anastasius, redau aceste pasaje din Theophanes cu o vãditã intentie de îndreptare, prin
cuvintele: „Hoc itaque anno Leo imperare coepit ex Germanicensibus dirivatus, genere Syrus".
De altminteri, nicãieri Theophanes nu-i dã acest nume ele „Isaurianul" lui Leon si familiei sale.
Nu-l gãsim nici la Nikephoros patriarhul, care îsi compuse aproape în acelasi timp în care scria
Theophanes a sa Historia syntomos.
Greseala aceasta a lui Theophanes s-a transmis totusi pânã astãzi si istoricii o înregistreazã,
consacratã oarecum de veacuri54.
încã în primul an al domniei lui Leon, avu loc memorabilul asediu al Constantinopolului din
partea arabilor. Maslamah, cel mai bun general, dupã ce luase Pergamonul si iernase în Asia,
trecu, în vara anului 717, Hellespontul, prin locul de trecere cunoscut, pe la Abydos, si arabii
debarcarã întâia oarã în Europa. Pe la jumãtatea lui iulie, Maslamah înconjurã pe uscat
Constantinopolul. El se întãreste sub zidurile capitalei,
v* J. Bury aratã totusi cã la Theophanes, în alte locuri, se aflã termenul de Zvpoq. El a scris poate
EK Tfjt Lt>piaq si numele s-a denaturat în 'Iooc\)pia<; (ap. Gibbon, Decline and Fãli, voi. V, nota
de la p. 197).
99
NICOLAE BANESCU
îsi asazã masinile de rãzboi, hotãrât sã astepte primãvara, dacã rezistenta bizantinilor nu va putea
fi înfrântã. Pe la începutul lui septembrie, sosi si flota, sub comanda unui Sulaiman. O pãdure ele
catarge acoperi suprafata Bosforului. Leon conduse însã lupta de apãrare cu o deosebitã energie.
Grecii se aruncarã asupra flotei cu corãbiile lor incendiare, iar vestitul foc grecesc îsi fãcu efectul:
vasele arabilor furã distruse în cea mai mare parte, mistuite de flãcãri, altele scufundate. Sulaiman
muri îndatã dupã aceea, în Siria, pe când se pregãtea a-si conduce asupra Constantinopolului
restul trupelor. Califul Omar al II-lea (717-720) continuã asediul în timpul iernii. Dar iarna
aceasta fu neobisnuit de asprã. O zãpadã mare acoperi pãmântul mai mult de 100 de zile si
soldatii califului, neobisnuiti a suporta rigorile frigului, piereau în santuri, în primãvarã, o flotã
aducea din porturile Africii toate cele de nevoie pentru aceastã armatã încercatã si arabii începeau
a-si recâstiga încrederea. Dar o parte clin aceastã flotã egipteanã, compusã din crestini, trece la
bizantini, restul e decimatã în lupte si, în cele din urmã, ciuma începe a face ravagii în rândurile
asediatorilor. Dibãcia diplomatiei bizantine izbuti a-si atrage ajutorul bulgarilor. Hanul Tervel
încheiase un tratat încã din 716 cu bizantinii, stabilind granitele statului sãu si fixând raporturile
dintre cele douã state. El veni acum în ajutorul lui Leon. O armatã a acestora veni de la Dunãre si
mãcelãri multe mii de arabi, pânã ce, deznãdãjduind de a o scoate la capãt, dupã ce stãtuserã un
an sub zidurile capitalei, arabii ridicarã asediul, în august 718, si se întoarserã în Siria, dupã ce
suferiserã pierderi enorme.
100
Bizantinii repurtaserã o victorie ele mare însemnãtate. Ea a fost pusã adesea alãturi ele biruinta lui
Charles Martel de la Poitiers în aceeasi epocã, biruintã prin care s-a oprit avântul arab în Apus.
Cu toatã aceastã izbândã, arabii rãmân puternici. Atacurile se vor reînnoi, de multe ori, în cursul
domniei lui Leon, în Asia Micã. Generalii, chiar fiii Emirului, vor comanda adesea nãvãliri
prãdalnice, Kovpacu, în „România", cum se chema atunci Asia Micã, orase vor fi încã asediate. O
încercare serioasã pe care o fac împotriva Imperiului bizantin e zdrobitã cu totul. Unul dintre
marii lor eroi, Sayyicl Battâl-el-Gazi, în fruntea unei puternice ostiri, pãtrunse în Asia Micã.
Leon, împreunã cu fiul sãu Constantin, îl întâmpinã si, într-o sângeroasã luptã, la Akroinon (739),
în Phrygia, nu departe de Amo-rion, îl bãtu crunt, însusi seful arab îsi gãsi moartea în marea
ciocnire. El ajunge eroul unui poem epic turc, care se regãseste în epopeea bizantinã Digenis (v.
studiile lui Gregoire si Kyriakides, Byzantion, 1936. Cf. Canard, Goosens etc.).
Tot împotriva lor, Leon stiu sã-si atragã pe chazari, cãsãtorindu-1 în 733 pe fiul sãu Constantin cu
fiica ha-ganului, care luã numele bizantin de Irene.
Cu aceeasi energie stiu sã potoleascã si rãscoalele interne. Sicilia, care se ridicase în timpul
asediului capitalei si proclamase un împãrat, pe Tiberiu, fu adusã repede la supunere.
Dupã ce s-a asigurat astfel înãuntru si în afarã, Leon al III-lea putu sã întreprindã numaidecât
opera de regenerare a imperiului, înainte de toate, el si-a închinat toatã grija puterii militare,
pentru a o readuce la înãltimea chemãrii fatã de grelele împrejurãri în
101
care se afla imperiul. Desface din vasta provincie Ana-tolikon partea de vest, pe care o transformã
în thema Thrakesion; între 710-732, se dubleazã thema maritimã: Kibyrraiotes si Dodecanesos.
Fiul sãu continuã aceastã operã si creeazã alte theme: Bukellarion, poate si Optimates. Imediat
dupã el, Kephallenia si Macedonia s-au creat de asemenea, înainte de sfârsitul secolului al VlII-
lea.
în aceastã cumplitã vreme, în care aproape orice provincie putea fi atacatã de dusmanii din afarã,
sefii provinciilor, prin noua organizare a lui Leon, furã în mãsurã a face fatã cu succes primejdiei,
cu propriile lor puteri, fãrã a mai cere în grabã ajutorul puterii centrale.
Aceastã organizare a mãrit, prin urmare, puterea de apãrare a imperiului si rezultatele ei s-au
vãzut îndatã, în succesele lui Leon asupra arabilor si în acelea ale urmasului sãu.
Multã vreme s-a crezut cã Leon al III-lea a fost si autorul cunoscutei opere privitoare la stiinta si
arta rãzboiului, Taktika. Cercetãrile recente însã au dovedit cã ea trebuie atribuitã lui Leon al Vl-
lea Filosoful55.
Pentru reorganizarea armatei si a administratiei era nevoie de îndreptarea finantelor, care se aflau
într-o stare cu totul precarã.
Ca toti marii împãrati ai Bizantului, Leon îsi dãdu seama cã existenta imperiului, acum atât de
restrâns si
55 Cã apartine lui Leon al Vl-lea s-a stabilit de cãtre I. Kulakov-skij, Viz. Vrem., 5 (1898), si M.
Mitard, BZ, 12 (1903), p. 585 si urm. Ultimul argument în favoarea acestuia a fost adus de Ver-
naclsky.
102
de sãrãcit, din pricinile pe care le-am descris, se putea baza numai pe o bunã râncluialã în finante.
Prin Codul rural, N6u,o<; yecopyiKoq1281 (care avea ca obiect delictele comise în agriculturã - e
vorba de diferite feluri de furt de lemne, de fructe, de violãri ale proprietãtii si neglijente ale
pãstorilor, de pagubele fãcute de animale etc., însã si dispozitii asupra proprietãtii tãrãnesti
personale si colective, prin care a atras mai ales atentia savantilor), Leon îi eliberã pe tãranii
proprietari si obstile sãtesti de patrocinium, dreptul ele protectie al marilor proprietari, fatã ele
care cei sãraci îsi pierduserã orice libertate, fiind adevãrati serbi legati de pãmânt. Prin acest cod
juridic tãranii îsi recã-pãtau libertatea ele a se strãmuta de pe mosiile de care fuseserã legati,
clespãgubindu-i pe proprietari, fapt care contribui la ridicarea si îmbunãtãtirea stãrii lor56. Opera
nu cuprinde nici o indicatie asupra datei când a fost compusã. Cei mai multi o considerã o operã a
dinastiei isaurice si în special a lui Leon al III-lea.
Tot epocii lui Leon al III-lea i se atribuie Codul privitor la navigatie (Noj-ioc; vaimKoc;)1-91,
care prescrie unele mãsuri referitoare la navigatie; nesiguranta ce domnea în aceastã privintã, din
cauza pirateriei arabilor si a slavilor, a fãcut sã se prevadã prescriptii cum ar fi cele care hotãrau
ca paguba încãrcãturii sã fie supor-
36 Cf. Zachariã, v. Lingenthal, Gesch. des gr.-rom. Rechtes, 1877, p. 24 si urm. Dar Vernadsky,
Sur Ies origines de la loi agrai-re byzantine, „Byzantion", 2 (1926), aratã cã dateazã din timpul lui
lustinian al II-lea. G. Ostrogorsky, în BZ 30, 1930, p. 394-400, Ueber die vermeintliche
Reformtãtigkeit der Isaurier, adoptã aceastã pãrere pe care n-o împãrtãsesc însã Ch. Diehl, Le
monde oriental, p. 258 si F. Dolger, „Hist. Zeischrift", 1930.
103
NICOLAE BANF.SCU
tatã de armator si de negutãtorul mãrfurilor încãrcate, în caz de aruncare în apã pentru salvarea
corãbiei, în caz de pierdere s.a. Datarea acestui coci este însã nesigurã5".
Tot asa si în privinta Codului militar, N6|xoq oipa-TiamKoq1301, prin care se stabileau pedepse
privitoare la abaterile soldatilor de la disciplinã. Li se interzicea de a se ocupa de agriculturã si
comert.
în urma lucrãrilor lui Ashburner, nu se poate pune cu sigurantã data acestor opere în timpul lui
Leon al IlI-lea.
în ce priveste chestiunea pãmântului, în Bizant constatãm, în primul rând, simpla distinctie dintre
tãranii proprietari, care-si cultivau propriul lor pãmânt si tãranii care lucrau pe pãmânturi ce nu le
apartineau.
1. tãranii proprietari (popreau) trãiau în comunitãtile satului. Comunitatea, ca un întreg, era
impusã, fiecare membru plãtind proportia sa, clar comunitatea, nu individul, era responsabilã fatã
de stat. Pentru a întrebuinta expresiile tehnice, pãmânturile unor astfel de comunitãti sunt 6(j,OKr|
voa, iar proprietarii sunt consortes. Dacã un tãran lipsea de a-si plãti cota, lipsa era aruncatã
printr-o L7u6oXr|, sau impunere aditionalã, asupra fiecãruia dintre ceilalti proprietari. Acest
sistem, inventat pentru comoditatea fiscului, n-a fost niciodatã eliminat. Când o bucatã de pãmânt
rãmânea necultivatã, se împovãrau vecinii sãi cu o sarcinã extra. Nikephoros împãratul a fost
învinuit pentru severitatea cu care a aplicat principiul „solidaritãtii"— ã\\rike.jjviov, cum i se
zicea. Se pare cã acest principiu a fost acum alterat, astfel cã se impunea taxa aditionalã mosiilor
învecinate, care nu erau ojioKTivoa. Basilios al II-lea a impus-o pe domeniile marilor proprietari
învecinati.
"7 W. Ashburner, The Rhodian sea Law, 1909, încearcã a dovedi cã e o compilatie privatã, fãcutã
cãtre 600-800, si deci fãrã legãturã cu Leon al IlI-lea si Nouoq yecopYiKot: editat în Journal of
Hellenic Studies" 30 (1910), p. 85-108, comentarii si traducere englezã.
104
Prin sistemul solidaritãtii, fiecare membru al comunitãtii era direct interesat de cinstea si
capacitatea vecinilor sãi si putea pretinde dreptul de a interveni pentru ca pãmântul sã nu treacã în
mâinile unei persoane incapabile sã plãteascã cota impozitului. Legiuirea oprea în secolul al V-lea
vinderea sau alienarea unui pãmânt cãtre altã persoanã decât un cultivator din acelasi sat
(vicanu^.
2. Opus acestei grupe de mici mosii si tãrani proprietari care le cultivau erau marile domenii
(18i6aT(XTa) ale bogatilor proprietari si ale colonilor dependenti, care le lucrau. Multe dintre
aceste domenii apartineau bisericilor si mãnãstirilor; altele erau domenii ale Coroanei (parte din
resprivata, sau patrimonium, sau divina domus); altele erau ale persoanelor private. tãranii care
lucrau pe aceste domenii erau de douã feluri:
(a) Liberi arendasi (UACT^COTOI, liberi colorii), care cultivau pãmânturile pe cheltuiala lor
proprie, plãtind o rentã (în aur sau naturã) cãtre proprietar. La finele anului al treizecilea al unei
asemenea arenzi, arendasul (si posteritatea lui) ajunge legat de pãmânt pe veci; el nu putea lãsa
pãmântul si nici proprietarul nu-1 putea scoate. Afarã de aceastã restrictie, el n-avea nici o
incapacitate si putea intra într-un raport legal obisnuit cu proprietarul, care n-avea nici un drept
asupra proprietãtii sale private.
(b) Lucrãtorii (evrxTtoYpasoi, adscriptitii) erau liberi ca si arendasii, si (ca si arendasii dupã 30
de ani) erau „legati de brazdã". Dar sãrãcia lor îi deosebea de arendasi, ei erau luati de un
proprietar pentru a-i lucra mosia si ajungeau serbii lui, primind de la el o locuintã si hranã pentru
serviciile lor. Libertatea lor le dãdea unul sau douã privilegii, care pãreau a-i ridica peste sclavii
rurali. lustinian gãsea greu sã vadã diferenta dintre servi si ad-scriptitii (Codul, 11, 48, 21). Ei
erau în puterea stãpânului si singurul reazem ce-1 aveau de la dânsul era dreptul de a nu fi scosi
din mosie. Diferenta dintre sclavul rural si serb se sterse treptat prin ridicarea celui dintâi la
demnitatea celui clin urmã.
Cât pentru originea adscriptitn-lor, ea pare a se fi datorat politicii financiare a perioadei lui
Constantin cel Mare, care tintea sã nu îngãduie nimãnui a pãrãsi starea de viatã la care era chemat
el sau tatãl sãu înainte de el.
105
NICOLAE BANESCU
Astfel erau clasele agricolem secolele al IV-lea, al V-lea si al Vl-lea, tãrani proprietari de o parte,
de altã parte cultivatori ai marilor domenii, sau arendasi legati de brazdã, sau serbi-lucrã-tori. si
aceste clase continuã a exista pânã la cea din urmã epocã a imperiului.
Furtunile secolului al Vll-lea, invazia slavilor si arabilor au adus schimbãri considerabile în
conditia bunurilor provinciale. Peninsula Illyricã a fost în mare parte ocupatã de asezãri slave, în
multe cazuri provincialii deposedati au fugit în alte pãrti ale imperiului, si împãratii au transferat
populatii întregi dintr-un loc în-tr-altul, ca sã populeze districte golite. Aceste schimbãri au impus
o revizuire a legilor pãmântului, si când un suveran abil a ajuns la tron, el si-a impus sarcina de a
regla conditia agriculturii. Codul agricolii fost dat sau de Leon al III -le a, sau de fiul sãu, care
lucra în acelasi spirit ca si tatãl sãu. El consistã mai ales din prevederi de politie cu privire la
crimele si faptele rele din mediul rural, dar presupune o stare de lucruri complet diferitã de aceea
care exista în secolul al Vl-Jea si existã iarãsi în veacul al X-lea. în acest cod, nici un om nu era
fixat de brazdã si nu mai auzim de serbi-lucrãtori (adscriptitii) sau de servicii datorate de omul
liber proprietarului ele pãmânt. Nu putem atribui aceastã schimbare radicalã, abolirea a ceea ce
putem numi serbie, altui suveran decât reformatorului Leon al III-lea.
Codul agricol ne aratã tãrani proprietari în comunitãtile sãtesti, ca înainte; dar ne aratã comunitãti
care posedã pãmântul în comun, nici un membru neposedând o portiune particularã ca pe una
proprie a sa. Arendasii acum liberi, nelegati de sol, sunt de douã clase, dupã învoiala fãcutã cu
proprietarul. Sunt arendasi cu zeciuialã, (ôpiuai, si arendasi metayer, fiuioeiaoTOct. MoptiTTiq
plãteste a zecea parte din produse proprietarului, ca rentã pentru pãmânt; f|u,ioeicxoTr|q lucreazã
bucata de pãmânt pe cheltuiala proprietarului si produsul se împarte egal între proprietar si
arendas. MopTuriq corespunde cu (j.io'dcotoq sau „colonul liber" din Codul lustinian si
fmioeiaoxrn; corespunde cu evaTtoypacpoq, cu deosebirea cã nici unul, nici celãlalt nu e legat de
brazdã.
Abolirea serbiei si a servajului de cãtre reformatorii iconoclasti nu a fost plãcutã marilor
proprietari, seculari si eclesiastici.
106
Restaurarea vechii stãri de lucruri, mari domenii în loc de mici proprietãti lucrate de posesori, a
fost adusã treptat în secolul al IX-lea si Finlay o atribuie în mare mãsurã, în ce priveste Asia
Micã, rebeliunii lui Thoma Slavul (821-823), care, crede el, i-a ruinat pe micii arendasi, în a doua
jumãtate a secolului al IX-lea, legislatia lui Basilios a restaurat vechea ordine. Arendasii furã
odatã mai mult legati de sol. între altele, proprietarii nu erau multumiti cu renta pãmântului de
1/10, fixatã în Codul agricol. Renuntarea la reformele agrare ale lui Leon si Constantin si
revenirea la vechiul sistem încheie istoria arendasilor; dar rãmâne un important capitol în istoria
tãranilor proprietari, în al X-lea secol gãsim marile domenii crescând tot mai mult în paguba
micilor proprietari, ale cãror mosii le absorb si acesti mici proprietari trecând treptat în conditia
arendasilor. Rãul a fost atins pe scurt în legãturã cu Romanos I si Tzimiskes. Decãderea clasei
micilor arendasi s-a datorat urmãtoarelor douã cauze: influentei idealului ascetic si conditiilor
economice imperfecte ale timpului.
Atractia vietii monastice îi îndemna pe multi proprietari sã intre în mãnãstiri si sã dea proprietatea
lor comunitãtilor care îi admiteau, sau, dacã erau destul ele bogati, sã întemeieze noi institutii
monahale sau eclesiastice. Cultivarea mosiilor care treceau astfel Bisericii era prin aceasta
transferatã de la tãranii proprietari la arendasi.
Lipsa unui sistem de credit sãnãtos, datoritã ignorantei economiei politice, si depresiunea
consecventã a comertului fãceau din pãmânt unica investitie sigurã pentru capital; urmarea
acestui fapt era cã proprietarii care posedau capital tindeau în permanentã sã ia mai mult pãmânt
în mâinile lor. De aceea, ei se foloseau de orice prilej ce li se prezenta pentru a-i îndemna pe
vecinii sãraci care trãiau greu si n-aveau economie sã-si amaneteze sau sã-si vândã pãmântul într-
un moment de nevoie. Cel care-si vindea astfel pãmântul ajungea adesea arendas al bunului ce
fusese proprietatea sa.
Cresterea marilor domenii era privitã ele guvern cu suspiciune si dezaprobare. (lustinian avea o
lege care le interzicea functionarilor înalti sã dobândeascã proprietãti de pãmânt; Leon al Vl-lea a
abolit-o.) Campania contra marilor latifundiari a fost începutã de Romanos I (922), când, în legea
care fixa ordinea de
107
NICOLAF. BÃNESCU
preemtiune, îi oprea pe magnati (oi Suvatoi) sã cumpere sau sã obtinã un teren de la un mic
proprietar, în afara cazurilor de înrudire. Era de asemenea decretat cã numai dupã o posesiune de
10 ani putea o proprietate obtinutã pe aceastã cale sã ajungã permanent proprietatea magnatului.
Dar putini ani mai în urmã, magnatii au avut o ocazie binevenitã si n-au putut rezista tentatiei de a
o folosi. A fost o lungã succesiune de recolte proaste si de ierni friguroase (927-932), care a
produs o mare mizerie prin tinuturi. Micii proprietari ajung în sãrãcie si pentru a-si hrãni familia
n-au alt mijoc decât a-si preda micile proprietãti vecinilor bogati, cãci aceasta era singura conditie
cu care magnatii le dãdeau credit.
Sãrãcia acestor ani clin domnia lui Romanos I formeazã o epocã în istoria proprietãtii tãrãnesti.
Era clar cã fermierii care îsi amanetaserã terenul nu vor avea nici o sansã sã-1 recupereze înainte
ele expirarea celor 10 ani, dupã care terenul urma sã fie ire-clamabil. Privelistea era cã micii
fermieri vor dispãrea cu totul si Romanos încercã sã previnã catastrofa prin legislatie directã. No-
vella sa din 934 ordona ca procedura arbitrarã existentã fatã de tãrani în anii trecuti sã fie
îndreptatã si ca în viitor nici o astfel de procedurã sã nu mai aibã loc.
împãratii urmãtori continuarã politica lui Romanos. Ei se silirã a preveni stingerea micilor
arendasi prin prohibirea bogatilor de a dobândi sate si proprietãti de la sãraci si prin prohibirea
institutiilor eclesiastice de a primi daruri de proprietate de pãmânt. O serie de sapte legi
(Constantin al VH-lea în 947; în 959-963, Romanos al Il-lea; 904, 967, Nikephoros Phokas; 988,
Basilios al Il-lea; 996, Basilios al Il-lea) asupra acestui subiect aratã ce îndãrãtnicã rezistentã au
opus fatã de politica imperialã bogatii latifundiari, ale cãror interese erau periclitate. Desi aceastã
legislatie n-a fost anulatã niciodatã, exceptând cazurile în care era interesatã Biserica"", si desi
legea imperiului, dupã care marii proprietari nu puteau dobândi pãmânturile tãranilor, continuã a
fi în vigoare, e putinã îndoialã cã legea a fost eludatã si cã în ultimele
* Basilios al Il-lea abrogã legea lui Nikephoros Phokas cã bisericile nu vor achizitiona proprietate
realã.
108
epoci ale imperiului mosiile tãrãnesti au fost rare. în secolul al Xl-lea, Asia Micã consta mai cu
seamã din mari domenii.
Trebuie amintit cã, desi formarea marilor domenii le dãdea proprietarilor lor bogãtie si putere,
care-i fãceau supusi periculosi, ele erau formate nu din motivul de a dobândi influentã politicã, ci
din tendinta naturalã a capitalului de a cãuta cel mai bun mijloc de investire.
Studiind legislatia agrarã imperialã si relatiile latifundiarilor si arendasilor în sud-estul Europei si
Asia Micã, nu trebuie uitate douã fapte: (1) legislatia era cu totul bazatã pe consideratii fiscale-,
legile aveau direct ca scop sã umple tezaurul cu cât mai putinã tulburare posibilã din partea
statului; politicã cu vederi scurte de a umple tezaurul în loc de a face imperiul bogat; (2)
lamentabilul sistem de credit gresit al legii bizantine, descurajând investirea capitalului si fãcând
din teren aproape singura speculatie sigurã, reactiona în mod particular asupra problemei
agrare59.
1. Judecând lucrurile dupã datele transmise de Codul rbo-dian, dobânda unui împrumut de bani
era fixatã ele cele douã pãrti ale tranzactiei, dar nu putea, dupã legea lui lustinian, sã depãseascã
(a) în cazuri obisnuite, 6% pe an, (b) când împrumutatul era o persoanã de rang ilustru, 4%, (c)
când el era un zaraf sau negustor, 8%, (d) când banii erau întrebuintati într-o speculatie
transmarinã, 12% (nauticum foenus).
Acest sistem de dobânzi era calculat pe baza unei diviziuni a capitalului în o sutã de pãrti, si
fiecare parte în 12 unciae. Noua batere de monedã a lui Constantin duce la o schimbare în
defavoarea împrumutatului. saptezeci si douã nomismata erau bãtute dintr-o livrã de aur; si 24
keratia pentru fiecare nomisma. Se introdusese practica de a calcula dobânda la atâtea keratia
pentru
59 Zachariã V. Lingenthal, Griech.-romisches Recht, 3, 218 si urm.; P. Kalligas, Ilepi
SoDÔTtcxpotKÎat Tiapâ 'PcoLiaioiq KCU Bv-pccvitoic,, în MeA,eTou Kcd 16701, 1882;
Pentru veacurile al XlII-lea si al XlV-lea, un considerabil material de documente monastice,
studiate, ca si Nojiot yeopyiKoq al iconoclastilor, de B.A. Pancenko, Krest'anskaja sobstvennost'
v Vizantii, în „Izvestija", Inst. arheol. rus din Constantinopol, IX, 1904, p. l si urm.).
109
NICOLAE BANESCU
o nomisma, în loc de dobânda lunarã la fractiunea capitalului. Astfel, vechea trientes (= 1/3 din
100 a capitalului pe lunã) = 4% pe an era înlocuit printr-un keration, l nomisma pe an = 4 si 1/6%
pe an. Tot asemenea 6% ajunge 6 si 1/4, iar 8 pentru o sutã, 8 si 1/3.
în secolul al X-lea, potrivirea vechii unitãti de 100 la noua unitate de 72 a fost în dezavantajul
împrumutatului. 6% a fost convertit în 6 nomismata de livrã, adicã pentru 72 nomismata. Adicã în
loc de 6% ce se plãtea înainte, se plãtea acum 8,33. Astfel a avut loc o considerabilã ridicare a
maximului dobânzii legale.
2. Libera circulatie a capitalului era serios împiedicatã de dificultatea de a obtine bune asigurãri.
Legile ipotecii nu erau calculate pentru a asigura interesele creditorului. Altã piedicã a creditului
era defectuosul procedeu deschis unui creditor pentru a-si recupera banii de la un debitor
insolvabil.
Acest defectuos sistem de credit a înrâurit nefavorabil asupra comertului. Consecinta ultimã a fost
asupra comertului, ce trebuia sã fie purtat de grecii din Constantinopol si orasele Egeei si care
cãzu în mâinile italienilor. Stabilirea venetienilor si genove-zilor ca negustori în Est se datora în
mare parte defectelor legislatiei imperiale.
Conditia comertului grec în secolele al Vll-lea si al VUI-lea rezultã din Codul naval rhodian,
admirabil editat de Ashburner (TheRhodian sea Law, 1909). Ashburner conchide cã n-are legãturã
cu legislatia lui Leon al III-lea, ci a fost „probabil compus de o mânã privatã între anul 600 si
800, din material provenit din diferite epoci si de caracter divers".
Din acest document aflãm cã în respectiva epocã nu exista obiceiul ca un negustor sã închirieze o
corabie si s-o încarce cu încãrcãtura sa, ci un negustor si un proprietar de corabie obisnuiau a
forma o societate pe actiuni si a împãrti profitul si paguba. Orice pagubã prin accident suferitã de
navã sau încãrcãturã era suportatã de corãbier, negustor si pasageri în comun. Aceste prescriptii
duserã la agravarea situatiei comertului maritim, fapt usor de explicat prin aceea cã, din secolul al
Vll-lea încoace, Marea Egee si Marea Mediteranã erau cutreierate de pirati slavi si arabi.
110
Tot pentru redresarea finantelor, Leon recurse la un expedient ingenios. Anul fiscal care mergea
de la l septembrie 726 la l septembrie 727 era al zecelea din perioada de 15 ani care forma asa-
zisa indictie. împãratul porunci ca anul urmãtor (de la l septembrie 727-1 septembrie 728), în loc
sã se socoteascã al unsprezecelea an al indictiei, cum era natural, sã fie socotit ca al
douãsprezecelea. Cu mijlocul acesta el putu încasa într-un singur an impozitele pe douã exercitii
financiare.
în 732, Leon al III-lea mãri capitatia, în provinciile din Italia (Calabria, Sicilia) si în Creta,
confiscând si veniturile patrimoniilor pontificale clin Italia meridionalã în folosul tezaurului.
Apoi, în 739, din cauza unui cutremur de pãmânt care ruinã Constantinopolul, spre a reface
zidurile, el puse un nou impozit, si anume mãri impozitele existente cu a douãsprezecea parte.
Propuse sã se plãteascã, peste ce se datora, la fiecare nomisma câte douã keratia (nomisma avea
24 keratia), de aceea impozitul s-a numit dikeration. Pentru aceasta el a fost aspru criticat de
cronicarii secolului al VUI-lea.
O mare reformã legislativã a fost si publicarea Codului care se cheamã Ecloga, promulgat în 726
sau 74060.
în privinta Dreptului, Leon interveni de asemenea, pentru a pune la îndemâna juristilor un cod de
legi practic, mai usor ele mânuit decât vastele colectii ale lui lustinian. Leon fãcu anume un extras
din legislatia lui lustinian, si acest extras e intitulat 'EKXoyn tcov vojacov EV cDVTO|icp
YEVOJJ.EVTI arce TOOV ivcmio'U'ucflv,
TCOV âltEOTCOV, TOt> KCbSlKOC;, TCOV VECXpCOV TOt)
liEyaXot) 'loTjativiavov SiaidÊcov KOCI L7u8i6-pt3coai<; EÎC; 16 cpiXavOpcoTioTepov.
Aceastã 'EKXoyfi fu publicatã în limba greacã'311, în prefata ce preceda Ecloga, Leon arãta
scopul urmãrit de.reforma sa. El în-
60 C. A. Spulber, L'Eclogue des Isauriens, Cernãuti, 1929.
111
NICOLAE BANESCU
telegea sã facã legea mai precisã si mai clarã, sã asigure astfel mai bine administrarea justitiei,
înainte de toate, el îsi arãta însã vointa de a introduce în legislatie un spirit nou, mai uman,
intentie proclamatã chiar de titlu. Ea venea la timp, cãci din pricina întrebuintãrii grele a colectiei
lui lustinian si a pretului costisitor al unei copii complete a acestei colectii, se si fãcuserã, în
diferite locuri, extrageri locale, care se foloseau. Noua legiuire a lui Leon al III-lea are o
deosebitã însemnãtate: este cel dintâi cod oficial în limba greacã si cuprinde o multime ele
dispozitii (în special privitoare la cãsãtorie si familie) pe baza principiilor evanghelice si crestine.
Cãsãtoria e consacratã hotãrât prin lege, stabilindu-se anume cauzele divortului, obtinut atât de
usor mai înainte. Se regleazã raporturile Dintre soti, cele dintre pãrinti si copii, punându-se
femeia alãturi de bãrbat, pãrintii îi mostenesc pe copii, când acestia nu lasã urmasi.
în privinta cãsãtoriei, se cere numai ca sotii sã fie crestini, nu se mai împiedicã deci, ca înainte,
cãsãtoria între ortodocsi si eretici.
Continuarea operei de organizare a themelor a dus la dezvoltarea economicã si socialã a
Imperiului bizantin pe noi cãi. în strânsã legãturã cu introducerea conditiei stratiotilor colonizati
stã întãrirea proprietãtii tãranilor liberi. Cãci pe când unui soldat îi urma în exercitiul serviciului
militar fiul cel mai mare, care mostenea cu aceasta si bunul împovãrat cu îndatorirea serviciului,
ceilalti urmasi prezentau un prisos de puteri tãrãnesti libere, pentru care belsugul de tarine
nelucrate le oferea un câmp de participare naturalã. Asa se ridicã la Bizant în cursul secolului al
Vll-lea un larg
112
strat de tãrani liberi si de tãrani care-si puteau schimba locul (puteau pãrãsi locul). Pe când, în
prima epocã bizantinã, populatia tãranilor liberi era o raritate, iar tabloul era stãpânit de marea
proprietate si de serbii sãi, tãrãnimea liberã este cea care dã acum pecetea ei provinciei bizantine.
Aceastã situatie se oglindeste în Nomos georgikos, care aratã cã posesia pãmântului de cãtre
tãranii bizantini forma bunul lor deplin si personal. Existau însã si locuitori ai satului, proprietari
întruniti în comunitate. Dar aceasta nu alcãtuia o comunitate economicã, ci o unitate
administrativ-fiscalã. Comunitatea satului în Bizant era o comunitate fiscalã, cãreia i se impune
un debit de impozite total si ai cãrei membri erau rãspunzãtori solidar pentru plata impozitului.
Aceastã comunitate fiscalã n-are a face cu o constitutie a comunitãtii, caracterizatã prin
proprietatea colectivã si împãrtirea periodicã a pãmântului, care s-a crezut cã a existat la Bizant si
cã s-a datorat influentei comunitãtii vechi slave, aduse de nãvãlitori. Aceastã „teorie slavã", pusã
în circulatie de Zachariã si completatã de Vasiljevskij si F. Uspenskij s-a dovedit falsã. Ei credeau
cã constituirea acestei vechi comunitãti slave s-a format dupã modelul asa-zisului mir rusesc, care
însã e un produs al veacurilor din urmã, asa cum a dovedit-o Pancenko1321.
în transformarea sistemului roman târziu (spãtromisch) al asa-zisei epibole, care prevedea
trecerea pãmântului necultivat la proprietarul celui producãtor de venit si-1 impunea pe acesta, ca
urmare, la impozitul pentru pãmântul atribuit, se trece acum impozitul pentru pãmânturi
necultivate asupra vecinilor, cãrora le reve-
113
NICOLAE BANESCU
nea ca atare si dreptul de folosintã al pãmântului respectiv. Pentru întâia oarã întâlnim în Legea
agrarã responsabilitatea solidarã pentru intrarea impozitului, ceea ce mai târziu se întâlneste sub
numele de alle-lengyon. Momentul primar e trecerea impozitului, nu a pãmântului. Posesorul e
plãtitorul impozitului, acesta e un principiu bizantin, care ajunge acum la dreptul complet.
La sfârsitul secolului al III-lea cade, dupã toate probabilitãtile, si reforma impozitului, care
deosebeste sistemul epocii medievale bizantine de al celei initiale. Unirea impozitului pe cap cu
impozitul pe proprietate, cum îl stabilise sistemul lui Diocletian, capitatio-ju-gatio. si cum a
existat în primii ani ai domniei lui lus-tinian al II-lea, s-a desfiintat. Impozitul pe cap s-a despãrtit
de cel pe pãmânt. Ridicarea impozitului personal nu mai e deci legatã de conditia unei asezãri pe
proprietate. Cu aceasta se scapã un principiu însemnat pentru legarea cie glie a datornicului de
impozit, lucru pe care îl urmãrise prima epocã bizantinã, spre a-si asigura veniturile13-1. Se
ajunse la libertatea tãranului de a-si muta domiciliul61.
Pânã în epoca dinastiei macedonene, Ecloga rãmase în vigoare si servi drept manual pentru
învãtãmântul dreptului. Atunci s-a restaurat legislatia iustinianã si opera legislativã a Isaurienilor
a fost abolitã.
Prin aceastã operã de reformator, Leon al III-lea a dat imperiului o nouã putere de rezistentã, i-a
asigurat
61 Pentru atribuirea legii lui lustinian al II-lea, v. Vernadskij, în „Byzantion", 2, 1920, p. 87-89.
Stein si Ostrogorsky adoptã pãrerea lui, dar argumentul e respins de Dolger.
114
biruinta împotriva primejdiei care-i ameninta din afarã atât de serios existenta. Toatã aceastã
operã a fost însã întunecatã de marea disputã religioasã începutã sub domnia lui si cunoscutã sub
numele de lupta împotriva icoanelor. Timp de un veac si mai bine, ele la 726 pânã la 842, ea
tulburã adânc pacea Bisericii. Leon al III-lea, întinzându-si si asupra Bisericii opera lui de
reformator, inaugura lupta împotriva icoanelor, deschizând seria împãratilor iconoclasti
(sfãrâmãtori de icoane) si îsi atrase ura credinciosilor devotati, încã de mult timp, cultului acestor
icoane. Istoricii care ne-au lãsat povestirea domniei sale, fiind partizani ai acestui cult, ne-au
zugrãvit în culori negre pe împãrat si opera sa, încât e foarte greu sã ne facem o idee exactã
despre motivele si caracterul reformei religioase a Isa-uricului. Toate scrierile iconoclaste au fost
nimicite si nimic nu a trecut la posteritate, pentru a putea judeca lucrurile în perfectã cunostintã
de cauzã.
Unii au vãzut în aceastã luptã a lui Leon împotriva icoanelor o reformã religioasã, care, alãturi de
cea administrativã si socialã, tintea la ridicarea moralã a poporului - si asa privesc marea disputã
religioasã începutã de Leon62.
62 A se vedea K. Paparrigopoulos, lotopia TOU eXXr|vi.KOt> e$vo-uc, ed. a 2-a, 1886 (Atena,
1886), t. III, p. 381 si urm. (reforma urmãrea, între altele, consacrarea „tolerantei religioase", si
crearea unei „societãti noi, cu principii nationale si nobile") si K. Schenk, studiul citat din BZ
(„Neue sittlich-religiose Hebung der Gesam-theit", „das Volk sittlich-religios zu heben").
Schwarzlose, DerBil-derstreit, Gotha 1890, socoteste cã Biserica greacã, luptând pentru icoane, a
sustinut o luptã „pentru libertatea si caracterul sãu esen-
115
Azi nu putem sã ne facem o idee despre teoria si pãrerile adversarilor cultului icoanelor decât din
criti-cile pãtimase pe care le aduc partizanii icoanelor. Contemporanii îi atribuie motive fãrã prea
multã importantã. Theophanes pretinde cã Leon a vrut sã placã musulmanilor (aapaKtivocppcov)
si evreilor. Dar pe arabi îi bate, pe evrei îi persecutã. Istoricii din vremea noastrã sunt tot atât de
putin întemeiati.
în lupta pentru libertate, Biserica fu învinsã, dar în cea purtatã pentru caracterul sãu propriu, ea
birui, pãstrându-si icoanele ca un rezultat al întrupãrii lui Christos si ca o satisfactie a nãzuintei
sale arzãtoare dupã o „garantare", o „certitudine" a Mântuirii. Dar ideea de libertate moralã nu
exista atunci. N. lorga63 aduce paralela prigonirii la aceeasi datã a cãlugãrimii budiste din
ChinaM si crede cã împãratii iconoclasti, „sub masca religiunii, ascundeau motive cu totul de altã
naturã". Biserica era foarte bogatã, în urma dota-tiunilor primite necontenit; ea stãpânea mai mult
aur si argint si mai multe pietre pretioase decât tezaurul împãratilor. Mãnãstirile foarte populate
ajunseserã refugiul tuturor celor care voiau sã se sustragã serviciului militar; ele erau scutite de
impozite. Imperiul se gãsea în foarte mare lipsã, pentru a face fatã rãzboaie-
tial", idee formulatã în chiar titlul operei sale: „Der Bilderstreit, ein Kampf der grechischen
Kirche um ihre Eigenart und um ilire Frei-heit".
63 V. The Byzantine Empire în „Bulletin de Plnstitut pour Pe-tude de l'Europe sud-orientale", VI,
n. 6-10, p. 29 si Les origines de l'iconoclasme.
64 Comunicare la Congresul I International de studii bizantine, Academia Românã, Bulletin de la
sect. hist, XI, 1924.
116
lor necontenite cu arabii si cu barbarii de la Dunãre. Reforma religioasã întreprinsã de Leon
punea statul în posesia bogãtiilor si a bunurilor teritoriale ale mãnãstirilor si bisericilor. „Ea dãdea
problemei financiare aceeasi solutie pe care o aflã, în strâmtorarea sa, Revolutia francezã, punând
mâna pe bunurile clerului." si odatã cu aceasta, adaugã N. lorga, „despuind Biserica de tot ceea ce
acumulase pânã atunci, prin exploatarea domeniilor sale, împãratii iconoclasti împiedicau pentru
totdeauna în Orient o dominatie eclesiasticã asemenea cu aceea care chiar în acel moment se
impusese în Occident prin actul de înfeudare, care fu creatia subordonatã a unui împãrat de rasã
francã".
învãtatul rus Uspenskij exprimã aceeasi opinie când afirmã cã mãsurile administrative ale lui
Leon au fost îndreptate esential împotriva mãnãstirilor. Iar reprezentantii lor, cãlugãrii, au
transportat lupta pe terenul teologic, pentru a putea taxa pozitia împãratilor ca atee si ereticã,
pentru a discredita miscarea si a ruina încrederea maselor populare în împãratii iconoclasti65.
Lombard66 insistã - si are multã dreptate - mai cu seamã asupra zelului de prozelit, care era
principala ratiune a politicii împãratilor iconoclasti. Ch. Diehl67 socoteste cã motivele care 1-au
inspirat pe Leon si, în genere, pe iconoclasti au fost în acelasi timp religioase si politice. Multe
suflete pioase, în secolul al VUI-lea, erau izbite de excesele superstitiei, în special de locul ce se
fãcea cultului icoanelor, ele minunile ce
61 Schitã asupra istoriei Bizantului (în Ib. rusã), Moscova, 1917, p. 213.
66 Constantin V, empereur des Romains (740-775), Paris, 1902.
67 Histoire de l'empire byzantin, Paris, 1920, p. 70-71.
117
li se atribuiau, de felul în care erau mai puternice; Leon al III-lea, asiatic de origine, le
împãrtãsea. Nici el, nici fiul sãu n-au fost liber cugetãtori, rationalisti, precursori ai Reformei sau
ai Revolutiei. Ei erau oamenii timpului lor, piosi, credinciosi, dornici a curati religia de ceea ce le
pãrea o idolatrie. Dar erau în acelasi timp si oameni de stat, preocupati de mãrirea si linistea
imperiului. Iar numãrul mare al mãnãstirilor, cresterea necontenitã a bogãtiei lor erau
primejdioase pentru stat. Imunitatea de care se bucurau bunurile Bisericii micsora izvoarele
tezaurului. Multimea celor ce intrau în mãnãstiri rãpea brate agriculturii, soldati armatei si
functionari serviciilor publice. Dar mai cu seamã influenta exercitatã de cãlugãri asupra sufletelor
fãcea din ei un element de agitatie periculos, împotriva acestor stãri de lucruri, Isaurienii
încercarã a lupta. Prescriind icoanele, ei loveau în cãlugãri, care aveau în ele un puternic mijloc
de actiune. Nu trebuie sã uitãm cã, în lupta lor, ei aflarã un sprijin însemnat în clerul înalt, gelos
pe influenta cãlugãrilor, în armatã, compusã în majoritate din asiatici sichiar la parte din
populatie.
Louis Brehier a consacrat o lucrare specialã acestei chestiuni68. Autorul vede în cearta cu privire
la icoane nu numai o problemã a cultului icoanelor, cum s-a vãzut de toti mai înainte, ci si o
chestiune care intereseazã arta crestinã. Trebuie sã venerãm icoanele si în ce mãsurã ? Avem
dreptul sã îngenun-chem înaintea lor, sã le sãrutãm, sã le tãmâiem? Aceasta e problema cultului
icoanelor. Dar, pe de altã
La Querelle des images, Paris, 1904 (în „Science et Religion").
118
parte, ne putem sluji ele artã pentru a reprezenta lumea divinã? Un artist îl poate înfãtisa pe
Mântuitorul, pe Sfânta Fecioarã, pe sfinti ? Aceasta priveste legitimitatea însãsi a artei crestine.
Brehier analizeazã amândouã aceste chestiuni, pentru a ajunge la încheierea cã avem a face cu un
conflict între douã conceptii.
Când izbucneste miscarea iconoclastã, ana crestinã era definitiv constituitã. Nãscutã în chip umil
în catacombe, menitã a exprima mai întâi sperantele credinciosilor dupã moarte, ea s-a
transformat în veacul al IV-lea, dupã triumful Bisericii, si a cãutat a povesti, în felul epopeei,
istoria religioasã a lumii, de la Creatiu-ne si pânã la Judecata din Urmã. Inspiratia se scoate din
citirea Sfintei Scripturi. Zidurile basilicelor lumii crestine se acoperã cu aceste compozitii, care
înfãtiseazã scenele religioase cele mai însemnate. Ele se reproduc în miniaturile care împodobesc
manuscrisele cãrtilor sfinte, în sculpturile tronurilor ele fildes si ale panourilor de la usile de
biserici, pe lãzile de aur si argint. Mai mult, le aflãm si în tesãturile stofelor strãlucite cu care se
îmbracã aristocratia acestei epoci. Arta religioasã pãtrunsese adânc în viata crestinã si luase un
caracter universal.
Biserica a dat întotdeauna acestor reprezentãri artistice o valoare de învãtãmânt. Printr-însele se
expuneau ochilor celor neînvãtati scenele Scripturii, pe care acestia n-aveau alt mijloc ele a le
cunoaste (ai eiKoveq, ai 616X01 TCOV aypamu.aTcov). Din veacul al V-lea, cultul acestor
icoane se rãspândeste mult printre crestini, înfãtisându-i pe lisus, pe Apostoli, pe Sfinti, ele
începurã a obtine ceva elin veneratia care se
119
NICOLAF, BÃNESCU
datora modelelor însesi. Lumea se prosterna dinaintea icoanelor din biserici. Icoanele unor asceti
orientali, ca Simeon Stâlpnicul, sunt adorate încã clin timpul vietii lor. De un cult special se
bucurau unele icoane care treceau drept miraculoase, „nefãcute de mâna omului",
Acbeiropoietosm (Fecioara Hodigitria, de Sf. Luca). Teologii îsi clãdeau silinta sã justifice acest
cult.
Aceste excese trebuiau sã aducã o reactie, mai ales dacã tinem seama cã nu în toate pãrtile era
împãrtãsit cultul icoanelor si nici arta religioasã pe care am de-scris-o. Iconografia care plãcea
atâta grecilor iubitori de frumusete, chiar dupã crestinarea lor, era privitã în Siria si în Egipt ca o
adevãratã idolatrie. Ea figura ideea înaltã pe care sirienii si egiptenii o aveau despre atotputernicia
si nemãrginirea lui Dumnezeu, în tinuturile acestea, arta este ornamentalã, cu linii geometrice,
simboluri luate din regnul vegetal si animal, iar dacã arta coptilor din Egipt cunoaste si
iconografia crestinã, ea preferã însã anumite subiecte; Sf. Gheor-ghe, de exemplu, si corpul
omenesc e înfãtisat fãrã nici o frumusete, în forme aproape geometrice, în anul 722/723, califul
Yâzid al II-lea a dat un edict ce interzicea cultul icoanelor crestinilor din statele sale.
Este sigur cã aceastã tendintã se datoreazã influentei Islamului. Coranul, dacã nu interzice
reprezentãrile figurate, proscrie însã idolii. Când, prin urmare, Siria si Egiptul ajung centrul
puterii arabilor, arta acestor provincii se conformeazã prescriptiilor lor si atunci se creeazã acele
arabescuri vestite, acel decor poligonal, acele meandre complicate ce caracterizeazã arta arabã.
Califul Omar al II-lea a prigonit chiar icoanele, a dat împotriva lor un edict.
120
Aceleasi tendinte se manifestã însã si printre crestini. Existau si episcopi iconoclasti69, încã din
veacul al III-lea se discutã asupra artei religioase. Eusebius de Caesarea vorbeste de „obiceiul
pãgân" pe care îl au unii de a purta icoane ale lui Christos si ale Apostolilor, în 488, Xenaias,
episcop monofisit din Hierapolis, interzise în dieceza sa icoanele lui lisus si ale Fecioarei. La
Marsilia, în 599, se produce o adevãratã încercare iconoclastã, câncl episcopul Serenus distruge
toate icoanele orasului sãu episcopal. Papa Grigore cel Mare îl mustrã pentru aceasta, întelegând
foarte bine a se opri adorarea icoanelor, dar neadmitând ca sã fie lipsiti credinciosii, prin
distrugerea acestor icoane, de învãtãmintele pe care ele le înfãtisau.
Nu trebuie sã uitãm apoi cã evreii, foarte numerosi în toatã crestinãtatea, nu puteau suferi
icoanele cultului crestin. si ei desfãsurau, în epoca aceea, o adevãratã ardoare de prozelitism; prin
propaganda lor, ei vor fi contribuit la nasterea miscãrii iconoclaste. Ceea ce rezultã din toate
acestea e cã, în vremea de care ne ocupãm, era în lumea crestinã un curent ostil exagerãrii cultului
icoanelor si artei în care acest cult se rãs-frângea. Era un curent care se accentuase mult.
Partidul iconoclast era destul de însemnat în epoca de care ne ocupãm. Evenimentele ne aratã cã
puterea principalã a acestui partid era armata; cei mai multi dintre sefii ei se aratã iconoclasti
violenti si aceia care ajung împãrati în urma unei revolte - Leon Isaurianul,
69 V. G. Ostrogorsky, Les debuts de la querelle des images (Constantin de Nakoleia si Thoma de
Claudiopolis erau contra icoanelor), în „Melanges Ch. Diehl", 1930, I, p. 235 si urm.
121
Leon Armeanul, Mihail Bâlbâitul - se slujesc de puterea lor pentru a suprima icoanele. Soldatii au
aceleasi sentimente. Cum se explicã acest lucru ? Ei sunt iconoclasti clin convingere, recrutarea
lor dintre orientali, mai ales armeni, ne explicã aceastã credintã. Constantin al V-lea stabileste în
Thracia un mare numãr de emigranti, veniti din aceste regiuni. Cei mai multi erau afiliatii sectelor
eretice, manicheeni, paulicieni, monta-nisti, care furnicau în Asia Micã. Ei erau iconoclasti prin
traditie si porniti la cele mai mari violente împotriva cultului ortodox, pe care-1 socoteau idolatru.
Orientalii si soldatii sunt esenta partidului iconoclast. Demnitarii civili, înalta aristocratie,
episcopii chiar îsi schimbarã adesea atitudinea dupã fluctuatiile aduse de la Curte.
împãratii care ies clin acest mediu vin, prin urmare, cu aceleasi porniri. Ei sunt, ca toti
predecesorii lor, si teologi, nu numai oameni de stat. în opera pe care o întreprind ei vãd un mijloc
de a servi Biserica. Au pãrerile lor religioase si tin la ele, chiar dacã sunt eretice. Persecutiile pe
care le extind asupra cãlugãrilor si mãnãstirilor nu se explicã decât prin rezistenta energicã pe
care o întâmpinau din partea acestora împotriva mãsurilor promulgate de ei.
Brehier socoteste, prin urmare, cã dacã au prigonit icoanele, împãratii iconoclasti au fãcut-o dintr-
o sincerã convingere religioasã. N-au fost niste rationalisti în sensul modern, cum îi cred unii, nici
influentati de Islam ori de iudaism, cum socot altii. Iar ca sã se fi gândit Leon al III-lea la a face
din reforma sa un mijloc de a-i atrage la crestinism pe mahomedani este foarte putin verosimil. si
nici un pretext de a confisca averile
122
Bisericii nu poate sã fi fost aceastã politicã religioasã care a zdruncinat adânc imperiul si care se
explicã prin acea patimã religioasã caracteristicã bizantinilor.
Lupta împotriva icoanelor a deschis o crizã moralã, care va tulbura imperiul mai bine de o sutã de
ani.
Conceptia bizantinã dãdea icoanei o însemnãtate simbolicã, în Biserica greacã, cultul icoanelor
avu în ultimele veacuri o tot mai mare rãspândire si ajunse una dintre cele mai însemnate forme
de expresie a religiozitãtii bizantine. Pe de altã parte, nu lipseau tendintele ostile icoanelor, al
cãror crestinism, ca religie curat spiritualã, excludea cultul icoanelor. Mai cu seamã aceste
tendinte se accentuau în pãrtile de Rãsãrit ale imperiului, unde se pãstrau însemnate resturi ale
monofisitilor si unde secta paulicianã, dusmanã oricãrui cult bisericesc, se lãtise mult. Atingerea
cu lumea arabã a aprins pornirea împotriva icoanelor. Atitudinea ostilã cultului icoanelor a lui
Leon al III-lea a fost atribuitã de adversarii sãi când influentei iudaice, când celei arabe. Dar
faptul cã Leon al III-lea îi prigoni pe iudei si-i sili la botez nu înlãturã putinta unei influente
mosaice, cum nici luptele cu arabii nu exclud influenta culturii arabe. Prigonirea evreilor de cãtre
Leon al III-lea e mai mult un semn al întãririi influentei iudaice în aceastã epocã, în literatura
teologicã bizantinã a veacului al VH-lea, apare un mare numãr de scrieri polemice cu evreii, care
atacau crestinismul. Arabii au adus cu ei în Asia Micã si ura împotriva icoanelor. Astfel, cearta
pentru icoane s-a nãscut în regiunile de est ale imperiului, din încrucisarea unui crestinism care
urmãrea o spiritualitate curatã cu doctrina sectelor
123
NICOLAE BANESCU
dusmane icoanelor si cu conceptia vechilor erezii christologice, ca si cu a religiilor necrestine, a
iudaismului si Islamului în special (Ostrogorsky, Gesch. des byz. Staates, p. 107).
Primul act ostil cultului icoanelor, pe care ni-1 înregistreazã istoria, s-a produs în Imperiul
califilor, în 723, califul Yazid al H-lea porunci ca în imperiul sãu sã se îndepãrteze icoanele din
bisericile crestine (Theo-phanes, 401). în Bizant exista pe atunci o partidã puternicã vrãjmasã
icoanelor, ale cãrei centre înseninate se aflau în Asia Micã, înainte de toate în Phrygia. în fruntea
ei stãteau înalti reprezentanti ai clerului, mitropolitul Thoma de Klaucliopolis si înainte de toti
episcopul Constantin de Nakoleia. în serviciul miscãrii contra icoanelor se asezã si Leon al III-
lea, care venea tot din Orient si care, ca strateg în acele pãrti, avusese legãturi cu arabii.
în 726 luã Leon al III-lea întâia oarã pozitie împotriva icoanelor, sub influenta episcopilor
dusmani icoanelor, care fuseserã ceva mai înainte în capitalã. Ultimul îndemn se pare cã a fost
pentru împãrat un cutremur, în care el, om al timpului, vãzu semnul mâniei dumnezeiesti
împotriva obiceiului de a se adora icoanele. Mai întâi el tinu predica, în care cãuta sã convingã
lumea de impietatea cultului icoanelor, în curând, trecu la faptã: o icoanã a lui Christos din
cartierul Chalkoprateia1351, veneratã mult de popor, fu aruncatã jos de un ofiter, din porunca
împãratului. Poporul furios îl ucise pe ofiter pe loc, iar în Grecia se produse o revoltã împotriva
împãratului iconoclast: thema Hellas proclamã un împãrat si porni cu flota sa asupra
Constantinopolului. Astfel se accentuau de la
124
început sentimentele iconodule ale pãrtii europene a imperiului, care se vor manifesta si mai
departe, în cursul luptei iconoclaste. Leon izbuti sã înãbuse repede revolta.
Dar împãratul procedã, cu toatã ura sa contra icoanelor, cu mare prudentã. Numai în al zecelea an
al domniei porni el hotãrât împotriva icoanelor si au trecut mai multi ani pânã la ultima decizie.
Pânã atunci, el a avut tratative cu factorii însemnati ai Bisericii, cãutând sã obtinã consimtãmântul
papei si al patriarhului ele Constantinopol. Dar aflã la bãtrânul patriarh Germanos o împotrivire
mare si schimbul de scrisori cu papa Gregorius al II-lea avu un rezultat negativ. Papa, desi
respinse cu asprime pãrerile împãratului, evitã o rupturã cu Bizantul. Mai mult, se sili chiar sã
potoleascã miscãrile împotriva împãratului, izbucnite în Italia de mai multe ori.
Pe lângã patriarhul Germanos si papa Gregorius al II-lea, împãratul aflã un adversar dintre cei
mai mari în persoana lui loan din Damasc. Un grec, care la curtea califului din Damasc avu o
înaltã functie, mai târziu cãlugãr în mãnãstirea Sf. Sabbas din Ierusalim, loan a fost cel mai mare
teolog si cugetãtor al veacului sãu. Pentru apãrarea icoanelor, el compuse trei cuvântãri.
în sens neoplatonician, concepe icoana ca simbol si mijloc; icoana lui Christos este întemeiatã pe
dogma întrupãrii.
Dupã ce toate tratativele cãzurã, Leon nu mai avu alt mijloc pentru a-si înfãptui planul, decât
forta. El dãdu un edict pentru nimicirea tuturor icoanelor sfintilor. Cãutã sã pãstreze totusi
aparenta legalitãtii. La 17 ianuarie 730, îi adunã în palat pe toti demnitarii civili
125
si religiosi, asa-zisul silention, si le supuse subscrierea edictului. Patriarhul Germanos refuzã si fu

clepus. La 22 ianuarie, urcã tronul patriarhal un fost synkellos, Anastasios, dispus a urma
poruncile împãratului. Acum, odatã edictul publicat, începu si distrugerea icoanelor si prigonirea
adoratorilor lor. scoala înaltã din Constantinopol fu închisã din cauza sentimentelor profesorilor,
favorabile icoanelor.
In Italia depãrtatã, Leon nu putu impune iconoclasmul. Papa Gregorius al III-lea se vãzu silit,
dupã publicarea edictului care proclama doctrina iconoclastã oficial, sã rupã relatiile cu Bizantul:
el condamnã în-tr-un Sinod iconoclasmul bizantin (731). încordarea cu Roma îi dãdu lui Leon al
III-lea prilej ele a desface provinciile grecizate sud-italice Sicilia si Calabriarca si prefectura
Illyricum de Roma (cãci fãceau parte clin dieceza bisericeascã romanã) si le supuse Patriarhiei de
Constantinopol. Apoi impuse populatiei cliri Stcîlia si Calabria impozitul personal, capitatio, si
veniturile pe care le scotea Sf. Scaun din patrimoniile sucl-italice le trecu imperiului.
Doctrina pe care o profesau iconoclastii o cunoastem numai clin scrierile adversarilor lor. Marea
majoritate interziceau si cultul si fabricarea icoanelor. Ei cãutau sã-si sprijine doctrina pe un mare
numãr de texte, scoase din Sf. Scripturã sau din Pãrintii Bisericii. Unul dintre argumentele
puternice pe care se rãzimau era textul Evangheliei Sf. loan, clupã care trebuie sã-1 adorãm pe
Christos „în spirit si în adevãr", ev 7ivei)|j.aTi Kod 6c/lrrr}eia. întrucât pentru episcopii bizantini
atâta nu era ele ajuns, iconoclastii aduceau în sprijinul lor si
126
doctrina teologicã. Icoanele, pretindeau dânsii, erau în contradictie cu notiunea Divinitãtii si a

sfinteniei. Nu numai cã era cu neputintã, dupã dânsii, a-1 înfãtisa pe Dumnezeu cu ajutorul unor
elemente materiale, dar se aducea o insultã Fecioarei si sfintilor fixând pe icoane trupurile pe care
le-au avut în trecerea lor prin viata pãmânteascã. Christos de asemenea nu poate fi înfãtisat, cãci
El este chipul lui Dumnezeu. Dacã se obiecteazã cã s-a fãcut om si cã prin urmare numai
umanitatea lui se înfãtiseazã în icoane, atunci se alunecã într-o erezie condamnatã ele sinoacie,
nestoria-nismul. Iar dacã sunt unite în aceeasi reprezentare umanitatea si divinitatea lui Christos,
sacrilegiul e si mai mare. Cultul icoanelor este, asadar, pãtat de pãgâ-nism si de erezie. Adoratia
sfintilor o aminteste pe aceea a zeilor mitologiei si e o întoarcere la idolatrie, una dintre cursele pe
care satana le întinde Bisericii.
Ideile acestea se întinserã si asupra artei. Am spus cã arta bizantinã avea un caracter profund
religios; scenele Scripturii, ale vietii sfintilor împodobeau toate monumentele, ele la marile
compozitii în mozaic ale bisericilor pânã la simplele sculpturi în ivoriu si obiecte ele metal pretios
portative. Iconografia fu, prin urmare, atacatã, înfãtisarea chipurilor venerate ale sfintilor în
costumul care amintea prea adesea pe cel al Curtii imperiale pãrea o simplã profanare.
Sentimentul acesta se vede clar în hotãrârea unor împãrati de a înlocui subiectele religioase, în
monumente, prin motive profane.
Mai întâi, în opera lor ele distrugere, iconoclastii crutarã tot ce n-avea caracter religios, în timp ce
se nimiceau chipurile lui Christos, ale Fecioarei si ale sfin-
127
NICOLAE BANF.SCU
tilor, se lãsau arborii, animalele, scenele de teatru si hippodrom. De asemenea, acoperindu-se cu
tencuialã mozaicurile religioase, se puneau în locul lor tablouri de fantezie. La biserica clin
Blachernae, de exemplu, se puserã în locul înãltãrii la Cer si Coborârii Sfântului Duh arbori,
pãsãri, animale sãlbatice. Vestitul millia-rium de aur care împodobea Forumul Augustaeon, pentru
a indica punctul ele plecare al tuturor cãilor imperiului, era împodobit cu scene ale celor sase si-
noade ecumenice. Urmasul lui Leon, Constantin al V-lea, distruse aceste picturi si puse în locul
lor portretul unui vizitiu ele la Hippodrom, favorit al sãu. în veacul urmãtor, împãratul Teofil
înlocui în biserici mozaicurile religioase prin peisaje, în mijlocul cãrora se juca o lume de pãsãri.
Din nenorocire, nu s-a pãstrat nici o urmã a acestei arte, care trebuie sã fi fost foarte interesantã.
Dacã opera aceasta ar fi biruit, dacã nu s-ar fi restabilit, cum vom vedea, cultul icoanelor, desigur
cã arta bizantinã ar fi luat altã dezvoltare, ar fi urmat, poate, aceeasi evolutie ca arta arabã.
Arta aceasta, în care stãpânea elementul ornamental, n-au creat-o iconoclastii. Ea pãtrunsese în
veacul al Vl-lea în arta bizantinã - ornamente geometrice sau vegetale, palmete, fauna realã
copiatã din naturã sau animale fantastice, al cãror tip se fixase în Pbysiologusm de origine
alexandrinã; toate aceste elemente le crease arta orientalã, coptã sau sirianã, întrebuintate numai
ca accesorii în arta bizantinã de dinainte de cearta icoanelor, pare cã au luat în opera artistilor
iconoclasti locul însemnat pe care-1 aveau în arta arabã. Urme ale acestei productii se pãstreazã
încã în multe opere de
128
artã: triptice, stofe, miniaturi de manuscrise - în multe dintre colectiile europene.

Partidul iconoclastilor reprezenta spiritul oriental; partidul icoanelor era acela al grecilor din
Occident, încã de la aparitia primului edict iconoclast, Grecia si Italia se revoltarã si nãzuirã a
proclama alt împãrat în locul lui Leon al III-lea. în prima linie, între adversarii iconoclastilor se
numãrã mãnãstirile, strâns legate de cultul icoanelor si de arta religioasã, asupra dezvoltãrii cãreia
au exercitat o influentã predominantã. Pentru lumea monahalã'care fabrica icoanele, era si o
problemã de existentã. Cãlugãrii sustinurã aproape singuri toatã polemica împotriva doctrinelor
iconoclaste, ei întemeiarã o doctrinã teologicã a icoanelor, care a trebuit sã aibã adâncã influentã
asupra dezvoltãrii religioase si artistice a imperiului.
Doctrina aceasta a fost expusã mai întâi în operele Sfântului Io an din Damasc (nãscut pe la anul
700), un cãlugãr foarte învãtat, un teolog distins al epocii si elocvent - de aceea i s-a zis
Chrysorroas. în trei discursuri îndreptate împotriva iconoclastilor, el expune aceastã doctrinã, care
inspirã în mare parte apoi actele Sinodului de la Niceea (în 787) si în care aflãm întâia teorie
sistematicã a cultului icoanelor si artei religioase, în veacul al IX-lea, doctrina fu dezvoltatã mai
ales în operele patriarhului Nikephoros (806-815), trei cãrti Antirrhetica si în acelea ale Sfântului
Theodor Studi-tul (759-826), o mare figurã a Bisericii din acel timp.
Cea dintâi autoritate pe care se sprijinã dânsii e Biblia. Dacã Dumnezeu s-a slujit de chipuri si de
figuri pentru a-si ajunge scopul, dacã le-a recomandat evreilor sã venereze tabernacolul înconjurat
de heruvimi,
129
Biserica poate face uz în chip tot atât de legitim de chipuri si de simboluri. Doar pe Dumnezeu
nevãzut nu-1 putem înfãtisa în icoane. Dar pe Dumnezeu întrupat în om, pe pãmânt, pe lisus
Christos e îngãduit a-1 reprezenta în icoane, tot asa si mai cu seamã pe Sfânta Fecioarã si pe
sfinti. si nu numai cã e îngãduit acest lucru, dar el se impune din pricina slãbiciunii naturii
omenesti, care are nevoie de astfel de semne exterioare, ca sã înteleagã obiectul veneratiei sale.
„Icoana este o amintire", zice loan Damaschinul, „si ceea ce e cartea pentru cei initiati în scriere,
este icoana pentru cei agramati; si ceea ce e cuvântul pentru auz, este pentru vedere icoana,"
Astfel se explicã, prin urmare, valoarea pe care o are în viata crestinã icoana: ea este un mijloc
de% învãtãmânt, loan Damaschinul, Theodor Studitul insistã asupra acestui lucru. Icoanele au
apoi un caracter minunat: pe când idolii erau opera demonilor, icoanele sunt simbolul biruintei
sfintilor asupra satanei si au, ca si moastele, ca si crucea, însusirea de a apãra de rele. In sprijinul
acestei pãreri, Sfântul loan Damaschinul, Theodor Studitul si pãrintii ele la Niceea au adunat toate
povestirile minunilor ce se atribuiau atunci icoanelor.
Acesti reprezentanti ai teologiei icoanelor fac însã distinctia între veneratie (TipoaK'OvriGic; Tt|
ir|i;iKf|) si adoratie (TipoaK'Ovricrtg A,aTpemtKf|). Cea dintâi se datoreazã icoanelor, a doua e
rezervatã numai lui Dumnezeu.
Aceastã doctrinã a avut rãsunetul sãu în dezvoltarea artei religioase. Pentru a se feri de acuzatia
de idolatrie ce i se aducea, Biserica s-a îngrijit a fixa în aceastã privintã normele. Desi Sinodul de
la Niceea proclamase legitimitatea icoanelor, fie în culori, fie în
130
piatrã sau orice altã materie, icoanele sculptate dispãrurã aproape cu desãvârsire din arta
bizantinã. Sculptura se reduse la basoreliefuri de ornamentatie si la ivoriu. Initiativa artistilor fu
restrânsã si în ce priveste alegerea subiectelor, în veacurile al V-lea si al Vl-lea, iconografia
începuse a se dezvolta în acele vaste compozitii care împodobeau peretii bisericilor cu
reprezentarea vie a istoriei lumii crestine, de la Creatie si pânã la Judecata din Urmã. Dupã lupta
iconoclastilor, iconografia se fixeazã în toate amãnuntele sale. Cãlãuza Picturii, descoperitã la
Athos în 1839137' (de Di-dron)70 si care dateazã din veacul al XVIII-lea71, a trebuit sã fie
precedatã de manuale de acest fel, foarte rãspândite printre mesteri, cum aratã numãrul
variantelor. Nimic nu se lasã întâmplãrii. Procedeele tehnice, alegerea, ordinea si pozitia scenelor,
numãrul, atitudinea, vesmintele figurilor, totul e hotãrât cu precizie. Aceastã organizare definitivã
slei izvoarele de inspiratie ale artei bizantine si înlocui libera inventie a artistului prin aplicarea
mai comodã a procedeelor traditionale. Prin aceasta, bizantinii se deosebesc fundamental de
occidentali, care nu au cunoscut asemenea restrictii si lucrul acesta conferi artei bizantine pecetea
ei caracteristicã.
Dupã aceste explicatii, care au fost necesare pentru întelegerea problemei despre care e vorba, sã
vedem cum s-a desfãsurat marea disputã cu privire la icoane1381.
70 Manuel d'iconographie cbretienne, Paris, 1845. V. V. Grecu, Versiunile românesti ale
Erminiilor de picturã bizantinã, „Codrul Cosminului", 1924.
"' Dionisie din Furna 1-a scris - s-a stabilit - între 1701-1733.
131
NICOLAF. DANF.SCU
Ajuns în fruntea imperiului în anul 717, în mijlocul unor catastrofe teribile - revolta armatelor,
asediile Constantinopolului, ciuma care rãpusese vreo 300.000 de locuitori -, Leon al III-lea
Sirianul fu un adevãrat reorganizator al Imperiului. El apãrã cu succes capitala împotriva arabilor
si biruinta aceasta avu pentru mântuirea crestinãtãtii urmãri tot atât de considerabile ca si aceea
repurtatã în Apus, la Poitiers, cu câtiva ani în urmã (732). Asediul din 717-718 fu ultimul asalt al
arabilor împotriva orasului imperial, care rãmase adevãrata fortãreatã a Europei crestine
împotriva Asiei musulmane. Leon al III-lea restabili apoi disciplina în armatã, reorganiza
imperiul, cum am vãzut, dãdu o nouã culegere de legi, se preocupã de reglarea raporturilor dintre
tãrani si marii proprietari. El se arãtã, fãrã îndoialã, prin toate aceste acte, un mare om de stat.
Dar el se trãgea, cum am vãzut, din Germanic(e)ia, din Siria; fusese, mai înainte de a urca pe tron,
strateg al themei Anatolikon; venea, prin urmare, dintr-o regiune unde tendintele iconoclaste erau
mai puternice decât oriunde. Avusese apoi legãturi cu mai multi episcopi care împãrtãseau aceste
idei religioase: cu episcopul de Nakoleia, Constantin, cu Theodosios, mitropolitul Ephesului si cu
Thoma, episcop de Clau-diopolis, în Galatia.
Convingerea generalã obisnuia ca orice nenorocire ce izbea Statul sã fie consideratã o pedeapsã a
Cerului împotriva necredintei, a idolatriei. Un cutremur înspãimântãtor, însotit de o eruptie care
avu loc în 726, în regiunea vulcanicã a Cicladelor, scoase la suprafata apei un nou pãmânt, lângã
insula Thera (Santorin), Faptul acesta, la care se adãuga pustiirea arabilor si
132
asediul Constantinopolului, ciuma care, decimând partea dusmanã, se întinse si în capitalã si

asupra populatiei Thraciei, toate acestea fãceau sã se creadã tot mai mult cã o urgie dumnezeiascã
se abãtuse asupra imperiului din pricina superstitiei cu privire la icoane si-1 îndemnau pe Leon sã
distrugã aceastã idolatrie pentru a potoli mânia divinã.
în 726, Leon al III-lea, fãrã a da vreun edict împotriva icoanelor, începu o propagandã publicã
pentru a convinge multimea de rãtãcirea cultului lor. Theopha-nes înregistreazã faptul astfel: „în
acest an începu nelegiuitul împãrat Leon a discuta asupra distrugerii sfintelor si venerabilelor
icoane."72
Rãsunetul fu mai mare în Provincii. Populatia greceascã a Cicladelor si Helladei, care era în
special legatã de cultul icoanelor, care îi înlocuiau pentru ea pe vechii zei si eroi ai pãgânismului,
se ridicã energic împotriva mãsurii lui Leon. Ei proclamã un împãrat, pe Cosmas, înarmeazã o
flotã si pornesc sub comanda turmarchului themei 'EXXccSiKcov, Agallianos, si a unuia
Stephanos împotriva capitalei, în aprilie (727), ei apar sub zidurile Constantinopolului. Energia
lui Leon birui însã aceastã revolutionarã încercare, flota greceascã fu nimicitã prin focul vestit al
bizantinilor, Agallianos pieri în luptã, iar Stephanos si Cosmas, cãzuti în mâinile împãratului, furã
decapitati.
El s-a mãrginit, prin urmare, la început la declaratii, silindu-se a câstiga multimea la ideile sale.
Asa crede
~2 Asupra scrisorilor papei (douã), prin care rãspundea celor ale lui Leon si pãstrate în traducere
greacã, v. Ostrogorsky, op. cit., „Melanges Ch. Diehl", p. 244 si urm.
133
Ostrogorsky în Les debuts de la querelle des images, socotind cã pânã la edictul din 730 nu s-a
mai dat vreunul contra icoanelor. Leon al IlI-lea ar fi încercat sã-i câstige pe patriarhul Germanos
si papa Grigore al II-lea prin negocieri. Dar, cum zice Diehl, e greu sã ne explicãm prin simple
cuvinte emotia violentã produsã în rândul populatiei din Grecia si Italia. S-a mai crezut, prin
interpretarea gresitã a unui pasaj clin Viata Sf. stefan cel Tânãr, cã împãratul a poruncit nu sã se
distrugã icoanele, ci sã fie atârnate mai sus, pentru a nu mai putea fi atinse de credinciosi. Faptele
aratã cã mãsurile luate au fost mai riguroase si cã ele au produs o agitatie violentã. Curând dupã
aceastã primã interventie a lui Leon al IlI-lea, în a doua jumãtate a anului 726 sau la începutul lui
727, el dãdu ordin spa-tharocandidatului lulianus sã distrugã statuia lui Chris-tos din cartierul
Chalkoprateia. Multimea alergã, îl trase de pe scarã pe lulianus si-1 ucise. Represiunea fu
violentã73.
Italia se ridicã tot atât de energic. Aici, populatia mai fusese nemultumitã si de mãsurile fiscale
impuse de Leon si acum gãsea prilejul de a se ridica împotriva lui. Papa Grigorie al II-lea, care se
plânsese de politica fiscalã a împãratului, nu era în termeni prea buni cu acesta. El rãspunse acum
(727), la primirea ordinului imperial, prin excomunicarea exarhului si prin condamnarea ereziei.
Toate orasele mari se revoltarã, îi alungarã sau îi uciserã pe ofiterii imperiali si erau gata sã
proclame un nou împãrat. Se ceru sprijinul
73 Pentru datare, v. Ostrogorsky, Les debuts de la querelle des images, „Melanges Ch. Diehl", I,
Paris, 1930, p. 241.
134
longobarzilor. Exarhul Paul pieri încercând a înãbusi rãscoala în Ravenna. Dar Leon al IlI-lea
lucrã energic, trimise un nou exarh, pe Eutychius74, care merse asupra Romei în 729, clar n-o
putu lua. Lucrurile se îndreptarã numai prin schimbarea ele atitudine a papei, care întelese ce
primejdie însemna si pentru dânsul amestecul longobarzilor în afacerile italiene si prin sfaturile
sale potoli miscarea.
în acelasi timp, situatia se agrava în Orient. Dupã ce încercase a-1 convinge pe patriarhul
Germanos, Leon al IlI-lea se hotãrî a-1 sili sã se supunã hotãrârii sale. El convoacã un
„silention"m Triclinium-ul palatului sãu (senatorii si înaltii demnitari ai Statului si Bisericii), la
17 ianuarie 730, si-1 soma pe patriarh sã subscrie la edictul de condamnare a icoanelor, pe care
avea sã-1 promulge. Germanos preferã sã abdice si se retrase (ianuarie 730) din fruntea Bisericii.
Locul sãu fu ocupat de cel dintâi demnitar al Bisericii din Constantinopol, syncelul Anastasios, pe
care împãratul îl câstigase de partea sa. în fruntea clerului imperial se afla acum un iconoclast.
Edictul fu publicat si prigonirile începurã. Sfântul loan Damaschinul îsi scrise atunci cele trei
discursuri ale sale, îndreptate împotriva detractorilor icoanelor. La Roma, Grigore al Il-lea (715-
731) refuzã de a-1 recunoaste pe patriarhul Anastasios. Urmasul sãu, Grigore al IlI-lea, papã de la
731 la 741, pãstrã aceeasi atitudine. El strânse un Sinod de 93 ele episcopi, printre care si cel ele
Ravenna, care-i excluse din sânul Bisericii pe cei care erau împotriva icoanelor. Leon al IlI-lea,
care voia sã aducã Apusul la supu-
74 Ch. Diehl, L'exarcbat de Ravenne, cap. V.
135
NICOLAF. BANESCU
nere, trimise în Italia o expeditie navalã, aceasta fu însã înghititã de valuri pe Adriatica (732). El
se rãzbunã mãrind impozitul (capitatio) în Calabria si Sicilia si confiscând patrimoniile Bisericii
romane din aceste tinuturi, în acelasi timp, el izbi autoritatea Papei, smulgând de sub jurisdictia sa
bisericeascã episcopatele din Italia meridionalã si Sicilia, precum si Illyricum împreunã cu Creta,
care toate furã anexate pentru multe veacuri Patriarhatului din Constantinopol.
Georgios Monachos (Hamartolos), sub Mihail al III-lea (842-867), vorbeste în cronica sa despre
distrugerea scolii celebre din Constantinopol (oiKOUjaeviKov 8iSoeCTKaA,eîov), cãreia Leon al
III-lea i-ar fi pus foc si care arse astfel împreunã cu cei 13 profesori ai sãi. stirea aceasta s-a
dovedit însã'o legendã. Nici un izvor mai vechi nu spune o vorbã despre aceastã faptã, între altii,
L. Brehier, într-un articol publicat în Byzan-tion IV, a adus argumente pentru a combate
temeinicia asertiunii lui Monachos.
2. Constantin al V-lea
Leon al III-lea muri în iunie (18) 740, lãsând imperiul într-o situatie complicatã, din pricina
certurilor cu privire la icoane. Lui îi urmeazã în scaun fiul sãu, Constantin al V-lea (740-775), pe
care încã de la vârsta de 2 ani îl asociase la domnie si care ajungea astfel împãrat la 21 de ani.
Constantin al V-lea a fost o personalitate puternicã. E însã foarte greu sã judecãm exact asupra
domniei sale, din pricinã cã-I cunoastem numai prin mijlocirea adversarilor sãi, iar acestia ne-au
136
lãsat asupra sa un portret care face dintr-însul un monstru de cruzime si de vicii. Numele sãu e
însotit de epitetul Kopronymos, pentru cã ar fi murdãrit apa în care a fost botezat, iar epitetul
acesta a trecut la posteritate. I se mai zicea Caballinos, din pricina slãbiciunii sale pentru grajduri
si pentru car5.
Theophanes îl socoteste mai nelegiuit (5iXTae6eGTepo<;) decât tatãl sãu, „înainte mergãtor al lui
Antihrist" ( Toti
'AVTl%plCTTOt) 7tp65pOtlO<;).
Atitudinea aceasta a scriitorilor fatã de Constantin al V-lea se explicã prin rigoarea neobisnuitã cu
care acesta a continuat prigonirea începutã de tatãl sãu împotriva icoanelor. Crescut de Leon al
III-lea în principii iconoclaste, Constantin al V-lea fu unul dintre împãratii cei mai fanatici care au
domnit la Constantinopol. Nu numai cã luã mãsuri împotriva adeptilor icoanelor, dar interzise
cultul Fecioarei si doctrina mijlocirii sfintilor si prigoni moastele sfinte cu aceeasi rigoare ca si
icoanele. Ardoarea sa religioasã îl târî la cruzimi care 1-au fãcut odios. Dar cu toatã aceastã furie
de prozelit, care-l micsoreazã dinaintea istoriei, nu se pot tãgãdui însusirile deosebite de care
clãdu dovadã ca militar si administrator. Latura aceasta a fost întunecatã de scriitorii pãtimasi care
au scris despre dânsul si ea se desprinde totusi în toatã mãrimea ei adevãratã.
75 Dar M. Glycas ne spune în istoria sa (ed. Bonn, p. 528) cã existã un tinut, K6c6ccXoc, iar cei
ce se trag ele acolo se cheamã mai cu seamã K(x6cx?iîvoi. De acolo îsi avea originea si
Constantin, iar fiindcã de obicei Ka6cdivct f) Kcmpîa leyetai, SiKaicoQ 6 KaKioTot EKEÎvoq
ETteKîtdT) KoKpobvxiôq, cbq ovofia KOTiptaq ev ecancp 5iydev E7U(pLp6p.evo<;.
137
NICOLAE liÃNESCU
încã de la începutul domniei sale, Constantin al V-lea avu sã reprime o uzurpatiune. Silit a
preîntâmpina o nãvalã a arabilor în thema Opsikion, pe când Constantin se afla acolo cu trupele,
cumnatul sãu Ar-tavasdos, un armean care ajunsese, aflat în serviciul lui Leon, kuropalates si
obtinuse mâna fiicei sale Anna, iar acum comanda trupele din Opsikion, folo-sindu-se de
nemultumirea partizanilor icoanelor, pãtrunse în Constantinopol si se proclamã împãrat. Cu
concursul patriarhului Anastasios, el restabili cultul icoanelor. Rãzboiul civil se purtã un an si
jumãtate, pânã ce, în 742, dupã mai multe biruinte repurtate asupra trupelor uzurpatorului,
Constantin al V-lea ase-die orasul Constantinopol, care cãzu la 2 noiembrie în mâinile sale.
Artavasdos si fiii sãi furã orbiti si exilati,
«
partizanii sãi decapitati, iar patriarhul Anastasios dezonorat public: el fu purtat pe dinaintea
multimii pe un mãgar, cu fata cãtre coada animalului, prin Hippo-drom, si apoi restabilit în
Scaunul sãu1391.
întãrit acum pe Tronul imperiului, Constantin al V-lea conduse cu multã energie politica externã.
Continuã expeditiile împotriva arabilor, pe care îe începuse atât de fericit tatãl sãu. Imperiul
califilor se afla, în primul deceniu al domniei lui Constantin, sfâsiat ele luptele interne care
aduserã cãderea Casei Omeiazilor si biruinta noii dinastii a Abbasizilor"6 în 750, când
~6 Urmasii lui Abbas, unchiul lui Mohammed, care prin lozinca echivocã ..Stãpânirea Casei
Profetului" îsi atraserã partizanii lui Aii (acesta, cumnatul Profetului, îi urmase lui Othman (656),
dar Omeijadul Moawija, guvernatorul Siriei, nu voise sã-1 recunoascã si ajunsese calif).
138
Merwan al Il-lea fu bãtut la Mossul de Abul-Abbas si Al-Mansur, fratele sãu. Constantin al V-lea
se folosi de aceastã slãbire a arabilor pentru a-i ataca viguros si a restabili hotarele Asiei Mici.
Germanikeia, Doliche, Melitene furã recucerite si populatia crestinã din Com-magene si
Melitene, între care multi paulicieni, strãmutati în Thracia. O flotã puternicã a arabilor, care
încerca sã cucereascã iarãsi insula Kypros, care pare a fi fost recuceritã de Leon al III-lea, fu
nimicitã cu totul în 746. Disensiunile continuarã în sânul acestui popor, vechiul sãu entuziasm
cuceritor slãbi cu totul si Imperiul bizantin nu mai fu primejduit în existenta sa ca mai înainte.
Mansur, al doilea calif al acestei dinastii (754-775), întemeietorul noii capitale Bagdad, încetase
de a se mai sprijini pe puterea nationalã si-si recruta trupele clin triburile strãine trecute la Islam
(persi, berberi, turci).
Cu si mai mare energie purtã Constantin al V-lea rãzboi împotriva bulgarilor. Tervel îl sprijinise
pe Rhi-notmetos ca sã recapete a doua oarã domnia. Când arabii asecliarã în 717
Constantinopolul, am vãzut cã bulgarii vin în ajutorul bizantinilor".
Acum, în timpul lui Constantin al V-lea, un uzurpator pe nume Cormisos (Ropêaiot) înlãturase
dinastia Dulo si ocupase tronul (753). El reia atacurile împotriva imperiului si Constantin al V-lea
se îndreptã atunci cu îndârjire împotriva lui. Opt mari expeditii, încununate de succes, întreprinse
asupra bulgarilor, în anul
~ Dupã Tervel, urmaserã doi printi despre care nu se stie mai nimic: unul necunoscut, altul cu
numele Sevar (748-753). V. C. Jirecek, Gesch. der Bulgaren, Praga, 1876, VI.
139
NICOLAE BÃNF.SCU
755, îl sili pe Cormisos la pace. Dar în 759, acesta suferi o înfrângere în strâmtorile Beregava,
între Varna si Anchialos. înfrângerea aceasta n-avu urmãri, cãci în Imperiul bulgar izbucnirã
violente tulburãri, pe care nu le cunoastem mai de aproape. Cormisos dispare din scenã, în anul
urmãtor, Constantin al V-lea pãtrunde adânc în tinuturile bulgare. O masã mare de slavi pãrãseste
atunci Bulgaria: 208.000 de suflete furã colonizate, cu învoirea împãratului, în Bithynia. Tânãrul
han bulgar Teletz, din familia Ugain, fu zdrobit în 763 lângã Anchialos si Constantin al V-lea
intrã, triumfãtor, în Constantinopol. înfrângerea mare a bulgarilor stârni o revolutie, în care Teletz
cu partizanii sãi îsi gãsirã moartea. Sabinus, ginerele lui Cormisos, care urcase tronul, începu
tratative de pace; pentru aceea fu depus si se refugie în Constantinopol. Baian, care-i urmã, obtinu
de la Constantinopol, în 764, pacea. Toctu, urmasul sãu, cãzu mai în urmã împreunã cu boierii sãi,
în luptã cu împãratul, undeva în câmpiile Dunãrii. Trupele bizantine prãdarã mare parte din
Bulgaria si dãdurã foc satelor (765). în anul urmãtor, imperiul fãcu o nouã expeditie, înarmând o
mare flotã, cu gândul ele a-1 ataca pe dusman prin Delta Dunãrii. Dar o groaznicã furtunã nimici
aceastã flotã lângã Mesem-bria. Atunci pãtrunserã si slavii din Macedonia si Thes-salia cu flota
lor de pirati în Egee, iar împãratul fu nevoit sã-i rãscumpere cu 2.500 haine ele mãtase pe
prizonieri (768). în 774, Constantin porni a saptea expeditie puternicã în Bulgaria. Dar ajuns la
Varna, Ce-rig (Telerigos) obtinu pacea. O armatã trimisã câteva luni dupã aceea de han împotriva
imperiului fu nimicitã la Berzitia (775). în sfârsit, într-o ultimã expeditie,
140
«tr
cu o mare oaste si o flotã puternicã, Constantin se îmbolnãvi deodatã de cãrbune -

avf}paKcoi!}eic;, zice Theophanes, iari în drum spre Constantinopol muri pe corabia sa, la 23
septembrie 775.
în 747, s-a întâmplat o ciumã groaznicã'8, care a rãrit populatia Constantinopolului. Constantin a
transportat atunci populatia din insuie si din Hellada în capitalã. Cu prilejul acestei ciume se
mentioneazã întâia oarã existenta slavilor în Heilada, de cãtre Constantin al Vll-lea
Porphyrogennetos {De Them., 53): „eai3->i(x6cbi3-r| Se Ttâocx f| % râpa Kcd yeyove
6dp6apoq".
Cum aratã Amantos, termenul ecr$Xa6cbi3r| e susceptibil ele mai multe întelesuri. Unii îl traduc
prin „a fost supusã" (tmeSo-u^cbiS-ri), in semitutem redacta est. învãtatul grec îi atribuie sensul
ele „a luat înfãtisarea unei tãri slave, barbare" (la Porphyrogennetos: ox|nq eaT}tax6cflLtevr| =
6âp6cxpo<;).
Expresia Porphyrogenetului i-a fãcut pe unii sã creadã cã atunci s-a slavizat toatã tara Helladei.
Dar coborârea slavilor în Grecia s-a fãcut treptat si pacific. Ea n-are, desigur, vreo legãturã nici cu
strãmutarea populatiei, nici cu efectele ciumei. Hopf (Gesch, Griechenlands, p. 104) crede cã în
secolul al VlII-lea slavii au coborât în mod pasnic în Grecia. Ei fiind mai ales pãstori, nu s-au
asezat în anumite centre, ci s-au mutat din loc în loc, cãci altminteri, cum bine observã Amantos,
si-ar fi impus undeva stãpânirea si limba lor, dar n-au lãsat decât toponimia slavã, care se explicã
astfel.
Slavii din Heilada nu 1-au preocupat deloc pe Constantin al V-lea. Mai curios este cã slavii,
fugind de bulgari sau pãrãsind armata lor, s-au refugiat la Constantin al V-lea, care, am vãzut, i-a
colonizat dincolo ele Bosfor, în Bithynia (762). Patriarhul Nikepho-ros (p. 68) urcã numãrul lor,
poate exagerat, la 208.000. Aceasta a fost a doua strãmutare a slavilor în Bithynia, dupã cea
dintâi,
"8 Theophanes, I, 429, Bonn, 662, o numeste „i
141
fãcutã de lustinian al II-Sea. Asa s-au rãspândit slavii în Asia Micã, dintre care s-a ridicat mai
târziu rebelul Thoma Slavul.
Slavii în Peloponez. Sunt probe cã la mijlocul secolului al VUI-lea un mare element slav se afla
în populatia Peloponezului. (Teza lui Fallmerayer, care nega cã în Grecia se afla vreun descendent
al vechilor helleni, a fost combãtutã de Hopf, Hertzberg si altii). Asezãrile slave au început în
ultima jumãtate a secolului al Vl-lea si, la mijlocul secolului al VUI-lea, depopularea provocatã
de marea plagã (ciumã) a atras pãtrunderea unor mase mari. Complexitatea generalã a peninsulei
era atât de slavonã, încât se vorbea de sclavinii. Chestiunea e a se determina cum erau distribuiti
acesti strãini si ce pãrti ale Peloponezului au fost slavizate. Pentru a rãspunde la aceastã
chestiune, numele locurilor sunt pentru noi o evidentã principalã.
Gãsim nume slave rãspândite aproape în toate pãrtile Peloponezului. Dar ele sunt comparativ
putine în pãrtile de est, în Argolis si Laconia de Est. Ele* sunt numeroase în Arcadia si Achaia, în
Elis, Messenia si Laconia de Vest. Dar existenta asezãrilor slave nu probeazã cã vechii locuitori
hellenici au fost desfiintati în aceste districte. De fapt, putem spune numai cã o mare parte din
Elis, povârnisurile Taygetului si o regiune de la sudul Laconici erau ocupate exclusiv de slavi,
între Megalopolis si Sparta era atunci un însemnat oras, care a dispãrut complet, numit Veligosti,
si aceastã regiune era probabil un centru slav"9.
Convertirea si hellenizarea slavilor începu în acelasi timp din veacul al IX-lea si, cu exceptia
asezãrilor din Tayget si muntii Ar-cadiei, era completã în secolul al XH-lea. în timpul cuceririi
Peloponezului de cãtre Villehardouin, patru elemente etnice sunt distinse de Philippson: 1)
resturile vechilor helleni, amestecati cu slavi în Maina si Tzakonia (Kynuria); 2) greci bizantini
(adicã: helleni bizantinizati si colonisti în alte pãrti ale imperiului) în orase; 3) slavo-greci
vorbind greceste (rezultati din unirea slavilor si grecilor); 4) slavi aproape curati în Arcadia si
Tayget.
"' V. cercetarea impartialã a lui A. Philippson, Zur Etnograp-hie des Peloponnes, în „Petermann's
Mittheilungen", voi. 36, 1890.
342
Vechiul element grecesc trãia foarte curat poate în regiunile de nord-est ale Laconici. Locuitorii
ajung a fi numiti tzakoni, iar regiunea Tzakonia; ei dezvoltã un dialect propriu. S-a presupus
multã vreme cã ar fi fost slavi.
Morea. Fallmerayer, în armonie cu teoria slavã, propunea sã se derive numele Morea din si. more
(mare). Aceastã etimologie înfruntã legile formãrii slavone a cuvintelor. Adevãrata etimologie a
dat-o Hatzidakis80. 'O Mopeaq e format din (lopea (dud), cu sensul de „plantatie sau regiune de
duzi" (|o.opecov). Gãsim numele aplicat mai întâi Elidei, de unde s-a extins asupra întregului
Peloponez; si aceasta este amintirea cultivãrii extensive a duzilor pentru manufactura mãtãsii.
Cum vedem, cu o rarã energie, Constantin al V-lea se sili, în tot timpul domniei sale, a sfãrâma
puterea celor doi vrãjmasi atât cie temuti ai imperiului, arabii si bulgarii. Dupã ce-i zdrobi pe cei
dintâi în mai multe lupte si asigurã frontierele imperiului în Asia Micã, el se întoarse cãtre granita
ele nord si izbuti a le da bulgarilor atâtea grele lovituri, care le aduserã o serie de revolutii menite
a-i slãbi. Constantin al V-lea merse în mijlocul acestei eroice actiuni, am putea zice cã pe câmpul
de bãtaie. El dãdu iarãsi prestigiu puterii militare a Imperiului si fu, fãrã îndoialã, prin energia si
însusirile sale de general, unul dintre cei mai însemnati împãrati ai Bizantului.
în Apusul Europei, Carol Martel, fiul bastard al lui Pepin de Herstal, în mijlocul revolutiei
generale ce cuprinsese de la un capãt la altul regatul franc, se aruncã în luptã, sperând sã reînvie
în folosul sãu puterea tatãlui sãu. El obtinu mari succese. Bãtu pe
BZ, 2, p. 283 si urm. si 5, p. 341 si urm.
143
NICOLAE BÃNF.SCU
neustrieni, pe saxoni, frisoni, pe arabi lângã Poitiers (732), iar trupele sale intrarã de douã ori în
Bavaria.
Murind în 741, lãsã puterea celor doi fii: Pepin si Carloman. Cel din urmã renuntã mai târziu la
tron si Pepin, rãmas singur maiordomus (jnaître d'botef), îl depãrteazã într-o mãnãstire pe ultimul
Merovingian. Sf. Bonifaciu, misionarul Romei între germani, îl unse, dupã modelul regilor
antichitãtii iudee, transfor-mându-1 în unsul Domnului (751).
Longobarzii cucerirã, în 751, Exarhatul. Regalitatea francã ajunsã putere conducãtoare în
Occident avea nevoie de sprijinul moral al papalitãtii.
Amenintarea Romei ar fi fost pentru regele franc un dezastru.
Papa stefan al II-lea era amenintat a deveni un episcop lon-gobard. Pentru franci, lovitura ar fi
fost si mai mare: controlul papalitãtii în mâinile regelui longobard i-ar fi dat acestuia un mare
prestigiu.
Pepin cel Scurt se decise. El tocmai scãpase de ultimul mero-vingian si luase coroana (noiembrie
751). Papa trece muntii si regele franc se decide. Primind a reînnoi cu mare pompã ceremonia
ungerii sãvârsitã de Bonifaciu, papa conferã tinerei regalitãti carolingiene ceva din prestigiul
demnitãtii pontificale si-si leagã soarta de aceea a urmasilor lui Carol Martel81.
în anul 756, Aistulf muri. Regele franc împinge la alegerea lui Desiderius, ca om maleabil, în
schimbul sprijinului, îi stoarce tot ce ocupaserã longobarzii de 30 ele ani, sub Liutprand, adicã
Bo-logna, Ferrara, Imola, Faenza, Ancona, pentru a le întoarce papei, toatã regiunea de la gurile
fluviului Pad pânã la gurile Tibru-lui. Dar el cautã a recâstiga ce pierduse si când Pepin muri
(septembrie 768), trecând puterea lui Carol (viitorul Carol cel Mare) si Carloman, Desiderius
provoacã în Roma (771) revolta. El reocupã orasele pretinse mai înainte. Carol cel Mare intrã
atunci în Italia, la 5 iunie 774. Desiderius capituleazã în Pavia. Tronul longobard e luat de regele
franc, iar Desiderius e dus în captivitate.
81 L. Halphen, Les Barbares, col. „Peuples et civilisations", IV, ed. 1940, p. 217 si urm.
144
în Italia, în vremea în care Constantin al V-lea era ocupat cu aceste mari lupte în Orient, se
întâmplã evenimente grave, ele pe urma cãrora imperiul suferã o slãbire însemnatã a stãpânirii
sale clin pãrtile acelea.
în 751, regele longobard Aistulf izbuteste a cuceri Ravenna si Exarhatul. Tendintele de cucerire
ale longobarzilor se îndreptau acum spre Roma, si papa stefan al II-lea, în fata primejdiei, se
adresã împãratului, care-1 trimise a trata cu regele longobard. Papa merse la Pavia (oct. 753), clar
regele fu neînduplecat si atunci stefan al II-lea, în loc de a se întoarce la Roma, trecu Al-pii, în
cãutarea ajutorului necesar pe lângã regele francilor, Pe-pin. Nu se stie dacã papa, întelegând cã
nu poate astepta nici un ajutor de la Bizant, s-a îndreptat spre franci pentru sprijinul sãu propriu,
sau dacã, trimis de împãrat ca sã cearã o interventie militarã în Italia, si-a uitat datoriile sale de
mandatar al imperiului si, poate, sub influenta stirilor primite de la Constantinopol, uncie tocmai
atunci se pregãtea Sinodul iconoclast, s-a lãsat sedus de oferta lui Pepin si a trãdat cauza
bizantinã. Chestiunea a fost mult discutatã si e greu ele lãmurit. Ceea ce stim sigur e cã regele
franc a coborât în Italia, 1-a silit pe Aistulf sã restituie teritoriile, pe care însã, în loc de a le preda
împãratului, le oferi papei. I le încredinta în mocl solemn, la anul 754, recunoscându-i dreptul de
a le administra în numele sãu propriu. Papa a acceptat oferta lui Pepin.
în 756, imperiul întelese cã totul era pierdut, când ambasadorii sãi se prezentarã lui Pepin, venind
din nou în Italia, iar regele franc le declarã cã nu pentru împãrat a venit în Italia, ci la rugãmintile
papei. Exarhatul fu astfel pierdut si ruptura se fãcu între Constantinopol si Roma. împãratul nu se
mai gândea acum decât cum sã-1 pedepseascã pe papã, în care vedea un supus neloial si trãdãtor,
uzurpând un domeniu care era al imperiului. De la 756 si pânã la tratatele din 803 si 812 cu Carol
cel Mare, nici o ambasadã bizantinã nu mai apãru la Curtea pontificalã. Politica bizantinã cãutã sã
nu-i facã papei dificultãti, cãutând sã-i despartã pe franci, ceea ce nu izbuti, si fãcând aliantã cu
longobarzii. în 759, se legã cu Desiderius (Didier), regele detronat, pentru a recuceri Italia, în
760, o flotã va merge în Italia, pentru a întãri escadra
145
NICOLAE BANESCU
din Sicilia si a pregãti o debarcare, încercarea nu reuseste si Ca-rol cel Mare, intervenind, în 774,
în Italia, distruse regatul longo-bard si confirmã solemn papei donatia lui Pepin82.
în Italia, în vremea aprigelor lupte purtate ele Constantin al V-lea în Rãsãrit, se petrec schimbãri
care slãbesc influenta Imperiului în aceastã parte, în 751, puternicul rege longobard Aistulf
izbuteste a pune stãpânire pe Ravenna. Tendintele regelui longobarzi-lor se îndreptau în chip
firesc spre Roma si aceasta îl hotãrî pe urmasul lui Zaharia (741-752), pe papa stefan al II-lea
(752-757), sã caute un sprijin împotriva acestor primejdii. De la Bizant nu putea astepta un ajutor
eficace, Constantin al V-lea fiind prins de luptele sale grele împotriva arabilor. El se îndreptã
atunci pentru a înlãtura primejdia longobarzilor cãtre un alt popor germanic, la franci. Carol
Martel dãduse (în octombrie 732) o mare loviturã arabilor spanioli, la Poi-tiers. Fiul sãu Pepin
ajunse în 751 în fruntea Regatului francilor, în locul celui clin urmã Merovingian. Acestuia i se
adresã stefan al II-lea si Pepin intervine în 754 în sprijinul sãu, dar împotriva longobarzilor,
impunân-clu-i lui Aistulf a restitui Ravenna si un numãr de orase. Când însã nu se tinu de cuvânt
si atacã Roma, Pepin se întoarse, în 756, încã o datã asupra longobarzilor, silin-du-i a restitui
Papei mai multe orase.
Dupã ce am schitat puternica activitate desfãsuratã de Constantin al V-lea pentru apãrarea
imperiului, sã vedem acum actiunea lui în politica bisericeascã1''1"1.
82 V. Ch. Diehl, L'Afrique byzantine, t. III, cap. l". Cf. F. La fin du monde antique, p. 358.
146
Lot,
Interventia împãratului în treburile Bisericii vine foarte târziu. Abia în 753, dupã ce îsi încheiase
luptele biruitoare împotriva arabilor si-si asigurase tronul prin gloria armelor, îsi afirmã el hotãrât
vointa în aceastã dezbãtutã problemã. Constantin al V-lea compusese discursuri, poruncind sã fie
citite în biserici si douã Tratate de teologie în sprijinul iconoclasmului, silin-du-se a le da o bazã
teologicã. Ele trebuie puse cu putin înaintea Sinodului iconoclast, deci pe la 752-753-
Ostrogorsky a cãutat sã refacã aceste tratate din fragmentele pãstrate în discursurile Antirrhetikoi
ale patriarhului Nikephoros, când constatã cã ideile acestor tratate au inspirat hotãrârile Sinodului
clin 754. împãratul punea problema iconoclasmului pe terenul christologic, pe când înainte de el
iconoclastii îi imputau cultului icoanelor numai idolatria. Constantin al V-lea pretindea cã nu e
posibil sã reprezinte în icoane natura divinã a lui Christos, iar dacã se reprezenta natura umanã, se
aducea atingere dogmei unirii celor douã naturi în Christos83.
Ca atâtia alti înaintasi ai sãi, Constantin al V-lea se hotãrî a convoca un Sinod ecumenic si a
preface canoanele acestui Sinod în legi pentru imperiu. La 10 februarie 754, el chemã, prin
urmare, la Constantinopol 338 de episcopi, din toate pãrtile Orientului. Acestia se adunarã în
Palatul Hieria, pe coasta asiaticã a Bosforului. Dar caracterul ecumenic al sinodului era
compromis prin lipsa reprezentantilor papei si a patriarhilor de Alexandria, Ierusalim si
Antiochia. Patriarhul
83 G. Ostrogorsky, Studien zur Gesch. des byzant. Bilderstrei-tes, „Historische Untersuchungen",
Heft 5, Breslau, 1929.
147
Anastasios murise (ianuarie 754) si împãratul îl puse ca patriarh, în plin sinod, pe cãlugãrul
Constantin al II-lea. în lipsa lui Anastasios, sinodul fu condus de prelatii iconoclasti: Sisinnios din
Perge (în Pamphylia), Basilios Trikakabos din Antiochia Pisidei, Theodosios Apsimar din Ephes,
care prezida.
Lucrãrile sinodului tinurã pânã la 8 august 754. Partizanii icoanelor furã condamnati. Se interzise
nu numai adorarea lor, dar si fabricarea acestora. Apãrãtorii icoanelor furã anatemizati, împãratii
iconoclasti aclamati ca mântuitori ai lumii si ai luminilor ortodoxiei1^". Dacã definitiile date de
prelati reflectã în anume puncte ideile împãratului, ei nu le primirã însã pe toate, pãstrarã doctrina
mijlocirii Fecioarei si a sfintilor. La 8 august 754, se tinu sedinta ele închidere în Biserica
Theotokos clin Blachernae, unde aceste hotãrâri furã proclamate în prezenta împãratului84.
Executarea hotãrârilor acestora se izbi ele mari greutãti si dãdu celor din urmã decenii ale
domniei lui Constantin caracterul lor întunecat, împãratul negocia cu episcopi si cu simpli
cãlugãri - ca Sfântul stefan cel Tânãr - pentru a obtine adeziunea lor. Dar silintele sale nu furã
încununate de izbândã. El întâmpinã o vie rezistentã, mai cu seamã în mãnãstiri si o multime de
cãlugãri emigrarã în aceastã epocã în Italia.
înarmat cu hotãrârile sinodului, Constantin al V-lea luã mãsuri energice împotriva rebelilor.
Cãlugãrii furã
81 V. Grumel, Les regestes des actes du patriarcat de Constantino-pole, I, Les actes des
patriarches, Fasc. II, Les regestes de 715 ã 1043, Socii Assumptionistae Chalceclonenses, 1936,
p. 9-10, nr. 345.
148
prigoniti, exilati, închisi, iar uneori ucisi. Atunci pieri Andrei Calybitul de la Blachernae si
Sfântul stefan cel Tânãr, ucis pe ulitele Constantinopolului. Mãnãstirile furã închise sau laicizate;
bisericile distruse de la functiunea lor. Scrierile în sprijinul icoanelor au fost arse. Icoanele,
distruse fãrã milã. „Cele care erau în mozaic, spune un contemporan, erau smulse; cele zugrãvite
în culori, rase. Orice frumusete dispãru din bisericã." Astfel furã distruse frescele bisericilor de la
Blachernae, care reprezentau scenele vietii lui lisus; dispãrurã mozaicurile si frescele care
decorau Patriarhia si numeroase alte opere ale artei crestine. Manuscrisele ilustrate nu scãparã
nici ele85, în locul scenelor religioase se puserã în bisericã, spune Viata Sfântului stefan cel
Tânãr, „copaci sau pãsãri sau animale si mai ales curse satanice de cai, vânãtori, spectacole si
jocuri de Hippoclrom" (8ev8pa f) opvea r\ t&a aXoya, Se Ta craTaviKâ tTiTiriâaia, KDvfiyia, a
mi iît7io5p6îa). Cu alte detalii pitoresti, afirmatia este reluatã86. Asa fãcu Constantin al V-lea la
Blachernae, dupã ce distruse scenele religioase, în locul scenelor de pe Milliarium, reprezentând
al Vl-lea sinod ecumenic, el puse portretul vizitiului sãu favorit.
împãratul, iritat, procedã atunci violent împotriva adversarilor si era martirilor se deschide în 76l,
prin uciderea cãlugãrului din Blachernae, Andrei Calybitul. Apoi, la 20 noiembrie 764, a fost ucis,
pe ulitele Con-
85 Ch. Diehl, Mantiei d'art byz.
86 Migne, PG, 100, col. 1120. V. Amantos, 'loiopioc tot» 6/uLav-ri-vou Kpcx-rouc;, I, Atena
1939, p. 371. -•••
149
NICOLAF, BANESCU
stantinopolului, dupã ce suferise tot felul de chinuri, Sfântul stefan cel Tânãr. Adus de la Sf.
Auxentiu si închis, el a fost târât, din ordinul împãratului, din închisoare de o bandã de oameni
înarmati cu ciomege si ucis sub lovituri, în 765, Constantin al V-lea vru sã-i sileascã pe toti
supusii sãi sã jure împotriva icoanelor. O adunare solemnã avu loc la Sfânta Sofia: patriarhul
Constantin jurã cel dintâi pe cruce cã a condamnat întotdeauna icoanele si asemenea jurãminte se
cerurã în tot imperiul.
Fiindcã rezistenta cea mai mare o opuneau cãlugãrii, Constantin al V-lea procedã cu cea din urmã
violentã împotriva mãnãstirilor. Cãlugãrii erau obiectul insultelor celor mai triviale în public; ei
furã adusi la Hippodrom si siliti a defila, fiecare cu câte o cãlugãritã de mânã, în huiduielile
multimii, în acelasi loc furã executati, câteva zile în urmã, unsprezece înalti demnitari, acuzati de
complot. Patriarhul Constantin, denuntat, fu exilat în insulele Printilor si apoi executat.
Furia împãratului se întinse si asupra monumentelor de artã. Atunci pierirã o multime dintre
operele artei crestine. Biserica Sfânta Euphemia fu transformatã în Arsenal si grajd, în provincii
se dezlãntui aceeasi violentã prigonire. Michail Lachanodrakon, strategul the-mei Trakesioi, a
rãmas celebru prin persecutiile sale.
Când Constantin al V-lea se îmbolnãvi de teribila boalã care-1 rãpuse în câteva zile (14
septembrie 775) si care nu-i crutã nici familia, se pare cã a fost cuprins de remuscãri si, pe patul
mortii, ne spune Theopha-nes, striga si spunea cã de viu a fost dat focului nestins si le cerea
clericilor sã cânte imnuri Fecioarei, pe care atât de mult o jignise în viata sa (6owv KCU êycov,
cm (,âv L.11 7ii)pi oca6LCTCp TiocpeSo'ftriv, TItV ie âyiocv
150
KOU OEOTOKOV t>p,vLÎcrfroa E^ccitcov 6 aaîtov-ooq a-DTfjc; e%i^p6<;).

Slavizarea Greciei si a Peloponezului, în timpul domniei lui Constantin al V-lea, e un eveniment
însemnat, de care se vorbeste în legãturã cu o groaznicã epidemie care decimã atunci populatia
imperiului. Relevând fragmentul în care Constantin Porphyrogenne-tos scria eai3A,a6cbi3r| 8
Ttâaoc fi xwa KOU yEyove 6dp6ocpo<;87, interpretat în sensul cã dupã ciuma din 746-747 toatã
tara, adicã Peloponezul, „a fost redusã în sclavie", nu „slavizatã", A. Maricq observa88 cã sensul
acestui verb denominativ depinde de întrebuintarea ce se dãdea în epoca lui Constantin al V-lea
etnicului Zi3>icc6o<;, LKA,d6og, ZK/Ux6rrv6<;, ZKâ6îvo<;, adicã nu mai poate fi vreo
îndoialã decât în cazul în care termenul încã de atunci servea pentru a-i desemna pe sclavi sau o
categorie de sclavi.
Fr. Dolger a fãcut o anchetã metodicã, editând un act al mãnãstirii Iviron privitor la instalarea de
ZK>.d6oi Bo<)A,yapoi în hinterlandul Thessalonicului în veacul al X-lea89. El ajungea la
concluzia, „revolutionarã" dupã Maricq, cã, departe de a apãrea în sec. al Vl-lea, la Agathias (249,
3), cum scria Vasmer90, sau în
87 Const. Porphyrogennetos, De Thematibus, II, 6.
88 A. Maricq, Notes sur Ies Slaves dans le Peloponnese et en Bit-hynie, et sur l'emploie du
„slave" comme appellatif, „Byzantion", 22, 1952, p. 337-355.
89 Fr. Dolger, Ein Fãli slavischer Einsiedlung im Hinterland von Thessalonike in lO.Jahrhundert,
„Sitzungsberichte der Baye- . rischen Akademie der Wissenschaften, Philos.-hist. Klasse", 1952,
l, 28 p. (cf. BZ 46, 1953, p. 210).
90 M. Vasmer în „Zeitschrift fur deutsche Wortforschung", 9, 1907, p. 22.
- . 151
NICOLAE BANESCU
secolul al VH-lea, cum afirma Amantos91, utilizând în mod gresit pecetea cunoscutã cu inscriptia
ano •UKOCTCOV TOOV âv8pa7t68cflv TCOV ZKXa66o>v Tfjt (3ii3-t)v(ov e7tap%iaq, sensul
de „sclav" e atestat pentru prima oarã în typikonul Pantocratorului din 1136! Maricq trãgea deci
concluzia cã la Constantin Porphyrogen-netos, în secolul al X-lea, aKXa6cbvoo nu poate însemna
decât „a slaviza"92.
Spre a-i stãpâni pe arabi, Leon al III-lea fãcuse aliantã cu chazarii si întãri aceastã aliantã prin
cãsãtoria fiului sãu Constantin al V-lea cu fiica haganului (733).
Dupã moartea lui Constantin al V-lea, fiul sãu Leon al IV-lea, supranumit Chazarul (septembrie
775-8 septembrie 780), din cauza originii mamei sale, îi urmã în scaun, în afarã, el purtã cu
succes lupta împotriva arabilor, în fata cãrora «câstigã douã biruinte: una lângã Germanicia (778),
alta în thema Armeniakon (780), si cãutã sã intervinã în Italia, primindu-1 la Con-stantinopol pe
Adalgis, fiul lui Desiderius, regele lon-gobard detronat de Carol cel Mare si atrãgându-1 de partea
lor si pe ducele de Benevent, Arichis. înãuntru, îndulci mult mãsurile violente ale tatãlui sãu
împotriva partizanilor icoanelor. Domnia sa, care fu de altfel scurtã, însemnã o perioadã de
potolire a furiei iconoclaste. Cãlugãrii începurã a se întoarce în Constantino-pol, mãnãstirile a se
popula din nou. împãratul dãdea bune sperante pentru restabilirea pãcii interne, când muri, la 8
septembrie 780, de boala pãrintelui sãu. Fiul sãu, Constantin al Vl-lea, asociat la domnie din
91 K. Amantos în npaictiKâ ifjq 'Am5îi|iiac; 'Afhivwv, 7, 1932, P-235.
92 A. Maricq, op. al, p. 337-340.
152
776, avea numai 10 ani si împãrãteasa Irene luã frâiele Imperiului, ca regentã.
Leon al IV-lea e zis Chazarul, fiindcã era nãscut din prima cãsãtorie a lui Constantin al V-lea cu o
printesã chazarã. El era de o fire mai blândã si avu în privinta icoanelor o atitudine mai
îngãduitoare. Chiar dacã politica religioasã nu se schimbã cu totul, mãsurile lui împoriva
partizanilor cultului nu au avut nimic din violenta celor ale tatãlui sãu. Theophanes ne spune cã
adoratorii icoanelor, mai multi dintre functionarii Curtii, au fost bãtuti în public si închisi, dar
executii nu s-au mai fãcut (Theophanes, 453). Aceastã îndulcire a mãsurilor se datoreazã, desigur,
si influentei împãrãtesei Irene, o athenianã crescutã în ideile religioase si în cultul icoanelor.
Leon al IV-lea avea cinci frati vitregi, fiii lui Constantin al V-lea clin altã cãsãtorie. Doi dintre
acestia fuseserã ridicati de tatãl lor la rangul de caesar si alti doi la cel de nobilissimos, pe care îl
obtinu si cel mai mic, de la Leon al IV-lea. Când Leon al IV-lea îl asocie la tron pe fiul sãu si-1
încorona la 24 aprilie 776, senatorii, reprezentantii armatei si ai profesiunilor93 s-au îndatorat
prin jurãmânt scris sã pãstreze credinta noului încoronat ca unicului mostenitor al tronului.
Aceasta aratã progresul realizat de principiul stãpânirii unuia singur, prin mãrginirea dreptului de
succesiune la tron la cel mai în vârstã fiu al împãratului^.
3- Irene si prima restauratie a icoanelor
Ca si Athena'is-Eudokia, Irene era athenianã din nastere, iar cãtre sfârsitul anului 768 fusese
adusã la Constantinopol, unde-si celebrase, cu pompa obisnui-
93 Theophanes, 449: Oî ie TWV t3e(j.dTcov KCU iî\t
rai TCOV eoco Tccyîdicov Kod TCOV TioXucov rcocvccov KOU epyoco-iripiaKcov. E vorba
de toate stãrile sociale, nu numai factorii traditionali: armata, poporul, senatul.
94 Ostrogorsky, op. cit., p. 120.
153
NICOLAE BANESCU
ta, cãsãtoria cu mostenitorul tronului. Dar Atena veacului al VUI-lea nu mai era aceea din veacul
al V-lea. Nu mai era cetatea pãgânã, orasul universitãtii, plin de amintirea filosofilor ilustri si a
scriitorilor clasici, pãstrând cu pietate în umbra templelor cultul zeilor proscrisi, în vremea Irenei,
Atena era un mic oras de provincie linistit, în care Parthenonul ajunsese o bisericã, unde Sfânta
Sofia o înlocuise pe Pallas-Athene si sfintii luaserã locul zeilor, în acest mediu nou, Irene primise
altã educatie decât aceea pe care o avusese Athenai's, ea era o credincioasã devotatã Bisericii, de
o pietate pe care o aprindeau si mai mult evenimentele grave ale epocii.
Marea chestiune arzãtoare care agita lumea, ele la Leon al III-lea, împãrtise societatea bizantinã
în douã tabere. Lumea oficialã, clerul curtii, demnitarii, înalta clasã si armata erau partizanii
reformei împãratilor iconoclasti, pe când clerul de jos, poporul, clasele de mijloc, femeile nu se
puteau despãrti de icoanele pe care le adorau si în puterea minunatã a cãrora credeau.
Când Irene intra în familia imperialã, persecutia era în toi. Dar când Constantin al V-lea muri, se
observã o îndulcire a violentelor la începutul domniei urmasului sãu si lucrul acesta se datora,
desigur, influentei împãrãtesei. si dupã moartea lui Leon al IV-lea, în 780, Irene, luând personal
conducerea imperiului, adoptã o atitudine hotãrâtã în favoarea icoanelor.
Se stie cã Irene era o femeie frumoasã si, în mijlocul unei Curti stricate, ea avu o purtare
ireprosabilã. Ea a fost mai cu seamã o mare ambitioasã, în tot timpul vietii sale a voit sã
domneascã si marea sa ambitie, care nu-i îngãdui nici fiului sãu un loc alãturi de
154
dânsa, stinse în inima ei sentimentul de mamã si o împinse la o cruzime care lãsã o patã nestearsã
pe amintirea numelui sãu.
Partidul iconoclast era încã puternic si Irene, icono-filã convinsã, fu foarte prudentã. Ea pregãti
câtiva ani triumful proiectelor sale.
îndatã ce luã asuprã-si cârmuirea imperiului, te-mându-se de ostilitatea cumnatilor sãi, caesari, se
folosi ele un complot care urmãrea sã-i punã în fruntea imperiului si îi sili sã intre în cler; pentru
ca toatã lumea sã cunoascã acest lucru, îi obligã sã aparã, cu prilejul solemnitãtii Crãciunului din
anul 780, în Sfânta Sofia si sã ia parte la slujba religioasã oficiatã în fata poporului capitalei.
Pentru a-si putea impune ideile sale în privinta icoanelor, ea mai avea de înlãturat si alti adversari:
toate functiunile înalte ale Statului - senat, cancelarie, armatã - erau ocupate ele iconoclasti. Erau
oamenii vechiului regim, care nu s-ar fi învoit niciodatã cu o desfiintare a politicii domniilor
precedente. Irene începu a schimba personalul Palatului, ridicând în functiuni oameni devotati si
rude; luã comanda generalilor lui Constantin al V-lea si o încredinta oamenilor ei. Armata, trupele
gãrzii imperiale erau în mare parte legate de ideilor marilor împãrati, cãci soldatii, în cea mai
mare parte, ieseau din mediul hetero-dox al Orientului si erau plini de admiratie pentru Leon al
III-lea si Constantin al V-lea, care-i conduseserã la biruintã. Michail Lachanodrakon,
comandantul thrakesienilor, faimos prin violenta cu care executase poruncile lui Constantin al V-
lea, fu înlãturat. Omul cel mai influent, atotputernic, fu eunucul Staurakios, ridicat de Irene la
demnitatea de patrikios si în functia
155
NICOLAE BANF.SCU
de logothetes tou dromou, care, 20 ele ani, o va servi cu credintã. El negocie, ca diplomat, pacea
cu arabii, când acestia reluarã luptele obisnuite ele frontierã si venirã, pustiind, prin Asia Micã,
pânã la Bosfor, în 783. Regenta cumpãrã pacea pe trei ani cu un tribut anual de 70.000 de solidi
(sau nomismata)^. Tot el, ca general, purtã rãzboiul cu slavii din Macedonia si Hel-las (789) si-i
aduse la supunere.
Primii ani ai împãrãtesei Irene au fost grei, dar n-au clescura-jat-o. Arabii Mesopotamiei, sub
califul Mahdi, începurã, în 781, incursiunile în Asia Micã, poate pentru cã stiau cã e o femeie pe
tron. Irene trimise împotriva lor „TOC nepaiim iêjiaTa", dupã expresia lui Theophanes (I, 455),
adicã armatele clin Asia Micã. Generalul Michail Lachanodrakon avu la început succese, dar în
782 fu biruit de fortele superioare arabe, care ajunserã pânã la Bosfor.
Primejdia arabã o sileste pe basilissa sã se apropie de Carol cel Mare, care desfiintase (774)
regatul longobarzilor din Italia si se proclamase regele lor (rex Francorum et Longobardorum at-
que patricius Romanus) si-si dobândise astfel mare nume în Apus. Ambasadori bizantini venirã în
capitala lui Carol, propu-nându-i cãsãtoria fiului Irenei, Constantin al Vl-lea, cu Rothruda., la
Theophanes ,,'EpDi3pdb". Carol primi propunerile si un învãtat bizantin rãmase la Curtea regelui
franc, pentru ca sã o învete pe Rothruda „literele si limba grecilor" si s-o introducã „în obiceiurile
împãratilor romani", în acest timp, Irene fu nevoitã a încheia o pace pe trei ani cu arabii, plãtindu-
le 70.000 nomismata de aur si daruri, mãtase s.a. Fu si un schimb de prizonieri, pentru a fi
eliberati strategii bizantini captivi.
Scãpând astfel de amenintarea arabilor, împãrãteasa îsi întoarse atentia spre slavii din Hellada,
care, poate în întelegere
95 Solidus era de la Constantin cel Mare, aureus (gr. egal cu 1/72 din livra de aur. Avea 4 gr 548.
El scade si dupã lus-tinian ajunge la 4 gr 4. în franci, egal cu 15,85.
156
cu caesarii, care vroiau sã ocupe tronul, se revoltaserã. Irene îl trimise împotriva lor pe eunucul
Staurakios, care va fi consilierul ei credincios toatã viata. Acesta veni în Macedonia si Hellada si-
i supuse pe slavi, impunându-le tribut. Trecu apoi în Peloponez, de unde luã multi prizonieri si
pradã, întâia oarã se mentioneazã revolta slavilor în Hellada si trimiterea armatei împotriva lor,
ceea ce aratã cã nu erau atât de vechi aici (Amantos, op. cit., p. 374-375).
în 784, dupã ce s-a înlãturat primejdia din Rãsãrit si Apus, Irene începu sã se gândeascã la
împlinirea proiectelor sale iconofile. Patriarhul Paul al IV-lea se retrase si, în locu-i, fu ridicat
Tara-sios, secretar imperial, devotat cultului icoanelor.
încã ele la începutul domniei, Irene arãtã în materie de religie o tolerantã necunoscutã ele multã
vreme. Cãlugãrii se strânserã iarãsi în Constantinopol. Patriarhul Paul al IV-lea singur rãmânea
om al vechiului regim, legat de erezie, prin jurãmântul ce-1 depusese la urcarea lui pe tronul
patriarhal: 20 februarie 780. în 31 august 784, el se retrase - sub influenta Curtii, probabil - si
Irene ridicã (25 decembrie 784) atunci în Scaunul Patriarhal un om al sãu, pe secretarul imperial
Tarastos, care servi cu credintã toatã politica religioasã a împãrãtesei. La 29 august 784, Irene
trimise o ambasadã papei Hadrian, pentru a-i propune convocarea unui sinod ecumenic.
Rãspunsul pontifical, din 27 octombrie 785, aproba planurile împãrãtesei. Doi apocrisiari ai papei
venirã în 786 la Constantinopol. împãrãteasa le dãdu prelatilor bizantini ordin sã se adune în vara
anului 786. sedinta se deschise si avu loc în 31 iulie (al 7-lea sinod ecumenic), în Biserica
Sfintilor Apostoli, împãrãteasa asista, cu fiul sãu, la sedintã, în asa-zisele catechume-na ale
basilicii. Egumenul mãnãstirii Sakkudion (din
157
NICOLAF. BANESCU
Bithynia), vestitul Platon, unul dintre cei mai ferventi apãrãtori ai icoanelor, îsi începuse, din
amvon, discursul îndreptat împotriva sinodului din Hieria, când deodatã soldati ai gãrzii
imperiale, cu armele în mâini, pãtrunserã în bisericã, amenintânclu-i pe prelati, împãrãteasa
încercã zadarnic a potoli miscarea, episcopii se împrãstiarã si iconoclastii, unindu-se cu armata,
strigarã: „Am biruit !"96 Legatii papei si o multime din episcopi pãrãsirã Constantinopolul.
Irene nu prevãzuse acest incident, împreunã cu Staurakios, ea întrebuinta toate mijloacele pentru
a scãpa de aceste trupe potrivnice. Prin bani si fãgãduieli îsi câstigã corpurile de armatã clin Asia,
totdeauna geloase pe trupele care aveau garnizoana în capitalã. Apoi se anuntã o mare expeditie
împotriva arabilor si trupele de gardã furã trecute atunci în Asia si înlocuite cu cele care fuseserã
câstigate ele partea cultului icoanelor. Regimentele dusmane furã apoi dezarmate si trimise la
vatrã.
Acum, cu o armatã devotatã la îndemânã, Irene adunã clin nou sinodul, care nu se mai tinu în
capitalã, ci, pentru mai multã sigurantã, se întruni la Niceea, în biserica Sfânta Sofia, la 24
septembrie 787 si tinu pânã la 13 octombrie. Erau prezenti 350 de episcopi, înconjurati de o
multime ele egumeni si ele cãlugãrii legatiei pontificale.
Sinodul aruncã anatema asupra hotãrârilor iconoclaste din 754 si restabili cultul icoanelor,
sprijinit pe baze dogmatice, cu rezerva cã icoanele n-au dreptul la
Theophanes, p. 461.
158
,-, r-w—
adorare (A,ocTpeioc), ci numai la veneratie Kt>vr|cn<;). în noiembrie 787, pãrintii Bisericii se

transportarã la Constantinopol, unde avu loc cea din urmã sedintã, în palatul Magnaurei, în
prezenta Irenei si a lui Constantin al Vl-lea. împãrãteasa si împãratul, fiul ei, subscriserã la actele
sinodului, în prezenta legatilor papei Hadrian. Prelatii îi aclamarã pe suverani ca pe „noul
Constantin si noua Elena".
Sinodul de la Niceea are o mare însemnãtate: el nu s-a multumit a restabili icoanele, ci a dat, afarã
ele aceasta, partizanilor lor doctrina si organizarea pe care ei n-o aveau fatã de adversari.
El a coordonat toate argumentele teologice care se puteau opune doctrinei iconoclastilor si în
acelasi timp a stabilit canoane disciplinare care au fost pentru Biserica greacã punctul de plecare
al unei adevãrate reforme, îndeplinite în curând de Platon si Theo-dor Studitul.
Am vãzut cã inconoclastii arãtaserã cea mai mare înversunare împotriva cãlugãrilor. Ei bine,
acum tocmai clin mãnãstiri porneste miscarea reformatoare. O nobilã familie clin Constantinopol,
îndemnatã de un membru al ei, egumenul Platon, transformase unul dintre domeniile sale, situat
în Saccudion, într-o adevãratã mãnãstire. Un nepot al lui Platon, Theodor, intrã în mãnãstire si
ajunse discipolul favorit al egumenului. în 794, Platon îi determinã pe cãlugãri a-1 alege în locul
sãu, simtindu-se slãbit ele bãtrânete. Theodor avea 35 de ani si va ajunge una clin cele mai
puternice figuri ale Bisericii clin acel timp. Platon avusese mare înrâurire asupra sinodului ele la
Niceea si e probabil cã dânsul a inspirat canoanele disciplinare, care
159
MCOLAE BANESCU
alcãtuiesc, împreunã cu regulile monastice datorate lui Platon si lui Theoclor, fundamentul a ceea
ce se cheamã doctrina stuclitilor.
Principiile ele cãpetenie ale reformatorilor sunt douã: 1. Restabilirea riguroasã a moralei crestine,
prescrierea normelor vietii monahale, organizatã în spirit ascetic sever; viata cãlugãrilor se
petrecea în post si rugãciune, predici si lucru manual; 2. Neatârnarea si autonomia absolutã a
Bisericii. Din punct de vedere religios, ei condamnã orice alegere episcopalã contrarã ierarhiei.
Un simplu laic, un neofit nu poate ajunge episcop. Din punct de vedere politic, ei aduc o idee de o
îndrãzneatã noutate în istoria bizantinã, împãratul, se stie, avea asupra Bisericii o autoritate care
fãcea clin el egalul apostolilor. Aceastã autoritate în materie religioasã o contestã Theodor.
Apostolul a zis: „Dumnezeu i-a pus în bisericã mai întâi pe Apostoli, apoi pe profeti, în urmã pe
Doctori" (I Corinteni, 12, 28).
Despre împãrati nu pomeneste nimic. Numai cei dintâi au dreptul de a fixa dogmele credintei:
împãratii trebuie sã li se supunã si nu le pot lua locul.
Aceste principii, proclamate în Bisericã, au produs conflicte mari, care tulburarã pacea religioasã
si fãcurã cu putintã, cum vom vedea, întoarcerea ofensivã a iconoclastilor.
îndatã dupã triumful pe care-1 obtinuse în sinodul de la Niceea, împãrãteasa fu amenintatã serios,
în ambitia sa, clin partea lui Constantin al Vl-lea. Acesta, acum un bãiat ele 18 ani, întelegea sã
domneascã. Irene îl tinuse totdeauna la o parte. La începutul domniei, un proiect ele cãsãtorie se
negociase, în interes politic, între Curtea clin Constantinopol si aceea a lui Carol
160
cel Mare: Constantin al Vl-lea trebuia sã o ia de sotie pe Rothruda, la bizantini Erythro, fiica
puternicului rege din Apus. Irene se temu însã ca nu cumva protectia lui Carol cel Mare sã-i
asigure fiului sãu un sprijin care s-o înlãture din fruntea imperiului si ea rupse atunci negocierile,
renuntând la proiectul de cãsãtorie, cu toatã opozitia lui Constantin al Vl-lea. Apoi descoperi
pentru dânsul o sotie în persoana unei armence, Mãria din Paphlagonia, si-1 sili, în 788, sã
contracteze aceastã cãsãtorie. Tânãrul se ridicã în cele din urmã împotriva acestei tutele. Un
complot se urzi în acest scop, în primãvara anului 790, dar el fu descoperit. Vinovatii furã
torturati, surghiuniti ori închisi, Constantin al Vl-lea bãtut cu vergi si închis în Palat, împãrãteasa
luã armatei un jurãmânt nemaiauzit, cã atâta timp cât va trãi dânsa nu-1 va recunoaste de împãrat
pe fiul sãu.
Dar trupele themei Armeniakon se revoltarã si ce-rurã punerea în libertate a lui Constantin al Vl-
lea, recunoasterea lui ca unic si adevãrat împãrat. Irene, înspãimântatã, se retrase în palatul ei din
Eleutherion si abdicã. Atunci Constantin al Vl-lea ajunse efectiv împãrat; vechii consilieri ai
Irenei, Staurakios, Aetios, sunt destituiti. Toti vechii dusmani ai icoanelor, în frunte cu celebrul
Lachanodracon, sunt iarãsi pusi în cele mai înalte demnitãti.
Dar slãbiciunea lui Constantin al Vl-lea îl face ca dupã un an, în ianuarie 792, sã se plece la
rugãciunile mamei sale si s-o asocieze la domnie, reclându-i titlul de împãrãteasã si rechemând-o
în Palatul Sacru. Staurakios e readus în functie. Irene, setoasã de rãzbunare, îsi pregãteste cu
multã dibãcie reusita. Ea se sili,
161
N1COLAE BANESCU
prin tot felul de intrigi, a-1 face pe Constantin al Vl-lea impopular, îl îndemnã mai întâi sã-1
închidã si sã-1 orbeascã pe Alexios Mosele, generalul care fusese pus în fruntea lor ele trupele
rãsculate în favoarea lui Constantin al Vl-lea, în 790. Prin aceasta, Irene se rãzbuna împotriva
omului care-i trãdase încrederea - el fusese anume trimis de Irene sã le supunã - si în acelasi timp
ridica împotriva lui Constantin trupele themei Arme-niakon, indignate de purtarea împãratului
fatã de un sef pe care-1 iubeau. Constantin al Vl-lea fu nevoit sã potoleascã el însusi revolta si
cruzimea cu care o fãcu îi înstrãina simpatiile armatei.
Apoi, fiindcã multi se miscau în favoarea fiilor lui Constantin al V-lea, unchii împãratului, Irene îl
fãcu pe împãrat sã ia mãsuri aspre împotriva lor: cel mai mare dintre caesari, Nikephoros, fu
orbit, celorlalti patru li se tãie limba, cruzime inutilã, care stârni revolta mai ales printre
iconoclasti (cãci ei tineau la dânsii, în amintirea lui Constantin al V-lea) si care-1 fãcu pe împãrat
foarte impopular.
în sfârsit, Irene aflã un ultim mijloc pentru a înstrãina toate simpatiile lui Constantin al Vl-lea.
Ea încuraja anume simpatia lui Constantin al Vl-lea pentru una dintre doamnele Curtii, Theodote,
care avea, pe lângã împãrãteasa-mamã, rangul unei Kot)6iKO'oA-apia, si era înruditã cu
egumenul Platon si cu nepotul sãu Theodor (vara lor), îl îndemnã a o îndepãrta pe Mãria, sotia sa,
într-o mãnãstire si a se cãsãtori, în septembrie 795, cu Theodote. Binecuvântãrile rituale furã date
de economul loseph. Tarasios se opuse cãsãtoriei, dar se abtinu a-1 excomunica pe împãratul
adulter si nu-1 pedepsi pe preotul vinovat. Lucrul acesta stârni indigna-
162
rea generalã. Cãlugãrii se revoltarã împotriva împãratului bigam si învinuirã slãbiciunea lui
Tarasios, care tolera o asemenea imoralitate. Centrul principal de rezistentã era mãnãstirea
Sakkudion. Platon si Theodor refuzarã comuniunea cu patriarhul. Dupã ce se sili în zadar sã
potoleascã mânia cãlugãrilor, venind la apele termale clin Proussa, pentru a conferi cu ei,
împãratul luã în cele din urmã împotriva lor mãsuri aspre. Platon fu închis într-o mãnãstire din
Constantinopol, iar Theodor exilat la Thessalonic.
Toate aceste fapte au ridicat opinia publicã împotriva lui Constantin al Vl-lea. Irene profitã atunci
de aceastã stare de spirit si, în lipsa împãratului, care tocmai începea în Asia o expeditie împotriva
arabilor, urzi un complot pentru înlãturarea acestuia. Când totul fu gata, pentru a nu-i lãsa putinta
vreunui succes militar, care le-ar fi zãdãrnicit planul, împãratul fu chemat la Constantinopol. La
17 Iulie 797, Constantin al Vl-lea, întorcându-se de la Hippodrom în Palatul Sfântul Mamas, fu
atacat de conjurati, din mâinile cãrora scãpã, trecând în Asia. Dar acolo e prins de agentii Irenei,
care-1 aduc înapoi. El fu închis în Palatul Sacru si, din porunca mamei sale, orbit (15 august 797).
Constantin al Vl-lea îsi petrecu într-o linistitã obscuritate, în mijlocul familiei sale, cei din urmã
ani ai existentei1421.
Nimeni nu plânse soarta nenorocitului împãrat. Bigotii, în fanatismul lor, vãzurã în aceastã
tragedie pedeapsa legitimã a pãcatelor de care se fãcuse vinovat, un exemplu prin care, zice
Studitul, împãratii însisi vor învãta a nu mai viola legile lui Dumnezeu si a dezlãntui persecutii
nelegitime.
163
Irene îsi realizase visul. Ea îndrãzni, ceea ce nu se mai vãzu niciodatã, de a-si lua titlul de
împãrat, în fruntea novellelor sale, ea se intitula nu basilissa, ci Eîpfrvri, Ttunoc; âaaiAdx;. Pe
monedele ce le bãtu, pe dipticele de ivoriu care ne-au pãstrat chipul sãu, ea se înfãtisã în aparatul
pompos al suveranitãtii.
Pentru a câstiga simpatiile populatiei, Irene usura contributiile la care era impusã, fãrã sã tinã
seama de nevoile financiare ale imperiului. Mãnãstirile furã mai cu seamã usurate de biruri.
Impozitul ce apãsa populatia Constantinopolului fu desfiintat si impozitele ce se luau la import si
export, la Abydos si Hieron, scãzute mult.
în acelasi timp, ea îi umplu de binefaceri pe cãlugãri, care erau de partea sa si, spre a-si atrage
poporul, usura mult contributiile, ceea ce ruinã finantele.
Dar împrejurul ei se teseau acum intrigile-, favoritii se certau pentru succesiunea ei. Cei doi
eunuci care guvernau imperiul, Staurakios si Aetios, râvneau a-si câstiga fiecare tronul pentru
rudele sale. Scene violente, comploturi, denunturi umpleau acum palatul din Constantinopol si
împãrãteasa cu greu se mentinea, în politica externã, situatia se înrãutãti. Bulgarii sub Kar-dam
devenirã amenintãtori, dupã biruinta din 792 asupra lui Constantin al VI-leaM31. Arabii, sub
Harun-al-Rasid fãcurã mai progrese în Orient si Irene fu nevoitã sã încheie o pace umilitoare în
798, obligându-se la plata tributului consimtit în 78 197.
în timp ce Bizantul se agita în aceste lupte sterile, Carol cel Mare, la sfârsitul anului 800, restaura
în Oc-
Dolger, Regesten, Abt. l, 352.
164
cident Imperiul. Aceasta însemna pentru bizantini cã vechile drepturi ale urmasilor lui Theodosios
asupra Apusului cãdeau pentru totdeauna. Curia romanã, prin încoronarea lui Carol cel Mare,
desãvârsea oficial alãturarea ei la Imperiul Francilor si Roma cea Veche era definitiv pierdutã
pentru bizantini.
Pentru conceptia Evului Mediu, imperiul era unic, chiar atunci când avea mai multi împãrati.
Nici Carol cel Mare, nici papa Leon al III-lea n-au gândit prin acest act a crea un imperiu de
Apus, care sã facã o contrapondere celui de Rãsãrit. Carol era convins cã, luând acest titlu, el
devenea continuatorul împãratilor romani. Aceasta însemna cã acum Roma îl alegea pe împãrat,
în locul Constantinopolului. Nu se putea concepe existenta simultanã a douã imperii. Prin esenta
sa, imperiul era unic. „Doctrina imperialã a unui imperiu unic se baza pe dogma unui Dumnezeu
unic, pentru cã numai în calitate de delegat temporal al lui Dumnezeu împãratul putea exercita
autoritatea divinã pe pãmânt "^.
Relatiile dintre Carol si Imperiul bizantin începuserã mai dinainte de anul 800. în 781, avuseserã
loc negocieri pentru cãsãtoria fiului Irenei cu Rothruda.
în 797, Irene îl înlãturã pe Constantin al Vl-lea. Tronul nu putea fi constitutional ocupat de o
femeie. Pentru Carol si papã, el era vacant, în Analele Occi-
98 Gasquet, L'Empire byzantin et la monarchie franque, Paris, 1888, 284-285; v. si Otto
Treitinger, Die ostromische Kaiser und Reichsidee nach ihrer Gestaltung im hofischen
Zeremoniell, Jena, 1938 [reeditatã la Darmstadt, 1956].
165
NICOLAE BANF.SCU
clentale, la anul 800 (se relateazã evenimentele pe anii de domnie ai împãratilor bizantini),
numele lui Carol urmeazã imediat dupã cel al lui Constantin al Vl-lea.
Bizantul socoti încoronarea lui Carol o uzurpare. Carol îsi dãdea seama si el cã, dupã Irene, la
Constan-tinopol va urma un împãrat si situatia sa va fi precarã. De aceea, începu negocieri cu
Irene. Unii au vãzut în aceste negocieri planul lui Carol de a se cãsãtori cu Irene, ceea ce nu se
admite, în genere, ca lucru serios. Dar în 802 se întâmplã revolutia la Constantinopol, care
zãdãrnici aceste tratative. Ele se vor relua sub Ni-kephoros si urmasul sãu.
Imperium Romanum gubernans era titlul ce i se dãduse lui Carol cel Mare.
încoronarea lui Carol cel Mare
Credem cã are dreptate N. lorga, care nu admite ca Bizantul sã fi recunoscut calitatea de împãrat
pentru regele franc.
în Relations autre l'Orient et l'Occident au Moyen-Âge, Paris, 1909 (conferintã sustinutã la
Sorbona), el subliniazã faptul cã în cronicile grecesti nu se spune despre Carol cã „a fost
încoronat împãrat", ci cã „a fost încoronat împãrat al Romei de cãtre papã".
Analele france, Eginhard, ne spun cã ambasadorii lui Mihail I venirã la Aachen si, prezentând lui
Carol, dupã obiceiul lor, în scris un pact de amicitie, în limba greacã, ei fãcurã elogiul lui Carol,
„Iaudes ei dixerunt", dupã obiceiul ceremonialului bizantin, numin-du-1 împãrat si basileus:
imperatorem eum et basileum appcllando. Lucrul nu e sigur. Cât timp avem numai rezumatul
actului oficial bizantin, si acest rezumat e fãcut de aceia care aveau interes sã prezinte lucrul în
luminã favorabilã, rãmâne o îndoialã, „care se sprijinã pe toatã constiinta bizantinã, invariabilã de
la un secol la altul'' si care se regãseste chiar în epoca în care Bizantul nu mai înseamnã mare
lucru (ca în timpul Paleologilor). Pentru acesti suverani ai Rãsãritului, occidentalii sunt niste
„barbari" (p. 99 si urm.). • ,:/ ,,,
166
T
încoronarea, ca si ungerea mai înainte a lui Pepin, de cãtre papa stefan al II-lea, care se duce
pentru aceasta în Franta, se datoreazã si acelei puteri populare care se afla atunci la Roma, acel
„universus populus", „Romanica plebs", România italianã. stefan al II-lea nu s-a clus singur; a
fost însotit de sefii militiei, militiae optimates; armata (exercitus), cu „judecãtorii" sãi (Judices),
cu tribunii, ducii, chartularii în frunte, si în acelasi timp judecãtorii longobarzi, care reprezentau
populatia romanã a cetãtilor longo-barde, toti colaboreazã cu dânsul la actiunea acestuia în
Franta.
Dupã crearea unei monarhii france, se vede Sf. Scaun la dispozitia acestei populatii romane. Ea se
luptã, în partide, la alegerea de papi. Erau si familiile însemnate, proprietari în jurul orasului
imperial, cu ale lor „domus", castele. si ele joacã un rol aici.
Ei nu voiau un stãpân la Roma, nici papa, ci un simplu protector, departe de dânsii.
încoronarea de la anul 800 era si un act de vointã spontanã a „României" italiene, care ajunge a
crea în persoana regelui franc ceea ce nu putuse face mai înainte, contra autoritãtii împãratului de
Orient. Poporul aclamã: „Carolo, piissimo Augusto, a Deo coronato, magno, pacifica imperatori,
vita et victoria."
Occidentul, în forma sa popularã si dupã conceptiile sale, pe care le-am putea numi democratice,
a creat aceastã formã imperialã (jbidem, p. 97).
Negocieri începurã totusi, pentru aflarea unui mo-dus vivendi între cele douã state. Ambasadorii
franci erau la Constantinopol când izbucni catastrofa care o prãbusi pe Irene de pe tron.
Staurakios murise în 800. Aetios, acum atotputernic, conspira pentru a-1 ridica pe fratele sãu în
fruntea imperiului, împotriva eunucului, alti mari demnitari se ridicau la rândul lor. Unul dintre
ministri, logothetul general Nikephoros, profitã de nemultumirea generalã pentru a complota la
rândul sãu. Iconoclastii îsi pregãteau si ei rãzbunarea. La 31 octombrie 802, revolutia izbucni.
Irene era la resedinta ei preferatã, în pala-
167
NICOLAE BANESCU
tul Eleutherion. Conjuratii pãtrund atunci în Palatul Sacru, înselând gãrzile si, punând stãpânire
pe palat, îl proclamã împãrat pe Nikephoros.
Irene nu mai avu tãria de a rezista. Ea se resemna a depune puterea si uzurpatorul o exila mai întâi
într-o mãnãstire fondatã de dânsa, în insula Prinkipo. Dar îndatã o strãmutã mai departe, în insula
Lesbos, si acolo muri dânsa, într-o tristã captivitate, în august 803. Mai târziu, rãmãsitele i-au fost
aduse în mãnãstirea din Prinkipo, apoi la Constantinopol, unde furã depuse la Sfintii Apostoli.
Biserica i-a iertat crimele, pentru serviciul ce-i fãcuse cu restabilirea ortodoxiei si a cultului
icoanelor. Irene este pentru cronicari „prea cucernica împãrãteasã", „Noua Elenã", „iubitoarea de
Dumnezeu Irene", f) et)ae6eaTdTTi A\)Yox>ai;r|j vece 'EÃevr|, Eipfrvr|".
4. Nikephoros I Genikos
Nikephoros 7(802-811) se arãtã un împãrat energic. Mãsurile sale financiare îl fãcurã nesuferit;
ele au fost însã necesare, dupã domnia risipitoare a Irenei. Nikephoros impuse si mãnãstirile, si
bisericile, care, înmultite necontenit, aveau proprietãti întinse, în ce priveste politica religioasã, el
observã o tolerantã moderatã, care potoli patimile dezlãntuite mai înainte, în politica externã, se
arãtã foarte activ. El încheie mai întâi, în 803, pacea cu Carol cel Mare, în urma cãreia Imperiul
bizantin îsi pãstra stãpânirea asupra Italiei
99 Asupra ei, Ch. Diehl, Figures byzantines, Pre serie (ed. IV), p. 77-109.
168
meridionale, Venetiei, Istriei si Coastei dalmatice. Dar în 805 se va pierde Venetia si numai în 812
se va încheia pacea definitiv.
Mai putin fericit fu Nikephoros în luptele sale cu arabii. Refuzându-le tributul, arabii, sub
celebrul Ha-run-al-Rasid, reiau atacurile si cuceresc în 806 Tyana, Ankyra, Heracleia în Taurus,
iar insulele Kypros si Rhodos furã sistematic pustiite, împãratul se vãzu silit a cumpãra pacea cu
plata unui greu tribut.
Nikephoros, fost functionar, ajuns la treapta de logo-thetes Tofj yeviKou1441, sef al trezoreriei
imperiale (802-811), era hotãrât a restabili veniturile statului risipite de dãrniciile Irenei. Sarcinile
impuse populatiei stârnirã ura generalã împotriva lui si cronicarul Theophanes se fãcu ecoul ei,
enumerând pretinsele 11 „vexatiuni" (KaKcbaeiq) cu care Nikephoros apãsã toate clasele
populatiei. El era, pe lângã acestea, rãu vãzut de comandantii militari ai themelor, fiind un simplu
demnitar civil si avu sã reprime revolte militare, ca aceea a lui Bardanios Turcul, cãruia îi
încredintase comanda themelor Asiei pentru a-i înfrunta pe arabi.
împãratul îi ridicã împotrivã-i si pe studiti. înãltarea lui Nikephoros, de la functia de asecretis la
patriarhat, dupã moartea lui Tarasios (februarie 806) stârni revolta cãlugãrilor, care-I socoteau pe
noul patriarh un simplu neofit, ales contra canoanelor. Când, pentru a pacifica Biserica, împãratul
îl obligã pe patriarh sã ridice excomunicarea preotului loseph, studitii, în frunte cu Theodor, se
ridicarã împotriva mãsurii si suferirã o violentã represiune.
Asupra lui Nikephoros Genikos istoricii au avut, pânã în vremea din urmã, o pãrere cu totul rea,
din cauzã cã istoriografia bizantinã 1-a înfãtisat în culori
169
NICOLAE BANESCU
foarte negre. Lucrul e explicabil, clacã ne gândim cã izvorul din care cronicarii s-au alimentat a
fost Theo-phanes, cãlugãrul ele la începutul secolului al IX-lea, care avea toate motivele sã-1
ponegreascã pe împãrat. Irene restabilise cultul icoanelor si partidul ortodox aflase un mare
sprijin în domnia sa. Nikephoros a fost, în aceastã materie, cu totul indiferent. Mãsurile pe care
le-a luat, de la început, pentru îmbunãtãtirea finantelor statului s-au întins si asupra Bisericii, ceea
ce a stârnit, desigur, dusmãnia reprezentantilor ei împotriva împãratului. Atitudinea lui
Theophanes, care-1 prezintã ca pe un nelegiuit, a fost urmatã de cronicarii posteriori Kedrenos,
Zonaras, cãrora le-a servit de izvor. Paparrigopulos a încercat cel dintâi o reabilitare a
împãratului, socotindu-1 un restaurator al statului si un reformator prudent. Iar J. Bury (în istoria
consacratã acestei epoci - History ofthe Eastern Roman Empire from the Fãli of Irene to the
Accession of B asii /, Londra, 1912) îl prezintã în adevãrata sa luminã când spune cã reputatia lui
Nikephoros a suferit foarte mult de pe urma faptului cã n-a avut un istoric sincer care sã-i facã
dreptate, nici apologeti pentru a combate referintele colorate ale adversarilor. Dacã stabilim exact
faptele, ajungem, dupã Bury, la o concluzie diferitã în privinta domniei lui Nikephoros. El apare
ca un om energic si imperios, atent numai la greutãtile sarcinii sale de a guverna, fãrã a se tulbura
ele impopularitatea ce crestea în jurul sãu. Ch. Diehl, în atenta sa expunere a istoriei
bizantine100, are asupra împãratului aceleasi bune pãreri. Cronicarii contemporani, zice el,
100 Histoire du Moyen Âge. col. Glotz, III, „Le moncle oriental", cap. VII.
170 ,
1-au tratat tot atât de rãu ca si pe marii împãrati iconoclasti clin secolul al VUI-lea. în realitate,
Nikephoros pare sã fi fost un suveran inteligent, preocupat ele îndatoririle sale fatã de imperiu, un
spirit moderat si destul de indiferent fatã de chestiunile religioase. Dacã a respectat deciziile
sinodului al VH-lea ecumenic, n-a înteles însã a încuraja luptele interne, ci, tolerant fatã de pãrtile
religioase, el a considerat cã trebuie sã se îngrijeascã înainte ele toate de restaurarea finantelor
ruinate ale statului si ele apãrarea lui împotriva puternicilor dusmani ce-1 atacau. Gelos în ce
priveste autoritatea sa, nu admitea sã fie cineva mai puternic decât el si întelegea sã-si impunã
vointa sa Bisericii, ca si Statului. Bun finantist, cãci înainte de a ocupa tronul fusese, dupã
mãrturia patriarhului Nikephoros, TipdKTCop TCOV 5ri|u,oaicov cpopcov la Aciramyttion,
ocupându-se ele încasarea taxelor la intrarea strâmtori-lor si ajunsese la înalta treaptã de
'kojo'&eir\c! TCCU ye-viKot» (logothet al tezaurului), el voia sã-i dea imperiului veniturile ele
care avea nevoie, dupã risipa fãcutã de împãrãteasa Irene. în acest scop, întreprinse o reformã
financiarã vastã, despre care ne putem face o idee din criticile lui Theophanes.
H. Monnier, învãtatul istoric al dreptului bizantin, a analizat textul cronicarului si a cãutat sã
lãmureascã în ce au constat aceste mãsuri financiare ale lui Nikephoros, socotite o pacoste de
cãlugãrul Theophanes. Acesta le numeste cu o expresie care a trecut în istorie, asa-zisele „zece
calamitãti" sau „vexatiuni", KOtKO-voiat, KCCKcbaeic;, 6ci3e ca. Studiul lui H. Monnier,
Etudes de droit byzantin, a apãrut în „Nouvelle revue hist. elu ciroit francais et etranger", t. 19
(1895). Asupra uneia dintre aceste vexatiuni, a mai apãrut un articol al în-
171
vãtatului grec G. Cassimatis, La dixieme „vexation" de l'empereur Nicephore, în „Byzantion", 7

(1932), p. 149-160. Iar colegul nostru de la Universitatea din Iasi, domnul G. Brãtianu, rezumând
toate pãrerile, a închinat de asemenea un studiu asupra mãsurilor financiare ale lui Nikephoros,
intitulat La politique fiscale de Nicephore F' 802-811, în „Etudes byzantines d'hist. economique et
sociale", Paris, 1938, p. 185-2161451.
Iatã, pe scurt, care erau aceste KaKovomi imputate de Theophanes lui Nikephoros, dar impuse,
desigur, împãratului, de nevoile militare ale domniei:
Prima vexatiune, împãratul a poruncit sã se adune crestini în toate themele imperiului, si dupã ce
li se vor lichida posesiunile, sã fie colonizati în „Sclavinii", la hotarele tinuturilor amenintate de
bulgari (ETU tâq ZKXa6r|via<;). Asezarea aceasta a populatiei grecesti la hotarele bulgarilor
fãcea mai grele incursiunile lor101. Nikephoros nu fãcea în aceastã privintã decât sã aplice un
sistem practicat adesea de împãrati si Monnier a enumerat precedentele acestei colonizãri. E de
ajuns a ne aminti de ridicarea mardaitilor din Liban, sub lusti-nian al Il-lea, si strãmutarea lor
aiurea, de strãmutarea masei de slavi din Thracia în Bithynia sub Constantin al V-lea. Ceea ce i se
poate imputa împãratului, dupã Theophanes, este graba cu care s-a fãcut aceastã colonizare, sub
presiunea evenimentelor. Bulgarii erau acum foarte primejdiosi. Luati repede, locuitorii nu vor fi
avut vreme sã-si vândã bunurile pe îndelete, le-au dat poate pe nimic.
101 Dolger, Regesten, 1. Abt., nr. 372, datat cea septembrie-de-cembrie 810.
A doua vexatiune, împãratul îi înrola în armatã pe sãraci (TTUCOÔI) si porunci sã fie echipati
de comunitatea fiscalã, Tiocpoc TCOV 6u,ox<âpci>v, care mai plãtea si o taxã de 18 1/2
nomismata pentru fiecare înrolat insolvabil, o sumã considerabilã pe atunci. Grupa fiscalã plãtea
âA,Xr|Xeyy'6co<; pentru sãracii înrolati - impozitul pe care ei nu-1 mai plãteau, în baza
solidaritãtii fiscale, care era o regulã la bizantini. Aceastã solidaritate a contribuabililor s-a crezut
cã e allelengyon, dar termenul nu se întâlneste la Theophanes si nici în altã parte. Dolger102 a
arãtat cã mãsura lui Nikephoros nu era altceva decât procedura e7ti6oA,f|, garantia colectivã a
celor din aceeasi grupã fiscalã, 6(j.OKrivcroi, pentru impozitul neplãtit al comunitãtii.
Allelengyon apare, dupã Dolger, la 1002, sub Basilios al II-lea.
Nikephoros procedã simplu: contribuabilul care nu mai putea plãti era înrolat în armata imperialã.
Vecinii sãi, 6|4,6xcopoi, erau obligati a plãti în acelasi timp impozitul funciar al celui care nu-1
plãtise si echiparea lui de soldat. Taxa de 18 nomismata era mare si reprezenta mai mult decât
înarmarea strict necesarã a unui soldat, dar excedentul era întrebuintat pentru cheltuielile armatei.
A treia vexatiune, împãratul se gândi sã mãreascã toate impozitele existente si porunci epoptilor
sã facã noi operatii cadastrale si pentru cheltuielile lor se puse o taxã de 2 keratia, încasatã ca
%apiiaTiKov. S-a explicat termenul prin aceea cã poate rulourile de pa-
102 V. recenzia din BZ 36, p. 157 sq. (la studiul scris de G. Rouil-lard, L'epibole au temps
d'Alexis I Comnene, „Byzantion", 10).
173
NICO1AF. BÃNESCU
pirus ale vechiului cadastru au fost înlocuite prin foi de pergament (Monnier).
A patra vexatiune. Procedând la o nouã inventariere a bunurilor publice si private, nu se puteau
lãsa mai departe privilegiile care îi rãpeau statului o parte însemnatã a veniturilor. Irene fusese
foarte generoasã în aceastã privintã, ea suprimase taxele politice, epopei TioAaTiicoi (plãtite
poate de locuitorii Constantinopolu-lui si ai marilor orase) si redusese drepturile percepute la
vãmile imperiale103. Toate furã restabilite si în acest scop împãratul stabili la Magnaura un
tribunal special, pentru a-i urmãri pe rãu-platnici si a face sã înceteze scutirile fiscale. Poate cã
tribunalul acesta a dat nastere la abuzuri.
A cincea vexatiune. Colonii stabiliti pe proprietãtile bisericilor, ale mãnãstirilor, ale fundatiilor
pioase erau scutiti de capitatie. Nikephoros ceru sã plãteascã toti colonii fãrã exceptie si bunurile
bisericii furã lovite prin aceastã mãsurã, mai ales cã impuse plata ele la începutul domniei sale.
KarcviKOV era acum capitatia, care se desfãcuse de impozitul funciar.
A sasea vexatiune, împãratul le ordonã strategilor din themele provinciale sã-i caute pretutindeni
pe oamenii care din sãrãcie s-au îmbogãtit deodatã si sã le aplice regimul descoperitorilor de
comori. Dupã legislatia în vigoare, comoara era împãrtitã între descoperitor si proprietarul
terenului. Se pare cã în epoca lui Nikephoros comoara se confisca întreagã în folosul statului.
Mãsura s-a extins asupra tuturor celor ce se îmbogãtiserã prin speculatiuni ilicite si incorectitudini
101 Dolger, Regesten, l Abt., nr. 356, mãsurã datând din martie 801.
174
în gestiunea finantelor publice. Aceastã mãsurã a putut da loc la abuzuri si nedreptãti. Theophanes
povesteste cã, odatã, împãratul apãru în piata fabricantilor de cearã de la Constantinopol si-1
întrebã pe un negustor ce avere a fãcut cu acest negot. Fabricantul, îngrozit, mãrturisi cã avea 100
livre de aur. „Ce nevoie ai de ele ? îi zise Nikephoros. Vino sã cinezi cu mine si-ti voi lãsa 100 de
piese de aur si vei putea sã te întorci multumit."
A saptea vexatiune. Fatã de incuria fiscului, contribuabilii care descopereau pe proprietatea lor
comori se multumeau sã declare numai vasul, adãugând cã era gol. Agentul fiscal, mituit, se
mãrginea sã înregistreze vasul. Nikephoros porunci sã se plãteascã, pânã la proba cã vasul era gol,
toti banii pe care-i putea cuprinde vasul. Novella se aplica cu 20 ele ani în urmã.
A opta vexatiune. Restabili taxa de douã nomisma-ta pe sclavii cumpãrati, ã^co if\c, 'A6t>5oi),
deci pe cei care intrau din arhipelag. Taxa nu se extinse si la cei care veneau prin Bosfor, la
Hieron, poate pentru cã din nord se aduceau lucrãtori sclavi de care era nevoie. De asemenea,
impuse taxa pe succesiuni mai mare, cerând-o nu numai de la colaterali, cum se fãcea pânã la el,
ci si de la mostenitorii în linie directã (pãrinti, copii etc.)104.
A noua vexatiune. Prin secularizarea unor proprietãti eclesiastice, prin vinderea fortatã a
bunurilor colo-nilor strãmutati în Sclavinia, prin confiscarea bunurilor debitorilor insolvabili,
statul ajunse posesorul unor domenii întinse. El le impuse acum armatorilor din
04 Ibidem, nr 377, datatã cea. 810.
175
NICOLAE BANESCU
Asia Micã sã cumpere la pretul fixat de stat proprietãtile acestuia.
A zecea vexatiune. A fost tot o mãsurã care îi lovea pe armatori, naucleroi. Le impuse sã
împrumute de la stat o sumã fixatã la 12 livre de aur, cu o dobândã de 4 keratia pentru piesa de
aur, sau 17%. S-a discutat foarte mult asupra acestei vexatiuni. Paparrigopulos a luat-o în sensul
unei bãnci de stat, si Cassimatis a dat explicatia cea mai acceptabilã. Iatã de ce Theophanes
numeste aceastã mãsurã o oc'deia. Uzura, camãtã fusese întotdeauna condamnatã de Bisericã.
Legislatia o interzise chiar un timp. împãratul Nikephoros reînnoi mãsura, interzise perceperea
oricãrei dobânzi. Acum, impunând naucleroilor o dobândã atât ele mare, el sãvârsea pentru
ortodoxul Theophanes o crimã. Dar mãsura a fost impusã de necesitãti. Interzicerea conformã
moralei crestine era incompatibilã cu viata economicã a statului. Ea aduse o crizã publicã si statul
trebui sã vinã în ajutorul ei. Nikephoros oferi deci oricãrui armator însemnat din Constantinopol,
unde era baza principalã a flotei de comert bizantin, un împrumut, pentru a asigura buna stare a
acestei flote. Dar fiindcã banul public putea risca sã fie pierdut în acest împrumut maritim,
împãratul a trebuit sã impunã o dobândã ridicatã, împrumutul nu era obligatoriu, dar cine avea
nevoie sã-1 facã, trebuia sã se adreseze Statului, nu putea împrumuta decât de la Stat, care îsi
asigura un profit si dãdea în acelasi timp si un nou avânt flotei necesare imperiului.
176
Toate aceste mãsuri, care loveau în atâtea interese, au provocat, desigur, nemultumiri. Adversarii
lui Ni-kephoros, mai ales cãlugãrii, direct atinsi, nu 1-au iertat pentru acest lucru. Ei 1-au înfãtisat
ca pe un tiran apãsãtor si crud, ipocrit si stricat. E sigur cã împãratul a fost, prin asprimea politicii
sale financiare, foarte impopular. E caracteristicã, în aceastã privintã, conversatia pe care a avut-o
cu unul dintre oamenii sãi cei mai apropiati si pe care ne-a înregistrat-o Theophanes. Theodosios,
fiul lui Salibaras, îi spuse odatã: „Stãpâne, toti au sã strige contra noastrã si de ni s-ar întâmpla o
nenorocire, toti se vor bucura de cãderea noastrã." împãratul rãspunse: „Dumnezeu a împietrit
inima oamenilor, pe a mea de asemenea. N-a împietrit el si pe a lui Pharaon ? Ce binefaceri pot
spera supusii mei de la mine ? Nu trebuie sã astepte de la mine altceva decât ce vezi!"
Cãlugãrii se ridicau împotriva lui Nikephoros patriarhul, care în 806 îi urmase lui Tarasios. El
fusese un simplu laic si trecuse deodatã prin toate gradele sacerdotiului. Studitii protestarã violent
împotriva alegerii sale. Patriarhul era, ca si împãratul, un oportunist politic, doritor a linisti
spiritele si a pune capãt luptelor recente. La cererea împãratului, el convocã un sinod pentru a
reintegra în drepturile lui sacerdotale pe economul loseph, excomunicat pentru cã dãduse
binecuvântarea cãsãtoriei lui Constantin al Vl-lea cu Theoclote. Cu toate protestele lui Platon si
Theodor, adunarea rãspunse dorintei patriarhului si-i redãdu lui loseph demnitatea de mare
econom (807). Acesta fu începutul marii certe cunoscute sub numele de afacerea moechianã.
Partizanii reabilitãrii erau moechiani
177
NICOLAF. BÃNESCU
((j.oi%eia=adulter). Cãlugãrii de la Studios refuzarã comuniunea cu patriarhul.
împãratul fu iritat ele opozitia care tulbura din nou Biserica; el nu putea admite sã se supunã la
regulile canonice obisnuite cãsãtoriei unui suveran. Un nou sinod clin anul 809 proclamã
legitimitatea cãsãtoriei lui Constantin al Vl-lea, declarând cã împãratii sunt deasupra legilor
Bisericii si excomunicându-i pe opozanti. Abatele Platon fu exilat în Insula Printilor, cu Theodor
Studitul si fratele sãu loseph, arhiepiscop de Thessalo-nic. Cei 700 de cãlugãri care refuzarã sã
accepte hotãrârea sinodului furã împrãstiati, închisi, exilati.
Pe de altã parte, crima Irenei contra fiului sãu încuraja revolutiile. Douã încercãri se fãcurã pentru
a-1 doborî pe Nikephoros de pe tron: în anul 803, rebeliunea lui Bardanios Turcul, care fusese
ridicat de împãrat la comanda supremã a trupelor asiatice. Acesta se proclamã împãrat, dar nu
izbuti. Trãdat de partizani, se retrase într-o mãnãstire clin Insula Printilor, unde fu orbit, în 808
avu loc alt complot, pentru a-1 ridica la tron pe patriciul Arsabir, pe atunci în înalta functie de
quaestor, tot fãrã izbândã.
împãratul avu sã lupte în acelasi timp cu dificultãti externe. De la venirea sa pe tron, se silise a
lãmuri cu Carol cel Mare chestiunea Italiei. O ambasadã trimisã în 803 în Occident aducea un
proiect de tratat prin care îi lãsa imperiului Venetia, Dalmatia maritimã, Ne-apole, Calabria,
Sicilia - lãsându-li-se francilor Istria, Dalmatia interioarã, Exarhatul Ravenna, Pentapolis si
Roma. Dar Bizantul îi refuzã lui Carol titlul ele împãrat si ostilitãtile se reluarã. O flotã bizantinã
veni în Adria-tica (806), fãrã a-1 putea împiedica pe Pepin de a pune stãpânire pe insulele
Lagunei (809)- Se reluarã
178
tratativele cu Aix-la-Chapelle si prin tratatul din 812 se restitui Venetia imperiului. Ambasada lui
Michail I Rhangabe îl salutã pe Carol ca împãrat, ceea ce unii socotesc o recunoastere a titlului
sãu de cãtre Bizant.
în primii ani ai domniei, Nikephoros avu sã poarte rãzboi cu Harun-al-Rasid. Neputându-se plãti
tributul la care se îndatorase Irene, acesta nãvãli în Asia Micã. O ambasadã a împãratului aduse
pacea, plãtind 40.000 nomismata aur si îndatorându-se a nu restaura cetãtile distruse. Theophanes
(I, p. 482) vorbeste si de un impozit impus lui Nikephoros si fiului sãu. In acelasi timp avu loc si
un schimb de prizonieri.
Dar grija lui Nikephoros pentru cetãtile din Asia Micã, fapt care contravenea tratatului, ca si
neîntelegerile ivite cu schimbul prinsilor provocarã îndatã ostilitãtile califului, care pãtrunse pânã
la Ankyra. în 805, pradã Kypros, luând multime de captivi. Numai dupã moartea lui Harun (809)
avu liniste Bizantul.
Acest calif reluase rãzboiul cu bizantinii. Desi Nikephoros îl purtã cu energie, el nu fu atât de
fericit pentru imperiu. La 806, Harun luã Tyana, ajungea la Ankyra, pe când flota sa prãda Kypros
si Rhodos.
si mai grele furã, în aceastã domnie, luptele cu bulgarii. De când în fruntea statului bulgar se afla
viforosul han Krum, imperiul avu sã îndure necontenit nãvãlirile prãdalnice ale hoardei bulgare.
Krum pornise în 807 prãdând Macedonia, iar în 809 cucerise si Sar-dica. împãratul fãcu mari
pregãtiri pentru a-1 înfrunta pe dusman. Fragmentul publicat în anii din urmã de Dujcev ne aratã
ce puternicã armatã condusese Nikephoros în primãvara anului 811. Bulgarii, înfricosati, fug din
calea lui. împãratul ajunge prin trecãtori la
179
NICOLAE BANESCU
Pliska, resedinta hanului (unde nimiceste o trupã lãsatã de Krum), pe care o pradã teribil,
punându-i în urmã foc. Strãbate apoi prin mijlocul Bulgariei, cu gândul sã se îndrepte spre
Sardica, unde totusi n-a fost. îngâmfat de marea-i biruintã, se întoarse fãrã sã-si ia mãsuri de
supraveghere, iar în strâmtori, bulgarii, vãzând debandada trupelor bizantine, care, dupã
descrierea lui Dujcev, se cledaserã la pradã, arzând în drum totul, ucigând turmele, întãresc iesirea
cu sant si palisade si-1 atacã pe Nikephoros pe neasteptate. Lupta se transformã în mãcel.
Bizantinii fug, dau de o apã mâloasã în care se împotmolesc cu caii, câti puturã scãpa. Dau de
palisada cu care bulgarii închiseserã iesirea din clisurã. Coboarã de pe cai, sar, dar dincolo era
sãpat sant adânc, în care-si frâng oasele, în fine, bulgarii dau foc palisadei, ce se prãbuseste în
sant si multi mor în focul santului, împãratul pieri în aceastã catastrofã, cu toti patricii si nobilii.
Staurakios scãpã greu rãnit.
Un fapt însemnat este în aceastã domnie slãbirea si retragerea elementelor slave, care se
revãrsaserã pânã în Grecia si Peloponez. O mare nãvalã se produce acum împotriva oraselor
maritime grecesti, care înconjurau amenintãtor populatiile slavice asezate înãuntrul tãrii.
Coloniile de slavi din Grecia ajunseserã atât de puternice, încât plãnuiserã sã se facã stãpâne
asupra Peloponezului. Expeditia întreprinsã contra lor sub Irene se mãrginise a-i supune pe rebeli
la tribut, fãrã sã le micsoreze numãrul sau sã le sfãrâme puterea. Tulburãrile sau vremea urcãrii pe
tron a lui Nikephoros încurajeazã pornirile lor de a-si cuceri independenta. Ei adunarã mari forte
si dãdurã atacul asupra
180
cetãtii Patrai (Patras), port înfloritor, prin care puteau sã asigure legãtura cu slavii de pe Coastele
Adriei. Piratii arabi din Africa, la Tunis, erau acum aglabitii, neatârnati de califat. Ei furã adusi a
coopera la asediu. Prãdarã toate proprietãtile de dincolo de ziduri si pe când arabii blocau golful,
ei asediarã orasul.
Ajutorul putea veni numai de la Corinth, dar generalul de acolo, înstiintat, nu putu trimite imediat
trupe de ajutor. Locuitorii, care asteptau acest ajutor, puseserã iscoade sã le anunte apropierea
ajutoarelor de la Corinth, ca sã prelungeascã rezistenta, fiind la capãtul sfortãrilor. Unul dintre
acesti paznici fãcu, din gresealã, fãrã sã aibã temei, semnul convenit.
Dupã câte ne relateazã Constantin Porphyrogenetul (De adm. zmp.), paznicul trebuia, în cazul
când trupele nu se vedeau, sã se întoarcã tinând steagul drept. Dar în momentul când apãru la
vederea concetãtenilor sãi, calul se poticni si steagul se plecã fãrã voia curierului. Orãsenii,
convinsi cã vin ostile de la Corinth, se aruncarã atunci la porti cu înversunare asupra slavilor, îi
bat si-i alungã, luând un mare numãr de prizonieri si pradã multã.
Generalul bizantin sosi trei zile dupã aceastã biruintã. Gelos fatã de izbânda cetãtenilor armati, el
rãspândi zvonul care umbla în gura oamenilor, conform cãruia izbânda se datorase Sfântului
Andreim, patronul orasului, care iesise în fruntea luptãtorilor. Aceasta a fost anuntatã împãratului
si Nikephoros, politician priceput, îsi dãdu seama ce ar fi însemnat ca oamenii sã creadã cã un
guvern municipal bine constituit poate oricând sã asigure apãrarea mai bine decât guvernul
central, adesea incapabil ori indiferent. De aceea, el dãdu printr-un edict toatã prada luatã de la
slavi,
181
NICOLAI- BÃNESCU
proprietãtile si sclavii, Bisericii Sf. Andrei, nu populatiei orasului, în acelasi timp, episcopiile de
Methone, Corone, Laceclemona furã supuse Mitropoliei de Pa-tras105. Acest chrysobul al lui
Nikephoros fu mai târziu întãrit de Leon al Vl-lea (Finlay).
Locuitorii din Patrai câstigarã o biruintã strãlucitã asupra slavilor care atacarã cu înversunare
orasul, în 807, sprijiniti de mase de arabi africani, aglabitii. Din anul 800, arabii de la vestul
Egiptului iesirã de sub ascultarea Abbasizilor, formarã un stat independent la Tunis, sub dinastia
Aglabitilor. Biruinta aceasta, exploatatã de trupele imperiale, care supun toatã coasta de vest a
Peloponezului, pânã în Mesenia, înseamnã începutul scãderii puterii de expansiune a elementului
slav. Imperiul se sileste, printr-o colonizare sistematicã greceascã, sã recâstige tinuturile ocupate
de slavi.
Cu mult mai grea fu situatia creatã prin noua ridicare a bulgarilor. Acum se afla în fruntea acestui
popor cruntul si neobositul Krum. El pãtrunse în 809 în imperiu si cuceri Sardica. Dupã mari
pregãtiri, împãratul porni o puternicã expeditie împotriva bulgarilor, începuturile furã fericite.
Bizantinii ard resedinta lui Krum si pustiesc totul în calea lor, refuzând orice propuneri de pace.
Dar la întoarcere, împãratul fu închis din toate pãrtile si, la 23 iulie 811, atacat de bulgari. Lupta
fu sângeroasã. Armata bizantinã fu nimicitã, împãratul si o multime de nobili cãzurã în strasnica
încãierare.
105 E. Q(Q^,07totiXou 'lotopicx Tfjq TioXecot ncruprâv, Atena, 1888; Dolger, Regesten, 1. Abt.,
365; cf. Const. Porphyrogenetul, De adm. imp., ed. Bonn, p. 217 [=C. Porfirogenetul, Cane de
învãtãturã pentru fiul sãu Romanos, traducere V. Grecu (col. „Scriptores Byzantini", VII),
Bucuresti, 1971, cap. 49, p. 79-80]
182
Krum înfipse capul lui Nikephoros într-o lance si-1 expuse mai multe zile; apoi fãcu din hârca lui
un pocal din care nobilii bulgari (boliades) furã siliti a bea la masã. Thracia si Macedonia furã
pustiite îngrozitor106.
5. Staurikios si Michail I Rhangabe
Fiul lui Nikephoros, Staurakios, abia scãpat, greu rãnit, clin lupta în care cãzuse pãrintele sãu, n-
avea copii, de aceea scurta lui domnie fu agitatã de intrigi
106 I. Dujcev, Neue biographische Daten zum Einfall des Nikephoros L in Bulgarien i. J. 811,
„Spisanie" der Bulg. Akad. d. Wiss, 54 (1936), p. 147-188.
Autorul dã textul unui raport asupra campaniei lui Nikephoros contra Bulgarilor în Iulie 811, scos
din Cod. Vatic gr. 2014 si-1 analizeazã.
Se dau amãnunte asupra puterii armatei bulgare, se vede cã Nikephoros a luat Pliska, îngâmfarea
lui în victorie, prãdarea înspãimântãtoare a tãrii, marsul asupra Serdicãi, baricadarea strâmtorilor
de la iesire de cãtre Krum, si groaznica înfrângere a armatei bizantine. La sfârsit, urmeazã o
descriere a persoanei lui Nikephoros. în fine o contributie importantã la istoria veacului allX-lea.
(v. recenzia F. Dolger), BZ. 37, p. 184-185).
H. Gregoire, Un nouveau fragment du „Scriptor incertus de Leone Armenia" „Byzantion", 12
(1936), p. 417-427. Ed. nouã a fragmentului publicat de Dujcev. Gregoire aratã cã nu e o bucatã
hagiograficã, ci una de chronicã, care stilistic apartine asa zisului „Scriptor incertus de Leone" si
poate unui rest dintr-un Malalas Continuatus.
Textul lui Dujcev se aflã într-un manuscris hagiografic, Vatic. gr. 2014 si savantul bulgar a crezut
cã e vorba de o scriere edificatoare, mai ales cã notitele Menologiilor, Synaxarelor si Menee-lor
(23 si 26 Iulie) relative la „martirii din Bulgaria" derivã mai mult sau mai putin direct clin aceastã
5ifryr|cn.q, intitulatã: ilepi
183
NICOLAE BANESCU
continue pentru a-1 pune pe tron pe cumnatul sãu, curopalates Michail Rhangabe; la 2 octombrie
811, e silit a se retrage de pe tron, în favoarea cumnatului sãu, Michail I Rhangabe. Acesta, fãrã
însusiri de energie, cãutã sã potoleascã nemultumirile, sã repare nedreptãtile domniei precedente.
Rechemã din exil pe studiti, fãcu sã fie din nou condamnat economul lo-seph, împãcându-1 astfel
pe patriarh cu cãlugãrii, împãrti cu dãrnicie banii adunati de Nikephoros. Desfiinta mãsurile
fiscale care apãsau asupra clerului,
NiKT|(p6pou TOU 6aoiXecoq mi Ttwq c«pi,r|ai TO KoAxx ev p Dar nu-s decât una sau douã
fraze în stil hagiografic. Toatã bucata e evident extrasã (tale quale sau prin tãieturi) din o cronicã
contemporanã a faptelor; si am zice cã Theophanes, mort în 817, a cunoscut aceastã povestire, la
care propria-i relatie face aluzii evidente. Expresii care nu se pot întelege decât la lumina noului
text. De exemplu, Theophanes zice cã oamenii lui Nikephoros au pierit „în focul santului", tea
ifîq oouSccc; Tfupi, cu articol determinativ, de douã ori, desi Theophanes n-a vorbit mai înainte
nici de foc, nici de sant. El a vorbit numai de o palisadã, în care Bulgarii lui Krum i-au închis pe
bizantini.
Gregoire traduce tot pasajul, foarte bogat prin precizia faptelor. Era un fluviu mocirlos si
negãsind vad, grecii, urmãriti, se aruncarã în fluviu cu caii, dar se împotmolesc, striviti de cei care
vin dupã ei. Astfel, bulgarii trec peste ei si cei care se credeau scãpati din fluviu dau de o palisadã
puternicã, fãcutã de bulgari. Descãleca, se urcã pe palisadã si se aruncã dincolo, dar în afarã s-a
sãpat un sant adânc si ei îsi zdrobesc oasele cãzând, în fine, bulgarii pun foc palisadei si aceasta
se nãruie, încât bizantinii cad în locul santului, unde pier.
Theophanes le-a citit, pentru a vorbi de focul santului.
Povestirea vine de la un istoric, de la unul de prim ordin, ea a fost tãiatã dintr-un manuscris al
cronicii anonime, din care ne rãmâne un alt fragment, urmând de aproape textul nostru: Scrip-
184
lãsându-se cu totul influentat de puternicul egumen de la Studios, Theodor107, ale cãrui doctrine
le împãrtãsea si patriarhul Nikephoros, ales încã din 806. Se arãtã ostil iconoclastilor, pentru a se
împãca cu Roma si aceasta îi trezi dusmãnia armatei si agitatii în Constantinopol, manifestãri
turbulente se produserã la mormântul lui Constantin al V-lea. Asa se explicã revolta trupelor si
cãderea împãratului.
tor incertus de Leone Armenio. Stilul e identic si de asemenea spiritul, precizia în detaliu,
cunoasterea adâncã a oamenilor si lucrurilor, mai ales a lucrurilor bulgare. Portretul lui
Nikephoros, reprodus de Gregoire, vine fãrã nici o modificare din Scriptor incertus.
Izvorul? Ceea ce e sigur, e cã istoria noastrã e o continuare (pânã la Leo Armeanul) a unei cronici
în genul si stilul lui Mala-las, cãci portretul lui Nikephoros e cu totul „malalian".
Avem câteva indicii despre existenta unui „Malalas Continua-tus". Tzetzes nu pune un „loan de
Antiochia", dupã toatã evidenta, un Malalas, ca urmare, dupã Georgios Monachus ? De ce din
aceastã ouvexevct a „cronicii cu portrete de împãrati" nu ne-au rãmas decât douã fragmente,
AifryTicuq a lui Dujcev si cele 28 pagini din Scriptor incertus ? Foarte probabil fiindcã
compilatorii de cronici au preferat acestui Malalas Continuatus pe Theophanes, care scria aproape
la aceeasi datã.
107 Acesta fusese rechemat din exilul sãu de cãtre Irene. Dupã biograful lui Theodor, incursiunile
arabilor sub Harun îl siliserã pe Theodor a se refugia, împreunã cu tovarãsii sãi, la
Constantinopol. Ei se stabilirã atunci, în numãr de 700, lângã Poarta de Aur, în clãdirile vechii
mãnãstiri a lui Studios, fondatã în 463 de patriciul Studios si rãmasã, din cauza persecutiilor
iconoclaste, aproape pustie. Aici ajung ei o fortã pentru Bisericã, exercitând în afacerile ei o
influentã din cele mai mari.
185
NICOLAE BÃNESC U
în anul 812 reluã tratativele cu Carol cel Mare, care restitui, printr-un tratat, Venetia, obtinând
recunoasterea titlului ele împãrat de cãtre bizantini, împãratul ele la Constantinopol rãmânând
6cccn?te'bc; 'Pcojiaicov.
împotriva bulgarilor, care îsi continuau jafurile în provinciile de lângã Constantinopol, Michail
Rangabe se arãtã cu totul incapabil, în 812, Krum se ridicase iarãsi, rãspândind ruina si groaza în
Thracia. Cele mai însemnate orase - Develtos, Anchialos, Mesembria -cad în mâinile lui.
Primejdia se apropia de Constantinopol. Michail e sfãtuit sã o înfrunte. El îsi concentreazã atunci,
în primãvara anului 813, numeroasele sale trupe, adunate din toate themele, pânã la paznicii
clisurilor clin depãrtatele provincii ale Asiei, în fruntea acestei armate numeroase, împãratul
iesea, cu mare pompã, clin Constantinopol, ca sã-i întâmpine pe dusmani. Basilissa Procopia îl
petrecea pânã afarã din oras, împãrtind bani si daruri strategilor. Aproape de Aclrianopol, la
Bersinikia (Versinikia), cele douã osti dusmane se ciocnirã, în ziua de 22 iunie si, la prima izbire,
bulgarii începurã a se clãtina. Dar, fie o defectiune, fie o panicã fãcu ca o parte din trupele
bizantine sã fugã clin luptã si bulgarii ies biruitori. Oastea se risipeste si împãratul scapã la
Arcadiopolis, de unde se întoarce, deprimat, în Capitalã, lãsându-1 în urma lui pe Leon, strategul
themei Orientului [Anatolikon], ca sã refacã ostirea si sã se împotriveascã barbarilor.
186
Krum, în anul ele dupã moartea lui Nikephoros, nãvãli cu o armatã mare în imperiu si luã orasul
De-veltos. Michail iese în fruntea ostilor, sã i se împotriveascã, însotit ele Procopia. Dar armata
arãtã mare nemultumire vãzând curtea unei femei si împãratul se întoarse de la Tzurulon înapoi
(Finlay, History). Hanul bulgar, încurajat de aceastã dezordine, reusi sã ia An-chialos si alte cetãti
din Thracia. El oferi pacea lui Michail pe baza tratatului încheiat ele Theoelosius al III-lea cu
Cormisos, înainte de biruintele iconoclastilor. Intre conditii însã era si aceea ele a i se preda toti
refugiatii si dezertorii, care în mare parte erau crestini^1. împãratul examina aceste conditii într-o
adunare, în care multi erau de pãrere sã se accepte, asigurându-se pacea cu barbarul. Dar
Theoktistos, maestrul palatului, si mai ales Theodor Stuciitul se opuserã cu hotãrâre. Ei declararã
cã ar fi o patã pe Imperiul roman o asemenea faptã. Stuciitul adãugã cã ar fi un act de impietate sã
se dea în mâinile pãgânilor crestinii, citând din Evanghelia lui loan, VI, 37: Tot ce mi-a dat tatãl
meu, va veni la mine, si cine vine la mine, nu îl voi arunca afarã, împãratul, din motive de pietate,
se alãturã la pãrerea Studitului. Krum continuã ostilitãtile, cuceri Mesembria (noiembrie 812),
luând o mare pradã, orasul fiind mare centru comercial.
în primãvara anului 813, Michail iese în funtea unei mari ostiri, însotit de Procopia pânã la
apeduct. La Bersinikia staturã fatã în fatã cele douã osti, pânã ce Aplakes la una din aripi, soldatii
fiinel nerãbdãtori, hotãrî a ataca si-1 înstiinta pe împãrat sã-1 ajute, cãci vor birui. La început
bizantinii au succes, apoi panica
187
NICOLAE RÃNESCU
intrã în armatã, o parte se retrase1481. Se pare, dupã unii istoriografi, cã Leon Armeanul, care
urmãrea gândul de a uzurpa tronul, îsi retrase armata, provocând dezastrul.
Dar împrejurarea era prielnicã pentru o rãsturnare a domniei ce se dovedise atât de neputincioasã.
Leon rãscoalã soldatii împotriva împãratului, vine asupra Capitalei si se încoroneazã pe 11 iulie
813 la Sfânta Sofia. Michail I Rangabe se resemneazã a abdica si este silit a se retrage, cu copiii
sãi, cãlugãrindu-se toti, în insula Prote (Proti).
B.
[A DOUA PRIGONIREA ICOANELOR. RESTABILIREA LOR DEFINITIVÃ]
1. Leon al V-lea Armeanul (813-820)
Leon al V-lea Armeanul (813-820), era de fel din Armenia, om energic, îndrãznet si pervers. El
venea în fruntea imperiului în împrejurãrile cele mai critice.
sase zile numai dupã încoronarea sa, Krum, care îl lãsase pe fratele sãu sã împresoare orasul
Adrianopol, apãru la portile Bizantului. De pe înãltimea zidurilor, bizantinii asistarã atunci la o
curioasã priveliste, în fata Portii-de-Aur, sãlbaticul han fãcu, dupã obicei, jertfã, omorând oameni
si o multime de animale. Coborând apoi la mare, el îsi muie picioarele în apã, se îmbãie,
stropindu-si gloatele ce-1 aclamau furtunos, trecu apoi prin mijlocul curtezanelor sale, adorat si
slãvit. Nimeni nu îndrãzni sã arunce de pe ziduri o sãgeatã. Apoi hanul împresoarã orasul, trãgând
un val împrejurul sãu si pradã locurile învecinate. Vãzând cã-si pierde vremea, propuse pacea, în
schimbul unui tribut de aur, de stofe scumpe si de fecioare alese.
Leon tinu atunci sfat cu demnitarii. Cumpãrarea pãcii era de multã vreme un mijloc întrebuintat
de diplomatia bizantinã; viclenia era însã o armã tot atât de pretuitã. Leon se hotãrî pentru
aceasta. Barbarul trebuia suprimat cu orice chip. El îi propuse atunci sã pofteascã, însotit ele
câtiva slujitori, fãrã arme, la tãrm, uncie împãratul va veni ele asemenea, ca sã se înte-
189
NICOLAF, BANESCU
leagã, în acelasi timp, trei insi înarmati erau ascunsi într-o casã din apropiere, ca, la un semn, sã
se nãpusteascã asupra hanului si sã-1 ucidã, întâlnirea are loc a doua zi, afarã din oras, în regiunea
Blachernae (spre partea externã a Cornului ele Aur). Hanul veni acolo însotit ele cancelarul sãu,
de un grec fugit la bulgari si cãsãtorit cu sora lui Krum si de fiul acestuia, în curând sosi cu o
barcã si împãratul. Hanul descãlecase, încredintând calul, cu saua pe dânsul si cu frâul în gurã,
nepotului sãu ce-1 însotea si se asezase pe pãmânt. Pe când stãteau de vorbã, unul dintre
însotitorii lui Leon fãcu semn, descoperinclu-si capul. Dar Krum observã gestul si sãri, ca o
nãlucã, pe cal, pornind în galop. Cei înarmati iesiserã clin ascunzãtoarea lor, pornind în goanã
dupã han si slobozind asupra lui sãgeti, în timp ce multimea de pe ziduri striga puternic:
OTOCUpoc; eviKtioev! Dar Krum ajunse neatins la ai sãi. Unul din însotitorii sãu, cancelarul,
fusese ucis, iar ceilalti doi prinsi vii.
Hanul se rãzbunã cumplit. El începu a doua zi pârjolul. Bisericile, mãnãstirile ele dincolo ele
zidurile orasului, palatele si casele furã prefãcute în cenusã. La Sf. Mamas nimicirã de asemenea
palatele, sfãrâmarã coloanele, luând cu dânsii statuile de metal ori plumbul, si mãcelãrind
populatia10". Ei prãdarã apoi orasele, emporiile de pe tãrmul Propontidei. La Selym-bria
dãrâmarã la pãmânt castrul, arserã bisericile si
E vorba de Sf. Mamas din Bosfor, nu de cel TOU Hu-), de la poarta Xilokerkos, v. J. Pargoire,
Les Saint-Ma-mas de Constantinopole, în „Bulletin de l'Inst. Archeol. russe â Constantinopole",
IX, fasc. 1-2, Sofia, 1904.
190
casele. Acelasi lucru la Daonium, iar la Herakleia, neputând lua cetatea, arserã toate casele din
port si de la margini. Pârjolul atinse apoi Rhaedestum, Aprum, pânã în regiunea Ganos. Pânã la
Adrianopol, bulgarii lãsarã în urma lor un imens pustiu, înconjurã în fine si acel oras, lovindu-1
cu masini de asediu. Locuitorii istoviti, înfometati, predarã cetatea si, cu dânsa, o pradã imensã
cãzu în mâinile barbarilor. Populatia fu târâtã în captivitate, dincolo cte Dunãre, circa 10.000 de
oameni, eiq Boi)A/yocpiav LKeîf>ev TOU "latpot) Trciai-iou109.
în timpul iernii, apele fiind scãzute, bulgarii vin din nou, prãdând îngrozitor. 50.000 de captivi
furã târâti în tinuturile lor. Krum hotãrâse a da, în primãvara anului 814, o loviturã energicã. El
fãcuse pregãtiri uriase, adunase la Arcadiopolis 30.000 de oameni si-si asigurase ajutorul arabilor.
Slavii clin Thracia încã se ridicau cu dânsul. Când totul era gata, cruntul han bulgar cãzu ucis de o
mânã nevãzutã, la 13 aprilie 814.
Leon al V-lea, care fusese înstiintat de aceste uriase pregãtiri ale lui Krum, luase toate mãsurile,
ca sã poatã rezista. Asteptându-se la atac în pãrtile ele la Blachernae, punctul cel mai slab al
fortificatiei orasului, el pusese sã se ridice acolo încã un zid si-si adunase ostire. Acum, folosindu-
se ele prilejul mortii lui Krum, porni (814) asupra bulgarilor. El izbuteste a-i zdrobi într-o luptã
sângeroasã lângã Mesembria si a încheia cu Omurtag, fiul si urmasul lui Krum, o pace de 30 de
ani. Colina de pe care îi surprinse pe bulgari în lagãr si-i mãcelãri (Theophanes Cont.) dobândi
numele de „Colina lui Leon" (6 6ot>vo<; AEOVTCX;).
109 Scriptor incertus, Historia de Leone Bardae Armenii filio (Bonn), p. 145, 23.
191
în rãsãrit, Leon apãrã cu succes frontierele împotriva abbasizilor; iar în Apus el îsi asigurã
posesiunile amenintate de piratii spanioli prin alianta sa cu agla-bitii din Africa.
Când împrejurãrile externe îi îngãcluirã, Leon îsi întoarse privirile înãuntru, recleschizând
spinoasa problemã, a icoanelor, care tulburase atâta capitala mai înainte, învins la 787, partidul
iconoclast nu dezarma, nenorocirile politice suferite de avarul Nikephoros, ele slabul Michail furã
un pretext cle-a striga contra icono-latriei acestor împãrati, în 812, o conspiratie se urzise pentru
a-1 aduce pe tron pe unul din fratii orbiti ai lui Leon al IV-lea. în 813, nemultumitii organizaserã
o manifestare la mormântul lui Constantin al V-lea. Sub înrâurirea armatei si a câtorva demnitari
influenti, partizani ai iconoclasmului, Leon al V-lea se hotãrî a interveni, pentru a readuce
Biserica sub autoritatea puterii civile - partidul religios ajunsese, cum am vãzut, foarte puternic
sub Michail Rangabe. Instrumentul lui Leon fu un lector loan Morocharzanios, supranumit
Hylilas, pe evreieste „ajutorul Diavolului" si Lekano-mantis (vrãjitorul). Acesta adunã materialul
împotriva cultului icoanelor. O discutie lungã urmã între cele douã partide, puse la luptã ele
basileu. Alãturi de patriarhul Nikephoros, Theoclor Studitul"01 se distingea între apãrãtorii
icoanelor. El îndrãzni a-i tãgãdui împãratului amestecul în afacerile Bisericii. Lui i s-a încredintat
Statul, - sustinea Studitul - aoi (J.ev yocp TI ir\c, TioXiteicct KatdaTaaK; KOCI f] iot» aipaTcco
enia-TE'D'dri, iar nu Biserica. Apostolul zice: „Dumnezeu a pus în Biserica sa mai întâi pe
apostoli, apoi pe pro-
192
feti, apoi pe Evanghelisti, dar niciodatã nu-i pomeneste de împãrati". Numai ei au a decide prin
urmare în materie ele dogme si credintã, „îngrijeste-te prin urmare de acestea - zicea Studitul - si
lasã Biserica în ortodoxie!" Studitul mergea pânã acolo încât, în lumea sa ortodoxã, nu cunostea
autoritate mai înaltã decât a papei, Biserica Romei fiind întâia bisericã a lui Dumnezeu, ca una în
care cel dintâi a stat Apostolul Petru - fjq netpoc, Jtpano-frpovoc,.
Nikephoros patriarhul e ridicat într-o noapte din Patriarcheion si aruncat în mijlocul pietii, de
unde e pus apoi într-o barcã si trecut peste strâmtoare, la Chrysopolis. A doua zi, Leon pretinde cã
patriarhul a fugit din Scaun si atunci în fruntea Bisericii fu ridicat, la l aprilie 815, Teodotos
Melissenos, zis Cassiteras, un devotat al sãu, care avea rangul de spatharocandidat. Studitul fu
surghiunit si el în Bithynia, iar alt apãrãtor al icoanelor, Euthymios, mitropolit de Sardes, fu ucis
sub lovituri. Leon Armeanul adunã apoi în acest an (.815), dupã Pasti, un Sinod la Sfânta Sofia,
prezidat de noul patriarh si de fiul împãratului, Symbatios Constantin. Se proclamarã iarãsi
principiile sinodului clin Hieria, care opreau cultul icoanelor.
Hotãrârile sinodului iconoclast din 815 au fost studiate de cãtre D. Serruvs, Les actes du concile
iconoclaste de 815 („Melan-ges d'archeologie et d'histoire", Roma, 1903). Serruys a extras din
scrierile patriarhului Nikephoros aceste hotãrâri si le-a analizat. Mai apoi însã Ostrogorsky s-a
ocupat de chestiunea inconoclas-mului, în Studieri zur Gesch. des byzant. Bilderstreites, în „Hist.
Untersuchungen", Breslau 1929, si el aratã cã Serruys n-a cunoscut decât un manuscris în aceastã
privintã, Cod. graecus nr. 1250, din Biblioteca Nationalã a Frantei, din care el a extras deciziile
si-
193
NICOLAE BANESCU
nodului iconoclast si de aceea ele n-au valoare, cãci mai e un manuscris, Cod. Coislinianus 93, pe
care nu 1-a folosit. Amândouã au lacune, dar Coisl. a fost modelul celuilalt, întrebuintân-du-le pe
amândouã, Ostrogorsky ne dã textul mai complet al acelor decizii, din care el scoate alte
concluzii.
loan Grammaticus (Hylilas) a fost însãrcinat de împãrat a aduna materialul pentru combaterea
icoanelor, în dec. 814, totul era gata si rezultatul acestei cercetãri a fost prezentat patriarhului
Nikephoros. Acesta nu s-a lãsat convins. Regestele publicate de pãrintele Grumel [„Les regestes
des actes du Patriarchat de Con-stantinopole", t. I, fasc. II] au înregistrat silintele patriarhului ele
a-1 abate pe împãrat de la erezia lui: angajamentul pe care si-l lua împreunã cu episcopii si
cãlugãrii adunati la Patriarhie, de a rezista pânã la moarte furtunii iconoclaste, [Grumel, n. 391],
în dec. 814, putin înainte de Crãciun. La aceeasi datã se plaseazã Mesajul cãtre împãrat, nr. 394,
rugându-1 a nu tulbura biserica pe care pãrintii au întãrit-o în credintã si au curãtit-o 'de erezii.
Patriarhul oferã demisia sa, numai credinta sã fie mântuitã. Mai sunt de mentionat-, o scrisoare
cãtre împãrãteasa Theodosia pentru a-1 întoarce pe suveran de la rãzboiul împotriva icoanelor [nr.
395]; scrisoarea cãtre Eutychianus [nr. 397] primul secretar imperial, amenintându-1 cu pedepse
divine, dacã va persista în sentimentele sale ostile bisericii s.a.
în fine, la începutul lui martie 815 se situeazã scrisoarea de abdicare adresatã împãratului (nr.
401).
Când împãratul a vãzut cã nu-1 poate convinge, 1-a ridicat în-tr-o noapte din palatul Patriarhiei si
1-a deportat în Asia. La l aprilie 815 a fost pus patriarh Theodotos Melissenos (zis Kassite-ras),
fiul patriciului Michail si al unei surori a sotiei a treia a lui Constantin al V-lea, unul din familie
spre a se putea sprijini pe dânsul, îndatã dupã Pasti, un sinod e adunat la Sfânta Sofia, prezidat de
noul patriarh. El n-a fãcut decât sã confirme hotãrârile sinodului ele la Hieria, ale primului sinod
iconoclast din 754, si sã le condamne pe cele ale sinodului din 787, care restaurase cultul
icoanelor. El condamnã de asemenea confectiunea icoanelor, fãrã a le numi totusi idoli.
S-a crezut cã acest al II-lea sinod iconoclast a arãtat fatã de cel dintâi mai multã moderatiune,
Ostrogorsky aratã însã cã nu
194
e adevãrat. Miscarea iconoclastã sub Leon al V-lea (ca si aceea de sub Theophilos) n-a fost mai
tolerantã decât cea de sub Leon al III-lea si Constantin al V-lea, „e numai mai sãracã de spirit",
afirmã Ostrogorsky.
Idei noi n-a adus iconoclasmul acum. S-a multumit a repeta vechile teze ale doctrinei.
S-a pãstrat o scrisoare a urmasului lui Leon V, a lui Michail al Il-lea cãtre Ludovic cel Pios. într-
însa împãratul raporteazã regelui german cã sinodul din 1815 a prescris numai ca icoanele sã se
atârne în biserici mai sus, astfel încât credinciosii sã fie împiedicati a le venera prin proskynesis.
Aceastã comunicare e însã contrazisã de hotãrârile sinodului iconoclast, refãcute de Ostrogorsky.
în ce-1 priveste pe Michail al Il-lea, atitudinea sa în aceastã chestiune a fost cam indiferentã si
sistemul iconoclast a pãstrat în domnia sa preponderenta.
Studitii opuserã o mare împotrivire si ei suferirã rigorile lui Leon. Furã împrãstiati, Theodor
Studitul exilat în Asia. Din exilul sãu, el exercitã însã o mare influentã asupra spiritelor, scriind
tuturor si îmbãrbãtându-i. în scrisoarea cãtre papa Paul I nu se sfia a afirma cã aceasta e întâia
autoritate bisericeascã, pentru cã biserica Romei e cea dintâi, ca una în care a stat apostolul Petru.
Dupã sinodul din 815, se dezlãntui prigonirea împotriva icoanelor, care furã arse si sfãrâmate
pretutindeni. Vasele, odoarele cu chipuri sfinte furã de asemenea distruse. Recalcitrantii furã
pedepsiti, exilati, smulgânclu-li-se uneori limba, pentru ca sã nu mai protesteze. Leon dezlãntui în
sfârsit în imperiu vechea urgie iconoclastã si el fu socotit ca un „alt Antichrist", â^Xoq
'AvTi%piaToq. Leon al V-lea era un bun administrator, încercase a purifica administratia si a pune
capãt coruptiei judecãtorilor, a face sã domneascã o bunã justitie. Dusmanii sãi recunosc aceste
merite. Asprimile cu care pedepsea abuzurile din administratie,
195
mutilându-i pe vinovati, trezirã nemultumirea generalã. Leon fãcuse impresia unui om crunt.
Lumea cãuta un mântuitor. Privirile tuturor se îndreptarã spre Mi-chail, care se bucura de mare
vazã.
Aceasta trezi împotriva sa nemultumiri, de care stiu sã profite Michail din Amorion, comes
excubitorum, un om dotat cu multã energie, împãratul, bãnuind conspiratia ce se urzea în ascuns,
pentru a fi rãsturnat, îl închise si, amânând, la interventia sotiei sale, executia (aceasta avusese
scrupule religioase, cãci era în ajunul Nasterii Mântuitorului), le dãdu timp conjuratilor sã-si
traducã în faptã lovitura.
Preotii care fãceau rugãciunile în capela Palatului nu locuiau înãuntru. Ei veneau, la a treia veghe
a noptii, pe Poarta de Fildes. Conjuratii, cu arme pe sub haine, se amestecarã în noaptea de
Crãciun cu dânsii, neobservati, îmbrãcati în haine de preoti. Ei se ascund în capelã si când
împãratul veni, dupã obicei - cãci el lua parte la cântãrile bisericesti, având o voce frumoasã - se
aruncarã asuprã-i. Leon se refugie în altar si furã o cruce; cum era voinic, se încinse o luptã
strasnicã între dânsul si conjurati, care, lovindu-1 din toate pãrtile, îl doborârã, tãindu-i capul în
sfântul lãcas.
Bizantul pierdea prin el un sef energic si un administrator de mâna întâi. O recunoscurã chiar
dusmanii „ereticului". si cel mai mare omagiu ce se aduse memoriei sale furã cuvintele unui
adversar, ale patriarhului Nikephoros, cel depus de dânsul mai înainte. Acesta, auzind vestea
asasinãrii lui Leon al V-lea, exclamã: „Imperiul a pierdut un mare sprijin, desi nelegiuit."
Asasinii 1-au scos pe Michail din închisoare. Cu picioarele în cãtuse - cheia se afla în sânul lui
Leon - el
196
urcã tronul imperial si e aclamat de oficiali ca basile-us. La amiazã, vestea se rãspândi în tot
orasul. Mi-chail, dupã ce-si sfãrâmã cãtusele cu ciocanul, merse în biserica Sfânta Sofia, „fãrã a-
si spãla mãcar mâinile" - scrie un cronicar pios, „fãrã nici o teamã de Dumnezeu", pentru a fi
încoronat de patriarh.
2. Michail al II-lea din Amorion (820-829)
Michail al II-lea din Amorion (820-829), zis „Bâlbâitul", 6 Tpax>A,6<;, din pricina unui defect
de pronuntie, e întemeietorul noii dinastii numite frigiene. Cu aceastã schimbare de tron imperiul
n-a câstigat nimic.
în chestiunea religioasã, Michail al II-lea avu o politicã de mijloc. El nu rãspunse sperantelor pe
care ortodocsii si le puneau într-însul. Dacã exilatii puturã sã se întoarcã si portile închisorilor se
deschiserã, el nu permise sã se ridice iarãsi icoanele.
Domnia sa nu fu netulburatã. Revolutia care-1 condusese în fruntea imperiului fusese, dupã aceea
a lui Leon al V-lea, un exemplu primejdios. Ea trezi acum ambitia altui uzurpator, de origine slavã
dupã unul din pãrinti, generalul Tboma, tovarãsul de arme de odinioarã al lui Leon si al lui
Michail. Foarte iubit de soldati, el începuse a se misca, încã de la sfârsitul domniei lui Leon, în
Asia Micã. Acum miscarea ia proportii. Sprijinitã de arabi, revolutia aceasta luã un caracter social
foarte primejdios. Thoma fu încoronat la Antiochia cu permisiunea lui Al-Mamun, de cãtre
patriarhul lob. Populatia Asiei Mici trecu de partea sa. Dar douã încercãri ale sale de a lua, cu
ajutorul flotei, Constantinopolul (în decembrie 821 si în primãvara
197
NICOLAE BANESCU
lui 822) rãmaserã zadarnice. El fu bãtut dupã aceea, în Thracia, de bulgari, care veniserã în
ajutorul lui Mi-chail al II-lea. Hanul Omurtag sau Mortagon veni în câmpia aflatã la est de
Herakleia. Thoma fu nevoit sã ridice asediul pentru a-1 întâmpina. Bãtãlia fiincl nede-cisã,
Omurtag s-a retras cu prada (Theoph. Cont., p. 64-66). Thoma a rãmas la vest de Constantinopol.
Armatele imperiului, comandate de Olbianos si Kataky-las, îl bat. (Cont. 67). Thoma fu nevoit sã
se închidã în Arcadiupolis, pe când fiul sãu Anastasios era în Bizya. Michail asedie orasul, care,
înfometat fiind, îl predã pe Thoma în mâinile sale în octombrie 823 si rebelul fu executat în chip
crud1511. O conspiratie la Vizya îl predã si pe Anastasios, care avu aceeasi soartã"0.
A. Vasiliev considerã aceastã revoltã a lui Thoma ca unul din episoadele cele mai interesante ale
istoriei relatiilor arabo-bizan-tine de la începutul sec. al IX-lea. Organizatã în Asia Micã, ea luã
proportiile unui rãzboi civil, care zgudui domnia lui Michail al II-lea mai bine de doi ani. Vasiliev
socoate faptul foarte important clin punct de vedere politic, religios si social.
Din punct de vedere politic, pentru cã Thoma reusi a ridica toatã Asia Micã. Singure themele de
Opsikion si Armeniakon (Vasiliev, Hist. de l'emp. byz., p. 361-362). rãmaserã credincioase
împãratului (Cont., 53-54). Izvoarele bizantine ne aratã asociin-du-se la revoltã diferite
nationalitãti din Asia Micã: persi, armeni, iberi, zichi, kabiri (Cont., 55). Califul îl ajutã, Al-
Mamun fãcu o aliantã cu dânsul, ajutându-1 a doborî pe Michail, primind în schimb unele teritorii
la frontiera bizantinã. Cu concursul sãu, Thoma se încorona împãrat la Antiochia.
110 V. asupra acestor rãscoale, cu mari consecinte pentru imperiu (pierderea Cretei si a Siciliei a
fost urmarea ei), A.A. Vasiliev, Byzance et Ies Arabes, 1.1, La dynastie d'Amorium (820-867), ed.
francaise par. Gregoire et M. Canard, Bruxelles, 1935, p. 22-49.
198
Din punct de vedere religios, Thoma exploata nemultumirile populatiei împotriva revenirii
iconoclaste. El venea ca partizan al icoanelor, se vedea chiar ca fiul Irenei, Constantin al Vl-lea,
care restaurase cultul.
în fine, din punct de vedere social, este important prin câstigarea claselor de jos, care voiau sã-si
amelioreze soarta, ridicân-du-se contra apãsãtorilor latifundiari. Theophanes Continuatus
socoteste miscarea ca o ridicare a sclavilor contra stãpânilor. (Cont., 53).
Aceste lupte interne îi încurajarã pe arabi, care se aruncarã energic asupra Imperiului. Nu cei ai
califatu-lui din Bagdad, unde, dupã moartea lui Harun, grele rãzboaie interne asigurau Imperiul
din acea parte; primejdia venea acum din Apus. Am vãzut cã, în urma ridicãrii Abbasizilor, în
Orient, alte douã state, independente, arabo-berbere, se nãscuserã în Africa si Spania, îndrãznetul
omeiad Abd er Rahman, care scãpase din nimicirea familiei sale, trecuse în Spania, întemeind
acolo stãpânirea omeiadã de Cordoba. în Africa, la începutul veacului al IX-lea, aglabitii puseserã
temeliile unui nou stat neatârnat, în Kairuan si Tunis. Acestia atacã Imperiul bizantin sub Michail
al II-lea. împrejurãri noi îi aduseserã apoi pe arabi în apele Egeei si în Sicilia.
în Spania se întâmplase o revolutie, la începutul veacului al IX-lea, împotriva califului de
Cordoba, Ha-kam. Rebelii, neizbutind, au trebuit sã se expatrieze. Sub conducerea lui Abu-Hafs-
Omar, arabii acestia andaluziei se asezarã în Egipt, luând Alexandria (816), de unde amenintarã,
în 823, insula Creta, pe care, alungati din Egipt, o cucerirã definitiv în 826 (dupã unii savanti, în
828). Pentru a o stãpâni, Omar clãdi
199
NfCOLAE HÃNESCU
noua capitalã arabã Khandaq („cetate")111, de unde-si luã însã mai târziu, în perioada venetianã,
numele cunoscut de Candia. Asezarea acestor pirati în Creta fu o plagã pentru insulele Mãrii Egee
si pentru orasele ele coastã. Bizantinii furã nevoiti a da toatã atentia flotei lor, pentru a putea
înfrunta primejdia aceasta apropiatã. Pânã la mijlocul veacului al X-lea, stãpânirã urmasii lui
Omar, neatârnati, în marea insulã greacã. Ceea ce complicã situatia, în vremea lui Michail al II-
lea, furã atacurile pe care si aglabitii încep a le îndrepta împotriva Siciliei si Italiei sudice.
în Spania, sub domnia omeiadului Al-Hakam (796-822), populatia, revoltatã adesea de savantii
specializati în ritualul religios si în drept (fuqahd), întreprinse o serie de revolte contra califului,
în mai multe rânduri, masacre mari se întâmplarã la Toledo si Cordoba. în urma unui asemenea
masacru, în orasul Cordoba, în 814, Hakam dãdu ordin celor ce au rãmas ca în patru zile sã
pãrãseascã tinutul.
Atunci, 15.000 locuitori au trecut în Africa, unde în 816 cuceresc Alexandria, punând în fruntea
lor pe Abu-Hafs Omar Ibn-Suaîb.
în 825, Al-Mamun trimite în Egipt, unde se afla si un rebel, pe Ibn-Tahir sã facã ordine, în 827,
spaniolii fac o conventie cu el, ca sã-i lase a pleca într-un tinut grec.
Creta le era cunoscutã, în 827sau 828 ei vin în insulã, cu 40 de corãbii. Nu întâlnirã, se pare,
rezistentã. Populatia, poate nemultumitã de vexatiunile religioase si abuzurile administrative, îi
primi ca pe un rãu mai mic. Construirã o fortãreatã puternicã, pe
Theoph. Cont. p. 76: Kcd %dpaKa ev rai)Tr) Kai vSv Xai)d)v Tf|v eTtcovujiîocv 6 TOJIOC;
ocbêi tf)v Trpoo-rryopiav, XotvSat 6vop.a^6iievoq.
200
care o înconjurarã cu sant adânc, de unde primi numele de al-Kbandaq („sant"), de unde numele
modern Candia.
Michail fãcu mai multe expeditii pentru a o recuceri, dar toate încercãrile furã zadarnice. Pânã la
Nikephoros Phokas, ei rãmaserã stãpâni pustiind insulele si orasele de coastã112.
Atacurile arabe în Sicilia sunt în legãturã cu o revoltã militarã: unul clin comandantii militari ai
insulei, Eupbemios, se ridicã, în 826/827, împotriva împãratului. Motivele acestei rãscoale, asa
cum sunt înregistrate de izvoarele grecesti si latine, au o culoare romanticã: iubirea lui Euphemios
pentru o nonã, cu numele Ho-moniza. împãratul a trimis un strateg cu ordinul de a-1 pedepsi
pentru fapta sa. Euphemios se împotriveste cu armele, iar în lupta ce avu loc el rãmâne biruitor,
iar strategul trimis, Constantin, e ucis. Rebelul se proclamã apoi împãrat. Unul dintre guvernatorii
sãi, Paiata sau Balata (în care Amari vede un curopalates) trece de partea împãratului, si
Euphemios se vede nevoit a recurge la ajutor strãin: el cere sprijinul emirului aglabit de Kairuan,
Ziya-dat-Allah. Acesta îl trimite pe Quadi Asad, care trece, cu trupele sale, marea, se uneste cu
flota lui Euphemios (14 iunie 827). Arabii cuceresc Mazara, asediazã apoi Siracuza, care însã
rezistã. O epidemie izbucneste în lagãrul arab în martie 828 si Asad cade victimã acestei
epidemii. Arabii îl aleg ca sef pe Mohammed ibn-Abi'lÂawari. Trupe bizantine sunt trimise
asupra lor, si ei pãtrunzând în interiorul insulei, iau Mineo. Castrogiovanni, fiind atacat, rezistã.
Locuitorii orasului se prefac a trata cu Euphemios, si, la o întrevedere, doi dintre dânsii îl ucid
(Cont., 82-83).
Mazara si Mineo rãmân m mâinile arabilor. Acesta e începutul cuceririi, cãci în câteva decenii
mai pe urmã, una câte una, cetãtile insulei vor cãdea în stãpânirea arabilor.
Rãscoala lui Euphemios a provocat instalarea arabilor în Sicilia. Un învãtat italian, Gabotto"\ a
prezentat aceastã rãscoalã ca pe o încercare de a reface în Italia un imperiu roman si pe Eu-
112 A.A. Vasiliev, Byz. et Ies Arabes, ed. francezã, Bruxelles, 1935, p. 49-61.
11' Eufemio e U mouimento separatista nell'Italia bizantina, Torino, 1890.
201
NICOLAE BANESCU
phemios ca pe un erou national. Cum observã Vasiliev (Byzance etles Arabes), izvoarele nu
permit sã se dea faptului aceastã interpretare: ele ne aratã cã avem a face cu o simplã rãscoalã,
cum au fost atâtea, în cursul istoriei bizantine.
, 3- TheopMos (829-842)
în octombrie 829, Michail al II-lea muri, (înmormântat la Sf. Apostoli), lãsând conducerea
imperiului fiului sãu Theophilos, pe care îl asociase la tron de la începutul domniei (821).
Noul împãrat primise o foarte bunã educatie, cie care se îngrijise vestitul loan Grammatikos, unul
dintre cei mai învãtati oameni ai timpului. Theophilos fu un iubitor al artelor, un iubitor al pompei
si prestigiului imperial si avu un mare simt al justitiei. Istoria ne-a înregistrat silintele lui de a face
sã domneascã dreptatea printre supusii sãi. O multime de anecdote se povestesc în privinta
aceasta. Continuatorul lui Theopha-nes ni le-a transmis si ne înfãtiseazã astfel unul din caracterele
cele mai izbitoare cu care împãratul a rãmas în memoria posteritãtii.
Theophilos obisnuia sã strãbatã cãlare strãzile Con-stantinopolului o datã pe sãptãmânã, în vizita
pe care o fãcea la biserica Fecioarei din Blachernae. El primea atunci, în drum, plângerile tuturor
celor care aveau ceva ele reclamat.
Cel dintâi act al sãu de justitie a fost o lectie datã curtenilor primejdiosi, care de atâtea ori erau
gata sã conspire împotriva Tronului. El a adunat senatul si, arãtând candelabrul ciuntit la
asasinarea lui Leon al V-lea, a întrebat adunarea clacã legile imperiului si jus-
202
titia divinã nu cer sã fie pedepsiti oamenii care au comis îndoitul sacrilegiu al uciderii împãratului
lor si al vãrsãrii sângelui sãu dinaintea altarului. Unii din senatori au opinat cã, pentru a se
înlãtura urgia Cerului, trebuie sã se condamne la moarte trãdãtorii. Theophi-los a poruncit îndatã
prefectului orasului sã-i aresteze pe cei vinovati de asasinarea lui Leon si sã-i supunã la cercetare.
Ei furã executati în Hippodrom, cu toate protestele lor împotriva sentintei nedrepte, din moment
ce fapta lor fusese ratificatã si iertatã de împãratul Michail al II-lea (Leo Grammaticus).
Alte exemplificãri aratã severitatea împãratului în privinta dreptãtii. O vãduvã sãracã se plânse
contra lui Petronas, cumnatul împãratului, un ofiter de talent si curaj, cã, violând legea, îsi
ridicase o casã înaltã alãturi de cãsuta ei, luându-i toatã lumina si aerul si fãcând-o nelocuibilã,
împãratul dãdu ordin sã se repare nedreptatea si când vãzu cã ordinul sãu nu s-a executat, porunci
sã se dãrâme casa lui Petronas la pãmânt si-1 condamnã pe Petronas sã fie bãtut în public.
Altã datã, pe când trecea cortegiul imperial, o femeie se strecurã printre gãrzi si apucã de dârlogi
calul pe care cãlãrea împãratul, strigând acestuia: „E calul meu, împãrate, dã-mi calul." Când
soldatii se repezirã s-o alunge, Theophilos strigã s-o lase în pace, iar femeii îi spuse sã se ducã
fãrã grijã, întrucât el are sã-i facã dreptate. A doua zi, porunci sã se întreprindã o cercetare si aflã
cã într-adevãr protostratorul imperial îi rechizitionase calul, un exemplar de rasã, dar nu i-1
plãtise, împãratul îl pedepsi cu asprime si-i dãdu femeii o mare sumã de bani despãgubire (Leo
Grammaticus).
203
NICOLAE BANESCU
împãratul se oprea adesea în piete si controla pretul mãrfurilor. Odatã, nu se sfii sã ia o mãsurã
care o jigni pe însãsi împãrãteasa. (Continuatus ne povesteste.) Erau dregãtori în serviciul familiei
imperiale, care cãutau un câstig în afaceri si, pentru a se sustrage taxelor vamale pe care alti
negustori le plãteau, îsi asociau la comertul lor un membru al familiei imperiale, împãrãteasa se
asociase la una dintre aceste întreprinderi comerciale si, aflând, Theophilos, pe când corabia
încãrcatã trase la tãrm, în Cornul de Aur, dãdu ordin sã se ardã marfa, pentru cã, zicea el, nu s-a
auzit niciodatã ca un împãrat roman sau împãrãteasã sã facã negot.
Toate aceste anecdote se aseamãnã cu cele povestite despre Harun-al-Rasid, cum observã Finlay.
Theophilos^21 n-a fost unul dintre marii împãrati bizantini, desi i-a plãcut sã se înconjoare de
toatã strãlucirea pompei, sã împartã el însusi dreptatea supusilor si, asemenea lui Solomon, pe
care si-1 luase drept model, a avut gustul constructiilor mãrete.
Talent militar n-a avut si rãzboaiele sale au fost nenorocoase, în Sicilia, rãzboiul început sub
Michail al II-lea se continuã. Arabii africani cuceresc în 831 Mes-sina, în 832, Panormos
(Palermo). Imperiul era împiedicat de a interveni energic în Sicilia, din pricinã cã toatã atentia sa
se îndrepta atunci cãtre Rãsãrit, unde se reluau luptele cu califatul de la Bagdad. Politica externã a
lui Theophilos fu hotãrâtã de aceste împrejurãri. El cãutã sã întretinã în Apus relatii prietenesti
204
cu califatul de Cordoba si cu Imperiul francilor (Ludovic cel Pios), în Rãsãrit cu chazarii, pentru
care, spre a-i apãra de pecenegi, la cererea haganului, Petronas Kamateros ridicã la Don (833)
cetatea Sarkel114.
La Bagdad stãpânea, de la 831, califul Al Motasem, Mutasim. Un print persan din Chorasan,
crestin, Theo-pbobos, trecuse clin cauza nesfârsitelor tulburãri interne ale imperiului ele Bagdad,
cu trupele sale la bizantini. Numãrul acestor mercenari persi se urca la vreo 30.000 de oameni.
Theophobos fu mai bucuros sã sustinã rãzboiul cu arabii decât sã-i predea pe fugari. El îl tratã
foarte bine pe Theophobos, care primi de sotie pe sora împãratului, Elena. Din aceastã pricinã,
rãzboiul între cele douã state se reluã. Profitând de greutãtile interne ale lui Mutasim, împãratul fu
cel care începu ostilitãtile mai întâi. Theophobos si generalul Manuel pãtrund în imperiul arab,
cuceresc în 837 Sa-mosata si Zapetra (Sozopetra). Se povestea mai târziu cã era orasul în care se
nãscuse Mutasim, dar e vorba de o fabulã, destinatã a face un paralelism cu Amo-rion, leagãnul
dinastiei frigiene. Furia califului nu mai cunoscu atunci margini. El îsi adunã o armatã, compusã
în mare parte din mercenari turci si se nãpusti în 838 asupra Asiei Mici, înconjurând puternica
cetate a
114 V. Ch. Diehl, La legende de l'empereur Theophile, „Semina-rium Kondakovianum", 4 (1931),
33 si urm. în Timarion, una din numeroasele imitatii bizantine ale lui Lucian (Nekyomantia),
tema e coborârea acestuia în lumea mortilor; acolo el îl întâlneste, între judecãtorii celebri, si pe
crestinul Theophilos.
205
imperiului, Amorion, orasul de nastere al împãratului. Tot atunci distruse si Ancyra, pe care o
refãcu la 859 Michail al III-lea. Strategul Aetios apãrã cetatea Amorion cu o rarã vitejie, timp ele
55 de zile. în cele din urmã ea cãzu, prin trãdare, si Mutasim se rãzbunã cumplit pentru dezastrul
ce-1 suferise la Zapetra. Locuitorii furã în mare numãr mãcelãriti, altii târâti în robie si orasul
dãrâmat la pãmânt. In istoria religioasã a Bizantului, de asediul cetãtii Amorion1531 se leagã
povestea minunatã „ Viata celor 42 de martiri din Amorion ", istorie a 42 de prizonieri de rang
împreunã cu Aetios, care refuzarã a îmbrãtisa islamismul si furã decapitati pe malul fluviului
Tigris. Corpurile lor, aruncate în valuri, plutirã la suprafatã si furã adunate de crestini, care le
înmormântarã cu solemnitate. Martiriul lor e celebrat la 6 martie.
El nu merse însã mai departe si rãzboiul se purtã apoi la Eufrat. Mutasim se retrase, ducându-i cu
sine pe Aetios si 41 ofiteri de seamã, ca prizonieri. Dupã cinci ani, rezistând la toate presiunile de
a îmbrãtisa islamismul, furã ucisi de Wathik, urmasul lui Mutasim, în 845.
în politica externã, Theophilos a stiut sã apere hotarele cu energie, chiar dacã rezultatele obtinute
de dânsul n-au fost încununate de succes.
Dusmanii sãi cei mai mari erau arabii, care atacau acum si în Apus. Dupã moartea lui Harun Al
Rasid, califatul trecuse prin mari zguduiri. Al-Mamun purtase un rãzboi de patru ani cu fratele sãu
Amin, pânã sã-si asigure tronul. Biruinta lui era triumfui Khorasanului si al elementului persan,
ceea ce stârni nemultumiri printre arabii propriu-zisi: aceasta fu cauza rãscoalei lui Nasr Ugaili,
dusman al persilor. El teroriza 14 ani populatia pe Eufrat.
206
l
Avu apoi o luptã îndârjitã cu secta comunistã a kurramitilor, condusi de persanul Babek. Lupta
tinu 20 de ani. Toate acestea fãcurã ca imperiul sã se bucure în Orient de o liniste relativã, pânã în
830, când Mamun trecu prin Mesopotamia, la Tarsos, centrul campaniei sale rãzboinice, de unde
trecu în Cappadocia, prãdâncl si cucerind cetãti.
în 831, Theophilos rãspunse trecând Taurus si masacrând populatia arabã din Tarsos si Massisa.
Triumf la Constantinopol. Alte armate intrau în nord-estul Cappadociei, bãtând pe arabi si luând o
multime de prizonieri. Intrare mãreatã în capitalã.
Mamun porni cu rãzboi, cuceri fortãrete în Cappadocia. Theophilos îl trimise (începutul anului
832) ca sol de pace pe loan Grammaticus, dar acesta n-avu rezultat.
în 832, a treia campanie a lui Mamun cuceri Lu'lu'a, în Cappadocia. în 833, la 7 august, muri,
tocmai când întreprindea altã campanie. La Podandos se îmbolnãvi de febrã si muri.
în Sicilia, arabii reluaserã de asemenea ostilitãtile, în anul 831 cãzu Palermo, apoi
Castrogiovanni. Theophilos trimise în Sicilia pe Alexios Musele, ginerele sãu. Intrigile îl
împiedicarã pe acest general de merit sã-si finalizeze actiunea. Fu rechemat si, murin-du-i pânã la
întoarcerea sa sotia, Mãria, fu dizgratiat, bunurile confiscate.
Mu'tasim urmã fratelui sãu. La început, avu dificultãti cu revolta lui Babek în Azerbaidjan. El
exterminã mare parte din persi si atunci unii din ei, vreo 15.000, fugirã în Bizant, avându-1 în
frunte pe Nasar - Theophobos la scriitorii bizantini - descendent din casa imperialã persanã. Fu
cãsãtorit de Theophilos cu sora sa, fãcut patrikios, asezat la Sinope. Numãrul lor crescu pânã la
30.000 si furã auxiliari pretiosi în timp. Theophobos îl servi cu credintã pe împãrat.
Mai târziu, califul fu provocat de Theophilos. Acesta, chemat în ajutor de Babek, care se afla
blocat într-o fortãreatã, intrã în tinuturile arabe cu multã armatã în 837. Zapetra (sud-vest de
Meli-tene) e cuceritã si arsã, populatia ucisã si târâtã în captivitate. Mai târziu se povestea cã
aceasta era patria califului, o fabulã menitã a face paralelism cu Amorion, patria dinastiei
bizantine.
20'
NICOLAE BANESCU
Mutasim, la aceastã stire, sãri pe cal si dãdu semnalul campaniei. Babekfu prins si ucis la finele
anului 83 7.
La Amorion, pentru a rãzbuna înfrângerea trecutã, împãratul îl lãsase cu toate fortele pe Aetios,
strategul themei Anatolikon, si trimisese alte ajutoare cu Babutzikos si Krateros. Ankyra fu
distrusã, apoi Amorion. Aici avu loc un asediu, o rezistentã eroicã timp de trei zile, dar arabii
intrarã prin trãdare. Avu loc un masacru al populatiei, o parte fiind luati captivi. Amorion fu ars si
dãrâmat la pãmânt. Aetios si alti 40 de sefi militari au fost luati de Mamun. Nevoind a trece la
islamism, au fost ucisi în 845 (decapitati), trupurile lor fiind aruncate în Tigris; plutind pe apã,
crestinii le scoaserã si le înmormântarã cu cinste, dupã cum relateazã Viata celor 42 martiri din
Amorion.
Catastrofa aceasta fãcu o puternicã impresie în imperiu. Theo-philos trimise o ambasadã în
Occident, cãutând sã-si atragã ajutoare contra arabilor. Una, în toamna 839, la califul omeiad de
Cordoba, Abd ar Rahman al ll-lea. I-au oferit daruri bogate, cerând tratat de amicitie si cãutând a-
1 instiga pentru a-si revendica în Orient patrimoniul strãmosilor sãi, omeiazii Siriei, despuiati de
abbassizi. Un sol al sãu, poet de vazã, Al Gazai, veni la curtea bizantinã si izvoarele arabe dau
detalii interesante asupra primirii lui la Constantinopol, a receptiei strãlucite ce avu loc, a
simpatiei lui pentru Theodora si despre atentiile acesteia pentru arabul spaniol115.
Altã solie a lui Theophilos a fost trimisã la Ludovic cel Pios la Ingelheim (839), pentru a încheia
pacea si prietenia între ei, pentru a-1 aduce pe acesta contra arabilor africani, clar Ludovic nu
putu rãspunde, în fine, alta avu loc în anul 839 la Venetia, la Pietro Gradenigo, prin care
ambasada îi conferea dogelui demnitatea de spatbarios si-i cerea corãbiile în lupta contra arabilor
care amenintau Italia meridionalã116.
Avu relatii bune cu khazarii, pentru care îl trimite pe generalul Petronas Kamateros sã le ridice pe
Don cetatea Sarkel, spre a-i apãra de pecenegi. Cu aceastã ocazie, generalul îi spuse
115 V. Levi-Provencal, Un echange d'ambassade entre Cordoue et Byzance au IX-e s., Byzantion
XII (1937), 1-24.
116 V. Dolger, Regesten, I, nr. 437, p. 53).
208
împãratului cã dacã vrea sã stãpâneascã Cbersonul, trebuie sã punã acolo un strateg, împãratul se
convinse (înainte cetatea era condusã autonom, adicã de un proteuon si un senat) si de atunci
Cbersonul deveni o themã a imperiului. Theophilos îl trimise pe Petronas ca strategos. Ordinul
cãtre proteuon si locuitori, dat în anul 837lr, punea în vedere cã strategul Petronas va exercita
acolo puterile imperiale.
împãratul se îngriji de organizarea defensivã a imperiului, în Asia Micã adãugã douã theme1™
noi: Paphlagonia si Chaldia, precum si o serie de clisurim pãrtile muntelui Taurus, contra arabilor
(Seleucia, Charsianos, Cappadocia), ducatul Koloneia.
Politica religioasã. Educat de Hylilas, Theophilos nu putea fi decât un iconoclast si se crede cã un
sinod s-a adunat la Bla-chernae, în 837, dupã ridicarea lui loan (Morocharzanios) la patriarhat, si
acest sinod a aruncat anathema asupra celor care se închinã la icoane. Dar textele contemporane
nu-1 semnaleazã, încât, cum observã Grumel"8, acest sinod nu e sigur. Ceea ce stim însã e cã
Theophilos a interzis cultul si confectionarea icoanelor, iar izvoarele ne înregistreazã prigonirea
cãlugãrilor care nu s-au supus. Cãlugãrul Lazãr, fratii palestinieni Theodor si Theopha-nes, cãrora
le imprimã versuri injurioase pe frunte, de aceea în scrierile hagiografice furã numiti TpaTitoi,
constituie exemple elocvente în acest sens.
Cu toate aceste lovituri pe care le încerca, imperiul se afla însã, sub Theophilos, într-o situatie
prosperã. Finantele statului se gãseau într-o stare înfloritoare si populatia într-o bunãstare pe care
n-o avusese de mult. Comertul, industria luaserã un mare avânt, împãratul, mare iubitor de lux,
dãdu un impuls în-
117 V. Dolger, Regesten, I, nr. 431, p. 92
11R Les regestes de actes du patr. byz., voi. I, fasc. II, p. 42
209
NICOLAE BANESCU
semnat arhitecturii si artelor, prin constructiile sale somptuoase.
Vestitul palat ele varã Biyas, ele pe coasta asiaticã a Bosforului, fu clãdit dupã modelul castelului
califilor din Bagdad, în stilul arab.
Palatul imperial din Constantinopol cãpãtã acum o splendoare nouã. La vechile apartamente ale
lui Constantin si lustinian, Theophilos adãugã o serie ele clãdiri mãrete, decorate cu luxul cel mai
elegant si mai cãutat. Carianon, Trikonchos cu cele trei abside, Sigma, Tetraseron cu patru bolti,
cubicula si triclinia, cu peretii îmbrãcati în splendide marmure si cu tavanul de aur si argint.
Pentru a mãri pompa receptiilor, el comandã artistilor minuni de argintãrie si mecanicã, acel
Pentapyr-gion, celebru elulap ele aur în care se expuneau podoabele coroanei, orgele de aur care
cântau în zile de auelientã solemnã, platanul de aur de lângã tronul imperial si pe care pãsãri
mecanice zburãtãceau si cântau, leii de aur culcati la picioarele împãratului si care, în anume
momente, se ridicau, bãteau din coaclã si rãgeau puternic, uimindu-i pe ambasadorii neamurilor
barbare, în sfârsit grifonii de aur misteriosi, care pãreau, ca în palatele regilor asirieni, a veghea la
siguranta împãratului.
Theophilos proteja si stiintele. El 1-a covârsit ele favoruri pe matematicianul Leon din
Thessalonic, insta-lându-i scoala în Biserica Celor 40 de Martiri.
Constructiile lui Theophilos. Theophilos a fost un mare iubitor ele lux si mãretie, a avut în mare
grad sentimentul demnitãtii imperiale.
210
Este caracteristicã în aceastã privintã ambasada trimisã de dânsul Iz. califul Al-Mamun, la
începutul anului 832™, dupã primele campanii ale arabilor. Cu putin înainte, unul din marii
generali bizantini, suspectat de Theophilos, fugise la arabi si solia trimisã ele împãrat avea pe de o
parte scopul de a-1 convinge pe calif sã încheie pacea cu imperiul, pe de alta sã-1 convingã pe
general a se întoarce în patrie. Solul fu ales în persoana vestitului loan Grammaticiis, atunci
synkellos al Patriarhiei. Era un om distins prin marea lui învãtãturã si prin abilitatea lui
diplomaticã, având si perfecta cunoastere a limbii arabe. loan îi uimi pe arabi cu risipa bogãtiilor
pe care le adusese cu dânsul si mãretia darurilor fãcute lui Mamun. Nimeni clin câti veneau la
dânsul, pentru orice pricinã, oricât de micã, nu plecau fãrã a primi un vas de argint plin cu bani de
aur. Arabii furã impresionati de atâta risipã si ziceau între dânsii: „Ce trebuie sã aibã stãpânul sãu,
dacã supusul acesta are atîta ?"
Se povesteste cã luând odatã masa cu mai multi dintre arabii de frunte, porunci servitorilor sã
aducã bazinul în care obisnuia sã-si spele mâinile. Acest bazin, numit în limba comunã
xepvi66êoTov, era de aur, împodobit cu pietre pretioase. Comesenii arabi îl vãzuserã adesea si-1
admiraserã pentru frumusetea si marele lui pret. Servitorii, întorcânclu-se, spuserã cã a dispãrut.
Oaspetii se tulburarã foarte mult si se agitarã sã-1 afle pe fur, dar ambasadorul îi rugã sã se
linisteascã si dãdu poruncã sã aducã alt bazin, tot atât de pretios, adãugând cã trebuie, la urma
urmei, sã se întrebuinteze si acesta. Ceea ce e mai comic, dacã-1 credem pe cronicar, este faptul
cã însusi ambasadorul dãduse ordin servitorilor sã-i anunte furtul pretiosului vas, ca sã facã
impresie asupra arabilor.
Altãdatã, Mamun, pentru a rãspunde darurilor solului, îi trimise si dânsul lucruri de pret, si pe
lângã acestea 100 de crestini dintre prizonieri, pe care avu grijã sã-i îmbrace foarte bine. Dar loan
nu primi acest dar pânã nu primi de la Constantinopol tot atâtia musulmani, pe care-i oferi în
schimb califului.
Pe lângã aceastã dãrnicie fãrã mãsurã, loan îi uimi pe arabi si prin cunostintele sale, cãci avu
prilej sã discute filosofic si mate-
119 Fr. Dcilger, Regesten, Abt. l Munchen 1924, p. 51 (sub nr. 425).
211
NICOLAE BANESCU
maticã, discipline califul pe care le pretuia. Ambasada nu reusi sã încheie pacea, dar pe Manuel îl
readuse în imperiu, unde fu tratat cu cinste.
loan fusese la rândul sãu puternic impresionat de frumusetea clãdirilor arabe si, întors din
ambasadã, fãcu împãratului descrieri atât de entuziaste ale palatului califilor din Bagdad, încât
împãratul clãdi pe malul asiatic al Bosforului, la Btyas, un palat mãret, în stilul arab.
în ce priveste palatul imperial, el adãugã la vechile constructii (Daphne si Chrysotriclinium) una
nouã, un corp întreg de clãdiri, împodobite cu toate strãlucirile artei. Mai întâi o salã a tronului
Trikoncbos, pentru cã se termina în trei abside; zidurile erau îmbrãcate în marmure de toate
culorile, bolta auritã, înaintea acestei sãli se închidea (spre apus) o terasã deforma semicircularã
Sigma, acoperitã cu un tavan aurit sprijinit pe 14 coloane de marmurã frigianã. înaintea acestei
terase se întindea un peristil, de unde coborai în Phiale, o vastã curte sub cerul liber, în mijlocul
cãreia era o fântânã ele bronz, cu marginile de argint, în pãrti erau trepte de marmurã, într-un loc
un dom de aur pe patru coloane de marmurã verde, sub care se aseza tronul împãratului, cãci aici
obisnuia sã se desfãsoare unele serbãri care înconjurau viata imperialã. Aici prezentau
suveranului caii lor îmbrãcati în aur factiunile Hippodromului, aici se dãntuia solemnul dans al
fãcliilor, care însotea receptia la Brumalia.
De jur împrejurul acestei pãrti centrale a palatului veneau o serie de sãli si pavilioane splendid
decorate. Sala „Amorului" servea de cabinet de arme, Triclinium, pe opt coloane marmurã
trandafirie, cu peretii împodobiti de mozaicuri reprezentând animale, camera de culcare a
împãrãtesei, triclinii si cubicula cu acelasi mare lux de ornamentatie.
Adãugã la acestea diferite minuni de argintãrie si mecanicã, pentru a mãri pompa receptiilor, în
sala Magnaurei: Pentapyr-gion, orgile ele aur, platanul, leii, grifonii de aur120.
La Curtea lui Theophilos se distinse Leo Matematicul (mai târziu episcop de Thessalonic), cel
mai învãtat om al epocii, mare
v. Diehl, Manuel d'art byz.
212
•T" """
matematician. Nãscut la Constantinopol, el învãtase primele elemente acolo, apoi trecuse la

Andros, ca sã asculte filosofia, retorica si matematica de la un dascãl vestit, Psellos. Dar
curiozitatea lui de a învãta nu o putu multumi numai aceasta. Leo cãlãtori mult, cutreierã
mãnãstirile, cercetând bibliotecile lor si copiind din ele cãrtile ce-1 interesau. Asa-si adunã
cunostintele, devenind cel mai bun geometru si astronom al epocii. Se întoarse la Constantinopol
si deschise o scoalã. Unul dintre elevii sãi se afla printre captivi la Mamun; acesta întreprinse,
cãtre sfârsitul domniei, a determina suprafata pãmântului, prin mãsurarea unei pãrti a ecuatorului
si vru sã se foloseascã si dintre acei prizonieri care stiau matematicã. Tânãrul acela fãcu mare
impresie prin cunostintele sale si, întrebat unde învãtase, el spuse cã a fost elev al lui Leo.
Mamun îl trimise cu scrisoare la dânsul, invitându-1 sã vinã la Bagdad, dar Theoktistos, cãruia i
se destãinui, îi atrase atentia împãratului, care-i interzise si-1 opri, punându-i scoala în biserica
Celor 40 de Mucenici.
Califul Mamun îl invitase la dânsul, prin scrisoare, dar el o arãtã lui Theophilos si acesta îl retinu,
poruncindu-i a învãta matematica. Pentru stiinta sa, Theophilos îl numi mai târziu episcop de
Thessalonic. El inventã o telegramã de semnale luminoase pentru a sti repede ce se petrecea la
hotarele Siriei, amenintate de arabi. Kedrenos mentioneazã cunostintele sale astrologice, prin
care, la Thessalonic, luã mãsurã sã împiedice foametea. El fu depus de patriarhul Methodius, dar
învãtã la Constantinopol mai departe. Elevii sãi: vestitul Constantin (Kyril) si Photios.
în politica religioasã, Theophilos a fost imprudent si a redeschis mult dezbãtutã chestiune a
icoanelor. Se stie cã tatãl sãu avusese o atitudine tolerantã si vechile patimi trezite în Bisericã se
potoliserã în mare parte. Iconoclastii obtinuserã rezultate mediocre. Theophilos era un spirit
irascibil si autoritar. Avea o aplecare cãtre discutiile teologice si adesea aducea înaintea sa pe
apãrãtorii icoanelor pentru a-si expune argumentele.
213
NICOLAF. HANF.SCU
El interzise energic cultul icoanelor si, pe lângã aceasta, interzise de a se mai pune cuvântul de
„sfânt" înaintea numelor sfintilor, împotrivirea pe care o aflã mai ales printre cãlugãri, ele multe
ori chiar în familia sa, îl fãcu sã recurgã adesea la mãsuri violente. Continuatorul lui Theophanes
ne-a lãsat, în aceastã privintã, amãnunte interesante, care ne aratã cât de înrãdãcinat era cultul
icoanelor si cât de mult intrase acest cult în viata credinciosilor, cu toate persecutiile dezlãntuite,
în timp de 100 ele ani.
împãrãteasa Teodora era clin Paphlagonia, crescutã în cultul icoanelor. Când ajunse pe tron,
mama sa Theoktista fu ridicatã la rangul de patricianã cu centurã Cn ^coorn Ttatpiida). Fetele
împãratului se duceau adesea s-o vadã, si atunci bãtrâna scotea dintr-un cufãr icoanele si le punea
pe fete sã le sãrute, chemând binecuvântarea sfintelor icoane asupra lor. împãratul le întreba de
obicei pe fete ce au primit ele la bunicã si ele se fereau a destãinui amãnuntul acesta. Dar cea mai
micã îi povesti odatã cu naivitate cum bãtrâna scosese clintr-un cufãr niste pãpusi si le pusese pe
capetele lor si pe fatã, îndemnându-le sã le sãrute, împãratul se mânie foarte mult si numai
interventia sotiei sale îl potoli; el dãdu ordin ca fetele sale sã meargã mai rar la bunica lor.
Theodora însãsi avea ascunse icoane în camera sa. si, odatã, bufonul palatului dãdu peste dânsa
tocmai când le scosese si le sãruta, închinându-se. El o întrebã atunci ce sunt acestea si
împãrãteasa rãspunsese: „Sunt pãpusile mele frumoase si le iubesc foarte mult" (toc KaXoc (iot)
vivia KCU ayanco taina 7toA,X,6c).
214
împãratul era atunci la masã121. Bufonul alergã la dânsul si-i spuse povestea frumoaselor pãpusi
ale împãrãtesei. Theophilos pricepu despre ce era vorba si se înfurie. El fãcu o scenã violentã
sotiei sale, dar aceasta tãgãdui cu tãrie faptul ce i se imputa si pretinse cã ceea ce bufonul luase
drept pãpusi nu era altceva decât chipul sãu si al servitoarelor vãzute ele dânsul în oglinda în fata
cãreia tocmai îsi fãcea toaleta. Theophilos se potoli si Theoclora, prinzându-1 pe bufon, îi aplicã o
bãtaie bunã, recomandându-i sã nu mai sufle altã datã vreun cuvânt despre pãpusile sale. Când
împãratul, dupã ce bãuse, aducea vorba despre incidentul petrecut, bufonul punea o mânã la gurã,
cealaltã la spate, unde luase loviturile si repeta: „Taci, taci despre pãpusi, împãrate !" (oiycc,
aiycc Ttepi TCOV vivicov, 6aai-
împãratul simtea ce mult era rãspândit în jurul sãu cultul icoanelor si ghicitorii, pe care avea
obiceiul a-i consulta, îi preziseserã ruina apropiatã a operei sale. De aceea el ceru, pe patul de
moarte, sotiei sale si lo-gothetului Theoktistos, omul puternic al domniei, jurãmânt solemn cã nu
vor schimba politica sa dupã ce va muri si cã nu se vor atinge de Patriarhul loan, prietenul si
inspiratorul sãu în opera iconoclastã, pe care, în 837, îl ridicase în fruntea Bisericii.
Mãsurile sale riguroase împotriva recalcitrantilor re-înviarã aproape timpurile lui Constantin al V-
lea. închisorile se umplurã de cãlugãri si episcopi, mãnãstirile furã prefãcute în edificii publice
civile. Zugravii de
Theoph. Cont. 91, 19-20 , ,,.
215
NICOLAE BANESCU
icoane furã mai cu seamã prigoniti cu înversunare. Ei erau obligati, sub cele mai grele pedepse, a
trata subiecte profane. Unul dintre dânsii, Lazãr, nu voi sã se supunã. Bãtut cu vergi, pus la
închisoare, cum scãpã, se apucã a zugrãvi iarãsi icoane. Theophilos porunci sã i se ardã mâinile
cu fierul înrosit; el suferi chinul si îndatã ce-si vindecã rãnile, fãcu icoana Sfântului loan
Botezãtorul. Doi frati, Theodor si Theophanes, au fost de asemenea chinuiti: li s-a înscris pe
frunte, cu fierul rosu (în iulie 836), pânã la 12 versuri iambice insultãtoare. Cu toatã aceastã
atitudine religioasã, Theophilos lãsã la Bizant o amintire de glorie si mãretie, iubirea lui de
justitie 1-a fãcut celebru, încât un Tratat din veacul al XH-lea 1-a asezat în Hades alãturi de Eac si
Minos, judecãtorii mortilor122.
4. [Restabilirea cultului icoanelor si a ortodoxiei]
Theophilos muri la 20 ianuarie 842, lãsând un fiu, pe Michail al III-lea {Betivul, 842-867), care
era atunci numai de vreo patru ani. în aceastã situatie, Theodora îsi asumã regenta, avându-i ca
sfãtuitori pe logothetul Theoctistos, pe magistrul Manuel, unchiul împãrãtesei, pe fratele ei
Bardas si pe magistros Sergios Niketiates, un unchi al împãrãtesei.
Theodora si restaurarea cultului icoanelor. Triumful ortodoxiei. Am vãzut cã Theodora
îmbrãtisase cauza icoanelor. Toti cei clin jurul ei erau de asemenea adepti ai cultului icoanelor,
aplecati, prin
122 Ch. Diehl, La legende de l'empereur T/yeopbile, SK, IV, 1931.
216
urmare, a pune capãt unui conflict inutil si primejdios, care tulburase atâta vreme pacea Bisericii.
Partidul iconoclast era încã puternic, în fruntea Bisericii, Hylilas, multi episcopi în dieceze,
armata încã era legatã de dânsul. Theodora trebui sã procedeze cu prudentã. Ea îsi iubise sotul si
se temea ca amintirea lui sã nu fie condamnatã; un an se petrecu în pregãtiri. Prelatii condamnati
ca iconoclasi furã iertati.
Theodora se hotãrî, asadar, îndatã dupã moartea sotului sãu, a se întoarce la politica religioasã a
Irenei. Pentru aceasta, trebuia mai întâi înlãturat loan Hylilas de pe Scaunul patriarhal, în care
fusese ridicat de împãratul Theophilos. El era foarte urât de adversarii partidului iconoclast, care
îl socoteau vrãjitor, supra-numindu-1 Lecanomantis. Era un om inteligent si energic, putea, prin
urmare, fi o piedicã la restabilirea cultului pe care îl prigonise. Atunci e ridicat si surghiunit într-o
mãnãstire, iar în locul sãu instalat ca patriarh un cãlugãr, Methodius (4 martie 843), care suferise
pe timpul lui Michail Bâlbâitul.
Un sinod fu adunat dupã aceea, ale cãrui acte s-au pierdut si care confirmã canoanele sinodului de
la Ni-ceea din 787 si restabili cultul icoanelor. Lucrul acesta se fãcu fãrã nici o împotrivire si fãrã
nici o violentã. Lumea pãrea obositã de o ceartã care sfâsiase societatea 100 de ani si mai bine.
Proscrisii furã rechemati, cei închisi eliberati si cinstiti ca martiri. Pe zidurile ba-silicelor apãrurã
iarãsi picturile pioase si din nou se ridicã icoana lui Christos deasupra intrãrii palatului Chalke,
mãrturie a pietãtii familiei imperiale, în sfârsit, în ziua primei Duminici a Postului, la 11 martie
843, Curtea, clerul, orasul întreg se adunarã la o ceremonie religioasã, care sãrbãtorea, cu o
deosebitã mãretie, re-
217
NICOLAK BANESCU
aducerea pãcii în Bisericã. Dupã ce toatã noaptea se rugase, cu preotii, în biserica din Blachernae,
Theodo-ra, în mijlocul episcopilor si cãlugãrilor, înconjurati de multimea entuziastã, merse într-o
procesiune solemnã, de la Blachernae pânã la Sfânta Sofia, unde aduse multumiri lui Dumnezeu.
Seara, împãrãteasa dãdu, în Palatul Sacru, un banchet prelatilor. De atunci, în amintirea acestui
mare eveniment si a împãrãtesei, Biserica ortodoxã sãrbãtoreste în fiecare an prima Duminicã a
Postului Mare K^piaicfi ir\c, 'Op'&odoîa.q, ziua. restabilirii icoanelor.
Se fãcu atunci cireptate si mortilor, se aduserã în Capitalã rãmãsitele lui Theodor din Studios si
ale Patriarhului Nikephoros, care suferiserã pentru credintã si muriserã departe, în exil. împãratul,
toatã curtea, cu lumânãri în mâini, urmarã moastele venerabile, însotiti de toatã populatia
orasului, pânã la Biserica Sfintilor Apostoli, unde furã depuse.
Iertarea lui Theophilos a fost certificatã de Methodius si sinodul sãu. Ostilitatea lui contra
icoanelor a fost iertatã de Dumnezeu. (Symeon Magister, Theophanes Continuatus, Cedrenus).
Aceastã iertare a sa e cunoscutã din trei izvoare principale, analizate de pãrintele Grumel]Ti:
1. O Aif)yr|al?, cunoscutã în trei redactãri diferite, una publicatã de Combefis (Graeco-
latinaepatrum bibliothecae novum auctarium, t. II, Paris, 1648), care a fost scrisã înainte de 1111,
data manuscrisului clin Londra (una dintre variante), cãci mai e una într-un manuscris din
Madrid.
2. Cronicile lui Symeon Magister si neophanes Continuatus, care se urcã la un singur izvor în
privinta povestirii ce ne preocupã. Ele atribuie Theodorei un discurs asupra convertirii in ex-
tremis a lui Theophilos.
Regestes des actes du pat r. byz., p. 43-44.
218
ISTOKIA IMPERIULUI BIZANTIN
3. Vita SS. Davidis, Simeonis et Georgii, care clã o poveste foarte circumstantialã. si aici se
relateazã o convertire a împãratului, care a putut fi presupusã de hagiograf pentru a face
acceptabilã indulgenta cu care a fost tratat persecutorul decedat.
Aceste trei izvoare prezintã diferit ordinea faptelor. Dupã Vita, cererea Theodorei fu adresatã
cãlugãrilor confesori înainte de alegerea lui Methodius si depunerea lui loan, dupã cronicari,
cererea se fãcu clupã alegerea lui Methodius. AvfiYT|oi<; nu precizeazã, dar îl prezintã pe
Methodius ca patriarh. Oricare ar fi divergentele, fondul e de retinut, adicã Theodora a vrut sã
garanteze memoria sotului sãu împotriva anathemei printr-o promisiune formalã a iconofililor si
acestia aufãcut-o din „economie". Este probabil cã ea a trebuit sã-si ia mãsurile ele sigurantã
înainte de scoaterea din demnitate a lui loan si promovarea lui Methodius si, de asemenea,
probabil cã dupã alegerea noului patriarh ea a luat din nou promisiunea sinodului si a sefului sãu,
înainte de a le pune la dispozitie Sfânta Sofia12'1.
Sinodul a avut loc între 4 si 11 martie 843. Izvoarele nu concordã în privinta datei. Zonaras e mai
precis în cronologia faptelor si el pune sinodul dupã alegerea lui Methodius.
S-a restabilit al VH-lea Sinod ecumenic si cultul icoanelor, anatemizând vechii eretici (Simon,
Manes, Arius, Maceclonius, Nestorius, Eutyches, Dioscor etc.) si iconoclastii (Grumel, Reges-tes,
sub nr. 416 p. 44 urm).
Episcopii iconomahi furã depusi pentru totdeauna, câtva timp dupã sinod (Grumel, Regestes, sub
nr. 422 si 423).
Leo de Thesalonic, iconomah, fu depus în virtutea aceleiasi mãsuri generale.
în martie 843, un decret comun al împãratului, patriarhului si sinodului instituia sãrbãtorirea
restabilirii icoanelor, care avea sã fie celebratã în fiecare an în prima duminicã a Postului, în
biserica Sfânta Sofia (Grumel, Regestes, sub nr. 418).
Grumel, op. cit., p. 43-44.
219
NICOLAE 13ANESCU
Astfel se încheia definitiv cearta pentru icoane, care tulburase imperiul mai bine de o sutã de ani.
Pentru marea sa operã, Theodorafu canonizatã de Biserica orientalã. Ea obtinuse din partea
Pãrintilor Bisericii si iertarea lui Theophilos, declarând cã în ultimele sale momente ar fi sãrutat
icoanele, încredintându-si astfel, ca bun crestin, sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Timp de o
sãptãmânã, în toate bisericile Capitalei se fãcuserã rugãciuni pentru mântuirea sufletului
împãratului iconoclast.
Din punctul de vedere al dogmelor, Biserica repurtase, desigur, o victorie desãvârsitã; clar din
punctul de vedere al libertãtii sale, pe care am vãzut cum o sustinuse Theodor Studitul si altii, ea
fusese biruitã-. Biserica a trebuit sã renunte la veleitãtile sale de neatârnare, pe care le manifestase
în acest timp, si rãmase, fatã de stat, într-o supunere absolutã. Autoritatea imperialã se exercita de
acum deplin în materie religioasã si acesta a fost rodul politicii împãratilor iconoclasti.
c.
[OFENSIVA EXTERNÃ sI MISIONARÃ]
1. Michail allll-lea
Pentru domnia noului împãrat, minor la moartea tatãlui sãu, se deschideau noi orizonturi politice
si misionare. Sã aruncãm acum o privire asupra politicii externe a imperiului, în timpul acesta.
In Sicilia, situatia se agrava. Sub marele aglabit Abu'l Abbas Mohammed I (841-856), africanii
luarã definitiv Messina (842); Leontinoi cãzu în mâinile lor la 847, apoi Butera, Enna
(Castrogiovanni), Netos în anii urmãtori. Crestinii din Sicilia îsi gãsirã de acum refugiul în
Calabria si Peloponez.
împotriva tinuturilor slavizate sie Peloponezului, imperiul interveni cu multã energie. Triburile
slave cele mai sãlbatice si mai rãzboinice, milingii si ezeritii - oi MiA.r|yyoi, oi 'Eêpîrai - care
locuiau pe coastele Taygetului, sau, cum i se zicea atunci, rievTa5cxKTuA,o<;, care se lasã
prãpãstios spre mare, nu furã adusi la completã supunere, ca celelalte, dar constrânsi la plata unui
tribut. Theoktistos Biyennios fusese numit strateg al Peloponezului, si în 849 el izbuti, cu ajutorul
unei armate puternice, a-i aduce la ascultare.
împotriva califatului de Bagdad, imperiul fu mai fericit decât fatã de arabii din Apus. încercarea
urmasului lui Mutassim - Watiq - de a ataca pe mare cu
221
NICOLAE BANESCU
o flotã puternicã dãdu gres, flota fiindu-i nimicitã ele o furtunã. Pe uscat, luptele de frontierã, în
Cilicia, nu avurã niciodatã un caracter hotãrâtor. Dupã restabilirea icoanelor, Theoktistos,
logothetul, conduse o flotã contra Cretei, clar n-avu succes, în 844 fu bãtut si pe uscat, la
Mauropotamos, o apã care se varsã în Bosfor. Totusi, dificultãtile interne ale urmasilor lui
Mutasim îi silesc la pace (845-846).
în 853 o flotã bizantinã atacã Egiptul, ia cu asalt Damietta la gurile Nilului, o arcle si se retrage.
Era un mare act de curaj.
Din nefericire, vederile înguste ale împãrãtesei zeloase de crestinism aduserã în propriile sale
provincii din Asia noi partizani arabilor, în tinuturile .de frontierã ale Asiei, cãtre Muntii Taurus si
cãtre Eufrat, locuiau paulichianii, o sectã ereticã fatã de crestinismul oficial. Ei admiteau Treimea,
dar nu credeau în natura umanã a lui Christos si respingeau, prin urmare, Patimile si Rãstignirea
ca o simplã aparentã, învãtãtura lor teologicã se mãrginea la cele patru Evanghelii, la cele 14
Epistole ale lui Pavel, la ale lui lacob, loan si Iuda si la Faptele Apostolilor, înlãturau, prin
urmare, Vechiul Testament si cele douã Epistole catolice ale Apostolului Petru. Ei n-aveau o
ierarhie a Bisericii, numai niste interpreti ai Scripturilor, care nu se deosebeau printr-un port
special de restul oamenilor. Ei nu admiteau apoi nici un semn exterior al adoratiei religioase, nici
icoane, nici cruce, nici moaste sfinte, nici botez, nici cuminecãturã. Prin aceasta, paulichianii erau
prin urmare adversarii cultului icoanelor. Ei fuseserã prigoniti mai înainte si multi trecuserã la
arabi. O parte
dintr-însii fuseserã strãmutati de Constantin al V-lea în Thracia. Acum, sub Theodora, se
dezlãntuirã iarãsi prigonirile împotriva acestor eretici care alcãtuiau ele fapt un puternic cordon
de rezistentã împotriva arabilor. Comisari împãrãtesti furã trimisi în provinciile asiatice, pentru a-
i supune la ortodoxie si acestia procedarã cu ultima energie împotriva recalcitrantilor, ceea ce avu
drept urmare faptul cã cei mai multi cãutau un refugiu la arabii din Melitene. Ei îsi aflarã un sef
în persoana lui Carbeas, un ofiter din armata anatolicã si, cu ajutorul arabilor, se întãresc în
Tephrike, o cetate de granitã, la apus de Melitene, de unde vreme îndelungatã se vor arunca
asupra provinciilor bizantine, prãdând si pustiind.
Adevãratul stãpân al Imperiului era acum Bardas, fratele Theodorei, un om capabil, dar fãrã nici
un scrupul. El stiuse sã scape de concurenta jenantã a lui Theoktistos, si ministrul atotputernic al
Theodorei fu ucis prin intrigile lui Bardas, din ordinele lui Michail al III-lea. Curând dupã aceea,
el stiu de asemenea sã-1 îndepãrteze pe împãrat de Theodora, care, în 856, fu silitã sã se retragã
din viata publicã. De acum, în fruntea imperiului rãmâne Michail singur (857-867), o jucãrie în
mâinile lui Bardas. Cronicile (Genesius, Theophanes Continuatus) ni-1 înfãtiseazã sub cele mai
negre culori, lucru explicabil, în parte, prin caracterul oficial al acestor cronici. Ele trebuiau sã
steargã amintirea crimei comise de întemeietorul dinastiei macedonene, mosul
Porphyrogennetului. Bardas, pentru a-1 stãpâni, îi mãguli toate slãbiciunile si-i încuraja toate
viciile. Capitala asistã acum la toate nebuniile tânãru-
223
NICOLAE BANESCU
lui încoronat, care nu se sfia a înjosi demnitatea tronului prin actele cele mai respingãtoare.
Odatã, pe stradã, îmbrãcat în hainele de patriarh si înconjurat de tovarãsii sãi de petrecere, care-i
înfãtisau pe episcopi în odãjdii, întâlni cortegiul patriarhului Ignatios, pe care îl însoti cu cântece
rusinoase, în public, parodiin-du-1. Bardas nu-1 putea suferi pe Patriarh, care îl ex-clusese din
comunitatea Bisericii pentru imoralitatea sa. El unelti pe lângã Michail si, cãtre sfârsitul anului
857, Ignatios fu depus de pe scaunul sãu si surghiunit într-o insulã din Marmara (Terebinthon).
Dar informatii de altã ordine ni-1 aratã ca pe un rãzboinic si administrator dintre cei mai buni. N-
a fost un mare suveran, dar a avut însusiri de general, a condus armata personal si s-a ostenit
pentru apãrarea imperiului1551.
El obtinu mari succese contra arabilor în Asia. în anul 856, Petronas conduse o expeditie pânã la
Amida, fiind biruitor, iar în 859, Bardas si împãratul întreprind o expeditie la Samosata.
La 863, emirul de Melitene, Omar (Omar-ibn-Ubei'd-Allah-al-Akta), fãcuse o incursiune
prãdalnicã si luase cetatea Amisos (Samsun). împãratul îl trimite atunci asupra lui pe Petronas,
strategul themei Tharakesienilor. Acesta îl încercuieste pe emir în-tr-un loc, în câmpia Amisiakon
si-i zdrobeste cu totul pe arabi, Omar însusi cãzând în luptã.
Ecoul acestor lupte e trecut în epopeea nationalã bizantinã Di-genis Akritas, cum a probat-o H.
Gregoire, cu multã ingeniozitate, în studiul sãu intitulat Michel III et Basile le Macedonien dans
Ies inscriptions d'Ancyre, publicat în „Byzantion", V (1929-1930), 327-346. Autorul lui Digenis
s-a inspirat din cronicari.
Inscriptiile aflate la Ankyra, pe pietre din citadelã, publicate de Jerphanion, în „Mei. de l'Univ. St.
Joseph" (Beyrouth), 13 (1928), pãstreazã numele lui Michail al III-lea si al favoritului sãu
Basilios, viitorul împãrat. Pe una dintre acestea stã scris:
224
(ieyâA.ou (3a0iXecoq jioXoc ta ETI, iar pe cealaltã: KE' B0' TO ao bou\o pccaiAeio
aitai?apoKav5i5d-co (.sic !).
Erau pe turnul sud-vest al fortãretei puternice, restaurat în 859 de acest împãrat. La 838, fusese
distrusã, ca Amorion, de calif, iar Michail al IlI-lea o refãcu.
Cât despre titlul de (xeyaq âaaiAe'oq pe care-1 poartã Michail al IlI-lea, singur între împãrati, cãci
nu-1 mai aflãm, oficial, nici înainte de dânsul nici dupã el, H. Gregoire îl explicã foarte seducãtor,
prin aceea cã, dupã pacea încheiatã de Michail I la 812 cu Carol cel Mare, titlul de âocaiêtx; i s-a
recunoscut împãratului roman din Apus si s-a respectat pânã la Basilios I, în anul 872, când s-a
fãcut ruptura, în acest interval, se recunoscuse egalitatea celor doi Augusti, numai la 855, fatã de
slabul Ludovic al II-lea, oficialitatea bizantinã a gãsit momentul de a revoca umilitoarea concesie
fãcutã în 812. Pentru a însemna superioritatea incontestabilã a Bizantului asupra Romei
agonizante, ca si a lui Michail al IH-lea asupra slabului Ludovic, ea a cãutat sã-1 distingã pe
puternicul basileus din Orient de acela mai slab din Occident prin epitetul de ]aeyac;. Contra
acestei opinii au fost Dolger, Os-trogorsky - rezultã din discutia purtatã cã titlul acesta e dat în
genere împãratului principal, spre a-1 deosebi de asociatii sãi, sau si unui membru al colegiului
imperial, devenit singur suveran prin disparitia colegilor sãi - asa e cazul lui Constantin al IlI-lea,
în toamna anului 641.
Reabilitarea lui se datoreazã mai ales cercetãrilor din urmã ale lui Gregoire (Etudes sur le
neuvieme siecle, „Byzantion", 8 [1933D, Michel III et Basile le Macedonien dans Ies inscriptions
d'Ancyre, „Byzantion", 5 (1929).
2. [Bizantul si începuturile Rusiei. Varegii rusi]
în timpul domniei lui Michail al IlI-lea se întâm-plajã evenimente de cea mai mare însemnãtate.
într-una din zilele lui iunie 860, apar înaintea capitalei, pentru întâia oarã, varegii rusi, în 200 de
luntri,
225
NICOLAE BANESCU
mânate de un vânt favorabil. Bizantinii fãceau astfel cunostintã cu alt neam slav, care trebuia sã
aibã mai apoi un loc însemnat în istoria lor. Ei veneau din imensele stepe ale Rusiei, de unde, pe
Nipru, coborau în Pontul Euxin. Am vãzut cã toate popoarele care nãvãliserã în Imperiul bizantin
treceau, pustiind, prin pãrtile sudice ale Rusiei de azi; interiorul acestei tãri rãmânea însã neatins.
Acolo locuiau popoare de origine indogermanicã, slavi si letoni. Patria primitivã a slavilor e
nesigurã. Cea mai veche locuintã cunoscutã a lor e regiunea de la vestul Carpatilor, de la Vistula
la Niprul mijlociu, de unde popoarele acestea se îm-prãstiarã în mai multe pãrti. La nord si în
Rãsãritul depãrtat, ei se atingeau cu populatii ele origine finnicã, imigratã din Asia. Cãtre sfârsitul
veacului al V-lea, slavii ajunseserã la Elba, se asezaserã în Boemia si Mora-via si pãtrunseserã la
Dunãre, în Carinthia si Istria. Alte triburi umpluserã, cum am vãzut, Peninsula Balcanicã,
rãzbãtând pânã în Peloponez si întemeiaserã cu încetul stãpâniri mai statornice în Croatia si
Serbia. Ungurii se asezarã mai târziu ca un cui între slavii de Nord si cei de Sud, pe care îi va
despãrti încã si religia, cãci polonii trec în veacul al X-lea la religia catolicã si prin aceasta în
cercul ele influentã al Occidentului european.
în explicarea numelui de varegi, varangi (BcxpaYY°0, care ajunserã pânã în Bizant, servind în
armata bizantinã, nationalismul exagerat al rusilor a vrut sã vadã în ei slavi sau lituanieni. Dar
Thomsenm a dovedit cã ei erau scandinavi. Aceasta se con-
125 Ruska Rikets gnmdlaeggning genom Skandinaverna, Stoc-kholm 1883, ed. engl.
226
firmã si prin manuscrisul descoperit de Vasiljievskij, Cecaumeni strategicon, în care Harald,

fratele lui Olaf cel Sfânt si fiul scandinavului Sigurã Syr, care veni la Constantinopol, e numit:
'ApâXTTjt; 6ccciA,ECo<; Bapayyiac;...an6q: Varangia = Norvegia126. Bâpayyoi derivã de la
turc; warmak, barmak, pârtie, waran, înseamnã „a merge, a colinda"-'. Numele s-a dat piratilor
scandinavi la sfârsitul sec. VIII de bulgarii de pe Volga si s-a încetãtenit apoi si la Kiev. Tot asa
Kot>X7iiyyoi e traducerea turcã a scandinavului Sãekonungar, Kolbjag (rege de mare).
Rusii au fost întemeietorii celui mai puternic stat slav si este un fapt însemnat cã cele dintâi
elemente ale acestui stat au venit de la un popor germanic.
Se stie astãzi cã de la Marea Neagrã si de la Caspica o mare activitate de comert strãbãtea în susul
apelor, prin tara Chazarilor. Asia mahomedanã, mai ales Tur-chestanul si Persia de Nord, fãcea
încã din veacul al VUI-lea negot, în susul Volgãi, prin orasul chazar Itii (Atei, Astrachan). Mai
departe, pe cursul ele sus al fluviului, negotul acesta îl primeau bulgarii de pe Volga, la care
veneau caravane din Buchara si care se aflau în legãturi cu Nordul depãrtat, cu populatiile finnice
de la gurile Dvinei si Peciorei. Acolo veneau adesea corãbii scandinave, dupã negot si piraterie.
Dar legãturile comerciale cele mai înseninate se îndreptau de la Volga si afluentii sãi superiori
cãtre Marea Balticã, trecând, prin insulele Gotland si Bornholm în Suedia si pe coastele de sud,
slavice, ale Balticei. Comer-
126 v. L. Leger, Chronique dite de Nestor, Paris, 1884, index chronol., s.v. Varegues.
12" I. Brutzkus, Die „ Warjager" und „Kolbjager", SK, 7 (1935), 81-102.
227
tul acesta oriental-arab înflori de la sfârsitul veacului al Vll-lea pânã în veacul al Xl-lea, o
dovedesc multimea monedelor descoperite în aceste pãrti ale Rusiei.
Dar piata cea mare, care mijlocea comertul între Volga si Baltica, era Novgorod, situat la
miazãnoapte de lacul Ilmen. Acolo ajungea un alt drum de comert, foarte însemnat si folosit mai
cu seamã de bizantini. Acestia veneau din Marea Neagrã pe Nistru, în Polonia si de acolo mai
departe, dar veneau mai cu seamã pe Nipru. Kievul, atunci supus chazarilor, ajunse un emporium
mondial. Aici veneau negutãtorii greci. Ei cumpãrau blãnuri si sclavi, lânã, cearã, miere si
aduceau obiecte de lux, tesãturi, vin, fructe, aur, argint. De la Kiev, drumul ducea în susul apei la
Smolensk, de unde, dupã ce se strãbãtea o micã bucatã de tarã, ajungea la Dvina si apoi, pe cursul
râului Lovat, la Novgorod. De aici, cursul râului Volchov ducea la lacul Ladoga, din care
corãbiile treceau, pe apa largã a Ne vei, în Marea Balticã.
Drumurile de comert se fãceau, desigur, si de la nord la sud, prin aceleasi puncte. Scandinavii
erau cunoscuti în pãrtile acestea. Ei veneau la triburile slave de aici si mijloceau comertul cu
bizantinii.
Energia impetuoasã care-i împinse pe oamenii Nordului în afarã, cu începere din veacul al VUI-
lea, se simti si în locurile acestea. Ei ajunserã în golfurile finnice, puserã piciorul si la lacul
Ladoga. Suedezii de peste Mare trebuie sã fi trecut aici.
Fiindcã în limba nordicã oamenii din suita conducãtorului, care se îndatorau a-i fi credinciosi, se
chemau Waringi sau Waregi, slavii primirã aceastã denumire pentru acesti rãzboinici strãini. Ea fu
cunos-
228
cutã si la bizantini, cãci multi fii ai Nordului ajunserã pânã la Constantinopol, unde se înrolau în
armatã. Locuitorii Suediei se numeau însã, cu un cuvânt împrumutat de la finni, „Ros", rusi, si
numirea aceasta se extinse apoi la statul ce se creeazã acum în Rusia si la poporul rus.
Orase mici comerciale existau de mult timp în Rusia, si atâta timp când ungurii nu erau între Don
si Nipru, ele puturã face comertul cu Bizantul nesupãrati, favorizat de chazari, care avurã un stat
puternic organizat. Când venirã ungurii, orasele începurã a se îngriji de apãrarea lor. Atunci se
întãrirã cu ziduri si de la adãpostul întãriturilor se fãcea comertul, apãrat în contra oricãrui atac.
La începutul veacului al IX-lea începurã a veni pe apele Rusiei companii de suedezi
întreprinzãtori, asa-numitii waringi, cãlãtorind în bande armate la Bizant pentru comert. Ei
ajunserã în serviciul oraselor rusesti, gãrzi mercenare pentru caravanele comerciale.
Orasele fortificate rusesti care dispuneau de o asemenea fortã armatã se dezvoltarã cu timpul în
mici state. Locuitorii oraselor mici vecine si satelor gravitarã cãtre aceste centre si asa se ridicã
întâiul stat-oras rusesc, vo-losti. La început au fost republici, apoi multe principate.
Aceste cetãti-state nu erau întemeiate pe bazã de rasã. Majoritatea lor erau compuse din diferite
triburi sau pãrti de triburi. Vo-losta Kievului juca în curând rolul cel mai însemnat dintre toate
aceste voloste. Ea ajunse centrul comertului rus.
Germenii statului de Kiev sunt foarte vechi. Hrusevsky asazã organizarea unei armate si a puterii
granitelor de Kiev mai vechi decât începutul veacului al VUI-lea. E o exagerare. Dar nu ne putem
îndoi cã statul independent de Kiev exista la începutul veacului al IX-lea. Ei fãceau acum
incursiuni de piraterie pe
229
NICOLAE BANF.SCU
coastele Mãrii Negre (izvoarele timpului îi mentioneazã). Numele de Rusia a fost dat prima oarã
tãrii Kievului, si apoi tuturor tinuturilor (volostf), unite sub sceptrul Printului de Kiev.
Relatiile scandinavilor cu Europa Orientalã erau vechi, ele dateazã clin epoca preistoricã. Slãbite
în epoca migratiilor, aceste relatii devin iarãsi active în secolele VIII-IX, datoritã comertului
Europei Orientale cu califatul (noilor conditii economice create de comertul califatului cu pãrtile
acestea ale Europei). Colonizarea normandã se rãspândi în aceste pãrti, ea fondeazã orase-cetãti
pe fluvii.
în veacul al IX-lea, scandinavii ajung la Marea Neagrã si întemeiazã un principat la Tmutorokan,
„insula rusã" ele care vorbesc izvoarele orientale.
în prima jumãtate a secolului al IX-lea, în regiunea Ilmen începe fuziunea centrelor varege,
înconjurate de regiunile tributare lor, într-un mare principat. Acest proces se terminã prin
fundarea principatului lui Rurik la Novgorod, cãtre anul 860. La începutul jumãtãtii a doua a
secolului al IX-lea, trupele Rusiei septentrionale nãvãlirã în regiunea Niprului, îi împinserã pe
chazari cãtre Orient si se stabilirã la Kiev, începând a organiza triburile vecine într-o nouã unitate
politicã, cea mai însemnatã. Mai târziu, aceastã Rusie meridionalã îsi întinse puterea sa asupra
Rusiei de nord din Novgorod si a celei din Tmutorokan.
Unitatea politicã a tuturor regiunilor ruse o fãcea la finele secolului al X-lea, probabil, Vladimir
cel Sfânt.
V.A. Mosin numeste epoca de dinaintea acestui moment „perioada normandã a istoriei ruse"lls.
™ V.A. Mosin, Normanzii în Europa Orientalã si originea Ru-szez(sârb.), BS1, III (193D, p. 285-
307.
230
în Crestinismul în Rusia înainte de Sf. Vladimir™, Mosin cautã sã dovedeascã existenta unui
cnezat ru-so-normandm peninsula Taman, care ar fi cel despre care vorbesc izvoarele orientale în
veacul al IX-lea, ca situat pe o insulã în apropierea statului chazar. Autorul socoteste Tmutorokan,
în acea epocã, o colonizare varegã.
De aici ar fi plecat campaniile rusesti din 912, 943/944 si chiar expeditia din 860. Dar pãrerea
aceasta schwebt in der Luft, chiar autorul scrie cã nici un izvor nu atestã existenta acestui cnezat,
el se întemeiazã doar pe expansiunea normandã, care, în acea epocã, a colonizat Rãsãritul
european.
Originea Rusiei™. Nici un critic competent nu se îndoieste acum cã rusii, care au întemeiat
statele la Novgorod si Kiev, au supus triburile slave si le-au organizat într-o putere politicã - care,
în scurt timp, au fãcut Rusia - au fost de origine scandinavã sau norvegianã. Deci, nu mai e
necesar sã tratãm aceastã materie pe larg, ca pe o chestiune disputatã: e de ajuns a constata pe
scurt cea mai importantã probã. Proba este ele fapt de nebiruit130.
(1) Scriitorii timpurii care-i mentioneazã pe nisî atestã identitatea lor cu scandinavii sau
normanzii. Prima stire în Annales Bertiniani la anul 839 (Pertz, MGH, I, 484), Rhos vocari
dicebant... comperit eos gentis esse Sueonum. Liutprand (Antapodosiss, V 19)
129 „Vladimirskij Sbornik" (988-1938), Beograd 1938, p. 7-8.
130 Buiy, ed. Gibbon, Decline and Fãli, voi. VI Appendix n. 14.
231
NICOLAE BANESCU
spune cã ei erau normanzi (nos vero a positione loci nominamus Nordmannos). Cronica lui
„Nestor" îi identificã cu varangii sau îi socoteste ca apartinând semintiei varege; si varegii în
sensul propriu si original al cuvântului înseamnã scandinavi131.
Continuarea lui Georgios Monachos (Symeon Ma-gister) stabileste mai mult general si mai putin
exact originea lor germanã (= Theophanes Continuatus, p. 423, Bonn, LK Opctyycov yevotx;).
(2) Rusii vorbeau norvegiana, nu slavona. Aceasta e probatã de cap. 9 din De adm. imp., unde
limbile rusã si slavonã sunt distinse OPcocncrd si ZKA,a6ivicm), si numele ruse ale cataractei
sunt învederat scandinave (v. n. 15).
(3) Numele primilor principi rusi si numele semnatarilor primelor tratate rusesti sunt norvegiene.
Riurik e vechiul norvegian Hruerikr; Oleg e Helgi; Olga, Hel-
131 V. nota 58 a lui Bury, la p. 155, din Gibbon, Decline and Fãli, v. VI: în sensul initial al
cuvântului, varegi înseamnã scandinavi, în cronica lui Nestor Marea Balticã e marea variazi-lor.
încercãri fãrã sfârsit au fost fãcute, mai cu seamã de învãtatii rusi sã gãseascã altã identificare
(astfel cu khazari, slavi, finni); dar toate aceste încercãri au fost în mod eminent fãrã succes,
întelesul geografic al Varangiei a fost în mod clar exprimat într-un pasaj din cartea de sfaturi
anexatã la Strategicon al lui Kekaume-nos. în § 246 (ed. Vasilievskij-Jernstedt), Harald-Hardrada
e numit „fiu al regelui Varangiei", adicã al Norvegiei. Formarea gãrzii varegilor la Constantinopol
si includerea în ea a altor teutoni (danezi, englezi etc.), duce la o extensie a întelesului cuvântului
varegi de la limitarea lui originalã la norvegieni sau scandinavi. Schaffarik derivã numele de la
vara, vaere. întelesul ar fi foederati.
232
ga; Igor, înger la Liutprand, e Ingvarr. Boierii care sunt numiti în tratatul din 912 (Nestor) sunt de
asemenea cu nume suedeze si norvegiene. Exemple la Buiy. Tot astfel, mare parte din nume în
tratatul din 945, sunt scandinave.
(4) Numele finnic pentru Suedia e Ruotsi, estonian e Rots. si greu am evita sã identificãm acest
nume cu numele de Russia, vechiul slavon Rous, greceste 'Fox;. Numele (nici finnic, nici slavon)
e derivat de Thom-sen din scandinavul rods (rods-menn = vagabond, pirat, vâslas).
Astfel, opinia curentã care a prevalat când rusii apãreau întâia oarã pe scena istoriei, evidenta
limbilor, evidenta numelor lor si supravietuirea vechiului sens al numelui rus în finnicã concurã în
a stabili originea scandinavã a rusilor1".
Cataractele Niprului. în cap. 9 al tratatului sãu De adm. imp., Const. Porphyrogennetos1571 dã o
interesantã descriere a drumului negustorilor rusi din Nov-gorod (Ne6oYocp5d<;) la
Constantinopol, prin Kiev si pe Nipru, si enumera cataractele fluviului, dând în fiecare caz atât
numele sãu rus, cât si slavon. Pasajul e foarte important, pentru cã el aratã cã limba pe care
Constantin o întelege prin rusã OPcocncm) era scandinavã, si nu slavã. Vilhelm Thomsen din
Copenhaga, în ale sale „Ilchester Lectures" asupra „Relatiilor dintre
132 Izvor însemnat: V. Thomsen, The Relations between An-cient Russia and Scandinavia, and
the Origin ofthe Russian State, (Ilchester Lectures), 1877; apoi E. Kunik, Die Berufung der
swedischen Rodsen durch die Finnen und Slaven, 1844.
233
NJCOLAE HÂNF.SCU
vechea Rusie si Scandinavia si originea statului rus" (1877), a dat un excelent comentariu.
a. Prima cataractã e numitã Essupe CEa<jov>7rn), în ambele limbi cu sensul neadormitã (\\.i\
Koiiaâa'dai). Cele douã nume sunau asemenea lui Constantin. Slava pentru „a nu dormi", ne spi
(si poate eaco'OTrn e o gresealã pentru veacoxmfj), si prof. Thomsen aratã cã notiunea
corespunzãtoare în vechea norvegianã e so-feigi sau sofattu. Aceasta nu e prea satisfãcãtoare.
b. A doua cataractã e în ruseste (a) Ulvorsi (Oi)A,6opoi) si în slavã (b) Ostrovuniprach
COaTpo6ox>-viîipa%), cu sensul: insulita cãderii, (a) = holm-fors, (b) = ostrov'niiprag (cãderea
insulitei).
c. A treia cãdere de apã e numitã Gelandri (Fe-/Uxv5pi), care în slavã înseamnã zgomotul
cãderii. Numai un nume e dat si se zice a fi slav. Dar el reprezintã evident participiul norvegian
gellandi, „rãsunãtorul", încât numele slav (probabil aproape acelasi cu numele modern zvonets cu
acelasi înteles) e omis. Formula uzualã a lui Constantin este: pcocncm |iLv...aK?ia6ivioTi 5e; dar
aici ea se schimbã. Bury sugereazã cã t^tvitq ori a$iviT<; sau ceva cam la fel, a fost lãsat afarã
dupã 0K/>ia6ivicrd.
d. A patra cãdere de apã & Aeifor ('Aeupop) în rusã si Neasit (NEaafit) în slavonã, numitã asa,
spune Constantin, fiindcã pelicanii îsi fac cuibul lor în piatrã. Vechiul slav pentru pelican seamãnã
cu NeaofiT, dar cãderea nu poate fi numitã pelican. Aceasta trebuie sã fie o interpretare gresitã.
Thomsen sugereazã foarte ingenios cã adevãratul nume corespunde modernului nenasitets si
înseamnã nesãtiosul, un nume potrivit
234
acestei cãderi, în timp ce Aeifor înseamnã totdeauna pripit, mereu grãbit.

e. A cincea cataractã e Varuforos (Bapoiôpoc;) în rusã, Vulneprach (Boi)/Wri7i:p6cx) în slavã;
„pentru cã formeazã un mare lac", sau, clacã citim 8ivr|v în loc ele >d|avnv, „pentru cã formeazã
un mare vârtej".
f. A sasea e Leanti (Aedvn) ruseste, Verutze (Be-pccut^ri) în limba slavã, însemnând „clocotul
apei" (6pdajj,a vepou). Verutze este evident din v'rieti, a fierbe. Thomsen explicã Leanti ca
participiul lui hlae-jandi, râsete, în acest caz, sensul celor douã nume nu e identic, zice Bury. Noi
credem cã da, cãci clacã hlaejandi înseamnã: hohotind de râs, în cazul nostru Leanti poate sã
însemne hohotindul, cel în hohote.
g. A saptea e Strukun (lTpo\)KO\)v) ruseste, Napre-ze (Na7cpe^f|) în slavã, însemnând o cãdere
micã. Thomsen identificã Strukun cu norveg. strok, suedezul struk, un curent repede (în special
unde e strâmt, cum e cazul acestei cãderi) si sugereazã cã numele slav poate fi în legãturã cu brz,
viu, iute. Bury bãnuieste cã (Na-)7tpe^f| reprezintã un diminutiv din porog, prag (cãdere ele apã).
In chipul acesta ajung varegii de la Kiev, în iunie 860, pânã în Propontis si dinaintea
Constantinopolu-lui. S-a crezut multã vreme cã aceastã expeditie a avut loc în 865-866. Dar în
1894, Fr. Cumont a tipãrit o scurtã cronicã anonimã, care ne dã data exactã a expeditiei, 18 iunie
860"3. C. de Boor^5'1, confruntând
133 A publicat-o în Anecdota Bruxellemia, I Croniques byz. du Ms. 11376, Gând, 1894.
134 Der Angriff der Rhos auf Byzanz, BZ IV (1895) 445-466.
235
NICOLAE 13ANESCU
aceastã stire cu datele altor izvoare, probeazã exactitatea ei. Michail al III-lea se afla într-o
expeditie împotriva arabilor când fu înstiintat de cãtre Oryphas, amiralul cãruia îi încredintase
apãrarea Capitalei, cã 200 de corãbii rusesti pãtrunseserã în Propontis, dupã ce prãdaserã coastele
Pontului Euxin si amenintau Capitala. Michail al III-lea se întoarse atunci înapoi, în
Constantinopol, dar rusii nu îndrãznirã sã atace si se retraserã, înclreptându-se cãtre locurile lor,
distrusi în
parte de o furtunã.
Urmasul lui Ruric, Oleg, va veni si el în anul 907 dinaintea Constantinopolului (chiar dacã H.
Gregoire neagã acest lucru), încheind un tratat de comert. Igor va conduce apoi iarãsi o flotã la
Constantinopol, în 941, dar ea va fi nimicitã ele focul grecesc. Mereu vom întâlni de acum înainte
acest popor în destinele Imperiului bizantin, ele la care va lua credinta, cultura si organizarea
politicã.
3. [Misiunea kyrillo-methodianã]
Dar faptul cel mai însemnat în aceastã epocã e actiunea misionarilor crestini, prin care Bizantul se
despãgubeste de pierderile suferite pe urmele Islamului în Asia si Africa si câstigã pentru
crestinism popoare slavice si din regiunile nordice ale Pontului.
Cei mai de seamã dintre misionarii greci din acea vreme sunt fratii Methodius si Constantin
„Filosoful" (mai târziu Kyrillos, când, înaintea mortii, fãcu fãgãduinta solemnã a cãlugãrului). Ei
erau fiii unui grec din Thessalonic, Leon, un ofiter ele rang înalt (drungarios). Constantin, cel mai
tânãr, aplecat spre
236
viata contemplativã, primise o educatie aleasã, împreunã cu tânãrul Michail al III-lea, avându-i ca
profesori pe cei mai învãtati oameni ai veacului, pe loan Gra-maticos, Leon Filosoful si Photios,
promovat mai târziu patriarh. Dupã ce intrã în cler, se retrage într-o mãnãstire din Muntele
Olympos, unde mai târziu avea sã vinã si fratele sãu mai mare, care de asemenea renuntã la lume.
în Thessalonic, Constantin învãtase bine limba slavilor vecini. In al Vl-lea deceniu al veacului al
IX-lea, el întreprinsese cu izbândã convertirea populatiilor din regiunea fluviului Axios, la vest de
Thessalonic, apoi amândoi fratii furã trimisi, la cererea haganului, în tara chazarilor, unde
pãtrunseserã în masã evrei si musulmani, care fãceau acolo operã de misionarism. Constantin
discutã, la Curtea haganului, cu teologii iudei si musulmani si-1 convinse pe hagan pentru
crestinism.
Misiunile religioase au fost de multã vreme o armã a influentei Bizantului asupra popoarelor
barbare. Am vãzut ce actiune vastã a întreprins lustinian I în aceastã directie. Urmasii sãi au
continuat aceastã politicã. Asezat între cele douã lumi, Bizantul a fost punctul de atractie al
barbarilor din Orient si Occident; pentru a-i domina, el a cãutat sã-i atragã la crestinism; prin
ierarhia religioasã, intrau în sfera influentei imperiului; acesta putea sã trateze cu dânsii mai usor
fiind crestini.
Cu popoarele slave din sud, imperiul a avut, cum am vãzut, de mult timp astfel de legãturi. O
traditie veche istoricã a fãcut sã se creadã cã în a doua jumãtate a veacului al IX-lea s-a exercitat
influenta religioasã a Bizantului asupra slavilor, cu convertirea lor prin fratii Constantin si
Methodius. în realitate, aceastã influentã se exercita ele multi ani printre slavi. Kuvrat fusese
botezat de Heraclius. în populatia târâtã captivã de Kuvrat se aflau crestini care rãspândeau
credinta printre bulgari. Omurtag ucisese din
237
N1COLAE BANF.SCU
aceastã cauzã patru episcopi, printre care pe Manuel, episcopul Adrianopolului. Fiul lui Omurtag,
Enravota, fu convertit la crestinism si pieri ucis de Malamir.
Heraclius ceruse papei preoti si misionari pentru a-i crestina pe slavii Dalmatiei si Croatiei.
Printul lor, Vojnomir, se boteazã la începutul veacului al IX-lea. Narentanii, cei mai refractari
ideilor crestine, suferiserã totusi influente crestine în acea epocã. Ambasadori ai lor se botezaserã
cãtre 830 la Venetia.
Bizantinii aveau si alte mijloace ca instrument ele propagandã. Ei se servirã mai ales de armatã.
Sistemul asa-zisilor foederati, inventat de Roma si adoptat de Bizant, era un mijloc de
prozelitism, în armatã, barbarii gãseau un mediu crestin si sufereau influenta lui.
La slavii din Asia, propaganda se rãspândi de asemenea, în veacul al VH-lea gãsim în eparhia
Bithyniei un episcopat pentru slavii acestei regiuni, legat de mitropolia Niceei. si pentru
convertirea slavilor din Peloponez se întrebuintarã aceleasi mijloace. Dupã expeditia neizbutitã a
slavilor contra orasului Patras, împãratul Ni-kephoros supuse triburile slave bisericii Sf. Andrei
din acest oras. Patras deveni o mitropolie, avându-i sufragani pe episcopii de Me-thone,
Lacedemonia si Corone. Ea fãcu, ajutând si colonizãrile, ca aceste populatii slave sã-si piardã
caracterul national.
Expeditia rusilor din 860 fu însã decisivã pentru aceastã politicã de propagandã religioasã a
Bizantului asupra populatiei din regiunea Pontului. Imperiul întelese cã nu trebuie sã lase
primejdia ce venise din aceste pãrti sã se repete. si atunci începu opera de propagandã a Bisericii
în rândul populatiei din Crimeea si din jurul ei. Era pentru Bizant de o importantã mare sã-si
fortifice pozitiile la Marea Neagrã, în prima linie, trebuiau întãrite legãturile ce-1 uneau cu
haganul chazarilor. Atunci plecã într-acolo misiunea în fruntea cãreia se afla Constantin, însotit de
fratele sãu Methodius, la sfârsitul anului 860 sau începutul lui 861.
Viata lui Constantin ne povesteste cã haganul a trimis o ambasadã la Constantinopol, cerându-i
împãratului un preot capabil a discuta cu evreii si musulmanii.
Am vãzut ce raporturi amicale avea imperiul cu acest popor. Theophilos îl trimisese la chazari pe
Petronas, cumnatul sãu, ca
238
sã le ridice pe Don cetatea Sarkel, spre a-i apãra de pecenegi. Numeroase colonii evreiesti se
stabiliserã acolo si lucrau sã-1 câstige pe hagan si consilierii sãi pentru credinta lor. Islamul însã
pãtrunsese la chazari, de aceea haganul ceru la Constantinopol sã i se trimitã un literat care sã
discute cu evreii si musulmanii si sã explice doctrina crestinã, fiindcã poporul sãu, în majoritate
pãgân, se gãsea în prezenta a trei religii, care-si disputau favoarea sa.
Constantin plecã atunci cu o mare suitã. Era si o misiune diplomaticã. Constantin fusese ales
pentru cã se stia cã stãpânirea chazarilor se întindea si asupra unor triburi slave, iar Constantin, la
Thesalonic, învãtase limba slavilor, cunostea moravurile lor si el putea informa Curtea bizantinã
asupra populatiei de la nord, cu atât mai mult cu cât din acele pãrti veniserã barbarii ce ase-
diaserã Constantinopolul în iunie 860. Constantin putea sã indice mijloacele de a conjura pe viitor
aceastã primejdie.
Dupã legendã, Constantin a iesit în aceastã disputã biruitor. Dar acest succes n-a avut urmãri;
misiunea lor terminatã, cei doi frati s-au întors la Constantinopol, repatriind vreo 200 de
prizonieri greci eliberati de hagan. în scrisoarea cãtre împãrat, adusã de Constantin, haganul îsi
declara dorinta de a se converti. Dar evreii cuceriserã o mare influentã în tarã; ei îl câstigarã pe
hagan si cu el cea mai mare mare a poporului sãu.
Convertirea slavilor'^. Fratii Constantin si Methodius1581 s-au nãscut în Thessalonic, Constantin
cãtre 827. în Thessalonic ei erau în mijlocul regiunilor slave si au avut prilej sã învete în tinerete
limba slavã. Constantin se duse la Constantinopol si ajunse preot. Pentru învãtãtura lui, i s-a dat
titlul de filosof si se bucurã de amicitia lui Photios. E probabil cã, îndatã dupã ridicarea lui
Photios la patriarhat (dec. 858), Constantin, care avea un dar pentru limbi, merse ca misionar la
chazari (poate în 860-861), despre care se zice cã-1 rugaserã pe împãrat sã le trimitã un învãtat, în
timp ce se afla la Cherson, învãtând limba chazarã, el descoperi rãmãsitele papei martir Clement
I, care furã aduse apoi
Bury, ed. Gibbon, Decline and Fãli, voi. VI, Appendixn. 12.
239
la Roma. La întoarcerea lui din Chazaria, el întreprinse o nouã misiune. Crestinismul pãtrunsese
printre slavii din Moravia prin activitatea misionarã a episcopatului de Passau. Astfel, Moravia
pãrea anexatã la Biserica latinã. Dar regele morav Rostislav, aflat în ceartã cu vecinii sãi german
si bulgar, cãutã sprijinul politic al împãratului bizantin. El trimise ambasadori lui Michail al III-
lea si ceru, dupã legendã, un om capabil sã învete poporul sãu credinta crestinã în limba lui
proprie. Constantin, prin cunostinta sa de slavoneste si experienta-i de misionar, a fost indicat ca
apostolul potrivit, si a plecat în Moravia, luând cu el pe fratele sãu Metho-dius (864). Ei lucrarã
printre moravi vreo trei ani si jumãtate, obtinând în aparentã recunostinta potrivnicã a epicopului
de Passau. Papa Nicolae îi invitã pe cei doi frati (867) la Roma, dar muri înainte de sosirea lor si
urmasul sãu, Hadrian al II-lea, îl ordonã pe Methodius ca preot (868). O moarte prematurã îl rãpi
pe Constantin la Roma (14 februarie 869). înaintea mortii, el luã numele cãlugãresc de Kyril.
Methodius se întoarse în Mor'avia. El fu fãcut apoi episcop de Pannonia si muri în 885.
Marea faptã a lui Constantin, sau Kyril, a fost inventarea unui alfabet slav. Opera lui imediatã
misionarã a fost în Moravia; dar prin inventarea unui alfabet si traducerea Bibliei în slavonã
înrâuri asupra oricãrui popor slav. El fãcu ceea ce a fãcut Ulfilas pentru goti, Mesrobpentru
armeni, dar opera lui era destinatã a avea o importantã ecumenicã incomparabil mai mare.
Alfabetul pe care 1-a nãscocit (înainte de 863) e cunoscut ca glagolitic si avem multe documente
scrise în acest alfabet, în diferite pãrti ale lumii slave. Dar în cele din urmã folosirea lui fu
mãrginitã la Istria si la coasta Croatiei; pentru cã a fost înlocuit cu alt alfabet, mai clar si mai
practic, cunoscut ca cyrillic (chirilic) si se presupune cã a fost inventat de Kyril. Alfabetul chirilic
e grecesc netravestit, literele sunt uncialele grecesti (capitale), cu putine semne aditionale.
Glagoliticul si-a tras originea cu bunã stiintã din literele cursive grecesti. Aceastã prefacere a
usurat primirea lui de cãtre slavi. E probabil cã, în opera lui literarã, Constantin si-a avut ochii la
Bulgaria; pentru cã traducerile lui, compuse în slavona macedoneanã, erau nepotrivite pentru
moravi, care vorbeau o formã diferitã a slavonei (_slovâk~).
240
Cu convertirea bulgarilor nici Kyril, nici Methodius n-au nimic a face; dar aceastã convertire avu
loc în zilele lor. Inventarea alfabetului a usurat convertirea. Faptul pare a fi cã, temându-se ca
Boris, care fãcuse o aliantã cu Ludwig al Germaniei în 863, sã nu îmbrãtiseze crestinismul latin -
un pericol politic serios pentru Bizant - Michail al III-lea fãcu o demonstratie militarã în Bulgaria
în vara anului 863 si constrânse pe Boris sã primeascã crestinismul de la Constantinopol. în
schimbul acestei supuneri, un mic district din Thracia fu cedat Bulgariei. Boris fu botezat,
împãratul a fost nas si Boris luã numele de Michail (865). El introduse apoi crestinismul cu forta
printre supusii sãi, executând 52 de persoane care rezistarã. Boris se întoarse apoi de la
Constantinopol, cãutând a lega Bulgaria de Biserica Romei. El trimise soli (866) papei Nicolae I
cu 106 întrebãri, si rãspunsurile papei, care s-au pãstrat, aruncã o luminã interesantã asupra
moravurilor bulgare. Dacã urmasul lui Nicolae ar fi arãtat tact si discutie, Bulgaria ar fi fost,
poate, câstigatã de Biserica latinã; dar Hadrian al Il-lea obosi rãbdarea lui Boris si în 870 Bulgaria
primi un arhiepiscop de la Constantinopol; episcopatul era întemeiat. Boris îl trimise pe fiul sãu
Simeon sã fie educat la Constantinopol. Nu trecu mult si în Bulgaria furã introduse cãrti în
slavonã si liturghia slavã.
4. Bizantul si Moravia Mare
în vremea aceasta, printul Rostislav al Moraviei (846-870), care se afla într-o situatie politicã
grea, între Ludwig Germanicul si bulgari, intrã, în 862, în relatii cu Curtea bizantinã. Motive
politice si religioase îl fãceau sã încline cãtre Imperiul bizantin, sã caute o apãrare împotriva
preotilor apuseni, care dãdeau nãvalã în statul sãu. El cere, printr-o ambasadã, sã i se trimitã de la
Bizant oameni învãtati care sã-1 lãmureascã în privinta credintei si sã-i spunã cuvântul lui
Dumnezeu în limba sa. Michail al III-lea îi trimite atunci pe fratii Methodius si Constantin, care
vin la
241
NICOLAF BANESCU
Velegrad (azi Hradisch), resedinta printului (primãvara lui 863). Scopuri politice nu s-au atins,
dar cei doi misionari le-au dat atunci moravilor regulile credintei si Kyril inventã pentru ei
alfabetul slav (dupã numele sãu: chirilic), si le dãdu traducerea Bibliei în limba slavilor, cel mai
vechi monument al limbii vechi sloveni-ce; cei doi frati crearã chiar o liturghie în limba slavonã.
Misiunile catolice, din Apus, furã biruite prin aceastã inovatie, care aducea în serviciul religios, în
locul limbii latine neîntelese, limba nationalã. Roma îsi dãdu aprobarea în aceastã privintã.
Bizantul a avut legãturi cu Moravia Mare înainte de ambasada lui Rostislav. Roma a avut relatii
comerciale cu aceastã tarã. Calea pe care se fãcea traficul trecea Dunãrea la Carnuntum si urma
valea Moraviei pentru a ajunge în Silesia. Aceste relatii sunt intense în special în prima jumãtate a
secolului I crestin. Slovacia actualã era interesatã de aceste relatii.
Relatiile acestea se fãceau însã cu triburile germanice care ocupau teritoriile acestea. Slavii au
fost în sfera de influentã orientalã si bizantinã. Nu se poate vorbi de o influentã romanã directã
asupra slavilor transdanubieni. Marea cale de comert care unea Roma-Aquileia-Carnuntum era
blocatã de triburile germanice aruncate asupra Italiei.
Bizantul a înlocuit în Pannonia influenta Romei. Ea se constatã în epoca lui lustinian. în Pannonia
erau avarii, iar slavii de acolo le deveniserã supusi. Avarii aduseserã cu ei civilizatia care se
cheamã Keszthely, dupã locul unde s-au fãcut mai multe descoperiri arheologice privitoare la ei.
Dar obiectele de provenientã avarã sunt adesea însotite ele obiecte a cãror origine bizantinã nu se
poate pune la îndoialã. Avarii au avut, deci, relatii comerciale cu bizantinii. Banii bizantini
circulau aici, multe descoperiri s-au fãcut. Mãrturia lui Suidas (fãceau comert si se înselau unii pe
altii) se dovedeste exactã. Slavii din Pannonia s-au împãrtãsit din aceste relatii.
242
Campaniile lui Carol de Mare, între 788-796, au pus capãt imperiului avar. La începutul veacului
al IX-lea, avarii dispar complet din istorie. Slavii dintre Dunãre si Tisa sunt uniti de Krum la
Imperiul bulgar. Cei din Pannonia si Vest graviteazã în jurul Imperiului franc. Bizantinii, în
conflict cu francii, reiau Venetia si Coasta Dalmatã. Influenta bizantinã pãtrunde la moravi pe
douã cãi: pe vechea cale romanã, prin Venetia, si pe calea care venea din Constantinopol pe cursul
Dunãrii, înlãuntrul tãrilor slave.
Dupã disparitia avarilor, intermediarii acestor relatii au fost bulgarii. Astfel, slavii transdanubieni
au putut avea cunostintã despre Bizant. Sãpãturile din 1927 la Stare Mîsto, lângã locul unde
traditia pune centrul Imperiului lui Rostislav, au dat la ivealã numeroase obiecte de provenientã
bizantinã (obiecte de lux, cercei în bronz aurit, argint si aur, nasturi de bronz, inele, o diademã de
aur cu pietre scumpe), datate din secolele IX-X.
Examinatã la lumina descoperirilor arheologice, ambasada lui Rostislav la Bizant nu mai pare
enigmaticã, în 863, trupele lui Boris cu ale lui Ludwig Germanicul îl atacarã pe Rostislav. Acesta
a trebuit sã-si caute aliante si cea mai bunã contra bulgarilor era a Bizantului. De aceea s-a întors
el cãtre Bizant. El va fi observat înainte de 863 atitudinea lui Boris. Tratativele moravo-bi-zantine
ocuparã anul 862 si din acest an trebuie sã datãm ambasada, cãtre finele anului, când apropierea
dintre franci si bulgari începea a deveni o realitate. La începutul anului 863, trimisii bizantini au
putut sã-si facã aparitia în Moravia. Scopul lui Rostislav fusese politic - alianta cu bizantinii,
dusmanii bulgarilor. Bulgarii îi atacã pe bizantini, înaintea crestinãrii lor; poate tocmai clin cauza
aliantei cu francii, devin mai aroganti. Dar în anul 864 bizantinii nãvãlesc, flota face o
demonstratie si Boris capituleazã si promite a se face crestin. Dacã s-a supus atât de repede, poate
a fãcut-o din cauzã cã armata sa era în mars cãtre Moravia, sã atace cu Ludwig Germanicul.
Ludwig a vrut sã-1 câstige pe Boris pentru crestinism si tratativele au fost înainte de 864. Acordul
politic al lui Rostislav cu bizantinii sfârseste de asemenea cu un angajament religios: misionari
greci trimisi în tara sa. Legenda lui Constantin si Methodius atribuie initiativa lui Rostislav.
Acesta avea interes sã-si ia misionarii de aiurea decât de la germani. Prin im-
243
&a
W
NICOLAE IBANESCU
plantarea crestinismului greX în Moravia, Bizantul vroia sã facã presiune si asupra lui Boris.
Misiunea moravã. Imperiul nu-si pãrãsise pretentiile sale cu privire la Occident (oricât de ocupat
era în Orient cu arabii). El profita de orice ocazie pentru a-si recuceri terenul pierdut acolo.
Aceastã ocazie se prezentã deodatã, fãrã ca imperiul sã o fi provocat, într-o zi din anul 862 sosi la
Bizant o ambasadã venitã de departe, de la un popor ce n-avusese pânã atunci nici o atingere cu
imperiul, poporul morav. Fusese trimisã de printul Rosti-slav. Ei prezentau împãratului si lui
Bardas o cerere identicã celei a haganului chazarilor. Printul cerea misionari care sã cunoascã
limba poporului sãu. Curtea întelese repede ce ocazie excelentã era pentru Bizant de a-si întinde
influenta imperiului în Apus. El putea, sprijinit pe slavi, sã reia lupta cu Imperiul franc.
Moravia se afla în mijlocul masei imense a triburilor slave, la hotarele Imperiului franc. Se
învecina la nord cu triburile cehe, la nord-est si est cu triburile poloneze. Slovenii, care ocupau
Alpii si Pannonia, se atingeau cu ei la Dunãre, în momentul în care ocupaserã aceste teritorii, la
începutul veacului al Vl-lea, slavii de Nord erau într-o situatie cu totul diferitã de aceea a slavilor
de Sud. Acestia trebuie sã le ocupe prin luptã, sã distrugã. Cei de Nord le-au ocupat fãrã luptã:
triburile germanice ce le detineau mai înainte le evacuaserã. Dar aceastã diferentã nu stergea
trãsãturile identice la unii si altii. Si cei din nord erau divizati în numeroase triburi independente,
trãind separat, cu sefi proprii. Trebuia sã vinã un impuls din afarã pentru a-i grupa si a le da
oarecare coeziune.
Aceastã impulsiune le-a venit mai întâi de la avari. La începutul veacului al VH-lea, sub
presiunea avarilor, o primã încercare de grupare politicã a avut loc sub conducerea lui Samo, sef
de origine francã. El i-a eliberat pe slavii Boemiei si Pannoniei de jugul avarilor. Nu se poate
spune pânã unde se întindea puterea sa. Boemia forma nucleul statului creat de el. El a stiut sã
apere neatârnarea imperiului sãu contra atacurilor compatriotilor sãi.
Dupã moartea sa, în anul 650, aceastã putere efemerã s-a dislocat. Triburile slave si-au reluat
viata lor împrãstiatã si nu se mai
244
vorbeste de ele pânã în epoca expeditiilor organizate de Carol cel Mare contra avarilor.
Campaniile lui avurã ecou la triburile slave, armata francã strãbãtu teritoriile slavilor Boemiei,
poate unele s-au unit cu trupele lui Carol cel Mare.
Raporturile slavilor cu Imperiul franc se schimbã. Carol cel Mare se privea ca un campion al
crestinismului contra pãgânis-mului. El nu putea privi indiferent o formatie politicã de populatii
neconvertite, în flancul statului sãu. Analele regilor franci ne vorbesc acum de lupte între franci si
slavi. Unele triburi au putut fi atunci supuse.
Ludovic Piosul numãra între supusii sãi pe moravi. Din aceastã epocã, o miscare de concentrare îi
grupa iarãsi, în Boe-mia, cehii erau în fruntea miscãrii. Dar lucrul merse încet, în 845 gãsim încã
multi printi independenti. La 13 ianuarie acest an, 14 din ei se prezentau la Ratisbonna, înaintea
lui Ludwig Germanicul si cereau botezul.
în valea moravã, miscarea mergea mai repede. Slavii din aceste tinuturi intrã în istorie cu numele
comun de moravi. Unitatea lor se traduce în faptul cã n-au decât un print, Mojmir, cel a cãrui
amintire o pãstreazã istoria. El ne apare ca acceptând dominatia francã. Pãgân, nu s-a opus la
expansiunea crestinã. Episcopii de Ratisbonna, Passau, trimiteau misionarii lor.
La Nitra era un print independent, Pribina, pe care-1 goni, între 833-836, Mojmir. El primi de la
Ludwig Germanicul teritorii în jurul lacului Balaton. El era crestin.
Dupã moartea lui Mojmir, Ludwig Germanicul interveni în Moravia si impuse ca succesor pe
nepotul aceluia, Rostislav. El se baza pe recunoasterea sa. Dar acesta continuã politica unchiului
sãu, se sili a strânge unitatea populatiei morave. El întelese cã mijlocul de a uni aceste triburi era
de a le da o credintã unicã. Astfel se crestinã si favoriza din toate puterile misiunile ce veneau din
toate pãrtile pentru a predica Evanghelia. Aceastã politicã îl nelinisti pe Ludwig. în 855, în
fruntea unei armate puternice, voi sã impunã vointa sa moravilor, în acelasi timp, o armatã
bavarezã mergea asupra cehilor ca sã-i împiedice de a-1 ajuta pe Rostislav. Expeditia sfârsi
nenorocit. Rostislav pradã atunci teritoriul imperiului.
245
NICOLAE I3ÃNESCU
Rostislav se folosi de luptele lui Ludwig cu Carol cel Plesuv si se întinse spre sud-est, câstigând
teren asupra avarilor, slãbiti de biruintele lui Carol cel Mare. Puterea lui se întinse pânã la Tisa. El
ajutã rebeliunea fiului lui Ludwig, Carloman.
Aceasta era situatia în Moravia, când Rostislav trimise ambasada la Constantinopol. Moravia era
la mare distantã de Bizant, dar printul avea mijloace de a-1 cunoaste. Comerciantii bizantini re-
luaserã de mult cãlãtoriile lor la barbari. Aici duceau douã cãi: prima, faimoasa cale romanã, care
mergea de la Constantinopol la Belgrad, prin Adrianopol si Nis. Dincolo, Dunãrea indicã drumul
prin care caravanele ajungeau în Moravia, aproape de capitala lui Rostislav si de cetatea sa
fortificatã, Devin. A doua cale era drumul prin Venetia. Nominal, orasul acesta era bizantin. Juca
un rol mare de intermediar între Bizant si Occident.
Nu e, prin urmare, de mirare cã Rostislav a cunoscut Bizantul si a apreciat importanta sa.
Misionari se mai aflau în tara lui Rostislav. De ce a mai cerut misionari greci la Bizant ? Istoricii
cred cã sub aceastã ambasadã în aparentã religioasã, se ascundea una politicã. Printul morav ar fi
cãutat o aliantã politicã. Nu e probabil. Era prea departe de el, pentru a fi ajutat. Rostislav voise
sã aibã misionari care sã stie limba slavã si se si adresase pentru asta la Roma, în 860, de unde nu
primise rãspuns. El vroia un om stiind slavona, sã-i învete pe supusii sãi în propria lor limbã.
El îsi dãdea seama cã poporul sãu trebuia sã fie crestin, dacã voia sã existe alãturi de un mare
imperiu crestin, care tindea sã-si lãrgeascã hotarele în paguba slavilor.
Constantin a inventat atunci alfabetul slav, zis glagolitic, cãci era neapãratã nevoie de un sistem
de scriere perfect adaptat limbii slave, pentru o actiune cu reusitã asupra lumii slave, învãtatii au
discutat foarte mult asupra elementelor cu care si-a compus Constantin alfabetul. Jagic si altii
cautã originea scrierii glagolitice în scrierea greacã. Altii au arãtat cã multe elemente orientale au
contribuit la aceasta (din ebraicã, samaritanã, coptã etc.) - pentru sunetele speciale: s, j, ae, ja etc.
în Bizant, Constantin tradusese în slavã o selectie de lecturi din Evanghelie.
246
Cu aceste lucruri, cei doi frati pleacã, însotiti de preoti si cãlugãri ce stiau slava.
Ei ajung, în primãvara anului 863, în Moravia, se prezintã printului, care-i primeste bine si se pun
la lucru.
Situatia era încurcatã. Erau acolo clerici latini, care nu-i vedeau cu ochi buni pe acesti greci, dar
sprijiniti de print, care era deja crestin, cei cloi frati reusesc. Adversarii lor germani nu se puteau
mãsura cu dânsii, mai savanti, fini, cunoscând perfect graiul si limba poporului în mijlocul cãruia
veniserã.
Sistemul de scriere plãcu moravilor. Procedã treptat. Le citi, în limba slavã, Biblia, pe care o
compusese la Bizant. Apoi cãutã sã le dea si o liturghie în limba slavã. Constantin si sotii sãi
fãceau slujba în greceste si într-un rit care nu era cunoscut. Nobilii si printul se obisnuiserã cu
liturghia latinã, introdusã de primii misionari. Poporul nu întelegea nici latina, nici greaca. Atunci
Constantin nu vãzu alt mijloc decât de a înlocui si greaca si latina prin limba moravilor. Aceastã
reformã ceru un timp. Mari controverse avurã cu clerul latin. El a ales pentru liturghia slavã ritul
latin, mai cunoscut acolo.
Aceastã inovatie îndrãzneatã fãcu zgomot. Cei doi frati vin apoi la Venetia, nu se stie exact de ce.
Poate pentru a se îmbarca pentru Constantinopol. Dar papa Nicolae I îi chemã la Roma. Ei pleacã
si ajung la Roma la începutul anului 868. Nicolae I murise la 13 noiembrie 867. în decembrie,
fusese ales Hadrian al II-lea. Receptie solemnã, cãci aduceau cu ei moastele Sf. Clement. Papa
aprobã actele lor în Moravia.
în acelasi timp, la Constantinopol se întâmplaserã mari evenimente, începuse conflictul cu
Photios. Michail al IlI-lea fusese ucis la 24 septembrie 867 si Basilios I era împãrat, cãutând
împãcarea cu Roma.
Pe când cei doi frati se aflau în Moravia si se dezlãntuia lupta între Photios si Sf. Scaun, un alt
eveniment venea sã complice situatia, stârnind rivalitatea dintre Biserica de Orient si cea de
Occident: în acel moment, bulgarii erau pe cale sã primeascã crestinismul.
Occidentul descoperea existenta acestui popor si se silea a-1 cuprinde în sfera influentei sale.
247
NICOLAE BANESCTJ
Constantin si Methodius soseau la Roma în momentul în care Curia se îndrepta în aceastã
directie.
5- {Convertirea bulgarilor. Photios si conflictul cu Roma]
Schimbarea care se petrecea în pãrtile acestea îi determinã si pe bulgari, încã din vremea lui
Omurtag (Mortagon) crestinismul începuse a se rãspândi printre dânsii, dar hanul, pentru a opri
aceastã inovatie, cu cruzimea obisnuitã a acestor barbari, îl executã pe episcopul Manuel de
Adrianopol, pe care îl luase în captivitate si care-si exercita printre bulgari zelul credintei sale.
Cãlugãrul grec Theodor Cupbaras, care stãtu de asemenea în Bulgaria, pânã ce fu eliberat printr-
un schimb, rãspândi si el acolo crestinismul. De la 852, Boris se afla în fruntea bulgarilor. El
cultiva raporturile cu francii si se gândi acum cã noua religie era indispensabilã pentru dânsul, ca
sã se poatã mentine între vecinii franci, moravi si bizantini, toti crestini. Multi dintre slavii
Macedoniei si Thraciei se crestinaserã în vremea aceasta. Boris primi prin urmare, asa cum vor
primi mai târziu rusul Vladimir si maghiarul stefan, din motive politice, crestinismul. Relatiile
politice pe care le întretinea cu Ludwig Germanicul îl fãcurã la început sã se gândeascã a se
adresa la Roma. El tratã cu Ludwig înainte de 864, care-1 înstiinta pe papã. Probabil cã regele îi
puse conditii care nu-i convenirã si atunci exemplul lui Rostislav, care se îndreptase cãtre Con-
stantinopol, i se pãru bun de imitat.
Convertirea bulgarilor. Aceasta nu s-a produs brusc. Ea se pregãtea lent, de multã vreme.
Contactul îndelungat al printilor
248
bulgari cu Imperiul bizantin de o parte, cu cel franc de alta îi îmblânzise pentru ideea crestinã. Ei
se vedeau înconjurati de toate pãrtile de civilizatii pãtrunse de aceastã idee. Triburi slave vecine
aderaserã la dânsa: slavii din Grecia, croatii, sârbii. Ei stiau ce se petrecea în Moravia. Bulgaria
va rãmâne izolatã ?
Boris îsi dãdu perfect seama de situatie. Pentru a juca un rol în lume, trebuia sã fii crestin. Dar el
avea sovãieli de a pune poporul sãu în mâinile patriarhului bizantin. Acest patriarh, misionarii sãi
erau oamenii împãratului. Hanul voia sã devinã crestin, dar sã-si pãstreze independenta. El tinea
seamã în aceastã privintã si de opozitia ce o întâmpina din partea boierilor sãi.
El ar fi vrut deci un patriarh si episcopi la ordinele sale.
La început, se gândi a recurge la franci pentru acest scop. începu tratative cu Ludovic
Germanicul, în 862 încheie un tratat cu el. în anul 863, Ludwig notifica papei Nicolae I intentia
lui Boris de a se boteza. Papa, în rãspunsul sãu se felicita de aceasta. Nu se poate zice cã
conditiile lui Ludwig nu 1-au satisfãcut pe Boris si acesta s-a întors în altã parte. Proiectele lor au
fost încurcate de evenimente neprevãzute.
O mare foamete fiind dezlãntuitã în Bulgaria, Boris se vãzu obligat a nãvãli în teritoriul bizantin
pentru a-si procura cele necesare. El se retrase, dupã ce se aproviziona, împãratul si Bardas se
folosirã de prilej. Ei urmãriserã tratativele lui Boris cu Ludovic si întelegeau ce urmãri poate avea
aceastã aliantã dintre ei. Pentru a face act de represalii si a mentine influenta bizantinã în
Bulgaria, Michail si Bardas adunarã o armatã si o flotã si-1 atacarã pe han pe uscat si pe mare.
Bulgarii nu sunt în stare a rezista. Bizantinii oferã pacea cu conditia crestinãrii. Boris se decide.
Un delegat al patriarhului celebreazã ceremonia; împãratul, reprezentat printr-un mare demnitar,
fu nasul neofitului. Evenimentul se petrecu în anul 864.
Aceasta provocã revolta boierilor. Boris îi exterminã pe rebeli. Zagorije, regiune situatã între
Debeltos si Anchialos, fu cedatã bulgarilor.
Dar Boris nu fu multumit ele aceastã vasalitate religioasã. El cãuta mijlocul de a stabili o ierarhie
eclesiasticã indigenã si liberã de orice influentã strãinã. La Bizant, nimeni nu voia acest lucru.
249
NICOLAE BANESCU
Photios îi scrie (mai 866) lui Boris etalând stiinta sa, covârsindu-1 pe neofit cu dezvoltãrile sale
teologice asupra misterului Trinitãtii si a adevãrurilor fundamentale ale religiei crestine. Vorbeste
despre cele sapte sinoade ecumenice si reprezentanti de seamã, îi dã lui Boris lectii asupra puterii
ce trebuie sã o aibã un print, asupra modului de a vorbi cu supusii si a-i trata. Dorintele hanului
erau altele, nu era o vorbã nici despre episcop, nici despre patriarhul pe care-1 cerea.
Atunci se hotãrî a se îndrepta în altã parte, îsi aduse aminte ele vechile sale interventii, pe lângã
Ludwig Germanicul. si atunci, o tentativã la Roma.
Convertirea bulgarilor sub Boris-Michail a avut loc dupã marea biruintã a lui Petronas asupra
emirului Omar din Melitene, deci dupã 3 septembrie 863.
Anul 864, ca datã a convertirii bulgarilor136, este aproape sigur. Observatiile filologice ale lui A.
Vaillant cu privire la faimoasa notitã paleoslavã a lui Tudor Doksov, care ne dã cea mai directã
indicatie asupra faptului, pledeazã, ca si consideratiile istorice ale lui M. Lascaris, pentru aceastã
datã13".
Rãzboindu-se cu Michail al III-lea, Boris ceru pace si folosi prilejul pentru a primi botezul de la
Bizant. Evenimentul acesta avu loc pe la 864/865, chiar pe locul tratativelor ele pace. Preoti greci
venirã de la Bizant si Boris primi numele împãratului nas Michail. Odatã cu dânsul se botezarã si
o multime dintre boieri. Ca un dar pentru aceastã faptã însemnatã, si ca o pecetluire a noii
legãturi, în tratatul de pace li se cedeazã bulgarilor o regiune la picioarele Balcanilor, Zagora, de
la pasul
136 V. Zlatarski, „Istoria statului bulgar", 1927
137 V. A. Vaillant et M. Lascaris, La date de la Conversion des Bulgares, extrait de la „Revue des
etudes slaves", t. XIII, 1933.
250
Sidera (Poarta de Fier, Demircapu) pânã la orasul de coastã Debeltos.

Trecerea bulgarilor la crestinism a fost un fapt de cea mai mare însemnãtate pentru soarta
Peninsulei Balcanice. El trebuia sã aibã si altã înrâurire, în politica Bizantului fatã de Roma, cãci
contribui - cum vom vedea îndatã - la înãsprirea raporturilor dintre împãrãtie si papã.
Barclas ajunsese, dupã uciderea lui Theoktistos si îndepãrtarea Theodorei, omul atotputernic al
imperiului. Manuel pierise în luptele clin Asia. împãratul era un simplu instrument în mâinile
sale. Pentru a-i avea încrederea, Bardas cultiva cu stãruintã toate pornirile sale rele. Michail ducea
o viatã de orgii, împãrtitã între petreceri desfrânate si jocuri de circ. Tezaurul statului fu risipit în
cheltuieli nebune pentru cai, în clãdirea unui grajd mãret, decorat ca un palat, cu cele mai
pretioase marmure. Trãia în societatea vizitiilor, pe ca-re-i covârsea de daruri si nu se rusina de a
îmbrãca tunica de vizitiu si a se da însusi în spectacol, ca în vremurile decãderii vechiului
imperiu, alergând în Hippodrom. Am vãzut mai înainte usurinta cu care parodia înaltul cler al
Bisericii.
Mãgulind astfel toate aceste slãbiciuni ale nepotului sãu, Bardas fu ridicat la cele mai înalte
onoruri. Rând pe rând magistros, domesticos scholarum, curopala-tes, el fu asociat în cele din
urmã la imperiu, cu titlul de caesar (862), domnind ele fapt sub numele lui Michail al III-lea.
Cu toate viciile sale, Bardas era un om superior. Ambitios, avid de putere, ele bogãtie, de lux, el
era to-
251
NICOLAE BANESCU
tusi un administrator energic si un judecãtor drept, foarte inteligent, având o deosebitã aplecare
pentru litere si stiintã. El are onoarea de a fi reorganizat vestita Universitate din palatul
Magnaurei, un institut de stiintã liber, care nu atârna de cler, si în care furã adusi cei mai învãtati
profesori ai timpului, pentru filosofic, geometrie, astronomie, filologie si jurisprudentã. în fruntea
acestei Academii îl puse pe vestitul Leon din Thessalonic, un matematician de seamã, filosof si
medic, unul dintre cele mai mari spirite din acel timp, care, din pricina acestei superioritãti, avea,
cum am vãzut, reputatia unui vrãjitor, a unui mag.
Photios. Barclas, din pricina purtãrii sale scandaloase în viata privatã, fusese exclus de la
împãrtãsanie, de cãtre Patriarhul Ignatios si el se rãzbunase pentru aceastã insultã, obtinând de la
Michail înlãturarea patriarhului (23 oct. 858). în locul acestuia, el îl ridicã pe Photios, primul
secretar al Imperiului, dintr-o familie înaltã, înruditã cu familia imperialã.
Patriarhul Ignatios avea o situatie grea în mijlocul Curtii fãrã scrupule, conduse de Bardas.
Imoralitatea acestuia îi atrase dese înfruntãri si în cele din urmã patriarhul îi refuzase
împãrtãsania. Omul atotputernic al imperiului cãuta numai prilejul de a-1 îndepãrta.
Ignatios avea dusmani. Cel mai însemnat era Gregonus Asbes-tas, arhiepiscop de Syracusa, în
Sicilia (care fusese pusã de Leo Isauricul sub jurisdicatia Patriarhiei de Constantinopol). El fusese
consacrat de Methodius, un concetãtean, si era socotit printre prelatii a cãror consacrare era
necanonicã. Ignatios era poate din rândurile acestor opozanti. Asbestas cãzu si el în aceastã gre-
252
sealã, ordonând un episcop de Taormina fãrã aprobarea patriarhului. Aceasta aduse o încordare
între patriarh si arhiepiscopul de Syracusa.
împreunã cu doi episcopi prieteni, Gregorius organizã o schismã formalã împotriva lui Ignatios si
acesta, dupã ce încercã zadarnic a-i aduce la supunere, într-un sinod între 847-848, îi depuse ca
vinovati de schismã, împotriva acestei judecãti, Gregorius apeleazã la papã, si Benedict al 111-lea
(de la 855) îl socoti pe Asbestas si consortii sãi ca suspendati numai, fãrã a admite depunerea,
care trebuia sã fie hotãrâtã.
Acum, în conflictul ce se deschidea între Bardas si Patriarh, cel dintâi avu un aliat în Gregorios.
Photios era prieten cu acesta. Michail al III-lea fu câstigat usor de partea lor.
Când Theodora fusese înlãturatã de la Tron (856), împãratul, sub influenta lui Bardas, care-i
punea înainte soarta fiului Irenei, ceru patriarhului s-o tundã cãlugãritã, împreunã cu fiicele sale.
Ignatios refuzã acest lucru, sub cuvânt cã nu le stie vinovate de nici o crimã. Bardas instigã atunci
cã patriarhul se gândeste a da un sot Theodorei spre a-1 înlãtura pe Michail al III-lea de la tron si
astfel, sub influenta sa, patriarhul e acuzat de înaltã trãdare si depus, exilat în insula Terebinthos.
Toate încercãrile de a-i lua demisia furã zadarnice. Ignatios socotea actul sãvârsit ca o violentã si
rezistã. Trebuia sã i se dea un urmas. Bardas, în întelepciunea lui, se gândi cã pentru a linisti
poporul - Ignatios era respectat si avea multi partizani -trebuia pus în fruntea Bisericii un om care
sã nu fie adversar al fostului patriarh si care, prin înaltele sale calitãti, sã facã a se uita nedreptatea
fãcutã lui Ignatios.
Omul acesta era Photios. El nu era, ca Asbestas, dintr-o provincie îndepãrtatã, nu era sef de
partidã. Era bogat si respectat, avea un mare prestigiu prin înaltele lui calitãti intelectuale si
înrudirea cu casa imperialã. Studiile sale, care se întindeau si în domeniul teologiei, talentul lui de
orator, adâncimea geniului sãu, viziunea spiritului, energia surprinzãtoare, pasiunea de glorie si
gustul lui de litere, la care se unea un exterior plãcut, o atitudine gravã si maniere plãcute, toate
acestea îi dãdeau un mare ascendent între contemporani. Era un simplu laic.
253
N1COLAE BÃNESCU
în sase zile fu trecut prin toate gradele ierarhice: pe 20 decembrie tuns monah, pe 21 lector, pe 22
subdiacon, în 23 diacon, în 24 preot, la 25 decembrie 858 fu uns patriarh: se alese aceastã zi
pentru cã unchiul sãu, Tarasios, fusese consacrat, cu 73 de ani mai înainte, în aceeasi zi.
Alegerea aceasta era, fireste, atacabilã. Mai întâi, consacrarea fusese fãcutã de arhiepiscopul
Syracusei, care nu era competent, îndreptãtit era arhiepiscopul de Herakleia; el fusese depus si n-
a-vea canonic puterea de a consacra. Apoi Photios fusese laic si canoanele prevedeau, în cazul
ridicãrii unui laic, un termen de cel putin trei luni. Scaunul, apoi, nu era vacant de jure, cum ar fi
fost dacã Ignatios ar fi renuntat la el sau ar fi fost depus canonic.
Partizanii lui Ignatios nu-1 recunoscurã. Toate mijloacele lui Bardas de a-i face sã-1 recunoascã
furã zadarnice. Ei se adunarã în 858 în biserica Sf. Irene si îl proclamarã pe uzurpatorul Photios
depus. Photios, în întelegere cu Bardas, adunã un contrasi-nod la Sf. Apostoli (martie 859), unde
partizanii lor îl depun pe Ignatios si-1 anatemizeazã. Partizanii lui Ignatios sunt închisi, bãtuti,
fostul patriarh, de asemenea, suferã toate maltratãrile.
Photios era o mare personalitate, omul cel mai învãtat al vremii sale. Fiindcã era laic, pentru a
putea fi ridicat în fruntea Bisericii, trebui sã treacã, în câteva zile numai, prin toate treptele
ierarhiei religioase, în ziua de 20 decembrie 858 el se tunse si se cãlugãri, a doua zi fu hirotonit
lector (avayvcbcn;r|<;), a treia zi hy-podiacon, a patra diacon si în ziua a cincea preot. Toate
aceste hirotonisiri i le dãdu arhiepiscopul Syracusei, Gregorios Asbestas, un vechi prieten al sãu,
unul dintre oamenii cei mai instruiti ai acelei vremi, în seara de 24 decembrie, aclunându-se la
Palat toti arhiereii care se aflau în Constantinopol, furã siliti a-1 primi pe candidatul lui Barclas si
a-1 proclama patriarh.
254
Photios s-a nãscut în Constantinopol, înainte de anul 827. Tatãl sãu, Sergios, provenea dintr-o
familie de seamã. El îsi capãtã mare îndemânare în toate stiintele, în gramaticã, poeticã, retoricã,
filosof ie, chiar în medicinã si jurispnidentã. Studia nopti întregi, aduna din toate pãrtile cãrti si-si
dobândi, printr-o activitate trudnicã, o comoarã de cunostinte prin care-i întrecu nu numai pe toti
contemporanii sãi, clar putea sã rivalizeze cu cei mai vestiti învãtati de mai înainte.
Contemporanii si timpurile urmãtoare se uimirã de eruditia rarã a acestui om; se vedea într-însul,
ca mai înainte în Lekanomantis, ceva monstruos, demonic.
Ca profesor, a predat disciplinele filologice, filosofice si teologice. El a înteles sã trezeascã
dorinta pentru stiintã la elevii sãi. Casa sa ajunse un loc de adunare pentru toti cei pe care-i
pasiona iubirea stiintei, o academie în care se adunau tineri învãtati. Se citeau cãrti de tot felul, pe
care el, dupã formã si cuprins, le judeca. Dãdea ocazie la tratarea celor mai grele probleme de
matematicã, filosofic, teologie. El instruia, încuraja, lãuda, osândea pe ascultãtori, cu o rãbdare si
grijã corespunzãtoare necesitãtilor lor. El însusi descrie cum i se oferea acasã cea mai mare
plãcere de a vedea silinta scolarilor, zelul ce puneau în întrebãri, exercitiul în dispute si expuneri.
în aceastã activitate ele învãtãtor a lui Photios stã cel mai mare temei al iubirii entuziaste cu care a
fost înconjurat de tineri talentati, explicatia influentei adânci pe care o avu în imperiu. Admiratia
aceasta îi mãri ambitia si mândria.
Cinstit de toti, ei avea cu atât mai mult o consideratie deosebitã în clasa înaltã a imperiului, cu cât
s-a înrudit cu familia imperialã Ceea mai micã dintre surorile împãrãtesei Theodora era cãsãtoritã
cu fratele lui Photios, patriciul Sergios138).
Ignatios si partizanii sãi protestarã împotriva alegerii lui Photios, se adunarã la Sf. Irene si
pronuntarã excomunicarea. Photios cu ai sãi se adunarã la rândul
'}B V. Hergenrother J., Photius, Patriarch v. Konstantinopel. Sein Leben, seine Se h riften und das
griechische Schisma, Regens-burg, 1867-69. >. ; .•::•,,• • . •. v . -
255
lor într-un contrasinod la Sf. Apostoli (cãtre luna martie, anul 859)139 si-1 depuserã pe Ignatios,
aruncând anatema asupra lui si a partizanilor sãi. Ei erau interesati sã obtinã aprobarea papei
pentru aceastã nouã alegere si atunci, din îndemnul lui Photios, Michail al III-lea trimise o
ambasadã la Roma, cerând papei M-colae I care, de la 858 ocupa scaunul arhiepiscopal, a-si da
aprobarea pentru alegerea lui Photios si a trimite delegati la un sinod, în Constantinopol, pentru
dezbaterea unor chestiuni bisericesti si înlãturarea ultimelor resturi ale iconoclasmului.
Ambasada sosi la Roma în vara lui 860. Aducea douã scrisori: a împãratului si a lui Photios.
Michail dãdea ca pretext înlãturarea ultimelor resturi ale iconoclasmului si necesitatea unui sinod.
Despre Ignatios spunea cã din cauza bãtrânetii si a sãnãtãtii slabe s-a retras din Scaun, într-o
mãnãstire, adãugând cã s-a dedat apoi la acte de înaltã trãdare, pentru care a fost condamnat de un
sinod si înãltat în locu-i Photios.
Scrisoarea lui Photios face profesiunea de credintã si spune cum predecesorul sãu, depunând
demnitatea, clerul în unanimitate si împãratul 1-au silit a primi acest înalt loc de pãstor al
Bisericii.
Dar Nicolae, un om luminat si onest, pãstrã toatã rezerva în aceastã privintã. Papa hotãrî a trimite
doi legati, care sã examineze situatia. El trimitea cu ei rãspunsul sãu: în cea adresatã împãratului,
spunea neted cã nu poate cla aprobarea pentru Photios, întrucât Ignatios pe nedrept a fost depus,
iar un laic nu poate
1 V. Grumel, Regestes, nr. 459, p. 73.
256
fi înãltat în fruntea Bisericii; invocând autoritatea sinoadelor si decretele papilor predecesori,

astepta sã fie informat, urmând a se pronunta apoi. în rãspunsul cãtre Photios, scurt, cãruia i se
adreseazã simplu ca unui virprudentissimus, îi laudã profesiunea de credintã, dar regretã ridicarea
lui ca laic la Patriarhat, amânã aprobarea pânã la o informare deplinã si trimite, prudent, doi
episcopi la Constantinopol ca sã cerceteze pricina dintre Photios si Ignatios si sã-i raporteze.
Acestia (Rodoald si Zacharia) furã împuterniciti a lua hotãrâri numai în privinta chestiunii
icoanelor, în-tr-o scrisoare, el amânã recunoasterea lui Photios pânã la întoarcerea legatilor sãi.
Dar Bardas si Photios stiurã sã lucreze cu viclenie si sinodul care se adunã în aprilie 861 în
Biserica Apostolilor fu câstigat în favoarea lor. Ei stiurã încã a atrage, prin tot felul de mijloace,
de partea lor si pe legatii papei, care, împotriva prescriptiilor acestuia, consimtirã la depunerea lui
Ignatios.
Când venirã legatii si raportarã, papa se indignã. El contestã alegerea lui Photios. în prezenta
ambasadorului imperial Leo îsi adunã Presbiterium si-i dezavua. La 18 martie 862, papa dãdu
enciclica sa cãtre patriarhii de Alexandria, Antiochia si Ierusalim, în care face cunoscut cã
Ignatios a fost depus pe nedrept si Photios, un vicios, a ocupat locul sãu, primul în viatã fiind. Cel
dintâi e adevãratul patriarh legitim, al doilea, un intrus. Legatii sãi fuseserã trimisi numai pentru o
inquisitio si examinatio, rezervându-si sie deffinitio.
Dar când papa Nicolae I fu încunostintat despre aceasta, dupã ce încercã zadarnic pe lângã
Michail sã
257
NICOLAE BANESCU
restabileascã lucrurile, el strânse la rândul sãu un Sinod la Lateran în Roma, în aprilie 863, care-1
depuse pe Photios, declarându-i nule toate hirotonirile si re-cunoscându-1 pe Ignatios ca adevãrat
Patriarh, legal. Crimele lui Photios erau urmãtoarele: 1) el fusese de mai înainte între schismatici;
2) din starea de laic a ajuns deodatã la episcopat; 3) a lãsat sã fie consacrat de un episcop depus
(Asbestas); 4) a uzurpat în mod criminal tronul lui Ignatios, acesta fiind încã în viatã; 5) a
exercitat violentã contra legatilor papali si i-a fãcut sã-si calce datoriile; 6) a prigonit, exilat multi
epis-copi care nu voiau sã aibã cu el comuniune, 1-a maltratat pe Ignatios s.a. Cu aceasta, se
deschise lupta între Biserica papalã si cea de Rãsãrit, începutul crizei celebre care va duce, mai
târziu, Ia despãrtirea lor definitivã. Dezbinarea între Roma si Constantinopol se accentueazã
îndatã si mai mult. Pe de o parte, fiindcã Photios stiu sã amestece propriile sale interese cu
interesele generale ale Bisericii si el apãru atunci ca adevãratul reprezentant si luptãtor al
drepturilor Bisericii rãsãritene; pe de altã parte, fiindcã atitudinea Curiei din Roma fatã de
bulgarii de curând crestinati rãni simtul national al grecilor. Hanul Boris-Michail începuse a se
nelinisti cu privire la neatârnarea sa religioasã, grecii vrând sã-i impunã un episcop al lor. El se
hotãrî atunci a se întoarce spre Roma. In august 866, soli bulgari se prezentarã papei Nicolae I,
adu-cându-i dorintele lor în 106 întrebãri, în noiembrie, doi episcopi latini veneau în Bulgaria,
Paulus din Po-pulonia si Formosus din Porto, cu rãspunsurile la întrebãrile lor privitoare la
credinta crestinã. Odatã cu ei
258
se aducea si ritul roman în Bulgaria. La cererea lui Bo-ris de a avea un patriarh, papa rãspunse cã
nu poate lua încã o hotãrâre pânã ce legatii nu-i vor raporta. Deocamdatã, trebuie sã aibã un
episcop si când vor fi mai multi, unul din ei va fi consacrat arhiepiscop, de cãtre papã; Boris fu
multumit de acest rezultat si prelatii greci furã izgoniti. Formosus plãcu lui Boris si acesta îl ceru
papei pentru organizarea arhiepiscopiei.
Când acest rezultat i se aduse la Roma, în vara anului 867, Papa pãstrã însã toatã rezerva fatã de
aceastã cerere, el rãspunse cã Formosus trebuie sã rãmânã pe lângã turma lui si trimise alti doi
episcopi, Dominicus si Grimoald, cu preoti, ca sã sprijine actiunea misionarilor în Bulgaria.
Dintre acestia doi avea Boris sã-si aleagã episcopul, care avea sã primeascã apoi la Roma
consacrarea.
Amestecul acesta al Curiei în Bulgaria, trimiterea misionarilor sãi, izgonirea clericilor greci furã
privite la Bizant ca o insultã adusã Bisericii si imperiului. Photios luã atunci cu energie lupta care
nu mai era a sa personalã contra papei, ci o luptã nationalã. Photios ridica o acuzatie împotriva
întregului Occident, chemã nationalitatea în ajutor împotriva catolicismului si dãdu separatiei
între Biserica de Rãsãrit si cea ele Apus nu numai impulsul exterior, ci în acelasi timp temeiul
teologic.
Latinii au anulat hirotonirile fãcute de preotii greci, respingând sfântul mir binecuvântat de
Photios, si aceasta era o nerecunoastere a calitãtii lui de patriarh. Dacã ar fi respectat chrisma,
mirul sãu, cu aceasta 1-ar fi recunoscut de patriarh. Acest lucru, precum si pier-
259
N1COLAE BÃNRSCU
derea jurisdictiei în Bulgaria, rãni adânc mândria bizantinilor.
Photios, hotãrât a rupe cu biserica occidentalã, trimite o circularã patriarhilor din Orient, spre a-i
invita la un Sinod în Constantinopol; în aceastã scrisoare enciclicã îi acuzã pe latini de atâtea
rãtãciri, atacându-i si în chestiunea punctului dogmatic al purcederii Sf. Duh si din Fiul, clauza
Filioque.
Amestecul acesta al Curiei în domeniile de influentã bizantine pricinui o mare indignare la
Constantinopol. Photios convocã atunci în Capitalã un Sinod, în 867, vara, si în enciclica sa —
âyK'UKîoq eîUCTToXfi — trimisã, în acest scop, patriarhilor din Rãsãrit, spre a-i invita la
Sinod, pe lângã alte „erezii" disciplinare imputate Latinilor, el combãtea teoria romanã si în
punctul dogmatic cu privire la „Purcederea Duhului Sfânt", socotind ca o falsificare a Sfântului
Simbol formularea dupã care Sfântul Duh purcede nu numai din Tatãl, ci si din Fiul. Sinodul
acesta, ale cãrui acte nu s-au pãstrat, proclamã depunerea papei Nicolae si excomunicarea
partizanilor sãi. Ignatios însã si adeptii sãi se opuserã, bineînteles, acestor hotãrâri, invocând
protectia papei.
Astfel, lupta ajunse foarte aprinsã.
în timpul acesta, la Constantinopol a survenit o loviturã politicã, unul dintre acele comploturi atât
de obisnuite în cercurile Curtii; aceastã loviturã a adus în fruntea Imperiului un aventurier, pe
Basilios, care va
260
fi unul dintre cei mai mari împãrati, întemeietorul unei noi si puternice dinastii.
6. Miscarea intelectualã si artisticã
în epoca iconoclastilor si a dinastiei frigiene
™
Aceastã epocã a istoriei Imperiului bizantin a fost caracterizatã drept epoca întunecoasã, veacurile
obscure, când orice miscare intelectualã a încetat. S-a exagerat însã. în realitate, existã un gen
literar care n-a încetat niciodatã, nici în aceastã epocã zbuciumatã: cronica. El a înflorit chiar.
Apoi, în domeniul teologiei, s-au produs câteva opere de seamã si miscarea a fost mare, dar cea
mai mare parte din aceastã literaturã iconoclastã a pierit, distrusã de iconoduli, dupã triumful lor.
1) Chronografia. Georgios Synkellos (sincel sub patriarhul Tarasios, dupã moartea cãruia s-a
retras într-o mãnãstire si acolo si-a compus opera: 'EKXoyf) ^povo-ypacpiaq, de la Creatie la
Diocletian - 284). Este mai mult o tabelã istoricã presãratã cu explicatii, decât o istorie universalã
(Krumbacher). în ea stãpâneste spiritul teologic.
Theophanes Confessor, nãscut sub Kopronymos, luptã contra lui Leon al V-lea Armeanul, fiind
exilat în insula Samothrake, unde muri cãtre 817. îl continuã pe Georgios Synkellos pentru
perioada cuprinsã între anii 284-813, adicã pânã la cãderea lui Michail Rhan-gabe. Intitulatã
Xpovoypacpia, scrierea sa urmeazã principiul cronologic, înlocuieste multe izvoare pierdute,
foarte importantã prin însemnãtatea materialu-
261
NICOLAF, BÃNF.SCU
lui, ca si din punct de vedere al limbii. Traducãtorul ei latin e bibliotecarul papal Anastasius.
Nikephoros Patriarches (806-815) a fost urmasul lui Tarasios în scaunul patriarhal, însemnãtatea
lui constã si în scrieri teologice contra iconoclasmului. 1) în domeniul istoriei, a redactat IcTopioc
auvcojicx;, cuprinzând perioada ele la moartea lui Maurikios pânã la cãsãtoria fiului mai mare al
lui Kopronymos, Leon al IV-lea, adicã între anii 602-769- Este citatã ca Brevia-rium Nicephori.
Photios laudã claritatea si simplicitatea lui. 2) A doua scriere istoricã, XpovoypcccpiKov cruv-
TOJIOV, este o listã cronologicã seacã, ele la Adam pânã la moartea autorului (829): în tabele
scurte, sunt cuprinsi regii iudeilor, persilor, ptolemeii, împãratii romani, episcopii de
Constantinopol, Roma, Alexandria, Ierusalim si Antiochia.
Georgios Monachos (Hamartolos) a scris sub Michail al III-lea o cronicã m 4 cãrti, de la Adam
pânã la anul 842. Urmatã în cele mai multe manuscrise de o continuare (pânã la 948); ea vine din
Cronica lui Symeon Magister (sfârsitul veacului al X-lea). Tradusã în limba slavã, a fost mult
gustatã si în lumea postbizantinã.
2) Theologice. loan Damaschinul (6 Aap.aaKr|v6<;) este cel mai mare autor dogmatic al
perioadei. Familia Mansur avea o functie la arabi, pe care Damaschinul a mostenit-o. Se retrase în
mãnãstirea Sf. Sabbas din Pa-iestina, uncie a desfãsurat activitatea sa literarã. Mort înainte de
754.
A scris trei cuvântãri contra iconoclastilor, tratate dogmatice si scurte scrieri liturgice si ascetice.
Ca predicator, e foarte mare: homelii la diferite aniversãri ale sfi-
262
ntilor. Scrierea cea mai de seamã: Izvorul Cunostintei (ririyfi yvobcecoc;), reprezintã o prezentare
sistematicã a principiilor esentiale ale credintei si dogmelor crestine. Varlaam si losaphat o
socotesc multi ca fiind a lui.
Theodor Studitul Cf826). Scrieri ascetice: douã culegeri de Catechese, Miicpâ si MeydXri
K<XTfixTiai<; (134 cuvântãri cãtre cãlugãri, pe care le tinea ele patru ori pe sãptãmânã); aveau
drept obiect toate datoriile cãlugãrilor. A scris Epigrame în trimetrul bizantin, Cântece bisericesti,
Imnuri la sfinti.
Kasia, cunoscuta poetã, compune o serie de poezii, remarcabile prin originalitate, Imnuri
religioase, precum si Cântece religioase (idiomela): trei asupra nasterii lui Christos (comparã
imperiul lui Augustus, care a curãtit lumea de multe stãpâniri, cu al lui Christos, care a înlãturat
politeismul), unul asupra nasterii Botezãtorului, unul la Miercurea postului. Poezia ei profanã
contine Sentinte si Epigrame. Editia Krumba-cher, „Sitzungsber. der. Bayer. Ak"., 1896.
Hagiografia. Se scrie mult la mãnãstirea Studios.
învãtãmântul superior, în epoca dinastiei amorie-ne, are loc o organizare bunã a acestui
învãtãmânt de caracter laic. Theoktistos a fost începãtorul (el 1-a retinut pe Leo de Thessalonic,
pus de Theophilus ca profesor la Cei 40 de Martiri). Bardas continuã opera sa, asezând scoala în
palatul Magnaura. Cele sapte arte liberale, septem artes liberales, erau împãrtite în douã grupe:
trivium, gramaticã, retoricã, dialecticã si qua-drivium, aritmeticã, geometrie, astrologie, muzicã.
Se mai studiau filosofia si autorii clasici, învãtãmântul era gratuit, iar profesorii plãtiti. ,
263
NICOLAE BANESCU
Photios, Leo filosoful, loan Grammatikos, Constantin (Kyrillos) au fost dascãli aici.
S-a exagerat rolul lui Bardas în reorganizarea învãtãmântului superior, încã sub Theophilos,
logothe-tul Theoktistos juca un rol în aceastã privintã, iar dupã moartea împãratului, ca regent, el
se îngriji de învãtãmânt. Leo Matematicianul, depus din arhiepiscopia Thessalonicului, ca
iconoclast, a fost adus în învãtãmântul superior, pentru cã Theoktistos a sustinut politica de
conciliere reprezentatã prin Theodora. Tot el îl va fi pus si pe Photios ca profesor, înainte de a
ajunge protoasecretis1''0.
Photios a fost marea figurã intelectualã a epocii. Era socotit cel mai mare de contemporani.
Legenda spunea cã-si vânduse sufletul diavolului: apare, cum zice Bury, ca un precursor al lui
Faust. A scris Myriobiblon (Bibliotheca), scrisori, tratate, homelii.
Miscarea artisticã. Epoca iconoclastã a adus artei bizantine un nou curent de viatã. A reînviat
traditiile antice, mai ales alexandrine si a introdus decoratia orientalã, luatã de la arabi. Dacã au
suprimat reprezentãrile figurative, influenta orientalã se observã în creatia artisticã a perioadei lui
Theophil, în acele pavilioane misterioase si fermecãtoare, ridicate în grãdinile palatului imperial
si care înconjurau sala tronului, în
140 F. Dvornik, Les legendes de Constantin et de Methode vues de Byzance, Praga, 1933, cap. II.
264
Trikonchos, în palatul de la Bryas, în acele minuni mecanice care împodobeau sala tronului.
întoarcerea la antichitate se observã si în acele lãzi de ivoriu decorate cu subiecte mitologice,
scene de vânãtoare si hippodrom. Acelasi gust al artei profane se observã în mozaicurile
constructiilor lui Theophil, peisaje, trofee de arme. E o artã imperialã, lucrând pentru suverani,
iubitoare de traditia clasicã si de portret, de modelul viu, de realism.
Dar si arta religioasã iese, sub influenta acestui curent, din imobilitatea ei si devine creatoare, în
miniaturi, se remarcã Psaltirea Chludov (Moscova), ca si Psaltirea Barberini. în ilustratie se cautã
expresia, grija f atã de natural si de viatã. Arta religioasã a iesit reînnoitã din aceastã luptã.
265
PARTEA A DOUA
[APOGEUL BIZANtULUI CLASIC. DINASTIA MACEDONEANÃ]
•^t/A ««. "w t'jwrsva" fl^Vua*. ^ ^sr ^'X

*&Jfcfat f l/n3fa&. 5""/wVi^^s '.'>'^-^t , / .
4,' '-M-^;'; Kcn/^g Fâ-'nrj ; i^^ A^t ^7/<" ^^« t..
/J f '
ts,, ""^ "^^!^1' l
rtrt ^- ^ t(r«h ^ /1^MlLjtHliJ<! , /> «"^ ^ ' Wi J
[CONSOLIDAREA IMPERIULUI BIZANTIN sI A NOII DINASTII]
A.
BASILIOSI (867-886)
Istoricii care au trãit la Curtea lui Constantin al VH-lea Porphyrogennetos, nepotul lui Basilios,
precum si Constantin al VH-lea însusi, au fabricat pentru întemeietorul strãlucitei dinastii o
genealogie glorioasã. Noul basileus se cobora, dupã acestia, din casa regalã a Armeniei, din
Arsacizi si era, dupã rnamã, înrudit cu familia marelui Constantin, în realitate însã, Basilios se
nãscuse pe la 812, într-o obscurã familie de tãrani din împrejurimile Constantinopolului, foarte
probabil din Chariupolis1, niste bieti coloni de origine armeanã, strãmutati în Macedonia.
1 N. Adontz, L'âge et l'origine de l'empereur Basile I (867-886), „Byzantion", 9 (1934), p. 223-
260.
Autorul stabileste cã dacã originea arsacidã a lui Basilios nu se poate dovedi, originea sa armeanã
e în genere admisã de autorii bizantini. Numele mamei lui Basilios ne e cunoscut: Panca-lo. Ea
pare a f i o armeanca, judecând dupã numele fiilor ei. Sym-batios era nume curat armean; cel de
Marianos era demult adoptat în Orient si în mediul armean clin Bizant. si izvoarele armene afirmã
cã mama lui Basilios era o armeanca. Erau multi armeni în serviciul Bizantului, în toate
domeniile, în Thracia erau multi armeni. La finele secolului VI, împãratul Maurikios deportase
acolo o multime ele armeni, sub conducerea printilor lor (Se-beos). în veacul al Vlll-lea,
Constantin Copronymos (741-775) fãcuse acelasi lucru: a fost atunci o mare emigratie din
regiunile de la Theodosiopolis cãtre Thracia. (Leontius, Hist. arm., p, 129; Theopbanes, ed. de
Boor, p. 429; Mihail Syrianul, II, p. 521-522).
Adontz însirã numele tuturor armenilor celebri aflati în serviciul Bizantului
A. Vogt, Basile Ier et la civil isation byzantine ã la f in du IX' siecle, Paris, 1908.
271
NICOLAE BANESCU
în 813, incursiunea groaznicã a lui Kruni, care pustieste pânã la Constantinopol, dãclu în mâinile
bulgarilor [cetatea] Adrianopol si atunci, cu populatia luatã în captivitate, fu târâtã si familia
viitorului împãrat, sãrãcitã cu totul în urma catastrofei, întorsi mai târziu în patrie, sub împãratul
Theophilos, strategul macedonean Kordyles, ca si fiul sãu Bardas, dincolo de Dunãre conduserã
lupta „macedonenilor" pentru a se întoarce în patrie; tatãl sãu muri dupã câtva timp, iar Basilios
trebui sã se îngrijeascã de mama si de surorile sale. El era pe-atunci un tânãr de vreo 25 de ani,
înalt si voinic. Cronicarii ne vorbesc de puterea bratului sãu si de bãrbãtia ce-1 caracterizau
(acofJ.atiK'ri pobp,r| Kcd \|/X»%IKTI âv5pia).
Nevoile vietii îl silirã sã-si pãrãseascã vatra, agricultura neputând asigura existenta familiei si sã
meargã sã-si caute norocul, ca odinioarã Iustin, în capitala imperiului. si astfel, cãtre sfârsitul
domniei lui Theophilos, tânãrul acesta robust intra pe Poarta de Aur a Constantinopolei, într-o
duminicã, pe înserate. Obosit, el se culcã sub porticul mãnãstirii apropiate a Sfântului Diomede.
Peste noapte, se zice cã egumenul auzi în somn o voce care-i striga sã se scoale si sã-1 aducã
înãuntru pe împãrat. Egumenul, iesind, îl vãzu pe tânãrul zdrentãros care dormea pe lespezi, se
întoarse înãuntru si se culcã. Dar vocea poruncitoare îl trezi a cloua oarã, si iarãsi se duse
egumenul, însã negãsinclu-1 decât pe Basilios, care dormea adânc, se întoarse din nou sã se culce.
A treia oarã însã rãsunã vocea, poruncitor, invitându-1 sã meargã la poartã si sã-1 aducã înãuntru
pe cel care dormea acolo, cãci el este împãratul (oîtToq yctp eemv 6 6aaiA,et><;). Egume-
272
nul de astã datã se duce si-1 desteaptã pe Basilios, îl ia cu sine înãuntru, îi dã sã mãnânce si, a
doua zi, îl îmbracã cu haine noi, clestãinuind, spre mirarea cãlãtorului, misterul viitorului sãu si
cerându-i sã rãmânã prietenul si fratele sãu.
Bizantinii erau foarte superstitiosi si adesea întâmplãri în care se vedeau semne prevestitoare
hrãneau marile ambitii, împingându-le, cu puterea Fatalitãtii celor vechi, cãtre tinta spre care se
credeau chemate.
Cronicarii bizantini, iubitori de minuni, adicã ai elementului miraculos, au povestit si alte
„semne" care prevesteau, de timpuriu, mãrirea viitoare a lui Basilios. Odatã, pãrintii sãi iesiserã la
câmp, la seceris si puseserã copilul sã doarmã la umbra unor snopi. Soarele ajunsese cu razele
sale asupra copilului si atunci un vultur apãru deodatã, cu aripile întinse, planând peste el si
umbrindu-1. Muncitorii, observând acest lucru, strigarã speriati, temându-se de pasãrea de pradã
si mama alergã si alungã cu pietre vulturul. Dar de îndatã ce ea se depãrta, pasãrea veni iarãsi si
scena se repetã ele mai multe ori11', în cele din urmã, lucrul acesta fu interpretat ca un semn
dumnezeiesc, care prevestea mãrirea ce-1 astepta pe copil. Altãdatã, Sfântul Ilie Tesviteanul i se
arãtã în vis mamei sub înfãtisarea unui bãtrân cu barba albã, prezicând viitorul strãlucit al
copilului.
Prin mijlocirea egumenului de la Sf. Diomede, Basilios fu luat în serviciul unui nobil, rudã cu
împãratul si cu Barclas, numit Theophilos, poreclit, din cauza staturii sale mici, Theophilitzes.
Acesta avea obiceiul ele a-si lua în serviciu oameni de staturã înaltã,
273
NICOLAE BANESCU
robusti, pe care-i îmbrãca în strãlucite haine de mãtase si care formau escorta lui. Basilios câstigã
toatã afectiunea lui Theophilitzes, cãci era - mãrturisesc izvoarele — „bine fãcut si înalt, cu mânã
puternicã si îndemânatic, cu pãrul cles si cret"2.
O întâmplare fericitã avea sã asigure mai târziu norocul omului predestinat sã ajungã în fruntea
imperiului. Theophilitzes fu trimis într-o misiune în Grecia. Basilios îl însotea, ca de obicei, în
aceastã cãlãtorie, el se îmbolnãvi si trebui sã se opreascã la Patras. Acolo o cunoscu pe nobila
Danielis, o vãduvã bogatã, care stãpânea imense proprietãti în Peloponez, mii ele sclavi, turme
nenumãrate, fabrici în care femeile teseau mãtãsuri si covoare, în fine, o adevãratã „doamnã si
împãrãteasã a tinutului" (wcrrcep TK; Secuowa TCQV EKevftev âaaiAiaaa), dupã expresia unui
cronicar3. Ea îl primi pe Basilios cu multã cinste în locuinta sa si când acesta plecã, îi dãrui bani,
haine scumpe si 300 de sclavi pentru a-1 servi, cerându-i numai sã aibã o iubire frãteascã pentru
fiul ei loan. Cu banii acestia de la Danielis, Basilios îsi cumpãrã multe proprietãti în Macedonia,
putând acum sã aparã în lume ca un mare senior. El nu o va uita niciodatã pe binefãcãtoarea sa.
Când va ajunge pe tron, vreo 20 ele ani dupã aceea, el îl va ridica pe loan la rangul de
protospatha-rios si o va invita pe Danielis, atunci o femeie foarte bãtrânã, care avea o mare
dorintã ele a-1 revedea pe tânãrul ajuns împãrat, la Constantinopol, unde avea sã fie primitã ca o
suveranã, în Palatul Magnaurei. Din
1 Zonaras, ed. Bonn, III, p. 410. Cf. Cedrenos (Bonn), II, p. 190. 3 Theoph. Continuatus, (Bonn),
p. 319-
274
partea ei, Danielis aducea vechiului sãu amic nenumãrate daruri pretioase, „cum aproape nici
unul dintre regii neamurilor strãine nu adusese pânã atunci împãratului Romeilor'"*: îi dãdea 500
de sclavi, clin care 100 eunuci, stiind ce mare întrebuintare aveau la Curtea împãratului, 100 de
femei foarte iscusite în arta broderiei, stofe splendide si, pentru biserica pe care împãratul o
clãdea tocmai atunci (Nea 'EKK^rjaia), punea sã se fabrice în tesãtoriile sale din Peloponez
covoarele care trebuiau sã acopere pardoseala. Basilios muri înaintea ei. Bãtrâna transmise atunci
toatã afectiunea sa asupra fiului împãratului, asupra lui Leon Filosoful. Veni la Constantinopol, cu
acelasi alai de dinainte, ca sã-1 vadã, aducând aceleasi mãrete daruri si îl lãsã apoi, prin
testament, mostenitorul averii sale. Când se fãcu inventarul averii, se gãsi o bogãtie imensã pe
urmele defunctei. Fãrã a mai vorbi de banii ele argint, de bijuterii, ele vesela din metal pretios, de
miile de sclavi - din care împãratul eliberã 3.000, trimi-tându-i coloni în Italia sudicã - împãratul
singur primea partea sa ele mostenire, 80 de domenii5. Se vede elin acest exemplu ce avere
enormã stãpâneau marile familii aristocratice din provincii, care joacã un rol atât de mare în
istoria imperiului.
Câtva timp mai în urmã, o împrejurare îl apropie pe Basilios de împãrat, într-o zi, fiul lui Barelas,
Anti-gonos, dãdu un banchet în onoarea tatãlui sãu. Printre oaspeti se gãsi Theophilitzes si vreo
câtiva bulgari, care se aflau tocmai atunci în Constantinopol. Bulgarii
Ibidem, p. 318.
Teoph. Cont., p. 320-321.
275
NICOLAE BANESCU
se lãudau foarte mult, având printre ei un atlet care nu putuse fi biruit de nimeni în
Constantinopol. Vãzând insolenta lor, Theophilitzes spuse lui Bardas cã are printre oamenii sãi un
tânãr voinic, care ar putea veni de hac acestui bulgar îngâmfat; sã-i dea voie sã-1 aducã sã se
mãsoare cu el, „cãci ar fi cea mai mare rusine pentru bizantini dacã acesta s-ar întoarce nebiruit în
Bulgaria." Bardas dãdu poruncã sã vinã Basilios, care-1 însfacã puternic pe bulgar, îl ridicã în sus
ca pe un „somoiog usor de iarbã sau de lânã" si-1 trânti pe pãmânt, spre marea bucurie a
bizantinilor si spre rusinarea bulgarilor înmãrmuriti6. Succesul acesta a rãspândit faima lui
Basilios în tot orasul si a atras asupra lui atentia oamenilor de la Curte.
Când, câteva zile mai apoi, împãratul primi în dar, de la un guvernator ele provincie, un cal
frumos, de care însã nimeni nu se putea apropia, Theophilitzes îi recomandã pe Basilios, foarte
dibaci în mânuirea cailor. Acesta se aruncã pe cal, îl aleargã si-1 domoleste, împãratul, uimit de
puterea si dibãcia lui Basilios, îl luã de la Theophilitzes si-1 puse în serviciul grajdurilor sale.
In momentul în care Basilios intra la Curte, Bardas era atotputernic, învestit cu titlul de caesar, el
guverna de fapt imperiul, Michael al III-lea clucându-si viata sa obisnuitã de scandal. Toti câti
voiau sã-i câstige simpatia trebuiau sã se asocieze la nebuniile sale. Basilios întelese lucrul acesta
si fãcea ceea ce fãcuse si Bardas pentru a ajunge la înalta lui situatie. Atitudinea aceasta servilã îi
aduse o avansare rapidã, în 856 el era înãltat
" Theoph. Cont., p. 229-230.
276
la rangul de mare comis (TtpcoToaTpd-ccop) si în 862, când Damianos, prietenul lui Bardas, fu
înlãturat din functia de parakoimomenos, adicã mare sambelan, cubicularius, Basilios îi luã locul,
ajungând, prin acest post însemnat, în intimitatea împãratului, a cãrui încredere o câstigase pe
deplin, împãratul îl fãcu sã se desfacã de sotia sa, Mãria, o macedoneanã - de la ca-re-1 avu pe
Constantin, care muri înainte de el - si-1 cãsãtori din nou cu o favoritã a sa, Eudokia Ingerina.
Pe mãsurã ce Basilios se ridica astfel, favorizat de împãrat, el îsi atrãgea invidia lui Bardas,
îngrijorat de trecerea nemãrginitã pe care acela o câstigase pe lângã Michael. Un conflict surd
izbucni între acesti doi rivali. Bardas le spunea adesea amicilor sãi care prici-nuiserã înlãturarea
lui Damianos: „m-am luat dupã sfaturile voastre proaste si am alungat vulpea, introdu -cându-1 în
locul ei pe leu, ca sã ne mãnânce pe toti"7.
în curând, la Curte nu mai era loc pentru amândoi marii ambitiosi. Lupta începu a se da prin
cunoscutele mijloace ale intrigii si perfidiei. Basilios se silea a-1 convinge pe împãrat cã Bardas
comploteazã împotriva vietii sale. Michael nu putea crede acest lucru. Macedoneanul îl câstigã
atunci de partea sa pe propriul ginere al lui Bardas, pe Symbatios, pe care stiuse a-1 convinge cã,
bine vãzut de împãrat, e împiedicat de a fi înaintat numai de socrul sãu. în urma acestei intrigi,
chemat în fata împãratului, Symbatios declarã cã Bardas într-adevãr conspirã, în urma acestei
declaratii, Michael se hotãrî a-i lãsa pe adversarii lui Bardas sã lucreze. Dar caesarul era puternic
la Constantinopol;
Keclrenos, II, p. 198 (Bonn).' , ;^ vi
277
N1COLAE BANF.SCU
fiul sãu Antigonos comanda garda si dispunea prin urmare de trupele capitalei. O încercare
împotriva lui aici putea aduce complicatii. Trebuia prin urmare scos din Constantinopol.
împãratul anuntã o expeditie în Asia, împotriva arabilor; Bardas trebuia sã-1 însoteascã.
Bãnuind cursa în care era atras, informat de intrigile împotriva lui, caesarul tinu sã aibã asigurãri
si, înainte de a porni din Capitalã, el primi în bisericã (Chalko-prateia), în prezenta patriarhului
Photios, jurãmintele împãratului si ale lui Basilios cã nu au nici un gând rãu asupra lui.
Curtea, armata trecurã în Asia, în thema Thrake-sion, pe Meancler. într-o audientã, în cortul
împãratului (aprilie, 866), Bardas e mãcelãrit de conjurati sub ochii propriului sãu nepot. Basilios
condusese toatã aceastã crimã, ajutat de Symbatios.
Câteva sãptãmâni dupã aceea, Michael îl înãltã pe Basilios la rangul de magistros, iar în ziua de
Rusalii (mai 866) el îl asocia la tron, încoronându-l cu mare pompã, în biserica Sfintei Sofii.
Symbatios, nemultumit de acest rezultat al crimei la care ajutase, se revoltã, împreunã cu un alt
general din Asia, Peganes. Ei sunt însã biruiti, prinsi si adusi la Constantinopol, unde li se arcl
ochii si, pe lângã aceasta, lui Symbatios i se taie mâna dreaptã, iar lui Peganes nasul.
Basilios era biruitor. De acum înainte, el începe la rândul sãu sã se teamã de Michael. Cu un om
atât de capricios ca acesta, nu putea fi niciodatã sigur ele favoarea câstigatã, în curând, el avu
motiv sã se teamã pentru puterea si pentru viata sa. într-o searã, pentru a-si sãrbãtori o izbândã la
cursele de cai, Michael dãdu un ospãt în palatul ele la Sf. Mamas. Patriciul Basi-
278
ISTORIA 1MPKIÎIULUI BIZANTIN
liskianof lãudã atunci talentul cu care împãratul îsi condusese carul. Ametit de bãuturã, împãratul
îi porunci sã-i scoatã coturnii ele purpurã si sã si-i încalte el. Basiliskianos sovãia si se uita la
Basilios. împãratul se mînie si Basilios fãcu semn patriciului sã se supunã. Acesta încãltã atunci
botinii imperiali si Michael, întorcându-se spre Basilios, îi spuse: „Semnul acesta împãrãtesc îl
prinde mai bine decît pe tine; oare nu-mi este îngãduit mie, care te-am fãcut pe tine împãrat, sã-1
fac si pe altul ?"9 El începu apoi a improviza versuri în cinstea noului sãu favorit.
în vremea aceasta, Teodora, împãcatã cu fiul sãu, se întorsese la Palat si contribuia desigur la
înstrãinarea lui Michael de Basilios, în care ea îl simtea pe rivalul familiei sale. Aceasta-1 hotãrî
pe macedonean sã sfârseascã o situatie primejdioasã. El urzi atunci un complot, pentru
suprimarea colegului sãu incomod, în ziua de 23 septembrie 867, împãratul chemase la un
banchet pe Basilios cu sotia sa, în palatul de la Sf. Mamas. Basilios ia toate mãsurile ca sã dea
lovitura pe care o proiectase. Dupã ce, la miezul noptii, împãratul, ametit ele bãuturã, se retrase în
camerã si adormi, conjuratii pãtrund înãuntru. La strigãtele sambelanului surprins, Michael se
trezeste. Unul dintre prietenii lui Basilios, cu o loviturã de sabie, îi taie amândouã mîi-nile; altul îl
doboarã pe Basiliskianos. Apoi un al treilea îi dã lovitura mortalã si astfel îsi mântuie domnia
Michael al III-lea. Conjuratii treceau apoi în grabã
8 La Theoph. Cont.
9 Zonaras, Bonn, III, p. 416.
279
Cornul cie Aur si puneau stãpânire pe Palatul Sacru. Basilios ajungea astfel singur în fruntea
imperiului'".
Cu el începe o nouã dinastie glorioasã, care concluse aproape douã veacuri imperiul cu energie si
pe care grecii o numesc „macedonicã", dupã tinutul din care se trãgea întemeietorul ei. Originea
armeanã a acestei dinastii este însã în afarã de orice îndoialã.
Basilios I domneste aproape 20 ele ani (867-886). Dacã se ridicase, cum am vãzut, prin perfidie si
crimã, se dovedi însã, odatã stãpân pe Imperiu, un om de energie, bun soldat si bun organizator.
N-avea nici o culturã, dar era înzestrat cu o vie inteligentã si cu un deosebit talent de
administrator. Fatã de poporul de jos el ajunse îndatã foarte popular, prin grija ce puse necontenit
de a veni în ajutorul sãracilor, covârsiti de nedreptãti si asupriri, de a-i scãpa cât mai mult ele
greaua povarã financiarã, de a-i face sã-si câstige usor dreptatea înaintea tribunalelor.
La intrarea sa în domnie, Basilios aflã tezaurul statului cu totul sleit, din pricina cheltuielilor
nesocotite ale lui Michael; din marea avere pe care o lãsase în Casa statului Theophilos, sporitã
de Theodora, se aflau acum, dupã mãrturisirea Continuatorului lui Theophanes, numai trei
centenaria de aur - -epice Kod |u.6vcc KEVtrivccpia (cam 340.000 de lei aur de dinaintea
primului rãzboi mondial). Basilios convocã atunci Senatul si pe înaltii demnitari ai Imperiului si
fiindcã se constatã cã averea publicã se irosise împãrtitã în dar ele cãtre Michael favoritilor sãi, se
hotãrî ca acestia sã
10 V. Lcs romanesques aventures de Basile Le Macedonien, în Ch. Diehl, Figures byz., Iere serie,
p. 157-181.
280
restituie jumãtate din ce primiserã, în acest mod, o multime de bani, 300 ele centenaria, dupã
afirmatia aceluiasi cronicar, se întoarserã în Casa statului.
Pe ele altã parte, Michael topise o multime dintre obiectele de aur cu care Theophilos înzestrase
palatele imperiale si le transformase în bani, pentru a-si satisface chefurile desfrâului sãu. El n-
apucase însã a-i cheltui, fiind ucis tocmai la vreme si Basilios, fãrã a mai fi nevoit sã punã
impozite noi, avu astfel la îndemânã o sumã însemnatã, cu care putu preîntâmpina cheltuielile
urgente ale Imperiului. Pentru ca sã punã capãt abuzurilor din partea functionarilor însãrcinati cu
ridicarea impozitelor, porunci sã se înlocuiascã vechile semne folosite pentru fractiunile de
impozite prin litere simple - ypâ|j.|j,aai Aaxoîq - care sã se citeascã usor si de cãtre cei inculti",
fãcând astfel controlul cu putintã. Se îngriji apoi a pune în functii oameni dintre cei mai onesti,
care sã aibã „mâinile curate de orice mitã" (%EÎpa<; KCfdccpaq arco Travtoio'u Xr|u,[j.ai;o<;)12,
dupã expresia cronicarului, de la care cerea înainte de orice sã-i ocroteascã pe cei sãraci de orice
apãsare din partea celor puternici.
Aceeasi preocupare de ocrotire a sãracilor se vede în mãsurile sale întelepte privitoare la
împãrtirea justitiei. Pentru ca cei lipsiti sã nu fie împiedicati sã-si caute dreptatea înaintea
tribunalelor din Capitalã, el luã mãsuri ca acestia sã fie întretinuti pe cheltuiala sa în timpul cât
stãteau aici pentru judecãti. Si când nu era ocupat aiurea, obisnuia a împãrti el însusi drepta-
11 Cedrenus, II, p. 202-203. u Ibidem, p. 204.
281
tea în asa-zisul FevtKOv — fiindcã din toate pãrtile veneau oamenii cu felurite pricini înaintea
sa".
Prin toate aceste mãsuri, Basilios fãcu, dupã mãrturisirea cronicarului amintit mai sus, ca
legalitatea si dreptatea sã se întoarcã iarãsi, ca dintr-un surghiun, si sã domneascã printre oameni
(„icrovo/j.ia nãoa Kcd 8iicaioc"6vr| waTisp ano Tivot tmspopto'D (puyfjt e8oKet Komevai npog
iov 6iov KCU TOÎC, ãvSpwnoic, e
Din aceeasi preocupare de a asigura buna functionare justitiei izvorãste noua legislatie a lui
Basilios. Culegerea lui Leon al III-lea, 'Eic/loyfi, era prea sumarã pentru a fi putut înlocui colectia
legiuirilor lui lusti-nian si înlãtura contradictiile între acea colectie si modificãrile ce i se
aduseserã pânã acum. Basilios întreprinse atunci o nouã lucrare de alegere a jurispru-dentei si
dãdu ele la 870-879, sub numele de Hp6%Li-poc, v6|j.oc;, adicã „Manual de drept" (în acest
manual se vorbeste despre Ecloga lui Leon si Constantin ca despre o culegere de legi rele, inutile
pentru imperiu), o culegere a dispozitiilor celor mai de seamã ale legislatiei lui lustinian,
cuprinzând si pãrti clin 'EicXoyri a lui Leon al III-lea, care rãmâne de acum abrogatã. O altã
lucrare, apãrutã în 884-886, dãdea culegerea si orânduirea dispozitiilor în vigoare ale dreptului, în
40 de cãrti, sub numele de 'AvaKcc'r}ap0t<; TCOV vojicov (Revizuirea legilor) si dupã
publicarea acesteia, cãtre sfârsitul domniei, o nouã culegere ele legi, sub numele de Ejrocvaycoyri
tcov voficov (Introducere în legi). Unii
" Theoph. Cont., p. 260.
14 Teoph. Cont. (Bonn), p. 259.
282
au vãzut într-însa o editie nouã, revãzutã si întregitã a manualului np6%eipo<; voôt;. în prefata
ei, se spune cã e o Introducere la cele 40 ele cãrti ale vechilor legi „curãtite", culese sub domnia
lui Basilios. Cuprinsul e diferit de acela al manualului, are în partea I capitole cu totul noi, asupra
puterii imperiale, puterii patriarhului, prerogativelor celorlalti functionari civili si religiosi.
1. Schisma lui Photios
Energicul împãrat cãutã sã asigure situatia Imperiului si în afarã; politica sa externã repurta
succese si fãcu sã se simtã iarãsi autoritatea bizantinã, scãzutã mai înainte.
Ortodox credincios, Basilios se sili a aplana conflictul cu Roma si a restabili relatiile cu papa.
Pentru aceea, el trebui sã facã o mare concesie Curiei si-1 sili pe Photios, principala cauzã a
conflictului, sã se retragã de la Patriarhie într-o mãnãstire si, la 23 noiembrie 867, Ignatios fu
asezat clin nou în scaunul de patriarh. In acelasi timp, Basilios si Ignatios scriserã papei, fãcându-
i cunoscutã schimbarea sãvârsitã în Biserica Rãsãritului si cerându-i sã trimitã reprezentanti la
Constantinopol, la un sinod ecumenic, care trebuia sã restabileascã deplina întelegere între cele
douã Biserici. Când sosirã aceste scrisori la Roma, papa Nicolae murise si-i urmase în scaun
Hadrian al II-lea. Acesta adunã, în iunie 869, un Sinod la Roma, în care se pronuntã anatema
asupra lui Photios si a partizanilor sãi. El trimise apoi trei reprezentanti la Constantinopol, care
trebuiau sã obtinã din partea tuturor
283
NICOLAE BANESCU
membrilor sinodului ce avea sã se deschidã în Capitala Imperiului semnarea hotãrârilor luate la
Roma. 5z-nodulâcesta., pe care latinii îl numirã al VUI-lea ecumenic, se deschise la 5 octombrie
869 si tinu pînã la 28 februarie 870'\ El însemna o mare biruintã a papei asupra Bisericii de
Rãsãrit. Reabilitarea lui Igna-tios, condamnarea tuturor hotãrârilor lui Photios, excomunicarea
acestuia si a partizanilor sãi marcau umilirea Bisericii Ortodoxe fatã de Curia romanã. Aceastã
lipsã ele mãsurã din partea papei jignise adânc mândria bizantinilor si trebuia sã aducã o reac-
tiune. De altminteri, la sinodul acesta participarã numai 102 episcopi si multi rãmãseserã prin
urmare credinciosi lui Photios si pãrerilor sale.
Un nou prilej de neîntelegere se ivi îndatã, din pricina bulgarilor. Am vãzut cum acestia, cu câtiva
ani înainte, se îndreptaserã cãtre Roma si Biserica de ritul roman se introduse la ei. Când fu vorba
însã ca Boris sã-si aibã arhiepiscopul pe care-1 dorea, papa Ha-drian al II-lea se opuse cu
încãpãtânare a-i împlini dorinta. Boris îl ceruse pe episcopul Formosus, dar papa nu-1 acceptã.
Ceruse atunci pe diaconul Mari-nus, dar nici acesta nu-i plãcu papei, care-1 trimise pe Silvestru.
Boris, la rândul sãu, îl respinse, trimitându-1 înapoi. Aceastã încãpãtânare a papei se explicã prin
succesele pe care tocmai atunci le câstiga fatã de Biserica din Rãsãrit. Bulgarul, vãzând atâtea
piedici din partea Romei, se îndreptã din nou cãtre Constantino-pol, unde trimisii sãi sosirã
tocmai cînd Sinodul îsi încheia lucrãrile.
15 Dolger, Regesten Ier Teii, nr. 482 si 484 (p. 58-59).
284
Bulgarii cereau sã se hotãrascã de care dintre cele douã Biserici trebuie sã apartinã ei. Basilios îi
convocã atunci pe reprezentantii patriarhiilor orientale, ca sã se pronunte asupra acestui lucru. Cu
toatã opozitia legatilor papei, care sustineau cã bulgarii tin de ei, pe datã ce ele la Roma primiserã
învãtãtura si episcopi si preoti, se hotãrî cã ei nu pot atârna decât de Biserica din Constantinopol,
ca unii care se asezaserã pe pãmânt bizantin16. Ignatios le trimite atunci un arhiepiscop de la
Constantinopol, pe losef, si acesta întemeiazã în Bulgaria vreo zece episcopate. Fiul lui Boris,
Symeon, era trimis îndatã la Bizant, pentru a fi educat. Legatii papei se întoarserã astfel la Roma
fãrã nici o izbândã.
Prin marea lui personalitate, prin atitudinea energicã ce o luase fatã de pretentiile ele suprematie
ale papei, Photios era simpatizat în tot Imperiul. Partizanii sãi erau foarte numerosi. Ei tineau
strânse legãturi cu acesta si se inspirau din sfaturile lui. Basilios, care nu întrebuintase nici o
rigoare fatã ele el, îl aprecia mult si îl adusese elin mãnãstirea Skepe, unde fusese exilat, la
Constantinopol, pentru a-i încredinta educatia copiilor sãi. Iar când, în 877, patriarhul Ignatios
muri, el fu înãltat elin nou (26 octombrie) pe scaunul patriarhal. Photios fãcu atunci cunoscut
papei loan al VIII-lea (iarna 878-879) care-i urmase lui Hadrian al Il-lea (în acelasi timp cu
scrisoarea împãratului cãtre papã1"), restabilirea sa în fruntea Bisericii imperiului si-1 rugã sã
trimitã legati la Constantinopol, la un Sinod, pentru
16 Ibidem, nr. 486, p. 59.
17 Ibidem, nr. 497.
285
NIC:OLAE BÃNF.SCU
recunoasterea celor întâmplate si readucerea pãcii în Bisericã. Papa era amenintat în vremea asta
de atacurile arabilor africani si sicilieni si avea mare nevoie de sprijinul Imperiului împotriva lor.
Aceasta-1 fãcu sã primeascã propunerea. Sinodul care se întruni atunci la Constantinopol, la
Sfânta Sofia, prezidat ele Photios, cu mult mai numeros decât cel precedent si socotit ele Biserica
ortodoxã ca al VUI-lea sinod ecumenic, fu o strãlucitã biruintã a Bisericii de Rãsãrit.
Superioritatea lui Photios se impuse reprezentantilor papei si, în sedintele care urmaserã în
perioada noiembrie 879-mar-tie 880, toate hotãrârile sinodului din 869-870 furã casate, Photios
recunoscut si în chestiunea dogmaticã ce se ridicase mai înainte între cele ciouã Biserici, formula
credintei rãsãritene fu admisã, suprimânclu-se termenul Filioque.
Sinodul tinut la Constantinopol în 879-880, nu rupse, cum s-a crezut multã vreme, întelegerea
dintre Roma si Bizant. S-a crezut cã papa loan VIII, indignat ele hotãrârile sinodului, care
sanctionase si formula orientalã asupra purcederii Sf. Duh, trimise un legat la Constantinopol ca
sã ducã protestul sãu, cã acesta rupse relatiile cu Photios, pe care loan VIII îl depuse si îl
excomunicã, ceea ce aduse o a doua schismã.
O discutie recentã a arãtat cã lucrul acesta e inexact. Nici papa loan VIII, care avea în Italia mare
nevoie de ajutorul bizantin, nici împãratul, care simtea nevoia întelegerii cu Roma, nu doreau o
rupturã. Se pare cã dupã sinod, papa îl recunoscu pe Photios ca patriarh legitim, în 880 - când se
credea cã s-a fãcut ruptura - papa scrie amical lui Photios, care din par-
286
te-i rãspundea cu multã atentie. N-a fost prin urmare o a doua schismã dupã Sinodul din 879-880.
Pericolul arab îl ameninta pe papã si el trebuia sã pãstreze alianta cu Imperiul, pentru care a
trebuit sã consimtã la multe sacrificii; Basilios, ele asemenea, pentru a pãstra întelegerea cu
Roma, i-a impus patriarhului sãu concesii, pe care Photios le-a primit18.
2. Luptele în Europa
Basilios stiu sã foloseascã împrejurãrile din Apus pentru a extinde iarãsi acolo influenta
imperiului, pierdutã în mare parte mai înainte. Arabii din Creta si Africa ajunseserã foarte
primejdios!. Ei atacau acum coastele Dalmatiei si ale Italiei, iar Basilios folosi acest prilej pentru
a lega o aliantã cu regele Imperiului franc Ludwig al II-lea, împotriva dusmanului comun.
Populatiile slave ale Dalmatiei, amenintate deopotrivã de piratii arabi, primirã protectia bizantinã,
iar odatã cu ea crestinismul si influenta imperiului se stabili iarãsi în aceste pãrti, prin strategul ce
cârmuia de la
18 Cf. Ch. Diehl, G. Marcais, Histoire du Moyen Âge, III, Le monde oriental, în col. „Histoire
generale", publ. de G. Glotz, Paris, 1936, p. 443-444.
Pentru discutie: Dvornik, Le second schisme de Photius, „Byzan-tion" VIII (1933), p. 425-474.
H. Gregoire, Du noiweau sur lepatriarche-fhotius, „Ac. de Belgique", Bulletin de la classe des
Lettres, 1934. R. P. Grumel, La liquidation de la querellc photienne, EO 1934, p. 257-288.
Hergenrother (I.A.G.) Photius, Patriarch v. Konstantinopol, 3 voi., Ratisbona 1867-1869.
287
NICOLAE BANKSCU
Zara. în 872 flota bizantinã, cu ajutorul francilor, repurta la Salerno o strãlucitã victorie asupra
arabilor, în 875, Bari, un punct însemnat pentru stãpânirea Italiei sudice, cãdea în mâinile
bizantinilor. Influenta lui Lud-wig se retrage din Italia de Sud si armatele biruitoare ale lui
Basilios îi alungã pe arabi din Calabria si câstigã imperiului o nouã temã, Longibardia
(Aoyyi(3ap5ia), care fu o compensatie însemnatã pentru pierderea Sy-racusei, smulsã ele arabi
dupã o lungã si eroicã rezistentã, în 878. Flota imperiului, sub conducerea energicã a viteazului
amiral (TOV jr?iarîu,o'U 8pot>yy<xpio<;) Niketas Ooryphas, eroul acestei domnii, îsi recâstigã
astfel suprematia pe apele Mediteranei.
Un atac al emirului Esman din Tarsos împotriva orasului Chalkis ciin Euboea fu respins (880) ele
strategul Eladei Oeniates; un altul din partea piratilor din Creta si Africa, ajutati de renegatul
Photios (881), asupra Peloponezului, fu ele asemenea zdrobit de amiralii Ooryphas si Nasar.
3. Luptele cu arabii
împrejurãrile erau foarte prielnice pentru o actiune împotriva arabilor. Imperiul era în pace cu
Bulgaria si cu împãratul germanic. Califatul în Orient era sfâsiat de disensiuni, provocate de
influenta tot mai mare a turcilor la Curtea arabã, de defectiunea Egiptului, unde dinastia
independentã a Tulunizilor se întemeia în 868, de rãzboaiele civile din Africa de Nord si de
situatia grea a Ommeyazilor spanioli în mijlocul populatiilor crestine.
288
Basilios putea prin urmare întreprinde campanii fericite împotriva arabilor, în Orient, lupta începu
în 871 prin expeditia contra Paulicienilor. Aceasta îi aduse pe bizantini în luptã cu arabii.
Armatele lor se ciocnirã de mai multe ori si imperiul putu pune stãpînire pe trecãtorile din Taurus
si pe pozitiile fortificate care duceau la sud în Cilicia.
în Occident, rezultatele au fost mai însemnate. Arabii ocupaserã în mare parte Sicilia si atacau
Italia sudicã. Aceasta adusese interventia în Italia a împãratului germanic Ludovic II. El ocupã
(februarie 871) cetatea însemnatã Bari. Lui Basilios nu-i convenea sã-1 vadã pe Ludovic în Italia.
El trimise flota sa în Adriati-ca. Basilios încheie cu el un tratat de aliantã pentru o actiune comunã
contra arabilor. Ea n-aduse rezultatele dorite si în curând fu ruptã. La moartea lui Ludovic (875),
Bari se dãdu în mâinile bizantinilor. Tarentul fu apoi cucerit de bizantini (880). Armatele
imperiului impuserã autoritatea sa slavilor din Dalmatia. Dar Syracu-sa cãzu în mîinile arabilor
(878)121. O serie de expeditii furã apoi încununate de succes si stãpânirea bizantinã se întinse în
aceste regiuni, prin silintele generalului Nikephoros Pbokas, departe la Nord si Vest de Bari.
Douã theme noi - Calabria si Longobardia - furã create de imperiu în aceste locuri recâstigate.
Printii longo-barzi, recalcitranti fatã de Bizant (Capua, Salerno, Be-nevent), furã siliti a
recunoaste suzeranitatea bizantinã. Influenta religioasã se întinse si ea în peninsulã, ajutând
actiunea administratiei imperiale. Basilios I îndeplini o mare operã în Italia19.
" V. J. Gay. L'Italie meridionale et l'empire byzantin, [Paris, 1904].
289
NICOLAE BANESCU
4. Relatiile cu Armenia1'*
în secolul al Vll-lea, arabii ocupaserã Armenia, odatã cu Siria si Persia. Mai târziu, armenii
încercaserã sã se foloseascã de tulburãrile cãlifarului, pentru a scutura jugul arab. Aceste încercãri
de revoltã furã însã reprimate prin teribile pustiiri. La începutul secolului al VlII-lea, Armenia era
complet ruinatã de arabi. Seniorii feudali, numerosi în acele tinuturi, furã exterminati cu cea mai
mare cruzime si frumoasele monumente ale artei crestine distruse.
în secolul al IX-lea, califatul avu nevoie de sprijinul armean pentru lupta sa împotriva Imperiului
bizantin. De aceea, cãtre mijlocul acestui secol (al IX-lea), califul conferi printului armean Asot,
din familia Bagrati-zilor, titlul de „Printul printilor", iar cãtre sfârsitul secolului, îi dãdu titlul de
rege. Astfel, un nou stat armean se stabilea la hotarele Imperiului bizantin. Când auzi acest lucru,
cãtre sfârsitul domniei sale, Basilios se grãbi a-1 recunoaste din partea sa pe regele armean,
trimitându-i o coroanã regalã si încheie cu el un tratat de aliantã, într-o scrisoare pe care i-o
adreseazã, împãratul îl numeste fiul sãu prea iubit si-1 asigurã cã dintre toate statele, Armenia e
acela care va rãmâne întotdeauna aliatul cel mai bun al imperiului20.
Dar dupã moartea lui Asot, anarhia se întinde în Armenia si aceasta aduce din nou interventia
arabilor în afacerile Armeniei. Numai sub Asot II „de Fier", în
20 loan Catholicos, Histoire d'Armenie, trad. Saint-Martin, Paris, 1841, p. 126.
V. J. Laurent, L'Armenie entre Byzance et l'Islam depuis la conquete arabejusqu'en 886, Paris,
1919.
290
prima jumãtate a secolului al X-lea, teritoriul armean a fost eliberat, pânã la un oarecare punct, de
arabi, cu ajutorul armatelor bizantine si al regelui Georgiei. Asot veni la curtea lui Romanos I
Lekapenos, unde avu o primire strãlucitã. Asot al II-lea fu primul suveran care luã titlul de
„sahinsah" (Regele Regilor) în Armenia, în a doua jumãtate a secolului al X-lea, Asot al III-lea
transferã capitala regatului sãu în fortãreata Ani, care se umplu de atunci de monumente mãrete si
fu un centru mare de civilizatie21.
în Asia, Basilios mostenise de la regimul prigonirilor împotriva Paulicienilor o situatie foarte
primejdioasã. Am vãzut izbânzile acestor fanatici sub conducerea viguroasã a lui Carbeas. Sub
urmasul acestuia Chrysocheir, Paulicienii1''1 ajung o serioasã primejdie pentru Imperiu. Basilios
se hotãrî atunci a sfârsi pentru totdeauna cu acesti rebeli, în campania din anul 871, condusã de el
personal, a luat parte alãturi de soldati la toate ostenelile si la toate primejdiile. Basilios îl birui pe
Chrysocheir, dar nu putu cuceri puternica cetate Tephrike. în anul urmãtor, expeditia sa trecu de
Eufrat, pânã sub zidurile cetãtii Melitene, pe care n-o putu lua. Pãtrunse atunci în interior, prefãcu
în cenusã multe cetãti si biruind rezistenta dusmanilor, împãratul, încãrcat de o bogatã pradã,
reveni în Capitalã triumfãtor, intrând pe Poarta de Aur, aclamat puternic de întreaga populatie, si
oprindu-se la Sf. Sofia, cu scopul de a aduce multumiri lui Dumnezeu pentru biruinta sa22. El nu
se putea linisti însã cît timp Chrysocheir era încã în viatã si pustia tinuturile imperiului. O
21 A. Vasiliev, Histoire de l'empire byzantin, I, p. 415.
22 Cedrenus, II, p. 208-209.
291
NICOLAE BÃNESC U
nouã expeditie trimisã împotrivã-i îl zdrobi într-o luptã, la Bathyrryakos, la 874 si, fugãrit,
Chrysocheir fu ucis de un grec care trãise la Curtea sa ca prizonier23. Rebelii, lipsiti fiind de un
sef atât de energic, furã supusi cu totul si puterea lor nimicitã. Parte dintr-însii îsi gãsirã atunci
refugiul în Armenia, parte intrarã în serviciul imperiului. Armatele imperiului cuprind trecãtorile
din Taurus si Antitaurus, sau de asemenea drumurile strategice care duceau în Cilicia, campanii
fericite furã conduse în Cappadocia si Cilicia. Pe la 885, un regat al Armeniei era reconstituit în
favoarea lui Asot Bagratuni. Basilios îi trimise o coroanã regalã si fãcu un tratat de aliantã cu el,
numindu-1 într-o scrisoare fiul sãu prea iubit.
Un fapt însemnat al domniei lui Basilios este zelul cu care el rãspândi crestinismul printre
populatiile imperiului rãmase încã pãgâne pânã acum. Odatã cu influenta politicã pe coastele
Dalmatiei, imperiul aducea acolo, cum am vãzut, si cealaltã armã a stãpânirii sale, religia crestinã,
si Biserica Rãsãriteanã câstigã atunci acolo teren în paguba Curiei romane. Crestinismul pãtrunse
acum si în Peloponez, unde urmasii vechilor greci ai Laconici, la sudul Taygetului, locuitorii din
Maîna, care se pãstraserã pânã în vremea aceea pãgâni, primirã botezul.
5. Politica religioasã a lui Basilios
Pentru a ridica prestigiul imperiului în Occident, Basilios întelese cã numai pe mare putea sã-1
obtinã.
23 Lupta si fugãrirea lui Chrysocheir sînt descrise în amãnunt de Cedrenus, II p. 210-212.
292
De aceea refãcu flota. Situatia era criticã mai ales în apele Adriaticei, unde nu numai arabii erau
atunci obisnuiti, ci împãratul se afla si în fata unui rival nou, Ludovic II, împãratul franc. Acesta
ducea si el rãzboi contra arabilor. Toatã Italia crestinã urmãrea cu interes expeditia sa.
Basilios n-avea interes sã-l lase pe Ludovic, care opera în Apulia, sã-i alunge pe arabi pentru a-si
aseza acolo stãpânirea sa. El propuse ajutorul flotei sale. Ni-cetas Ooryphas apãru atunci la Bari
cu 400 nave. Cei doi suverani, gelosi unul pe altul, nu se întelegeau prea bine. Dar Basilios
profitã de acest prilej pentru a-si întinde influenta asupra slavilor de la Adriatica. Legatii papei
întorcându-se în Constantinopol, cãzurã în mâinile piratilor slavi. Basilios ordonã lui Ooryphas sã
curete apele mãrii de acesti supãrãtori corsari. Acesta se achitã bine de misiunea sa si atunci
narentanii si slavii acestei regiuni furã obligati a recunoaste dominatia bizantinã.
Ludovic II moare (august 875). Carol Plesuvul se zbãtea în lupte cu Ludovic Germanicul si fiul
sãu Car-loman, iar Basilios lucrã activ în Italia si Dalmatia, în 877, Carloman era singur stãpân.
Tatãl si unchiul sãu muriserã. El intrã în conflict cu croatii, care luptau pentru neatârnarea lor.
Ocuparea cetãtii Bari dãdea Bizantului o bazã de operatii în Adriatica. Basilios voi sã înlocuiascã
pe coaste influenta Imperiului franc. Pentru a-i ataca pe croati, trebuia sã se asigure de slavii care
erau pe teritoriul imperiului. Toate grupele de sârbi, chiar narentanii, se supuserã complet.
Basilios trimise acolo misionari pentru a-i boteza pe cei ce încã nu erau
293
crestini. Suzeranitatea Bizantului se stabili repede pe tot teritoriul sârbesc si asupra triburilor ele
pe coastã, pânã în Dalmatia. O oarecare autonomie le fu lãsatã, pentru cã, dupã mãrturia lui
Porphyrogennetos, împãratul le lãsã printii lor. Slavii trebuiau sã-i dea contingente militare, în caz
de lãzboi. în fata Tarentu-lui, la 880-885, strategul Procopios avea între soldati si slavi, LKA,oc6r|
voi.
Influenta politicã bizantinã se oprea la frontiera Dalmatiei croate, unde pãtrunse influenta Romei,
care va rãmâne pentru totdeauna.
In schimb, actiunea lui Basilios se întinde si asupra slavilor din imperiu. Ceea ce fãcu el pentru a-
i civiliza si crestina constituie unul dintre cele mai frumoase capitole ale istoriei bizantine si ale
Bisericii sale. El nu fãcu decât sã urmeze opera predecesorilor lui. Merse chiar mai departe.
Crestinismul era asa de înaintat la aceste popoare, încât trebui sã constituie o ierarhie la acesti noi
supusi ai imperiului. Invaziile si devastãrile care dezolaserã teritoriul bizantin reduseserã
considerabil numãrul episcopatelor. Trebuiau restabilite si reorganizate. Printre cele ce apar sub
Basilios, sunt unele care nu existau mai înainte si ele au nume slave. Ele apar în actele sinodului
de la 879, erau în Macedonia, Thessalia, Thracia. Apoi si la slavii din Pelopo-nez (v. Notitiae
episcopatuuni). Cu Basilios I viata religioasã se reface si în Peloponez. Sub domnia sa se refac
episcopatele si ele apar în lista lui Leon Filosoful. (Lacedemonia, Methone, Korone, Volaina, tin
de mitropolia de Patras; Volena e episcopie a slavilor Po-liani; altele tin de Corint: Maîna e nume
slav).
294
în aceste împrejurãri, se deschide între Roma si Constantinopol a doua fazã a luptei, în jurul
bulgarilor mai întâi.
loan VIII se sileste mereu a-1 întoarce pe Boris la Biserica Romei. Numeroase scrisori, ambasade
au loc în tot timpul pontificatului sãu. Dar totul a fost în zadar, întrucât Boris rãmase credincios
Bisericii Bizantului.
Erezia paulicianã. Materialul pentru originea, istoria începuturilor si principiile paulicienilor
constã din cartea I a operei lui Pbotios asupra maniheilor si Istoria Manicheenilor de Petros
Sikeliotes. Apoi, povestirea despre bogomili din Panoplia lui Eu-thymios Zigabenos. în 1849,
Gieseler publicã un tratat al unui Abate Petru, continând o povestire asupra paulicienilor, similarã
celei a lui Photios si P. Sikeliotes (cu care e identificat ca autor Abatele Petru). Publicarea
Cronicii lui Georgios Monachos de cãtre Muralt (1859) aratã cã si aceasta a încorporat o
povestire similarã.
Toate presupun un original din care derivã, direct sau indirect, dacã de fapt una din ele este
izvorul comun. Chestiunea determinãrii raporturilor dintre aceste documente si originalul comun
e complicatã.
Karapet Ter. Mkrttschian (în tratatul sãu Die Paulikiener im by-zantinischen Kaiserreiche und
verwandte ketzerische Erscheinun-gen in Armenien, 1893) a clarificat aceastã chestiune, încearcã
a proba cã Abatele Petru e cel mai vechi dintre izvoarele noastre (G. Monachos si Photios). Dupã
Bwy24, iatã starea actualã a chestiunii: Izvorul original care schiteazã erezia paulicianã, originile
si istoria ei, s-apierdut. Acest izvor a fost utilizat de G. Monachos (sec. al IX-lea), pãstrat în douã
forme: în manuscris Coislinianus un extras mai scurt, în celãlalt manuscris si în textul lui Muralt,
avem un text mai dezvoltat. Tratatul abatelui Petru a fost luat sau
l
Bury, ed. operei lui Gibbon, VI, nr. 6.
295
din editia a doua a lui Monachos, sau independent, din opera originalã. E probabil cã Photios a
folosit opera originalã.
Problema lui Petros Sikeliotes este nerezolvatã. Declaratia sa cu privire la misiunea lui la
Tephrike, intentia paulicienilor de Est de a trimite misionari în Bulgaria, precum si dedicatia
operei lui cãtre Arhiepiscopul de Bulgaria, pun multe probleme greu de lãmurit. El spune cã a fost
trimis de Mibail III la Tephrike pentru rãscumpãrarea captivilor. Dar titlul tratatului sãu e curios:
netpo-u ZtKr|Xi(0TOt> îaiopioc... 7tpo0omojioir|i?eîaa cbq rcpoq TOV 'Ap-%ie;u0KOJtov
BouXyapiccq. Cuvântul Kpoaco7io7toir|i5eîaa sugereazã cã asezarea istoricã a tratatului e
nãscocitã. Ter-Mkrttschian si J. Friedrich (Der itrspriinglicbe bei Georgios Monachos nur teil-
weise erhaltene Bericht iiber die Paulikianer. în Sitzungsberichte a Academiei Bavareze, 1896)
neagã deopotrivã propagarea pauli-cianismului în Bulgaria la acea datã timpurie. Erezia aceasta
n-a intrat în Bulgaria decât dupã moartea Sf. Clement al Bulgariei (916).
înrudirea doctrinelor bogomile cu cea paulicianã e evidentã. Dar n-a fost dovedit cã ele derivã
istoriceste din paulicianism. Influenta paulicianã e de presupus.
O schismã se produse în secolul al X-lea în Biserica bogomilã™. Se rãspândise pãrerea cã Satan
nu e contemporan cu Dumnezeu, ci o creatie ulterioarã, un înger cãzut. Aceastã pãrere prevala în
Biserica bulgarã, dar dragovicii se agãtarã de vechiul dualism. Doctrina modificatã fu adoptatã
ele cea mai mare parte a bogo-mililor din Vest (albigensii etc.), afarã de Toulouse si Albano, pe
lacul ele Garda". C. Conybeare publicã (1898) textul armean si traducerea englezã a cãrtii
paulicienilor de Thonrak în Armenia. Aceastã carte e intitulatã Cheia credintei, si e de la începutul
secolului al IX-lea. Liturgia aceasta modificã considerabil vederile noastre cu privire la natura
paulicianismului, care pare cã n-are a face cu marcionismul, ci ar fi o reînviere a adoptionismului,
dupã care lisus a fost un om, pânã câncl în al treizecilea an al sãu a fost botezat de loan si Duhul
Sfânt s-a coborât într-însul; atunci el deveni Fiul lui Dumnezeu. Doctrina a supravietuit în
2" C. Jirecek, Gesch. der Biilgaren, p. 213.
296
Spania pânã în secolul al VUI-lea si al IX-lea si aceasta sugereazã conjunctura cã a lâncezit în

sudul Frantei, încât erezia catarilor si albigensilor nu a fost un bogomilism importat, ci o
supravietuire veche localã. Conybeare crede cã a trãit de timpuriu în Peninsula Balcanicã, unde ea
a fost baza bogomilismului. învãtatul englez crede cã pattlicienii, forma armeanã a paiilieniloi;
derivã de la Paul de Samosata, ai cãrui aderenti erau cunoscuti grecilor în secolul al IV-lea ca
pauliani. Gregorios Magistros (care în secolul al Xl-lea a fost însãrcinat de împãratul Constantin
al IX-lea sã-i alunge pe paulicieni sau thonraki din Armenia imperialã), aratã legãtura lor cu Paul
de Samosata. Conybeare sugereazã cã, goniti din imperiu, paulianii aflarã refugiu în
Mesopotamia si în cele din urmã în regiunile mohamedane în genere, uncie erau tolerati. Ei au
fost astfel pierduti timp de secole în ochii teologilor greci din Constantinopol si din alte mari
centre. Când au apãrut din nou în extrema stângã a iconoclastilor, ei au fost introdusi din nou în
cunostinta grecilor de armenii ortodocsi sau grecizati26.
Tot în aceastã epocã, primele asezãri de cãlugãri începurã a ocupa Muntele Atbos, care avea sã
joace un rol atât ele mare în istoria Bisericii. Basilios dãdu în sprijinul lor un chrysobul (cea. 872)
prin care hotãra ca toti cãlugãrii din diferitele asezãri la Athos, ca si cei de la Sf. loan Kolobos, sã
fie liberi de orice încãlcare a preotilor si sã stãpâneascã regiunea Hierissos de la gâtul peninsulei,
si grãdinile si viile de la Kamena. Alt chrysobullon din 873-874 pentru eremitii din Athos,
prevedea ca acestia sã fie eliberati de orice sarcini si încãlcãri ale functionarilor si persoanelor
private. De acum începe dezvoltarea vietii cãlugãresti la Athos, care sprijinitã în domniile
urmãtoare, dotatã de împãrati
26 Pentru bogomili, v. Predica Presbiterului Cosnia, trad. de Al. Iordan, Universul, Bucuresti,
1938[6i. Cãtre sfârsitul secolului al X-lea (bulgar).
297
NICOLAE BANESCU
cu averi, va ajunge a avea cea mai puternicã organizatie si a exercita o mare înrâurire asupra
Ortodoxiei171.
6. Guvernãmântul intern al lui Basilios
Prin gloria armelor sale în afarã, prin mãsurile întelepte ale cîrmuirii înãuntru, Basilios dãdu o
nouã strãlucire imperiului si-si asigurã încrederea poporului. Douã conspiratii se fãcuserã
împotriva sa: a lui Symbatios, la începutul domniei, a lui Curcuas, la sfârsitul ei. Dar amândouã
furã înãbusite si autorii lor crud pedepsiti. Basilios se arãtase de la început un mare protector al
sãracilor, luând toate mãsurile pentru ocrotirea lor fatã de cei bogati si de fiscalitatea de obicei
atât de abuzivã în Bizant. Dar Basilios nu se atinse nici de privilegiile marilor proprietari, ale
acelor Stivatoi care stãpâneau de multe ori provincii întregi si considerabile. Cazul vãduvei din
Patras Danielis, pe care 1-am schitat mai înainte, e foarte instructiv în aceastã privintã. Senatul,
demnitarii erau respectati si se înconjurau de o suitã care rivaliza uneori cu aceea a Curtii.
Obiceiurile feudale, care se întãreau atunci în Apus, se înfãtiseazã prin aceleasi influente si
necesitãti si în Rãsãrit.
Dar în afarã de rânduiala bunã pe care a pus-o în administratie si justitie, în afarã de economia pe
care a stiut sã o introducã în finante, Basilios dãdu un deosebit sprijin si artei; încât domnia lui
este, în aceastã privintã, una dintre cele mai strãlucite, socotitã în genere drept a doua epocã de
aur a artei bizantine. El a ridicat o multime de clãdiri ele folos obstesc, aziluri pentru bãtrâni,
pentru sãraci, pentru bolnavi si a zidit si reparat un numãr foarte mare de biserici, pe care cro-
298
nicarii le însirã cu grijã, în amãnunt, ca pe o mare laudã a „slãvitului între împãrati" Basilios".
Douã dintre clãdirile acestea au atras mai cu seamã atentia prin strãlucirea si bogãtia
decoratiunilor: palatul pe care Basilios 1-a adãugat vechilor constructii ale împãratilor si care se
chema Kainurgion (Kaivo\)p-yiov) si noua bisericã Nea, 'EKK^rjaia, pe care o ridicã alãturi de
palat si care fu o adevãratã Sfânta Sofia a acestei domnii.
Pentru noul Palat Kaivo\)pyiov, Basilios întrebuinta materialele cele mai pretioase. Mozaicuri
splendide acopereau peretii, boltile, solul, o decoratie strãlucitã împodobea sãlile. Una era
sustinutã de 16 coloane, dintre care opt ele marmurã verde de Thessalia si sase de onix, acoperite
de ramuri de vitã sculptate si animale de tot felul. Cele din urmã douã coloane, tot din onix, aveau
suprafata brãzdatã de caneluri în spiralã, care le dãdeau o înfãtisare din cele mai plãcute.
Deasupra acestor coloane, pânã la boltã si în absida de la Rãsãrit, erau frumoase mozaicuri pe
fond de aur, în-fãtisându-1 pe Basilios, stând înconjurat de rãzboinicii care luptaserã sub ordinele
sale. Ei îi prezintã, drept daruri, orasele pe care el le cucerise. Pe boltã se înfãtisau isprãvile
herculeene ale lui Basilios (TOC TOV Baailecoq 'HpctK/lEia aGXa), rãzboaiele si biruintele sale,
faptele lui pentru fericirea poporului. De o frumusete neîntrecutã era însã camera de culcare
(KOI-Tobv). Pe pardoseala sa era un splendid mozaic, în mijlocul ei, un pãun în toatã strãlucirea
culorilor sale,
-~ Viata împãratului Basilios Macedoneanul, adãugatã la Teoph. Cont. (Bonn), p. 321 si urm.
299
NICOLAF. BANESCU
închis într-un cerc de marmurã carianã. De acolo plecau raze care ajung la un cerc mai mare; si
dincolo de acest cerc, ca niste râuri de marmurã verde ele Thessa-lia se desfãsurau cãtre cele
patru unghiuri ale camerei. Patru vulturi, de asemenea în mozaic, împodobeau de cele patru pãrti
pardoseala atât de bine imitati, încât ai fi crezut cã sunt vii si gata sã zboare, afirmã Porphyro-
gennetos, care ne face aceastã descriere28. Pãrtile de jos ale peretilor, acoperite de „plãci de sticlã
policromã", fermecau ochii prin diversitatea florilor. Partea de sus, împodobitã ele mozaicuri, în
care se desfãceau pe un fond aurit chipurile lui Basilios si al sotiei sale Eudokia, asezati pe
tronuri, în costumul imperial, cu coroanele pe cap. împrejurul lor se însirã, „ca stele
strãlucitoare", copiii lor, în acelasi costum, tinând în mâinile lor cãrti sfinte (TO)J.OX)(; rât detcct
evToâq 7tLpiL%ovTag). Tavanul strãlucea de aur: în mijlocul sãu, crucea, de culoare verde si în
jurul ei „ca stelele pe cer" iarãsi chipurile suveranilor si ale copiilor lor, care-si înãltau mâinile
cãtre Dumnezeu si cãtre cruce. Biserica nouã, f| Nea181, era una dintre minunile artei bizantine;
ea rivaliza prin frumusete si bogãtie cu marea bisericã a lui lustinian. Porphyrogennetos ne spune
cã împãratul o oferi lui Christos „ca pe o mireasã preafrumoasã, împodobitã de mãrgãritare, de
aur si de argint, gãtitã cu tot felul de marmure multicolore, cu mozaicuri si cu vesmântul
tesãturilor de mãtase." Plãci ele bronz aurit acopereau cupolele pe dinafarã. Aurul si argintul
strãluceau pretutindeni înãuntru; marmurele cele mai pretioase împodobeau,
-" în Viata lui Basilios Macedoneanul, adãugatã la Theoph. Cont. (ed. Bonn), p. 332-333.
300
în savante combinatii, peretii si pardoseala. Cupolele „scânteiau de aur si de chipuri, ca cerul

acoperit de stele", în cupola principalã, un mozaic splendid îl înfãtisa pe Christos, înconjurat de
îngeri; Sfânta Fecioarã trona în absidã, un cor ele Apostoli, ele martiri, de profeti si de patriarhi
împodobea zidurile bisericii29.
7. Opera legislativã a lui Basilios
Basilios I a avut si o însemnatã operã de legiuitor191. Motivele care 1-au îndemnat erau douã:
primul, de ordin legislativ, care e amintit de biograful sãu, era acela de a risipi obscuritatea si
confuzia care stãpânea în dreptul civil, ca un rezultat al ordonantelor bune si rele, si nesiguranta
în privinta legilor abrogate si a celor încã în vigoare. Al doilea motiv, de ordin politic, e numit în
Introducerea la Procheiron si într-un pasaj din Epanagoge, douã dintre operele lui Basilios: era
acela de a înlocui cu opere editate sub auspiciile lui Ecloga iconoclastilor, împotriva cãrora
Basilios a avut o urã care se trãdeazã în judecata pe care o exprimã asupra acestei opere, care e o
„rãsturnare a legilor bune". Scopul sãu a fost de a reabilita legislatia lui lusti-nian, pe care
legiuitorii o pãrãsiserã tot mai mult.
Mai întâi, Basilios a publicat un Manual de introducere la stiinta dreptului, npoêipoc; vofioq
(Lex Ma-nualis) sau Procheiron, promulgat între 870-879 ele el si de fiii sãi Constantin si Leon
(înteleptul). Acest manual constã din texte care aveau o aplicare curentã. El a fost adesea
comparat cu Institutele, elin care a folosit
29 V. C. Bayet, L'Art bizantin, Paris, ed. a 3-a, p. 141-144.
301
NICOLAF. BÃNF.SCU
mult, bazat pe traduceri grecesti si comentarii ale operelor lui lustinian. în a doua parte se
reproduc prevederi din Ecloga. Putine inovatii sunt datorate lui Basi-lios. Are 40 de titluri:
logodnã si cãsãtorie, obligatii, mosteniri, drept public. S-a bucurat de o mare reputatie printre
locuitorii civili si printre canonistii Bisericilor grecesti si rusesti.
A doua operã a fost de asemenea un manual de legi, 'ETCOcvaycoyfi TWV vojicov, publicat în
numele lui Basi-lios, Leon si Alexandru între 879-886. Acesta constituie o schitã a unei a doua
editii a manualului Prochiron, ca si introducerea la opera care trebuia sã fie, dupã Basilios,
lucrarea sa principalã: 'AvaK(rr}apcn<; TCOV TiaXairâv vojicov (Repurgatio veterum leguni), o
colectie de legi învechite, împãrtitã în 40 de cãrti. Ea are 40 titluri, ce corespund în genere cu
acelea din Prochiron. Trebuia sã fie o revizuire a cãrtilor de drept ale lui lustinian si trebuia sã
aparã în greceste cu întregiri din noile legiuiri. Ea însemna, ca si aceea, o întoarcere la prevederile
legislatiei lui lustinian. în privinta acestei opere care nu s-a pãstrat, existã o mare nesigurantã: unii
învãtati socotesc cã a fost de fapt executatã sub domnia lui Basilios, desi existã unele îndoieli
asupra scopului, fiindcã în Prochiron se vorbeste despre o operã în 60 cãrti, pe când Epanagoge
ne vorbeste de una în 40. Collinet crede mai probabil cã n-a fost promulgatã de Basilios, ci a
servit de bazã Basili-celor promulgate de Leon VI.
Epanagoge reproduce în mare parte Prochiron, are însã în materia sa si schimbãri. Dar are si pãrti
cu totul noi si însemnate, care se ocupã cu drepturile împãratului si ale patriarhului, cu atributiile
diferitilor demnitari laici si religiosi. E caracteristic cã doctrina
302
raportului între imperium si sacerdotium îsi aflã aici expresia clasicã. Statul este socotit o unitate
a diferitelor pãrti ce-1 alcãtuiesc; peste toate se ridicã împãratul si patriarhul, cele douã cãpetenii
ale lumii (oikume-ne), care se îngrijesc de binele material si moral al supusilor.
Astfel, sub toate raporturile, domnia lui Basilios I este una dintre cele mai însemnate. Când el
muri, la 29 august 886, panegiristul sãu împãrãtesc putea zice, pe drept cuvânt, cã administrase
imperiul în chipul cel mai bun, apurcoc p.ev TOC TioXvciKa 5iai3etq, cã dãduse armatelor
strãlucire, cã lãrgise hotarele imperiului si alungase nedreptatea si violenta din mijlocul supusilor
sãi (nXa'C'Ovaq |j,ev ta opia Tfjt âp%f|c;, âSticiav Se Kod |3iav eêXdaaq ccrto TOÎ) wrriKOO'D
TtavTot); el putea sã-i aplice versul atât de potrivit al lui Homer: „rege bun si brav luptãtor".
Un accident, la o vânãtoare din jurul Constantino-polului, pricinui moartea marelui împãrat.
Pornind în goana calului dupã un cerb enorm care-i iesise înainte, Basilios, ajungându-1 din
urmã, se gãtea a-1 izbi cu sabia, când animalul imperial se întoarse repezindu-se asupra calului, în
apãrare. O ramurã a coarnelor sale mari se prinse atunci de cingãtoarea împãratului si, când
cerbul o luã la fugã, împãratul fu smuls de pe cal si târât în goana nebunã a animalului. Multã
vreme se tinu suita lui Basilios dupã cerb, fãrã a-1 putea încolti, pânã ce câtiva soldati izbutirã a-i
tãia calea si unul izbi atunci cu sabia cingãtoarea de care spânzura împãratul. Acesta cãzu în
nesimtire pe pãmânt, fu ridicat si dus în Palat, unde, dupã opt zile, muri la 29 august 886, în
vârstã de 74 de ani.
303
B.
LEONVI
Leon W (30 august 886-11 mai 912). Lui Basilios îi urmarã la domnie fiii sãi, Leon si Alexandru.
Fiindcã cel din urmã era un vicios, care-si petrecea toatã vremea în chefuri, imperiul rãmase de
fapt în mâinile lui Leon, si acesta îl si înlãturã, în anul 904, pe fratele sãu de la domnie.
Leon n-avea marile însusiri ale tatãlui sãu. El era, înainte de toate, un literat. Elev al vestitului
Photios, cãpãtase de la acesta gustul culturii clasice. Natura sa plãpândã îl fãcea sã se tinã departe
de actiunile militare; a trãit în palat, ocupat cu studiile, chestiuni de ceremonial si intrigi de curte,
supus influentei favoritilor sãi - Zautzes si Samonas. Scrierile pe care ni le-a lãsat reprezintã
poezii, opere de edificatie moralã, cuvântãri la marile serbãri religioase, o cuvântare fu-nebrãlâ
moartea lui Basilios P°, o culegere de oracole, în care prezice soarta viitoare a imperiului. Ea s-a
bucurat de mare atentie în lumea bizantinã. Din prici-
30 A. Vogt si I. Hausherr, S. I:, Oraison funebre deBasilel°r f>ar son file Leon VI leSage,
„Orientalia Christiana", voi. XXVI, l Roma, 1932. Semnalat întâia oarã de D. Serrys (BZ, 12,
1903). Autorii au aflat manuscrisul în mãnãstirea Vatopecli si 1-au editat dupã fotografii. Dicursul
eTtitcxcpioc; a fost tinut de Leon a doua zi dupã moartea lui Basilios, si dacã n-aduce lucruri noi
asupra domniei lui, cuprinde însã câteva date privitoare la Leon VI.
304
na acestei aplecãri cãtre studiu, el a fost supranumit „înteleptul" sau „Filosoful" (aocpoq,
cpiAoacxpcx;).
Imperiul avu sã sufere prin urmare în cursul domniei sale multe înfrângeri si nenorociri din partea
dusmanilor, care îl atacarã acum cu o deosebitã furie. Domnia sa e totusi importantã în istoria
bizantinã prin opera legislativã, prin reorganizarea administratiei si a ierarhiei religioase, prin
energia cu care a lucrat pentru consolidarea dinastiei.
înãuntru, Leon se amestecã de la început în afacerile Bisericii, silindu-1 pe Photios sã se retragã
din Scaunul de patriarh si punându-1 pe propriul sãu frate, Stephanos, ele la 18 decembrie 886
pânã la 17/18 mai 893, un tânãr ele vreo 18 ani, în fruntea Bisericii. Sub urmasul acestuia,
Antonius Cauleas (august 893-12 februarie 901) se tinu un Sinod cu legati ai papei, care aduse
împãcarea partidei lui Stylianus cu Biserica oficialã si restabili întelegerea cu Biserica Romanã,
Biserica Bizantinã recunoscând sinodul din Ravenna, care recunoscuse la rândul ei hirotonirile lui
Formosus.
în afarã de acestea, domnia lui Leon fu cu totul nefericitã.
a. Se precizeazã data nasterii lui: începutul lui octombrie 864.
b. Ne face sã credem cã nu era bastard, cum s-a socotit (fiul lui Mihail III si al Ingerinei).
Vorbeste în termeni foarte aspri despre Mihail III si foarte bine despre Basilios si Ingerina.
Cãsãtoria acestora a avut loc, cum rezultã din discursul lui Leon, cãtre 858.
c. în privinta ajungerii la tron a lui Basilios, povestirea lui Leon concordã cu ceea ce se spune în
Vita Basilii.
305
NICOLAE BANESCU
1. Luptele cu bulgarii lui Simeon
Bulgarii ajung acum o mare primejdie pentru Bizant. tarul Boris-Michail se retrãsese, în 888, într-
o mãnãstire si lãsase tronul fiului sãu mai mare, Vladi-mir. Acesta cãzu victima unei reactiuni
pãgâne (893) si atunci se ridicã în fruntea statului fratele sãu mai mic, Symeon (893-927). Acesta
e cel mai însemnat cârmui-tor pe care 1-au dat bulgarii. Din cauza unei greseli a lui Leon al VI,
Symeon rupse pacea cu bizantinii, ridicã armele asupra lor si dezlãntui un rãzboi care tinu, cu
mici întreruperi, 30 de ani si în care existenta Constantinopolului fu pusã adesea în cumpãnã.
Motivul care aduse aceastã rupturã era o afacere de comert. Doi negustori greci, lacomi de câstig,
sprijiniti de Musokios eunucul, favoritul lui Zautzes, foarte influent atunci la Curte, înãltat de
Leon la demnitatea de paaiXeoTTOCTGOp3' („Tatãl împãratului", fiindcã o luase în palat pe
fiica acestuia Zoe), obtinurã monopolul comertului cu bulgarii si în acelasi timp si strãmutarea
pietei acestui comert de la Constantinopol, unde fusese pânã atunci, la Thessalonic. Apoi, cei cloi
greci îi încãrcarã pe negustorii bulgari cu mari contributii. Symeon, primind plângerea supusilor
sãi, interveni la Bizant, clar Leon nu-i dãdu satisfactie. Atunci tarul, care crescuse la
Constantinopol, unde cunoscuse de aproape strãlucirea imperiului, clar si slãbiciunea sa, declarã
rãzboiul. Cele mai bune trupe ale împãratului se aflau cu Nikephoros Phokas în Asia. Armata pe
care Leon al Vl-lea o trimise împotriva lui Symeon, condusã de Krinites si de armeanul Kurtikes,
nãvãli în
Theoph. Cont., p. 357.
306
Thracia, fu învinsã, iar prinsii, cu nasul tãiat, furã trimisi împãratului32.

Leon, dupã vechiul obicei al diplomatiei bizantine, cãutã atunci sã se apere cu ajutorul unuia
dintre neamurile strãine care se aflau dincolo de hotarele imperiului. Am vãzut cã popoarele din
imensul tinut dintre Caspica si Carpati erau îndeosebi obiectul acestei politici dibace a
Cancelariei bizantine. Puterea chazarilor, multã vreme prietenii imperiului, era atunci în decãdere.
Dusmanii chazarilor erau rusii, apãruti de curând în acele locuri, si mai cu seamã pecenegii.
Acestia, asezati pe cursul superior al fluviului Volga, amenintati de chazari si uzi, pãtrunseserã în
secolul al IX-lea cãtre Apus, asezându-se, pe socoteala chazarilor si a neamurilor învecinate, pe
cursul de jos si de mijloc al Nipru-lui. De aici, ei rãspândirã groaza printre celelalte neamuri
barbare si ajunserã, de la Leon VI încoace, un nou factor, deosebit de însemnat, în socotelile
diplomatiei bizantine. Dar nu de acestia se folosi atunci Leon VI, ci de un alt popor din pãrtile
acelea, sãlbatic cu desãvârsire, strãin de orice culturã, anume de maghiari.
Izvoarele principale pentru istoria ungurilor.
înainte de stabilirea lor în Ungaria, sunt (1) Leon, TCXKTIKOC, c. 18 § 45 si urm.; Const.
Porphyrogenetul, De adm.imp., c. 38, 39, 40; (2) stirile lui Ibn Rusta, care scrie la 912-913, si alti
scriitori arabi; (3) unele însemnãri în cronicile clin Apus, clin secolul al IX-lea; (4) traditii în
cronicile indigene ale Ungariei.
12 Ibidem, p. 358. ,.,,••
307
NICOLAF. BANESCU
Chestiunile principale discutate cu privire la unguri si antichitatea lor sunt douã: cu privire la
afinitatea lor etnicã si cu privire la drumul pribegiei lor de la locuinta cea mai primitivã pânã la
aparitia lor între Nipru si Dunãre.
în privinta pozitiei lor etnice, unii i-au considerat turci, altii /mm. Limba lor cuprinde ambele
elemente. Cei care-i considerã turci explicã partea finnicã a vocabularului printr-o lungã sedere în
vecinãtatea vogu-lilor si a ostiacilor. Cei care îi socotesc frati cu vogulii, ostiacii si finnii, explicã
elementul turcesc prin împrumut în cursa pribegirilor lor.
Pare mai probabil cã maghiarii locuiau într-o vreme în lugria, în regiunea Irtâs, unde erau vecini
cu vogulii. Ei au emigrat la Sud si la începutul secolului al IX-lea s-au asezat în imperiul
chazarilor si s-au amestecat cu un trib chazar numit kabari^, care au devenit parte din natia
ungarã. Acesti kabari, dupã Porphyro-gennetos, i-au învãtat pe unguri limba chazarilor. înainte de
încorporarea kabarilor, ungurii au fost înrâuriti serios de influenta vecinilor turci.
Dupã Porphyrogennetos, ungurii au locuit numai trei anim „Lebedia, lângã Khazaria". Aceastã
tarã, Le-bedia, era probabil între Don si Nipru, si s-a presupus cã data sederii lor a fost între 830
si 840, fiindcã în domnia lui Theophilos, pe la 837-839 apar întâia oarã la orizontul Imperiului
bizantin34, când sunt numiti Ouyypoi, Oftvvoi si To'DpKOi. Dar „trei ani" la Porphyrogennetos
e, desigur, o gresealã. Poate fi o eroare pentru 33 sau 30, sau mai mult. în orice caz, sederea
33 Porphyrogennetos, c. 39-
M Cf. Simeon Magister, p. 818 ed. Bonn.
308
în Lebedia a fost mai lungã de 3 ani. în secolul al IX-lea, pecenegii îi alungã pe unguri spre Vest
si ei se stabilesc în Atelkuzu („între râuri"), cum numeau ei tara dintre Nipru si Dunãre. Vestberg
pune data acestei migratii la 825, iar Bury mai târziu, pe la 860.
Aceiasi dusmani care i-au alungat pe unguri din Lebedia îi alungã din nou si din Atelkuzu.
Pecenegii erau atunci asupriti de un atac combinat al chazarilor si uzilor. Ei trec Niprul, îi clizlocã
pe unguri, care au fost împinsi spre Vest. si aceasta a fost cauza asezãrii lor în Ungaria modernã.
Evenimentul s-a întâmplat cu 55 de ani înainte de a scrie Porphyrogennetos opera sa De
administrando imperio, probabil în 896 sau 897.
Numele de maghiar a fost mai întâi numele unui singur trib, înainte de a se întinde la tot poporul.
si al treilea dintre cele opt triburi enumerate de Constantin Porphyrogenetul (c. 40) era acela zis
Megeri (TCCU Msyepri). în alt loc (c. 37), Constantin pomeneste de Mdâpot ca locuind în
secolul al IX-lea lângã fluviul Ural, când erau vecini cu pecenegii; dar fãrã nici o sugestie cã ar fi
identici cu ungurii, pe care totdeauna îi numeste turci. Bury bãnuieste cã ar fi vorba de baskiri.
învãtatii unguri aflã alte urme ale numelui de maghiari între Marea Neagrã si Caspica. Atunci
erau douã sate numite Majar, în vecinãtate cu Derbend35.
Maghiarii nu locuiau de curând în regiunea celor cinci fluvii, Nipru, Bug, Nistru, Prut si siret, si
mai înainte n-au locuit între Don si Cuban. Aceasta se bazeazã pe o falsã lecturã în textul grec De
adm. imp., unde se citeste trei ani în loc de 300 ani! si pe o alta
Bury, ed. Gibbon, voi. VI, Appendix 21, 13.
309
într-un text oriental, în care s-a recunoscut numele Kuban în loc de Dunãre.
Izvorul oriental este mai mult sau mai putin deformat în Ibn Rusta, al Bakii, Gardizi si Hudud-
al-'Alam.
Gardizi vorbeste de fluviul din stânga al tinutului maghiarilor (Dunãrea), spune cã acolo, în
directia slavilor, e un trib din Rum, crestini, numiti N.n.d.r. Hu-dud are termenul Vn.nd.r. La
Massudi e V.l.nd.r. Gardizi e cel mai bun martor, si acesti Nandar sau Nandarin sunt grupa aceea
de macedoneni târâti de Krum dupã luarea Adrianopolei (813) la nordul gurilor Dunãrii, unde
rãmaserã pânã la 836-837. Ungurii erau, se stie, acolo, în vecinãtate.
Deci nandarin sunt adrianitii (fiindcã cei mai multi captivi veniserã din Adrianopol).
ZocpapTOidcacpaXoi de la Porphyrogenetul, numele unui trib oriental al ungurilor (To'OpKoi la
el) se explicã acum: Ea(3apTOi = sabinii. "AacpaXoi sînt spali, Spori (si. „spolin"), identificati de
Vernadsky - concluzia lui Gregoire:
„Les Hongrois sont la resultante d'une synthese se-culaire, elaboree du Vie au IXe siecle dans la
vaste re-gion qui va du Don au Danube, et dont Ies ingre-dients sont diverses tribus turques et
non turques, en pârtie comprises deja dans l'empire des Huns, et par-mi lesquelles Ies spori ou
spali etaient assez impor-tants pour avoir laisse leur nom, dans la memoire des hommes â la
nation magyare toute entiere et ã une race de geants fabuleux. En tout cas Ies "AacpocXov sont
Ies Spali et ceux-ci Ies Ispolin."36
* H. Gregoire, L'habitat „primitif" desMagyars Tomocpodoi, „Byzantion", XIII (1938), p. 267-
278.
310
Numiti de bizantini „turci" (ToiipKoi), maghiarii, un popor finnic nomad, din stepele de dincolo
de Volga, veniserã la Don si se alipiserã de chazari. Nemaipu-tând suferi jugul acestora, ei
trecurã, în secolul al IX-lea, în Atelkuzu, vechiul „unghi", între Nistru, Gurile Dunãrii si siret,
venind în vecinãtate cu bulgarii. De aici ei se aruncau în nãvãliri asupra popoarelor vecine. Când
regele german Arnulf porni rãzboiul în 892 asupra lui Svatopluk, printul Moraviei Mari, o hoardã
maghiarã, pe atunci în Ungaria, pradã Marea Moravie.
Maghiarii sunt atrasi de bizantini de partea lor37. Ni-ketas Skleros, patrikios, trimise ambasadã la
unguri, în Atelkuzu, circa 894, iar flota bizantinã trece peste Dunãre, în Bulgaria, un mare numãr
dintr-însii. Sime-on, bãtut de mai multe ori, se închide în Durostor si tara lui e pustiitã pânã la
Preslav. Nikephoros Phokas, rechemat din Italia, conduce armata de uscat contra bulgarilor, în
timp ce Eustatbios, comandantul flotei imperiale, bloca gurile Dunãrii. Pentru a se apãra, Si-meon
ceru pacea, îi atrase apoi de partea sa pe pecenegi si, în timpul unei expeditii a ungurilor în
Panno-nia, se aruncã împreunã cu pecenegii asupra celor rãmasi în Basarabia, mãcelãrindu-i în
mare parte si tâ-rându-i pe ceilalti în captivitate. Lucrul acesta avu o
37 Dolger, Regesten, nr. 519 p. 63. Despre originea si migratia ungarã, v. J. Moravcsik, Zur
Gesch. der Onoguren, „Ungarische Jahrbucher", 10 (1930); C.A. Macartney, TheMagyars in
theNinth Century, Cambridge, 1930. Cf. Runcimen, A History of The First Bulgarian Empire,
Londra, 1930. Zlatarski, Geschichte der Bulga-ren. Rambaud, Hellenes et Bulgares au Xe siecle,
Etude sur l'his-toire byzantine, 1912.
311
urmare dintre cele mai însemnate. Pecenegii ajunseserã acum la Gurile Dunãrii, iar maghiarii furã
nevoiti a-si pãrãsi pentru totdeauna vechile lor locuri si a se strãmuta în tinutul dintre Dunãre si
Tisa, unde-si alcã-tuirã definitiv statul lor barbar (895-896), De aici se re-pezeau de-acum în
prãdalnicele lor nãvãliri asupra popoarelor vecine. De la data aceasta începu soarta tragicã a
Moraviei, slãbite dupã moartea lui Svatopluc (894), populatia ei slavã fiind în mare parte supusã
de unguri. Acestia îi despãrtirã acum pentru totdeauna pe slavii de Nord de cei de la Sud. Simeon
îi bate si pe bizantini la Bulgarophygon (896). La 904 se ajunse în sfârsit la pace cu Simeon. O
întreagã corespondentã a lui Nikolaos Mystikos ni s-a pãstrat cãtre el1101. Patriarhul îi face
mereu mustrãri pentru sângele vãrsat în zadar de douã popoare crestine si-1 îndeamnã la pace.
Pânã la moartea lui Leon VI (912), pacea rãmase netulburatã între bulgari si bizantini. Cultura
crestinã bizantinã pãtrunse acum în Bulgaria si domnia lui Simeon e socotitã ca adevãrata epocã
de aur a literaturii bulgare.
Tot atât de incapabilã se arãtã domnia lui Leon VI fatã de atacurile arabilor, în Sicilia si Italia de
Sud imperiul suferi însemnate pierderi, în 889, bizantinii suferã o mare înfrângere la Mylae, din
partea africanilor, în 901, ei pierd Rhegion, iar în august 902, Taurome-nion, cel din urmã punct
de sprijin al stãpânirii lor în Sicilia. Bari cade, pentru un timp, în mâinile longo-barzilor clin
Benevent.
312
Luptele cu arabii în est. Frontiera asiaticã a fost, în genere, apãratã cu succes. Generali distinsi,
aventurieri armeni, în pãrtile de la frontierã, luptã cu îndrãznealã împotriva arabilor si teritoriile
smulse de la acestia sunt organizate de împãrat într-o serie de cli-suri si turme, dintre care unele
vor deveni apoi adevãrate theme.
G. Honigmann'9 a precizat dupã izvoarele orientale si bizantine aceste noi creatiuni ale lui Leon
VI.
Erau mai multi armeni fugari la Melitene: Mleh (Me-lias la Bizant), trei frati, anume: Wasak,
Krikorikios si Pazunes, în special unul Ismael. Ei scriu împãratului si strategului de Charsianon sã
li se dea feude prin chrysobul, ca sã intre în serviciul imperiului. si li se dã. Cei trei frati se asazã
în Larissa (din thema Sebas-teia, la nord-est de Charsianon).
Wasak devine klisurarh în Larissa.
Ismael ajunge klisurarch în Symposion (pustie în apropiere de Lykandos).
Melias devine turmarch în Euphrateia.
Melias cuceri apoi castrul Lykandos si se asezã aici, Leon o face cleisurã. Apoi pãtrunse în
muntele Tza-mandos si ridicã acolo o fortãreatã, care devine de asemenea o cleisurã. Leon fãcu si
din Symposion un turmarchat.
La începutul domniei lui Constantin VII si a mamei sale Zoe, Lykandos devine o strategis
(themã), iar clei-
38 G. Honigmann, Die Ostgrenze des byzant. Reiches von 363 bis 1071. Nach griechischen,
arabischen, syrischen und armenis-chen Quellen („Corpus Bruxellense hist. byz.", 3; A.A.
Vasiliev, Byzance et Ies Arabes, t. III., Bruxelles, 1935), p. 64-93.
313
surarhul Melias fu pus în fruntea ei strateg. Tot asa în-temeie Leon VI în Est noua themã
Mesopotamia, care n-are a face cu vechea Mesopotamie, ci era formatã clin districtul armean TO
Teicfjg (Degik), pe Euphrat, la nord ele vãrsarea lui Arcani. în Vest, situatia a fost mai rea:
Rhegion cade la 901, Taurcmenion la 902, si cu aceasta soarta Siciliei fu pecetluitã.
Numai fatã de piratii din Creta imperiul, în lipsa unei flote puternice, n-a putut opune o rezistentã
biruitoare. Incursiunile lor iau acum un caracter dintre cele mai sãlbatice. Câtiva renegati energici
si cruzi se pun în serviciul lor ca amirali.
Cel mai vestit a fost Leon din Tripoli. Se nãscuse din pãrinti crestini în Attalia Pamphyliei, dar îsi
renegase credinta si se asezase la Tripolis în Syria, trecând la mohamedanism. în 904, el porni din
Tarsos cu o flotã de 54 de corãbii, fiecare purtând câte 200 de oameni, în afarã de ofiteri si putine
trupe alese.
Flota bizantinã n-a îndrãznit, slabã cum era, sã-i întâmpine pe corsari, s-a retras, cãutând adãpost
în Hel-lespont si lãsând Egeea în prada dusmanului. Arabii au atacat Tbessalonicul, a doua cetate
a imperiului prin bogãtia si locuitorii sãi. Era întãrit puternic mai înainte, dar acum se neglijaserã
fortificatiile si în oras aproape cã nu era o garnizoanã de trupe regulate. Zidul cãtre mare era prea
jos. împãratul a trimis mai multi ofiteri, Petronas, Leoniketas, care n-au putut face nimic,
populatia fiind si ea indolentã si punân-clu-si toatã nãdejdea în Sf. Dimitrie, ce le mai scãpase
cetatea de atacurile slavilor. La 29 iulie 904, dupã clouã zile de luptã, piratii pãtrund în oras, unde
are
314
loc un mãcel îngrozitor. Douãzeci si douã de mii de captivi sunt vânduti pe pietele
Orientului1111.
Himerios, comandantul flotei imperiale, merge în 911 cu o mare flotã contra piratilor, în Cretas9.
Dar nu face nimic si e respins în apele din Samos.
si mai grele sunt acum loviturile venite din partea piratilor arabi din Creta. Sub conducerea unor
renegati energici si cruzi, incursiunile lor au, la sfârsitul secolului al IX-lea si la începutul celui
de-al X-lea, un caracter dintre cele mai sãlbatice, în 888, amiralul emirului din Creta, renegatul
Leon din Tripolis (originar din Attaleia), pustieste insula Samos, în 902, un altul, Damianos,
pradã si dãrâmã bogatul oras Deme-trias, în thema Hellas, pe tãrmul Golfului Pagasitic. O
încercare nereusitã a bizantinilor împotriva Cretei îl hotãrî pe Leon din Tripolis a întreprinde
asediul Thes-salonicului, o mare îndrãznealã, datã fiind multimea locuitorilor acestui oras, al
doilea din imperiu, si întãririle sale solide, de care se frânseserã mai înainte atacurile atâtor
barbari, întãririle acestea aveau însã un punct slab: partea dinspre Mare fusese bine pãzitã de flota
bizantinã. Acum însã flota aceasta era în decãdere, piratii stãpâneau de fapt Egeea si atacul pe
mare fu de astã datã hotãrâtor. Numai cu 54 de corãbii, în care erau îmbarcati mai ales
„etiopieni", apãru Leon din Tripolis în fata orasului, la 29 iulie 904 si, dupã un asalt de douã zile
numai, piratii pãtrunserã înãuntru dinspre mare. Ei fãcurã un mãcel îngrozitor, luarã o pradã
bogatã si vreo 22.000 de lo-
39 Data fixatã de R.H. Dolley, The Historical Significance ofthe Translation of St. Lazarosfrom
Kypros to Byzantion, în „Byzantion", t. XIX (1949), p. 71 (Revised Chronology).
315
NICOLAE BANESCU
cuitori în captivitate. Un contemporan, loannes Came-niates, preot în acel oras, prizonier la arabi,
de unde izbuteste mai târziu sã scape, ne-a lãsat o descriere miscãtoare a faptei îndrãznete a
piratilor din Creta*1.
Aceastã cucerire a Thessalonicului e mentionatã de istoricii arabi. si învãtatii moderni i-au
înregistrat, clar Gregoire a semnalat de curând si un izvor arab contemporan cu evenimentul,
scrisoarea lui Aba Mã 'dan din Raqqa, transmitând din Tarsos, dupã stirile primite, vestea victoriei
lui Gulam Zurafa (Leon de Tripolis) în expeditia asupra romanilor la orasul Antakiya, uncie a ucis
5-000 de oameni, a fãcut tot atâtia prizonieri, a eliberat 4.000 de prizonieri musulmani si le-a luat
romanilor 60 de corãbii, pe care a încãrcat argintul, aurul, mãrfurile si sclavii ridicati. Gregoire
aratã cã numele orasului a fost corectat de A. Vasiliev în cel de Antakiya (= Attalia), ceea ce 1-a
fãcut sã creadã cã Leon de Tripolis a cucerit mai înainte acest oras în Asia Micã, dar aceastã
cucerire trebuie stearsã din istoria operatiilor preliminare ale lui Leon de Tripoli, dupã Gregoire,
cãci în realitate numele orasului trebuie corectat în Salunikiya sau ten (ii\v) Salunikiya.
Himerios izbuti însã a cuceri Cyprul din mâinile arabilor. Expeditia sa începu în vara anului
9064'.
•"' De excîdio Thessalonicensi, editatã împreunã cu Theophanes Continuatus (Bonn), p. 487-600.
H. Gregoire, Le communique arabe sur la prise de Thessalo-nique (904), în „Byzantion", t. XXII
(1952), p. 373-378.
41 Art. Doiley, Oleg's mytbical campaign against Constanti-nople, în „Bull. Ac. Roy. Belg."
XXXV, (1949), p. 106-130.
Doiley a stabilit cã Byzantinii au cucerit Cypmlîn ultima parte a domniei lui Leon VI. Cucerirea a
fost întreprinsã de logothe-
316
3. (Disputa tetragamiei]
într-o vreme atât de crâncenã, împãratul, incapabil de a conduce ca Basilios actiunea de apãrare a
imperiului, era preocupat mai cu seamã de interesele sale particulare si scandaliza, cu
numeroasele sale cãsãtorii, Biserica. El fusese mai întâi cãsãtorit cu Theopha-no, o femeie pioasã,
care niciodatã nu tinu la el si pe care nici el n-o iubi. El nu se sfii de a o aduce în Palat pe
frumoasa fiicã a lui Zautzes, pe care tinea s-o ia de sotie, în dorinta lui de a avea un mostenitor
care sã asigure dinastia. Zautzes fu atunci ridicat la rangul înalt de „tatã al împãratului". Dar Leon
VI nu-si putea realiza dorinta de a o încorona pe Zoe, cât timp trãia Theophano. Când însã aceasta
muri, în noiembrie 897, el celebrã cãsãtoria (898). Dar nenorocul îl urmãrea, la sfârsitul anului
899, împãrãteasa muri si Leon trebui sã se gândeascã la o a treia cãsãtorie. Canoanele Bisericii
opreau hotãrât un asemenea lucru, împãratul birui însã toate rezistentele si în vara anului 900 luã
o a treia sotie, o asiaticã, pe Eudokia Baiane. Dar dupã un an, basilissa murea nãscând un copil,
care a murit, si tronul rãmânea iarãsi fãrã mostenitor. Chestiunea lua acum o gravitate
exceptionalã, cãci a patra cãsãtorie era socotitã pur si simplu o nelegiuire.
tul Himerios, care si-a deschis atacul în vara anului 906, si noua provincie a rãmas în mâinile
bizantinilor pânã dupã moartea împãratului: c. 915. Arabii o recuceresc. {Leon VI and a
Forgotten Conquest ofKypros, în „BulI. Acacl. Roy. Belg." XXXIV, (1948), p. 209-224. Cf. The
Historical Significance ofthe Translation of St. Lazamsfrom Kypros to Byzantion, „Byzantion", t.
XIX (1949), p. 59 si urm.
317
împãratul îsi gãsi totusi o viitoare sotie în persoana Zoei Carbonopsina, cea „cu Ochii Negri",
dintr-o mare familie aristocraticã bizantinã si aceasta îl nãscu (în 905) pe Constantin VII
Porphyrogennetos. în februarie 901, Cauleas murise si atunci Leon VI înãltase la patriarhat un om
devotat, pe Nikolaos Mystikos, adicã „secretarul intim". Dar acesta se împotrivi cu energie la
cãsãtoria opritã de canoane. El consimtise a-1 boteza pe Constantin (6 ian 906), luând însã
fãgãduiala împãratului cã se va despãrti de concubina sa. Acesta luã fãgãduiala în alt sens si se
cãsãtori cu ea. Un preot, Thoma, îndeplini ceremonia. Patriarhul protestã si, în douã rânduri,
interzise intrarea împãratului vinovat în Biserica Sfânta Sofia. Leon se adreseazã atunci Pontifului
clin Roma (Sergius), care admise cãsãtoria si îndatã ce avu rãspunsul îl depuse pe Nicolae în
februarie 9071- si-1 ridicã pe Tronul Patriarhiei pe Euthymios, un cãlugãr pios, duhovnicul si
sfãtuitorul de multã vreme al lui Leon. Euthymios [12] ridicã restrictiile Bisericii fatã de Leon, iar
legatii papei recunoscurã cãsãtoria. Constantin Porphyrogennetos fusese botezat încã mai
dinainte, la 6 iunie 906, de însusi patriarhul, amãgit de fãgãduiala ce-i dãdea împãratul cã îndatã
dupã botez se va despãrti de sotia pe care si-o lua a patra oarã.
42 J. Gay, Le patriarche Nicolas le Mystique et son role poli-tique, „Mei. Ch. Diehl", I, Paris,
1930, p. 91 si urm. Schiteazã marea ambitie a patriarhului, care juca un rol politic foarte mare
dupã moartea lui Leon VI. El fu restabilit de Alexandru, lãsat de acesta în fruntea regentei,
îndepãrtat dupã readucerea Zoei în palat, rechemat apoi, el juca un rol mare sub R. Lekapenos.
Corespondenta sa ne-o aratã. -v
318
în Novellele sale, Leon condamnase cãsãtoria a doua si a treia. El nu fãcea decât sã consacre o
traditie. Ideile acestea erau demult admise, împãrãteasa Irene, la începutul secolului al IX-lea,
interzisese cãsãtoria a treia si a patra, ca ilicite.
Dar în curând Leon cade el însusi în aceastã gresealã.
El fusese cãsãtorit de Basilios I, în 881-882 cu Theo-phano, fatã dintr-o mare familie, frumoasã si
pioasã, plinã de însusiri. Theophano muri în 897. încã din timpul vietii ei, împãratul se înamorase
de Zoe, fiica lui Stylianos Zautzes. Dupã moartea împãrãtesei, o aduse în palat si-1 numi pe tatãl
ei basileopator. El n-o putea lua în cãsãtorie, cãci era mãritatã cu un anume Theodor Gutzuniates.
Dar dupã un an, acesta muri. La finele anului 898 Leon se cãsãtori cu Zoe, care muri si ea dupã
un an (899). Leon voia un bãiat si se cãsãtori a treia oarã în anul 900 cu o frumoasã fatã din thema
Opsikion, Eudokia. Aceastã cãsãtorie nu fu mai fericitã decât celelalte. Euclokia muri dupã un an
(la nastere). El si-alese atunci pe Zoe Carbonopsina, de la care avu în 905 un fiu, menit a-i primi
mostenirea, Constantin Porphyrogennetos. La 6 ianuarie 906, copilul fu botezat cu toatã pompa
obisnuitã la botezurile imperiale. El obtinuse botezul, cu conditia sã se despartã de Zoe, clar
împãratul îsi luã seama si se hotãrî sã se cãsãtoreascã cu ea. Patriarhul adoptã o pozitie energicã.
Un cleric al palatului, Thomas, celebrã atunci aceastã a patra cãsãtorie a lui Leon. Nicolae
patriarhul îl depuse pe cleric si interzise împãratului accesul în bisericã. Furios, împãratul îl
aresteazã, la l februarie 907, si-1 trece Bosforul. El încearcã sã-i opunã lui
319
NICOLAF. BANESCU
Nikolaos Mystikos pe majoritatea mitropolitilor, pe ceilalti patriarhi si papa Sergius III [904-911]
obtine de la ei, prin abile negocieri, recunoasterea cãsãtoriei sale si ridicarea interdictiei. Apoi îl
implicã pe Mystikos într-un complot si acesta, speriat, îsi dã demisia. Eutbymios îl înlocui si el
acceptã, tacit, validitatea cãsãtoriei a patra a împãratului, îl admise la împãrtãsanie pe împãrat si
consimti a-1 încorona pe Constantin la 9 iunie 911, refuzând însã de a o proclama pe Zoe drept
Augusta.
Evenimentele acestea dezbinarã Biserica de la Con-stantinopol. Murind Leon, fratele sãu
Alexandru îl alungã pe Euthymos si-1 restabili pe Nicolae pe scaunul patriarhal, ceea ce mãreste
tulburarea spiritelor. Calmul se întoarse numai în 920, prin decretul celebru numit Tomus
Unionis. Acest decret sinodal, confirmat de împãrati, fu de acum, în ce priveste cãsãtoriile, nu
numai ca o lege a Bisericii, dar ca lege de stat. El proclama cã, începând din anul de fatã,
cãsãtoria a patra e respinsã în mod absolut. O aproba pe a lui Leon pentru a o condamna în
principiu.
Prima sotie a lui Leon VI, Theophano, a murit la 10 nov. 897 (nu 893, cum s-a admis pânã acum).
A doua, Zoe (fiica lui Zautzes), luatã imediat în cãsãtorie, ian.-febr. 898.
Ea a murit cel mai târziu în sept. sau oct. 899-
A treia, Eudokia, în iulie 900 încoronatã, moare în aprilie 901. între Zoe si Euclokia, Leon VI a
încoronat pentru banchete pe fiica Zoei, Anna, care a fost deci basilissa interim.
Demnitatea de basileopator a fost creatã de Leon VI si conferitã pentru întâia oarã lui Zautzes,
tatãl Zoei. Theophano încã trãia, [era cu] putin înaintea mortii ei.
320
Explicatia: acest termen nu avea, în conceptia lui Leon, decât un sens moral: ar fi creat
demnitatea ca recunostintã pentru Zautzes, care 1-a scãpat, sub Basil I, de închisoare si 1-a
restabilit în drepturile de succesiune la tron. Ideea de socru era strãinã de acest titlu si o dovedeste
propunerea lui Zautzes fãcutã lui Ni-kephoros Phokas de a-i lua fata. Era, am vãzut, dupã moartea
lui Guzuniates si înaintea mortii împãrãtesei Theophano. Desigur, cronicarii explicã aceastã
demnitate a lui Zautzes prin legãturile lui Leon cu Zoe. E probabil cã ele au influentat la crearea
demnitãtii. Dacã cronicarii stabilesc aceste raporturi, e fiindcã mai târziu Zautzes devine socrul
lui Leon al Vl-lea. Mai mult, sub Constantin VI, fiul lui Leon, Romanos Leka-penos primea
aceeasi demnitate odatã ce devenea socrul împãratului.
Asa concordã aceste concluzii cu ce spune Logo-thetul Simeon; în al treilea an al domniei lui
Leon. Deci la începutul domniei, cum spun alti cronicari43.
Un fapt care trebuie mentionat în [legãturã cu] domnia lui Leon e publicarea operei legislative a
lui Basilios - pe care o comisie o revãzu — si care se publicã, între 887-893, sub numele de
Basilicale, în 60 de cãrti. Leon impuse aceastã legiuire în tot imperiul.
4. Opera legislativã a lui Leon al Vl-lea
A redactat, sub titlul TOC BccaiXiKcc, monumentul cel mai complet al dreptului bizantin. Era o
compilatie si
43 V. Grumel, La chronologie des evenements du regne de Leon l VI, E.O., 35 (1936), p.
5-42.
t
321
NICOLAE BÃNF.SCU
un rezumat în limba greacã al tuturor lucrãrilor juridice publicate sub Justinian. Numele nu vine
ele la cel al lui Basilios I, ci de la BocaiAexx;, basilika fiind cleci „legi imperiale". Au fost
redactate ele o comisie de jurisconsulti.
Materialul fusese adunat din timpul lui Basilios I si Leon al Vl-lea publicã opera, împãrtitã în 60
ele cãrti. Ea realiza planul lui Basilios I, pentru cã relua opera legislativã a lui Justinian, omitând
legile cãzute în desuetudine sau inaplicabile prin transformãrile ce se întâmplaserã ele atunci.
Basilicele nu sunt eleci o traducere a textelor lui lustinian, mai mult o adaptare. Autorii care au
pregãtit-o au folosit ca izvoare Codicele si Digesta, mai putin Institutele, anumite Novelle si
documente juridice publicate dupã lustinian. Basili-calele s-au servit chiar de mai multe novelle
ale lui Basilios I si Leon al Vl-lea.
Nu ni s-a pãstrat nici un manuscris complet al Ba-silicelor. Diferite manuscrise pe care le avem
azi cuprind diferite pãrti din ele, astfel încât posedãm mai mult de douã treimi ale operei.
O operã elin secolul al Xll-lea ne este de mare ajutor pentru reconstituirea cãitilor pierdute din
Basilika: Tipu-citus (TiTtoUKeiTOc;) - Ti TCO\) Keîtai - atribuitã jurisconsultului bizantin
Patzes, un registru la Basilice, repertoriu.
Cu toatã aceastã operã adaptatã noilor conditii de viatã, numeroase pãrti din Ecloga Isaurienilor
rãmaserã în vigoare. Fiind redactat în limba greacã si tratând materia sistematic, pe când Corpus
juris trata acelasi subiect în mai multe locuri, Basilicele s-au bucurat de mare aplicabilitate în
Evul Mediu bizantin (baza stiintei dreptului).
322
O mare activitate legislativã sub Leon VI o atestã si multele sale novelle: 113 studiate si strânse la
un loc de H. Monnier, în Les novelles de Leon le Sage (Paris 1923).
5. [Administratia]
Sistemul administratiei si aparatul birocratiei ajunge sub dinastia macedoneanã la capãt.
Organizarea themelor, începutã clin epoca lui He-raklios, ajunge la sfârsitul secolului al IX-lea la
desãvârsire. Din împãrtirea treptatã a marilor theme de la început în theme mai mici a rezultat o
simplificare a administratiei civile. Fiindcã themele din secolul al IX-lea erau abia ceva mai mari
decât vechile provincii, se contopeste proconsulatul themelor cu administrarea provinciilor.
Functia de proconsul al themei dispare si cu aceasta ultimul rest al sistemului cliocletiano-
constantinian. în locul acelor av&tmaTOi apar ca sefi ai administratiei civile TtpcoTovoTOtpioi
ai themelor, odinioarã sefii cancelariei proconsulare.
împãrtirea în theme era, în anul 900, aceasta:
în Asia-. Opsikion, Bukellarion, Optimaton, Paphla-gonia, Armeniakon, Chaldia, Koloneia,
Charsianon, Anatolikon, Thrakesion, Kappadokia si thema maritimã Kibyraioton.
Pe mare: themele Samos si Aigaion Pelagos.
în Europa: Thrakia, Macedonia, Strymon, Thessalo-nic, Hellas, Peloponnesos, Kephallenia,
Nikopolis, Dyrrachion, Dalmatia, Sicilia, Longobardia, Cherson.
Leon al Vl-lea, desi elev al vestitului Photios, ne-a lãsat în domeniul literaturii, opere destul de
mediocre:
323
NICOLAE RÃNESCU
versificãri fãrã nici o valoare, epigrame, apoi oracole asupra împãratilor, patriarhilor si sortii
imperiului. Acestea s-au bucurat de o mare consideratie în lumea bizantinã. Tratatul ele Tacticã i-
a fost atribuit gresit (e al Isauricului).
Mai însemnatã a fost activitatea lui în domeniul legislatiei: el a publicat colectia lui Basilios I,
BaoiXtKcc (888-889), o colectie ele 113 nouelle, analizate de Henri Monnier (Les novelles de
Leon le Sage, Paris, 1923), în care împãratul examineazã chestiunile cele mai variate si le dã
solutiile sale, motivate.
Trebuie sã mai mentionãm încã si asa-zisa Carte a Prefectului, 'EjtocpîKOv Bi6AAov, cum
spune titlul manuscrisului din Geneva, zis si „Edictul lui Leon înteleptul", descoperit în 1892 de
Jules Nicole între manuscrisele Bibliotecii din Geneva si publicat de el mai întâi textul grec cu
traducere latinã în 1893; apoi si o traducere francezã. Prefectul, enapôq, era demnitarul care
îngrijea de bresle, avea toatã autoritatea asupra lor. Nicole a vãzut în acest edict o operã a
împãratului fãcutã dintr-odatã pentru a reglementa corporatiile (Le livre du prefet ou l'edit de
l'empereur Leon le Sage sur Ies corporations de Constantinople, Geneva, 1893, ed. 1894 cu
traducere francezã). Alb. Stockle, în Spdtromische und byzantinische Ziinfte (Leipzig, 1911),
crede însã cã aceastã colectie cuprinde decizii luate ele stat în privinta corporatiilor, nu statute ale
corporatiilor însesi sau ale sefilor lor. Nu e o Culegere ele statute ale breslelor, ci o Culegere de
hotãrîri pe care le decreteazã statul pentru orânduirea comertului, profesiunilor si industriei, care
întru atât ating corporatiile, întrucât acestea au a face cu co-
324
mertul, profesiunile si industria capitalei. Se deosebeste de Nicole si în ceea ce priveste titlul,

admite cu von Lingenthal: TO ercapxiKdv pi(3?iiov si data: argumente interne plaseazã textul sub
Nikephoros Phokas. Zoras combate toate aceste pãreri, confirmând datele lui Nicole.
Ele s-au dat cu diferite ocazii si apoi s-a simtit nevoia de a se aduna toate la un loc (si atunci s-a
pus prefatã).
Acest edict este foarte important pentru cunoasterea vietii industriale si comerciale a
Constantinopolu-lui din secolul al X-lea. Se vede ce mare era monopolul statului în aceastã
privintã.
Corporatia era oiJaTrijia în genere, uneori si Te%vt|. Corespunde latinului collegium (uneori coi-
pus, aceasta însã pentru asociatiile autorizate de stat). Ele erau vechi, vin clin antichitate. Sunt în
opera noastrã dispozitii privitoare la:
Ta[3ot)A,dpioi, notari (au si îndatoriri fatã de stat) i, giuvaergii (li se zice si xpiXToôoi). =
bancheri (.argentarii, numularii)
p,LTai;o7tpcxTai = negustorii ele mãtase brutã (jiexaâ)
KcxTapT.api.oi = negustorii de mãtase toarsã, fire (KaTapTt^co). Ei o clãdeau celor dintâi, care
singuri o vindeau apoi mai departe.
atpiKccpioi = negustorii de mãtase vopsitã si de tesãturi de mãtase (purpurarii, (3a(peîc,) =
negutãtorii de haine
= negutãtorii ele stofe siriene ele mãtase (7tpdv5iov, legãtura)
%apepia (arab.: harîr) sunt bucãti subtiri de mãtase = negutãtorii de pânzã
325
NICOLAF. BANKSCU
Lj.t>pex|/oi, negutãtorii de droguri (unsori). Ei luau mãrfurile de la /ccA,6aîoi si Tparceôw-uca
(tinutul Chal-cleia, lângã Pont, nu populatia Chaldeii) si din Siria.
KT|pox)X,âpioi = de cearã, se ocupau cu fabricarea lumânãrilor (din cearã, Kipot;)
aaîtcovoTtpccTca = de sãpun s. a.
Erau apoi bresle care se ocupau cu articole de trai (hranã): [iaK8A.A.dpioi, âpTOTtoioi, Kcatr|
Xoi etc.
Sclavii (5ox>/Un), ucenicii ((a.a'ftriTcd) sunt de asemenea amintiti. N-au dreptul sã vândã
mãrfurile stãpânului. în ce priveste senatorii, oiKETai, nici ei n-au drept a vinde, iar (j.icrr}coToi
sunt lucrãtori cu platã.
în Bizant, breslele sunt continuarea vechilor colle-gia romane, cãci o aratã Codex Theodosianus,
legislatia lui lustinian, cu toate prescriptiile asupra lor. Se vede cã organizarea veche s-a pãstrat.
Izvoarele literare nu contin nimic care sã arate cã lucrurile se schimbaserã. Dacã pentru o lungã
epocã novellele nu zic nimic de ele, e cã nu au avut prilej, lucrul mergând calea lui veche. Egiptul
m schimb are multe stiri date ele papyri: o multime ele collegia sunt mentionate. Corporatiile
romane n-au murit. In Italia, la Roma si Ravenna ele au continuat.
Un studiu serios41, alcãtuit de Zoras, se opreste în expunerea sa mai întâi asupra manuscrisului, a
epocii
Giorgio Zoras, Le corporazioni bizantine. Studio sull' (Ji.pA.iov deU'imperatore Lcone VI.,
Roma, 1931.
326
de compunere, titlului si împãratului sub care a fost compus.

Titlul, pus de Nicole, e bine stabilit (eraxpxiicov fkpVtov), fiindcã e citat asa în Tipucitus.
Analizeazã apoi cuprinsul si precizeazã terminologia. Un capitol trateazã despre activitatea
comercialã a Constantinopolului.
Prefectul Constantinopolului îl reprezenta pe vechiul praefectus urbi al Romei. Dar avea aici
puteri mult mai mari. Avea administratia, jurisdictia (judeca procese criminale si penale, dãdea
pedepse - cu recurs numai la împãrat), era capul politiei, supraveghea ordinea, curãtenia, îngrijea
de împodobirea orasului la iesirea împãratului si primirea oaspetilor strãini. El avea si
supravegherea corporatiilor. tineau numai ele el. Avea subalterni multi, ot>|j.7rovoc; (care era cel
dintâi, îl substituia), Ãoyo'rM'Triq tot) 7tpavccopiox>, împreunã cu cel anterior constituia
Consiliul prefectului. Avea politia si ordinea publicã în capitalã: Kpiîod TWV peyecbvoov, cu
sediul în cele 14 regiuni, rezolvau controversele ce se iveau în cartierele lor; pcruAAcQTod
verificau exactitatea greutãtilor si mãsurilor întrebuintate, pe care puneau apoi 6o\)XXa;
ETioTtToa controlau registrele comerciale s.a.
Corporatia avea un sef. se numesc în unele corporatii TipoeaTCOTeq si TtpooTcxTou, notarii
aveau un Ttpifu-Kfipioq (în altele se chemau si eâp%oi). Unele aveau 2 presedinti, având în
vedere importanta lor în capitalã (de exemplu, cele pentru mãtase, pentru porci si peste15).
" Mãtasea fiind un articol atât ele important pentru capitalã si negustorii numerosi (îmbrãcãmintea
împãratului, a curtii, darurile s.a.); xoipe^Tiopoi si ix'â'UOKpâTai, pentru cã pestele si carnea
erau de primã necesitate în capitalã.
327
sefii corporatiilor erau alesi si numiti de prefect, în genere. Uneori, acesta îi confirma pe cei
desemnati de membri.
Organizarea internã a corporatiei: l) sunt dispozitii care priveau admiterea membrilor, conditiile
(sã nu apartinã în acelasi timp la altã b.reaslã, sã posede anume calitãti, integritate si capacitate,
consimtãmântul membrilor si al presedintelui, plata unei taxe de intrare). Trebuia certificarea
Prefectului.
2) Numãrul membrilor, iesirea si expulzarea din corporatie. Pentru notari, Eparchikon stabileste
expres cã trebuiau sã fie 24, nu stim despre altele. El tinea însã o listã cu numãrul membrilor în
fiecare corporatie. Putea sã demisioneze un membru, sau sã fie exclus pentru vreo vinã. în acelasi
caz era si pedepsit, pentru vinã gravã i se tãia mâna.
Corporatiile aveau subalterni (8ot>Xoi, i, t>KO'opyoi).
Industria si comertul, în acest domeniu erau reglementate productia si vânzarea, exportul si
importul, mãrfurile care puteau fi exportate având nevoie de permisiunea Prefectului, fabricatia,
locul unde sã se vândã pestele în piete (Koc(j.dcpai); argintarii aveau prãvãlii pe Meat),
lumânãrarii în piata din fata Sf. Sofia, pretul fiind fixat. Erau prevãzute pedepse pentru sabotori.
Dispozitii de politie internã se adãugau celor anterioare. Cârciumile nu se deschideau în zile de
sãrbãtoare înainte de ora a doua a diminetii (sapte ceasuri si se închideau la sapte seara, ca sã nu
se întâmple
328
scandaluri). Mãsuri privitoare la strãinii ce veneau în oras cu mãrfuri si se anuntau prefectului

prin Xrvycc-mptoq, care le examina mãrfurile si hotãra vânzarea. Strãinii aveau voie sã stea în
oras cel mult trei luni.
6. [încheieri la capitolul Photios]
A doua schismã a lui Photios n-a existat.
Cel dintâi, V. Grumel, într-un articol publicat în sept. 193346, examinând din nou textele pe baza
cãrora Hergenrother si Hefele1" au conchis cã Photius, reîntors în scaunul patriarhal, pentru
nesupunere, a fost din nou excomunicat ele Sf. Scaun, ajunge la încheierea cu totul opusã.
Putin în urmã, abatele Dvornik, publica un studiu asupra aceluiasi subiect48, ajungând, pe altã
cale, la aceleasi concluzii. Culegerea de acte si comentarii an-tifotiene (Mansi, Sacrorum
collectio, t. XVI) contine falsuri, fãcute de un antifotian.
Pãrintele Grumel reia chestiunea, discutând pãrerile lui Dvornik si fãcând unele precizãri
pretioase, în alt articol din Echos d'Orient'a.
Grumel constatã cã Photius a fost recunoscut patriarh legitim de loan VIII si urmasii sãi cât timp
ocupa tronul patriarhal, n-a existat deci a doua schismã
16 „Y eut'il un second schisme de Photius?", în Revue des sciencesphilosophiques et
theologiques, t. XII (1933), p. 432-457.
f Histoire des Conciles, trad. Leclercq.
48 Le second schisme de Photius: une mystification historiqiie, „Byzantion", VIII (1933).
19 V. Grumel, La liquidation de la querellephotienne, EO, 33, 1934, p. 257-288.
329
NICOLAE BANF.SCU
a lui Photios. Uniunea restabilitã în 879 n-a mai fost ruptã nici din cauza sa, nici pentru el.
Aceasta o constata si Dvornik, ale cãrui concluzii au fost adoptate si de H. Gregoire, care a expus
problema la Academia belgianã"".
Stylianos, episcopul de Neocaesarea, dusmanul lui Photios, a produs mult timp o dezbinare în
sânul Bisericii bizantine, cãci avea partizanii sãi, ignatienii. A scris de mai multe ori papilor,
cerând sã-1 condamne pe Photius a doua oarã si sã recunoascã numai hirotonirile lui, pentru a nu
tulbura pacea Bisericii Ortodoxe. Papa stefan V a refuzat categoric acest lucru. Photios fusese
recunoscut de predecesorii sãi.
Papa Formosus (891-896) a încercat, pentru a cla satisfactie ignatienilor, sã oblige clerul care
tinea hirotonirile de la Photius, sã prezinte câte un libel în care sã-si mãrturiseascã greseala si sã
cearã iertare, urmând ca el sã le acorde comuniunea, ca laicilor. Fireste, lucrul a stârnit indignare
si încercarea sa n-a reusit.
Dupã moartea lui Formosus, Leon VI puse în fruntea Patriarhiei pe Antonios Cauleas, pentru cã el
fusese ordonat preot sub Ignatios sau sub Methodius, cãci era foarte bãtrân acum (ca sã nu mai fie
discutie sã-i împace pe ignatieni si sã se facã întelegerea cu Roma).
Leon VI si Cauleas scriseserã papei despre dorinta de a restabili relatiile între cele douã Biserici
asa cum erau înainte de Formosus.
Roma, sfâsiatã de lupta în Bisericã, avea interes sã se înteleagã cu Bizantul si loan al IX-lea (898-
900),
w De nouveau sur le patriarche Photius, ,.Ac. de Belgique, Bulletin de la classe des lettres", 1934.
330
papã în urma lui Theodor II, care-1 reabilitase pe Formosus si ordinatiile sale (cãci si acesta
fusese la Roma osândit, cadavrul sãu aruncat în Tibru) cerea sã se recunoascã la Bizant Formosus
si Roma sã-si retragã injonctiunile acestui papã.
loan al IX-lea a gãsit formula împãciuitoare: „Pe Ignat ius si Photius, stefan si Antoniu - scrie el
lui Sty-lian - în acelasi fel în care i-au admis prea sf. papa Nicolae si loan si al saselea, stefan, si
toatã Biserica romanã pânã acum, noi îi admitem de asemenea în aceeasi ordine si te îndemnãm a
le întinde deopotrivã mâna cu noi..." Lasã la o parte întâiul patriarhat al lui Photius si nu-1
aminteste pe Formosus, pricina neîntelegerii.
Actul lui loan IX, pacificator, fu adus la Constanti-nopol de ambasada compusã din episcopul
Nicolae si cardinalul loan si avu deplin succes, împãratul, patriarhul si clerul apreciarã
întelepciunea lui si-si dãdurã adeziunea completã. Stylian se împacã si el. Se punea astfel capãt
schismei interioare a Bizantului si celei care separa Roma de Bizant.
7. [De la Leon VJ la Romanos l Lekapenos]
Leon VI muri la 11 mai 912, lãsând domnia fratelui sãu Alexandros (912-913), care avea în
acelasi timp tutela fiului nevârstnic, Constantin (acesta era numai ele 7 ani). Alexandros era, cum
am spus, un om dedat cu totul viciilor, si cronicarii ne spun cã „nimic nobil sau vrednic de
amintire" (ot>8ev yLvvaîov ft Xoyot) ac,iov KCCTeTtpâôcîo) n-a sãvârsit1131, ocupat fiind cu
331
NfCOLAE BÃNESCU
„plãcerile si destrãbãlãrile" lui (TO tpxxpâv KOU acreA,yiai<;
El lãsã conducerea imperiului fav oritilor sãi si toti câti serviserã sub Leon furã îndepãrtati din
functiuni. patriarhul Euthymios fu depus, suferind cele mai crunte loviri din partea adeptilor lui
Nicolae, care fu ridicat din nou pe tronul patriarhal, vãduva lui Leon, Zoe, fu izgonitã din palat.
Himerios, seful suprem al flotei, dizgratiat, muri în închisoare.
Nechibzuinta lui Alexandros îi stârni din nou pe bulgari împotriva imperiului. El insultã solii lui
Simeon, veniti la Constantinopol ca sã reînnoiascã pacea si sã primeascã darurile obisnuite.
Simeon reia atunci ostilitãtile si urmasii lui Alexandru vor avea de suferit urmãrile ne-chibzuintei
sale. La 913, Simeon apare sub zidurile Con-stantinopolului, în 914 ia Adrianopolul. O expeditie
mare contra lui (917) este înfrântã la Anchialos.
Din fericire, domnia aceasta nu tinu multã vreme. Alexandru moare la 6 iunie 913, dupã ce
institui o regentã condusã de 6 membri, în frunte cu patriarhul Nicolae. Dintr-însa fãceau parte,
între altii, generalul loan Eladas, un militar distins, devotat împãratului, precum si Stephanos
Magistros, un om devotat dinastiei.
Regenta aceasta se deschide sub cele mai rele auspicii. înainte de a-si da sufletul, Alexandru se
gândise a institui o regentã, care sã asigure tronul lui Constantin al Vll-lea. Numi sase membri în
frunte cu patriarhul Nicolae: magistros Stephanos, loan Eladas magistros, mare general, Rectorul
loan, Euthymios si doi slavi ele
"' Theoph. Cont., p. 378, cf. Cedrenus, p. 275 si Zonaras, III, p. 456.
332
origine, care se ridicaserã la rang însemnat la curtea împãratilor, Basilitzes si Gabrilopoulos.

Consiliul acestei regente era dominat de patriarh, o fire ambitioasã, care în tot timpul minoritãtii
lui Constantin VII fu în conflict cu împãrãteasa Zoe, si dupã înlãturarea ei continuã a juca un rol
politic sub Lekapenos.
împrejurãrile erau grele. Bulgarii nãvãliserã în Thracia, ajungând la zidurile Constantinopolului.
Un general din Asia, Constantin Ducas, se revoltã, complicând situatia. El era fiul lui Andronic,
care fugise sub Leon VI la arabi, om ambitios si acesta si puternic prin relatiile lui. Trecând
Bosforul, izbuti a pãtrunde pânã în curtea palatului imperial cu partizanii sãi. Energia lui Eladas
salvã tronul lui Constantin VII. Usile palatului furã încuiate, Eladas se aruncã asupra rebelilor cu
trupele gãrzii si o încãierare sângeroasã se produce, în care Dukas cãzu. Urmã represiunea, care
fu crudã. Zoe fu rechematã de fiul sãu în palat, cu ajutorul partizanilor pe care ea îi avea si luã
frâiele conducerii în mâinile sale, ajutatã de Eladas (Helladas). Creaturile lui Alexandru furã
gonite din regentã, împãrãteasa cãutã sã-1 împace pe Simeon. Acesta, la rân-du-i, neputând forta
intrarea în cetate, se retrase, pri-mindu-si darurile refuzate de Alexandru.
Dar în 914 Simeon se întoarce, ia Adrianopol, si bulgarii cutreierarã Thracia, devastând tinuturile
si în 9-75. împãrãteasa hotãrî o loviturã mare împotriva barbarului, în anul 917. Un sol fu trimis
la pecenegi, ca sã-i atragã în aliantã împotriva bulgarilor, Bogas. O armatã de uscat, sub
conducerea generalului Leon Pho-kas avea sã-i atace pe uscat, în timp ce flota iesea sub
conducerea lui Romanos Lekcapenos, pentru a urca în
333
NICOLAF. BANF.SCU
apele Dunãrii spre a-i trece pe pecenegi în Bulgaria. Dar la Dunãre, Lekapenos se ceartã cu Bogas
si pecenegii nu puturã fi trecuti, se întoarserã din drum. Scãpat de aceastã primejdie, Simion se
aruncã prin surprindere asupra lui Phokas (20 august 917) si trupele acestuia, cuprinse de panicã,
suferirã o mare înfrân-gre, lângã Anchialos^'.
Phokas abia scãpã la Messembria, uncie se îmbarcã cu resturile armatei, Lekapenos se îndreptã si
el cãtre Constantinopol, dupã ce îi va fi luat pe fugari.
împãrãteasa sperase sã sfãrâme puterea lui Simeon si se vãzu în fata unui dezastru. Ea ordonã o
anchetã pentru a stabili rãspunderile si Lekapenos, suspectat, era sã-si piardã vederea, fiind scãpat
numai prin influenta oamenilor Zoei (stefan si Gongyles). Strategul de Dyrrachion primi ordin sã-
1 instige pe Petru, printul Serbiei, contra bulgarilor^ si sã-i stârneascã si pe unguri în spatele lor.
O nouã armatã se ridicase sub conducerea lui Leon Phokas, care porni sã-i întâlneascã pe bulgari
în Thracia. Acestia îl surprind însã cu atacul lor si armata bizantinã fu zdrobitã (în iarna 917-918).
Zoe se gândi la pace. Simeon puse conditia cãsãtoriei fiicei sale cu împãratul, ceea ce împãrãteasa
respinse cu indignare.
v- Tipoq TCO 'Axe^cbcp rcoTcq-iâ), e o confuzie datoratã faptului cã în Evul Mediu, cum aratã
C. Amantos, EEBS 1924, p. 49, Anchia-los se numea si 'AêXo) si 'AêXot, pe care istoriografii
arhaizanti îl ortografiau 'A%el(pot.
v Dolger, Regesten, nr. 580. •.•••.:••>. -, V; .;.-..
334
Simeon continuã a devasta provincii \r\ Balcani, se aruncã asupra sârbilor, îl înlocui pe Petru cu
un vãr al acestuia, Paul.
în acest timp, la Bizant se urzeau mari intrigi. Zoe voia sã-si întãreascã tronul, patriarhul sã-si
câstige regenta, amândoi rãu vãzuti ele multime clin cauza înfrângerilor suferite si ochii acestei
multimi se îndreptau cãtre sefii militari. Phokas, cu parizanii sãi clin aristrocratie, era o putere si
Zoe era îndemnatã ele parakoimomenos Constantin, cumnatul generalului, a si-1 apropia.
Runciman crede si în proiectul unei cãsãtorii între ei (fapt care nu se documenteazã).
Tânãrul împãrat avea un pedagog foarte devotat, Theodor. Temându-se ele Leon Phokas,
crezânclu-1 capabil, odatã stãpân pe imperiu, ele a suprima drepturile porphyrogenetului, ceru
ajutorul lui Lekapenos. îi scrise, în numele împãratului. Dar aflându-se la palat, Constantin
parakoimomenos îi porunci lui Lekapenos sã plãteascã marinarii si sã desfacã flota. Amiralul îl
pofti însã a îngriji personal de aceste lucruri si cînel parakoimomenos veni, Lekapenos îl aresta.
Zoe trimite oamenii sãi pentru a cere explicatii lui Lekapenos, dar poporul îi împiedicã de a
ajunge la tintã. Pedagogul îi impuse la cârmã pe magistrul stefan si pe patriarh, în cele din urmã,
fiindcã Leon avea puterea armatei si cãuta o întelegere cu Lekapenos, Theoeior îl îndeamnã pe
acesta a-si aduce flota în portul Bucoleon, unde venind îi intimida pe cei elin palat. Lekapenos
pãtrunde înãuntru, jurã credintã împãratului într-o capelã a palatului. si acesta îl numeste
beteriarcb, la 25 martie 919. Dar ambitia lui nu se opri aici. în aprilie, el îl cãsãtori pe Constantin
VII cu fiica sa Elena si
335
NICOLAE BANESCU
luã titlul de basileopator, numindu-1 pe fiul sãu Cbris-toform locu-i heteriarch.
în fata acestor uzurpatii, în întelegere cu partizanii împãrãtesei, cu parakoimomenos, Leon Phokas
se revoltã la Chrysopolis, uncie se afla cu trupele. Se dã o luptã, în care armata lui este bãtutã, iar
mai încolo el e prins si-si pierde vederea.
Romanos Lekapenos cãutã a-si consolida puterea. El o îndepãrtã din palat pe Zoe, cu toate
plângerile lui Constantin VII, pedagogul Theodor fu si el exilat în thema Opsikion, astfel încât
împãratul nu mai avu nici un protector pe lângã el. El fu silit a-1 proclama, la 24 septembrie 919,
pe Romanos caesar, iar în ziua ele l 7 decembrie 920, Constantin VII si patriarhul Nicolae îl
încoronau ca împãrat. Runciman pune încoronarea lui în 919, dar Tomus Unionis, clin 9 iulie 920,
avu loc sub Constantin basileus si Romanus basileopator91.
Lekapenos îsi aduse îndatã în palat numeroasa lui familie: avea, afarã de Elena, încã trei fete
mãritate cu nobili de seamã (din familiile Argyros, Saronites, Mu-sele) si patru bãieti:
Christophor, cãsãtorit, Theophy-laktos, eunuc, destinat pentru Bisericã, stefan si Constantin, care
vor fi asociati ca împãrati.
Ca odinioarã Basilios I, Lekapenos ambitiona sã întemeieze o dinastie. La 6 ianuarie 921, el o
încorona pe sotia sa Theodora drept augusta. Ceva mai în urmã, îl asocie pe Christofor la tron,
încoronându-1 împãrat. Pentru a-si întãri situatia si a-1 compromite pe mostenitorul legitim al
tronului, aclunã în iulie 920 un sinod, spre a restabili pacea în Bisericã, tulburatã de
'4 Grumel, Regestes, nr. 669.
336
chestiunea cãsãtoriilor lui Leon VI. Actul acestui sinod, Tomus Unionis, în ce priveste cãsãtoria a
patra a lui Leon VI, nu o ratificã decât pentru a o osândi în principiu. Iatã ce se spunea în adevãr
în acest T6|o.oq 'Evcbaecot: „Scandalurile în secolele trecute au gãsit în-todeauna o vindecare; tot
asa si acum cu privire la cãsãtorie: pricina scandalului nemaifiind, Biserica se întoarce la buna sa
râncluialã. De aceea, adunati împreunã, noi, episcopi si preoti, fãrã a-i condamna pe cei care au
trãit astfel, decidem, cu începere din anul de fatã 6428, indictia a 8-a, a interzice în chip absolut a
patra cãsãtorie" - dupã care urmeazã sanctiunile. Când împãrãteasa Theodora muri, în februarie
922, Lekapenos o încorona pe Sofia, sotia lui Christophor, ca augusta. Iar în 924 îi încorona ca
împãrati pe ceilalti doi fii ai sãi, stefan si Constantin.
c.
[ROMANOS l LEKAPENOS]
l. [Romanos I Lekapenos si tarul Simeon]
Abia instalat pe tronul imperiului, Lekapenos avu sã înfrunte rãzboiul furios al lui Simeon. în
vara anului 919, acesta nãvãlea în Tbracia si ajungea pânã la Dardanele.
în 920 nu se aminteste nici o invazie. Simeon era ocupat în Serbia, uncie Bizantul organizase
revolta printului Zacharia împotriva lui Paul. Zacharia a fost alungat ele bulgari.
în 921 se aruncã însã asupra Thraciei, unde e atacat ele Potbos Argyros si nevoit a se retrage cãtre
He-rakleia si Selymbria. Nicolae Mysticul îi scrie în tot acest timp sefului bulgar, pentru a-1
aduce la pace, dur fãrã nici un succes.
în 922, o nouã invazie a lui Simeon ajunge sub zidurile Constantinopolului. Lekapenos încearcã a
apãra palatul ele la Pege, clar nu izbuti. Armata bizantinã e respinsã, palatul ars.
în 923, Simeon încearcã a nãvãli iarãsi. Dar e tinut mult timp pe loc de Adrianopolul pe care elin
nou îl atacã. Generalul Moroleon, îl apãrã cu îndârjire, în cele din urmã, cetatea se predã elin
cauza foametei si Simeon se rãzbunã barbar asupra apãrãtorului, ucis în torturi. Bulgarul nu
merge mai departe; în fata armatei bizantine se retrase pentru a se îndrepta spre Serbia, unde
Bizantul îl atrãsese ele partea sa pe Paul. Bulgarii nãvãlesc, Simeon îl pune în locul printului Paul
pe Zacharia.
338
în 924, Simeon se hotãrî a da asupra Constantino-polului un atac decisiv. Experienta îi arãtase cã

cetatea nu putea fi luatã numai pe uscat; el cãutã, prin urmare, o putere maritimã pe care s-o
aducã în ajutor si alegerea lui se opri asupra Fatimidului Al~Mahdi din Africa. O ambasadã a sa
venea la curtea sefului arab si întelegerea se încheia. Dar când ambasada se întoarse, însotitã de
misiunea africanã, în drumul lor cãzurã în mâna unor trupe grecesti clin Calabria, ca-re-i trimiserã
la Constantinopol. Lekapenos fu destul de dibaci în a-i opri pe bulgari, trimitând pe africani
înapoi cu daruri, oferind arabilor africani reînnoirea pãcii si a tributului stabilit în 917 cu strategul
de Calabria, Eustathios55.
Oferta fu primitã si astfel Simeon rãmase înselat în asteptãrile sale. în aceeasi vreme, Bizantul
începuse negocieri în Orient, la Bagdad, pentru a-si avea armatele clin Asia libere, cãci atacul
bulgar era asteptat.
în vara acestui an, 924, Simeon nãvãli în Macedonia si Thracia. în septembrie, el ajunse sub
zidurile Capitalei. Aici, fie cã-i venise vestea nereusitei sale în (Africa, fie cã se astepta la sosirea
trupelor clin Asia, se opri. în loc de a da asalt contra fortificatiilor, el cer~u sã-l vadã pe patriarhul
Nicolae, care avu, în tot timpul acestor neîntrerupte asalturi ale bulgarilor, o continuã
corespondentã cu cneazul Simeon, pentru a-1 întoarce la pace. Patriarhul veni, însotit de doi
demnitari, clar Simeon ceru sã aibã o întrevedere cu împãratul. Lekapenos primi acest lucru si
astfel avu loc, în cartierul Cosmiclion, adicã în fundul Cornului de Aur, vestita
Dolger, Regesten, n r. 603.
339
N1COLAF. BANF.SCU
întâlnire dintre acesti doi suverani, rivali neîmpãcati. Runciman pune data acestei întâlniri la 9
septembrie 924, iar Zlatarski si pãrintele GrumeP6, la 923. Cronicarii se contrazic în privinta
datei. E mai probabil cã evenimentul a avut loc în 924, cum aratã D6lgerr.
Cronicarii bizantini au subliniat contrastul izbitor dintre cei doi suverani. Pe când cneazul bulgar
apãrea înconjurat de gãrzi strãlucitoare, îmbãtat de aclamatiile soldatilor sãi, care-1 aclamau, în
limba bizantinilor, ca basileus, adicã împãrat, Lekapenos se retrãgea cu patriarhul în biserica
Sfânta Fecioarã din Blacherne, pentru rugãciune. El se înarma cu mantia sacrã a Fecioarei,
punând-o pe el, ca o platosã pe care sãgetile n-o vor putea pãtrunde si veni la întâlnire, tinând lui
Si-meon o cuvântare plinã ele umilintã crestinã si ele mândrie imperialã:
„Am auzit cã esti un om religios - îi zise - si crestin, clar nu vãd actele tale în armonie cu aceste
cuvinte. Un om evlavios si crestin vrea pace si iubire, dacã cel putin Dumnezeu este si se cheamã
iubire, dar numai un om fãrã Dumnezeu si necrestin se bucurã ele mãcel si de vãrsarea sângelui
nevinovat. Dacã deci esti un adevãrat crestin, cum credem, înceteazã cu nedreptul tãu mãcel si cu
vãrsarea sîngelui nevinovat si fã pace cu noi, crestinii. Om esti si tu si astepti moartea si învierea
si judecata si rãsplata. Azi esti printre vii, si mâine te vei risipi în tãrânã, o febrã va irosi toatã
trufia ta. Ce vei spune când vei merge dinaintea lui Dumnezeu, despre nedreptele tale mãce-
* Grumel, Regestes, nr. 714, p. 196. 5" Dolger, Regesten, nr. 604.
340
luri ? Cum te vei înfãtisa dinaintea Teribilului, Dreptului Judecãtor ?"58

Simeon fu adânc miscat de cuvintele împãratului. Când se întoarse la ai sãi, nu putu sã nu le
vorbeascã de nobila atitudine care-i impusese. El nu mai nãvãli de la acea datã în provinciile
bizantine. Se încheie un armistitiu. Se pare - cum socoate Runciman - cã el pãstrã unele cetãti în
jurul Thessalonicului si dãdea înapoi imperiului teritorii, în prima linie cetãtile de la Marea
Neagrã, Agathopolis, Sozopolis, Anchialos si Develtos. în schimb, Bizantul îi plãtea clarul de 100
skaramangidV{\ pe care le primise bulgarul de la Leon VI, iar împãratul adãuga la acestea o sumã
de bani (monede de aur) si alte daruri.
Dar Simeon nu se tinu de învoialã, nu dãdu cetãtile, si Romanus nu-i plãti decât 100 ele
skaramangia si-i retrase bogata indemnizatie. Totusi lupte nu se mai pomenesc în Thracia.
Lekapenos putea fi multumit de rezultatul întrevederii. Patriarhul era însã furios. El scrise douã
scrisori aspre. La 15 mai 925 muri.
Curând însã dupã acest eveniment, Bulgaria îsi asigura independenta sa spiritualã. Simeon, care
avusese titlul simplu de cneaz sau ap%cov, nu se mai multumea acum, la capãtul vietii, cu acest
titlu. El râvnea la cel de „împãrat" si, convins cã niciodatã nu-i va fi acordat de la Bizant, cãutã sã
si-1 ia în chip nelegitim. De aceea, în 925, se proclamã basileus si spre a face titlul sãu mai
strãlucitor, adãugã cuvintele Poop.oda>v Kcd BorjX-ydpcov. în anul urmãtor, un ambasador al
papei îi adu-
'8 Teoph. Cont., p. 408, care descrie în amãnunt ororile comise ele barbar în aceastã campanie.
341
N1COIAF. BÃNF.SCU
se confirmarea acestui titlu imperial, în acest timp, probabil cu autorizatia papei, seful bisericii
bulgare fu ridicat la rangul ele patriarh.
Romanos era acum liber - având pace la nord - de a-si îndrepta fortele în Orient, împotriva
arabilor. Sime-on, la rândul sãu, se întoarse asupra Serbiei, în 925, Za-charias se ridicase
împotriva bulgarilor, o armatã trimisã de Simeon împotriva sârbilor fusese nimicitã, în 926,
Serbia fu devastatã crâncen si suferi mari mãceluri. Pentru a tine Serbia, trebuia controlatã
Croatia, care era alãturi. Simeon luã ofensiva împotriva ei. O mare armatã trimisã acolo cu
Alogobotur, fu distrusã59, si Simeon nevoit a face pace cu croatii. Aceastã înfrângere îl atinse si
în 2 7 mã i 92 7 el muri de boalã de inimã™.
Pe lângã aceasta, rãzboiul cu bulgarii ajungea acum la punctul sãu culminant, în sfârsit, în
consiliul de tutelã, stãpânea o mare neîntelegere. Situatia fu agravatã în curând printr-o rãscoalã.
Un general capabil, Constantin Ducas, fiul lui Andronic, fugit la arabi, încercã a rãsturna regenta,
pentru a se proclama împãrat, si patriarhul Nicolae pare a nu fi fost strãin de acest complot.
Datoritã prevederii si energiei lui loan Ela-das, conspiratia e înnãbusitã. Represiunea fu
sângeroasã: Ducas, familia sa si o multime de înalti demnitari, cuprinsi în aceastã conspiratie,
furã executati cu cea mai mare cruzime. Ducas pãtrunse cu ai sãi pânã în curtea palatului, unde
Elaclas cu trupele gãrzii îi înfrânge clupã o luptã sângeroasã, Ducas cãzând în încãierare60.
59 Theophanes Cont., p. 411.
60 Descrierea în amãnunt a acestui episod la Cedr., II p. 278-281, ecl. Bonn.
-M. .••••••
342
La dorinta împãratului, împãrãteasa-mamã Zoe e rechematã atunci în palat si ea conduse de la

914 regenta, înlãturându-i pe partizanii lui Alexandru si încredintând comenzile partizanilor ei.
Politica nechibzuitã a lui Alexandru dezlãntuie furia lui Simeon, care în 913 pustii tinuturile pânã
în fata Constantinopolului. Adrianopol cãzuse în mâinile sale. Regenta se hotãrî atunci la o
actiune energicã împotriva bulgarilor. Bizantinii se silirã a-i câstiga cu ei pe arabi, pecenegi, sârbi,
maghiari, pentru a da o loviturã grea dusmanului. Trei ani se fãcurã mari pregãtiri. Trupele
imperiului furã concentrate clin toate pãrtile în Europa. Comanda trupelor de uscat se încredinta
lui Leon Phokas, unul dintre cei mai buni generali, iar flota, care trebuia sã-i transporte pe
pecenegi peste Dunãre, în ajutor, fu pusã sub conducerea drungarului (amiralului) Romanos
Lekapenos sau Lakapenos. Dar invidia dintre generali compromise toatã actiunea. Lupta se dãdu
la 20 august 917, la nord ele Anchialos, sfârsinclu-se cu înfrângerea totalã a bizantinilor. Toatã
peninsula rãmase atunci în puterea bulgarilor. Frontiera lor mergea de la Mesembria, pe tãrmul
Pontului, prin Adrianopol, pânã la Rodope si la Apus pânã la coasta Albaniei. Stãpânitorul unei
asemenea monarhii nu se mai putea multumi cu titlul ele cneaz (arcbon), pe care-1 purtaserã
Boris si înaintasii sãi. El se intitula (925) cleci „tar al bulgarilor si domn de sine stãtãtor
(autocrator) al Grecilor". Titlul ele tar, introdus ele Simeon, vine elin latinescul caesar.
Un împãrat trebuia sã aibã, dupã conceptia ele atunci, un patriarh alãturi ele el. Simeon ridicã,
prin urmare,
343
arhiepiscopatul bulgar la rangul de patriarhat, cu scaunul la Drstor. Coroana tarilor o primi el de

la Roma61.
La Constantinopol, partidele lui Phokas si Leka-penos se luptau între ele. Lekapenos ancorase în
fata orasului. Pedagogul împãratului, Theodoros, îl sfãtui atunci pe acesta ca sã sprijine pe
Lekapenos, sã si-1 apropie, pentru a-si asigura domnia împotriva atâtor primejdii. Constantin VII
îl proclamã astfel pe Roma-nos Lekapenos, la 25 martie 919, H.EJO.C, LTocipemp%ric;
(comandantul trupelor strãine ale gãrzii) si acesta jurã solemn, în Capela palatului, credintã
tânãrului împãrat. Romanos era însã un mare ambitios; el vroia sã-si asigure conducerea
imperiului. Fiica sa Elena fu cãsãtoritã cu împãratul si el fu înãltat acum la rangul de
paaiXeoîiocTCQp, iar înalta comandã militarã pe care o avusese el fu încredintatã fiului sãu
Christophoros.
Leon Phokas se rãzvrãteste, putin dupã aceea, rãsculând temele Orientului. Dar e pãrãsit de cea
mai mare parte a trupelor si, prins, îsi pierde vederea.
Lekapenos urcã în serie cele din urmã trepte care îl mai despãrteau ele tron. în septembrie 919 el
e numit caesar, iar la 17 decembrie era încoronat solemn de cãtre patriarh ca basileus, coregent al
lui Constantin (decembrie 919-944).
Constantin al VH-lea era socotit fiu nelegitim si aceasta îi crea o situatie primejdioasã, care tinu
pânã la publicarea faimosului Tomus Unionis, actul eliberat în prezenta lui Constantin, si în care
cãsãtoria a patra era condamnatã (9 iulie 921), în care prin urmare
61 Jirecek, Gescb. derBulgaren, cap. VIII.
344
cãsãtoria tatãlui sãu nu se ratificã decât pentru a o condamna în principiu.

2. Guvernarea lui Romanos Lekapenos, Luptele cu bulgarii, nãvãlirea maghiarilor si atacul rusilor
Romanos Lekapenos fu un apãrãtor energic al imperiului. Primejdia de cãpetenie erau acum
bulgarii si piratii din Creta.
Simeon asedia din nou Constantinopolul, în anul 924 si, pentru a avea o flotã în ajutorul sãu, el
intrã în tratative cu califul din Kairuan (Tunis), dar solii acestuia furã prinsi de bizantini, în anul
urmãtor, Romanos fu nevoit sã iasã din capitalã, pentru a se întâlni cu Simeon, ca sã trateze
pacea.
Un proiect de aliantã între arabi si bulgari a avut loc din initiativa tarului Simeon (893-927).
El voia cucerirea Constantinopolului. Pe uscat n-o putea lua, îi trebuia o flotã. Pentru a o avea, se
adresã arabilor din Africa, f atintitilor, de altã parte, celor din Asia, în special emirului de Tarsos.
Cu acesta nu reusirã tratativele; diplomatia lui Romanos Lekapenos zãdãrnici pe cele cu africanii.
Cedrenus62 schiteazã proiectul lui Simeon. Arabii, ispititi de proiect, trimit cu ambasada lui
Simeon câteva personaje sã încheie actul. Dar toti cad în mâinile flotei bizantine din Calabria si
furã dusi la Constantinopol. Lekapenos se poartã bine cu arabii, le dã drumul, cu daruri (ca sã
împiedice alianta). Cedrenus nu precizeazã data. N-a putut fi decât clupã 919, adicã dupã
încoronarea lui Leka-
62 Cedrenus, II, 356.
345
N1COLAE BANESCU
penos, si anterior lui 923, când a avut loc întrevederea lui Lekapenos cu Simeon, care a adus o
suspendare a ostilitãtilor contra Constantinopolului.
în Mas 'ãdi („Livada ele aur"), existã un pasaj clin care s-a înteles cã arabii clin Tars s-au întâlnit
cu bulgarii la Venetia. Unii i-au vãzut aici pe bulgarii de la Volga, o imposibilitate. Canard vecie
în aceasta tot o întrevedere cu bulgarii lui Simeon (923). Locul ? La Masudi e H.r.f.n. diya. Poate
Chalcis, sau Chalcidia, ceea ce convine. Sau, zice Canard, trebuie corectatã în „Harquaduniya" =
Chalkedon".
tarul bulgarilor nu mai nãvãli de acum în provinciile bizantine. Bizantinii îi aruncaserã pe sârbi
asupra lui. Printul acestora, Paul, tinzând la neatârnare, fusese depus ele Simeon, care îl înlocuise
cu Zacharias. Acesta fãcu însã aliantã cu bizantinii si o armatã puternicã a bulgarilor, trimisã
împotriva lui, fu nimicitã. O a doua armatã îl sili pe Zacharias a se refugia în Croatia, iar Serbia
fu pustiitã atunci îngrozitor (924). Izbânzile acestea îi duserã pe bulgari la luptã cu Tomislav,
regele Croatiei, dar generalul lor, Alogobotur, fu zdrobit de croati în 927. în mijlocul acestor
lupte, tarul Simeon muri la 27 mai 927, si aceasta însemneazã începutul decãderii puterii bulgare.
Fiul lui Simeon, tarul Petru, care nu avea spiritul rãzboinic al tatãlui sãu, (927-969), dupã câteva
lupte în Macedonia, amenintat din toate pãrtile de vecini, se grãbi a încheia pace cu bizantinii.
Pacea fu pecetluitã, la 8 octombrie 927, prin cãsãtoria lui Petru cu o ne-
"-1 M. Canard. Arabes et Biilgares au debut de X-e siecle. „By-zantiorr, 11, 1936, p. 213 si urm.).
346
poatã a lui Romanos, Mãria. Noua politicã bulgarã se întemeiazã acum pe o strânsã prietenie cu
Bizantul. O mare întelepciune politicã a Cancelariei bizantine fu recunoasterea patriarhatului
bulgar, prin care biserica nationalã bulgarã fu atrasã definitiv în comunitatea ortodoxã, rupându-
se de orice legãturi cu Vechea Romã. Mai târziu i se recunoaste tarului bulgar si titlul de
poccnXetK; (sub Constantin VII)"61. Nemultumirile partizanilor rãzboinici ai lui Simeon îl vor
ridica pe boierul Nicolae împotriva tarului si, biruit, Nicolae se va retrage la Apus, unde fiii sãi
vor întemeia în Macedonia si Albania un nou tarat. Pecenegii prãdarã în timpul lui Petru Bulgaria,
iar maghiarii o cutreierarã ele 5 ori, în drumul lor cãtre tinuturile bizantine.
Luptele cu arabii. în rãsãrit, imperiul câstigã biruinte mari asupra dusmanilor sãi. Vestitul renegat
Leon din Tripolisfu bãtut atât de tare, în 922, ele amiralul loan Radinos, la Lemnos, încât flota
piratului fu distrusã cu desãvârsire si linistea asiguratã iarãsi în Marea Egee64.
Tot atât de fericite furã armatele imperiului împotriva califatului din Bagdad. Lupte aprige,
purtate timp de 22 de ani, ele ilustrul general armean loan Curcuas (Gurgen) (920-942) ca un alt
Traian sau Belisarie('\ împinserã hotarele Imperiului ele la Halys pânã la Tigru si Eufrat,
câstigând mai bine de o mie de orase imperiului. Dupã un lung asediu si mari lupte purtate ele
Curcuas, Melitene, puternica cetate ele lângã Eufrat
"' Data, consideratã pânã acum 924, e aceasta. Ea rezultã dintr-o scrisoare a patriarhului Nicolae
cãtre Simeon, clin 922 (v. Grumel, Regestes, nr. 705, p.188).
M Theoph. Cont., p. 427. .{.-,.„,.
347
NICOLAF. BANESCU
se predã în mai 934 bizantinilor. Emirul66 ajunse acum aliatul Bizantului în luptele cu
coreligionarii sãi.
Popoarele crestine din Orient, armenii si iberii, scuturarã acum si ele jugul arab. încã clin vremea
lui Basilios, Bagratizii (Bagratunii) întemeiaserã un stat armean neatârnat si Asot, „Printul
Printilor" (âp%cov TCOV ccpxovTcov), primise de la împãrat coroana de rege. Celãlalt Asot, al
Il-lea, nepotul celui dintâi (915-928), cu ajutorul iberilor si în legãturã cu Bizantul, ridicã statul
sãu la cea mai mare putere si califatul trebui sã-i acorde în 922 titlul de „Rege al Regilor".
Armenia stãtu de acum în cea mai strânsã legãturã cu Imperiul bizantin, ca un post înaintat al
crestinitãtii.
încã o izbândã rãsplãti, sub Romanos, armele biruitoare ale bizantinilor în Orient: dupã cucerirea
cetãtii Nisibis si a altor cetãti din Mesopotamia de cãtre viteazul Curcuas1171, în 942, locuitorii
din Edessa, amenintatã de el, pentru a scãpa se hotãrârã (944) a-i preda sacrul palladium al acelui
oras, giulgiul sau pânza cu chipul „nefãcut de mânã omeneascã" al Mântuitorului lisus (TO toi)
XpiOTOi) ayiov eKfiayeîov)67, care, trimisã la Constantinopol, fu întâmpinatã peste tot de
numeroase deputãtii si ajunse, într-un adevãrat triumf, în Capitala imperiului, împãratul iesea
înaintea sfintei relicve la Blacherne, îngenunchind înaintea ei si înso-tind-o, împreunã cu
patriarhul, cu mare alai, pînã la Sfânta Sofia, ele unde, dupã un serviciu divin, fu dusã în palat.
66 Apochaps la bizantini (Abu-Hafs). •'.'
"" Theoph. Cont., p. 432. Cf. Zonaras, III, p.479: TO âxeip6tet>K -iov eKfunroiia TOÎ>
ocoTfjpoq Xpioiov TO iêîov XEip6|a.cxKtpov.
348
Nãvãlirea ungurilor. în timpul acestei domnii, se înregistreazã si o nãvãlire a ungurilor, care au

prãdat Thracia pânã la Constantinopol. Continuatorul lui Theo-phanes, mentionând aceastã primã
invazie a lor, opritã prin iscusinta protovestiarului Theophanes, care, trimis ca sã facã âXXâyiov,
stiu în chip întelept si ele admirat sã îndeplineascã tot ce a voit, foarte lãudat si admirat de barbari
pentru prudenta si întelepciunea sa68.
învãtatii belgieni H. Gregoire si P. Orgels, într-un studiu recent69, aduc unele precizãri privitoare
la aceastã invazie, scoase din „Viata Sf. Vasile cel Tânãr", redactatã, dupã ei, între 956 si 959- în
aceastã „Viatã" se vorbeste de o invazie a ungurilor (numiti turci), pe care un preot Theophanes,
întretinut în casa fratilor Gongyles, într-o convorbire la care ia parte si Sf. Vasile cel Tânãr, îi
socotea un instrument al rãzbunãrii divine pentru pãcatele crestinilor (scandalurile bigamiei si
tetragamiei). Sf. Vasile intervine atunci pentru a spune cã în acest moment chiar o viziune îi
reveleazã cã blestematii de unguri, silindu-se a trece Dunãrea, au fost înecati în valurile sale.
învãtatii belgieni fixeazã data acestei invazii în 933-934.
Ungurii luaserã, strãbãtând Thracia, multi prizonieri, afirmã cronicarul, împãratul Romanos
Lekapenos n-a crutat banii pentru a-i rãscumpãra cu generozitate.
Autorul arab Mas'ucli (Macoucli, Prairies d'Or) plaseazã evenimentul dupã 932, fapt care
concordã cu datarea cronicarilor bizantini, care plaseazã reusita
68 Theophanes Continuatus, ecl. Bonn, p. 422-423. 09 L'invasion hongroise dans la „ Vie de
Saint Basile lejeune", „Byzantion", XXIV, tome (1954), fasc. I, p. 147-154.
349
NICOLAE BANKSCU
protovestiarului Theophanes contra maghiarilor în aprilie 934"°.
Atacul rusilor asupra Constantinopolului. Bizantul fu amenintat, în aceastã vreme, si de rusi. Igor
concluse aici mai mult de 1.000 de corãbii, cu 40.000 de oameni (941). Flota imperiului,
comandatã ele patriciul Theophanes, îi întâmpinã pe rusi la Hierion si nimiceste cele mai multe
corãbii. Cei care scapã sunt pusi pe fugã. Debarcând în Bithynia, pentru a-si cãuta merinde, sunt
zdrobiti acolo de Curcuas si de Barclas Phokas. Câtiva ani mai tîrziu (944), ei sunt nevoiti a
încheia un tratat de comert cu bizantinii.
3. Actele interne ale guvernãrii lui Lekapenos
Dar Romanos Lekapenos desfãsurã o activitate binefãcãtoare si în afacerile interioare. Foarte
însemnatã e atentia pe care împãratul o dãdu chestiunii agrare, care de multã vreme preocupa
imperiul. El interveni anume în favoarea celor slabi, a micilor proprietari de pãmânturi, apãsati de
cãtre cei „puternici", adicã de cei avuti.
în 927, o mare foamete bântui în imperiu si sãrãcimea fu nevoitã, pentru a-si procura existenta,
sã-si vândã bunurile. Cei bogati, oi 5t>va-coi, cum li se zicea atunci, se folosirã ele acest prilej
pentru a cumpãra proprietãtile sãracilor la un pret de nimic, în afarã ele nedreptatea socialã, ele
lipsa milei fatã ele cel slab, a acelei „filantropii" despre care vorbeste împãratul în novella sa,
lucrul acesta izbea aelânc interesele statu-
"° Cf. Theophanes Continuatus, ecl. Bonn, p. 422 si urm.
350
lui: cresterea nemãsuratã a marii proprietãti ruina finantele si slãbea în acelasi timp puterea de
apãrare a imperiului, ostirea; cãci la bizantini serviciul militar se întemeia mai cu seamã pe
bunurile inalienabile ale soldatilor. Când aceste bunuri se înstrãinau în mâinile marilor
proprietari, recrutarea armatei era împiedicatã. Pentru a stãvili acest abuz al bogatilor si a proteja
clasa micilor agricultori liberi, atît de necesarã economiei generale a statului, Romanos
Lekapenos dãdu douã novelle: o novellã în 922 si alta în 934, prin care le interzicea celor
puternici sã-si însuseascã proprietatea cuiva întreagã sau în parte, fie pentru ei, fie pentru
domeniile împãrãtesti sau pentru cele ale bisericilor si mãnãstirilor. Cine cãlca aceastã dispozitie,
în orice chip - prin cumpãrare, danie, mostenire sau altcumva — era obligat sã restituie
proprietatea, cu toate îmbunãtãtirile ce i-ar fi adus, vânzãtorulului sau rudelor lui si, în lipsa
acestora, satului sau mosiei, fãrã nici un drept la despãgubire si pe lângã aceasta sã plãteascã
fiscului, drept amendã, valoarea proprietãtii sau sã sufere vreo altã pedeapsã"'.
"' Romanos Lekapenos intervine cu energie în chestiunea agrarã, care ajunge acum o problemã
gravã pentru stat. Cei puternici (5\)vcxioi) acapareazã tot mai mult proprietatea micã tãrãneascã si
militarã, primejduind interesele statului, cãci, încã din epoca lui Heraklios, economia si finantele
statului, ca si apãrarea lui se întemeiau pe aceastã micã proprietate, împãratii de mai înainte n-au
luat mãsuri în aceastã privintã. Leon W a usurat chiar aceastã sporire a proprietãtilor mari în
paguba sãracilor (Ttevryuei;, TiTcoxoi).
Erau dispozitii vechi în legislatie care le interziceau functionarilor de a cumpãra în timpul
functiunii lor proprietãti sau de a obtine mosteniri, fãrã autorizatia specialã a împãratului. Leon
VI
351
NICOLAE BANESCU
Iar dacã vreun mic proprietar de pãmânt ar fi voit sã îmbrãtiseze viata monahalã, el n-avea dreptul
sã dãruiascã pãmântul sãu unei mãnãstiri ori biserici.
Cârmuirea lui Romanos Lekapenos fu energicã si înteleaptã, într-un singur punct fu aceastã
cârmuire atacabilã: atitudinea lui Lekapenos fatã de mostenitorul legiuit al tronului, Constantin
VII. în tot timpul domniei sale, el lucrã cu vãditã intentie ele a-1 înlãtura ele la conducerea
imperiului, substituindu-i propria sa familie. An de an, Lekapenos adãuga, pentru întãrirea
situatiei câstigate, noi uzurpatii. Ajuns basileus, el fãcu, în 920, ca sotia sa sã fie procamatã
augusta, în mai 921, fiul sãu cel mare, Christophoros, primi coroana imperialã; în 922, el ia
primul loc pe monede, în actele publice, în ceremonii, în paguba lui Constantin. Cînd sotia lui
Lekapenos muri în februarie 922, titlul de augusta trecu asupra Sophiei, sotia lui Christophoros.
în 924, al doilea fiu al sãu, Stephanos, si apoi al treilea, Constantin, erau asociati la tron, obtinând
coroana imperialã, în sfârsit, al patrulea fiu al sãu, un stricat, Theophylaktos, fu ridicat pe tronul
patriarhal (februarie 933). Astfel, toti copiii lui erau înãltati la cele dintâi locuri ale imperiului; ei
treceau totdeauna
ridicã aceastã restrictie pentru functionarii capitalei si o îndulci pentru cei din provincii. El a
slãbit apoi printr-o novellã si dreptul ele preemtiune (rcpoti^j,r|cn,q) al vecinilor, care împiedica
înstrãinarea proprietãtii tãrãnesti în mâinile celor bogati (numai în primele sase luni vecinii
puteau sã aibã dreptul de excludere a altuia de la cumpãrare, vãrsând pretul cumpãrãrii).
Prin aceste mãsuri s-a usurat intrarea micii proprietãti în mâinile celor puternici (Vezi G.
Ostrogorsky, Geschichte des byzanti-nischen Staates, p. 179).
352
înaintea lui Constantin VII, care, desi era adevãratul reprezentant al casei macedonene
domnitoare, rãmânea pe planul al treilea.
în 920, uniunea cu Roma recunostea principiul Bisericii grecesti asupra nulitãtii cãsãtoriei a patra.
Singurul mostenitor al casei domnitoare, prin aceastã condamnare a cãsãtoriei tatãlui sãu, era
stigmatizat în ochii credinciosilor ca bastard.
Astfel lucrase omul de energie Lekapenos, pentru a trece tronul imperiului propriilor sãi urmasi,
înlocuirea definitivã a casei lui Basilios prin dinastia cea nouã, Lekapenos, pãrea numai o chestie
de timp. Planurile sale furã însã zãdãrnicite de propriii sãi copii. Christophoros murise mai
înainte. Ceilalti doi, Stepha-nos si Constantin, îl ridicau pe Romanos din Palat la 16 decembrie
944 si-1 închideau în mãnãstirea din insula Prote, cãlugãrindu-1.
Epoca lui Romanos Lekapenos a fost de o mare importantã pentru politica orientalã a Bizantului.
Dupã trei veacuri de defensivã, imperiul ia, în sfârsit, ofensiva împotriva arabilor.'loan Curcuas
este eroul acestei epoci, cel mai strãlucit soldat al imperiului, conduce întîmplãtor aceastã
ofensivã. Un cronicar îl numeste „al doilea Traian" sau Belisarie. El dãdu Bizantului 20 de ani de
glorie, luã aproape 1.000 de cetãti, dupã expresia aceluiasi cronicar72.
în curând, aceeasi soartã îi astepta si pe ei. Temân-du-se sã nu pãteascã ceea ce pãtise tatãl lor,
Constantin VII o luã înainte si, din ordinul sãu, cei doi core-genti furã luati, în ianuarie 945, din
palat, unde încã
! Theoph. Cont., p.427.
353
NICOLAE BANESCU
nu-si sfârsiserã masa si exilati în mãnãstirea unde se pocãia acum pãrintele lor.
Cu aceasta, urmasul legitim al casei macedonene reintra în drepturile sale. Pricina atâtor tulburãri
în preajma tronului era veche. Bizantul mostenise de la vechiul Imperiu roman unul dintre viciile
sale constitutive, care-i aduse ruina: lipsa unei legi de succesiune. Pânã în veacul al IX-lea,
Imperiul bizantin nu fusese obisnuit a respecta filiatia naturalã, adevãrata lege de ereditate
monarhicã. Orice tãran, orice aventurier îndrãznet putea fi destul de nobil pentru mostenirea lui
Constantin cel Mare. Superstitia - preziceri, oracole, visuri - era, cum am vãzut, un element
puternic în aceste lovituri extraordinare ale norocului, împãratii cãutaserã a reactiona împotriva
acestei primejdioase tendinte; ei încercarã a înlesni transmiterea puterii, asociind, încã din timpul
vietii lor, la imperiu, fie pe mostenitorii lor adoptivi, fie pe descendentii legitimi. Aceasta nu era
încã de ajuns; trebuiau reformate moravurile, trebuia sã se dea bizantinilor o religie monarhicã.
Uzurpatorii înteleseserã de multe ori aceastã necesitate. Basilios I stabilise legitimitatea copiilor
nãscuti în palatul de purpurã (rcopcp'opoyEvvriTOt).
întâmplãrile descrise mai sus, bucuria cu care poporul primi restabilirea lui Constantin VI
Porphyro-gennetos în fruntea imperiului, ca adevãrat mostenitor al casei domnitoare, ne aratã
progresul ce-1 fãcuse, în secolul al X-lea, ideea legitimitãtii monarhice. Asa ceva nu s-a putut
vedea, bunãoarã, la sfârsitul secolului al VUI-lea, când nefericitul Constantin VI fusese înlãturat
cu atâta cruzime de pe tron de ambitioasa lui mamã.
354
D.
f CONSTANTIN VII PORPHYROGENNETOS (945-959)]
Acum, la anul 945, începe guvernarea personalã a lui Constantin VII Porphyrogennetos. El începe
prin-tr-o serie de destituiri, pentru a-si asigura concursul oamenilor pe care se putea bizui. Printre
acestia se distingeau membrii familiei Phokas, care aduseserã atâtea mari servicii imperiului.
Bardas Phokas, fratele revoltatului Leon, fu ridicat la rangul de domestikos râ>v a%oAxov, cei
trei fii ai sãi, generali eminenti, Nike-phoros, Leon si Constantin, primirã cele mai însemnate
comenzi militare în Asia. Foarte influent în aceastã domnie fu apoi Basilios, supranumit 6
neTEivoc; (înaripatul). Familia Argyros dãdu de asemenea câtiva ilustrii generali, ca Pothos
Argyros si Marianos Argyros patriciul, care luptã glorios în Italia meridionalã.
Constantin VII era mai mult un om de studiu decât de actiune. Activitãtii sale literare i se
datoreazã miscarea intelectualã foarte însemnatã a acestei epoci. Grija cârmuirii fu lãsatã
împãrãtesei Elena si oamenilor de energie din fruntea imperiului. Blând din fire, împãratul tolera
scandalurile patriahului Theophylak-tos, singurul membru al familiei Lekapenos care-si pãstrase
situatia, care dezonorau biserica, pânã când, fiind pasionat de cresterea cailor, a murit trântit de
unul dintre ei (956). Fiul lui Constantin VIL, de a cãrui educatie împãratul se îngrijise cu
deosebire, pentru care scrisese atâtea cãrti, iesi un lenes si un stricat, cel mai
355
rãu împãrat din toatã dinastia. Dupã ce, în 944, se încheiase pentru el cãsãtoria cu Berta, fiica
regelui Hugo de Burgundia, care si fusese adusã la Constantino-pol, unde luase numele de
Eudoxia, aceasta muri dupã cinci ani (949) iar Constantin consimti, câtiva ani mai târziu (956) la
a doua cãsãtorie a lui Romanos cu o femeie obscurã, frumoasa Anastasia, care va lua numele
nobil de Theophano, si va fi adevãratul geniu rãu al Casei domnitoare, provocând în sânul sãu o
serie de asasinate.
1. Succesele externe
Datoritã marilor generali de acum, imperiul fu apãrat cu energie împotriva Hamdanizilor din Asia
(Mesopota-mia)73 si împotriva arabilor din Apus, care furã siliti la pace. Ungurii nãvãlirã de
câteva ori în imperiu, furã biruiti si doi sefi ai lor primirã, în vremea aceasta, botezul la
Constantinopol. Dar un fapt din cele mai însemnate în domnia lui Constantin VII fu cãlãtoria
printesei Olga a Rusiei la Constantinopol în 957, cea dintâi suveranã barbarã ce se vãzu în
Capitala imperiului. Ea era sotia lui Igor si acum îi conducea pe rusi ca regentã a fiului sãu,
Sviatoslav. Primitã cu mare ceremonie, ea primi la Bizant crestinismul, botezându-se împreunã cu
suita ei74. Crestinismul întâmpinã încã rezistentã din partea rusilor; dar actul sãvârsit de Olga la
Constantinopol deschise drumul
73 Nou stat al arabilor, întemeiat de familia Hamdanizilor în 'Mossul. Ultimii ani ai domniei lui
Constantin al Vll-lea au fost marcati de luptele înversunate duse împotriva emirului Saif-ad-
Daulah de Alep, un membru al dinastiei independente a Hamdanizilor.
74 De Cerim., II, 4, 594-598.
356
influentei bizantine, care avea sã prefacã atât de mult poporul ei încã barbar.
Politica externã a Bizantului
Influentele bizantine se întindeau pânã în fundul Caucazului si Armeniei si pânã la extremitãtile
lumii occidentale. Uzurpatiile barbarilor le socoteau afarã din drept si nãdãjduiau a le înlãtura,
împãratii afectau o protectie pentru toti suveranii strãini. Când le confereau titluri aulice
(magistrii, patriei, antipati), când le dãdeau chiar învestitura.
Ce mijloace avea Bizantul pentru a-si impune vointele sale lumii barbare, pentru a impune
notiunea dreptului în acest haos ?
1. Prestigiul antichitãtii imperiului si prestigiul civilizatiei sale. Apoi superioritatea centralizãrii
administrative.
2. Propaganda religioasã.
3. Diplomatia, admirabil organizatã.
Francii. Constantin VII era contemporan cu trei Capetieni si Carolingieni. în Germania, cu
Conrad franconianul si cei doi succesori: Henric si Otto I. Relatii cu ei au fost dese.
Bulgarii, faptul capital în istoria externã a Bizantului a fost rivalitatea lor.
Ungurii. Asezati în Pannonia, în locuri unde i-au aflat pe bulgari, valahi, avari si evrei. 200.000
cãlãreti strasnici bãgau groaza în vecini. Continue nãvãliri. Asezarea lor împiedicã consolidarea
unui imperiu slav.
Rusii. Legãturi cu Bizantul. Expeditia contra Constantinopolu-lui. Episodul cel mai important al
relatiilor lor în Bizant - botezul printesei Olga la Constantinopol, 956-957. Relatii comerciale mai
însemnate decât cele religioase. Aveau un cartier special la Constantinopol.
Pecenegii, chazarii, în câmpiile scitice. Apoi uzii, bulgarii negri de pe Volga. Zichii si alanii.
Chazarii, pe Don, erau în decãdere. Pecenegii pe Nipru, erau în schimb puternici, de aceea
Constantin VII recomandã în lucrarea sa bunele raporturi cu ei.
357
NICOLAF. BÃNESCU
Arabii înregistrau imperiul si pontificatul omeiad (Spania si Mauretania), pe cel fatimid (Africa,
uneori Italia meridionalã, Si-cilia), precum si pe cel abbasid (în restul Orientului).
Vasalii Imperiului bizantin erau atât „ilirieni" [de fapt, populatii sud-slave], croatii, sârbii, cât si
italieni - un print de Capua, de Salerno, ducele de Neapole, apoi archon de Amalfi, archon de
Gaeta, în sfârsit, dogele Venetiei. Legãturile cu Venetia erau vechi, atât în civilizatie, cât si în
moravuri. Pãstrarea Venetiei între statele de nord si Imperiul grec oferea o serie de avantaje.
Orasele Dalmatiei, fãrâmele vechii theme, aveau ca metropolã administrativã Zara, cea
comercialã fiind Raguza.
Vasalii Crimeii: Cherson. tãrmul nordic al Pontului grec era luat în seamã încã în vremea lui
Strabo. în vremea lui loan Chry-sostomul, se afla însã în plinã decadentã. Aici nãvãlirã goti, huni,
avari, turci, bulgari, cumani, pecenegi, chazari. Bosforus devine o cetate chazarã. Din acest
naufragiu al lumii elenice, singurã Cherson rãmâne, sub Porphyrogenetul, continuatoarea în Evul
Mediu a traditiei geniului elenic. Cu un strateg în frunte, pãstreazã o autonomie, cu un proteuon
municipal. Era ochiul deschis al imperiului asupra Sarmatiei. E distrusã de concurenta
genovezilor din Caffa (dupã 1261).
Armenia: aici arabii erau stãpâni în mare parte. Dar Armenia a avut întotdeauna o organizare
feudalã. Suveranii, printi sau regi, erau zelosi dupã neatârnare. Oprimati de arabi, avurã ocazia sã
sfarme puterea lor, când Basilios I începu campania sa fericitã la Eufrat. Dar ei se temeau de greci
tot atât de mult si nu se miscarã. Bizantul le-a fãcut servicii enorme de atunci: multi printi ai lor
cãtre fruntariile imperiului au fost salvati de Bizant, în lupta contra arabilor. Regele Regilor era
titlul pe care-1 lua cel dintâi di-nast al Armeniei. Asa fu Asot Bagratuni, pe la 885-886. Toti
feudalii armeni - rude, în mare parte - se unirã pentru a-1 ridica peste ei. Arabii îi recunoscurã
titlul si Bizantul de asemenea. Acesta fu însã un simplu titlu, Asot putu avea mult prestigiu si era
salutat de toti cu respect, dar feudalii nu întelegeau sã capete asupra lor o putere realã. Dupã el,
titlul rãmânea fãrã autoritate. Era „archon ton archonton" la Bizant. Regi la ei erau multi si nici
Bizantul nu le dãdea importantã. Cea mai însemnatã dinastie era
358
aceea a Bagratizilor. Constantin VII îl primi la curtea sa pe tânãrul Asot, îi dãdu bani si trupe
pentru a se impune. Altã dinastie mare era Ardzruni, ce stãpânea în Vaspuracan. Mamiko-nian, se
afla în luptã cu Bagratizii.
Vasalii imperiului erau: printul de Vaspuracan, printul de Siu-nia, printul de Taron s.a.
Arabi, în sudul Armeniei, câtiva emiri erau vasalii imperiului.
Decãderea califatului abbasid
Turcii pretorieni îi fac si desfac pe califi, ajunsi o jucãrie în mâinile lor. Aceasta trezi urile
arabilor si khorasanienilor înlãturati. Al Motasim fu silit a-si transfera capitala la Samarra,
Bagdadul fiind pãrãsit în 836. Evadând din Bagdad, cu curtea si garda sa, califul se constituise
aproape prizonierul gãrzii sale.
în 908, în fruntea califatului era un copil de 13 ani, Al. Mogta-dir. Aceasta stârni tendintele
centrifuge. Califul fiind detronat de un vãr, fu restabilit de garda sa turcã si de seful ei, eunucul
Mu-nis. Ca rãsplatã, acest servitor credincios primi titlul de amîr-a-l-umarâ (emirul emirilor). Era
o functie militarã, ea însã deveni în curând o suveranitate adevãratã. Istoricul Ibn-Khaldun ne-a
descris conditiile în care acest regent al imperiului îsi exercitã puterile: „El îl tine pe print într-o
închisoare completã, îi permite a se lãsa în voia plãcerilor, pentru ca sã-i înlãture gândul de a se
ocupa de afacerile publice. Desi a pus mâna pe întreaga autoritate, el se fereste de a-i uzurpa
semnele, emblemele si titlurile suveranitãtii. Face sã se creadã cã lucreazã dupã instructiunile pe
care suveranul i le transmite." în aceste împrejurãri, stãpânirea abbasidã intra în clisolutie. O
miscare separatistã crea stãpâniri independente în toate pãrtile.
Tahirizii creazã un regat în Khorasan. Fondatorul, un persan, Tahir, pus la 820 de Al Mamun
guvernator în Khorasan. Urmasii sãi dispuneau de aceastã guvernare ca de un regat ereditar.
Caffarizii dãdurã lovitura de moarte dinastiei Tahir (873) si luarã stãpânirea ei, întinzându-se mult
si amenintând Bagdadul.
359
Numele le vine de la ocupatia fondatorului, Yaqub, un fost cãldãrar (caffâr).

Sâmânizii îi desfiinteazã (902) pe Caffarizi. Ei pornesc de la guvernarea diferitelor districte
supuse Tahirizilor. Scuturã stãpânirea acestora si se întind din Transoxiana pânã la sud-vestul
Caspicei. Ghaznavizii, turcii din Ghazna, la care fãcu apel contra aristocratilor emirul Nuh,
puserã capãt dinastiei Samanide în 999. Numele le vine de la Ghazna (Afganistan), capitala lor.
Vor fi suveranii unui mare imperiu de la 999-1191.
Buyizii dau o altã dinastie persanã. Pretindeau a coborî din mari seniori sau chiar din regii
sassanizi. Cãtre 932, trei fii ai lui Buye s-au pus în serviciul guvernatorului semineatârnat din
Ghîlân (sud-vest de Caspica). Certându-se cu el si revoltându-se contra califului Al-Qâhir, se
luptarã mult timp si cãutarã a-si face state pe seama lor. Iau Ispahan si siraz. Unul din frati,
Ahmed, intrã la 945 în Bagdad, unde califul Al-Mostakfi îi conferi titlul de amir-al-umarâ si
supranumele onorific Mo'izz ad-Dawla (Glorificatorul imperiului). Aceastã putere ridicatã în
câtiva ani luã o amploare extraordinarã când, în 977, Adud ad-Dawla (Bratul imperiului), unul din
neam, a reunit sub puterea sa toate posesiunile Buyizilor, adicã douã treimi din Iran si
Mesopotamia. El si-a luat titlul arab de sultan si vechiul titlu persan de „regele regilor", sâhânsâh.
Califul ajunse o jucãrie în mâinile sale, el pãstrã o autoritate spiritualã sub protectia acestui emir,
care tinea solid imperiul si-1 guvernã bine. Dominatia acestei familii tinu pânã la aparitia
Selgiucizilor.
Miscãri separatiste avurã loc si în Egipt. Tulunizii se proclamã stãpâni în Egipt si Siria, Achmed
ibn Tulun fu împãratul acestei dinastii, care tinu 36 de ani (fiul unui sclav turc, Tulun), la Fostat.
în 905, flota califului Mektafi intrã în Postat.
Iksiditii iau în stãpânire Egiptul 30 ani în urmã. Fondatorul era tot un turc. Supranumele de Iksid,
pe care îl luã, era un vechi titlu iranic, purtat de regii din Turkestanul oriental. Ca Ibn Tulun, el
restabili ordinea în afacerile Egiptului si semnã un acord cu Bagdadul, îndatorindu-se la un tribut.
Suveranul cel mai însemnat fu Khâfîir, un negru, sub care Fostat, capitala, fu un centru de culturã
arabã. Al-Motanabbi, poetul, trãi la curtea lui. Doi
360
ani dupã moartea lui, Egiptul nu putu rezista atacului Fatimizilor (969) si dinastia cãzu.
Hamdanizii întemeiarã, în fine, un regat arab. Dinastia tinea de tribul arab Taghlib.
Strãbunul Hamdan si copiii lui fuseserã colaboratorii califului, rând pe rând credinciosi sau
disidenti, în 905, unul din ei, Abul-Haidjâ, fu numit guvernator de Mossul si Mesopotamia de
Sus. Fiul si nepotul sãu pãstrarã postul pe care Buyizii, apoi Kurzii, li-1 rãpirã la sfârsitul
secolului al X-lea.
Al doilea fiu al lui Abu'l-Haîdja, este cel a cãrui amintire a pãstrat-o istoria sub numele de Saif-
ad-Dawla, „Sabia imperiului".
în 944, a smuls Alepul guvernatorului ce-1 reprezenta pe Iksid. O armatã trimisã din Egipt fu
învinsã. El luã apoi Damascul, dar o conventie cu Khafur, regentul Egiptului, recunostea
Hamdanidului tot nordul Siriei. Damascul rãmânea Iksiditilor. Din acest post înaintat al Islamului,
Saif nãvãlea necontenit asupra Imperiului bizantin. Curtea lui de laAlep era centrul strãlucit al
culturii arabe. Saif îsi datoreazã renumele mai ales protectiei acordate poetului Al-Motannabi, una
dintre gloriile literaturii arabe. Criticii arabi laudã ingeniozitatea imaginilor lui si bogãtia
vocabularului. Europenii nu primesc aceastã hiperbolã, îl socotesc un retor secular (laic).
Filosoful Al-Fârabi a fost comentator al lui Aristotel.
Politica externã a imperiului fu condusã cu energie. Luptele cu arabii în Rãsãrit nu înceteazã în
cursul acestei domnii. Adversarul principal era acum în Asia emirul Saif-ad-Dawlah, seful
dinastiei independente a Hamdanizilor, suveranul de Alep. La început, el fu biruit de bizantini, în
949, Maras (Germanikeia) cãdea în mâinile acestora, în 950, emirul e bãtut iarãsi, Theodosiopolis
cuceritã, în 957 si 958 Amida, Samosata cad de asemenea în mâinile bizantinilor. Numai
împotriva piratilor din Creta imperiul nu izbuti. O expeditie mare porni în 949 împotriva lor.
Constantin VII ne-a lãsat în De Cerim. (II, 45) o relatie amãnuntitã asupra echipãrii acestei
expeditii. Constantin Gongyles, care o conduse, fu bãtut si pierdu cea mai mare parte din flotã.
361
NICOLAE BANESCU
în general, frontiera imperiului era dusã pânã la izvoarele fluviului Tigris si împrejurimile lacului
Van.
Un fapt însemnat în domnia lui Constantin VII a fost si cãlãtoria printesei Olga, vãduva lui Igor,
la Constantinopol. în 957, regenta venea din Kiev si era primitã cu mare pompã de cãtre împãrat.
Era prima suveranã barbarã care se vãzu la Bizant. Cartea Ceremoniilor ne descrie (II, 4)
receptiile care avurã loc cu acel prilej la curtea lui Constantin VII, darurile bogate pe care printesa
si suita ei le primirã de la împãrat.
Cronica ruseascã vorbeste de crestinarea printesei ruse la Constantinopol, nas fiind însusi
împãratul, iar botezul sãvârsit de patriarh. si izvoare bizantine, ca Skylitzes.
Prima descriere a Cãrtii despre ceremonii prezintã receptiile fãcute kneaghinei si suitei sale în
marea salã a Magnaurei si în palatul lui lustinian (al II-lea, Rhinotmetos), primirea intimã în sânul
familiei imperiale, în apartamentele acesteia, darurile în bani fãcute lor. Descrierea numeste
apartamentul destinat printesei pentru odihnã, Kainurgion.
Cealaltã descriere relateazã receptia datã în onoarea printesei, când împãratul a luat masa cu solia,
în Sala de Aur, iar Olga cu împãrãteasa si familia imperialã în somptuosul Pentakubuklion de la
Sf. Paul.
în ele nu se spune nimic despre botez, de aceea unii savanti rusi s-au îndoit în legãturã cu
crestinarea Olgãi si socotesc cã ea se crestinase mai înainte la Kiev. Dar, observã Mosin, relatia
din De Cer. nu face decât sã dea protocolul urmat în acele împrejurãri, si din alte izvoare se vede
cã printesa primise la Constantinopol crestinismul, care, odatã întoarsã în patrie, fu o chestiune
personalã a ei1181.
Constantin VII muri la 9 noiembrie 959, lãsând imperiul fiului sãu Romanos II, care nu era
vrednic a-i conduce destinele. Moartea Porphyrogennetului fu primitã cu mare durere de toatã
lumea. Nu se puteau descrie, mãrturiseste un cronicar, multimea poporului îngrãmãdit
pretutindeni, când alaiul funebru porni
362
cãtre Sf. Apostoli, suspinele si plansetele cu care toti întâmpinau aceastã „nefericire comunã"
(TCO KOIVCQ
2. Miscarea intelectualã în timpul lui Constantin VII. Activitatea literarã a împãratului
Cu moartea lui Constantin VII Porphyrogennetos (959), ajungem la mijlocul epocii dinastiei
macedonene. Epoca acestei mari dinastii începe de la Basilios I, fondatorul ei de la anul 867 si
merge pînã la moartea împãrãtesei Theodora, în 1056, ultimul vlãstar al acestei dinastii, cu care
ea se stinge.
îmbrãtisând 200 de ani, epoca dinastiei macedonene a fost cea mai strãlucitã din istoria politicã a
Bizantului. Rãzboaiele purtate la toate frontierele, în Orient si în Occident împotriva arabilor, la
nord împotriva rusilor, au fost încununate de cea mai mare izbândã. Triumful imperiului a fost în
special însemnat sub domniile lui Nikephoros Phokas si loan Tzi-miskes; el atinge punctul
culminant sub Basilios II. Influenta imperiului se restabileste în Siria musulmanã. O parte a
Armeniei este acum anexatã imperiului; cealaltã adusã la vasalitate-, Bulgaria e desfiintatã si
prefãcutã în provincie romanã; Rusia tânãrã, care începuse a da de lucru acum Imperiului
bizantin, e mereu înfrântã si influenta bizantinã strãbate si acolo adânc, în aceastã epocã, în care
crestinismul e primit de la Bizant si relatiile comerciale strânse se legã între
; Teoph. Cont., p. 467-468.
363
NICOLAE BANESCU
acest stat si imperiu, aducând pe urmele lor relatii religioase, politice si intelectuale.
într-un cuvânt, imperiul ajunge în aceastã perioadã la apogeul puterii sale. O întinsã operã
legislativã, o activitate intelectualã din cele mai mari, pe care am vãzut-o, în parte, legatã de
numele patriarhului Pho-tios si al împãratului Constantin VII, adaugã noi elemente la gloria
acestei dinastii.
Constantin VII a domnit, nominal, de la 912-959, aproape o jumãtate de veac. De fapt însã el a
fost tinut sub tutelã si înlãturat din fruntea imperiului pânã în 945, când abia izbuteste a lua
personal frâiele cârmuirii, cum am vãzut, în tot acest timp, când conducerea efectivã a imperiului
era în grija altora, Constantin VII se cufundã în studiile sale, pentru care arãta, din tinerete, o
mare aplecare. si chiar când ajunse a conduce el însusi destinele imperiului, de la 945, am vãzut
cã a stiut sã se înconjoare de oameni vrednici, care au purtat cu energie campaniile împotriva
dusmanilor numerosi, încât el a putut si atunci sã continue ocupatiile sale de predilectie. Astfel,
Constantin al VH-lea a fost în mãsurã sã lase mai cu seamã amintirea unui om de litere; protector
al artistilor si învãtatilor, el fu initiatorul unei adevãrate opere culturale care face din domnia sa
una din cele mai însemnate pentru istoria culturalã a Bizantului1191.
Viata intelectualã se concentra atunci la Constanti-nopol. Universitatea, reorganizatã în timpul
dinastiei phrygiene, luase pe atunci un mare avânt. Theoktistos fusese initiatorul si opera sa fu
continuatã de Bardas, care deschisese în sala Magnaurei învãtãmântul supe-
364
rior Tfjt e^co aocpiocq, expresie care aratã caracterul laic al învãtãmântului lui. Mai înainte
fusese o scoalã de învãtãmânt clerical, oiKOX>|0.eviK6v SiSaoKocXeîov76.
El îl pusese în .fruntea scolii pe vestitul Leon 6 Oi-Xoaocpcx; sau 6 Mai3rmaTi.K6<;. Acesta
fusese chemat de califul Al-Mamun, iar faptul atrãsese atentia împãratului Theophilos asupra lui.
Constantin, apostolul slavilor (Kyrill), a fost elevul lui Leon. Photios, de asemenea. Acesta fusese
apoi profesor la scoalã.
Universitatea lui Bardas fu înnoitã în chip strãlucit de Constantin Porphyrogennetos. Acesta îi
dãdu o nouã viatã, reorganizându-i învãtãmântul, aducându-i în fruntea ei pe cei mai destoinici
învãtati ai timpului sãu, pentru filosofic, retoricã, geometrie si astronomie. Protospatharul
Konstantin, pe atunci n/ucraKoq, fu numit pentru învãtãmântul filosofic (Kai3r|Yr|Tn<; tcov cpi-
lococpcov). Mitropolitul de Nikaia [Niceea], Alexandros, pentru retoricã, Nikephoros patriciul
pentru geometrie, iar Gregorius, a secretis, pentru astronomie, împãratul îi plãtea nu numai pe
profesori, dar se îngrijea si de întretinerea scolarilor. Se interesa personal de învãtãmânt, era zilnic
în cercul profesorilor si scolarilor77. Panegiristul sãu ne spune cã stia sã pretuiascã virtutea si
stiinta ca nimeni dintre înaintasii sãi78.
Arhitectura îl pasiona si Continuatorul lui Theopha-nes ne însirã cu mari elogii constructiile
strãlucite ale împãratului. Pictura nu numai cã o pretuia, dar o cul-
76 V. Fr. Fuchs, Die hoheren Schulen von Konstantinopel im Mittelalter, Leipzig, 1926, p. 8-14.
77 Theoph. Cont., p. 446.
78 Ibidem, p. 447. .; • • '.
365
tiva el însusi cu un talent care fãcea dintr-însul, dupã mãrturisirea aceluiasi biograf, un adevãrat
maestru, care îndrepta lucrãrile multor pictori. Cultiva muzica si cunostea bine artele tehnice,
fiind si în privinta aceasta un îndrumãtor79. Nu era strãin nici de arta construirii navelor,
obisnuind a da si aici indicatii.
Printre toate aceste însusiri, Constantin VII contribui la întretinerea si provocarea miscãrii
intelectuale a epocii sale. Ceea ce caracterizeazã aceastã miscare este mai întâi faptul cã artistii si
literatii se ridicã mai cu seamã dintre cãlugãri. Apoi, putina ei originalitate. Bizantinii trãiau din
mostenirea vechii Rome si a Greciei clasice. Al treilea caracter al culturii acestei epoci e
universalitatea cunostintelor: învãtatii Bizantului nu se specializeazã.
în lucrãrile literare ale epocii lui Constantin VII se deosebesc douã grupe: I. acelea pe care le-a
scris el însusi, precum si II. cele care s-au întreprins din îndemnul si sub auspiciile sale.
I. Lucrãrile proprii ale lui Constantin VII sunt urmãtoarele:
l. Istoria lui Basilios I, care se întemeiazã pe Gene-sios, si care formeazã acum Cartea 5 a
Continuãrii lui Theophanes. A fost compusã în timpul domniei personale a lui Constantin (945-
959). Din punct de vedere istoric, ea are defectele tuturor operelor contemporane: istoria
palatului, a campaniilor, a conspiratiilor, a biruintelor, a clãdirilor, cu un cuvânt, istoria externã,
nu cea internã. Cartea e o apologie a domniei lui
79 Ibid., p.450.
366
Basilios si pentru a afla adevãrul, trebuie sã consultãm si alte izvoare asupra acestei domnii.
2. O operã asupra administratiei statului, cunoscutã de obicei sub titlul: De administrando
impericf0. Cartea avea un scop educativ si a fost scrisã pentru fiul sãu, Romanos. Autorul voia sã-
1 învete pe acesta: a) care sunt popoarele primejdioase pentru Bizant si prin care alte popoare s-ar
putea ele combate; b) mijlocul de a eluda cererile lor indiscrete; c) originea, moravurile,
institutiile diferitelor popoare, natura legãturilor dintre ele si imperiu; d) evenimentele si
inovatiile produse la curte sau în imperiu.
Valoarea deosebitã a cãrtii constã în stirile pretioase , pe care ni le dã asupra neamurilor care
înconjurau atunci Imperiul bizantin.
3- O operã asupra împãrtirii militare si administrative a imperiului, De Thematibus (.De
praefecturis), Tot» acxpcoTCXTOi) (3acriA,Ecoq KcovaTavTivot) TOU riopcpi)-poyevvfrTO'U
nepi TGOV $e(a.ccTcov etc., în 2 cãrti. E o lucrare de tinerete, purã compilatie în anumite pãrti.
Autorul nu cunoaste imperiul decât din cãrti. Ne-am astepta sã aflãm în aceastã lucrare date
geografice asupra imperiului din secolul X. în loc de aceasta, autorul ne dã geografia imperiului
din secolul VI. Singurã împãrtirea imperiului în cele 12 themata ale Europei si 17 ale Asiei este
din epoca lui Constantin al VH-lea. Pentru descrierea fiecãreia, el se mãrgineste a-i copia pe
autorii vechi. Cei care au fost pusi mai mult la contributie sunt Stephanos din Bizant (secolul
1 Titlu dat de [umanistul] Meursius. :'
367
NICOLAE BANESCU
al V-lea) si Hierokles, autorul unui Vademecum (Sy-nekdemos), din vremea lui lustinian.
4. O lucrare asupra Ceremonialului Curtii bizantine, care s-a tipãrit în prima editie sub titlul
''EKIÊCTK; ir\q 6acriAeiox> Tocêcoq, De Cerimoniis aulae byzantinae.
Cartea aceasta este cea mai curioasã si cea mai indigestã din compilatiile întreprinse de dinastia
macedoneanã. Ea cuprinde prescriptii pentru solemnitãtile Curtii la botez, cãsãtorie, încoronare,
înmormântare, la primire si concedierea ambasadorilor, la sãrbãtorile mari ale Bisericii, la
promovarea marilor fuctionari si la instalarea lor s.a. Este totusi de netãgãduitã însemnãtate
cultural-istoricã; dintr-însa putem cunoaste factorul prin care Bizantul s-a impus atâta vreme
popoarelor barbare, cu care diplomatia sa iscusitã îl punea în relatii.
Caracterul de compilatie al acestei lucrãri s-a stabilit. Unele capitole ale Cãrtii I se datoresc
scrierii lui Petros Patrikios (nepi Tno^mKfjc; KaTaaTotaECOc;), un scriitor din secolul VI.
Sfârsitul Cãrtii II e luat din Cartea asupra locului dupã rang al demnitarilor si a oaspetilor strãini
la mesele împãrãtesti, compusã de pro-tospãtarul Philotheos, sub Leon înteleptul, la anul 899
(Kletorologion).
II. Lucrãrile întreprinse din îndemnul lui Constantin VII sunt urmãtoarele:
1. Basilicalele (Toc BccmXiKoO, sunt compilatia de legi începutã de Basilios I si sfârsitã de
Leon cel întelept. Sub Porphyrogennetos, textul lor a fost sporit cu extrase din prelucrãrile
Digestelor, Codicelui lustinian si Novellelor.
368
2. O compilatie asupra stiintelor rãzboiului trece sub numele lui Constantin VII si e datoratã
poate îndemnului sãu: ZTpcrcriyiKov 7iLpi Li3â>v Siacpopcov Li3vcov. în aceastã lucrare,
fãrã nici o valoare si pãstratã numai fragmentar, se adunã informatiile mai vechi asupra felului de
luptã al popoarelor strãine.
3. rLconoviKOc, un tratat asupra agriculturii. Aceasta fãcuse adesea obiectul expunerilor
stiintifice, în special de la epoca alexandrinã încoace. Vindanios Anato-lios compusese o
Zuvaycoyri yecopyiKcov L7UTT|5L'U|j.oc-TCOV, pe care o cunoscuse Photios (secolul IX). Mai
târziu, în secolul 5, un anume Didymos alcãtuise un tratat, FECopyiKd, în 15 Cãrti. Apoi
Cassianus Bassus fãcuse, cu ajutorul acestor scrieri, o mare colectie agricolã, în secolul al Vl-lea
sau la începutul celui de-al VH-lea. O prelucrare a acestuia se întreprinde acum, sub Constantin
VII.
4. O Enciclopedie a medicinei, 'laTpiKct, pe baza cãrtii lui Oribasius (secolul IV), 'E7UTO|a,fi
tcov ioapi-
KCOV l3LCOpT|)J.6cTCOV.
5. Colectia Vietilor Sfintilor, alcãtuitã de Simeon Me-taphrastes, o lucrare imensã, care s-a
pãstrat numai în parte. Psellos ne spune cã Vietile sfintilor nu mai erau acum la înãltimea gustului
literar, în urma reînvierii vechii eruditii grecesti si atunci, din îndemnul împãratului, Simeon
întreprinse prelucrarea acestor Vieti, pe care le îmbrãcã în eleganta stilului sãu, pentru a le face
iarãsi citite de bizantini.
Metaphrastes era un om întreg, care nu se închidea într-o singurã specialitate. Diplomat,
ambasador, general, membru al consiliului privat, era un om de gust si de lume. Trebuia sã adune
miile de manuscrise din
369
NICOLAE BANESCU
bibliotecile Rãsãritului, prin mãnãstiri din Grecia, Athos, Venetia etc. Pentru a traduce în greacã
toate aceste „Vieti", scrise în limba coptã, siriacã, ebraicã, armeanã, arabã, latinã, trebuia sã
dispunã de un numeros personal de ep^riveinoci. Trebuia sã compare textele cu traducerile, sã
suprime ce nu pãrea adevãrat, sã corecteze barbaria vechilor hagiografi, sã îmbrace legendele în
elegantele stilului sãu. Aceasta a fost opera imensã a lui Simeon Metaphrastes. O parte a acestei
munci a pierit.
6. loseph Genesios îsi compuse, tot din îndemnul împãratului, cele 4 cãrti ale istoriei împãratilor
(între 945-959), care trateazã domniile lui Leon V, Michael II, Theophilos, Michael III si Basilios
I.
7. Continuarea istoriei lui Theophanes se scrise de asemenea din acelasi îndemn al lui Constantin
VII, de la Leon al V-lea pînã la moartea lui Mihail III).
8. Dar cea mai însemnatã dintre colectiile întreprinse în timpul lui Constantin VII este
Enciclopedia istoriei. Scopul aceste lucrãri era ca sã se extragã metodic ce era mai însemnat la
vechii istorici, pentru a pune astfel la îndemâna contemporanilor un mijloc mai comod de a-i
cunoaste, întregul material se împãrti în 53 capitole (ambasade, administratie, rãzboi, literaturã
s.a.), în chip sigur se recunosc astãzi din toatã aceastã uriasã compilatie 4 titluri:
a) 'EtcXc-yat rcepi npea6euov, Excerpta de legationi-bus, o monografie, în care se strângeau
informatiile privitoare la ambasade. Totul împãrtit în douã capitole: unul asupra soliilor
popoarelor strãine la romani, si altul asupra celor trimise de romani la popoarele strãine.
370
b) riepi a.peir\c, KOU KaKiocq, De virtutibus et vitiis, o colectie moralã.

c) Ilepi yvcop.cflv, De sententiis.
d) Hepi L7ti(3ox)Xcc)V KOCTCC 6aaiXecov tEtOVOICOV, De insidiis.
Ni s-a pãstrat întreagã colectia De legationibus, jumãtate De virtutibus, si fragmente din celelalte
douã. Mai sunt fragmente cu primire la tehnica militarã, la poliorceticã, altul cuprinde povestiri
de asedii de orase, bãtãlii, altul proclamarea împãratului.
Meritul acestei colectii e cã ne-a pãstrat fragmente din foarte multe opere de seamã care s-au
pierdut.
E.
[SITUAtIA INTERNÃ A IMPERIULUI BIZANTIN ÎN SECOLUL AL X-LEA]
1. Organizarea imperiului în secolul al X-lea
întocmirea monarhicã absolutã ce caracterizeazã Imperiul bizantin capãtã acum un caracter si mai
pronuntat. Am vãzut progresul fãcut în vremea aceea de principiul monarhic, ideea legitimitãtii
dinastice. Lucrul acesta, care pune capãt necontenitelor uzurpa-tiuni brutale, e opera dinastiei
macedonene, care dãdu imperiului o familie domnitoare pentru aproape douã veacuri. De acum
înainte membrii casei sunt „cei nãscuti în purpurã", singurii mostenitori legiuitori ai tronului.
împãratul, marii demnitari. în fruntea imperiului, puternic centralizat, se aflã, cu puteri
nemãrginite, împãratul. Mostenitor al vechilor caesari ai Romei, el este seful suprem al armatei si
întâia autoritate legislativã. Puterea aceasta absolutã a împãratului are diferite origini: una
romanã, alta orientalã, una crestinã, în contact cu Orientul, el este acum autocrator, despotes si,
mai cu seamã, în imperiul elenizat din secolul VII încoace - limba latinã se pãstreazã numai în
comenzile militare si în unele formule ale ceremoniilor - basi-leus, împãratul KOCT' Lô%r\v, ca
Marele Rege al monarhiei asiatice ce fusese modelul. si titlul acesta nu s-a recunoscut altuia decât
tarului bulgar, când acesta a intrat în legãturi de înrudire cu familia imperialã. sefii
372
arabi din Africa erau fatã de imperiu niste simpli eôt>-cncxCTTcd sau cpiAoi, împãratii din
Apus aveau, în protocolul cancelariei bizantine, titlul de pfjyec;81, iar sefii popoarelor barbare ale
Orientului pe acela de ap%ovT8t. Crestinismul îi adãugase împãratului un nou prestigiu, fãcând
dintr-însul alesul lui Dumnezeu, isaposto-los, seful suprem si apãrãtorul religiei (ev XpiGTcp
TCQ 0eco a'UTOKpccTcop, ev Xpiaiâ evcrepru; atiTOKpdTWp). Crestinismul i-a dat
împãratului o ultimã trãsãturã caracteristicã: el era alesul lui Dumnezeu, vicarul sãu pe pãmânt si,
cum se zicea la Bizant, iaaTtocnolog. El apare ca sef suprem si apãrãtor al religiei, împãrat si
preot în acelasi timp.
Dupã fictiunea constitutionalã, la Bizant, ca si la Roma, demnitatea imperialã era conferitã prin
alegere. în teorie, aceastã alegere era dreptul Senatului, care o prezenta aprobãrii poporului si
armatei. Dar acest j principiu electiv era adesea înlãturat de principiul ereditãtii, când împãratul
îsi asocia la tron pe fiul sãu le-jgitim ori adoptat sau pe cine voia si aducea aceastã vointã la
cunostinta Senatului, poporului si armatei. De altã parte, lipsa unei norme hotãrâte în privinta
dreptului de succesiune deschidea portile tuturor uzurpatiilor, pe care prezicerile de atâtea ori le
înteteau. De la sfârsitul secolului IX un progres se fãcuse l în privinta ideilor de legitimitate si
aceasta a fost ope-Jra dinastiei macedonene. De acum se crea o religie Imonarhicã si o opinie
publicã credincioasã dinastiei Ipe care o socotea legitimã. Uzurpatorii nu mai cu-
81 Cf. Liutprandi, Legatio, adãugatã de Leo Diaconus, ed. Bonn, p. 344.
373
teazã a-i înlãtura pe reprezentantii legitimi ai dinastiei si asasinarea unui împãrat era consideratã
ca o ofensã, care cerea o explicatie.
Odatã ajuns la tron, împãratul avea o autoritate absolutã. Traditia romanã, urmatã la Bizant, punea
pe împãrat deasupra legilor. „Totul atârnã - zice o no-vellã a lui Leon VI - de gândirea imperialã
si este rânduit, cu ajutorul lui Dumnezeu, de prevederea sa." împãratul exercitã puterea militarã,
fie cã el însusi conduce armatele, fie cã generalii sãi câstigã biruintele în numele sãu. Are puterea
legiuitoare, de la lusti-nian la Comneni, toti împãratii bizantini au fost mari legiuitori. El
supravegheazã administratia, numeste si destituie dupã plac pe toti functionarii si-i înainteazã
cum vrea în ierarhia complicatã a demnitãtilor. Este, de asemenea, judecãtor suprem: tribunalul
imperial judecã si în primã instantã si în apel. Are o grijã statornicã de administrarea financiarã,
esentialã pentru puterea imperiului.
Dar trãsãtura cea mai caracteristicã a autoritãtii împãratului e puterea sa religioasã. Din secolul V,
de la Marcian, împãratul e solemn încoronat; din al IX-lea, e uns de patriarh la Sf. Sofia, si
aceasta dãdea puterii sale caracterul divin, în titulatura sa, împãratul se chema TUCTTOC; ev
XptaTco ia OECQ âocaiA.e'bq, „împãratul credincios întru Christos Dumnezeu",
ei)OL(3EaTaxo<;, „împãratul prea cucernic". Pe monedele sale se înfãtisa crucea, Christos
tronând sau Fecioara, cu legende pioase, care-1 proclamã pe lisus biruitor si rege al regilor. Arta
înconjurã capul sãu cu nimbul cuvenit fiintelor divine si sfintilor, împãratul domneste din gratia
lui Dumnezeu, el triumfã cu ajutorul lui Christos. în timp de rãzboi, luptã pentru
374
apãrarea credintei, sub protectia Domnului si a Fecioarei, în timp de pace, viata lui se amestecã
strâns cu a preotilor, el însusi fiind preot, ãp%iLpevc, 6ocaiAe-6<;1201.
împãratul guverneazã, prin urmare, Biserica, dupã cum guverneazã statul. El desemneazã
episcopii de ales si le dã învestitura si, dupã cum îi numeste, îi depune dupã voia sa. El face legea,
în materie religioasã ca si în materie civilã. El convoacã sinoadele, conduce dezbaterile lor, le
întãreste canoanele. Se amestecã în certurile teologice si adesea impune însãsi dogma. E
apãrãtorul Bisericii, si are datoria de a combate ereziile, si a propaga credinta ortodoxã pe tot
pãmântul (oiKov>|êvri).
Astfel, puterea imperialã la Bizant e o autoritate despoticã si sacrã, în constitutia bizantinã nimic
nu pune piedicã acestei puteri supreme. Dar în practicã, ea întâlneste obstacole, în fata
împãratului este, ca si în Roma Veche, Senatul si poporul, în secolul al X-lea, Senatul (at>yKA,r|
i;o<;) pierduse multe dintre privilegiile sale. El nu mai era decât o adunare de înalti functionari,
un fel de consilieri de stat, în general devotati suveranului. Pãstra totusi un loc însemnat în stat. îl
vedem, când e un minorat si o regentã, intervenind în afacerile statului, reînviind puterile marilor
functionari, impunând vointa sa primului ministru, îl vedem amestecându-se în chestiuni
religioase. Autoritatea lui creste prin faptul cã e locul de întâlnire al acelei nobi-limi
administrative care se numea clasa senatorialã, a-uyKXitUKoi. Ea era formatã din cei care
primeau una din cele 18 demnitãti aulice (aîobja.(XT(x), pe care le conferea împãratul, si din
care fiecare avea drept la o anumitã functie administrativã. Nobilimea aceasta
375
asigura recrutarea administratiei imperiale, care gãsea uneori mijlocul de a rezista împãratului
Poporul în epoca aceasta nu însemna mare lucru. Demele, care aveau acum ca sefi înalti
functionari, erau în mâna cârmuirii si nu mai jucau decât un rol de paradã. Dar plebea Capitalei
era întotdeauna tumultuoasã si izbucnea adesea în miscãri si revolutii sângeroase. Era un factor de
care împãratul trebuia sã tinã seama. E încã un factor care tempereazã puterea absolutã a
împãratului. Dupã expresia lui Mommsen, cârmuirea era la Bizant, „o autocratie temperatã de
dreptul legal al r evolutiei" Si.
Armata era o putere mai mare si ea înfrunta cu tãrie autoritatea imperialã, când sustinea ambitiile
generalilor sãi.
Pentru a înãlta prestigiul si mãretia puterii imperiale, Bizantul a stiut sã-1 înconjoare pe suveran
de o strãlucire, sã-1 prezinte într-o apoteozã în' care el apãrea ca emanatia vie a divinitãtii.
Titluri mãrete însotesc numele împãratului. Uneori epitete sonore, amintind biruinte. Tot ce se
atinge de persoana sa e socotit ca sacru. El poartã un costum somptuos, o robã strãlucitoare de
purpurã împodobitã de pietre pretioase si de aur, pe cap coroana, împodobitã cu crucea, si de care
atârnã de cele douã pãrti nestemate prinse în lanturi de aur, în picioare încãltãminte de culoare
rosie. Pentru fiecare sãrbãtoare, pentru fiecare solemnitate, protocolul prescrie un alt costum, de
culori diferite, dar strãlucind de bogãtie. O etichetã
82 J. Bury, The Constit, ofthe Later Roman empire. Selected es-saysofJ.R. Bury, Ed. Temperley,
Cambridge 1930).
376
minutioasã si complicatã conduce toate actele vietii sale: procesiuni, cortegii, receptii, audiente,
banchete, sãrbãtoriri mãrete.
2. Ierarhia demnitãtilor si a functiilor
în jurul împãratului, în palat si în capitalã, gravita o lume de demnitari aulici si de înalti
functionari, care formau curtea si personalul guvernului central. Pânã cãtre sfârsitul secolului VI,
imperiul pãstrase organizarea administrativã romanã. Un mic numãr de functionari înalti,
rãspunzãtori înaintea împãratului, conduceau marile servicii ale administratiei publice si ei purtau
acelasi nume ca si în epoca propriu-zis romanã. Dar pe mãsurã ce imperiul se orientalizã,
guvernul si administratia luarã o formã nouã. Marile departamente ministeriale de altãdatã furã
fractionate în servicii mai numeroase, începutã în epoca lui Hera-klios, aceastã evolutie se urmã
în cursul secolului VIII. în secolul al X-lea, administratia imperiului se gãsea stabilitã
definitiv'211.
Ea se întemeie pe o îndoitã ierarhie, foarte exactã. Notita lui Philotheos ne face sã cunoastem
precis sistemul si gradele acestei ierarhii. Ea determina rangul tuturor personajelor care tineau de
Curte si de administratia publicã. Optsprezece demnitãti (ocolea, aîdb(j.aTa) constituiau clasele
unui fel de nobilime administrativã, în care se înainta din treaptã în treaptã prin vointa
împãratului. Cele mai înalte din aceste titluri onorifice, - inferioare celor de caesar, nobilissimus
si curopala-tes, rezervate printilor familiei imperiale - erau acelea
377
de magistros, anthypatos, pairikios, protospalharios, spatharios, dishypatos, spatharocandidatos

etc.
Opt alte demnitãti erau în special rezervate eunucilor, foarte numerosi la curte si în lumea
bizantinã.
La aceste demnitãti, ale cãror insigne (ppocfMai) erau remise titularilor de cãtre împãrat, se
adãugau cel mai adesea functiuni efective, clasate si ele dupã o strictã ierarhie si care erau dupã
Philotheos în numãr de 50. Erau, de o parte, înaltele functii de Curte, ai cãror titulari: prepositus
(marele maestru de ceremonii), pa-rakoimomenos (marele sambelan), protovestiarios (mare
maestru al garderobei), protoasecretis (seful cancelariei imperiale) - conduceau diferitele servicii
ale casei imperiale (KOt>|3cn)KA.eiov), toatã acea lume de impiegati cubiculari, vestiari,
chitoniti, chartulari, stratori, secretari ai cancelariei etc. care fãceau din Palat, prin numãrul lor, un
fel de oras în oras.
Erau, pe de altã parte, cei 60 de titulari ai marilor servicii ale administratiei publice, care ocupau
posturile guvernului central, înaltele functii militare sau administrative la Constantinopol sau în
provincii. Ei aveau sub comandã un personal numeros. Numiti prin decret imperial (5m A,6yox>)
si revocabili dupã placul suveranului, ei înaintau la cariera onorurilor prin gratia împãratului. Iar
între gradele ierarhiei demnitãtilor nobiliare si succesiunea functiilor administrative exista în
general o corespondentã.
Astfel, orice functionar la Bizant purta un îndoit titlu, unul onorific, însemnând rangul sãu în
rândul nobilimii administrative, altul indicând slujba efectivã cu care era învestit, înaintarea în
demnitãti si functii, în ambele ierarhii atârna de împãrat, si zelul personalu-
378
lui administrativ era întretinut mereu de speranta functiunilor mai înalte, de asteptarea unei
înaintãri. Niciodatã administratia nu fu mai mult în mâna suveranului, mai puternic centralizatã si
mai savant or-ganizatãK.
1. Guvernãmântul central, în capitalã, sefii marilor servicii, ministrii, transmiteau, pânã la
capetele extreme ale imperiului, vointa împãratului.
Ei erau mai întâi cei 4 logotheti:
Logothetes tcru 5p6p,ot), care avea la început serviciul transporturilor si postei (dromos e
traducerea expresiei cursuspublicus). El a devenit treptat ministru de interne si al politiei, al
afacerilor externe, mare Cancelar al imperiului. Va fi numit, simplu, dupã se-
83 V. Benesevic, Die byzantinischen Ranglisten, BNJ, V (1926), p. 97-167.
Publicã din nou listele, dupã Kletorologion al lui Philotheos (De Cer., II, c. 52) si dupã un ms. din
Ierusalim. Aceste liste meritã mentionate în continuare.
Lista lui Uspenskij, dupã ms. 39 din Biblioteca patriarhalã din Ierusalim (Taktikon).
în aceeasi bibliotecã e un ms. nr. 24 de la începutul secolului al X-lea, fotografiat de Benesevic.
El publicã acest nou Taktikon, în paralel cu al lui Uspenskij si cu listele din De Cer., studiate de
Bury.
Ajunge la urmãtoarele concluzii:
1) Niciodatã n-a existat o epocã în secolele IX-X, în care toti marii functionari sã îmbrace una si
aceeasi demnitate (proto-spatharios sau patrikios sau anthypatos-patrikios). Unii din ei nu au fost
chiar niciodatã patriei (sau anthypatoi-patrikioi).
2) De nici o functie nu a fost legat un rang precis.
3) Numai ordinea functiilor poate fi privitã ca bine determinatãpentru fiecare epocã anume.
379
NICOLAE BANESCU
si va ajunge un fel de
colul al X-lea, prim-ministru.
AoyotfeTîn; iov yeviKoî), ministrul tezaurului public, avea conducerea finantelor.
Aoyo$8Tr|c; to\> aipaticoTtKoO, marele casier al armatei. îngrijea de întretinerea, încartiruirea,
plata soldatilor în timp de rãzboi, mai ales de tinerea listelor de ofiteri si soldati ai armatei
regulate, cu soldele lor: aTpaTicoTiKoi KaTocXoyoi. Apoi si listele îndatoririlor populatiei fatã
de armatã.
Aoyo'frETriq TCOV ayeXcov (al turmelor), administra hergheliile si domeniile. Era mai putin
însemnat. Se dezvoltase din officium al vechiului comes reiprivatae.
La Philotheos, întâiul functionar al finantelor e acc-KeXXdcpioQ: pare a fi luat atributiile lui
comes sacrarum largitionum. El privegheazã toate birourile financiare, . în locul sãu apare sub
Comneni |j.Lyac; Xoyoc-. Lângã el stã A,oyo$eTr|<; Tot» yevuam Era apoi chestorul, b
KomiaTCop, singurul dintre functionari care-si pãstreazã numele latin. Era ministrul Justitiei.
Prefectul orasului era E7tap%o<;.
2. Guvernãmântul provinciilor: tbemele84. Ar-
mata are o importantã covârsitoare în preocupãrile împãratilor. Constantin VII spune, într-o
novellã, cã ea este pentru stat ceea ce e capul pentru trup.
Ea se recruta în parte dintre locuitorii imperiului. Cei care dau acest element national se cheamã
cnpa-Cei care reveneau în cavalerie, primeau
V. si Infra, p. 68 si urm.
380
pãmânturi - crcpaTtGmKcc KtfmaT.cc, fiefuri inalienabile, ereditare, ai cãror posesori aveau

numele de cavaleri, KapccAAâpun si pe care, prin legile lor, împãratii le ocroteau împotriva
uzurpatiilor. Dar alãturi de acest element national, se fãcea apel la mercenari, a cãror credintã
pãrea mai sigurã. Bine plãtiti, ei veneau din toate pãrtile la Bizant, împãratul le fãcu loc chiar în
garda sa, unde unul din regimente constituia hetairia. Ea era compusã, în secolul al X-lea, din
rusi, scandinavi si chazari. Faimoasa gardã a Varegilor, compusã la început din rusi, se recrutã la
sfârsitul secolului al X-lea rând pe rând din scandinavii Rusiei, normanzii Norvegiei si Islandei si
din anglo-saxoni. Multi din acesti strãini fãcurã la Bizant o strãlucitã carierã, ajungând la cele mai
înalte comandamente.
Trupele care compuneau armata bizantinã se deosebeau în douã grupe-. 1) Totyio.a'ca, care aveau
garnizoana în Constantinopol sau în împrejurimile capitalei, si 2) 0L(j.aToc, cantonate în
provincii.
Prima grupã cuprindea cele patru regimente de cavalerie ale gãrzii: Scholele (cr%oX(xi),
Excubitores (TOC âs;KO'upiTa), Arithmos (dpn?(a6^) si Hikanatoi. Era si un regiment de
infanterie, numeri. Fiecare din aceste corpuri, care se ridica la 4000 de oameni, era comandat de
un domestic (SoîEcmKoc;). Cel al schelelor -5ojj.ecTiKO<; T.COV o%oXcov, era, în secolul al
X-lea, seful armatei bizantine, în a doua jumãtate a secolului al X-lea, acesta se dubleazã, apãrând
si unul TTJC; AUCTECOC;. Flota îl avea în fruntea ei pe marele drungarios.
®Ljj.aTa, corpurile de trupã ale provinciilor, al cãror efectiv mergea de la 4 000 la 10 000 de
oameni, aveau în fruntea lor un strateg. Erau si oi EK Ttpoaobjio'U. Ele
381
NICOLAE BANESCU
se compuneau mai ales din cavalerie: cavaleria grea: kataphraktari si cavaleria usoarã, trapezitai.
Mai era apoi armata frontierelor - ocKpmKCC iêâta - organizatã dupã modelul vechilor
limitanei din secolele V-VI. Ocupau de-a lungul frontierei, pãmânturile ce li se dãdeau si în care
se instalau cu familiile lor. Rolul lor era sã apere frontierele, sã ocupe castelele si fortãretele,
punctele strategice, sã închidã defileurile, sã supravegheze drumurile, sã observe atent tot ce
pregãtea dusmanul si sã respingã invazia.
Thema se despãrtea în douã turmai OrcvupiJ.a), iar acestea în mai multe (36cv5ov si ixoîpa, cu
turmarches, drungari si comites.
Clisurile aveau un klisurarches, inferior în putere strategului, dar superior turmarchilor.
Strategii erau asistati de un personal numeros.
Domesticul themei era un sef de stat major, care-l înlocuia pe strateg în lipsã.
Protonotarul themei, în rang dupã strateg, era seful administratiei civile. Este si judecãtor,
KpiTTiq TOU •freâtoc;. Desi supus strategului, poate purta corespondentã direct cu împãratul.
XaptoDXdcptoq TOU i3e|j,(XTO<;, care pãstra registrele, se ocupa de recrutare si intendentã.
K6p.ru; Tfjc; KOpTriq, îngrijea sã se ridice cortul împãratului.
Protocancellarios, protomandator se aflau în fruntea celor ce formau biroul strategului, officium.
împãratul îsi avea numeroasele sale palate, împodobite, cum am vãzut, cu toate strãlucirile artei;
el poseda întinse domenii si o bogãtie mare în tezaurul sãu particular, ei5iKov, pe care o putea
cheltui tot atât de
382
bine pentru propriile sale plãceri, ca si pentru interesele statului. O multime de înalti demnitari, de
eunuci, alcãtuiau Curtea sa, o multime de paji cu numele romane de silentiarii, vestitores sau cu
acela grecesc de SictKOvca îl serveau, o gardã anume, asa zisii scholarii, vegheau la siguranta
persoanei sale. Pompele cele mai strãlucite înconjurau actele vietii sale, mãrindu-i prestigiul în
ochii multimii si ai oaspetilor strãini. Cartea Ceremoniilor, scrisã de Constantin VII, ne-a pãstrat
prescriptiile vietii reprezentative si pontificale a împãratului, în care eticheta cea mai riguroasã
conducea fiecare gest.
O mare parte aveau, alãturi de împãrat, cei doi demnitari mai însemnati ai Curtii:
KOUpoTtocAxxTnt, care avea toatã grija Curtii85 si 7tccpaKOi|j.6|ievo<;, paznicul camerei
sacre a împãratului. Sub Leon VI o nouã mare demnitate aulicã fu creatã, aceea de
(3aaiA,LO7tctTCOp, pe care el o dãdu lui Stylianos Zautzes. Romanos Lekapenos o avu apoi din
partea lui Constantin VII, când acesta o luã de sotie pe fiica lui.
Bizantul a avut o ierarhie de titluri, care nu implicau atributii. Ele erau însã foarte adesea unite cu
functia. Titlul cel mai înalt a fost timp de secole cel de patrikios, creat pentru o clasã foarte
restrânsã, de Constantin cel Mare.
85 La origine, desemneazã pe seful gãrzilor cu serviciul la palat, maresalul palatului sacru
(Anecdota, lui Procopius, ed. Bonn, III, p. 44). Era deosebit de curator, care avea curapalatii, din
corpul de intendenti, care aveau grija diferitelor palate imperiale, fiind mai multi (v. Martroye în
Melanges Scblumberger).
383
NICOLAE BANESCU
Mai înaltã demnitate era acum, în secolul al X-lea, aceea de (j.dyiCTTpoq, la început seful gãrzii
imperiale si cel mai de frunte dintre demnitarii aulici. Demnitatea aceasta se combinã apoi cu una
dintre functiile cele mai înalte ale imperiului. Astfel Zautzes, înainte de a primi rangul de
BaoiXeoTtcticop, fusese |j,cxyicrcpo<; Kod Xoyo'deTTiq iov 8p6|iox). Romanos Lekapenos
fusese la început |4,cxyio"ipoc, KCU |4,eya<; âmipeicxp%rig. Sub urmasul lui Constantin VII,
Nikephoros si Leon Phokas au rangul unui |j.ocyicTpo<; KCXI 8ou,eaTiKoc; TCOV o%oA,cov.
Erau apoi patru XoyoiÊTai, dintre care cel mai însemnat era A,oyoi3ei;r|c; TOU Spoôi), un fel
de cancelar al Imperiului (la început ministrul curselor, postelor); asa a fost Staurakios sub Irene,
Symbatios sub Michail al III-lea. Altul era Xoyoi3eTT|<; TOX> yeviKoîi (sau ye-VIKOC;
X,oyoi3-LTr|(;), administratorul finantelor statului; apoi Xoyoiîetriq toi) giSiKoi) sau TCOV
oiKEiaKrâv, administratorul averii împãratului si, în sfârsit, A,oyoi3et;r|<; TOU cmpaToO
(aTpotTicoTiKO'u), casierul armatei. Sub Alexios Comnenul îl distingem si pe ÃoyoMTriq
TCOV aeKpetcov cu mari puteri contrasemnând deciziile împãratului. Mai târziu, la sfârsitul
secolului al Xll-lea, aceastã functiune e înlocuitã de |j,eyac; Xoyoi3LTr|c;86.
Capitala avea doi functionari superiori: e7iap%o<; Tfj<; TTOÃecoq, prefectul orasului, însãrcinat
cu politia si jurisdictia asupra locuitorilor orasului si a celor din raza a 50 mile în jur, precum si 6
KOtcxioTCOp, questorul, judecãtorul tuturor celor care veneau din provincii sã-si caute dreptatea
în Capitalã.
Vezi Ch. Diehl, în Melanges lorga.
384
Alãturi de împãrat se pãstra încã Senatul,

(pox>A,f|), de multe ori un factor însemnat de care împãratul trebuia sã tinã seama. Era o adunare
de înalti demnitari civili, militari si eclesiasti. Din aceastã nobilime senatorialã îsi recruta
împãratul înaltii functionari administrativi.
Clerul. Biserica nu mai era în vremea aceasta o putere care sã punã în cumpãnã autoritatea
imperialã. Lupta îndelungatã a iconoclastilor avusese drept rezultat întãrirea acestei autoritãti;
Biserica iesise slãbitã din aceastã luptã. Mãnãstirile risipite, despuiate de averile lor, se refac, e
adevãrat, încetul cu încetul, de la restabilirea ortodoxiei; ele nu-si mai pot însã recãpãta bogãtia
dinainte si prestigiul puterii ce izvora din-tr-însa, cãci împãratii dinastiei armene au cãutat sã
împiedice, prin mãsurile lor, acest lucru. Am vãzut cã Romanos Lekapenos interzicea, printr-o
novellã, celor care se închinau vietii monahale, de a-si dãrui bunurile unei mãnãstiri. Nikephoros
Phokas, unul din urmasii lui Constantin VII, opreste de asemenea hotãrât astfel de acte pioase.
Episcopii ajung prin urmare sãraci, ei nu mai dispun de imensele averi pe care evlavia oamenilor
le îngrãmãdise odatã în mâinile lor.
Liutprand, episcopul Cremonei, ambasadorul regelui Otto la împãratul Nikephoros Phokas, a fost
izbit de calicia episcopilor greci: „Divites sunt, pauperes sunt: Divites aureis, quibus plena luditur
arca: pauperes ministris, seu utensilibus. Soli mensulae assident nudae, ipsi vendunt ipsi emunt;
ostia ipsi claudunt, ipsi aperunt". El îsi explicã aceastã sãrãcie prin impozitul pe care trebuiau sã-1
plãteascã împãratului. Epis-
385
copul de Leucade îi jurase cã trebuia sã plãteascã în fiecare an lui Nikephoros o sutã de aurei*1.
Afarã de aceasta, politica prudentã a împãratilor pune adesea în fruntea Bisericii simpli laici,
membrii ai familiei imperiale, cum au fost Stephanos, fiul lui Basilios I si Theophylaktos, fiul lui
Romanos Leka-penos. Eunuci devotati erau adesea preferati pentru locurile de episcopi si uneori
ridicati chiar la patriarhat. Liutprand a înregistrat acest lucru: „ipsi capones; sed, ha, caupones
volui scribere; verum res ipsa, quae vera est, veritatem etiam nolentem compulit scribere: dicimus
enim, quia capones sunt, id est eunuchi, quod canonicum non est."88 împãratul îl poate depune,
în asemenea împrejurãri, pe patriarh, fãrã sã mai apeleze la Sinod si abuzul acesta nu mai
provoacã acum revolte în Constantinopol, ca în vremurile aprinse ale ortodoxiei atotputernice de
odinioarã.
3- Administratia. Guvernãmintele (&z\\.a.
Am vãzut cã, de la lustinian încoace imperiul începuse a se desface în guvernãminte militare (i3e|
o.aTa, CTTpaTrryicu), în care se putea mai usor asigura ordinea, sprijinitã pe forta armatei.
Organizatia aceasta, aplicatã mai întâi în provinciile asiatice, unde primejdia era mai mare din
partea dusmanilor, se întinde tot mai mult de la Heraklios înainte si cãpãtã, sub întemeietorul
dinastiei siriene, întocmirea unui sistem. Sistemul acesta era, în secolul al X-lea, pretutindeni
înfãp-
87 Liutprandi, Legatio, loc. cit., p. 371.
88 Ibidem.
386
tuit. Numãrul si alcãtuirea „themelor" se schimba, cum am spus, dupã trebuintele vremii. Mai
putine sub Leon Sirianul, ele sunt, în secolul al X-lea, cu mult mai numeroase.
Constantin VII Porphyrogennetos ne-a lãsat, în cartea sa De Thematibus, împãrtirea imperiului în
gu-vernãminte militare (i3ejj,otTa) asa cum era în vremea sa. în Cartea despre Ceremoniile Curtii
avem încã, în douã locuri, lista „themelor" imperiului, din timpul pãrintelui sãu.
într-una din listele cuprinse în De Cerimoniis aulae byzantinae, c. II, 52, imperiul e împãrtit în
„themele Orientului", 'AvaToAaicoc i3e|j.aTa, si „ale Occidentului", ai Tfjt Avaeox; aTpocTnyiai.
Ceea ce ne izbeste aici e faptul cã împãrtirea nu e geograficã, ci ierarhicã. „Themele" Orientului
sunt cele mai însemnate; ale Occidentului cad pe al doilea plan. între „themele" Orientului, deci
asiatice, se numãrau toate provinciile însemnate, chiar cele din Europa: Thracia si Macedonia; pe
când între cele occidentale, europene, erau trecute si „theme" din Asia, de mai putinã însemnãtate:
TO TCOV Kipt>ppcucoT;cGV, Samos, Marea Egee.
A doua listã din De Cerim II, 50, ne dã o împãrtire mai apropiatã de a lui Constantin VII. Thracia
si Macedonia se pãstrazã încã între „themele" Orientului, dar „themele" TCOV KipuppaicoTcov,
Samos, Marea Egee au fost alipite Asiei, de care tineau din punct de vedere geografic, împãrtirea
este si acum ierarhicã, fãcân-du-se dupã sumele, ai poyai, cu care se plãteau anual sefii lor,
strategii. Erau anume, dupã aceastã listã, cinci clase: 1) a strategilor plãtiti cu 40 de litre (livre)89
de
453,6gr. =20 mãrci, 20 silingi. ,
387
NICOLAE BÂNESCU
aur (cam 45.600 lei, dupã valoarea monedei de aur, nomisma)90; 2) a celor plãtiti cu 30 de livre
de aur (cam 34000 lei); 3) a celor care primeau 20 de livre de aur (aproape 23000 lei); 4) a
strategilor cu 10 livre de aur anual (cam 11500 lei) si 5) a celor care primeau 5 livre fiindcã aveau
numai rangul de icA.eicro'Opocpxcu (cam 5700 lei).
Aceastã împãrtire, dupã plata strategilor, pare a se fi pãstrat si sub Constantin; numai cã acum se
tinea seamã de situatia geograficã, în Cartea Themelor (De Tbematibus), ele sunt grupate în
„themele europene", ale „Occidentului", si cele asiatice, orientale, iot» 'AvaToA,iKO'0. Limitele
lor si capitalele din care se conduceau nu ne sunt cunoscute, întinderea lor a variat dupã
împrejurãri. Un lucru e însã sigur: themele Orientului erau cele mai însemnate. Aici erau
tinuturile cele mai bogate, care dau statului cele mai sigure venituri, de aici se recrutau cei mai
buni soldati ai armatei.
în Europa se aflau „themele" care alcãtuiau una din cele douã mari pãrti ale imperiului, t) Axxnq.
1. Mai întâi a Thessalonicului, una din cele mai însemnate, cu Capitala sa, care era al doilea oras
al imperiului, fortãreatã puternicã de unde se sprijinea actiunea militarã împotriva populatiilor
care nãvãleau în pãrtile grecesti. Chalcidica, Athosul cu multele lui mãnãstiri, o parte însemnatã a
vechii Macedonii intrau în aceastã provincie. Ea se învecina pretutindeni la miazãnoapte si rãsãrit
cu Imperiul bulgar, care pusese stãpânire pe interiorul Peninsulei Balcanice.
' 4,4 grame dupã lustinian.
388
2. „Thema" Strymon, mai micã, ocupatã de triburi slave pe jumãtate supuse. Aici se gãseau, pe
fluviul Axios, Turcii Vardarioti, populatie rãzboinicã strãmutatã din Asia de împãratul Theophilos
si menitã a preîntâmpina nãvãlirile bulgare.
3. Macedonia, la Rãsãrit de Strymon, cuprindea o parte a Macedoniei vechi si ceva din marea
câmpie care se întindea de la Marea Egee si Propontida pânã la Pontul Euxin, cu capitala în
Adrianopol.
4. Thracia, hinterlandul Capitalei, fiind împreunã cu Macedonia, una din fortele imperiului,
regiuni bogate si locuite de o numeroasã populatie. Capitala „themei" Thraciei era
Constantinopolul.
Grecia continentalã si Peninsula Moreei erau împãrtite între cele douã „theme" numite (5) Hellas
si (6) Peloponezul, cea dintâi cu resedinta guvernatorului probabil la Theba, a doua la Castron
Corinthu. Nãvãlirea triburilor slave transformase adânc vechea peninsulã greacã. Ei ocupau
interiorul, câmpiile; Mardaiti strãmutati din Asia se aflau de asemenea aici. Vechea populatie
indigenã se retrãsese pe munti, pãstrân-du-se în orasele înstãrite, la Patras, la Corint, Monem-
basia, Argos, Nauplia, Methone, Coron s.a.
Cele mai multe insule ale Mãrii Egee, cu Peninsula Gallipoli, cu Troada si tãrmul de sud al
Propontidei alcãtuiau „thema" maritimã a (7) Mãrii Egee (tox» Aiyocio-u TieXocyotx;).
Strategul, care-si avea resedinta probabil în Chios, comandã în acelasi timp escadra imperialã
însãrcinatã cu politia pe aceste ape bântuite statornic de pirati.
389
NICOLAE BANESCU
Coasta Epirului, cu Etolia si Acarnania, formau mica themã Nicopolis, cu capitala în orasul cu
acelasi nume.
Thema Dyrrachion, mãrginitã la nord de Serbia Diocleianã, la Rãsãrit de Bulgaria, se întindea pe
tãrm de la Avlona pânã la Antivari. în vremea de care ne ocupãm, aceastã „themã" cãzuse în cea
mai mare parte în stãpânirea bulgarilor. Bizantinii îsi pãstrau numai cetãtile de coastã -
Dyrrachion, Dulcigno, Antivari -apãrate de zidurile lor tari împotriva cuceririi slave revãrsate
puternic în acele regiuni. Cât despre „themã" Dalmatiei, mai la miazãnoapte, aceasta era acum o
simplã fictiune, care trãia numai în arhivele imperiului. tinutul cãzuse complet în mâinile
nãvãlitorilor slavi.
Insulele ionice formau „thema"Kephallenia. Strategul îsi avea resedinta în orasul cu acelasi nume.
în Italia, stãpânirea bizantinã se pãstra acum numai în pãrtile de miazãzi, cu multe greutãti si
acolo. Cea mai mare parte a peninsulei cãzuse în puterea lui Otto al Germaniei. Venetia singurã,
vasalã Bizantului, se bucura de o neatârnare aproape completã. „Thema" Longobardiei, aceea a
Calabriei era tot ce mai stãpânea imperiul în Italia meridionalã1221. Hotarele lor variau dupã
rezultatele luptelor necontenite cu vasalii longobarzi (la Salerno, Capua, Benevent). Strategii
bizantini aveau a purta aici grele lupte cu arabii din Africa si Sicilia, pentru apãrarea acestor
posesiuni ale imperiului. Principalele cetãti erau Bari, Tarentum, Rossano, Croton, Rhegium s.a.
Sicilia era pierdutã întreagã în mâinile arabilor. Arhivele o citeazã, dupã cum citeazã si Dalmatia.
390
La cealaltã extremitate a Europei, la Nordul Pontului, bizantinii aveau încã puternica piatã
economicã Cherson, care alcãtuia, cu o parte a teritoriului dimprejur, „thema" cu acest nume.
Foarte însemnatã pentru supravegherea barbarilor din nemãrginitele câmpii ale Rusiei, pentru
relatiile unui comert activ cu acesti barbari, „thema" aceasta avea în fruntea ei un strateg, sub
acesta un Ttpo'ce'ucov, prim magistrat municipal, si un senat local.
Asia Micã alcãtuia a doua parte mare a Imperiului bizantin si cea mai însemnatã, f] 'AvoctoXfi,
Rãsãritul, în aceastã parte stãteau mai cu seamã acum puterile imperiului, aici era mai activã viata
comercialã si agricolã, de aici se recrutau cei mai multi si mai buni soldati.
Cea mai apropiatã de Constantinopol era „thema" Optimaton ('O7mu.aTov), cu resedinta la
Nicomedia. Numele-i venea de la Optimates sau Optali, rãzboinici goti împroprietãriti odinioarã
de împãrati în acea provincie.
Alãturi thema, care cuprindea cea mai mare parte a Bithyniei, Opsikion COv|/iKiov). Capitala sa
era Niceea, oras bine întãrit. Ea-si lua numele, dupã Rambaud, de la vestitii Obsequentes, militie
de gladiatori organizatã de Marcu Aureliu si care si avea cantonamentele în aceastã provincie.
Cuprindea o multime de populatii, mysieni, phrygieni, clardanieni, bithynieni, si o numeroasã
colonie slavã sub ordinele unui catepano.
Thema Thracesienilor, TCOV ©paKTjcicov, era una dintre cele mai însemnate ale Asiei Mici si
cuprindea toatã Lydia veche. Sardes, Pergamon, Laodiceia, Philadelphia erau orasele ei de
cãpetenie.
391
Apoi venea Samos, cu insula si o parte din litoralul de alãturi, de la Adramyttion pânã la Milet.
Capitala era Smyrna si era o „themã navalã".
Kibyrraiotes, Kip-oppcaonr|<;, altã temã navalã la sudul Asiei Mici, era alcãtuitã din vechile
provincii Lycia si Pamphylia si o parte a Cariei. Rhodos, Cos, Leros si alte insule se tineau de ea.
Marea themã Anatolicon (TO 'AvaxoAaKOv), cea dintâi prin dimensiunile sale mari si multimea
populatiilor, dãdea o parte însemnatã a armatei bizantine. Un „mare strateg" comanda aceastã
themã centralã a Asiei Mici. Nu se stie unde-si avea resedinta; dar orasele principale erau
Amorion, Antiochia Pisidiei, Iconion, Metropolis.
Seleucia se întindea pe tãrmul meridional, la rãsãrit de Kibyrraiotes. Creatã de Romanos
Lekapenos, ea cuprindea Isauria si partea de Apus a Ciliciei, neocupatã de arabi, constituind una
din themele de hotar, menite a sustine, cu populatiile lor rãzboinice, primele lovituri ale armatelor
musulmane, slujind drept cordon de apãrare themelor mai mari din interior.
Lantul acestor provincii de hotar se continua cu „themele" Cappadociei, Lycandos, Charsianos,
Sebas-teia, Coloneta si Mesopotamia, regiuni muntoase, acoperite de fortãrete, întinzându-se
pânã la Eufrat si spri-jinindu-se pe puternicul masiv al muntelui Anti-Taurus. Erau un vast câmp
de neîncetate lupte de frontierã, cuibul vestitilor akritai, cântati de epopeea bizantinã1231.
Lycandos, puternicã cetate, Caesarea, Tzamandos, Melitene, Germanikia, Tephrike, Sebasteia,
Coloneia erau punctele de apãrare cele mai tari. , i
392
în sfârsit, de-a lungul Pontului, alte patru theme completau sistemul provinciilor asiatice: a
Bukellarilor, TWV Boi)KLM,ocptcov, a Paphlagoniei, TCOV ncKptaxyovoov, Armeniakon si
Chaldia, cu marile lor piete de comert, care erau în acelasi timp cetãti puternice: Heracleia,
Amastris, Sinope, Amasia, Trapezunt, Ankyra s. a.
Thema insularã a Ciprului era în mâna arabilor. Ni-kephoros Phokas o va readuce în stãpânirea
imperiului.
Acestea erau, în secolul al X-lea, „themele" imperiului bizantin: 12 în Europa, ale Occidentului,
17 în Asia, ale Orientului. Cele din urmã alcãtuiau, cum am spus, puterea de seamã a imperiului;
de aceea si înrâurirea Orientului a fost, în epoca aceasta, cu mult mai însemnatã asupra destinelor
Bizantului.
„Themele" erau comandate de învestiti cu depline puteri militare si civile în acelasi timp. Ei nu
cunosteau alt sef ierarhic decât pe împãrat. Vechii prefecti praetorio, proconsules, vicarii, care
formau legãtura între administratorii provinciilor si împãrat, nu mai existã acum. Strategii sunt cu
totul neatârnati si corespund de-a dreptul cu împãratul.
Strategii aveau sub ordinele lor ofiteri subalterni, dintre care cel mai însemnat era iovp\nâp%r\t,
comandantul unei turma, cãci subdiviziunile „themei" erau, în secolul X Tot>p|o,oa si 6otv5a
(vexilla), aceasta din urmã cuprinzând un corp de trupã mic, inferior turmei, uneori un simplu
manipulus, sub comanda unui drongarocomes.
O altã subdiviziune a „themei", dar specialã, în afarã de ierarhie, erau guvernãmintele coloniilor
strãine cantonate în imperiu si care se bucurau de anumite
393
NICOLAE BANESCU
privilegii, având un comandant al lor, numit catepan, 6 KCttETtâvco. Astfel erau Mardaitii din
„thema" Kipx>ppa-lancov, care îsi aveau catepanul lor, numit direct de împãrat.
Imperiul mai avea asa-zisele clisurae, KX.eiao'upai, fortãrete militare ridicate în strâmtorile
„themelor", mai cu seamã la hotare. Ele par a nu fi fost supuse sub ordinele strategului; formau,
ca atare, niste mici provincii particulare si multe din „themele" mai noi ale imperiului fuseserã
anterior asemenea ale altor „theme". în fruntea lor se gãsea un potp^Tlt, inferior în putere
strategului, dar superior unui turmarches. Comandantii acestor clisurae se luau de obicei dintre
protospatharioi, pe când cei ai asa-numi-telor turmae se recrutau dintre spatharocandidatoi sau
spatharioi, din clase, prin urmare, inferioare.
Strategii n-aveau toti aceleasi titluri. Ei nu se deosebeau numai dupã rangul provinciilor pe care le
comandau, dar chiar acei care se urmau în aceeasi „themã" n-aveau o situatie identicã. Apoi,
strategii propriu-zisi se deosebeau de cei trimisi temporar în fruntea provinciilor, ca reprezentanti
ai împãratului, oi EK upo-067101).
în monumente întâlnim uneori si titluri inferioare în rang strategilor, ca acela de comes si archon.
Unul (al themei tot) 'O7m|j.cn;ot>) poartã titlul de domesticos. Tot astfel aflãm un catepan de
Nicopolis si de Paphla-gonia. între ofiterii subalterni la ordinele strategilor, mai însemnati sunt
acestia:
1. Un protonotar al „themei", TcpcoTovotdpioq, în rang dupã strateg, dar neatârnat de el. El este
si judecãtor (8iKaCTTT)<;) al „themei". Administreazã finante-
394
l
le, depinzând de marele dregãtor al tezaurului si, când armata imperialã trece prin provincie,
trebuie sã-i procure alimente si furaje. E ajutat de inspectori, inoniai. Este si Kpi/cf|<; iov tfena-
ccx;.
2. Un protocancelarsi un protomandator, în fruntea celor care formau biroul (officiurri)
strategului.
3. Un chartularios (%ocpTot>A,ocpio<; T.OV) i3ep.aTot), care tine registrele; un domesticos al
„themei", care stã la cartierul general si-1 înlocuieste pe strateg în lipsã; KOjariq Tfjt KovpTrit,
care avea grijã sã se ridice cortul împãratului când acesta lua parte la expeditie.
Armata. Feudele militare. Armata bizantinã se alcãtuia din douã pãrti deosebite: una care
cuprindea oastea si flota împãrãteascã, asa-zisele Tccyj4,ccTa si 6oc-OIÎKOC 7tA,cbîjia, care
atârnau de-a dreptul de guvernãmântul central, de împãrat, si alta compusã din oastea si flota
„themelor", f>L|j.aTa si f}en.cmKa KXcbi|j.a, puse, cum am vãzut, sub comanda strategilor. Ceea
ce mai deosebea aceste douã împãrtiri era faptul cã trupele imperiale pãstrau acelasi numãr
totdeauna, pe când cei din „theme" se reduceau de obicei în timp de pace la strictul necesar.
Asa-zisele T.ayjj.ccTcc cuprindeau: 1) corpurile de oaste imperialã cunoscute sub numele de
L%oA,od, comandate de un Ao(j.eaTiKO<; TCOV a%oA,cbv Tfjt; 6cvccToA,f|<; si de un Ao|
o,e<mKO<; TCQV a%oXcbv if\c, 5\>aeco<;, 2) Garda imperialã ((ppccupcc), din care fãceau
parte urmãtoarele corpuri: f) et-cupeia, alcãtuitã din mercenari strãini, care se bucurau de
privilegii speciale. Ea avea în fruntea sa unul dintre cei mai înalti demnitari ai imperiului, pe
marele hetaireiarch.es, (j.eyoc<; eTCXipeicc-;. Unele din aceste companii strãine erau cantona-
395
NICOLAE BANESCU
te în locurile unde trãiau si ele îsi aveau sefii lor proprii: iberii un couropalates aproape
independent, armenii printi de-ai lor, apxovTEt.
Td e^KO'uâiTa (oi e^KO^âiTopei;), cum aratã numele lor latin, fãceau de gardã în Palat, ori -r»
Textele mentioneazã uneori si un corp de gardã cu numele dpvdnoq sau vo'op.epa (în De Cer.
aflãm, între alti ofiteri ai acestui corp, un 5o)iecmKO<; TOU ocpvdjj.o-0 sau TWV vounepcov) si
un altul pentru (oi) iicavatoi (numit Sofiecmicoc; TCQV iicavdTcov).
Flota, TO paaiXiKov 7tXau|j,ov, era pusã sub comanda generalã a unui Spo'uyydpioq TCOV
7tA,o ncov. Ea era alcãtuitã din marile corãbii numite 8pojj.6ve<;, cu câte douã linii de vâslasi.
Ele erau prevãzute la mijloc cu o fortãreatã de lemn, î)A,OKaaTpov, care îi proteja pe luptãtori.
Unele erau mari si puteau cuprinde mai bine de 200 de oameni; altele mijlocii, de o capacitate
mai micã, dar tot cu patru rânduri de lopeti; altele mici, cu o sigurã linie de lopeti de fiecare parte.
Partea cea mai însemnatã a acestei flote imperiale era aceea care cuprindea corãbiile incendiare,
prevãzute cu tubul prin care se sufla focul (aicpcov), sub conducerea unui aupcovdTCop. în epoca
dinastiei armene, flota era una din fortãretele imperiului, care-i asigurã stãpânirea mãrii,
ftccA.aoaoKpcma91.
Marina bizantinã. Istoria puterii pe mare bizantine e încã de scris12'". Izvoarele principale
(înaintea secolului X) sunt Taktika ale lui Leon, c. 19 (nepi vaâyiaq); întoarcerile oficiale din
cele douã expeditii în Creta, în secolul X, cuprinse în De Cetim., c. 44
91 V. Rug. Gfrorer, Byz. Geschichten, II, Cap. XXII.
396
si 45; si (asupra comenzilor navale sub Basilios I si Leon VI) De adm. imp., c. 51. Studiile
moderne principale cu acest subiect: Gfrorer, Das byzantinische Seewesen (c. 22 din Idem,
Byzantinis-che Geschichten, voi. II, p. 401 si urm.); C. de la Ronciere, Char-lemagne et la
civilisation maritime au IXe siecle (în „Moyen Age", 2 serie, t. l, p. 201 si urm., 1897); C.
Neumann, Die byzantinische Marine (în „Hist. Zeitschr.", v. 45, 1898, p. l si urm.); /. Bury, The
Naval Policy ofthe Roman Empire, în „Centenario della nascita di Michele Amari", voi. II, p. 21
si urm., Palermo 1910. Add. G. Schlumberger, Nicephore Phokas, p. 52-66.
în secolul VI, dupã cãderea regatului vandal, imperiul n-a mai avut un dusman pe mare, si de
atunci n-a mai fost nici un motiv sã se mentinã o flotã puternicã. Mediterana, desi toate coastele
sale nu fãceau parte din imperiu, era în mod practic odatã mai mult un lac imperial. Aceastã
împrejurare e o apãrare suficientã împotriva acuzatiei aduse de Gfrorer lui Justinian pentru
neglijarea marinei.
Situatia se schimbã în a doua jumãtate a secolului VII, când arabii pun mâna pe mare. împãratii
au a apãra coastele si insulele lor contra unei puteri maritime ostile. Prin urmare, o nouã
organizare navalã a fost îndeplinitã, si putem atribui meritul acestei organizãri succesorilor lui
Heraklios. N-avem de fapt nici o stire în vreuna din autoritãtile noastre, despre creatia flotelor
imperiale, dar e clar cã noul sistem a fost stabilit înainte de zilele lui Anastasios UI si Leon III.
Sub Theophilos si Mihail III, organizarea navalã a fost reînnoitã si perfectionatã. Asezarea
arabilor în Creta si incursiunile lor în Marea Egee erau fapte care i-au silit pe împãrati sã se
îngrijeascã urgent de corãbiile lor. Din acest timp pânã în ultima parte a secolului XI, flotele
imperiului au fost cele mai puternice din Mediterana.
Erau douã flote: imperialã si provincialã (a themelor). Unele contingente ale flotei provinciale,
date de themele Kibyrrhaeotis, Marea Egee si Samos, erau întotdeauna gata de actiune, ca si
armatele themelor. O flotã imperialã fixã exista în secolul IX sub împãratii Amorieni si era
comandatã de amiralul imperial (Spovy-yâpioc, TCQV 7tA,co jacov). Acest amiral, marele
drungarios, era strict comandantul flotei imperiale, dar în cazuri în care flotele impe-
397
rialã si provincialã lucrau împreunã, el era natural comandantul sef. Amiralii diviziilor flotei
provinciale aveau titlul de drunga-rios, când au fost instituiti întâia oarã. Dar dupã aceea au fost
promovati la titlul de strategos.
Flota imperialã în secolul X era mai mare decât cea provincialã. Astfel, în expeditia cretanâ din
902, contingentele flotei au fost urmãtoarele:
Flota imperialã
60 dromones 40 pamphyliane
Flota provincialã
thema Kibyrrhaeotis
15 dromones, 16 pamphyliane thema Samos
10 dromones, 12 pamphyliane thema Aegee
10 dromones, 7 pamphyliane thema Helladicã, 10 dromones
Desi escadrele provinciale formau un armament mai mic, ele aveau avantajul cã erau întotdeauna
pregãtite pentru rãzboi.
Cauzele decãderii marinei bizantine în secolul XI au fost studiate de Neumann. El aratã cã
politica anti-militarã a împãratilor în al treilea sfert al acestui veac a atins marina, ca si armata.
Dar cauza principalã a fost cucerirea selgiucidã. Ea dezorganizeazã complet themele care dãdeau
contingentele flotei provinciale, în secolul XII, împãratii depind în marinã de Venetia, pe care ei o
plãtesc cu privilegii comerciale.
Dromones sau biremele erau de diferite mãrimi si constructii. Astfel, cele mai mari puteau fi
echipate cu o trupã de 300 oameni; cele de mãrime mijlocie puteau cuprinde, ca triremele vechi
grecesti, cam 200 oameni. Erau si mai mici, care, afarã de 100 vâslasi care le mânau, contineau
numai putini ofiteri, cârmaci etc. (poate 20 în total). Apoi erau un fel special de bireme, deosebite
prin constructie, nu prin mãrime, numite pamfiliane si probabil însemnate prin viteza lor.
împãratul Leon, în Tacticele sale, aratã cã corabia amiralului va fi mare, rapidã si de constructie
pamfilianã (16 8f| Xeyofievov ndjjxpDXov). Corãbiile pamphylie-ne din expeditia cretanã de la
902 erau de douã mãrimi: cele mai
398
mari erau echipate cu 160 oameni, cele mai mici cu 130. Importanta acestor vase pamphylice
trebuie pusã în legãturã cu importanta themei Kibyrrhaiotai, care-si ia numele de la Kibyra Pam-
phyliei, care va fi fost un centru de constructii navale.
Alãturi de bireme, corãbii cu un singur rând de vâslasi erau întrebuintate ca iscoade. Ele erau
numite galee (yaX.odaq r| LLOvfipen; în Takt. 19 § 10). Numele de dromon sau „alergãtoare" era
un nume general pentru o corabie de rãzboi si poate fi aplicat galerelor, ca si biremelor; dar în
uzul comun era restrâns probabil la bireme, si anume la acele bireme care nu erau de constructie
pamphylianã.
HuXoKOtoTpov era o clãdire ridicatã aproape de mijlocul covertei corãbiilor celor mai mari
pentru a proteja soldatii care aruncau pietre si sulite împotriva dusmanului. Era o altã clãdire de
lemn la prorã, echipatã cu soldati, dar servea scopului principal de a proteja tubul cu foc asezat la
prorã.
Substantele combustibile întrebuintate de bizantini în rãzboiul lor naval erau de diferite feluri si
folosite în deosebite chipuri. Ele erau cuprinse în numele comun de focul grecesc sau marin (al
cãrui ingredient principal era nafta, bitum). Arma cea mai simplã a focului era probabil tubul de
mânã (xeipooicpcov), un tub plin cu combustibile, care era aruncat cu mâna ca o rachetã si
exploda în marginea vasului inamic. Marinarii care aruncau aceste arme erau „grenadierii" Evului
Mediu. „Focul artificial" - probabil în stare lichidã - era pus în oale (x^tpai), care se aruncau
asupra vaselor dusmane cu masini. Asemenea oale sînt reprezentate în picturile de vase de rãzboi
într-un vechi manuscris pãstrat la Bibliotheque Nationale din Paris si reprodus de Schlumberger
în Nicephore Phokas. Dar era si altã metodã de aruncare a „focului artificial". Combustibile care
explodau când atingeau corãbiile dusmane erau împinse prin tuburi, mânuite de un tunar
(.siphonatof)n.
în „theme", am vãzut cã armata îl avea în fruntea sa pe strateg. Ea se ridica, în fiecare provincie,
la 10 000
92 J.B. Bury, ed. operei lui Gibbon, voi. VI, Appendix n. 5.
399
NICOLAE BANESCU
de oameni si se împãrtea în douã to'upja.ca; fiecare turma cuprindea cinci banda, comandate de
drongari; un bandon se împãrtea la rândul sãu în cinci pentar-chii, în fruntea cãrora se gãsea câte
un comes.
Populatia nu avea obligatia serviciului militar. Ea se deosebea la bizantini în douã clase: civilii,
rcoXÎTai si militarii, ctpcmeoTca. Cei dintâi nu serveau în armatã, dar sustineau statul prin
impozitele pe care le plãteau; cei din urmã îl sustineau prin tributul sângelui. Ei primeau în
schimb un feud, o proprietate, care se trecea în registrele militare si era scutitã de orice dare.
Cu vremea, strategii ori marii feudali ai imperiului se fãcurã stãpâni, prin diferite mijloace, pe
aceste pãmânturi militare, CTtpomooTOTOJtux si prin aceasta puterea militarã a imperiului
suferi o mare scãdere: soldatii, ajungând fãrã proprietate, nu se mai puteau pregãti pentru rãzboi,
cum erau îndatorati, si numãrul recrutilor scãzu simtitor, împãratii dinastiei armene au meritul de
a fi intervenit energic în aceastã privintã, fãcând ca pãmânturile înstrãinate, vechile feude militare
sã reintre în posesia primilor lor stãpâni si decretând inalienabilitatea lor.
Sistemul îsi avea totusi viciile sale organice. Când soldatul murea, proprietatea sa trecea
mostenitorilor legitimi, si dacã acestia erau mai multi, fiecare dintre ei nu mai avea mijloacele
prevãzute de lege pentru a se înarma pe socoteala sa. Novellele lui Constantin VII
Porphyrogennetos si ale urmasilor sãi Romanos II si Nikephoros Phokas stabiliserã valoarea
pãmântului pentru cavalerie si marinã la 4 livre (pfunzi) de aur. Când aceastã valoare scãdea prin
trecerea feudei militare în mâinile mai multor mostenitori, obligatia mili-
400
tarã nu se mai putea îndeplini si atunci se cãutã un mijloc care sã acopere acest neajuns.
Mostenitorii erau anume îndatorati a-si da cu totii contributia la procurarea celor trebuincioase
unui soldat, ei trebuiau sã dea prin urmare împreunã un soldat (de aceea se cheamã <yuv66Tca).
Altã mãsurã pentru refacerea armatei micsorate prin aceste înstrãinãri ale proprietãtii, fu înrolarea
soldatilor care nu aveau nici o avere, ca usor înarmati sau ca simpli servitori ai armatei.
Prin toate aceste mãsuri, prin organizarea militarã a provinciilor, prin crearea unei clase militare,
legatã de pãmântul pe care si-1 apãrã luptând împotriva dusmanilor din afarã si care se transmitea
urmasilor, prin fortificatiile numeroase ridicate în toate pãrtile imperiului, prin dezvoltarea artei
rãzboiului, care fãcu preocuparea multor împãrati, imperiul cãpãtã în timpul dinastiei armene o
mare putere militarã, care-1 fãcu sã atingã, în aceastã epocã, cele mai înalte culmi ale mãririi sale.
4. Problema socialã. Bogatii si sãracii
între secolele al Vl-lea si al Xl-lea, chestiunea socialã luase în Imperiul bizantin un caracter
primejdios pentru bunul mers al statului. Am vãzut cum în acest spatiu de timp marea proprietate
ia întinderea acelor enorme latifundii, fatã de care mica proprietate dispare tot mai mult si
oamenii liberi tind a ajunge în servitute. Novellele împãratilor care reactioneazã împotriva acestui
neajuns ne aratã cine erau acesti latifundiari, puternica aristocratie provincialã care întelesese ce
avantaje politice se legau de stãpânirea marilor întin-
401
NICOLAE BÃNESCU
deri de pãmânt: erau mari demnitari ai statului si ai Bisericii, patricieni, guvernatori de provincii,
comandanti militari, membrii ai Senatului, episcopi, mitropo-liti, egumeni de mãnãstiri, toti
acestia formau clasa avutilor lacomi, apxovteq, SuvocToi, fatã de micii proprietari, %CQptccTca,
7iEvr|Te<;, care-si pierdeau, odatã cu pãmântul, smuls prin tot felul de procedee, si conditia de
oameni liberi.
în provincii, pãmântul militar si pãmântul tãranilor mici proprietari era anexat necontenit la
marile proprietãti, iar interesele financiare ale statului si puterea sa de apãrare se ruinau din
aceastã pricinã, împãratii dinastiei macedonene intervin atunci în repetate rânduri pentru a pune
capãt unui abuz ce primejduia bunul mers al lucrurilor. Ei tind a pãstra totdeauna pãmântul în
familia ori mãcar în clasa posesorului sãu. De aici dreptul de protimisis la înstrãinarea acestui
pãmânt. Printr-o serie de novelle Romanos Leka-penos (anul 922) si Constantin VII
Porphyrogennetos hotãrãsc cã la vânzarea unei proprietãti mici, ori la închirierea ei pe timp
determinat au dreptul de a cumpãra: 1. rudele; 2. coproprietarii (membrii obstii din care face parte
proprietatea); 3. vecinii bunului ce se vinde; 4. membrii comunei (cei din aceeasi clasã de
impozite). Numai în cazul când nimeni din aceste patru categorii nu vrea sã cumpere, se poate
prezenta oricare altul. Apoi se interzice de a se mai lua bunurile celor sãraci sub orice formã -
cumpãrare, înfiere dãruire, patronaj s.a. - iar aceia care obtin în acest chip asemenea bunuri le
pierd, expunându-se si la o amendã cãtre fisc. Numai când, în timp de 10 ani, nu se va înfãtisa în
aceastã privintã plângerea din partea
402
r
celui interesat, proprietatea rãmâne neatinsã. Dar bunurile militare - xâ crtpaTiamKCC KTfi|
j.ocTa - care în ultimii 30 de ani au fost înstrãinate, urmau a se întoarce posesorilor, fãrã nici o
despãgubire.
în alte novelle, Constantin VII declarã drept „nule si inexistente" toate înstrãinãrile bunurilor
celor sãraci împotriva dispozitiilor stabilite. Bunurile uzurpate astfel de cãtre cei avuti vor fi prin
urmare restituite proprietarilor initiali, rudelor sau coproprietarilor lor, fãrã nici o despãgubire;
aceasta putea fi hotãrâtã de justitie numai dacã vânzãtorul stãpânea o avere mai mare de 50 de
nomismata. Feudele militare sunt declarate categoric inalienabile.
Referitor la Constantin VII Porphyrogenetul, un inventar privitor la cele 16 novelle din epoca
domniei lui, aratã cã cinci au fost publicate sub guvernarea lui Lekapenos: prima, Tomus Unionis,
920, restabili pacea în bisericã; a doua, promulgatã în 922, precum si a treia, promulgatã în 939,
erau destinate a promova unul din interesele sociale cele mai de seamã ale imperiului, prin faptul
cã interziceau bogatilor a dobândi bunurile sãracilor si militarilor, instituiau contra acestor
încãlcãri dreptul de retragere si preemtiune (protimisis).
Se mai atribuie lui Romanos alte douã novelle, una care deschidea vânzãtorului contra
dobânditorului o actiune de 4 ani, în supliment de pret; alta care confirma nulitatea achizitiilor
fãcute în dispretul dreptului retragerii.
Legile guvernului personal al lui Constantin VII, contrasemnat de numele ilustre ale lui Theoctist
si Theodor Decapolites, care îndeplinirã succesiv sarcina de quaestor, sunt inspirate de aceleasi
principii ca si cele ale lui Lekapenos.
în anul 947, o novellã reînnoieste toate interdictiile predecesorului contra achizitiilor bunurilor
sãracilor de cãtre bogati, contrare intereselor sociale. O alta confirmã interdictiile anterioare
contra dobândirii fondurilor militare. O a treia ordonã cã bu-
403
nurile oricãrei persoane moarte fãrã testament si fãrã a lãsa copii, nu vor apartine în totalitate
rudelor sau, în lipsã de rude, fiscului; acestea vor primi numai douã treimi; cealaltã treime va fi
consacratã lui Dumnezeu, si în aceastã treime vor fi copiii si sclavii, ei vor dobândi libertatea.
Aceastã novellã aratã stãpânirea ideilor religioase asupra printilor macedoneni si progresele
ideilor sociale cu privire la sclavi.
Celelalte novelle ale lui Constantin au mai putinã importantã.
în acelasi sens, în favoarea micii proprietãti sunt dispozitiile luate de Romanos Lekapenos, de
Constantin VII, si de urmasul acestuia, Romanos II.
Dar marea proprietate era tot atât de necesarã intereselor imperiului si ea fu pãstratã, împãratul
Nike-phoros Phokas, urmasul lui Romanos II, interzice anume, într-una din novellele sale,
sãracilor (Ttevri'ceq) de a putea obtine proprietatea scoasã în vânzare a vreunuia dintre cei bogati
(Kirpa TCOV 5x>vaTcov). Bunurile acestora nu puteau fi cumpãrate decât tot de cineva dintre ei
(6cp%ovTiKov TtpoacoTrov)93.
Foarte greu apãsau asupra imperiului marile proprietãti câstigate cu vremea de biserici si
mãnãstiri. Nikephoros Phokas, câtiva ani dupã Constantin VII, va lua împotriva lor severe mãsuri.
Pornind de la principiul evanghelic al desertãciunii bunurilor pãmântesti ale vietii, Nikephoros
condamnã, în prima sa novellã, cu un mare lux de citate din Sfânta Scripturã, lãcomia oamenilor
Bisericii de a strânge averi, adevãratã batjocurã a învãtãturii Mântuitorului. El hotãrãste deci ca
bunurile de prisos ale fundatiilor religioase, oricare ar fi ele, sã se vândã laicilor; apoi opreste de a
se mai
93 Novellã V, în anexã la Leo Diac. (ed. Bonn), p. 321. 404
dãrui de acum înainte bunuri mãnãstirilor, spitalelor, azilurilor, ori Mitropoliilor si Episcopiilor94.
în lupta aceasta, pe care împãratii dinastiei armene o deschiserã împotriva abuzurilor celor
puternici, acela care atinge mai mult interesele acestora e Basi-lios al II-lea.
Dacã în practicã era foarte greu ca sã se redea tãranilor serbi libertatea, precum si ca micii
proprietari deposedati sã ajungã din nou stãpâni pe proprietãtile lor, toate aceste mãsuri ale
împãratilor dinastiei armene au putut pune cel putin o piedicã la continuarea abuzurilor, lãsate
mai înainte în voia lor.
Starea economicã a imperiului în acea epocã era înfloritoare. Industria era dezvoltatã. Din Cartea
Pre-fectului vedem ce loc însemnat tineau breslele, bine organizate, în fruntea lor veneau cele
care produceau articole de lux: argintari, negutãtori de mãtase. Totul era strict reglementat. Statul
intervenea, erau articole rezervate fabricilor de stat, de aceea s-a zis cã Bizantul a f ost paradisul
monopolului si privilegiului.
Expresia aceasta a fost lansatã de Jules Nicole, când a publicat ErcccpxvKov BipXtov. De atunci,
ea se regãseste aproape pretutindeni, se repetã adeseori în felurite studii.
Andreades o socoteste exageratã.
Sunt, în stiinta economicã, monopoluri economice, dictate de consideratii comerciale sau
industriale, si monopoluri fiscale, introduse în interesul Tezaurului, inseparabile deci de ideea de
stat.
în ce priveste economia privatã, se poate vorbi de monopoluri si privilegii, în sensul cã nici
munca, nici comertul nu erau libere la Bizant.
Ibidem, p. 310-317. • ;• f ....;
405
NICOLAE BANESCU
Regimul corporativ n-afost însã mai putin liberal decât aiurea. E incontestabil cã:
1. Statele Occidentale ale Evului Mediu si Renasterii au cunoscut dispozitii asemãnãtoare
celor decretate în EicctpxiKOv BitiXiov, si au luat fatã de strãini aceleasi mãsuri.
2. Legislatia bizantinã e mai liberalã decât cea care o precede, în Imperiul Roman din faza sa de
declin, grija de a asigura executarea numeroaselor obligatii (munera) ce acesta le impunea
corporatiilor, nu permitea sã se schimbe profesia si statul fãcu chiar ereditar exercitiul fiecãrei
profesii.
3. Pe când în alte pãrti ale lumii sau în alte timpuri corporatiile erau obligate adesea a vãrsa
impozitele de patentã sau capita-tie datorate de membrii lor, împãratii par a nu se fi gândit sã
tragã foloase fiscale din regimul corporativ.
Multe monopoluri la Bizant au fost numai temporare, nu permanente (grâul, mãtasea).
în ce priveste grâul, statul impunea restrictii la exportul cerealelor, în caz de lipsã. El nu vindea
decât grâul provenit din impozitul în naturã (annond) din domeniile sale, care puteau fi întinse.
Reactia (produsã în vremea lui Mihail al VH-lea) la încercarea de a institui în acest domeniu un
monopol, aratã cã mãsura nu era permanentã.
Iar pentru mãtase, era lãsatã libertatea (vedem din Cartea Prefectului) în secolul al X-lea, dar se
fãceau exceptii pentru anumite stofe a cãror fabricatie si-o rezerva statul sau pentru care el cerea o
licentã. Stockle a arãtat cã o dispozitie a Codului lustinian, reprodusã si de Basilikâ, fãcea
restrictii pentru stofele de purpurã, pe care singuri împãratii si înaltii demnitari aveau dreptul de a
le purta. Andreades aratã cã pe lângã aceste consideratii protocolare, administratia bizantinã avea
si alte motive pentru a stabili un astfel de monopol.
a) Stofele de lux erau întrebuintate nu numai pentru nevoile Curtii, ci si în scopuri diplomatice si
administrative. Darurile oferite suveranilor strãini, ambasadorilor, constau de preferintã în
mãtãsuri, produse ce era greu a se procura de aiurea.
406
Apoi, retributia functionarilor cuprindea pe lângã roga (plata în bani) si siteresion (plata în
naturã), si o distributie anualã de vesminte care pentru înaltii functionari erau stofele de pret.
Guvernul avea nevoie deci sã aibã întotdeauna la îndemânã mari cantitãti de articole de acest fel
si numai fabricile de stat puteau sã i le asigure.
b) Monopolul asigura secretul procedeelor de fabricatie si buna calitate a produselor fabricate.
Deci sîntem în fata unui monopol mai mult administrativ si economic, decât fiscal.
Concluzii:
în ce priveste economia privatã, privilegiile si interventionis-mul nu deosebesc legislatia
imperialã de aceea, a celorlalte state care au cunoscut regimul corporativ. Ea s-a arãtat chiar mai
liberalã decât multe state, începând cu Imperiul roman târziu.
în ce priveste monopolurile de stat, monopolurile permanente au fost destul de rare si de naturã
mai mult administrativã decât fiscalã. Monopolurile pe care autoritãtile bizantine le-au putut
introduce, reamintesc pe ale cetãtilor grecesti, „când erau silite de nevoie"95. Erau expediente
financiare, de naturã temporarã*.
5. Comertul
Cu toate pierderile încercate pânã acum, Imperiul bizantin este în epoca dinastiei armene cel
dintâi stat de comert, Constantinopolul piata comercialã cea mai însemnatã, unde toate popoarele
veneau sã-si ia produsele de care aveau nevoie.
Arabii, prin cuceririle lor în Asia si Africa, începuserã a juca un rol însemnat în privinta relatiilor
comerciale, servind si ei ca mijlocitori între Orientul în-
95 Aristotel, Politica, A. IV, 6.
96 A. Andreades, Byzance, paradis du monopole et duprivilege, „Byzantion" IX, 1934, p. 171-
185.
407
depãrtat si tãrile din Apus. Sub dinastia Abbasizilor, mai cu seamã comertul arabilor ia o
dezvoltare însemnatã. Ei stãpâneau cele mai importante artere ale comertului asiatic, cursurile
fluviilor Tigru si Eufrat. Bagdadul, întemeiat sub aceastã dinastie, pe tãrmul Tigrului, legat printr-
un canal cu Eufratul, ajunge acum un mare centru economic, de unde produsele Orientului
treceau spre Apus prin Damasc si Antiochia, iar mai sus, prin Rakka (mai înainte Callinicum) si
Ba-lis, la Haleb, care avea un loc însemnat în viata comercialã a Siriei de Nord. în pãrtile de
miazãnoapte, ei veneau pentru negot pânã în Trapezunt, un mare antrepozit al comertului oriental,
aflat în stãpânirea bizantinilor; iar din posesiunile lor din jurul Caspicei, arabii îsi întindeau
influenta pânã la Scandinavii din regiunile Balticii.
Ei nu-i puteau totusi concura în mod serios pe bizantini, care aveau în vremea aceasta o veche si
solidã organizare. Astfel, primind mãrfurile Indiei si Chinei pe drumul caravanelor din Asia
Centralã, pe acela din tara chazarilor, cu care au cultivat raporturi de prietenie, bizantinii le
transmiteau, împreunã cu produsele propriei lor industrii, în Apus, fiind în secolele X si XI,
mijlocitorii principali între Orient si tãrile din Apus si Miazãnoapte, în secolul al X-lea ei aveau
însemnate legãturi de comert chiar cu arabii; pietele principale, în care ei luau din mâinile arabilor
mãrfurile orientale, erau Alexandria, Antiochia, Trapezunt. Din toate aceste pãrti, corãbiile
încãrcate ajungeau pe apele Mediteranei si ale Pontului Euxin la Constanti-nopol; drumurile de
caravane, din Asia Micã aduceau aceleasi mãrfuri tot aici.
408
Monedele bizantine erau primite peste tot, capitala Imperiului bizantin era locul unde se îndreptau
negutãtorii din toate pãrtile lumii, pentru mirodeniile si pietrele pretioase ale Rãsãritului, aurul,
argintul si stofele de mãtase vestite ale industriei bizantine. Con-stantinopolul adãposteste acum
între zidurile sale colonii comerciale trimise de diferite popoare strãine, rusi, bulgari, italieni. Am
vãzut cum au ajuns rusii, pe cursul mereu bãtut de greci al Niprului, pânã la Con-stantinopol.
Imperiul încheie cu ei tratate de comert: cu Igor, la 944'251. Imperiul era foarte bãnuitor fatã de
acesti oaspeti iubitori de aventuri si de pradã, dân-du-le un cartier în afarã de oras, la Sf. Mamas,
supra-veghindu-le cu multã atentie miscãrile. Ei trebuiau sã intre în oras pe o singurã poartã,
neînarmati, însotiti de un functionar bizantin si în grupe care sã nu treacã de 50 de oameni;
înainte de începerea iernii, trebuiau sã pãrãseascã orasul97. Rusii aduceau în Capitala imperiului
blãnuri, cearã, miere si sclavi, si luau mai cu seamã stofele pretioase, foarte cãutate în pãrtile de
miazãnoapte, aur, vin, fructe si mirodenii. Prin intermediul lor, mãrfurile bizantine ajungeau în
tinuturile germanice.
Bulgarii intraserã de asemenea în relatii comerciale cu Bizantul, dupã ce-si întemeiaserã statul lor
la sud de Dunãre. Negutãtorii bulgari se asezau în Constanti-nopol si fãceau un comet activ, care
stârni invidia Grecilor. Se stie cã Leon al Vl-lea le închise Capitala, admitându-i numai în a doua
piatã comercialã a impe-
97 Heyd, Gesch. des Levantehandels im Mittelalter, I, p. 79.
409
riului, la Thessalonic, si aceastã mãsurã dezlãntui rãzboiul, purtat cu atâta înversunare, de tarul
Simeon. Francii, în epoca aceasta în care arabii erau stãpânii mãrii în Apus, n-au putut lega,
fireste, relatii directe cu Bizantul. Comertul îl fãceau, în pãrtile acelea, orasele italiene. Stãpânirea
bizantinã asupra Italiei, oricât de redusã acum, atrase totusi în cercul influentei sale economice
populatiile întreprinzãtoare ale oraselor maritime: Venetia, Amalfi, Neapole, Bari, Brindisi,
Tarent. Printr-însele, stofele pretioase ale Bizantului si mãrfurile orientale pãtrundeau în statele
Apusului. Amalfitanii, foarte activi, aveau relatii comerciale în secolele al IX-lea si al X-lea si cu
arabii din Africa si Egipt. Ei îi concurau pe Venetieni, în rolul acesta de introducãtori ai mãrfurilor
orientale în tãrile Apusului. Relatiile Venetiei cu bizantinii erau destul de vechi. La început
(secolul VI) una din provinciile Italiei bizantine, sub autoritatea exarhului de Ravenna, condusã
de tribuni alesi, dar confirmati de împãrat, ea primi, la sfârsitul secolului al VH-lea un duce
(viitorul doge). Acesta era numit de guvernul imperial; dar, de la 726, ducele fu electiv, supus
totusi împãratului bizantin. Totul, la curtea sa, amintea legãturile cu Bizantul: îmbrãcãmintea,
ceremonialul de care se înconjura, titlurile demnitãtilor aulice bizantine pe care le primea în
secolul al IX-lea si al X-lea: tmcctcx;, 7tpG)TOa7tcc$6cpio<;, TtaTpiKioq. Imperiul lui Carol cel
Mare amenintã un moment viitorul republicii. Am vãzut însã cã prin tratatul de la 812, odatã cu
Istria si Dalmatia, Venetia era întoarsã Imperiului bizantin, fapt de o mare însemnãtate pentru
mãrirea ei viitoare. Pãstrând bune relatii cu Cesarii germanici, Venetia avu însã o legãturã din cele
mai strânse cu Imperiul bizan-
410
r
tin, în serviciul cãruia punea corãbiile sale, pentru a lupta împotriva piratilor adriatici ori
împotriva arabilor care îl atacau în posesiunile din Italia meridionalã. Aceastã aliantã îi asigura
mari avantaje pentru comertul sãu. Marina Venetiei se dezvoltã repede, negutãtorii sãi ajunserã a
avea locul întâi la Constantinopol. Tratatul de comert pe care îl vor încheia în 992, cu împãratul
Basilios al II-lea, va acorda reduceri asupra drepturilor de vamã la intrarea si iesirea din Dardane-
le, le va da garantii împotriva vexatiunilor functionarilor bizantini si protectia unei jurisdictii
speciale în posturile imperiului. Aceste avantaje crearã Venetieni-lor o situatie fãrã egal cu
Imperiul bizantin. Ei ajung mijlocitorii principali ai negotului între Constantinopol si Occident.
Venetienii avurã, la mijlocul secolului al X-lea, monopolul transportului scrisorilor între Italia,
Germania si Imperiul bizantin; corãbiile lor aduceau în capitala acestui imperiu grânele, vinul,
fierul, lemnul, sarea, si sclavii si luau de acolo mãtãsurile, stofele de purpurã, covoarele,
mirodeniile si pietrele pretioase. Un nou drum de comert se deschise astfel cãtre tãrile din Apus,
acela al Adriaticii. Pe cursul Pa-dului, mãrfurile acestea erau transportate la Pavia, de unde, prin
trecãtorile Alpilor, se duceau în Imperiul franc si în Germania, iar prin Apenini în regiunile
litoralului98. Prin toate aceste relatii comerciale cu popoarele strãine, relatii cultivate cu multã
sãruintã si dibãcie, Bizantul ajunse a concentra toate bogãtiile lumii.
98 V. în aceastã privintã Ch. Diehl, Une republique patricienne, Venise, Paris, 1915, C.I., cap. II.
411
NICOLAE BANESCU
I,, 1
Pentru aspectele demografice, judecând dupã recensãmântul imobilelor unit la Notitia Dignitatum
Orientis, dupã cantitatea cerealelor distribuite populatiei, dupã suprafata cetãtii, dupã caracterul
capitalei, administrativ, comercial si industrial, A. An-dreades evalueazã populatia
Constantinopolului în secolul IV nu inferioarã la 500.000 suflete. Aceastã cifrã se regãseste ca
minimum sub lustinian. Dupã edictul 13, cap. 8 al acestui împãrat, grâul importat numai din Egipt
se urca la 8 milioane artabe, adicã la 26 1/2 milioane modii romane, ceea ce, dupã calculele lui
Beloch pentru Roma, corespunde unei populatii de 700.000 suflete.
Din a doua jumãtate a secolului VI, trecând si prin Iconoclasti, adicã pânã la dinastia
macedoneanã, imperiul cunoscu împrejurãri triste, care s-au repercutat în demografie (arabii,
ciuma). Sub Phokas, Basilios II, când imperiul e la culmile gloriei, n-a putut scãdea populatia
Constantinopolului sub 500.000 de locuitori. Ea n-a putut scãdea sensibil sub Comneni. Sub
Paleologi da. Cruciatii (a IV-a) socotesc populatia capitalei la 800.000-1.000.000. Deci ne putem
tine la cifra de 500.000 ca minimum al populatiei Constantinopolului între secolele IV-XII.
în imperiu, populatia urbanã a fost considerabilã. Când limitele statului se micsorau, populatia
scãdea; în Renasterea bizantinã din secolele IX-XII ea crescu însã. Dar n-avem date sigure pentru
a încerca o evaluare fie si conjuncturalã a totalului populatiei.
Beloch socoate cã provinciile care formau Imperiul roman sub August aveau 54.000.000 oameni.
Ceea ce se poate constata, e cã scãderea populatiei în Occident a fost în Evul Mediu cu mult mai
mare decât în Orient, erau motive care n-au existat aici (servajul, luptele feudale de la castel la
castel, igiena inferioarã)99.
99 A. Andreades, Lapopulation de l'Empire byzantin, Extrait des „Actes du IV-e Congres
international des et. byzantines" („Bulletin de l'Inst. archeol. bulgare", t. IX, 1935), Sofia, 1935.
412
Politica economicã a imperiului se întemeia însã pe o conceptie gresitã a relatiilor comerciale, în

loc de a importa el însusi mãrfurile din afarã, el îi lãsa pe strãini sã i le aducã; în loc de a-si
deschide debuseuri comerciale, imperiul astepta ca strãinii sã vie sã si le caute singuri la
Constantinopol. Lucrul acesta mãgulea mândria lor, împãratul se putea lãuda cu bogãtiile
Capitalei sale, care-i uimea pe strãini. A fost o gresealã pe care bizantinii vor avea s-o plãteascã
scump, de îndatã ce popoare mai active vor încerca sã-i înlocuiascã pe pietele Orientului.
Statul supraveghea riguros fabricatia, fixându-i cantitatea si calitatea, prescriind pretul vânzãrii.
El oprea exportul unor anumite produse, cum erau stofele de mãtase vopsite în purpurã violetã,
rezervate numai pentru folosinta Curtii imperiale. Taxele vamale se percepeau asupra mãrfurilor
importate si asupra celor care se exportau, asupra cumpãrãrii si vinderii, în porturi, la trecerea
prin strâmtori, commerciarii inspectau încãrcãturile corãbiilor, scotoceau prin bagajele cãlãtorilor,
pentru a împiedica iesirea mãrfurilor prohibite. Liutprand de Cremona, ambasadorul împãratului
Otto la Nikephoros Phokas, fu perchezitionat la plecarea din Constantinopol cu o rigoare
jignitoare, stofele de purpurã ce le luase cu sine furã confiscate, ca articol prohibit,
KCoA.'Ooêva, spre marea indignare a episcopului, care amintea functionarilor cã în vremea lui
Constantin al VH-lea, cel „de fericitã memorie", venise aici, trimis din partea împãratului, ca
acum, si nu ca episcop, ci doar ca simplu diacon si a putut lua cu mult mai multe si mai de pret
stofe (mul-toplura ac pretiosiora pallia emi), fãrã ca sã fie cerce-
413
N1COLAE BÃNESCU
tat. La acestea, functionarii îi rãspund arogant cã s-au schimbat vremurile; Constantin era blând,
„homo le-nis", si-si petrecea timpul în palat, fãcându-si prin asemenea mijloace prieteni; dar
Nikephoros e un om „cu mâna iute", „homo Ta^xeip", care nu întelege sã-si câstige cu daruri
natiunile strãine, ci le supune „terrore et gladio".
Cu toate aceste rigori si vexatiuni, imperiul îsi scotea din comertul sãu venituri considerabile. S-a
calculat cã în secolul al XH-lea Constantinopolul singur dãdea un venit anual de 7.300.000 de
aurei, adicã mai mult de 500 de milioane lei. Iar cu sistemul de impozite cunoscut, veniturile
imperiului se ridicau la începutul secolului al Xl-lea la 650 de milioane, care ar face, în moneda
de azi, mai mult de trei miliarde.
[EPOPEEA DINASTIEI MACEDONENE]
A.
ROMANOSAL II-LEA (959-963)
1. Luptele cu arabii. Marile biruinte ale imperiului
Constantin al VH-lea Porphyrogennetos murise, la începutul lui noiembrie 959, dupã o scurtã
boalã, pe care zadarnic încercase sã si-o tãmãduiascã în apele termale din Bithynia, unde fusese
cu putin înainte de fatalul deznodãmânt. Rugãciunile pentru care mersese, tot atunci în Olympos,
vestitul munte acoperit de anahoreti al Bithyniei, nu i-au folosit nici ele la nimic.
Tponul fu ocupat acum, fãrã nici o zguduire, de fiul sãu, Romanos al II-lea, un tânãr de vreo
douãzeci de ani, cãruia, dupã mãrturisirea izvoarelor, nu-i lipseau calitãtile care-i fac pe împãrati
destoinici; dar, crescut, cum am spus, în cercul corupt al lingusitorilor, se închinã cu totul
plãcerilor, care-1 ruinarã în câtiva ani, ducându-1 la o moarte prematurã. Leo Diaconul, un
contemporan, o spune neted: cei din jurul împãratului, „robi ai pântecului si ai viciului, au stricat
firea cea bunã a tânãrului"100. Conducerea imperiului întrecea puterile sale; de aceea o lãsã în
grija altora. Romanos avu norocul de a gãsi în aceastã privintã oameni dintre cei mai înzestrati.
Adevãratul conducãtor al Imperiului fu în toatã vremea domniei sale, eunucul loseph Bringas,
mare praepositus si mare drongarios în acelasi timp, un fel de sef al Cabinetului, Prezident al
Consiliului. El fusese cel dintâi sfetnic al lui Constantin al VH-lea, care, pe patul de moarte,
tinuse sã reco-
De Cer., ed. Bonn, p. 30. -• > •'•• •'<',
417
NICOLAF. BÃNESCU
mande fiului sãu a-1 pãstra pe acest om inteligent, dibaci si energic în fruntea treburilor publice.
Aceste bune însusiri de administrator, care-1 impuserã în domnia lui Constantin VII, nu 1-au
scutit de unele mari neajunsuri, pe care le gãsim adesea la marile personalitãti bizantine: Bringas
era un om fãrã scrupule, intrigant, avid de bogãtie si de putere, aspru, trufas si brutal. Romanos îl
ridicã la treapta de parakoimo-menos, punând în mâinile sale toatã conducerea imperiului.
Bringas ajunge astfel de fapt stãpânul destinelor Statului. Cronicarii au înfierat avaritia si
abuzurile sale, purtarea lui trufasã, nesuferitã. Cu toate acestea el a fost un mare ministru, un
cârmuitor energic, care a stiut sã conceapã unele gânduri mari si sã afle oamenii destoinici care sã
le îndeplineascã. Lui i se datoreazã ideea expeditiei împotriva piratilor din Creta, care deschide
seria campaniilor strãlucite întreprinse de acum cu o deosebitã vigoare de Imperiul bizantin
împotriva dusmanilor sãi.
Cucerirea Cretei. Am vãzut cum fusese ocupatã, la 827-828, Creta, sub conducerea emirului Abu-
Hafs. Khandaq, cetate puternicã ridicatã de emir, ajunse cuibul piratilor Mediteranei. Tot comertul
imperiului fu paralizat în pãrtile acestea, iar nenorocita populatie a insulelor si oraselor de coastã
sistematic prãdatã si distrusã. Am vãzut jaful si mãcelul ce-1 fãcuserã fio-rosii aventurieri în
Thessalonic, la 904. Tot ce fusese crutat din populatia orasului fu târât în insula lor, unde asteptau
negustori din toate pietele lumii arabe. Oamenii, atât de fericiti câteva zile mai înainte, se
împrãstiau astfel în depãrtatã sclavie, de unde mai nici unul nu avea sã se mai întoarcã.
418
Toate silintele imperiului împotriva Cretei rãmaserã zadarnice. O expeditie puternicã se trimisese
din nou, cãtre sfârsitul domniei lui Constantin al VH-lea, asupra piratilor arabi. Condusã de
patriciul Constantin Gon-gyles, originar din Paphlagonia, expeditia aceasta se sfârsi cu un
dezastru101. Bringas hotãrãste acum o încercare supremã, pentru a scãpa imperiul de aceastã
permanentã si mare primejdie. El avu meritul de a pune în fruntea acestei noi încercãri pe cel mai
bun dintre generalii imperiului, pe Nikephoros Phokas. Acesta se distinsese încã din timpul
domniei precedente, prin rãzboaiele fericite purtate în Asia împotriva sefilor arabi. El avusese, cu
titlul de magistros, cea mai înaltã comandã militarã: domesticos al scholelor Orientului (în
aceastã epocã seful suprem al fortelor din Asia). El se trãgea dintr-o veche si nobilã familie din
Cappadocia, ai cãrei membri se distinseserã mai toti în cariera armelor. Bunicul sãu, tot
Nikephoros, luptase glorios, sub Basilios I, în Italia si Sicilia, împotriva arabilor. Un fiul al
acestuia, Leon Phokas, mare general, fusese implicat într-un complot sub Romanos Lekapenos,
si-si pierduse vederea. Un altul, Bardas Phokas, general ilustru si popular, fusese, în timpul lui
Constantin VII, spaima arabilor. Acum, bãtrân, el era înlocuit în comanda ce o avuse de cãtre
propriul sãu fiu, Nikephoros, pe care Bringas îl punea în fruntea expeditiei împotriva Cretei. Alti
doi fii ai acestui Bardas erau tot atât de distinsi: Constantin, strategul the-mei Seleucia, luat
prizonier într-o luptã cu arabii, pieri apoi în captivitate; Leon, în sfârsit, era dintre marii generali
ai timpului. El îl va înlocui pe fratele sãu Nike-
Leo Diaconus, p. 7 (ed. Bonn).
419
phoros la comanda armatelor din Asia, în tot timpul cât acesta va conduce operatiile împotriva
Cretei102.
Expeditia aceasta fu una din cele mai mari sfortãri pe care le fãcu imperiul, împrejurãrile erau de
altminteri prielnice pentru bizantini. O mare anarhie stãpânea, în acest timp, în lumea musulmanã.
Califul de Bagadad, Motbi, era o umbrã de suveran, condus de sultanul buyid Muizz ed-Dauleh,
stãpân asupra unei mari pãrti a Persiei si Mesopotamiei. Pretutindeni, în Asia, se ridicau atunci
dinastii neatârnate, geloase de situatia Buyizilor, provocând necontenite si teribile lupte împotriva
lor si a califului. Cei mai însemnati dintre acesti sefi erau Hamdanizii, doi frati care stãpâneau la
Mossul (Nasser Eddauleh) si la Haleb (Seif Eddauleh). Acesta din urmã, având sub ascultarea sa
totalã Mesopotamia de Miazãnoapte si o mare parte a Siriei, a fost, cum vom vedea, dusmanul
neîmpãcat al Bizantului, cu care poartã un rãzboi cumplit, aproape fãrã rãgaz. Egiptul era în mâna
altora, Icsiditii, care râvneau adesea la posesiunea Siriei, în aceste împrejurãri, arabii din Creta
puteau avea putine sperante de a fi ajutati în greaua lor luptã ce aveau sã o sustinã de astã datã cu
bizantinii.
Pregãtiri uriase scoaserã din toate themele maritime ale imperiului o flotã cum nu se mai vãzuse
în Cornul de Aur. Datele asupra acestei expeditii nu ne sunt pãstrate amãnuntit de cronicari. Avem
însã, în cartea Ceremoniilor10* o notitã asupra alcãtuirii expeditiei ce
102 Asupra expeditiilor lui Nikephoros si a faptelor domniei sale, v. G. Schlumberger, Un
empereur byzantin au dixieme sie-cle, Nicephore Phokas, Paris, 1890. Detalii la contemporanul
Leo Diaconus, p. 7-l6 si 24-28 (ed. Bonn). • .. , .
103 De Cer., ed. Bonn, p. 664 urm. ;
420
fusese trimisã împotriva Cretei sub Constantin al VH-lea (949 sau 956), iar timpul care desparte
aceastã expeditie de cea de acum fiind atât de scurt, datele ei ne pot servi pentru a ne face o idee
despre puterea si alcãtuirea acesteia.
Flota, dupã mãrturisirile cronicarilor, cuprindea mai bine de 3-000 de corãbii, de toate felurile.
Erau vestitele 6p6|j.ovEq, marile corãbii de transport, si %eA,<xv5ux (ceva mai mici decât cele
dintâi), cu câte patru rânduri de lopeti, vase puternice, înarmate cu turnul de lemn ce se ridica la
mijloc, xylokastron, de unde se manevrau masinile de rãzboi, cu aparatul special ce arunca „focul
grecesc" (numit din aceastã pricinã 7tt>p-(popoq). între cbelandia, unele erau ovcricct, imitate
dupã marile bãrci ale rusilor, altele Jidjo.cp'oA.oi, ocupate de vestitii marinari ai coastelor
Pamphyliei. Câteva sute de Kocp<x6ux duceau aprovizionãrile si imensul aparat de rãzboi.
Trupele cele mai bune ale themelor Europei, vigu-rosii tãrani ai Thraciei si Macedoniei, cele din
themele asiatice ale Cappadociei, Pontului si Armeniakon, de unde se recrutau soldati admirabili,
se îmbarcarã alãturi de numeroase contingente strãine: mercenarii waregi, renumiti prin vigoarea
sãlbaticã a atacului lor, aventurieri slavi, colonizati în diferite pãrti ale imperiului, foarte pretuiti
în armatele bizantine, mardaiti, descendenti ai fanaticilor sectari din muntii Libanului, vestiti prin
sãlbãticia lor. Cavaleria era totdeauna un element de mare însemnãtate în rãzboaiele bizantinilor.
Pe lângã cavaleria usoarã, care trebuia sã facã obisnuitele recunoasteri, se îmbarcarã si câteva
esca-droane de cavalerie greu înarmatã, KCXTCtcppaK'coi,, osteni acoperiti cu zale de solzi
metalici.
421
în fiecare dromon se puneau apoi obisnuitele arme de rezervã: platose, cãsti de metal, cãsti cu
acoperitoare a fetei, sãbii, scuturi de piele, cãngi pentru prinderea corãbiilor dusmane, lãnci,
sulite, baliste, sãgeti, cârlige, s.a., al cãror numãr e dat exact într-un paragraf al cãrtii De
Caerimoniis104. Flota aceasta imensã iesea, sub conducerea lui Nikephoros Phokas, pe la
sfârsitul lui iunie, începutul lui iulie 960, din Chryso-keras (Cornul de Aur), în prezenta
împãratului, binecuvântatã de patriarh si urmatã de aclamatiile multimii, îngrãmãdite la tãrmuri.
Un capitol din lucrarea mentionatã mai sus, De Caerimoniis, ne dã pe scurt105 descrierea
drumului pe care trebuia sã-1 urmeze flota bizantinã pânã în Creta, enumerând diferitele statiuni,
pe tot acest parcurs socotit la 792 mile. Aceasta va fi fost si calea apucatã de Nikephoros Phokas.
Dupã ce iesea din Chrysokeras (Cornul de Aur), flota mergea de-a lungul tãrmului de
miazãnoapte al Propontidei pânã la Herãcleia, cea dintâi statiune navalã, însemnatã în „De
Caerimoniis". De aici, o lua cãtre sud-vest, cãtre coasta Asiei, oprindu-se în insula Prokonnesos, a
doua statiune, în Marmara, de unde mergea apoi la Abydos, mare vamã imperialã a Apusului
(TTJC; Atxrecoc;), cealaltã, a Rãsãritului, fiind la intrarea Bosforului cãtre Pontul-Euxin
(Hieron). Dupã aceea venea statiunea numitã m Fleuida (Pinii ?), poate, dupã cum crede
Schlumberger, o unicã haltã la intrarea Dardanelelor. A cincea statiune era Tenedos, puternic
fortificatã, fiind de cea mai mare însemnãtate pentru stãpânirea strâmtorilor. Flota se îndrepta
apoi
m4 Ibidem, p. 669: "Ecmv fi e^6nX,T|CRc; Spojiovoi; d. 105 Ibidem, p. 678: Zra8io5po|j.iK6v.
422
la Mytilene, vechea insulã Lesbos, o statie navalã dintre cele mai însemnate, un detasament al
flotei imperiale stationa aici în permanentã. De la Mytilene trecea în Chios, capitala themei
Arhipelagului, apoi la Samos, unde asteptau contingentele din acea themã si din Ki-byrraiotes. De
aici, flota se depãrta de Coasta Asiei si, îndreptându-se cãtre Creta, trecea pe la micile insule
Furnaei, apoi la Naxos, de unde trecea la los, la The-rasia si Thera, la insula TOC Xpumocva si în
sfârsit la Dia, pe care numai o distantã de 12 mile o despãrtea de Creta.
Sosirea expeditiei conduse de Nikephoros se rãspândi rapid, pricinuind o adevãratã panicã printre
locuitorii arabi ai insulei. Emirul Abd-el-Aziz el Kotorbi, numit la cronicarii bizantini, Kurupas,
desfãsurã o activitate febrilã pentru a pune în stare de apãrare orasele de coastã. Trupele bizantine
debarcã nu se stie în care anume punct. Debarcarea nu se fãcu fãrã luptã. Corãbiile cele mari —
dromones — trase la uscat, îsi clesfãcurã flancurile, din care luptãtorii ieseau cãlare, înarmati,
galopând îndatã pe tãrm, lucru care-i umplu de spaimã pe arabi. Pânã seara, armata bizantinã
pãtrunse în interior, zdrobind orice rezistentã. Un detasament de recunoastere sub conducerea lui
Pasti-lâs, strategul themei Thrakesienilor, renumit prin vitejia sa, n-ascultã sfaturile lui
Nikephoros si, risipindu-se dupã belsugul câmpurilor bogate ale insulei, fu surprins de arabi si
aproape nimicit. Pastilâs pieri el însusi, eroic, în aceastã ciocnire106.
Leo Diaconus, p. 8-10 (Bonn). .
423
NICOLAE BÃNESC U
Aceastã pierdere îl hotãrî pe Nikephoros sã dea o loviturã îndrãzneatã. El se îndreptã asupra
capitalei Chandax, vestitã cetate puternic întãritã. Armata, nimicind totul în drumul ei, prefãcând
splendidele câmpuri ale insulei în pustiuri, ajunse în fata cetãtii. Zidurile strasnice, atât de groase
încât douã care puteau merge alãturi pe ele, cu multimea turnurilor tari, puternic fortificate, îi
impresionarã pe bizantini. Nikephoros o încercui din toate pãrtile. Flota fu risipitã de jur
împrejurul insulei, pentru a împiedica orice putintã de aprovizionare, ori de ajutor. Armata
imperialã se întãri într-un lagãr, la trei stadii de oras107, în vremea aceasta, corpuri de oaste
cutreierau insula în interior, luând castelele si silind orasele la supunere. Populatia nefericitã a
cetãtii începu a suferi de foame. Toate încercãrile de a sfãrâma lantul asediatorilor furã respinse
sângeros. Un ajutor de vreo 40 de mii de arabi, poate trimisi din Egipt, ori arabi din insulã, venirã
asupra lagãrului bizantin. Nikephoros preîntâmpinã lovitura, aruncându-se asupra lor si
nimicindu-i aproape pe toti. Capetele lor furã înfipte în pari, în fata asediatilor îngroziti, altele
furã aruncate cu balistele în cetate, spre deznãdãjduirea arabilor. Asediul se prelungi toatã iarna
anului 960-961. Foametea începu a se simti si în lagãrul bizantin (recolta anului fusese foarte
slabã si în tot imperiul se simti lipsa de hranã) si numai energia lui Nikephoros pãstrã disciplina
trupelor pânã ce provizii din belsug se trimiserã de la Constan-tinopol. în primãvarã (96l),
Nikephoros aruncã trupele la asalt, într-o zi de martie, alegând un punct mai
107 184 x 3=552 metri 424
slab al zidurilor, începu a-1 lovi cu toate masinile. Mineri sãparã santuri adânci sub zid si
punându-i foc, zidul se prãbusi pe o mare întindere. Trupele pãtrunserã furios înãuntru si, din acea
clipã, orice rezistentã fu inutilã. Un mãcel îngrozitor se dezlãntui împotriva populatiei si numai cu
greutate izbuti Nikephoros a-i pune capãt. O pradã imensã cãzu în mâinile sale. De o sutã
cincizeci de ani, piratii cretani îngrãmãdiserã aici toate spoliile oraselor prãdate. Nikephoros puse
sã se dãrâme pânã în temelii zidurile si construi, pe o înãltime vecinã, un „castron", cu numele de
Temenos, în care se instala o garnizoanã, sub ordinele unui „castrophylax".
în fata acestui dezastru, populatia musulmanã din toate pãrtile insulei îsi fãcu supunerea;
moscheile furã distruse peste tot, insula organizatã în provincie a imperiului, sub conducerea unui
strateg. Crestinismul fu din nou propãvãduit aici, Sfântul Nicon distingân-du-se între misionari,
prin zelul desfãsurat în serviciul cauzei crestine.
Rãsunetul biruintei lui Nikephoros fu imens. Numele vestitului „domesticos" ajunse îndatã cel
mai popular în imperiu. Bizantul primi aceastã veste cu o explozie de entuziasm. O slujbã se
oficie o noapte întreagã, în fata împãratului si a Curtii, la Sfânta Sofia. Dupã o sutã cincizeci de
ani de umilinte, de nespuse nenorociri dezlãntuite asupra celor mai înfloritoare regiuni ale
imperiului, din partea sãlbaticilor pirati ai Cretei, imperiul izbutea în sfârsit a-si recâstiga
stãpânirea în apele Mãrii Egee. El îsi asigura din nou thalas-socratiam.
425
Gloria de care se acoperi marele general stârni invidia lui Bringas. întotdeauna viteazul care-si
câstiga, prin biruintele sale, o mare popularitate era temut de Curtea bizantinã, fiindcã el ar fi
putut folosi aceastã popularitate pentru a încerca o uzurpare. Astfel, Nike-phoros fu rechemat la
Constantinopol, unde el obtinu, în locul triumfului complet pe care-1 merita, o simplã „ovatiune
pedestrã", îsi sãrbãtori adicã triumful în Hippodrom, dar nu în cadrul obisnuit, tras de patru cai
albi, ci pe jos. Atunci trecurã pe dinaintea ochilor multimii, în fata împãratului si a Curtii,
Nikephoros, soldatii sãi, captivii, printre care emirul Kurupas si fiul sãu Anemas, cu toatã familia
lor, atrãgeau privirile tuturor, sãlbatici si negri în constumele lor albe; apoi stofe scumpe,
vesminte brodate în aur, covoare de purpurã, coliere de pietre pretioase, arme de tot felul, toatã
prada bogatã smulsã din mâinile piratilor.
Kurupas îsi petrecu de acum viata înconjurat de familia sa, într-o semicaptivitate, împrejurul
Capitalei, unde împãratul îi dãrui pãmânturi cu venituri mari. Fiul sãu Anemas trecu la crestinism,
obtinu un rang în ierarhia bizantinã si se distinse în armatele imperiale, pierind cu glorie în 971,
în luptele cu rusii.
2. Luptele cu arabii din Asia
în vreme ce Nikephoros nimicea cuibul piratilor arabi din Creta, fratele sãu Leon Phokas repurta
în Asia biruinte tot atât de strãlucite împotriva arabilor de acolo.
în Asia, dusmanii cei mai mari ai imperiului erau, în aceastã a doua jumãtate a secolului al X-lea,
puter-
426
nicii Hamdanizi, nepotii lui Hamdan, întemeietorul acestei glorioase dinastii arabe, care din prima
jumãtate a secolului X joacã rolul principal în luptele cu Imperiul bizantin. Califatul de Bagdad,
sfâsiat de rãscoale si uzurpãri, nu mai era în stare sã poarte acum rãzboiul împotriva Bizantului.
Sarcina aceasta o iau asupra lor, în toatã aceastã vreme, fratii Hamdanizi, Nasser si Seif Eddauleh
(sau Sayf ad-Dawla), unul cu resedinta la Mossul, pe Tigris, celãlalt la Alep. Cel din urmã mai cu
seamã fu un dusman neîmpãcat al Bizantului; an de an, fãrã rãgaz, îsi arunca trupele, furios,
asupra nefericitelor provincii ale Asiei Mici, nimi-'cindu-le prosperitatea, mãcelãrind populatia
ori tâ-rând-o în captivitate. Cronicile bizantine sunt pline de descrierea acestor incursiuni
sãlbatice, numele emirului de Alep se repetã necontenit în paginile lor dramatice. Pentru bizantini,
Seif Eddauleh este Xa(j.(35âv, Xoc(35âv, Xct|j,5âv, Xa^Sât. Instalat, de la 944 în Alep, vechea
Berroia, smulsã din mâna arabilor egipteni, acesta ducea acolo o viatã strãlucitã, înconjurându-se
de poeti si literati, el însusi fiind un om superior, înzestrat cu însusiri poetice. De acolo, în fiecare
an aproape, el întreprindea, vara, câte o expeditie fulgerãtoare în provinciile bizantine, biruind de
cele mai multe ori armatele care cãutau sã-1 opreascã. Odatã, în 950, pe când se întorcea, încãrcat
de prãzi, din strãfundul provinciilor asiatice ale imperiului, pustiite cumplit, el fu surprins de
Bardas Phokas într-un defileu, iar armata lui strivitã cu totul, în 953 bizantinii sunt bãtuti de douã
ori în pãrtile Euphratului si atunci cãzu în mâinile arabilor fiul lui Bardas, Constantin Phokas,
tânãr de tot, pierind în captivitate, în anii ur-
427
mãtori, luptele crâncene se urmeazã la frontierele imperiului, biruinta trecând dintr-o parte într-
alta. Leon Phokas, loan Tzimiskes, cubicularul Basilios, eunuc, fiul natural al lui Romanos
Lekapenos, se disting în aceste sângeroase lupte, în cei de pe urmã ani ai lui Constantin al VH-
lea, în 958 si 959, armatele bizantine pãtrunserã adânc în posesiunile arabe, cutreierând Ci-licia,
pãtrunzând biruitoare în Syria, înaintând pânã în Mesopotamia.
în momentul în care Nikephoros pornea cu expeditia sa asupra Cretei, Seif Eddauleh, profitând de
slãbirea garnizoanelor din Asia, pentru a face poate o diversiune care sã vinã în ajutorul emirului
Cretei, pãtrundea în fruntea a treizeci de mii de cãlãreti, peste frontierele imperiului. Cu putinele
sale forte, Leon Phokas nu putu sã se împotriveascã. El ocupã însã trecãtorile muntelui Taurus, pe
unde emirul avea sã se întoarcã. Câteva sãptãmâni pustii emirul regiunea situatã pânã dincolo de
Melitene, încãrcându-se cu o pradã bogatã. Dar pe când se întorcea din acea incursiune, în
trecãtoarea Kylindros (dupã altii An-drassos)108, Leon îl atacã prin surprindere, închisi din toate
pãrtile, arabii pierirã striviti sub stâncile si trunchiurile de copaci aruncate asuprã-le, o multime
cãzurã prizonieri, iar vestitul emir, urmãrit multã vreme de oamenii lui Phokas, nu scãpã, dupã
afirmatia lui Leon Diaconul, decât aruncând necontenit în urmã banii de aur si argint ce-i avea cu
el si care-i fãcurã pe urmãritori, ocupati a-i strânge, sã-i piardã urma. Dupã mãrturisirile aceluiasi
cronicar, atât de mare fusese
108 Poate, crede Schlumberger, douã localitãti vecine. 428
mãcelul, în care pierirã multi dintre sefii arabi, încât multã vreme pãmântul rãmase acoperit de
grãmezi de oase omenesti. Crestinii prizonieri furã atunci scãpati, toatã prada cãzu în mâna
biruitorilor.
Biruinta aceasta strãlucitã asupra vechiului dusman de moarte al provinciilor asiatice avu un
rãsunet mare. Leon Phokas îsi sãrbãtori în Constantinopol triumful, putin înainte de acela al
fratelui sãu Nikephoros.
Curând dupã aceea, Nikephoros, întorcându-se acoperit de glorie din expeditia în Creta, va lua
conducerea luptelor atât de fericit începute de Leon, în Asia. Nikephoros nu stãtu decât foarte
putin în Constantinopol. El fu din nou învestit cu comanda supremã a trupelor asiatice si trimis
numaidecât împotriva emirului, pentru ca sã nu-i lase timp a-si veni în fire din marea loviturã ce o
primise, întoarcerea sa în Asia, precedatã de marea faimã ce si-o câstigase, îi umplu de groazã pe
arabi.
Expeditia aceasta, începutã în 961, deschise seria strãlucitelor fapte de arme care, continuate în
timpul domniei lui Nikephoros, a urmasului sãu Tzimiskes, constituie una din cele mai glorioase
pagini ale istoriei militare a Bizantului.
Pentru a-1 putea scoate pe Hamdanid din Siria, armata bizantinã trebuia sã se asigure mai întâi de
Cili-cia, tinutul acesta din coltul Mediteranei, mãrginit la miazãnoapte de puternicul lant al
Muntilor Taurus. Toatã provincia aceasta se gãsea acum în mâinile emirului, oamenii sãi
stãpâneau cetãtile si capetele de miazãzi ale strâmtorilor care duceau în Cappadocia si de acolo
înlãuntrul Asiei Mici. împotriva acestei provincii îsi îndreptã prin urmare Nikephoros îndatã ar-
429
matele sale. Dupã ce strãbãtuse Asia Micã, unde-si strânsese contingentele si organizase
expeditia, el trecea, în ianuarie 962, cu o armatã numeroasã muntii Taurus, prin vestitele trecãtori
dinspre Apus, numite Portile Ciliciei, drumul obisnuit de trecere în aceste pãrti. Pozitia era dintre
cele mai tari, tot lungul defileului fiind acoperit de fortãrete si presãrat de obstacole naturale.
Trecerea defileului se fãcu fãrã nici o împotrivire, în fata fortelor impunãtoare ale imperiului,
arabii se retraserã îngroziti. Armata lui Nikephoros se revarsã la sfârsitul lui ianuarie 962 în
câmpiile Ciliciei, rãspândind teroarea în populatia arabã, care-si cãutã scãparea în cetãtile întãrite.
sefi arabi, vasali Hamdanidului din Alep, domneau la Tarsos, Anazarbos, Adana si în alte orase.
Cel din Tarsos se aruncã în fruntea trupelor sale asupra lui Nikephoros, aflat în drum spre
Anazarbos. El fu însã bãtut cu desãvârsire, lãsând cinci mii de morti, printre care si pe fratele sãu,
pe câmpul de luptã, în apropierea Pastilor, Nikephoros suspendã actiunea si petrecu sãrbãtorile la
Caesarea Cappadociei. în toamnã, el reia cu energie ostilitãtile, îndreptân-du-se împotriva cetãtii
Anazarbos, vestitã prin fortificatiile sale puternice, capitala vechii theme bizantine a Seleuciei. în
fata atacului impetuos al bizantinilor, cetatea se predã. Populatia fu izgonitã afarã din oras,
zidurile rase la pãmânt, moscheile distruse, totul prãdat, si tinutul întreg pustiit îngrozitor. O
multime de alte castra ale Ciliciei occidentale cãzurã în mâinile bizantinilor, printre care puternica
fortãreatã Sis (Sizia), situatã la nord-vest de Anazarbos. Acum rãmânea sã se ocupe pãsurile
muntelui Amanus, care desparte Ci-
430
licia de Siria, pentru ca dusmanul sã fie lovit în inima tãrii sale. Prin decembrie 962, armata lui
Nikephoros trecu si aceste pãsuri, unde se pare cã emirul, surprins de repeziciunea loviturii, nu
putu opune decât o slabã rezistentã. Toate cetãtile din nord, cãtre Eufrat, cãzurã pe rând în mâinile
bizantinilor, care se îndreptarã apoi spre Alep (Haleb), strãlucita capitalã arabã a Siriei, apãratã de
ziduri tari. Seif Eddauleh luase în grabã toatã mãsurile de apãrare. Imensa populatie a orasului
fusese scoasã la ziduri, înarmatã, pentru a se împotrivi nãvãlitorilor. Un corp de trupã a fost
trimis, sub conducerea unui locotenent distins al sãu, în întâmpinarea lui Nikephoros, ca sã mai
câstige timp. El însusi iese cu un corp de elitã sã-1 înfrunte pe Nikephoros, dar în fata imensei
armate care se apropia fulgerãtor de Capitalã, sustine o scurtã luptã în care fu zdrobit si, urmãrit
îndeaproape de oamenii lui Nikephoros Pho-kas, se pierdu în cele din urmã în câmpia de la sud de
Alep. Orasul fu asediat si, dupã câteva zile, cu prilejul unei rãscoale militare izbucnite înãuntru,
bizantinii sar peste ziduri, în noaptea de 23 decembrie 962, fãcând un mãcel îngrozitor. Capitala
fu apoi prãdatã cumplit, distrusã în mare parte. Prada care cãzu în mâna trupelor lui Nikephoros
fu imensã. Douãsprezece mii de crestini furã scãpati din robie cu prilejul acesta. Singurã
fortãreata, care stãpânea orasul, nu putu cãdea în mâna biruitorilor, care, dupã o încercare
neizbutitã, o pãrãsesc. Nikephoros, dupã aceastã mare loviturã, nu merse mai departe. El se
retrase, gândindu-se poate cã era posibil a fi atacat de trupele proaspete ale emirului de Damasc,
sau poate, de asemenea, era doritor de a se întoarce la Constantinopol, de unde primise
431
NICOLAE BANESCU
stiri îngrijorãtoare asupra sãnãtãtii tânãrului „basileus" si unde o nouã perspectivã se putea
deschide pentru el, în urma gloriei de care se acoperise.
Imperiul îsi luase o revansã strãlucitã asupra sângerosului Hamdanid.
B.
[NIKEPHOROSIIPHOKAS (963-969)]
Nikephoros, dupã o cale de aproape trei luni, ajunse la Tzamandos, în Cappadocia, când primi
stirea cã împãratul Romanos II murise. El se sfârsise, aproape subit, în ziua de 15 manie 963, ceea
ce aruncã bãnuiala asupra sotiei sale Theophano. Aceasta, tânãrã si frumoasã, rãmânea cu doi
bãieti mici, Basilios si Constantin, precum si cu douã fete, Theophano, care va ajunge sotia
împãratului Otto al II-lea, si Anna, viitoarea sotie a lui Vladimir al Rusiei.
La primirea gravei stiri, Nikephoros, care îsi risipise trupele în cantonamentele lor, ca sã se
odihneascã, trimise prada si captivii la Constantinopol, zãbovindu-si plecarea. El ajunse omul cel
mai de vazã în imperiu. Marile sale succese treziserã în cercurile Curtii conduse de Bringas o
teamã îndreptãtitã. Ambitia sa era cunoscutã, popularitatea ce si-o câstigase imensã. Negocieri
secrete avuseserã foarte probabil loc între el si împãrãteasa Theophano. Aceasta, rãu vãzutã de
Bringas, se astepta a fi înlãturatã, îndatã dupã moartea lui Romanos, de la regentã. Pentru a-si
pãstra locul, ea îsi îndreptase privirile cãtre marele general, pe care-1 va fi tinut la curent cu
fazele bolii împãratului.
Romanos, înainte de a muri, îi ridicase drept urmasi pe cei doi fii, încoronati mai dinainte ca
basileis, si îsi exprimase vointa ca Theophano sã aibã, asistatã de Bringas, regenta în timpul
minoritãtii copiilor. Cunoscând ura lui Bringas împotriva lui Nikephoros, el poruncise ca sub nici
un pretext sã nu i se ridice viteazu-
433
lui „domesticos" al Orientului comanda trupelor Asiei. Acesta fu însã lucrul cel mai greu de
respectat din partea atotputernicului ministru, înfricosat de imensa popularitate a generalului.
Bringas avea de fapt conducerea afacerilor imperiului. Theophano nu putea hrãni decât o vie
dorintã de a scãpa de aceastã tutelã supãrãtoare. Ea îl chemã deci pe Nikephoros la
Constantinopol. Acesta sosea în Capitalã în aprilie, si, cu toatã ura sa, Bringas nu-1 putu
împiedica de a-si serba triumful, aclamat de o multime enormã, care venise din toate themele
vecine.
Curând dupã aceasta Bringas, simtind cum îi fugea terenul de sub picioare, se hotãrî a pune mâna
pe Nikephoros si a-1 orbi. Acesta se refugie atunci în Sfânta Sofia, unde multimea agitatã alergã
pentru a-1 apãra. Nikephoros ceru protectia patriarhului Polyeuctos, care îl conduse în Palat,
izbutind a convoca Senatul, dinaintea cãruia expunea cauza dreaptã a lui Nikephoros. Acesta, în
mijlocul primejdiei care clin toate pãrtile ameninta imperiul, nu cerea altceva decât sã se întoarcã
la trupele sale si patriarhul ceru energic sã fie învestit din nou cu comanda pe care o avusese.
Bringas, neputând birui curentul în favoarea lui Nikephoros, trebui sã primeascã acest lucru.
Generalul subscrise un jurãmânt, prin care se îndatora a nu întreprinde nimic împotriva
drepturilor tinerilor basi-leis, si trecu la trupele sale din Asia, unde avea apoi sã pregãteascã
lovitura109. Cãinându-se de a-1 fi lãsat din mâinile sale, Bringas, convins de corespondenta
dintre Nikephoros si împãrãteasã, încercã a-1 suprima
Leo Diaconus, ed. Bonn, p. 29-34.
434
prin obisnuitele mijloace ale perfidiei: cãutã sã se slujeascã în acest scop de generalul Marianos
Argyros, care nu îndrãzni însã a se mãsura cu un adversar ca Nikephoros110 si-i recomandã pe
Tzimiskes, ca singurul în stare a-1 servi. Eunucul scrie atunci lui Romanos Curcuas sau Gurgen si
lui Tzimiskes, omul cel mai de vazã din imperiu, dupã Nikephoros. Acesta îi destãinuie însã lui
Nikephoros planurile criminale urzite de Bringas si, împreunã cu Gurgen, îl îndeamnã sã se
încoroneze si sã porneascã asupra Capitalei. Nikephoros, dupã ce se fãcu a rezista la început, se
proclamã, în ziua de 3 iulie, la Caesarea Cappadociei, în fata tuturor trupelor Orientului, basileus.
El fu încoronat de cãtre mitropolit, în catedrala orasului. Tzmiskes fu înaintat „domesticos" al
trupelor Rãsãritului, în locul sãu alti sefi furã de asemenea înaintati în rang, apoi, în fruntea
trupelor, porni spre Bosfor. La 9 august, avangardele lui Nikephoros apãreau pe tãrmul asiatic, în
fata Capitalei. Nikephoros se instala îndatã în palatul Hieria. Bringas luase toate mãsurile de
apãrare. Flota fusese retrasã toatã din apele Bosforului si armatele din Asia nu puteau trece
strâmtoarea. Furia lui Bringas se îndreptã atunci asupra partizanilor lui Nikephoros. El îi aruncã
în închisori, si vru sã se rãzbune asupra tatãlui rivalului sãu, asupra bãtrânului Bardas Phokas,
vestitul rãzboinic care comandase trupele Asiei, acum un octogenar glorios. Bardas îsi cãutã azil
în Sfânta Sofia si, când gãrzile lui Bringas venirã sã-1 smulgã din lãcasul acesta, populatia
Capitalei se ridicã tumultuos, alungã soldatii si, înarmatã
Leo Diaconus, p. 37. ,• : /,..,. •••;••
435
cu ce-i cãdea în mânã, îl luã sub protectia sa pe bãtrânul Bardas. Bringas apãrând insultãtor, a
doua zi în fata multimii, fu primit cu o furtunã de injurii. O revolutie teribilã se dezlãntui în
Capitalã, Bardas fu dus în palatul sãu, pãzit de popor, o luptã sângeroasã se dãdu pe strãzi, în fata
primejdiei ce-1 ameninta acum, Bringas fu nevoit a-si cãuta el un azil în Biserica Sfintei Sofii.
Multimea furioasã îi nimici palatul, surpân-du-1 pânã în temelii. Timp de trei zile, focul,
distrugerea si jaful stãpânirã în Constantinopol. Miscarea aceasta sângeroasã îsi gãsise un
conducãtor în persoana faimosului bastard al lui Lekapenos, eunucul Basi-lios, dusmari
neîmpãcat al lui Bringas, care-1 înlocuise în rangul de parakoimomenos111. Condusã de el,
populatia ia cu asalt portul, scoate flota din Cornul de Aur si o conduce împreunã cu galera
imperialã splendid împodobitã dincolo de Bosfor, spre a-1 îmbarca pe noul basileus împreunã cu
armata sa.
în ziua de 16 august, Nikephoros debarca în Heb-domon, cartierul orasului de-a lungul tãrmului
Pro-pontidei, dincolo de ziduri. Acolo se constitui alaiul strãlucit si Nikephoros, aclamat de
popor, de corpurile constituite ale Statului, strãbãtu orasul pe marea stradã a Bizantului, Mese,
care ducea de la Poarta ele Aur pânã la Palatul Sacru. Patriarhul Polyeuctos, urmat de tot clerul
sãu, îl primi la intrarea Sfintei Sofii, în Catedralã. Dupã sãvârsirea slujbei traditionale,
Nikephoros fu încoronat basileus. < >*•• • -••••'• *• •;-•
Leo Diaconus, p. 46-47.
436
Astfel se urcã pe tron, la 16 august 963, Nikephoros II (963-969), unul dintre cei mai gloriosi
împãrati ai Bizantului.
Am vãzut, când am vorbit despre administratia imperiului în timpul lui Constantin al VH-lea
Porphyro-gennetos, care era întinderea acestui imperiu în secolul al X-lea. Sã vedem, pentru a
întregi acest tablou, care erau popoarele din apropierea hotarelor bizantine.
în Peninsula Balcanicã, poporul cel mai potrivnic erau acum bulgarii. Ei ajunseserã, sub tarul
Simeon, stãpânii celei mai mari pãrti a acestei peninsule; statul lor se întindea de la Dunãre pânã
în muntii Rhodopi si de la Marea Neagrã, prin Zagoria, pânã la muntii care despart Thessalia de
Epir. Urmasul lui Simeon, Petru, primise, odatã cu încheierea pãcii, o sotie bizantinã si titlul de
basileus. El tinea, în resedinta sa Preslav, aproape de Dunãre, o Curte imitatã dupã cea bizantinã.
Dincolo de Dunãre, în spatele bulgarilor, se aflau maghiarii. Pentru scriitorii bizantini, ei erau
„turcii"; sefii lor au titlul de „archontes" în corespondenta oficialã a Bizantului. Ei erau acum o
primejdie pentru imperiu, cãci statul bulgar, slãbit sub domnia lui Petru, nu-i putea opri în
nãvãlirile lor furioase asupra Thra-ciei si Macedoniei. Dacã în vremea lui Nikephoros imperiul
avu o liniste relativã din partea lor, aceasta se datora luptelor care-i ocuparã în Occident, cu Otto
al Germaniei.
Pecengii sau patinakiî ocupau pãrtile de miazãzi ale Rusiei, de la hotarele Ungariei, pânã la
Marea de Azov. Ei ocupau prin urmare si tinuturile noastre de
437
NICOLAE BANESCU
azi. Diplomatia bizantinã intrase în legãturi cu acest popor. Drumul la rusii din Kiev ducea prin
tara lor.
Chazarii se întindeau în aceleasi stepe ale Rusiei meridionale, de la Don pânã la Marea Caspicã,
numitã pe atunci Marea Chazarilor. Ei stãpâneau si Crimeea.
Mai sus de pecenegi locuiau varegii rusi, „ross" la bizantini, o întinsã feudalitate a printilor de
origine scandinavã, de care ascultau natiile slave cucerite. Cel rnai însemnat dintre acesti printi
era cel din Kiev. Soldati admirabili, negutãtori îndrãzneti, rusii se înrolau în armata bizantinã si
fãceau un comert activ cu Con-stantinopolul, cãruia îi ziceau „tarigrad". Am vãzut de câte ori
încercaserã atacuri neizbutite asupra Bizantului. De la crestinarea principesei Olga, raporturi de
bunã prietenie stãpâneau între imperiu si rusi.
Cãtre Adriatica, dincolo de hotarele Bulgariei, se aflau micile state slave, trecute pe listele oficiale
ca vasale imperiului. Dupã cartea Ceremoniilor, era un ar-chon sau „mare jupan" al „Chrobatiei",
un archon al Sârbilor, altul al Trebunienilor, în sfârsit cei de Zachlu-mia, de Diocleia, de Kanali si
Moravia. Narentanii erau un trib de pirati, spaima Adriaticii. în timpul domniei lui Nikephoros,
aceste mici state se aflau în bune raporturi cu Bizantul.
în Italia de miazãnoapte si de mijloc stãpânea Otto cel Mare al Germaniei. Printi longobarzi
stãpâneau la Capua, Benevent si Salerno, desfãcându-se tot mai mult de Bizant si gravitând spre
puternicul suveran de la nord. Republicile de Neapole, Amalfisi Gaeta pãstrau legãturile cu
Imperiul bizantin; Venetia recunostea suzeranitatea acestui imperiu.
438
în Asia, vecinul cel mai apropiat era Hamdanidul de la Alep si cel de la Mossul, stãpâni pe
Cilicia, Siria de Nord si Mesopotamia de Apus. Califul de Bagdad era captivul Buyizilor,
stãpânind restul Mesopotamiei si Persia. Siria meridionalã si Egiptul era în mâna Icsiditilor,
Africa de nord în aceea a Fatimitilor de la Kairuan. în sfârsit, cãtre Caucaz, se aflau principatele
armene si georgiene, iar dincolo de acestea, Alania, Abasgia si Albania.
Fatã de atâtea popoare care-1 înconjurau din toate pãrtile, Imperiul bizantin ducea, la frontierele
sale, un rãzboi aproape continuu, mai cu seamã în Asia. Micile theme de granitã trebuiau sã
respingã necontenit desele incursiuni ale bandelor organizate militar, pentru care bizantinii au
numele, celebru în cântecele medievale, de apelatai, împotriva cãrora luptã eroic paznicii
frontierelor, sentinele ale posturilor înaintate, vestite, în acelasi cântec al epopeei bizantine, sub
numele de akritai. Nikephoros fu unul dintre cei mai strãluciti împãrati ai Bizantului, în
împrejurãrile grele în care se afla imperiul, atacat cu furie de dusmanii sãi, noul împãrat desfãsurã
o putere care acoperi de glorie armatele si ridicã iarãsi prestigiul imperiului, atât de scãzut în
vremea aceea.
l. începuturile domniei lui Nikephoros
Nikephoros se încoronase autocrator, dar el era numai un tutore al copiilor nevârstnici ai lui
Romanos II, un administrator în locul lor. Acestia erau singuri adevãratii basileis de drept divin,
în realitate însã, Nikephoros fu, de la început, stãpânul de fapt al Impe-
439
riului. Putinã vreme de la încoronarea lui, copiii împãrãtesti trecurã pe al doilea plan în
ceremoniile solemne, în care Nikephoros lua loc singur pe tronul imperial.
La Curte se fãcu obisnuita schimbare a demnitarilor, locurile de frunte fiind acum ocupate de
rudele si prietenii noului împãrat. Bãtrânul Bardas primi titlul de caesar, loan Tzimiskes,
generalul vestit care ajutase la aceastã loviturã, fu pus în fruntea trupelor Orientului, ocupând
demnitatea pe care o avusese pânã acum Nikephoros; Leon, fratele împãratului, ajunse magistros
si curopalates, maresalul Palatului Sacru, titlu pe care îl mai avea în imperiu numai seful casei
regale a Iberici; iar Basilios, bastardul care condusese miscarea popularã a capitalei, fu ridicat la
treapta cea mai însemnatã a ierarhiei nobiliare, aceea de proe-dros, anume creatã pentru el de
cãtre împãrat. Era un titlu, nu o functiune, cum a arãtat Ch. Diehl112, cel mai însemnat, care
venea imediat dupã cele conferite membrilor familiei imperiale, în fruntea magistrilor.
împãrãteasa Tbeophano, care nu era strãinã de toatã aceastã loviturã, fu scoasã din Palatul sacru si
condusã în castelul Petrion, cãtre Cornul de Aur. Mãsura aceasta era o simplã comedie, jucatã
pentru ochii multimii, cãci, dupã o lunã numai (la 20 sept. 963), Nikephoros îsi celebrã cãsãtoria
cu frumoasa basilissa, în Biserica cea Nouã, ctitoria strãlucitã a lui Basilios I.
Iarna acestui an 963-964 o petrecu Nikephoros la Constantinopol, împãrtind poporului daruri si
oferin-
112 De la signification du titre de „proedre" ã Byzance, în „Me-langes offerts â G.
Schlumberger", Paris 1924.
440
du-i spectacole atât de iubite, jocurile de circ, participând în fine la numeroasele ceremonii pioase
obisnuite în Capitala imperiului, aclamat cu entuziasm de cãtre supusi, în acelasi timp, gândul sãu
cel dintâi era de a porni în primãvarã, în fruntea trupelor Orientului, împotriva emirului
Hamdanid, pentru a-i da lovitura definitivã, în acest scop, el strânse o armatã puternicã, pe care o
instrui în tot timpul iernii, insuflându-i energia sa nebiruitã si spiritul de disciplinã.
Afacerile civile si religioase îl ocupau, în acea vreme, deopotrivã. Novella din 964 ce ni s-a
pãstrat de la el, mãrturiseste însusirile sale administrative, grija deosebitã pentru interesele
superioare ale Statului. Cu toate cã Nikephoros era un om pios, cu toate cã avea .o mare prietenie
si iubire pentru Sfântul Athanasie, care-1 încurajase în expeditia împotriva piratilor din Geta, si
cãruia, dupã marea izbândã, îi dãduse din partea sa de pradã, suma enormã de 100 livre de aur,
pentru a clãdi în Athos celebra mãnãstire Laura, unde se gândea, în vremea aceea, sã se retragã el
însusi mai târziu, cu toatã aplecarea lui pentru linistita viatã monahalã, Nikephoros, în fata
înaltelor preocupãri de ordin militar, nu se opri de a lua mãsuri împotriva mãnãstirilor si
institutiilor de binefacere, când constatã cã acestea primejduiau opera de apãrare a imperiului.
Mãnãstirile, am vãzut mai înainte, se înmultiserã foarte mult, numãrul cãlugãrilor ajunsese
considerabil, multi cãutându-si la adãpostul lor o viatã linistitã, în epoca aceea de necontenite
primejdii si aflând într-în-sele mijlocul sigur de a scãpa de serviciul militar, atât de greu într-o
vreme stãpânitã de crâncene rãzboaie. Dar aceasta împiedica recrutarea regulatã a armatelor
441
imperiului, si împãratul, care era înainte de toate un brav soldat, se simti dator a lua mãsuri
serioase pentru stãvilirea rãului. Una din novellele sale (a. 964), privitoare la mãnãstiri si ospicii,
interzicea prin urmare de a se mai clãdi noi mãnãstiri ori fundatiuni pioase, socotind cã cele
existente sunt de ajuns. Opreste apoi de a li se mai dãrui bunuri, cele pe care le au fiind destule.
Caracteristicã este motivarea mãsurilor acestora restrictive. Cãlugãrii, afirma împãratul, s-au
depãrtat de virtutile evanghelice, ei nu se gândesc decât a-si dobândi noi întinderi de pãmânt, a-si
ridica imense constructii, a-si cumpãra un mare numãr de cai si vite de tot felul, a se îmbogãti
astfel, încât viata lor nu se mai deosebeste întru nimic de aceea a oamenilor de lume. Nikephoros
le amintea viata sfântã a cãlugãrilor din veacurile dinainte.
Luptând împotriva cresterii numãrului cãlugãrilor inutili, care scãdeau rândurile ostirii, slãbind
astfel puterea de apãrare a imperiului, Nikephoros Phokas se sili în acelasi timp a îmbunãtãti cel
mai mult soarta trupelor sale. Pentru aceea, mai târziu, în douã din novellele sale, luã mãsuri
pentru asigurarea feudelor militare, uzurpate, încã din domniile anterioare, de marii proprietari.
Pãmântul militar trebuia sã rãmânã în mâinile soldatului si familiei sale.
Tot astfel, printr-o altã novellã, din 967, pãmânturile celor bogati trebuiau sã rãmânã în stãpânirea
lor. Legiuitorul hotãrãste cã diferitele clase sociale, bogati, sãraci, militari, nu pot cumpãra decât
de la egalii lor. Prin urmare, decretele lui Nikephoros, ca si acelea ale predecesorilor sãi, aveau un
singur scop: sã mentinã pãmântul în aceleasi mâini1271.
442
în anul 960, o veccpâ vonoi?eaicc cu privire la bunurile soldatilor, stabilea cã acestea nu se pot
vinde, ci pãstra în mãrimea trebuitoare pentru întretinerea lui, pentru cãlãret, în valoare de patru
livre aur, de asemenea pentru marinarii din Aigaion Pela-gos, Samos si Kibyrrhaiotai. Pentru
matrozii din marina imperialã si celelalte contingente ale flotei, 2 livre aur.
Transmiterea prin mostenire a unor asemenea bunuri e permisã, dar cu respectarea si a sarcinilor
(serviciul militar).
Alte dispozitii erau pentru cazurile vânzãrii unor asemenea bunuri.
Romanos II, 10 nov. 959-15 mart. 963.
a. (=anul) 962, manie, eSiKiov cãtre thema Trakesion, bunurile soldatilor trebuie sã se restituie
celor ce le reclamã. Posesorii de bunã credintã nu trebuie pedepsiti, ci au sã restituie doar. Cei de
rea credintã (furt, silnicie) vor fi pedepsiti (vãrsarea pretului în casa statului). Dacã cei 2
contractanti soldati sunt „sãraci", pretul de cumpãrare trebuie dat într-un termen de 3 ani etc.
Nikeph. Phokas, 3 iulie (16 aug.) 963-10/11 dec. 969.
Coregenti: Basilios si Constantin
a. 964, novellã: \|/r|{pic)j.a BacnAncov: Cine vrea sã se închine vietii religioase trebuie sã-si
vândã averea si s-o dea sãracilor'. Cine vrea deci sã întemeieze mãnãstiri, aziluri de strãini si
bãtrâni, e liber s-o facã. Dar în prima linie trebuie sã ajute vechile fundatii, cãzute în ruinã. Cât
timp sunt asemenea fundatii, altele noi nu se pot întemeia. Dar si acestora nu li se pot procura
prin testament proprietãti sau case, ci sclavi si vite. Nici mitropoliile si scaunele episcopale nu
trebuie sã primeascã avere nemiscãtoare (nr. 699).
a. 967. veocpcx. „Sãracii", la înstrãinarea de bunuri ale „puternicilor", nu pot exercita dreptul de
preferintã pe temeiul comunitãtii de bir (6|ioTeXeia), nici al comunitãtii de sat (âvaKoivcooiq),
fie ei soldati sau civili. De la „puternici" trebuie sã cumpere „puternicii". Dacã însã ei îi asupresc
pe sãracii ve-
443
NICOLAE BANESCU
cini, în loc de a-i ajuta, îsi pierd toatã proprietatea, nu numai respectiva sporire a proprietãtii.
Pe de altã parte, de la „sãraci" numai „sãracii" dobândesc.
Dupã retragerea lui Nikephoros din strãlucita expeditie împotriva lui Seif Eddauleh, acesta se
întorsese îndatã, cãutând a repara imensele ruine ce le lãsaserã pe urmele lor bizantinii. El începu
apoi numaidecât luptele de frontierã în care loan Tzimiskes se acoperi de glorie. Dar steaua
Hamdanidului de Alep începuse a apune. El cãzu bolnav si aceasta îi paraliza în parte actiunea.
Insurectia unui vestit locotenent al sãu, foarte ambitios, atacurile din partea Cãlifarului din
Bagdad, îi dãduserã de lucru, în timp ce Tzimiskes câstigã mari biruinte asupra trupelor arabe în
Cilicia.
Luptele acestea cu emirul de Alep nu sfârseau niciodatã. tinuturile lui trebuiau cucerite definitiv,
pentru ca imperiul sã aibã liniste. Aceasta îl hotãrî pe Nikephoros la noua sa expeditie. El porni,
în primãvara anului 964 din Constantinopol, în fruntea trupelor pe care toatã iarna le instruise,
însotit de împãrãteasã si de cei doi basileis. Imensul cortegiu strãbate Asia Micã, de la Pylae, în
golful Nicomediei, pânã la Caesarea Cappadociei, locul de întâlnire al themelor asiatice, de unde
calea pornea direct cãtre Cilicia, prin Portile-Ciliciei, trecãtoare vestitã a Muntelui Taurus. La
intrarea acestei trecãtori, pe pãmântul Cappadociei, se ridicã un puternic castron, Drizibion. Aici
îsi lãsã împãratul pe Theophano si copiii, pentru a nu-i expune pe pãmântul dusman, iar el trecu,
în iulie 964, cu numeroasele sale trupe, în Cilicia.
444
Ca si în campania precedentã, bizantinii furã pretutindeni biruitori. Anazarbos, Adana si

numeroase castele vecine sunt luate cu asalt. Armatele trec apoi în Siria, unde castelul Issos,
portul întãrit Rhosos de lângã Portile Siriei cad în mâinile bizantinilor. Campania se încheie în
apropierea iernii si împãratul îsi duce trupele în cantonamentele sale de iarnã, la hotarele Cap-
padociei. în asteptarea primãverii, pentru a-si relua ostilitãtile, Nikephoros ar fi trimis califului
Muthi din Bagdad o provocare în versuri, plinã de insulte si amenintãri, compusã de un renegat
arab. Califul îi rãspunde tot în versuri, înfruntându-1 pe basileu pentru desartã lui mândrie si
însiruindu-i multimea biruintelor arabe, discutând apoi cu el asupra lui lisus si Mohamed.
Scrisoarea, compusã de un învãtat de la curtea califului, nu e lipsitã de calitãti literare113. Dar
autenticitatea acestei scrisori e pusã la îndoialã astãzi, iar forma pe care o are nu se potriveste cu
firea serioasã a lui Nikephoros.
în iarna anului 964-965, pe care Nikephoros o petrece cu trupele sale în Cappadocia, imperiul
adaugã o nouã biruintã mare asupra dusmanului sãu asiatic: insula Cypru fu smulsã din mâinile
arabilor, care o stãpâneau de la începutul cuceririlor lor, de mai bine de trei veacuri. Cucerirea
aceasta se datorã patriciului Niketas Chalcutzes, care comandase expeditia. Insula va rãmâne de
acum în mâinile bizantinilor, organizatã ca „themã", si ocupatã de o garnizoanã puternicã.
113 în traducere la G. Schumberger, Nicephore Pbokas, p. 427-435. si, cum observã Dolger, e mai
degrabã un exercitiu poetic al unui arab, D Iger, Regesten, I, nr. 701 (p. 90).
445
NICOLAE BANESCU
în primãvara anului 965, Nikephoros reia ostilitãtile împotriva emirului de Alep. Armata care
opereazã acum e foarte mare. Arabii stãpâneau încã în Ci-licia douã cetãti puternic întãrite: Tarsos
si Massissa, vechea Mopsuestia. Pentru stãpânirea definitivã a acestei provincii, amândouã
cetãtile trebuiau neapãrat cucerite. Nikephoros se îndreptã asupra Massissei, trimitând un corp de
trupã, sub conducerea fratelui sãu Leon, ca sã învãluie Tarsos, spre a face cu neputintã orice
încercare de a veni în ajutorul celei dintâi. Asediul Massissei, cetate dintre cele mai tari, fu
încununat de izbândã. Ea cãzu la 15 iulie 965. Populatia scãpatã din mãcel fu strãmutatã pe
pãmânturile imperiului. Tarsos urmã curând dupã aceea. Blocatã din toate pãrtile, decimatã de
foamete, cetatea se predã si împãratul puse conditia crudã obisnuitã în acele timpuri: iesirea
tuturor locuitorilor, si trecerea lor în Siria.
Rând pe rând, cad apoi toate celelalte fortãrete în mâinile bizantinilor. Un strateg se instaleazã la
Tarsos, câte un patrikios ca guvernator la Massissa si Adana.
în toamna anului 965, Nikephoros se întoarse în sfârsit, triumfãtor, încãrcat de bogate si
numeroase prãzi, în Capitala pe care o pãrãsise de aproape doi ani. Curând dupã aceasta se
începurã negocieri pentru rãscumpãrarea si schimbul prizonierilor, între emir si împãrat. Dar
ostilitãtile se reiau aproape îndatã. Nikephoros porneste în 966 o nouã expeditie, care fu mai mult
o expeditie ele pradã în stil mare.
Atacurile se îndreaptã acum împotriva cetãtilor Me-sopotamiei, de unde trec apoi în Siria,
pustiind cu repeziciune pe o mare întindere.
446
în ianuarie 967, marele dusman al bizantinilor, Seif Eddauleh, unul din cei mai însemnati oameni
ai timpului sãu, muri, în vârstã numai de 54 de ani, dupã o zbuciumatã viatã de necurmate
rãzboaie si violente emotii. Urmasul sãu fu Saad Eddauleh, singurul fiu în viatã al Hamdanidului.
Nikephoros se întoarse, în iarna anului 966, la Con-stantinopol, unde popularitatea de care se
bucurase începe acum a scãdea repede.
Pentru a-si putea întretine armatele, pentru purtarea uriaselor sale expeditii militare, el covârsi
populatia de impozite grele, pricinuind nemultumirea tuturor claselor sociale. Mãnãstirile, prin
mãsurile ce le luase împotriva lor, îl urau de asemenea. Ceea ce spori încã nemultumirea clerului
fu hotãrârea lui Nikephoros de a supraveghea numirea episcopilor, rezervându-si dreptul de a-i
alege dintre candidatii prezentati de Sinod. O altã mãsurã a lui Nikephoros, prin care acesta cerea
sã se onoreze ca martiri soldatii cãzuti în luptele împotriva necredinciotilor, stârni o energicã
opozitie a clerului, în frunte cu Polyeuctos. Cronicile vorbesc si de o depreciere a monedei
bizantine, fãcutã de împãrat cu scopul de a-si mãri veniturile. El emise o nouã nomisma, cu o
greutate mai micã (tetarteron) fatã de vechea nomisma, moneda de aur care îsi pãstra greutatea.
Fiscul nu primea, la perceperea taxelor, decât pe cele cu greutatea mare, în plãtile ce le fãcea însã
el, se folosea de monedele cu greutate micã"4, în sfârsit, protectia deosebitã ce o întinse asupra
soldatilor, lãsând adesea nepedepsite vexatiunile de tot felul pe care acestia le aduceau populatiei
civile, era încã o
114 Cedrenos, ed. Bonn, p. 369.
447
l
pricinã de nemultumire generalã în imperiu si mai cu seamã la Constantinopol.

Toate acestea fãcurã sã scadã repede simpatia mare de care împãratul se bucurase la începutul
domniei. Miscãrile populare, care nu se mai vãzuserã de multi ani la Constantinopol, izbucnesc
acum violent, în anul 967 împãratul e insultat si atacat de multime pe ulite, în timpul unei
procesiuni solemne (prbkenson).
în fata acestor grave simptome, împãratul, îngrijorat, temându-se de populatia agresivã a
Capitalei, luã mãsuri de sigurantã si fãcu sã se ridice un zid în jurul Palatului Sacru, despãrtindu-1
astfel de restul orasului. Apoi întãri în chip deosebit palatul de la Bucoleon, portul imperial de la
Marmara, fãcând din acest palat o adevãratã fortãreatã.
3- Luptele cu bulgarii
Imperiul bulgarilor, care amenintase sub Simeon atât de serios existenta vechiului Imperiu
bizantin, era acum, sub Petru, cu totul slãbit. Bizantinii, dupã obiceiul lor, plãteau o sumã anualã
bulgarilor, care se îndatorau în schimb a-i împiedica pe maghiari de a trece Dunãrea si a merge,
dupã pradã, pânã în provinciile grecesti.
Nikephoros, care obtinuse strãlucite izbânzi împotriva arabilor din Asia, urmãrind o restaurare a
vechilor frontiere, se gândi a se folosi de slãbiciunea în care se aflau acum bulgarii, pentru a
sfãrâma si stãpânirea lor, atât de incomodã pentru imperiu. Statul lor luase, din timpul lui Simeon,
o mare întindere, în paguba Bizantului, în Balcani. Pretextul pentru a se rupe îndelungata pace cu
bulgarii se aflã usor. împãratul îi
448
învinui pe bulgari cã nu-si observã îndatoririle, ungurii pãtrunzând de mai multe ori în tinuturile
bizantine. Petru rãspunse sovãitor, scuzându-se cã nu se poate expune împotriva unui vecin atât
de primejdios pe care-l are în spate. si când ambasadorii sãi venirã, în 967, la Constantinopol,
pentru a reclama „tributul", Nikephoros îi insultã violent, în fata Curtii întregi, socotind cã o
decãdere pentru romani sã plãteascã tribut acestui popor de cersetori115. Cubicularii îi bãturã
apoi si-i expediarã la Preslav. Dupã toate acestea Nikephoros, pentru a nu-i da timp tarului sã se
pregãteascã, porneste cu ostirea asupra lui, cuprinse cetãtile de la sud de Rhodopi si se întoarse
apoi, nu se stie de ce, la Constantinopol. Fie cã se temu a se expune în pãsurile grele ale
Balcanilor, fie cã situatia în Siria chema iarãsi atentia sa, împãratul se retrase si cãutã atunci a-i
zdrobi pe bulgari cu ajutorul vreunui popor strãin, pe care diplomatia bizantinã se pricepea atât de
bine sã-1 câstige pentru cauza pe care ea o urmãrea. Nikephoros se întoarse cãtre rusi, poate
fiindcã se temea mai putin de ei, fiind mai depãrtati de imperiu, împãratul, pregãtindu-se pentru a
se întoarce la luptele sale din Siria, trimise în aceastã însemnatã misiune, la Kiev, pe un grec din
Cherson, patriciul Kalo-kyres, fiul cãpeteniei (Ttpctne'ucov) din acea îndepãrtatã colonie
bizantinã. Sviatoslav, tânãrul fiul al tarinei116 Olga, se convinse îndatã de perspectiva frumoasã a
acestei expeditii, în august 967, rusii varegi debarcarã undeva mai sus de Gurile Dunãrii si, în
câteva zile,
115 Leo Diaconus, p. 61-62 (Bonn).
116 [Desigur cã, printr-o inadvertentã, cneaghina Olga e numitã aici „tarinã"].
449
NICOLAE BANESCU
toatã Bulgaria de Nord cãzu în mâinile lor. Nicãieri bulgarii nu puturã rezista sãlbaticilor luptãtori
ai Nordului. Dîrstor si toate cetãtile dunãrene sunt cucerite; Preslavet, la rãsãrit de Tulcea de azi, a
fost, în aceastã fulgerãtoare expeditie, baza de operatii a lui Sviato-slav. tinuturile de miazãnoapte
ale Bulgariei furã pustiite cumplit de furioasele bande ale nãvãlitorului. Nefericitul tar se închide
în Capitala sa, Preslava cea Mare.
în lipsa lui Sviatoslav si a rãzboinicilor de elitã pe care acesta îi luase cu sine, pecenegii se
aruncarã la rândul lor asupra tãrii rusilor si împresurarã Kievul, în fata acestei primejdii,
Sviatoslav se întoarce la Kiev si, pãtrunzând adânc în tinuturile pecenegilor, îsi asigurã frontierele
împotriva lor. Dar îndatã ce primejdia aceasta fu înlãturatã, Sviatoslav îsi întoarse iarãsi privirile
cãtre Dunãre, atras de bogãtia locuitorilor ce aflase în acele pãrti. Gândul sãu era de a cuceri
pentru el Bulgaria, de unde avea apoi sã meargã asupra Imperiului bizantin. Trimisul lui
Nikephoros nu era strãin de aceste îndrãznete planuri. El îl convinsese pe Sviatoslav sã cuprindã
tinuturile bulgare unde avea sã se aseze apoi, si sã-1 ajute pe el a se urca pe tronul Bizantului,
fãgãduindu-i în schimb mari avantaje.
Nikephoros, întelegând acum ce mare gresealã fãcuse, aducând la hotarele imperiului acest
dusman cu mult mai primejdios si mai puternic decât bulgarii, poate informat de trãdarea lui
Kalokyres, îsi schimbã îndatã atitudinea. O ambasadã e expediatã de lângã tarul Boris II, care-i
urmase lui Petru (f 30 ian. 969), pentru o aliantã, propunându-se cãsãtorirea printeselor bulgare cu
printii imperiali (Dolger, Regesten, I, nr. 718, p. 92).
450
în vara anului 969 Sviatoslav apãrea din nou, cu temutele sale trupe, pe tãrmurile Dunãrii.
Sviatoslav cuprinde îndatã toatã tara, pânã în Balcani, cei doi mostenitori ai tronului (Boris al Il-
lea si Roman, trimisi de la Bizant pentru a urma la domnie tatãlui lor în Bulgaria), cad în mâinile
sale. în primãvara anului urmãtor va trece Balcanii, aruncându-se asupra Thraciei, venind prin
urmare în ciocnire cu Imperiul bizantin. El va întâlni în calea sa un adversar de talia sa, pe loan
Tzimiskes, urmasul lui Nikephoros. O luptã uriasã se va da acum între cele douã natii, pânã când
imperiul va izbuti în cele din urmã sã iasã biruitor si asupra acestui nou dusman.
4. Conflictul cu Otto I. Luptele din Italia
Nikephoros se îngriji si de stãpânirea bizantinã, amenintatã acum si în Occident.
în vremea în care Nikephoros îsi desfãsura campania sa în Asia, imperiul avu sã sustinã lupte
grele împotriva arabilor africani, care îl atacau în posesiunile sale din Italia meridionalã si Sicilia.
Am vãzut progresele cuceririi arabe în acele pãrti, încã înainte de venirea la tron a lui Nikephoros.
Sicilia era acum toatã în mâinile lor, afarã de o puternicã fortãreatã, Rametta, aflatã la o micã
distantã de Messina. în aug. 963, câteva zile dupã încoronarea lui Nikephoros, arabii hotãrâti sã
sfârseascã si cu acest mic oras crestin, apãrurã sub zidurile sale si începurã asediul. Nikephoros,
în fata dezastrului din Sicilia, hotãrî a trimite acolo o puternicã expeditie care sã ajute nefericita
insulã pierdutã si sã mântuie garnizoana eroicã din Rametta. Flota de ajutor sosi abia în cursul
anului 964. Corpul expeditionar era comandat de patriciul Manuel, un
451
vãr al împãratului, iar flota de eunucul Niketas Proto-spatharios, un om erudit, dar incapabil de o
actiune militarã superioarã. Dupã ce debarcã în Sicilia si repurta câteva succese, Manuel se avântã
imprudent, în locurile înguste, asupra arabilor pentru a veni în ajutorul Ramettei. Armata
bizantinã e zdrobitã, dupã o luptã înversunatã corp la corp. Manuel însusi cade, dupã o apãrare
eroicã. Iar flota, când porni, mai târziu, din portul Rhegium, pentru a merge la Constantinopol, fu
atacatã de escadra africanã si sfãrâmatã. Niketas cãzu prizonier, petrecând la Curtea califului
fatimit doi ani, pânã când va fi rãscumpãrat de Nikephoros.
Nefericitii locuitori din Rametta rezistau încã în pozitiile lor tari, în primele zile ale anului 965.
Când arabii se convinserã cã rezistenta lor ajunsese la capãt -foametea fãcuse din acesti bravi
apãrãtori niste adevãrate spectre - dãdurã asaltul viguros. Ei pãtrunserã în cetate si-i exterminarã
pe luptãtori pânã la unul.
Imperiul fu prin urmare mai putin norocos în Apus. Nikephoros va încheia, în 967, o pace
definitivã cu Fatimidul din Kairuan. Bizantinii si arabii fatimiti erau deopotrivã interesati în
aceastã pace, în fata progreselor necontenite ale lui Otto I, care îi ameninta si pe unii si pe altii, în
posesiunile ,lor din Italia si Sicilia.
în Germania domnea, de vreo treizeci de ani, vestitul Otto I, al doilea suveran al Casei de
Saxonia117, încoronat rege la 936. El sfãrâmase puterea regelui Ita-
117 Cel dintâi fusese Henric de Saxonia, urmând lui Conrad de Franconia, ales dupã stingerea
dinastiei Carolingienilor. Otto îi aduce la ascultare pe toti ducii, asigurând unitatea monarhiei
germane. El trece si în Italia, unde papalitatea se zbãtea în mare anarhie.
452
Hei (Longobardiei, cum se zicea atunci) Berengar II si se încoronase împãrat, la Roma, în 962 (2
februarie). Toatã partea de nord si de mijloc a peninsulei era în stãpânirea sa. Ducele de Capua,
Pandulf „Cap de Fier" trecuse de partea sa, sustinându-1 cu trupele, în luptele purtate. Ceilalti
printi longobarzi, din Beneventsi Salerno urmarã îndatã exemplul sãu, rupând legãturile lor cu
Bizantul si recunoscând autoritatea lui Otto. Fiul acestuia, Otto II, fusese încoronat de papã în
ziua de Crãciun a anului 967. Prin aceasta, marele împãrat german îsi urmãrea gândul sãu de a-si
asigura Imperiul german în Italia pe multã vreme118.
118 L.M. Hartmann, Gesch, Italiens im Mittelalter, IV, Bd., 1. Hãlfte, Gotha, 1915, p. 21-23.
Otto I a restaurat puterea monarhicã în Germania.
Ultimii Carolingieni si primul lor urmas, Conrad de Franconia, lãsaserã tara în mare anarhie.
Popoarele dinlãuntrul hotarelor ei începuserã a se despãrti unele de altele, constituind adevãrate
state cu caracterul lor propriu. La Nord era Saxonia, care dãduse atâta de lucru lui Carol cel Mare,
rãmasã în parte pãgânã, se deosebea prin caracterul sãu de asprime extremã. Bavaria avea o
dinastie de duci nationali. La Dunãrea de sus si la Rhinul superior si de mijloc poporul alaman
sau „suab" se prezenta ca popor deosebit, îsi dãduse un duce. Franconia avea si ea un duce
(„francii de Est") la începutul secolului X; el primi în 911, când se stinse ultimul carolingian,
coroana regalã. Lotharingia, unde erau Francii din Valea Mosellei si Meusei, numitã dupã Lothar
II, nepotul lui Ludovic cel Pios, se dezvoltase într-un stat.
Rolul de a pune capãt acestei anarhii reveni Saxoniei. La moartea lui Conrad de Franconia (918),
fu ales în locul sãu ducele Henric de Saxonia. Murind în 2 iulie 936, fu ales fiul sãu Otto, de 24
ani. O delegatie de printi si seniori ratificã la Aix-la-Cha-pelle, vechea capitalã carolingianã,
aceastã alegere a primilor electori. El impuse autoritatea regalã în Bavaria, în Franconia, în
453
Dar pentru realizarea acestui gând ambitios, el trebuia sã smulgã Sicilia arabilor si sã câstige si
posesiunile bizantine ale Italiei meridionale, Apulia si Cala-bria. Interesul sãu cerea ca sã se
înteleagã cu bizantinii, de la care nãdãjduia sã obtinã usor aceste posesiuni ale lor, atât de
îndepãrtate de ei, pentru ca sã poatã întreprinde, cu ajutorul lor, actiunea împotriva arabilor
Mediteranei. Un mijloc pentru a intra în stãpânirea posesiunilor bizantine i se pãru a fi
traditionala politicã matrimonialã. O printesã bizantinã putea aduce drept zestre fiului sãu cele
douã „theme" bizantine ale Italiei sudice. Bizantul avea însã de astã datã un suveran energic,
hotãrât a-si apãra cu toatã puterea drepturile. Nikephoros, absorbit cu luptele sale uriase din Asia,
asistase neputincios la întinderea puterii lui Otto în Italia. El nu putea fi linistit de aceastã
agresiune în domeniile la care imperiul nu re-
Lotharingia. Interveni apoi în luptele din Franta, impunând vointa sa. La 955 el repurta o victorie
decisivã asupra ungurilor, care nãvãliserã în numãr considerabil în Bavaria. La Lechfeld, aproape
de Augsburg, ei furã zdrobiti, în fine, el intrã si în Italia, unde erau 3 state: la nord cel longobard,
cu capitala Pavia, la sud Italia bizantinã, între ele Roma si provincia romanã, unde papalitatea
cãzuse în dependenta unei aristocratii ambitioase si tulburãtoare. Otto supune Lombardia si în
95^7 e recunoscut rege de Italia. La apelul papei loan XII, trecea în august 961 Alpii, venea la
Pavia, unde era aclamat rege al Italiei, apoi intra în Roma, unde la 2 februarie 962 era încoronat
de suveranul pontif s\ salutat de asistentã ca „împãrat si august'. Imperiul era restaurat. L.
Halphen, Les barbares. Des grandes invasions aux conquetes turques du XF siecle. In col.
Peuples et civilisations. Hist. generale par L. Halphen et Philippe Sagnac, IVe ed., Paris, 1940,
livre II, chap. VIII (Otton le Grand et la restauration de l'empire d'Occidenf).
454
nuntase formal niciodatã, încoronarea lui Otto la Roma era un act de violentã, titlul de împãrat pe
care acesta si-1 luase, o curatã uzurpare, el fiind o proprietate exclusivã a urmasilor lui Constantin
cel Mare. Defectiunea printilor longobarzi, toti vasali ai Imperiului bizantin, era încã o loviturã pe
care un om ca Nikephoros n-o putea uita lesne.
Dupã întoarcerea sa biruitoare din Asia, împãratul se pregãti prin urmare a interveni pentru
apãrarea drepturilor sale în Italia, în fruntea unei numeroase armate, el se îndreptase în 967 spre
Apus, cînd un sol al lui Otto, venetianul Dominicus, îl întâmpinã în Macedonia. El era însãrcinat
a cere pentru Otto II mâna fiicei lui Romanos II, Theophano. Trimisul lui Otto pare cã izbuti a
potoli mânia lui Nikephoros, asigu-rându-1, în numele stãpânului sãu, de posesiunea teritoriilor
care tineau de imperiu, cãci Nikephoros se întoarse atunci la Constantinopol. Rezultatul
ambasadei lui Otto nu-1 multumi însã pe acesta; el nu obtinuse alianta pe care atât de mult o
dorea. Aceasta îl hotãrî pe Otto la actiune. O ambasadã venise din partea lui Nikephoros, dar ea
nu aducea nimic mai mult.
Otto atacã atunci posesiunile bizantine, în manie 968 el asedia Bari, capitala stãpânirii grecesti în
Italia sudicã. Dar se înselase în privinta acestei cetãti, una din cele mai puternice ale Italiei, si
întreprinderea sa se frânse de apãrarea eroicã a bizantinilor. Otto se pare cã n-avea cu el o armatã
numeroasã si, dupã o lunã de lupte zadarnice, el trebui sã ridice asediul.
Neizbânda aceasta îl fãcu sã se întoarcã iarãsi la proiectul de a obtine provinciile bizantine prin
cãsãtoria fiului sãu cu o printesã de la Constantinopol. Liut-prand, episcopul Cremonei, care
fusese odatã la Con-
455
stantinopol, ca trimis al regelui Berengar pe lângã Constantin VII Porphyrogennetos si care

avusese acolo o primire din cele mai bune, se oferi de data aceasta a negocia, pe lângã noul
împãrat bizantin, cãsãtoria doritã de Otto. El fu atunci însãrcinat cu aceastã delicatã misiune si
raportul pe care-1 fãcu suveranului sãu, asupra misiunii acesteia, ni s-a pãstrat, desi nu în
întregime. El este unul din cele mai pretioase documente asupra epocii lui Nikephoros Phokas si
ne dã unele amãnunte însemnate asupra domniei acestui împãrat119.
Povestirea lui Liutprand1281 este, desigur, exactã, evenimentele sunt însemnate în mod precis.
Aprecierile lui cu privire la bizantini nu pot fi crezute însã în litera lor. Vremurile lui Constantin
VII trecuserã, si, la Curtea lui Nikephoros, solul lui Otto nu mai putu afla primirea plinã de
atentie de odinioarã, împãratul de acum, pornit împotriva suveranului german, vãzu în solul
acestuia un dusman, un spion si îl primi ca atare. Liutprand fu tinut câteva luni într-o adevãratã
captivitate la Constantinopol, pãzit de o gardã, neputând iesi din casa în care fusese internat,
decât atunci când era invitat la vreo receptie ori banchet, unde era umilit, ori când era chemat în
vreo audientã, pentru tratarea chestiunilor care fãceau obiectul soliei sale. Episcopul de Cremona
se rãzbunã pentru toate aceste umilinte pe care le suferi, zugrãvindu-ne în cele mai negre culori
pe împãrat, Curtea si poporul sãu.
Naratiunea sa începe din momentul intrãrii sale în Constantinopol, în ziua de 4 iunie 968. Fãrã
nici o receptie, dupã ce trebui sã astepte cu însotitorii sãi pânã
E publicat la un loc cu Cronica lui Leo Diaconus, ed. Bonn.
456
seara, în ploaie, la Poarta de Aur, fu condus pe jos, la „Palatul de Marmurã", departe de Palatul
Sacru, unde li se puse gardã, neputând iesi fãrã o autorizatie formalã. Douã zile dupã aceea,
Liutprand obtinu o audientã. Dar, împotriva asteptãrilor sale, nu fu adus dinaintea împãratului, ci
a fratelui acestuia, curopalates Leon. Discutia fu violentã. Leon protestã împotriva titlului de
împãrat (6cccn?iL"D<;) pe care si-1 luase Otto, si care era rezervat numai suveranului bizantin,
nerecu-noscând lui Otto decât titlul de rege (pf|^). în ziua urmãtoare, 7 iunie, ambasadorul lui
Otto era adus în fata împãratului. Episcopul ne schiteazã portretul fizic al împãratului cu o vãditã
exagerare: urât, scurt, cu capul mare si ochii mici, de sobol, cu barbã scurtã si asprã, deasã si
cãruntã, cu pielea neagrã ca un etiopian, încât n-ai dori sã-1 întâlnesti noaptea (cui per mediani
nolis occurrere noctem); avea pântecele mare si picioarele foarte scurte, în ce priveste calitãtile
sale morale, episcopul îl gãsea „viclean ca o vulpe si mincinos ca Ulysse". Comparând acest
portret cu acela schitat de Leon Diaconul, îl gãsim, în liniile sale mari, exact; dar se recunoaste
exagerarea voitã a solului jignit. Nu putem intra în amãnuntele acestei audiente. Nikephoros îi
blama energic lui Otto faptele sale recente din Italia, invazia în teritoriile sale, si-i imputã faptul
cã-1 trimite acum pe episcop ca spion. Liutprand cãutã sã-1 apere cu voiciune. tinuturile italiene
ocupate de Otto, - pretinse de împãrat, nu tin de imperiu, iar Calabria si Apulia sunt o sarcinã
pentru bizantini si e în interesul lor sã se desfacã de ele; Liutprand expune în acest scop obiectul
de cãpetenie al misiunii sale: legãturile de cãsãtorie proiectate. Nikephoros, iritat, întrerupe
audienta, trebuind sã ia
457
NICOLAE BANESCU
parte la procesiunea TCpoLA.e"Ucnc, care avea loc, fiind în ziua aceea sãrbãtoarea Rusaliilor.
Liutprand ia parte la aceastã procesiune, pe care ne-o descrie fãcând ironii pe socoteala ei.
Multimea îngrãmãditã de la Palat pânã la Sfânta Sofia, pe marginile drumului, pentru a-1 aclama,
cei mai multi desculti, poate — zice el — pentru a împodobi mai bine acea Sfântã procesiune.
Demnitarii, optimates, îmbrãcati cu tunici mari aproape sfâsiate de marea lor vechime — magnis
et nimia ve-tustate rimatis tunicis erant induti. Ornamentele imperiale purtate de Nikephoros îl
deformau. La aparitia lui, aproape târându-se, quasi reptans - psaltii intonarã aclamatiile, jroAAcc
LTT|. Mândru de acele mincinoase cântece, intrã în Sfânta Sofia, cei doi stãpâni adevãrati
împãrati veneau la o mare dinstantã de „dânsul". El participã apoi si la banchetul dat de împãrat,
asezat departe, în chip umilitor, nu cum i s-ar fi cuvenit ca sol al împãratului german, la loc de
onoare.
împãratul aflã si acum prilej de a-1 insulta pe suveranul sãu, batjocorindu-i puterea militarã si
amenin-tându-1 cu flota puternicã a Bizantului.
Ambasadorul fu apoi închis din nou în locuinta sa, unde suferea cumplit, din lipsa oricãrui
confort. El scrie lui Leon, si se rugã sã se sfârseascã negocierile pentru care venise, sau sã-i dea
voie sã plece. Dupã o lungã asteptare, Leon îl primi din nou într-o audientã la care asistau alti doi
înalti demnitari palatini. La propunerea de cãsãtorie, asprul curopalates îi spuse cã e o îndrãznealã
sã se cearã o porphyrogennetã de sotie pentru un barbar120.
120 inaudita res est. ut Porphyrogeniti, Porpbyrogenita hoc est, in purpura nati filia, in purpura
nata, gentibus misceatw.
458
Totusi, pentru ca lucrul acesta sã se facã, Otto trebuia mai înainte sã renunte la toate uzurpãrile
sale din Italia; sã elibereze Roma, principii de Benevent si Ca-pua, „odinioarã servii Sfântului
nostru imperiu", sã fie redati servitutii de dinainte.
în ziua de 29 iunie, sãrbãtoarea Sf. Apostoli, ambasadorul luã parte la ceremonia religioasã si la
banchetul care avu loc în palat. De data aceasta ambasadorii tarului bulgar Petru furã asezati
înaintea lui si Liut-prand, socotind ca o mare insultã faptul de a-i trece înainte pe acesti barbari
grosolani, „cu capul ras" si încinsi în lanturi de aramã, pãrãsi masa. Zadarnic încercã Leon
Curopalates si Simeon, protoasecretis, sã-1 convingã cã tratatele pe care le poartã imperiul cu
bulgarii îi îndatoreazã la aceastã atentie fatã de solii lor, Liutprand nu vru sã sufere aceastã
insultã. El este pus atunci sã mãnânce cu oamenii de serviciu. O satisfactie îi dãdu Nikephoros,
care avu grijã sã-i trimitã din mîncãruri din care luase el - o mare atentie, pe care episcopul o
aminteste cu multumire.
Dupã opt zile, el lua parte iarãsi la un ospãt împãrãtesc, discutând de astã datã teologie cu
patriarhul Polyeuctos.
Câteva sãptãmâni mai în urmã, episcopul, bolnav de atâta asteptare si rãu tratament, obtinu încã o
audientã la Nikephoros la Pegai. Acesta îi fãcu violente mustrãri cu privire la uzurparea titlului de
împãrat de cãtre Otto, cu privire la actiunea acestuia în posesiunile bizantine din Italia. Utraque
non sunt ferenda. O flotã pornea în iulie, pentru a duce trupe de întãrire în Italia, unde Nikephoros
organizã rezistenta împotriva
459
NICOLAE BANESCU
germanilor. Liutprand vãzu aceastã flotã, de pe acoperisul închisorii sale.
Nikephoros se pregãtea sã porneascã iarãsi în expeditie, în Asia, împotriva arabilor. La 20 iulie,
înainte de a porni, îl cheamã din nou pe Liutprand dinaintea sa. împãratul se plânse iarãsi de
perfidia lui Otto. La sfârsit, îl anuntã pe Liutprand, spre marea sa bucurie, cã va putea pleca,
pentru a duce rãspunsul sãu suveranului german.
In ziua de 22 iulie, Nikephoros iesea cu pompã din Capitala sa, pentru a lua comanda armatelor
din Asia. în palatul Bryas, de pe tãrmul asiatic, el îl primi pentru ultima oarã pe solul lui Otto, pe
care îl concedie apoi definitiv, înainte de aceasta îl opri la masã si acolo întrebã dacã stãpânul sãu
are în parcurile lui asini sãlbatici, onagri. Spunându-i cã Otto are toate animalele, afarã de onagri,
- „du-te îi zise Nikephoros, în parcul nostru, si te vei minuna de mãrimea lui si de mãgarii
sãlbatici".
Nefericitul Luidprand, care se pregãtea de plecare, fu tinut încã o bucatã de vreme la
Constantinopol sub cuvânt cã piratii arabi cutreierã Marea Egee, iar calea pe uscat e primejduitã
de incursiunile ungurilor. Spre nenorocul sãu, o ambasadã a papei loan al XlII-lea aduse în acest
timp o scrisoare a acestuia, insultãtoare pentru bizantini: papa îl intitula pe Otto împãrat august al
romanilor. Scrisoarea fu expediatã lui Nikephoros, de la care se asteptã rãspunsul, iar legatii papei
furã aruncati în închisoare, în septembrie sosi rãspunsul împãratului si atunci, în ziua de 17,
Liutprand fu chemat în fata lui Christophoros, eunucul care avea, în lipsa lui Nikephoros,
conducerea afaceri-
460
lor. întrevederea fu violentã, amenintãri se schimbarã între ambele pãrti.

Ambasadorul putea, în sfârsit, sã plece. Vamesii imperiali îi revizuirã bagajele si-i oprirã cinci
bucãti de purpurã de mare pret, sub cuvânt cã sunt mãrfuri oprite (Ka>A/u6p.eva), care nu puteau
fi folosite de natiile barbare. Episcopul protestã energic, amintind cã nu fusese astfel tratat pe
vremea lui Constantin VII, desi venise ca ambasador al unui print, nu ca acum, din partea unui
puternic împãrat, si fiind atunci un simplu diacon, nu episcop; el jurã cã Nikephoros în audienta
de la Bryas îi dãduse voie de a cumpãra asemenea stofe pentru biserica sa din Cremona si invocã
mãrturia fratelui împãratului, Leon, si a altora care fuseserã de fatã. Cu toatã interzicerea aceasta,
adaugã Liutprand, negutãtorii din Venetia si Amalfi duc aceste mãrfuri în Italia. Dar functionarii
împãrãtesti furã neînduplecati. Rãspunserã cã vor îngriji sã punã ordine în aceastã privintã, iar cât
pentru Constantin VII, pe care ambasadorul lui Otto îl invoca în favoarea sa, oamenii împãrãtesti
îi spuserã cu cruzime cã acela era un suveran pacific, care stãtea închis în palatul sãu si prin
asemenea apucãturi doritor de a-si face amici (homo lenis, in palatio manens pei*petuo,
huiusmodi rebus amicas sibi nationes effecerai); Nikephoros însã e un om cu mâna iute,
rãzboinic, care urãste palatul ca ciuma si nu tine sã-si facã prin bani natiile strãine prietene, ci sã
le supunã prin teroare si sabie. („Nicephorus vero Basileus, homo Ta%"5%Etp, id est militae
deditus, palatium, ceu pestem abhorret... qui non pretio sibi gentes amicas, sed terrore el gladio
sibi subditas facit").
461
NICOLAE BANESCU
în sfârsit, i se încredintarã lui Liutprand douã scrisori: una pentru Otto, un chrysobullion, scrisã în
litere de aur si semnatã cu chinovar (rosu) de mâna lui Nikephoros, pecetluitã cu marea pecete de
aur; alta, un argyrobullion, scrisã în litere de argint si pecetluitã cu o bulã de metal, destinatã
papei si semnatã de fratele împãratului, Leon Curopalates, ca semn al dispretului fatã de Pontiful
Romei.
Dupã atâtea peripetii, în ziua de 2 octombrie 968, Liutprand iesea din Capitala „altã datã bogatã si
înfloritoare" (ax illa quondam opulentissima et florentissi-md), iar acum „fometoasã, sperjurã,
mincinoasã, vicleanã, rapace, cupidã si avarã, trufasã" {nune famelica, periura, mendace, dolosa,
rapace, cupida, avara, cenodoxa civitate), luând calea de uscat, - de teama, poate, a piratilor arabi.
El se rãzbunã pentru toate vexatiile îndurate, scriind pe zidul locuintei sale si pe masa de lemn 19
hexametre în care-si vãrsã ura împotriva lui Nikephoros si pe care a avut grijã sã ni le transmitã.
El ajunse la Naupaktos, la intrarea golfului de Co-rinth, dupã 49 de zile de cãlãtorie. Acolo se
îmbarcã si oprindu-se la Leukãs, unde se plânge de primirea brutalã ce-i fãcu episcopul, un eunuc,
care i se plânse de impozitul greu ce trebuie sã-1 plãteascã lui Nikephoros. De acolo se opri la
Coryphos (numele nou al vechii Corcyra)121, unde suferi multe neplãceri de la strategul themei
celor 7 insule. De aici atinse în fine tãrmurile Italiei. -.•, ;
Corfu.
462
Misiunea lui Liutprand nu izbutise, înainte de întoarcerea sa, Otto, care a trebuit sã afle de
întãririle trimise în iulie în Italia bizantinã, luase ofensiva în sudul peninsulei, pentru a cuceri cu
armele ceea ce încercase a obtine pe cale de întelegere. Trupele lui Otto rãmân pe teritoriul
bizantin pânã la sfârsitul lui aprilie 969- Ele cuceresc o multime de orase întãrite din interiorul
tãrii, devastând tinuturile. La sfârsitul lui aprilie 969, nu se stie din ce cauzã, Otto se retrase în
nordul Italiei. Luptele împotriva bizantinilor furã urmate ele printul de Capua, Pandulf. La asediul
cetãtii Bovino, fu biruit de bizantini si cãzu prizonier. Patriciul Eugenios, comandantul fortelor
imperiului, îl trimise la Constantinopol. Armata bizantinã atacã apoi Capua si Beneventum, fãrã a
le putea lua. Luptele se întoarserã apoi în favoarea germanilor, rezultatele câstigate de acestia furã
cu toate acestea nule: bizantinii îsi pãstrarã toate teritoriile lor.
5. Ultima expeditie a lui Nikephoros în Asia
Luptele din Siria. Am vãzut cã împãratul iesise în iulie 968, din Capitalã, pentru a porni iarãsi, cu
trupele din Asia, împotriva arabilor, în urma expeditiei anterioare, Cilicia intrase în stãpânirea
imperiului, clar Siria se gãsea din nou în mâinile urmasului marelui Hamdanid. Câtã vreme
Antiochia si Alep erau stãpânite de arabi, linistea Asiei Mici nu putea fi asiguratã. Pentru aceea,
aceste douã orase formeazã acum obiectivul de cãpetenie al campaniei. Nikephoros se îndreptã
mai întâi, cu toate fortele sale, asupra Alepu-lui. O primã ciocnire de avangardã, la nord de oras,
463
se sfârseste cu biruinta bizantinilor. Cu tot acest succes, Nikephoros nu merge asupra puternicei
cetãti: lãsând-o la stânga drumului sãu, el se coboarã cãtre Liban: Hamah, puternicã cetate, cade
în mâinile sale si e prefãcutã în cenusã; apoi Homs, vechea Emesa, are aceeasi soartã. Dupã ce
pustieste tot acest vast platou al Siriei nordice, Nikephoros trece Libanul si pentru întâia oarã de
atâta vreme armatele imperiului se revarsã asupra oraselor bogate ale Feniciei. Giaba-lat, vechea
Cabala, Arca, la rãsãrit de Tripolis, sunt luate cu asalt. O pradã imensã cacle în mâinile
bizantinilor, o multime de alte cetãti sunt cucerite pe rând (Hierapolis, Laodicea), în aceastã
fulgerãtoare expeditie. Apoi Nikephoros se îndreaptã cãtre Antiochia, pe care o asediazã, în
noiembrie 968. Nikephoros avea mãrete planuri: el vroia sã sfarme centrul puterii arabe din Siria,
sã elibereze de sub stãpânirea arabilor Ierusalimul si toatã Palestina. Dar împrejurãrile politice îl
recheamã la Constantinopol. El lasã comanda trupelor patriciului Michael Burtzes si lui Petru
Phokas strato-pedarchul, un nepot al sãu, amândoi cãpitani ilustri, cu ordinul de pãstra energic
blocarea marii cetãti, de a supraveghea toate cãile, împiedicând orice posibilitate de
aprovizionare, asteptând întoarcerea sa, când avea sã se dea lovitura finalã.
împãratul intrã triumfãtor în Constantinopol, la începutul anuluî 969.
Dar, dupã plecarea lui Nikephoros, numeroase încãierãri se întâmplarã între arabi, în Antiochia si
Burtzes, informat de aceastã stare anarhicã a adversarului, de slãbirea apãrãrii, de lipsa de provizii
care se simtea greu în populatia obositã de lungul asediu,
464
hotãrî, cu toate ordinele ce le lãsase împãratul, sã dea asaltul. Printr-o loviturã îndrãzneatã, el îi
surprinde pe asediati si cuprinde o parte a întãriturilor. Dar, nea-vând decât putine trupe, e nevoit
la rândul sãu sã poarte dupã aceea o luptã aprigã, asediat de arabi de toate pãrtile, înstiintat la
timp, Petru Phokas, care se afla în drum spre Alep, aleargã în ajutorul lui Burtzes si sosirea
acestor noi trupe aruncate la asalt desãvârseste biruinta. Antiochia cade, la 29 octombrie 969, în
mâinile bizantinilor. Prada care se culese din aceastã puternicã fortãreatã a arabilor, pierdutã de
mai bine de 200 de ani, fu imensã.
în vreme ce stratopedarchul Petru se îndrepta asupra Alepului, Burtzes pornea spre
Constantinopol, unde era primit rãu de Nikephoros, care nu-i putu ierta faptul de a-1 fi lipsit de
gloria unei cuceriri atât de însemnate, împãratul îi retrase comanda si Burtzes va avea un rol
însemnat în asasinarea lui Nikephoros.
Antiochia rãmase de acum o sutã si mai bine de ani în mâinile imperiului, alcãtuind împreunã cu
vastul sãu teritoriu un guvernãmânt militar special, administrat de sefi militari cu titlul de duci ori
catepano.
Cãderea acestei cetãti puternice avu un rãsunet enorm în lumea arabã. Dupã un asediu de aproape
o lunã, orasul Alep cãdea la rândul sãu, luat cu asalt de trupele stratopedarchului. Emirul
Carguyah, care se desfãcuse de Saad Eddauleh, izbutise însã a se închide în puternicul castron,
care stãpânea cetatea. Petru primi atunci a trata cu el si emirul semneazã un tratat prin care se lega
a fi toatã viata vasalul împãratului pentru Alep si teritoriul sãu.
465
Astfel, actiunea îndãrãtnicã a lui Nikephoros era încununatã de cele mai mari rezultate. Toatã
Siria, din vârfurile Libanului si pânã în marginea Eufratului, asculta din nou de basileus, hotarele
arabe se retrãgeau necontenit dinaintea armelor biruitoare ale imperiului.
In mijlocul acestor mari izbânzi, care duseserã în lumea arabã faima lui Nikephoros, unde numele
sãu era pronuntat cu groazã, la Constantinopol, în jurul împãratului, se tesea conspiratia care avea
sã punã capãt domniei sale atât de glorioase.
Am vãzut mai înainte cum popularitatea lui Nikephoros începuse sã scadã, din cauza impozitelor
pe care uriasele sale rãzboaie le reclamau, ca si din cauza mâinii energice ce se simtea în
cârmuirea imperiului. Populatia, atâtatã de cãlugãri, care, loviti în interesele lor, îl urau pe
împãrat, era vãdit ostilã acestuia. Biruintele care înãltau atât de sus prestigiul imperiului, costau,
ca odinioarã, pe vremea lui lusti-nian, prea mult. încã de la întoarcerea sa din Siria, Nikephoros
nu mai gãsi aclamatiile de dinainte ale populatiei care-1 adorase, împãrãteasa Theophano, tânãrã
si vicioasã, îl ura de asemenea. Ea intrase în legãturi cu loan Tzimiskes, strãlucitul domesticos
care, dupã Nikephoros, era cel mai vestit luptãtor, iubit de soldati. Intriga aceasta nu ne e
cunoscutã de aproape. Suspectat, la îndemnurile lui Leon Phokas, Tzimiskes fu izgonit de la
Curte si se retrase pe domeniile sale din Asia. Furios, el continuã atunci a conspira împreunã cu
Theophano. Aceasta, prin stãruintele sale, îl determinã pe Nikephoros sã-1 recheme din exil.
Tzimiskes nu apare însã la Curte, poate fiindcã împãratul, neîncrezãtor, îi poruncise astfel; el se
retrãsese în locuinta pãrintilor sãi, la Chalkedon, dincolo de Bosfor.
466
De acolo era usor a întretine o corespondentã secretã cu împãrãteasa. Ei hotãrârã definitiv

moartea lui Nikephoros, Theophano fãgãduind lui Tzimiskes mâna ei si tronul. Domesticul îsi
gãsi usor complici printre nemultumiti; cei mai de seamã furã Michael Burtzes, disgratiatul
cuceritor al Antiochiei, si patriciul Leon Pediasimos.
Lovitura fu hotãrâtã în noaptea de 10 spre 11 decembrie. Unii din conjurati, travestiti în haine de
femei, sunt ascunsi în apartamentele împãrãtesei, în noaptea aceea, Tzimiskes trecu Bosforul, cu
trei însotitori. Ei pãtrund în palat, Theophano îi conduce în cubiculum imperial, printr-o usã pe
care avusese grijã sã o lase neîncuiatã, împãratul dormea, dupã obiceiul sãu, într-un colt al
camerei, pe o piele de tigru. Ei îl trezesc prin lovituri de picior si-1 izbesc, judecându-1 fiecare
pentru jignirile lui, si insultându-1, pânã ce îl ucid. Gãrzile se agitã, trezite de zgomot. Atunci, la
o fereastrã luminatã de torte aprinse, capul însângerat al lui Nikephoros e arãtat multimii care se
aduna. La aceastã priveliste, mercenarii înteleserã cã totul se sfârsise. Tzimiskes încãltã apoi
ciubotele de purpurã si îmbrãcã vesmântul imperial, se urcã pe tron în Chrysotri-clinion si fu
aclamat basileus de cãtre conjurati si de partizanii sãi, care alergaserã din toate pãrtile în palat.
Corpul lui Nikephoros, aruncat pe fereastrã în grãdina Palatului Sacru, zãcu pânã seara, a doua zi,
pe zãpadã. Apoi fu ridicat si îngropat, fãrã zgomot, în Biserica Sfintilor Apostoli.
Astfel pieri, prin crimã, unul din cei mai gloriosi împãrati ai Bizantului, acela care sfãrâmase
puterea arabilor si întinsese pânã departe hotarele imperiului, în Asia.
467
c.
IO AN ITZIMISKES (969-976)
Astfel se urcã pe tron loan Tzimiskes, de origine armeanã, din vestita familie Curcuas (Gurgen),
care dãduse imperiului atâtia ilustri generali, si înrudit, dupã mamã, cu însusi nefericitul
Nikephoros. Numele sãu armean era Cemskik sau Cemeshgig, din cauza staturii sale mici. Asa se
chema si un oras din Armenia Mare, de unde se trãgea Tzimiskes.
îndatã ce se proclamã, noul împãrat pune la cale cele dintâi acte ale guvernãmântului sãu
împreunã cu faimosul parakimomenos Basilios, fiul bastard al lui Lekapenos. Am vãzut ce rol
însemnat jucase acesta în domnia lui Phokas; el este acum întãrit în functia lui, iar functionarii
cunoscuti prin legãturile lor cu Nikephoros sunt îndatã destituiti. Rudele fostului împãrat sunt
apoi destituite din înaltele demnitãti ce le ocupau si trimisi în exil. Fratele lui Nikephoros, vestitul
Curopalates Leon, fu exilat împreunã cu fiul sãu Nikephoros în insula Lesbos, la Methymna; al
doilea fiu al lui Leon, Bardas Phokas, ducele themei Chalde-ia, fu surghiunit la Amasia, pe tãrmul
Pontului. Al treilea, stratopedarchul Petru, cuceritorul Antiochiei, fu lãsat în libertate, poate
fiindcã era eunuc si nu putea aspira la tron.
O altã dificultate rãmânea sã fie înlãturatã. Trebuia sã se obtinã din partea patriarhului Polyeuctos
încoronarea traditionalã a uzurpatorului, în biserica Sfintei Sofii. Energicul patriarh interzise
împãratului intrarea în bisericã, fiindcã îl socotea mânjit de sângele lui
468
Nikephoros. El îi impuse o penitentã severã, îi ceru anume sã o alunge din Palat pe femeia
criminalã, care luase o parte atât de activã la asasinarea sotului sãu, si sã fie pedepsiti asasinii, îl
sili apoi sã se desfacã de întreaga sa avere, împãrtind-o în binefaceri, în sfârsit, Polyeuctos stiu sã
foloseascã acest prilej pentru a smulge noului împãrat o serie de concesii însemnate în favoarea
Bisericii, atât de mult atinse în privilegiile sale de ilustrul înaintas. El pretinse anume sã se abroge
toate mãsurile vexatorii ale lui Nikephoros, sã se recunoascã iarãsi Bisericii libertatea ei de a
hotãrî în materie religioasã, de a-si alege episcopi fãrã consimtãmântul prealabil al împãratului,
consimtãmânt impus de Nikephoros. Ceru apoi sã se recheme toti episcopii izgoniti din Scaunele
lor în domnia precedentã si sã se abroge novella care oprea constructia ori restaurarea lãcaselor
religioase.
Pentru a-si putea consolida situatia, Tzimiskes fu nevoit a satisface toate aceste cereri,
împãrãteasa fu izgonizã din Palat si exilatã într-o mãnãstire din insula Proti, spre marea ei
deznãdejde. Doi dintre conjuratii care participaserã la crimã, Balantes si Atzypotheodo-ros, furã
executati, pentru a se da impresia rãzbunãrii asasinatului, al cãrui prim vinovat era totusi, alãturi
de Theophano, Tzimiskes însusi, împãratul îsi dãrui apoi imensa avere particularã în scopuri de
binefacere: jumãtate fu împãrtitã tãranilor sãraci din jurul Capitalei, cealaltã jumãtate dãruitã
vestitului Spital de leprosi (nosocomeiori) de la Chrysopolis, pe tãrmul asiatic al Bosforului, în
sfârsit, episcopii îndepãrtati de Nikephoros furã restabiliti în scaunele lor, iar novelle-le acestuia
împotriva Bisericii furã toate abrogate.
469
Numai astfel obtinu T2imiskes coroana din mâinile patriarhului, în Marea Bisericã, în ziua de
Crãciun a anului 969. El jurã totodatã cã nu se va considera decât ca simplul coleg al celor doi
basileis legitimi, încã minori.
Putin mai în urmã, în ianuarie 970, marele patriarh muri si Tzimiskes îi dãdu îndatã un urmas în
persoana unui simplu pustnic, Basilios, acceptat de cãtre Sinod si care va fi un patriarh vrednic de
înaintasul sãu.
J. Luptele cu rusii lui Sviatoslav
Abia încoronat, Tzimiskes trebui sã facã fatã unei primejdii din cele mai mari pentru Imperiu. Am
vãzut cum, printr-o gresealã a traditionalei politici bizantine, Nikephoros îl adusese împotriva
bulgarilor pe Sviatoslav. Acesta, nimicind puterea statului bulgar, se instalase acolo, asteptând
numai trecerea iernii, pentru ca, la instigatiile ambitiosului Kalokyres, sã ia calea Con-
stantinopolului. în primãvara anului 970, el trece, cu numeroasele sale trupe, Balcanii, aruncându-
se asupra orasului Philippopolis, pe .care-1 pradã îngrozitor, mãcelãrindu-i populatia. Tzimiskes
încercã mai întâi sã negocieze, pentru a opri înaintarea barbarului. El trimite lui Sviatoslav
mandatari (basilikoi), somându-1 a evacua Bulgaria si a-si primi plata serviciului ce-1 fãcuse
imperiului, cãci numai pentru acela fusese chemat. Sviatoslav rãspunse arogant cã Bulgaria e a lui
si n-o va pãrãsi niciodatã. O a doua ambasadã rãmase tot atât de zadarnicã122.
122 Leo Diaconus, cartea VI, cap. 8 si 10.
470
Tzimiskes întelese cã era vorba acum de însãsi existenta Constantinopolului, care obseda
necontenit, cu bogãtiile sale, închipuirea aprinsã a rusilor. El trimite îndatã o expeditie împotriva
dusmanului, condusã de cumnatul sãu Bardas Skleros si de stratope-darchul Petros. în aceeasi
vreme organizeazã o trupã specialã de tineri de elitã, „Nemuritorii" (OCI^CCVOCTOI),
poruncind sã stea în jurul sãu123.
Sviatoslav ocupase întinsa Câmpie a Thraciei de miazãnoapte, îsi câstigase alianta ungurilor si
pecenegilor, de la care obtinuse bande numeroase de cãlãreti înarmati cu lãnci si arcuri, cunoscuti
de bizantini prin sãlbãticia lor în lupte. Ciocnirea avu loc (aprilie 970) în câmpiile de la
Arcadiupolis. Atrasã în cursã, cavaleria pecenegilor e distrusã. Skleros, folosindu-se de
învãlmãseala în care-1 aruncase pe dusman, se aruncã îndatã asupra grosului bandelor lui
Sviatoslav. Prin miscãrile sale dibace, el hotãrãste biruinta. Trupele lui Sviatoslav sunt zdrobite,
urmãrite, pânã seara, în câmpiile Thraciei.
Pe când acestea se petreceau în Thracia, împãratul primea necontenit din Anatolia noi
contingente, pe care le instruia si le expedia pe câmpul de luptã. Sviatoslav, zdrobit la
Arcadiupolis, se retrãsese în Bulgaria. Skleros petrecu iarna în Thracia, si pânã în primãvara
anului 971, e probabil cã luptele nu s-au reluat între bizantini si rusi. Tzimiskes nu putu continua
campania fericitã împotriva lui Sviatoslav din pricina rãscoalei, în Asia, a lui Bardas Phokas, în
toamna anului 970.
123 Leo Diaconus (ed. Bonn), cartea VI, cap. 11.
471
Bardas Phokas, fiul lui Leon, scãpase de la Amasia, unde fusese surghiunit si ridicase steagul
revoltei, în curând o armatã puternicã se strânge sub steagul rãzvrãtitului, familia Phokas având,
în Asia, întinse legãturi, în fata acestei revolte care se apropia de Capitalã, Tzimiskes e nevoit a-1
rechema pe Skleros cu trupele din Europa (în Asia armata se dezorganizase în urma revoltei) si a-
1 trimite împotriva rãzvrãtitului. Skleros lucreazã cu ajutorul agentilor sãi la dezorganizarea
fortelor lui Bardas si acesta, pãrãsit de o multime dintre credinciosii sãi, se închide, cu o mânã de
oameni, în fostul Tyriaion, la sud-vest de Caesarea. împresurat, el se predã, constrâns de foame.
Din ordinul împãratului, el fu apoi cãlugãrit si închis cu familia sa în Chios. în aceastã vreme,
tatãl si fratele sãu, bãnuiti de întelegere cu el, fuseserã condamnati a-si pierde vederea si scãparã,
din umanitatea împãratului, cu un simulacru al crudei operatiuni.
Tzimiskes nu se putu întoarce asupra lui Sviatoslav. El se gândi acum a-si consolida tronul prin
unirea sa cu o porfirogenetã si-si celebrã, în noiembrie 970, cãsãtoria cu Theodora, fiica lui
Constantin VII, încoro-nând-o apoi ca basilissa.
în primãvara anului 971, Tzimiskes porni în sfârsit în fruntea unei numeroase armate, asupra
dusmanului care pustia necontenit fertilele tinuturi ale themelor Thraciei si Macedoniei. D.
Anastasijevic în mai multe articole studiind cronologia acestui eveniment, a ajuns la concluzia cã
expeditia lui Tzimiskes a început în primãvara anului 971, dar nu s-a terminat, cum e în genere
admis, în vara acestui an, ci în vara anului 973-974. El a ciat o nouã interpretare izvoarelor:
Skylitzes,
472
Leo Diaconus, Iahya si Nestor. (Leon Diakonus uber das Jahr der Befreiung Bulgariens von den
Russen durch Tzimiskes, SK, 3 (1929), p. 1-4; Les indications chro-nologîques de Iahya relatives
ã la guerre de Tzimisces contre Ies Russes, „Byzantion", 6 (1931), p. 337-342; Die
chronologischen Angaben des Skylitzes (Kedrenos) uber den Russenzug des Tzimiskes, BZ, 31
(1931), p. 328-222. Fr. Dolger, Die Chronologie des grossen Feld-zuges des Kaisers Johannes
Tzimisikes gegen die Russen, BZ, 32 (1932), p. 275-292, combate rezultatele lui Anastasijevic.
Dolger probeazã cã în adevãr expeditia n-a putut începe decât în primãvara anului 971, dar ea s-a
încheiat, cum afirmã Diaconus, dupã 4 luni, înspre sfârsitul lui iulie acelasi an, 971. în timp ce
flota imensã, sub comanda marelui drongarios Leon se îndrepta cãtre Dunãre, pentru a tãia
retragerea rusilor, împãratul iesea din Capitalã, pe la sfârsitul lui martie, cu armatele de uscat.
Trupele, împreunã cu cele rãmase, sub comanda lui loan Curcuas, la Sudul Balcanilor, se
concentreazã la Adrianopol. Informat de iscoade cã trecãtorile Balcanilor nu sunt bine pãzite,
Tzimiskes îsi conduce numaidecât armata, vreo 30.000 de oameni, în frunte cu splendidul corp al
„Nemuritorilor"129', prin pasul „Sidera" si, printr-un mars repede, fãrã a întâlni cea mai micã
rezistentã, strãbate dincolo, în Câmpia Bulgariei. Sviatoslav fusese cu totul surprins de înaintarea
fulgerãtoare a bizantinilor. Acestia ajung îndatã în fata Capitalei tarilor bulgari, Preslava Mare. O
parte a armatei rusesti se afla aici, în lagãrul de sub zidurile cetãtii, sub conducerea viteazului sef
vareg Sphengel. O luptã crâncenã se încinge între cele douã osti, în câmpia din fata Capitalei.
Atacul impetuos al cãlãrimii
473
„Nemuritorilor", pãstrati în rezervã de împãrat, pentru momentul decisiv, hotãrãste soarta luptei.
Rusii se retrag în cetate, urmãriti de aproape de bizantini, lãsând mii de morti în urma lor. Lupta
aceasta, care se dãdu în ziua de 3 aprilie, în Sãptãmâna Mare, fu un adevãrat dezastru pentru rusi.
A doua zi, cetatea fu împresuratã din toate pãrtile si trupele lui Tzimiskes aruncate la asalt. Dupã
o luptã înversunatã, masinile bizantinilor asigurã biruinta, si cetatea e cuceritã. Printre prizonieri
se descoperi Boris II, fiul tarului Petru, tinut în captivitate de rusi. El fu adus, cu familia sa,
dinaintea împãratului, care-1 primi cu multã cinste si îl asigurã cã a venit sã-1 rãzbune pe bulgar
pentru câte a suferit din partea „scitilor"124.
Cei din urmã luptãtori se închid în curtea regalã, o incintã înconjuratã de palisade tari, unde se
apãrã multã vreme eroic, pânã ce Tzimiskes o ia cu asalt, punându-i din toate pãrtile foc. Afarã de
Sphengel, care se strecurã prin norii de fum, fugind la Dorysto-lon sau Dristra (Silistra), la
Sviatoslav, toti apãrãtorii pierirã pânã la unul. Tzimiskes îsi odihni trupele trei zile, sãrbãtorind, în
Capitala cuceritã, ziua învierii Domnului. A doua zi de Pasti, armata se pune în mars,
îndreptându-se spre Dorystolon. Aici se dãdu lupta supremã. Sviatoslav refuzã propunerile ce i se
fãceau si iesi sub zidurile cetãtii, gata sã-1 înfrunte pe dusman. Cele douã armate se izbirã în ziua
de Sf. Gheorghe. încãierarea fu crâncenã. Ea tinu pânã seara, izbânda trecând de mai multe ori
dintr-o parte în cealaltã. Pãmântul se acoperise de cadavre. Spre
121 Leo Diaconus, cartea VIII, cap. 5.
474
searã, Tzimiskes ordonã o sarjã a întregii cavalerii, el însusi aruncându-se înainte. Admirabilii sãi
cataphrac-tarii sfãrâmã rezistenta auxiliarilor pecenegi. Lupta dureazã pânã la miezul noptii, cu o
înversunare sãlbaticã, pânã ce rusii, covârsiti de asaltul viguros si continuu al cavaleriei bizantine
se risipesc, mãcelãriti în gloate, cãutându-si scãparea în cetate. Biruinta rãmase si acum de partea
lui Tzimiskes.
A doua zi, împãratul se întãri în lagãr aproape de cetate, asteptând sosirea flotei, care încã nu se
vestise, pentru a tãia retragerea rusilor. Sviatoslav încearcã o iesire, dar e respins în chip sângeros,
în ziua urmãtoare, flota îsi face aparitia si atunci Dorystolon e blocat complet. O iesire se încearcã
iarãsi, în seara de 26 aprilie, dar si aceasta e nefericitã pentru rusi, vestitul Sphengel îsi pierde
viata în încãierare, în sfârsit, con-vingându-se de tãria cetãtii, Tzimiskes hotãrãste sã o sileascã a
se preda prin foame. Asediul se strânge puternic, toate cãile ce duceau la oras sunt ocupate de
trupe si orice posibilitate de aprovizionare e suprimatã, înfometati, rusii încearcã de mai multe ori
iesiri violente, dar sunt întotdeauna respinsi cu multã vãrsare de sânge, dupã lupte înversunate.
Descurajati, redusi la cea mai mare foamete, închisi din toate pãrtile, rusii tin, la 21 iulie, un
consiliu. Sviatoslav trezeste, prin cuvintele sale înflãcãrate, energia soldatilor. Toti se hotãrãsc,
într-o supremã sfortare, sã biruie ori sã moarã. A doua zi, spre searã, toti câti puteau tine în mâini
o armã ies din Dorystolon, în masã, la atac. Lupta fu cea mai crâncenã din toate. Anemas, fiul
emirului cretan adus la Constantinopol dupã cucerirea Cretei, pieri în aceastã sângeroasã
încãierare,
475
NICOLAE BANESCU
dupã ce-1 uimise pe dusman prin vitejia sa. Multã vreme lupta rãmase nehotãrâtã. O furtunã
violentã, însotitã de ploaie, îi izbeste pe rusi în fatã. Bizantinii se aruncã din nou cu mare furie
asupra lor, înflãcãrati de vedenia Sfântului Theodor Stratelates, care lupta în fruntea lor. Rândurile
dusmane se frâng de astãdatã cu totul, rusii sunt mãcelãriti pânã la ziduri. Astfel se sfârsi aceastã
mare si sângeroasã luptã sub zidurile Si-listrei. Sviatoslav întelese în sfârsit cã toate silintele sale
erau zadarnice si cã nu-i rãmâneau decât sã trateze cu acest dusman superior. El trimise, în ziua
ele 25 iulie, soli la Tzimiskes pentru pace. Se îndatora a pãrãsi cetatea, a evacua Bulgaria, sã i se
garanteze numai întoarcerea si sã i se dea grâu, dorind a fi socotit, ca si mai înainte, printre
„prietenii" imperiului, împãratul primeste aceaste propuneri si fiecare om al trupei ce mai
rãmãsese lui Sviatoslav urma a primi câte douã medimne de grâu.
înainte de a pleca, Sviatoslav ceru o întrevedere împãratului. Acesta se coborî atunci cãlare, la
tãrmul Dunãrii, în armura sa auritã si înconjurat de multime de cãlãreti strãlucitori, învinsul trecu
Dunãrea într-o barcã din acele monoxyla cu care-si adusese armata, vâslind laolaltã cu ceilalti. Se
apropie de tãrm si schimbã câteva cuvinte cu Tzimiskes. Leo Diaconus, care ne-a pãstrat aceastã
relatie, ne schiteazã portretul interesant al eroului care disputase cu atâta îndãrãtnicie bizantinilor
stãpânirea Balcanilor. Era potrivit de talie, bine fãcut, cu umerii largi; avea sprâncenele dese,
ochii albastri, barba rarã, mustãtile groase si lungi, capul ras, numai la tâmple atârnându-i câte o
suvitã, semnul nobletei. De o înfãtisare cruntã si sãlbaticã -crKt>$pco7t:6<; 5e Tig KCCI i3t|
picb§r|c; âSeiKVDTO - el purta
476
într-o ureche un cercel împodobit cu douã mãrgãritare, despãrtite printr-un rubin. Vesmântul sãu
alb nu se deosebea de al însotitorilor sãi decât prin curãtenia lui125.
Dorystolon fu apoi evacuat. Sviatoslav îi eliberã pe prizonierii greci, primi câte 2 meciimne de
grâu de fiecare luptãtor si luã drumul, pe Dunãre, în bãrcile sale, cãtre patrie. O nouã încercare îl
astepta pânã acasã. Pecenegii, informati de marele sãu dezastru si de micul numãr al trupelor cu
care se întorcea, îi atineau calea. Sviatoslav ceruse interventia împãratului pentru a-si asigura
întoarcerea prin locurile acestor primej-diosi nomazi. Dar interventia aceasta rãmase fãrã rezultat.
Ajunsi la gurile Niprului, rusii furã nevoiti sã se întãreascã în lagãr, în jos de cataractele marelui
fluviu si sã ierneze acolo, în asteptarea ajutorului de la Kiev, care sã-i asigure drumul. Dar
ajutorul nu sosi si în primãvarã Sviatoslav se hotãrî a-si deschide drum printre vrãjmasi, ca sã se
întoarcã la Kiev. La cataracte îl pândeau pecenegii; acestia îi nimicesc pe rusi, împreunã cu ei
cade si Sviatoslav. Pecenegii fac din tigva lui o cupã, din care beau™.
Astfel sfârsi viteazul sef al rusilor, care visase o clipã a se aseza în scaunul mândrilor basileis de
la Constantinopol.
Tzimiskes restaureazã cetãtile de pe malul drept al Dunãrii, lasã într-însele garnizoane puternice,
pune un strateg la Dorostolon (=Dorystoîon) si se grãbeste a se întoarce în Capitala sa. Bulgaria
danubianã fu efectiv anexatã la imperiu. Boris va fi transportat la Constantinopol, unde va intra în
ierarhia demnitarilor bizantini cu rangul de magistros. Patriarhatul bulgar
25 Leo Diaconus, cartea IX, cap. 11. ••• ••'<
477
NICOLAE BANESCU
de la Dorystolon fu desfiintat, patriarhul Damian depus. Episcopiile vechii monarhii a lui Simeon
furã supuse direct patriarhului ecumenic de la Constantino-pol. în amintirea interventiei minunate
a Sfântului Theodor, Dorystolon primi de la Tzimiskes numele de Theodoropolis, devenind o
metropolã bizantinã1-6.
Pentru a-si asigura ocupatia provinciilor recucerite, Tzimiskes strãmutã aici, dupã un vechi obicei
practicat în Bizant, pe Paulicieni, vestitii eretici ai Asiei, în Thracia, în tinutul Philippopolis, la
picioarele Balcanilor. Erezia lor se dezvoltã aici repede, si ei furã pentru imperiu paznicii
frontierei de nord.
împãratul intrã apoi în Constantinopol, pe Poarta de Aur, în triumf, primit, afarã de ziduri, de
toatã populatia, în frunte cu clerul, Senatul si Curtea, care-i oferirã coroana si sceptrul de aur
împodobite cu pietre pretioase.
f 2. Evenimentele din Italia. Pacea cu Otto I
Am vãzut luptele purtate de Otto I cu bizantinii din sudul Italiei. Pandulf Cap de Fier, viteazul
print de Ca-pua cãzuse, sub zidurile cetãtii Bovino, în mâinile bizantinilor si fusese trimis la
Constantinopol. Moartea neprevãzutã a lui Nikephoros Phokas stârni din nou atacurile lui Otto,
care afla acum momentul prielnic de a da ultima loviturã puterii bizantine din Italia. El pãtrunde
din nou cu ostile în Italia meridionalã, pusti-ind tinuturile.
126 Ibidem, cartea IX, cap. 12. 478
Tzimiskes avea prea mult de lucru în Orient, pentru a-si consolida tronul, spre a putea interveni în
chip serios si în Apus. Rupând cu politica înaintasului sãu, el se arãtã prim urmare aplecat a trata
cu împãratul germanic. Pandulf, eliberat din captivitate, fu însãrcinat cu tratativele întelegerii pe
lângã suveranul sãu. Dolger pune în vara anului 970 aceastã ambasadã, înregistreazã anume
ordinul împãratului cãtre strategul de Bari, Abdila, de a-1 conduce pe Pandulf cu gardã de onoare
la Otto I pentru tratative: evacuarea de cãtre Germania a Italiei sudice, si cãsãtoria lui Otto II cu
Theophano. Noul împãrat era gata sã satisfacã cererea colegului sãu din Apus în privinta legãturii
matrimoniale pe care acesta o dorise si cerea numai ca germanii sã evacueze posesiunile bizantine
din Italia.
Otto primi cu bucurie aceste propuneri. El trimise la rândul sãu o ambasadã la Constantinopol
care, condusã de Arhiepiscopul Coloniei, Gero, fu primitã cu multã cinste la Curtea bizantinã, de
unde o aduse pe fiica lui Romanos II, Theophano, sora minorilor „basi-leis", ca logodnicã a lui
Otto II. Astfel, puternicul împãrat din Apus îsi atingea scopurile pentru care atâta vreme se
luptase. El nu mai ridicã acum chestiunea posesiunilor bizantine din Italia sudicã, pe care mai
înainte le cerea drept zestre a porphyrogennetei. La 14 aprilie 972, cãsãtoria lui Otto al II-lea cu
Theophano se celebrã în biserica Sfântului Petru din Roma cu mare solemnitate. Mostenitorul
german îi constituia, printr-un act ce ni s-a pãstrat, o dotã compusã din întinse domenii în Italia si
dincolo de Alpi127.
"^ K. Uhlirz, Uber die Herkunft der Theophano, Gemahlin Kai-sers Otto II., BZ, 4 (1895), p. 467-
477.
479
NICOLAE BANESCU
în noaptea de 6 spre 7 mai 973, marele împãrat, care asigurase imperiului germanic suprematia în
Occident, se stinse din viatã. Fiul sãu îi urmã la domnie,-astfel Theophano ajunse împãrãteasa
Apusului, exercitând o mare influentã asupra sotului sãu si ridicând proteste prin viata de lux ce o
introduse la Curte.
3. Evenimentele din Asia. Luptele cu arabii
Scãpat acum de primejdia rusilor, de aceea a bulgarilor, al cãror stat îl desfiintase dupã zdrobirea
lui Svia-toslav, netulburat apoi în posesiunile sale din Italia, în urma relatiilor de înrudire stabilite
cu Imperiul din Apus, Tzimiskes putea sã-si îndrepte toatã atentia în Asia, unde arabii se miscau
iarãsi, amenintând cuceririle bizantine din urma uriaselor rãzboaie ale lui Nike-phoros.
Cãderea celor douã cetãti de frunte ale Siriei, Alep si Antiochia, trezise întreaga lume arabã, care
se ridica pentru a rãzbuna aceastã umilintã, încã din 970 arabii atacaserã în Siria si asediaserã
Antiochia. Tzimiskes îl trimise în ajutor pe strategul Mesopotamiei, patriciul
Combate cu succes teza sustinutã de I. Moltmann în Disertatia sa, tipãritã la 1878, cã Theophano
nu era o printesã din casa macedoneanã, ci o fatã din familie aristocraticã înruditã cu Tzimiskes.
A fost, crede autorul, o fiicã a lui Romanos II, desi izvoarele bizantine nu o mentioneazã, lucru ce
se explicã prin aceea cã în genere fetele sunt trecute cu vederea (numai în legãturã cu vreun mare
eveniment se citeazã pe nume). Argumentele sunt solide, scoase din izvoarele bizantine si
occidentale. P.E. Schramm, în „Historische Zeitschrift", 1924, p. 424 si urm., reia aceastã
chestiune, cãutând a contesta din nou calitatea de fiicã a lui Romanos a logodnicei lui Otto II,
care ar fi fost o rudã a lui Tzimiskes.
480 ''
Nikolaos, care-i sileste pe dusmani a se retrage. Bizantinii iau apoi îndatã ofensiva în regiunea
Eufratului128.
în 973, Al-Moizz de la Kairuan, însotit de o mare armatã, luând cu el comorile sale si sicriele
familiei, porni cãtre Egipt, în iunie 973 îsi fãcea intrarea în noul Cairo. Astfel se stabili în Egipt
puterea Fatimiti-lor, care avea sã dureze douã secole129.
în 973, armatele bizantine, sub conducerea marelui domestikos Mleh, întreprind o nouã campanie
pe Eufrat. Ele pustiesc cumplit Nisibe, tinuturile vecine, cuceresc Melitene si asediazã apoi
Amida. Dar aici armatele lui Mleh sunt zdrobite de arabi, el însusi e dus prizonier la Bagdad,
unde peste putin timp moare.
Catastrofa aceasta hotãrãste expeditia din 974, condusã de Tzimiskes. Fatimitii se stabiliserã la
Damasc. Califatul de Bagdad era sfâsiat de revolutii si arabii egipteni puteau sã ridice acum, la
hotarele imperiului, o putere primejdioasã pentru acesta.
în primãvara anului 974, Tzimiskes porni în expeditie, îndreptândii-se cãtre Mesopotamia. tinta sa
era Califatul de Bagdad, slãbit mult în timpul din urmã prin nenumãratele rãzboaie civile ce le
avusese de purtat, împãratul pãtrunde mai întâi în Armenia, sfâsiatã de luptele între douã partide,
încercând a o
128 S-a constatat în timpul din urmã" cã în 972-973 Tzimiskes a condus personal aceastã
expeditie si s-a întors din Asia în Con-stantinopol cu o bogatã pradã. (Dolger, art. cit. în BZ 32
(1932), p. 285).
129 V. Ch. Diehl., G. Marcais, Histoire du Moyen Age, t. III, Le monde oriental (în coli. „Hist.
generale", publ. de G. Glotz), Paris, 1936, p. 434-435.
481
NICOLAE BANESCU
pacifica. Asot III, Regele Regilor, sub care puterea Armeniei ajunse la cele mai înalte culmi,
tratase cu împãratul încã din toamna anului 972 si se învoise a-i procura provizii si a-i da un corp
auxiliar de trupe alese130.
Tzimiskes nãvãli în Mesopotamia. Arabii, îngroziti de aceastã mare armatã, se închiserã în
cetãtile lor tari. Bizantinii nimicesc, dupã obicei, întinsele tinuturi fertile, prefãcându-le în pustiu.
Amida, admirabil întãritã, pe Tigru, cade în mâinile lor, rãzbunându-se astfel dezastrul lui Mleh;
dupã aceea Martyropolis si Nisibe, care fusese golitã de locuitorii speriati de soarta ce-i astepta.
Emirul se îndatora a plãti tribut.
în fata apropierii armatei bizantine, la Bagdad izbucni acum o revolutie care-1 sili pe incapabilul
calif Mothi sã abdice în favoarea fiului sãu. Tzimiskes pãtrunse adânc în Mesopotamia, cu gândul
de a da o loviturã definitivã Califatului ce se zbãtea în anarhie. Dar lipsa de provizii, seceta mare
ce bântuia în locurile acelea, îl silirã a-si pãrãsi acest gând, si el se întoarse cãtre miazãnoapte.
Trupele rãmaserã în cantonamentele din Tarsos si Antiochia, iar împãratul, încãrcat cu o pradã
enormã, se întoarse, în vara acestui an, triumfal, în Constantinopol.
îndatã dupã întoarcerea sa în Capitalã, Tzimiskes îl depuse pe patriarhul Basilios, cãlugãrul auster
pe care el însusi îl înãltase în fruntea Bisericii. Cronicile nu ne deslusesc bine cauza acestui
conflict. Se pare însã cã ea trebuie cãutatã în relatiile acum ostile ale papalitãtii fatã de Bizant.
Bonifaciu VII (974) fusese alungat din Scaunul Romei, sub influenta partidului german. Boni-
Fr. Dolger, Regesten, nr. 746, pag. 95.
482
faciu se refugie atunci la Constantinopol si Tzimiskes vru sã ia atitudine împotriva noului pontif,
dar întâmpinã rezistentã din partea patriarhului, obisnuit a pãstra, ca si înaintasul sãu, supunerea
fatã de papã. împãratul aflã cu usurintã oameni care sã ridice plângeri împotriva smeritului ierarh
si acesta fu atunci înlãturat de la patriarhat. Tzimiskes avu meritul de a-1 înlocui prin Antonios
din Studios, un cãlugãr vestit prin virtutile sale.
în primãvara anului 975, împãratul îsi reia campania împotriva arabilor. Aceastã a treia expeditie
are acum ca obiectiv Siria. Din partea Mesopotamiei nu mai ameninta nici o primejdie: puterea
abbasizilor se sfãrâmase în mijlocul unei mari anarhii ce urmase abdicãrii lui Mothi. Arabii
Egiptului se întinseserã însã în posesiunile avute de Icsiditi în Siria meridionalã. Ei stãpâneau prin
urmare orasele Feniciei si Palestinei, tinzând a pune mâna si pe Siria de Miazãnoapte si a arunca
dincolo de Taurus garnizoanele bizantine instalate în aceste pãrti de biruintele lui Nikephoros
Phokas. împotriva lor se îndreaptã de astãdatã Tzimiskes, care, la rândul sãu, vroia sã elibereze
Sfântul Mormânt, sã smulgã din mâinile necredinciosilor Palestina si Fenicia, restaurând astfel
vechile hotare ale imperiului în aceastã regiune.
stirile bizantine sunt cu totul laconice în privinta acestei a treia expeditii a lui Tzimiskes. Din
fericire, ni s-a pãstrat în Cronica lui Matei din Edessa, scrisã în limba armeanã (începutul
secolului XII), o scrisoare trimisã de Tzimiskes lui Asot III, marele suveran Ba-gratid al
Armeniei, si aceastã scrisoare e un adevãrat buletin al campaniei din 975; împãratul tine sã-1
infor-
483
NICO1AE BANESCU
meze pe prietenul sãu crestin despre biruintele strãlucite asupra dusmanului comun si expune, pe
larg, toate fazele campaniei sale fericite.
El pornise, în aprilie acest an, din Antiochia, supunând rând pe rând Apamea, Emesa, Heliopolis,
Damasc, Ramleh, Ierusalim, Tiberias, Berytos, Caesarea, Sidon si toate orasele tãrmului Feniciei
si Palestinei. Tripolis singurã rezistã, prin fortificatiile ei tari, dar tinutul din jur fu pustiit cu totul.
Toatã Fenicia, Palestina, Siria furã aduse astfel în stãpânirea imperiului. Relicve pretioase cãzurã
acum în mâinile bizantinilor: chipul Mântuitorului Fãcãtor de Minuni, sandalele purtate de el,
capul Sfântului loan Botezãtorul. Lãsând guvernatori si garnizoane în toate orasele cucerite,
Tzimiskes se întoarce apoi, prin Cilicia, spre Constan-tinopol. în drum, oprindu-se la Atroa, pe
marginea lacului Ascania, pe domeniile unuia dintre marii demnitari bizantini, el se îmbolnãveste
de o boalã ciudatã, care mistuie în câteva luni energia trupului sãu de atlet. Cronicarii au vãzut în
aceastã moarte rapidã a eroului mâna criminalã a lui Basilios, atotputernicul paraki-momenos. Ei
povestesc anume cã, pe când împãratul se întorcea din Siria, trecu prin întinse domenii la
picioarele muntelui Taurus, de o parte si de alta si fu uimit de bogãtia acestor lacuri fertile,
întrebând ale cui sunt aceste domenii, i se rãspunse cã toate sunt ale lui Basilios. împãratul,
auzind repetându-i-se necontenit acest nume, se umplu de indignare si nu se putu înfrâna sã si-o
exprime, vãzând cã aceste pãmânturi admirabile, pentru care se vãrsase atâta sânge si pentru care
împãratii s-au ostenit în lungi si grele campanii au ajuns în posesiunea unui eunuc. Basilios ar fi
fost
484
înstiintat despre aceste cuvinte si, asteptându-se la o îndepãrtare din functie si confiscare a
bunurilor, luã mãsuri împotriva lui Tzimiskes. Acesta ar fi fost otrãvit de un eunuc la masa
patriciului Romanos, de la Atroa, unde împãratul fusese gãzduit. Eunucul, cumpãrat de Basilios,
ar fi turnat în paharul lui Tzimiskes una dintre acele otrãvuri lente care mistuie cu încetul puterea
trupului131.
Simtindu-se rãu, împãratul îsi grãbeste întoarcerea la Constantinopol, unde, dupã o zãcere scurtã,
muri la 10 ianuarie 976, în vârstã de 51 de ani.
Cedrenus, ed. Bonn, p. 415
D.
BASILIOSII „BULGAROCTONUL " (11 IANUARIE 976-15 DECEMBRIE 1025)
1. începuturile domniei sale. Revolta lui Bardas Sklerosm
Dupã moartea lui loan Tzimiskes, puterea trecu în mâinile celor doi porphyrogeneti, Basilios //si
Constantin, urmasii legitimi ai strãlucitei case macedonene. Ei erau acum destul de mari pentru a
nu mai putea fi vorba de o nouã regentã. Basilios avea 17-18 ani, iar fratele sãu era cu vreo trei
ani mai tânãr. De fapt, Basilios, deosebit de bine înzestrat, conduse singur imperiul; fratele sãu,
aplecat spre plãceri, stãtu alãturi de dânsul, în umbrã, mentionat numai, dupã vechiul obicei, în
actele publice. Psellos îl caracterizeazã astfel: „se arãta întotdeauna treaz si gânditor si plin de
grijã", pe când Constantin le pãrea tuturor „dezmãtat, ducând o viatã trândavã, ahtiat dupã
plãceri". Numai dupã moartea lui Basilios (1025) el rãmase singurul împãrat si avu, timp de trei
ani, o domnie stearsã, dovedindu-si nestatornicia fatã de marele si gloriosul sãu frate.
Basilios II, numit si cel Tânãr, spre a se deosebi de cel dintâi, întemeietorul dinastiei macedonene,
condu-
132 Pentru începuturile acestei domnii, vezi lucrarea lui G. Schlumberger, L'epopee byzantine ã
la fin du V-e siecle (Jean Tzimisces, Les jeunes annees de Basile II, le tueur de Bulgares (969-
989), Paris, 1896), cap. VI si urm. •.•.
486
se o jumãtate de veac imperiul, având una dintre cele mai lungi domnii.
Când moartea îl rãpi fulgerãtor pe Tzimiskes, care cârmuise sase ani în numele lor, cei doi
basileis, tinuti pânã acum departe de treburile publice, erau cu totul nepregãtiti pentru greaua
sarcinã la care erau chemati. Doi oameni erau atunci cei mai de vazã în imperiu: unul era mare
ministru, vestitul parakimomenos Basi-lios, fiul bastard al lui Lekapenos, eunucul energic care
jucase rolul principal sub patru împãrati, atotputernic pânã în cele din urmã zile ale lui
Tzimiskes133; altul, mare cãpitan, Bardas Skleros, care se acoperise de glorie pe câmpurile de
bãtaie, luptând alãturi de Tzimiskes în Europa, împotriva bulgarilor, iar în Asia, împotriva
arabilor. La moartea lui Tzimiskes, el se afla în fruntea armatelor din Asia, domestikos al
schelelor Orientului. Eunucul era, cum zice Psellos, din familia imperialã; el avea o mare
afectiune pentru Basilios -si deci nu e de mirare cã acesta îsi întoarse privirile cãtre dânsul.
Fiecare dintre acesti doi oameni, bucurându-se de o mare consideratie în imperiu, aspira sã-1
înlocuiascã pe ilustrul dispãrut în rolul de tutore, de prim sfãtuitor al tinerilor basileis. Dupã
mãrturisirea lui Psellos, Basilios însusi simtea nevoia de a avea pe lângã dânsul un asemenea
consilier, pentru a se initia în complicata si greaua sarcinã ce si-o lua acum asuprã-si. Eunucul era
mai aproape de dânsul, Skleros aflându-se la trupele
133 Cea mai mare personalitate a imperiului, Lieyiotov a^ (Psellos) prin înãltimea cugetãrii si
prin prestanta lui fizicã si frumusetea sa vrednicã de un rege.
487
NICOLAE BANESCU
sale din Asia. El fu, prin urmare, din acel moment, adevãratul sef absolut al puterii.
Primul sãu act, în aceastã nouã domnie, fu dictat de consideratii politice. Tbeopbano, mama
împãratilor, fu rechematã din exil. Ea nu mai putu juca însã niciodatã un rol de cãpetenie în
imperiu. Pânã Ia sfârsitul vietii sale, o tãcere adâncã se lasã în jurul acestui nume, care fãcuse mai
înainte atâta zgomot [31]. Al doilea act al eunucului fu îndreptat împotriva lui Bardas Skleros,
care, sprijinit de trupele în fruntea cãrora se afla, putea oricând sã încerce o loviturã. El se grãbi,
prin urmare, sã-i ia comanda însemnatã pe care o avea, trimitându-1 la marginea imperiului, ca
duce al themei Mesopotamiei. Comanda supremã a fortelor Asiei fu încredintatã cunoscutului
stratopedarch si patriciu Petru Phokas.
Bardas Skleros nu era omul care sã îndure aceastã umilintã. El se duse în noua sa „themã" si,
foarte popular printre trupele Asiei, se hotãrî a se folosi de aceastã popularitate pentru a pune
mâna pe putere si a-1 înlãtura astfel pe nesuferitul parakimomenos. Un crâncen rãzboi civil se
dezlãntui atunci, însângerând Asia timp de patru ani. Skleros se proclamã, în mijlocul trupelor
sale, basileus, strânse în jurul sãu o armatã puternicã de nemultumiti, mari proprietari, prieteni ai
sãi, aventurieri în cãutarea norocului, sefi arabi venind sub steagurile sale. Pentru a-si procura
banii de care avea nevoie, puse mâna pe oamenii fiscului, confiscându-le impozitele strânse si îi
puse la contributie pe cei avuti. La Malatya (Melitene), pe care o ocupã prin surprindere, puse
mâna pe casa de bani a guvernatorului, în fruntea unei armate mari, el porni,
488
Bf • ""**
în vara anului 976, cãtre Caesarea Cappadociei. Patriciul Petru Phokas fu trimis împotrivã-i;
ducele Antio-chiei, Mihail Burtzes, primise ordinul sã-si uneascã trupele cu dânsul.
înainte de a încerca puterea armelor împotriva rãzvrãtitului, eunucul Basilios cãutã a-1 convinge
sã renunte la întreprinderea sa. Mitropolitul de Nicome-dia, Stephanos, e însãrcinat pe lângã el cu
aceastã delicatã misiune. Ea fu zãdãrnicitã. Cele douã ostiri se ciocnirã la Lycandos (Lapora).
Armatele imperiului furã zdrobite. Burtzes trecu atunci de partea lui Skle-ros. O multime dintre
puternicii stãpâni de domenii din Cappadocia mãrirã contingentele revoltatului. Flota din Attalia,
în Pamphylia, aceea a „themei" Kibyrra-iotes trecurã de asemenea de partea sa. Tzatnandos,
vestita fortãreatã care deschidea drumul cãtre Caesarea, îsi deschise portile înaintea lui Skleros.
în fata primejdiei ce se apropia, Curtea îl trimise cu noi forte împotriva rãzvrãtitului pe
protovestiarul Leon, investit cu puteri dictatoriale, asociindu-i-1 pe patriciul loan. In primãvara
anului 977, ei se aflau la Kotyaion, în Phrygia. Skleros, dupã ce intrase în Caesarea, o apucase pe
calea cea mare care ducea la Constantinopol si se afla acum în mijlocul Phiygiei. Protovestiarul
Leon se strecurã în grabã cu trupele sale în spatele lui Skleros, îndreptându-se cãtre Caesarea,
pentru a-i tãia retragerea si a pune în acelasi timp mâna pe proviziile dusmanului, încercând a
provoca o contrarevolutie cu ajutorul celor credinciosi împãratilor. Skleros desface din armata sa
un detasament, sub comanda lui Burtzes, aruncându-1 pe urmele lui Leon. La Oxylithos, Burtzes
e biruit însã cu
489
greu de imperiali, pierzându-si o bunã parte din trupe. Bardas Skleros porneste atunci el însusi în
mars fortat împotriva armatelor imperiului. O luptã înversunatã se dãdu la Rhageas, unde Skleros
repurta o mare biruintã. Leon, patriciul loan, o multime de ofiteri distinsi ai armatei imperiale
cãzurã pe câmpul de luptã.
Drumul Constantinopolului rãmânea astfel deschis, în acest timp, flota lui Skleros, comandatã de
Michail Curtikios, blocase Hellespontul, împiedicând aprovizionarea Capitalei. Skleros ajunse, în
sfârsit, sub zidurile Niceei. Ea fu apãratã cu deosebitã energie de patriciul Manuel Erotikos, din
vestita familie a Comne-nilor. Toate asalturile lui Bardas Skleros se frâng de rezistenta eroicã a
adversarului sãu. El blocheazã atunci cetatea si numai foamea îl sili pe viteazul apãrãtor sã o
predea, sub conditia de a se retrage, cu toate trupele sale, unde va voi (978)134.
Cucerirea Niceei era o izbândã dintre cele mai mari. De acum, pânã la Constantinopol nu mai era
nici o piedicã. Dar în vreme ce puternica cetate cãdea în mâinile revoltatului, flota sa era distrusã
în apele Hellespontului de amiralul imperiului, Theodor Ka-rantenos, iar Capitala dobândea prin
aceasta iarãsi posibilitatea de a se aproviziona.
Se întelege usor ce impresie a putut face în Constantinopol apropierea trupelor biruitoare.
Energicul eunuc nu-si pierdu însã cumpãtul nici în aceastã situatie gravã, înãbusindu-si propriile
sentimente, el întelese cã în imperiu nu era decât un om care se putea
"" Cedrenus, II, p. 428., ed. Bonn. 490
opune cu succes lui Bardas Skleros: acesta era Bardas Phokas, rãzvrãtitul de la începutul domniei
lui Tzimis-kes, care, exilat în insula Chios, îsi ducea acolo obscura existentã de cãlugãr. El îl
scoase din insula în care vegeta, îi dãdu rangul de magistros si comanda supremã a fortelor
Orientului (domestikos al schole-lor)135 pentru a-1 înfrunta pe vechiul sãu rival, acela care, cu
sapte ani mai înainte, îi zdrobise visurile de înãltare. Phokas era, dupã mãrturisirea lui Psellos,
superior lui Skleros prin experienta si geniul sãu militar, prin puterea lui fizicã: cine primea de la
dânsul o ranã era sigur o ranã de moarte; un strigãt al sãu, chiar de departe, tulbura întreaga
armatã. El era însã, prin aceste însusiri si prin familia imperialã, mai primejdios decât Skleros. De
aceea i se iau cele mai strasnice jurãminte cã nu va încerca rebeliunea si e trimis la trupele sale în
Asia1321.
Noul domestikos izbuti sã se strecoare prin tinuturile ocupate de trupele revoltate si ajunse, în
ascuns, la Caesarea, unde Eustathios Maleinos îsi adunase resturile armatei sfãrâmate si unde se
afla si faimosul Burtzes, care trecuse de partea imperialilor. Phokas îi însufleti pe soldatii
descurajati, reorganiza armata, recrutã din toate pãrtile trupe proaspete, întemein-du-se pe
influenta familiei sale, atât de popularã în Cappadocia.
Informat de cele ce se petreceau în interior, amenintat a fi atacat din douã pãrti, Skleros se vãzu
silit a porni de pe marginea Bosforului pentru a-1 rãpune pe
135 N. Adontz, Tomik le moine, Byzantion, XIII (1938), p. 143-164. Face corecturi în cronologia
confuzã a lui Kectrenos. . , .,,
491
NICOLAE BANESCU
adversarul sãu. Cei doi generali, cei mai mari cãpitani ai vremii, se întâlnirã în Câmpia Pancalîa,
la rãsãrit de Amorion, aproape de Chalys.
Raportul lui Cedrenus asupra operatiunilor militare ale lui Bardas Phokas contra rebelului B.
Skleros e îndoielnic136. El face confuzii, vorbeste de douã bãtãlii: prima la Amorium, a doua la
Pankaleia, dar cea din urmã e tot una cu cea dintâi, unde Bardas luptã cu Constantin Gabras,
general al lui Skleros. La Pankalia lupta se dã între Skleros si Phokas: douã versiuni ale aceluiasi
subiect. Ultima bãtãlie, decisivã, la care au luat parte trupele lui David curopalatul s-a dat la
Basilica Therma, pe 24 martie 979.
David a intervenit la cererea lui Bardas Phokas, dupã Cedrenus. Cronica georgianã pretinde cã
împãratul Basilios a fãcut apel la David. Izvorul ei a fost Viata Sf. loan si Euthymios^7. Aici se
povesteste despre interventia împãratilor Basilios si Constantin, a împãrãtesei-mamã, prin
mijlocirea lui loan si Tornik, pe ca-re-i cheamã din Athos. Datele Vietii sunt însã încurcate, dupã
cum aratã Adontz.
Cedarea de cãtre David a statelor sale a avut loc numai dupã expeditia trimisã de Basilios contra
lui (990-991), din cauzã cã sustinuse rãscoala lui Bardas Phokas împotriva împãratului, în 987-
989. Bardas piere la 13 aprilie 989 si Basilios se rãzbunã, trimitând contra lui David o expeditie.
Acesta, înfricosat, face pace si, bãtrân cum era, promite dupã moartea sa statele sale lui Basilios.
împãratul îi conferi demnitatea de curopalat si-1 onorã cu vesminte împodobite cu ornamente
pretioase. Documentul georgian raporteazã fals aceastã concesiune la anul 979, în legãturã cu
serviciile fãcute de Tornik.
Discutia e importantã, evidentiind cã:
1) Bãtãlia de la Pankaleia este acelasi lucru cu cea din Amorium;
2) Interventia georgienilor la Basilica Therma (979);
3) David curopalatul îsi cedeazã statele sale în 991.
136 N. Adontz, op. cit., Byzantion, XIII (1938), p. 143-164. ir Vezi trad. lat. a lui P. Peeters, An.
Boli., t. 36-37.
492
pp»"" "*""*
Ciocnirea fu crâncenã. Phokas fu biruit (iunie 978). Fiind el însusi rãnit, abia putu scãpa din
învãlmãsealã. El îsi conduse însã trupele în retragere, dincolo de Sangarios.
Phokas nu-si pierdu totusi curajul. Se retrase în pãrtile Caucazului, pentru a obtine ajutoare de la
puternicul curopalates David al Iberici. Tornikios, general de origine armeanã, care se retrãsese
cãlugãr în la-vra Sf. Athanasie la Athos, e scos din retragerea sa si trimis în Iberia, dupã ajutor.
Theophano si Basilios pa-rakoimomenos se gândirã cã doar David curopalatul din Iberia i-ar
putea ajuta. Tornikios e trimis cu scrisori. El comandã corpul de cavalerie de 10.000 de georgieni
oferiti de curopalatul David1'31 si contribui la succesul campaniei138.
Cu acest ajutor139 si cu trupele sale refãcute, Bardas Phokas se întoarce, în primãvara anului 979,
cãtre Apus. A doua mare luptã se dãdu la Basilika Therma,
138 V. Paulus Peeters, Un colophon georgien de Thomik le moine, An. Boli., t. 50 (1932), p. 358-
371.
139 Paulus Peeters, Vie des SS.Jean et Euthyme, An. Boli., 36-37 (1917-1919), Thornicius, ad
Lauram magni Athanasii pervenit (p. 19). Fatã de rebeliunea lui Skleros, reges autem cum regina
(ma-tre), intra urbem condusi in summo discrimine et angustia er-ant. Dum igitur in ista sunt
condicione, ita secum cogitarunt: „Praeter Davidem curopalatem, neminem habemus vis nobis
opemferat"(p. 20).
Dar fiindcã Skleros pãzea toate drumurile, nu se putea trimite sol. Atunci se gândesc la Tornikios
si trimit la dânsul un ceiJoco'-Tosopoc, cu scrisori si-1 cheamã la Constantinopol, rugându-1 a
merge la David cu scrisorile lor pentru ajutor.
493
thema Charsianos (24 martie), o luptã decisivã1341 în acest crunt rãzboi civil140.
Trupele lui Phokas începuserã a da înapoi si acesta, în disperare de cauzã, se aruncã în galopul
calului asupra lui Skleros, care, la rândul sãu, observând miscarea, porni împotrivã. O clipã,
bãtãlia se opreste în fata acestei lupte homerice. Skleros, cu o loviturã de sabie, taie urechea
dreaptã si frâul calului lui Bar-das; acesta îl izbeste în cap cu o strasnicã loviturã, cu mãnunchiul
sãu de arme grele si Skleros se rostogoleste în nesimtire de pe cal. Crezându-1 mort, ai sãi îsi
pierd curajul. Cavalerii georgieni îi fugãresc aprig, armata rebelului fiind în cea mai mare parte
decimatã141.
Venindu-si în fire, dupã ce fusese ridicat de ai sãi, Bardas Skleros îsi cautã scãparea, însotit de ai
sãi si de vreo 300 de cãlãreti, dincolo de Eufrat, în Martyropo-lis, cetate acum arabã. Cu prada
luatã de la dânsul, Tornikios, covârsit cu liberalitãti de basileus, construi vestita mãnãstire Iviron,
de la Athos142.
140 V. N. Adontz, Tornik le moine, Byzantion, XIII (1938), p. 143-164.
141 Vezi detaliile luptei homerice la Cedrenus II, p. 431-432, care o situeazã la Pancalia
(confuzie).
142 Paulus Peeters, Un colophon Georgien de Thornik le moine, An. Boli, L (1932), p. 358-371.
loan Tornikios, învingãtorul lui Bardas Skleros la 979. Un memorial al acestui personaj se citeste
pe o foaie de pergament ce face parte din ms. grec nr. 62 al Bibi. Sinodale din Moscova, scris pe
douã coloane. loan Thornik, donatorului manuscrisului la mãnãstirea Iberilor din Athos, unde a
petrecut el, în calitate de cãlugãr.
Memorialul lui Thornik dintr-un alt manuscris, Codex nr. 9 de la Iviron, cuprinde date si mai
pretioase, în ora criticã a revoltei
494
Bardas Skleros e internat de Califul arab la Bagdad, unde e tinut în captivitate îndelungatã, pânã
în decembrie 986143. Partizanii sãi se supun, obtinând amnistia împãratului si astfel se sfârseste
cumplitul rãzboi civil care amenintase atât de mult tronul tinerilor împãrati ai dinastiei
macedonene. Bardas Phokas îsi sãrbãtori triumful în Constantinopol, rãsplãtit de împãrat, care-1
confirmã în marea sa comandã de domestikos al schelelor Orientului.
în legãturã cu miscarea lui Skleros se aflã, poate, si demisia patriarhului Antonios Studitul,
petrecutã în 980, prin urmare îndatã dupã înãbusirea acestei miscãri, pe care el o va fi ajutat.
Locul sãu este luat, abia în 984, de Nicolaos Chrysoberges.
2. Evenimentele din Italia.
Luptele cu arabii sicilieni si Otto al II-lea
împrejurãrile grele în care se zbãtea imperiul în timpul revoltei lui Skleros încurajarã incursiunile
ara-
lui Bardas Skleros (977-978), fostul strateg bizantin, devenit cãlugãr în Lavra Sf. Athanasie, la
rugãmintile regentei Theopha-no, iese din retragerea sa, si obtinând de la curopalatul David din
Iberia un ajutor militar, a cãrui comandã o ia, 10.000 de cãlãreti georgieni, îl bate pe Skleros, si-1
urmãreste pânã sub Ma-iafariqîn. S-a întors apoi la Athos, pentru a-si sfârsi viata în contemplatie,
nu însã în tãcere si uitare, împãratii a cãror coroanã a salva t-o îl covârsesc de liberalitãti, care
servirã la fondarea lavrei iberilor (Iviron).
Paulus Peeters, Un colopon georgien de Thornik le moine, în An. Boli., t. L (1932) p. 358-371.
143 Basilios fãcu o interventie pe lângã emirul de Bagdad, Adud-ad-Daulah pentru a nu-1 sprijini
pe rebel (Dolger, Regesten, I, nr. 763, p. 98).
495
bilor în tinuturile bizantine ale Italiei sudice. Magistrul Nikephoros, însãrcinat încã din vremea
împãratului cu acelasi nume, de a reface regiunile devastate ale the-melor italiene, fãcea acum
mari pregãtiri pentru a preîntâmpina atacurile repetate ale dusmanului secular. Impuse orasele
maritime la pregãtirea flotei si provocã prin aceasta revolta locuitorilor din Rossano, expusi la
toate ororile acestui rãzboi. Numai interventia venerabilului ascet Nilos îi scãpã de pedeapsã.
între 978 si 981, Abul-Kassim, emirul din Sicilia, îsi reia expeditiile asupra Italiei bizantine. O
primejdie si mai mare se abãtu, în aceeasi vreme, asupra themelor bizantine ale Italiei. Ambitiosul
Otto II al Germaniei nãzuia acum, ca si tatãl sãu mai înainte, sã-si întindã stãpânirea asupra
întregii Italii si sã sfãrâme apoi, pentru a-si asigura aceastã stãpânire, puterea arabilor din Sicilia.
Bizantul nu ar fi putut acum sã-i opunã o rezistentã serioasã, în 981, el pãtrunde cu ostile sale în
Roma, unde-si restabileste autoritatea, asezîndu-1 în Scaunul pontifical pe Benedict VII, izgonit
mai înainte de partida adversã, în toamna acestui an, el se coborî în posesiunile bizantine, unde
garnizoanele slãbite nu-i puteau opune decât o micã rezistentã. Bari, capitala acestor posesiuni,
cãzu în mâinile sale. La începutul anului 982, Matera si Tarentul furã de asemenea ocupate.
Dupã ce cuceri astfel mai toatã Apulia, Otto se ciocni cu bandele emirului din Sicilia, care, dupã
obicei, odatã cu primãvara, se nãpustiserã asupra tãrmurilor Calabriei. O mare bãtãlie se dãdu la
Stilom, mai jos de Cotron (Capo di Colonna); ea sfârsi cu biruinta lui Otto, emirul însusi cãzând
în crâncena încãierare.
496
Dar, îmbãtat de izbânda pe care o credea definitivã, împãratul porni, imprudent, în urmãrirea
bandelor arabe. Acestea se revãrsarã însã mai târziu din munti si, aruncându-se asupra armatei
germane, o strivirã în-tr-o a doua mare luptã, din care împãratul scãpã cu mare greutate,
îmbarcându-se pe o corabie bizantinã, care îl aduse la Rossano1361, unde îl astepta împãrãteasa.
Aceastã bãtãlie, care se dãdu în ziua de 13 iulie 989 si în care pieri floarea nobilimii teutone si
italiene, fu un mare dezastru pentru germani; ea fãcu o impresie adâncã în toatã Europa144.
Otto, descurajat, pãrãsi de îndatã tinuturile în care intrase cu atâta falã1371, retrãgându-se spre
nord. Astfel, posesiunile bizantine, scãpate de garnizoanele de ocupatie, se întoarserã din nou,
fãrã luptã, în mâinile vechilor posesori145.
144 V. L.M. Hartmann, Gesch. Italiens im Mittelalter, IV, Gotha, 1915, p. 81-85.
143 G. Schlumberger, Recits de Byzance et des Croisades, I-ere serie, Paris, 1923, p. 31-42.
„La Bataille de Stilo en l'an 982. L'empereur Otton II d'Ale-magne contre l'emir de Sicile Abu'l
Kassem, le «Bulcassin» des chroniqueurs".
A pornit din Tarent, unde stãtuse mult, pentru a-1 întâlni pe emir, care înainta pe coastã. Drum
greu, îngust, prins între muntii prãpãstiosi si mare, târât de torentele care coboarã din munti. La
Rossano, o lasã pe împãrãteasã în paza episcopului Dietrich de Metz (ea îl însotise în aceastã
campanie) si porneste cu armata înainte. La Stilo, Capo di Collonna, mai jos de Cotron, atinge
avangarda lui Abul Kassem. Douã chelandia bizantine îl însoteau pe mare, luate cu mare pret de
dânsul de la Tarent. Ele i-au adus probabil stirea cã arabii, îngroziti de marea oaste germanã, s-au
întors din drum. împãratul aleargã cu floarea ostirii. La 13
497
NICOLAE BÃNESCU
împãratul german fãcea pregãtiri pentru o nouã mare expeditie împotriva Siciliei. Dar la 7
decembrie
iulie îi ajunse pe arabi. O luptã aprigã se dãdu, emirul pieri cu o grupã de nobili arabi în jurul sãu.
Ceilalti se risipesc, prin munti.
Otto fãcu imprudenta sã-i urmãreascã pe unii, însotit numai de o micã suitã. La un moment dat
arabii se aruncã din toate pãrtile asuprã-i. înconjurat, nu-i mai rãmase altã scãpare decât sã se
arunce în mare, unde una din corãbiile ce asistase la luptã se arãta în fatã. Porni în goanã pe plajã.
Arabii în galop dupã el. Calul sãu obosit, refuza a mai merge. Un evreu credincios din Apulia, sau
Calabria, ce-1 însotea (Kalonymus), descãleca si-i oferã calul zicând: „Ia calul meu, dacã voi
muri aici, dã pâine copilului meu !"
Era momentul suprem, arabii îl ajungeau. Se aruncã în valuri. Dar corabia trecu înainte. Se
întoarse. Evreul îl astepta, arabii nestiind cu cine aveau a face, plecaserã. Dar deodatã altã grupã
apare, nãpustindu-se dupã dânsul, în drum, ei îl ucid pe evreu, împãratul se aruncã din nou în
valuri, a doua corabie trecea. Cãpitanul, impresionat de acest fugar care tãia valurile pentru a se
mântui, opreste, îl trage în corabie. Dar primejdia era tot atât de mare pentru dânsul.
Era în mâna bizantinilor, pe care-i atacase neloial. Un ofiter slav, care servise mai înainte sub
Otto, îl recunoaste. El îi suflã sã nu se descopere. Spune bizantinilor cã e un ofiter mare al lui
Otto si cã vor avea o rãscumpãrare bunã dacã îl duc la Rossano, unde se aflã tezaurul german.
Ofiterul se lasã convins, înainte de Rossano, Xolunta, slavul merge sub cuvânt sã trateze
rãscumpãrarea. Dã de stire la tãrm, episcopul vine cu câtiva ofiteri cu o corabie, se urcã, vorbeste
cu împãratul, la un moment dat acesta se aruncã în valuri si o ia înot spre tãrm. O luptã se dã pe
bord, între ai sãi si greci, reveniti din surpriza lor. Otto era bun înotãtor, mai multe corãbii
porniserã de la tãrm, el izbuteste a atinge malul. Recunoscãtor cãpitanului, care-1 salvase, voi sã-i
plãteascã, dar acesta nu primi nimic, si o luã în larg.
Astfel scãpã din aceastã extraordinarã aventurã împãratul german.
498
983 el muri la Roma, lãsând sceptrul imperiului în mâinile fiului sãu, micutul Otto al III-lea.
3. Luptele cu arabii din Siria. Conspiratia sefilor militari. Cãderea lui Basiliosparakimomenos
Am vãzut slãbiciunea necontenitã a Califatului de Bagdad, în Siria, autoritatea sa fusese în
vremea din urmã înlocuitã de noii stãpâni ai Egiptului, califii fatimiti.
Un fapt însemnat se întâmplase, în Siria, în epoca în care fiii lui Romanos al II-lea ajungeau
singuri în fruntea imperiului: Hamdanidul1381 Saad, fiul vestitului Saif-ad-Daulah, care rãtãcise
atâta vreme, despuiat de mostenirea tatãlui sãu, izbuti a intra în sfârsit biruitor în Alep (martie
976), dupã un asediu de patru luni. încurajat de greutãtile în care se zbãtea imperiul, în luptã cu
Bardas Skleros, emirul încetã plata tributului si provocã astfel ciin nou ostilitãtile cu bizantinii.
Dupã înãbusirea rãscoalei lui Skleros, Bardas Phokas porni, deci, în fruntea trupelor din Asia,
asupra lui Saad. O luptã avu loc sub zidurile Alepului si emirul fu nevoit sã semneze un tratat,
îndatorindu-se a plãti tributul.
Alte lupte, asupra cãrora izvoarele bizantine tac, se purtarã în aceeasi vreme, între garnizoanele
bizantine din orasele de coastã ale Feniciei si trupele arabe africane. Izvoarele arabe si siriene au
înregistrat aceste încãierãri, care dominã anii 981-986.
Bardas Phokas se întoarce iarãsi la Alep, în 983, pentru a-1 proteja de astã datã pe vasalul
imperiului împotriva egiptenilor care-1 atacaserã si, poate, pentru a-1 face sã-si respecte tratatul.
Bardas cucereste apoi îndatã Homs (vechea Emessa) din mâinile arabilor
499
NICOLAE BANESCU
dusmani. Pe la mijlocul anului 985, domesticul se întoarse iarãsi cu puternicele sale armate la
Alep, pentru a pedepsi perfidia emirului, care nu se tinea de obligatiunile tratatului, în vreme ce
Phokas asedia Apa-meia, Saad devasta tinuturile de frontierã, nimicind în aceastã incursiune
vestita mãnãstire a Sfântului Sime-on Stilitul, de lângã Alep. Trupele egiptene cuceresc, la rândul
lor, Balanea, situatã pe tãrmul Mãrii Medite-rane, de unde amenintã celelalte cetãti bizantine de
pe coastã.
în fata acestei primejdii, împãratul îl trimite pe magistrul Leon Melissenos cu ordinul de a
recuceri Balanea.
în momentul acesta, la Constantinopol se urzea un complot împotriva împãratului. Faimosul
parakimo-menos1391, atotputernic de atâtia ani, vedea scãpându-i din mânã conducerea
imperiului. Basilios, acum un tânãr destul de matur, întelegea sã domneascã. Fãrã a mai consulta
pe nimeni, el lua mãsurile pe care le credea necesare. sefii militari de frunte, Bardas Phokas si
Leon Melissenos, împãrtãseau nemultumirea eunucului, fiind redusi la un rol prea sters în
conducerea treburilor publice. Astfel se urzeste un complot între dânsii si parakimomenos.
împãratul îl descoperã însã la timp si vestitul Basilios eunucul îsi pierde atunci locul, fiind trimis
în exil, despuiat de imensele sale averi. Melissenos fu obligat sã meargã în expeditia pentru
recucerirea cetãtii Balanea, care fu smulsã iarãsi din mâinile Fatimitilor; Bardas Phokas pierdu
comanda trupelor Asiei, rãmânând cu titlul de duce al Antiochiei.
Scãpat de tutela supãrãtoare a eunucului, Basilios II îsi schimbã cu totul modul de viatã. Istoricii
insistã asu-
500
pra acestei prefaceri a tânãrului împãrat. El nu mai trãi decât pentru ambitia si gloria sa,
exercitându-si autoritatea cu o energie care se simtea în toate actele sale.
4. Primul rãzboi cu bulgarii
Teribila revoltã a lui Bardas Skleros, care sleise atâtia ani fortele imperiului, provocã o mare
miscare în Bulgaria. Dupã ce îi zdrobise pe rusii lui Sviatoslav, Tzimiskes anexase la imperiu
toatã partea de rãsãrit a Bulgariei, cuprinsã între Dunãre si Balcani. Fiii tarului Petru fuseserã
adusi ca trofee ale biruitorului, dezbrãcati de titlul lor regal si retinuti ca simpli demnitari la
Curtea bizantinã. Dar în 976, îndatã dupã moartea lui Tzimiskes, bulgarii profitarã de luptele pe
care le ducea împãratul în Asia si se ridicarã pentru a scutura jugul bizantin. Boris II cu familia lui
e pomenit de Ce-drenus, dar si fratele sãu Roman era atunci cu dânsul, spune Iahya. Pentru cã nu
mai exista vreun descendent al familiei regale bulgare, ei îsi aleg o nouã dinastie în fiii unui sef
national din boierimea bulgarã, foarte puternic, Nicolae, care avusese titlul de cornel.
învãtatii bulgari, si cu ei Jirecek, crezuserã cã încã înainte de 976 un stat occidental se rupsese din
Bulgaria lui Simeon1401, sub acel comes si cã asupra acestei Bulgarii occidentale nu se întinsese
actiunea rãzboinicã a lui Tzimiskes - neatârnarea se pãstrase aici neatinsã, fatã de catastrofa ce
lovise partea de rãsãrit a
146 D. N. Anastasijevic, L'hypothese de la Bulgarie occidentale, în „Premier recueil dedie â la
memoire de Th. Uspenskij", Paris, 1930, p. 20 si urm., colectia „Orient et Byzance", IV, a lui
Gabriel Millet.
501
NÎCOLAE BÃNESCU
stãpânirii bulgare. Se socotea un fapt stabilit cã lungul si crâncenul rãzboi purtat de Basilios II cu
bulgarii îsi are începutul în regatul acesta neatârnat al Bulgariei occidentale. Dar Anastasijevic a
dovedit inexistenta acestei Bulgarii occidentale. Profitând de greutãtile în care se afla noul
împãrat, în urma revoltei lui Bardas Skleros, fiii comitelui se ridicarã, cãutând sã-si întindã
puterea în paguba imperiului.
Nicolae lãsase patru fii: David, Moise, Aaron si Sa-muel. Scriitorii bizantini îi numesc de obicei
"fiii comitelui", Kou.rrTOTto'uXoi. Dintre acestia, David luã mai întâi domnia si el pieri dupã
câtiva ani, ucis de niste vlahi chervangii147 între Castoria si Prespa, la locul numit „Stejarii
Frumosi" (TOCI; Xeyo|xevac; KaA,6c<; Apuc;). Moise muri în timpul asediului orasului Serres,
la începutul campaniei; Aaron fu ucis de Samuel, pentru simpatiile sale grecesti, ceva mai târziu,
în anul 980, Samuel se afla în fruntea regatului bulgar occidental.
1/17 Cãci acesta e sensul expresiei lui Kedr., BÃccôi oSÎTOci (V. Bogrea, Sur Ies BÃâ%oi
oSîrai de Cedrenus, „Bulletin de l'Institut pour l'etude de l'Europe sud-orientale", 7 (1920), p. 50-
53).
învãtatii în genere au luat aceastã expresie cu sensul de „\1aques nomadei, „des passants
valaques". La notion est iden-tique â celle de kjelator des documents serbes medievales, expli-
quees par Jirecek en opposition avec la notion de voinik (Staat u. Gesellschaft im mittelalterl.
Serbien, I, 70). Ces deux termes obscurs s'eclairent mutuellement: kjelator est Pequivalent rou-
main du terme de 65iTTit. Bogrea signale Ies BXctxov âoTpâie-UTOi du diplome d'Andronic
Paleol. (1324) publie par Lambros, Neoq 'EXA,T)vo^v., XII, p. 38 si urm.; ils ne seraient donc
que Ies kjela-tori des documents Serbes, Ies Vlaques qui faisaient le service de transport,
„conducteurs de caravanes", et c'est en ce sens que nous devons entendre le terme de Cedrenus.
502
Ostilitãtile bulgarilor începurã îndatã dupã moartea lui Tzimiskes. Pe de o parte, regatul
occidental, sub cei patru „comitopuli", atacã provinciile vecine ale Imperiului bizantin, pe de alta,
în Bulgaria supusã izbucnesc o serie de rãscoale, garnizoanele bizantine fiind acum slãbite din
pricina fortelor trimise necontenit în Asia, împotriva lui Skleros. Atacurile lor se îndreptarã mai
întâi asupra cetãtii de frontierã, Serres, unde fu ucis Moise. La 980, rãmas singur în fruntea
Regatului, Samuel continuã cu mare energie atacurile împotriva provinciilor bizantine. Centrul
puterii sale fu statornic, vechea Macedonie, la rãsãrit de Vardar. Capitala se schimbã adesea, dupã
vicisitudinile luptelor: mai întâi la Sredetz, Triaditza (Sofia de azi), apoi trecu pentru scurt timp la
Moglena, dupã aceea la Vodena si la Prespa, unde încã se mai vãd pe insulele lacului si pe tãrm
ruinele vechiului oras. Mai târziu se va muta, în sfârsit, la Ohrida.
Actiunea lui Samuel se îndreaptã împotriva provinciilor de la miazãzi ale imperiului, pãtrunzând,
prin Thessalia, pânã în tema Helladei. Cãtre 986, în fruntea unei puternice armate, el nãvãleste în
Macedonia si Thessalia, cucerind mai multe cetãti; între care Larissa, de unde ridicã moastele
Sfântului Achilles, episcopul ce participase la Sinodul de la Niceea1411. Populatia fu strãmutatã
în Bulgaria. De aici îsi luã Samuel de sotie o frumoasã bizantinã. tarul bulgar coborî dupã aceea
pânã la Istmul de Corint, amenintând Peloponesul. Aceastã mare primejdie îl fãcu pe împãrat sã
se hotãrascã sã întreprindã prima sa campanie împotriva bulgarilor, preludiul marilor si cruntelor
rãzboaie care vor nimici cu totul statul bulgar.
503
NÎCOIAE BÃNESCU
Cei doi printi legitimi ai Bulgariei scãpaserã din Constantinopol, încercând, în acea vreme
tulbure, sã recâstige tronul pãrintelui lor. Adontz crede cã însusi împãratul le-a dat drumul, pentru
a-i opune fiilor comitelui. Boris pieri pe drum, fiind ucis de un bulgar care-1 luase drept grec,
dupã hainele ce le purta. Roman ajunse în Bulgaria, obtinând de la Samuel comanda cetãtii
Scoplje (Skopje).
în anul 986, Basilios II îsi adunã, prin urmare, o armatã puternicã, a cãrei comandã o luã el însusi,
hotãrât fiind sã dea o loviturã definitivã dusmanului, pe care nu-1 credea atât de puternic. Pentru
a-1 sili sã se retragã din posesiunile sale, Basilios ia drumul care ducea, pe la nord-vest, în inima
statului bulgar al lui Samuel, pe cursul Hebrului (Mãrita). tinta sa pare sã fi fost Triaditza. Dupã
ce trecu prin Poarta lui Traian, defileul care ducea cãtre Triaditza, împãratul tãbãrî cu oastea la
locul numit Stoponion (Stiponje). Apoi, dupã câte ne spune Leo Diaconus, martorul acestui
eveniment, împãratul asedie Triaditza, dar n-o putu cuceri. Lipsit de provizii, fu silit sã ridice
asediul si, în drumul prin munti, cãtre Constantinopol, fu atacat de Samuel, iar armata sa fu în
bunã parte nimicitã (august 986). Cu multã greutate, împãratul, cu resturile armatei sale, ajunse la
Philippopolis148. Astfel, întâia expeditie a lui Basilios II fu nenorocoasã.
Dupã unii învãtati, Bulgaria occidentalã, cu resedinta la Ohrida, se constituise cu mult înainte de
976, printr-o revoltã a comitelui Nicolae sau a fiilor sãi contra tarilor legitimi ai Bulgariei,
1 V. însã versiunea lui Cedrenos cu rebeliunea lui Mellissenos.
504
urmasi ai lui Simeon, care stãpâneau la Preslavul cel Mare. Aceastã Bulgarie ochrideanã s-ar fi
mentinut în urmã alãturi de cea danubianã; Sviatoslav (în 969) si Tzimiskes (în 971) n-au cucerit
decât Bulgaria danubianã; cealaltã a continuat însã mai departe.
Teorie expusã întâia oarã de istoricul bulgar Drinov în douã articole, reunite apoi în operele lui,
publicate de Zlatarski, I, Sofia, 1909.
Nici un izvor nu ne confirmã existenta a douã state bulgare, unul în Moesia de Jos, sub dinastia
legitimã si altul în Macedonia, sub dinastia nouã a lui Nicolae Cornitele.
Bulgaria fiilor lui Nicolae nu s-a constituit decât dupã moartea lui Tzimiskes (976), în urma
revoltei bulgarilor contra stãpânirii
bizantine.
*
La moartea lui Petru (969), fiii unui anume comite Nicolae încercaserã sã punã mâna pe tronul
bulgar (fiii lui Petru se aflau la Constantinopol). Ei se revoltarã contra guvernului central din
Preslav. Dar nu reusesc, cãci Nikephoros Phokas trimise din Constantinopol pe fiii lui Petru si ei
intrarã în Preslav149. Mai departe nu se spune ce s-a ales de acesti patru comitopouli.
Nici alte izvoare nu spun nimic de existenta Bulgariei occidentale. Presbyter Diocleas si Iahja de
Antiochia concordã cu izvoarele bizantine.
Jirecek adoptã ipoteza lui Drinov (Bulgaria Occidentalã), dar crede cã n-a putut fi creatã în 963,
cum sustine Drinov, bazân-du-se pe Cedrenus (care relateazã tratatul lui Petru cu Bizantul la 963
si învãtatul bulgar crede cã aceste fapte sunt gresit raportate la 963, în realitate fiind vorba de
tratatul din 968-969).
Jirecek socoate cã Bulgaria Occidentalã a fost creatã în 969-971 si cã ea se aflã în legãturã cu
cucerirea rusã în Bulgaria în acea epocã si cu capturarea lui Boris II. Pãrtile occidentale,
neocupate de Sviatoslav, s-au constituit, zice el, în Imperiul bulgar indepen-
1 V. Cedrenus, II 347, si urm.
505
NICOLAE BANESCU
dent si si-au dat o dinastie nouã. Apoi a revenit la teoria lui Dri-nov si pretinde cã Bulgaria
occidentalã s-a nãscut printr-o sciziune în 969, putin înainte de rãzboiul lui Sviatoslav, în
momentul revoltei fiilor lui Nicolae contra lui Boris II, care era absent (de care vorbeste
Cedrenus, II, 347). Boris, înlãturându-i cu ajutorul lui Phokas pe comitopoli, acestia au smuls
atunci de sub autoritatea lui Boris partea occidentalã a imperiului sãu si au domnit acolo ca tari
independenti.
*
Cornitele se chema Nicolae si nu Sisman, cum a crezut Dri-nov si cum s-a acceptat, în genere, de
la el încoace. Ne-o aratã adãugirile la Cronica lui Skylitzes, care se aflã într-un manuscris din
Viena™. Acest manuscris, necunoscut mai înainte, cuprinde o serie de adnotãri marginale fãcute
de episcopul Mihail de Devol.
5. Revolta lui Bardas Phokas. Relatiile cu Vladimir al Rusiei
înfrângerea pe care o suferise împãratul din partea bulgarilor încurajeazã pornirile de revoltã ale
sefilor militari, nemultumiti de purtarea sa despoticã fatã de dânsii. Multã emotie a trebuit sã
producã la Constanti-nopol stirea scãpãrii lui Bardas Skleros din lunga lui captivitate de la
Bagdad. Psellos povesteste cum califul având un rãzboi greu, îl scoate pe Skleros cu ai sãi din
captivitate pentru a-1 avea în ajutor. Acesta îl nimiceste pe dusman, dar apoi, în loc de a se
întoarce, o ia în galop spre hotarele bizantine. Urmãrit, se întoarce, îi bate pe arabi si scapã. Ajuns
în imperiu, aflã cã si Phokas s-a ridicat în acelasi timp, si atunci, gândind
150 B. Prokic, Die Zusãtze in der Hs. d. I. Skylitzes cod. Vindob. hist. gr. LXXIV, Munchen,
1906.
506
cã va fi greu sã lupte contra lui, intrã în întelegere cu dânsul151.

însotiti de oamenii credinciosi lui, împreunã cu care îndurase aceastã captivitate, el intrase iarãsi
în Melitene, organizând din nou revolta împotriva lui Ba-silios. împãratul, în fata acestei
primejdii, îl investeste iarãsi pe Bardas Phokas cu comanda supremã a trupelor din Asia,
trimitându-i întãriri, cu ordinul de a merge asupra rebelului, pentru a-1 izgoni de pe teritoriul
imperiului. Dar Phokas avea el însusi umilinte de rãzbunat si, în loc de a porni împotriva lui
Skleros, trãdeazã cauza, suveranului sãu. Urmãrind acelasi scop ambitios ca si vechiul sãu rival,
socotind momentul propice de a-si încerca încã o datã norocul, el cautã s-o ia înainte lui Skleros.
La 15 august 987, sefii armatei asiatice, împreunã cu o mare parte a nobilimii teritoriale, în care
familia Phokas îsi avea vechi si credinciosi prieteni, adunati în locuinta cunoscutului ma-gistros
Eustathios Maleinos, în thema Charsianos, îl aclamarã ca împãrat pe Bardas Phokas. în Cappado-
cia, unde familia sa era popularã, acesta îsi putu spori contingentele, la care se uni o armatã de
iberieni, adicã georgienii vestiti în armatele imperiului.
Skleros îsi strânsese la rândul sãu o armatã puternicã, sprijinit pe dinastii arabi, printre care era
foarte cunoscut. Cei doi rivali înteleserã îndatã cã, dacã se vor lupta între dânsii, vor face jocul
adversarului. Ei intrarã în negocieri. La o întrevedere, în Cappadocia, Bardas Phokas pune însã
mâna pe Skleros, îl dez-
151 Ed. Em. Renauld, Cbronographia, 10-11. Cf. Cedr., II, p. 439-440.
507
NICOLAE BÃNF.SCU
bracã de atributele imperiale si-I închide în fortãreata Tyropoion, situatã între Lykandos si
Meliteia, conform opiniei lui H. Gregoire. O mare parte dintre aventurierii strânsi în jurul lui
Skleros trec acum de partea lui Phokas. In fruntea numeroaselor sale trupe, el apãrea, pe la
începutul anului 988, pe malurile Bosforului. O parte a armatei sale, aflatã sub comanda lui
Nikepho-ros, fratele sãu si a lui Delphinas, lua pozitie la Chry-sopolis, tãind comunicatia
Capitalei cu Bosforul si aruncând spaima în populatia sa impresionabilã; cealaltã parte, sub
comanda lui Leon Melissenos, asedia Abydos, pe tãrmul asiatic al Dardanelelor, pentru a pune
mâna astfel pe cealaltã strâmtoare, izolând complet Constantinopolul, spre a-1 constrânge prin
foame. Situatia lui Basilios pãrea deznãdãjduitã. Toatã Asia era în mâinile rebelului; în Europa,
bulgarii, biruitori, ocupau o bunã parte a themelor bizantine, împãratul se arãtã însã la înãltimea
acestei mari primejdii. Cel dintâi lucru de fãcut era sã se zdrobeascã armata de la Chrysopolis,
înainte de a se întãri pentru a da asalt Capitalei. Trupele sale disponibile erau putine; el stiu însã
a-si câstiga în grabã mercenari, cu care sã întreprindã lovitura. Intrã anume în legãturi cu Vladi-
mir, care domnea asupra rusilor, la Kiev, cerându-i un ajutor grabnic de trupe; acesta obtinea în
schimb mâna sorei sale Anna, îndatorându-se a trece, cu poporul sãu, la crestinism, în urma
acestei întelegeri, 6.000 de varegi rusi furã trimisi la Constantinopol. Ei alcãtuiau un corp
organizat aparte, o drujina, dupã expresia rusã de azi. Acesti rãzboinici aveau sã constituie
nucleul corpului auxiliar rus permanent la Constantinopol, al vestitei drujine care va da celebra
gardã varegã
508
a împãratului si se va ilustra, multã vreme, pe toate câmpurile de bãtaie.
Având acest ajutor la îndemânã, împãratul trecu, probabil la începutul anului 989, la ofensivã.
Pentru a întreprinde o diversiune, el îl trimise pe mare, la Tra-pezunt pe magistrul Taronites, spre
a strânge acolo trupe si a ameninta spatele adversarului, într-o noapte, pe la începutul lui martie,
Basilios transportã cu flota trupele sale, pe coasta Asiei, în zorii zilei varegii se aruncã asupra
lagãrului soldatilor lui Bardas. Acestia, surprinsi, furã mãcelãriti în cea mai mare parte; cei doi
sefi, Delphinas si Nikephoros Phokas, fratele revoltatului, orbit mai înainte de Tzimiskes, cad în
mâinile împãratului. Cel dintâi e ucis, al doilea, fiind inofensiv, e aruncat în închisoare.
Dupã aceastã biruintã, Basilios îsi îndreaptã fortele împotriva rebelului, care, adunându-si restul
trupelor, se unise cu armata de la Abydos.
în noaptea de 13 spre 14 aprilie, flota lui Bardas fu aprinsã de corãbiile incendiare ale
împãratului, iar acesta se aruncã asupra armatei sale de uscat. O mare încãierare se produse. Un
eveniment neasteptat dãdu biruinta de partea împãratului: Bardas, zãrindu-1 pe Basilios în fruntea
armatei sale, deodatã se nãpusteste, în goana calului, asuprã-i, urmat de o trupã de georgieni.
Basilios, din partea sa, îl astepta în apãrare. Ajuns aproape, spre mirarea tuturor, îsi întoarce iute
calul, urcã în galop o înãltime, descãleca, se întinde pe pãmânt si îsi dã sfârsitul, în privinta
acesta, stirile dupã Psellos se contrazic. Unii povestesc cã a fost lovit mortal de o lance aruncatã
asuprã-i, altii cã a fost lovit de o sincopã, de o congestie, în urma furiei cu
509
care se aruncase asupra rivalului sãu; dar, mãrturiseste Psellos, zvonul curent, care stãpânea, era
cã fusese otrãvit de un om de serviciu, cumpãrat, care i-ar fi turnat otravã în paharul de apã ce-1
bãuse înainte de a se avânta în luptã152.
Se crezu, la început, cã Bardas fusese rãnit, ori cã vroia sã se odihneascã. Dar când se vãzu cã
rãmâne nemiscat si se constatã cã e mort, efectul acestui accident atât de extraordinar fu
neasteptat. Trupele lui Bardas înceteazã lupta si o iau la fugã. Urmãrite de imperiali, multi sunt
ucisi, iar altii cad prizonieri.
Astfel se încheie teribila revoltã care amenintase atât de serios tronul împãratilor macedoneni.
Basilios intrã triumfãtor în Constantinopol. Capul lui Bardas fu plimbat pe strãzile Capitalei,
înfipt într-o lance. Complicii sãi furã executati; singur Melissenos obtinu iertarea.
6. Crestinarea lui Vladimir si a rusilor, împãcarea cu Bardas Skleros. Noua campanie m Bulgaria
Alte complicatii se iveau însã îndatã. Skleros, eliberat de sotia lui Bardas Phokas, de îndatã ce
dânsa aflã sfârsitul tragic al acestuia, începea iarãsi lupta, aclu-nându-si partizanii, în Asia.
Bulgarii, folosindu-se de dificultãtile în care se zbãtea din nou imperiul, devastau tinuturile din
Thessalia si Macedonia, cucerind puternica cetate Berroia. Rusii, rupând alianta cu Bizantul,
atacarã puternica posesiune bizantinã Cherson. E probabil cã Basilios, în urma triumfului sãu,
amânã împlinirea fãgãduintelor fãcute de el lui Vladimir si
152 Ed. Renauld, I, XVI, p. 11.
510
acesta rãspunse prin asediul cetãtii din Crimeea, care cãzu în mâinile sale.
Basilios, fatã de atâtea dificultãti, se hotãrî a ajunge prin bunã întelegere la o împãcare cu fostii
sãi aliati, si a-1 aduce, prin bunãvointã la supunere pe Skleros, pentru a-si putea întrebuinta toate
fortele împotriva temutului dusman bulgar.
El o trimise atunci lui Vladimir pe Anna, însotitã de preoti si egumeni, care sã-i converteascã pe
rusii pãgâni Ia crestinism. Vladimir se recunostea crestin, declara oficial cã Rusia acceptã
crestinismul. Lãsând apoi cetatea în mâna Grecilor, se duse la Kiev, unde rãsturnã idolii si puse
poporul sã se boteze, în apele Niprului, ceea ce nu fu greu, crestinismul fiind dinainte rãspândit
printre locuitorii din Kiev si pãgâni nu erau multi acolo, în alte pãrti însã, introducerea
crestinismului întâmpinã rezistentã; la Novgorod s-au desfãsurat scene sângeroase. Vladimir
construi biserici. Pacea domni de acum netulburatã între rusii crestini si bizantini, împãratii îi
Uimiserã cu acest prilej lui Vladimir, la Kiev, coroana si însemnele suveranitãtii1421.
N. De Baumgarten1" analizeazã izvoarele vechi rusesti, confuze si anacronice. Sagas islandeze
sunt puse la contributie pentru precizarea faptelor, înainte de conversiunea lui Vladimir,
crestinismul era cunoscut printre varegii care îl înconjurau pe print. Vladimir a primit
crestinismul în Rusia, nu la Cherson, cum spune legenda. Botezul sãu a avut loc în 987. Poate sub
influenta lui Olqf Tryggunson fu chemat de Basilios II contra lui Bardas Pho-
ra Saint Vladimir et la conversion de la Russie, Orientalia Christiana, voi. XXVII, l, Roma, Pont.
Institutum Orientalium Stu-diorum, 1932. ,.,..,,
511
NICOLAE BÂNESCU
kas în 988. El a fost probabil în fruntea celor 6.000 de varegi, pe câmpul de luptã. Sosind în
Constantinopol a fost îndatã cãsãtorit cu Anna, si apoi a pornit la luptã, în aprilie 989 (12-13),
avea loc cãderea lui Bardas. Dupã biruintã, împãratul nu si-a împlinit promisiunea si Vladimir a
iesit cu Varegii sãi pe corãbii, îndreptân-du-se cãtre Taurida, pentru a se rãzbuna contra
imperiului15'1.
Chersonul fu blocat, el cãzu în puterea lui Vladimir în vara anului 989- Aceasta schimbã
atitudinea curtii bizantine. Anna fu silitã a pleca la Cherson. Erau si împrejurãrile critice: Samuel
ataca în peninsula Balcanicã, Bardas Skleros ridica iarãsi steagul revoltei. Anna fu însotitã de un
cortegiu de mitropoliti si prelati. Vladimir se recunostea crestin, declara oficial cã Rusia acceptã
crestinismul. Chersonul fu restituit împãratului1".
O bunã parte din Varegi fu lãsatã în serviciul imperiului, desigur în schimbul unei mari sume de
bani-, ei se regãsesc în serviciul Bizantului.
Dupã spusele cronicilor, Vladimir, întors la Kiev, se dedicã imediat operei crestinismului.
Locuitorii au fost botezati (ceea ce nu a fost greu, crestinismul fiind dinainte rãspândit printre
kieveni). Idolii au fost sfãrâmati, pãgânii nu erau prea multi în Kiev. Introducerea crestinismului
nu se petrecu pretutindeni atât de usor ca la Kiev, dar el fu propagat si în alte pãrti. Vladimir
construi biserici. Dãdu un statut, care poartã pecetea influentei canonului german (influenta
occidentalã).
Vladimir muri la 15 iulie 1015.
Rusii (convertirea). V.A. Mosin'*5 exprimã aceeasi pãrere, fãcând o sintezã a propãsirii
crestinismului, pornind din primele secole ale crestinismului din orasele grecesti de pe tãrmul
nordic al Pontului, mai târziu în Caucaz si Georgia. La crestinarea rusilor, în pãrtile nordului, au
contribuit si misiunile din Apus care au
154 Ibidem, p. 69-80. 15t Ibidem, p. 83-85.
156 Cf. V.A. Mosin, Crestinismul în Rusia înainte de Sf. Vladimir (Hristianstvo v Rosii do sv.
Vladimird), extras din „Vladimirskij Sbornik" (988-1938), Belgrad, 1938.
512
rãspândit crestinismul spre finele secolului al X-lea în Ungaria, Danemarca si Norvegia, înainte
de Vladimir, crestinismul a putut fi rãspândit la Kiev.
S-a crezut cã numai în 1037 s-a constituit Mitropolia din Kiev si cã mai înainte, în epoca
urmãtoare botezului Sfântului Vladimir (987-988) a fost o perioadã de autocefalie, în care s-au
încrucisat influentele latine si bulgare157.
V. Laurent examineazã texte putin cunoscute si ajunge la concluziile urmãtoare:
1. Primele misiuni din Rusia au fost opera latinilor veniti din Moravia sau trimisi direct de Roma.
Actiunea lor se simte în institutii, mai ales în jurisprudentã. Bulgarii exercitarã o actiune paralelã,
înainte de desfiintarea patriarhatului de Ohrida.
2. Evanghelizarea tinuturilor ruse era începutã când Vladimir se gândi a se conveni, împãratul
Basilios II exploata aceastã situatie când o cãsãtori pe sora sa cu cneazul rus. Se impuse în Rusia
prin misionari o ierarhie constantinopolitanã.
3. în aceste împrejurãri, nu e de crezut ca întâia ierarhie a Kievului sã nu fi fost bizantinã.
Botezul rusilor a fost îndeplinit de preoti bizantini, si primii pãstori au fost ei. E sigur pentru
Novgorod si trebuie sã fi fost asa si în alte scaune.
4. O dovedeste si transferarea sigurã a mitropolitului din Se-bastia, în 1025, ca arhiepiscop de
Kiev.
5. Succesiunea episcopalã bizantinã nu e sigur sã fi continuat pânã la 1037. Poate numirea lui
Alexios-ca episcop trimis de Be-nedict VIII (1012-1024) a rupt seria. Dar grecii au restabilit-o
apoi.
6. Regimul Bisericii fu cel al unei autocefalii proprii marilor arhiepiscopii nationale.
7. Actul din 1037, constituind mitropolia, reprezintã o degradare adusã de împrejurãri
necunoscute, dar consecventã stãpânirii de 50 de ani a clerului grec.
157 V. Laurent, Aux origines de l'Eglise russe. L'etablissement de la hierarchie byzantine. „Echos
d'Orient" (=EO), 38 (1939), p. 279-295.
513
NICOLAE BANESCU
Basilios începe atunci tratative si cu Bardas Skleros, invitându-1 la supunere, fãgãduindu-i, sub
jurãmânt', a nu-i face nici un rãu si a-i ierta pe toti partizanii sãi. Manuel Erotikos fu însãrcinat cu
aceste negocieri, care ajunserã la rezultatul dorit. Bardas Skleros renuntã la titlul de basileus, îsi
depuse însemnele imperiale si fu iertat, obtinând demnitatea foarte însemnatã de curo-palates.
Partizanii sãi îsi pãstrau si ei rangurile obtinute, împãratul avu o întrevedere solemnã pe coasta
asiaticã a Bosforului cu temutul sãu adversar, îmbãtrânit si slãbit de viata atât de agitatã ce o
dusese; dupã aceea, Skleros îsi luã resedinta la Didymoteichon, în apropierea Capitalei, unde
putea fi usor supravegheat. El se stinse acolo, de boalã, putin dupã aceastã împãcare, în martie
991158.
împãratul reluã, în primãvara anului 991, rãzboiul cu bulgarii. Izvoarele bizantine sunt laconice în
privinta acestei a doua campanii a lui Basilios cu bulgarii, dar din Cronica lui Yahias, sirianul,
aflãm cã ea tinu patru ani, în care împãratul luã mai multe cetãti, fãcu un mare numãr de
prizonieri si smulse din mâinile lui Samuel Berroia, cuceritã mai înainte159.
Alte stiri confirmã aceastã lungã campanie din Balcani: un act privat al Lavrei Sf. Athanasios de
la Athos, datat din septembrie 993, ne vorbeste despre o amba-
158 V. Psellos, întrevederea celor doi rivali si conditiile împãcãrii, (ed. Renaud, XXVII, p. 16).
159 G. Schlumberger, L'epopee byz. ã la fin du Xe siecle, II (1900), p. 59 urm. Cf. N. Adontz,
Samuel l'Armenien, roi des Bul-gares, în "Bull. de l'Acad. Royale de Belgique", 39 (1938), p. 16.
514
sadã a sârbilor trimisã la Bizant, si care a fost condusã în tabãra, împãratului160, ocupat atunci cu
noua sa campanie împotriva lui Samuel. în primãvara anului 992, Vasile II primise de asemenea
în lagãrul sãu, în timpul rãzboiului cu bulgarii, pe sirianul Malkun, ambasadorul regentului
emiratului de Alep161.
Având acum liniste, împãratul reluã, în primãvara anului 991, rãzboiul cu bulgarii. Izvoarele
bizantine sunt foarte laconice în privinta acestei a doua campanii a lui Basilios în Bulgaria. Din
cronica lui Yabia, sirianul, aflãm cã tinu patru ani, în care Basilios luã mai multe cetãti, fãcu un
mare numãr de prizonieri si smulse din mâinile lui Samuel Berroia, pierdutã mai înainte. Numai
evenimentele serioase care se desfãsurau în Siria îl scoase pe împãrat în 995 din aceste locuri atât
de grele, în care purtase de astãdatã destul de norocos, necontenite lupte.
7. Interventia lui Basilios II în Siria
Emirul de Alep, Saad-ad-Daulah, fiul vestitului Seif'431, care dãdu atâta de lucru lui Nikephoros
Pho-kas, murise în decembrie 991, lãsându-1 ca urmas pe fiul sãu nevârstnic Abul-Fadail, sub
conducerea regentului Lulu. Acesta se zbãtea în grele lupte cu armatele egiptene ale lui Al-Aziz
si, pentru a înconjura
160 G. Ostrogorsky, Une ambassade serbe aupres de l'empereur Basilell, „Byzantion", t. XIX
(1949) p. 187-194. Autorul crede cã aceastã ambasadã venea de la loan Vladimir, care domnea
atunci în Dioclea.
MIbidem, p. 193.
515
N1COLAE BANF.SCU
primejdia, recurse la ajutorul împãratului bizantin. Michael Burtzesm, ducele Antiochiei, primi
atunci ordinul de a veni în ajutorul sãu; el nu rãspunse însã asteptãrilor, poate din cauza fortelor
superioare ale dusmanului, care asedia acum pentru a treia oarã Alepul. Solicitat din nou,
împãratul repetã ordinul sãu cãtre Burtzes, trimitându-i încã si întãriri însemnate, sub comanda lui
Leon Melissenos. Cele douã armate imperiale se ciocnesc, la 15 septembrie 994, cu trupele
egiptene, la trei ceasuri de Antiochia, la un vad al fluviului Orontes. Bizantinii sunt zdrobiti în
luptã; cei doi sefi abia îsi aflã scãparea, cu resturile armatei sfãrâmate, în Antiochia, urmãriti pânã
sub zidurile ei. O pustiire groaznicã a tinuturilor Siriei de nord fu rezultatul acestei înfrângeri a
imperiului. Egiptenii se întorc apoi asupra cetãtii Alep, asediind-o din nou, cu mare înversunare.
Rezistenta nefericitilor locuitori se apropia de sfârsit. Proviziile încep a le lipsi cu totul si
foametea dezarmeazã curajul apãrãtorilor. Ei fac atunci un ultim apel deznãdãjduit la
Constantinopol, amintind împãratului vechile tratate semnate împreunã. Trimisul emirului de
Alep îl aflã pe Basilios în plinã campanie în Bulgaria.
Strivirea armatelor sale pe Orontes, starea disperatã a cetãtii vasale, primejdia ce ameninta
Antiochia, în cazul când cea dintâi ar fi cãzut în mâna califului egiptean, trebuie sã fi fãcut o
puternicã impresie asupra energicului împãrat. El se hotãrãste atunci a merge în persoanã în
ajutorul vasalului sirian. Lãsând locotenentilor sãi grija rãzboiului cu Bulgaria, Basilios se
întoarse îndatã la Constantinopol, de unde porni în iar-
516
l
na anului 994-995, strãbãtând cu o armatã de vreo 40.000 de oameni, Asia Micã, spre Siria.
Pentru a sosi la vreme, el transportã toatã aceastã armatã cãlare, fiecare soldat având la dispozitia
sa doi catâri. Astfel, printr-un mars rapid, care-i lãsa în urmã pe toti câti nu se puteau tine de
dânsul, Basilios ajunse în Antiochia Siriei, în aprilie 995. Luând de acolo pe Burtzes si Me-
lissenos cu contingetele lor, se îndreptã apoi, repede, cãtre Alep. stirea sosirii sale cãzu ca un
trãznet în mijlocul armatei de asediu. seful egiptean, îngrozit la aceastã veste, nu îndrãzni sã
astepte armata imperialã, desi avea trupe mult mai numeroase. El ridicã asediul, distruse tabãra,
magaziile enorme de provizii si furaj si se retrase în fugã la Damasc. Basilios ajunge în fata
cetãtii, fãrã luptã. Primeste închinarea emirului, lasã o garnizoanã puternicã si, dupã trei zile
numai, se pune în mars. El cuprinde, în drum, saizar (Caesarea), Homs (vechea Emesa),
Antaradus; Tripolis, pe care o asediazã câtva timp, rezistã, ca si altã datã, prin puternica ei
fortificatie, împãratul se opreste apoi la Antiochia, unde-1 numeste duce pe Damian Dalassenos,
retrãgându-i comanda lui Burtzes, care se dovedise nedestoinic în evenimentele din urmã. în
sfârsit, el se întoarse repede la Constantinopol. Campania tinuse un an (aprilie 995-aprilie 996).
Califul Egiptului pregãtea o rãzbunare a acestei lovituri. El îsi construi o flotã impunãtoare, cu
care reîncepu ostilitãtile în Siria. Moartea neasteptatã a califului Al-Aziz, la 14 octombrie 996,
puse capãt acestor noi lupte. Urmasul sãu Hakem avu o domnie tulburatã la început de numeroase
revolte. Dalassenos, cãutând sã se foloseascã de aceste disensiuni care sfâsiau califa-
517
NICOLAE BANESCU
tul, atacã (998) Apameea. Trupele califului se întorc asuprã-i si, într-o luptã aprigã, ducele fu ucis,
iar armata sa nimicitã.
8. Noi lupte cu bulgarii. A doua campanie a lui Basilios în Siria. Expeditia sa în Georgia si
Armenia
în vremea în care Basilios II se afla în Siria (995), luptele cu bulgarii se urmau neîncetat.
Atacurile lor se îndreptarã de astã datã împotriva Thessalonicului. împãratul îl numise acolo ca
guvernator pe Grigore Taronites, unul din printii armeni din Taron, care, împreunã cu viteazul sãu
fiu Asot, înfruntase de mai multe ori atacurile bulgarilor.
Odatã, Samuel îi întinse însã o cursã, spre a-1 scoate din cetate. Ascunzându-se, cu grosul
trupelor sale, el trimise un mic detasament sub zidurile Thessalonicului. Gresind în urmãrirea lor,
Taronites cãzu în cursã si, dupã o apãrare eroicã, el cãzu pe câmpul de luptã, iar Asot fu luat
prizonier si dus în Bulgaria162.
Taronitiiia armeno-bizantini încep prin fiii lui Asot, mort în 968. Taron fu anexat la imperiu în
968, dupã moartea lui Asot (fiul lui Krikorik). Ultimul print de Taron a fost Asot ( 968). El avu
doi fii: Gregorie si Bagrat.
Gregorie ridicat la demnitatea de magistros, ajunse duce de Thessalonic si pieri în rãzboiul bulgar
în 995- Se cunoaste istoria romanticã a fiului sãu AsotM51.
162 Cedrenus, II, p. 449.
163 N. Adontz, Observations sur la genealogie des Taronites, „Byzantion", 14 (1939), p. 407-
413. [Rãspuns lui R.P. V. Laurent, EO, 37 (1938) p. 129].
'" Cedr, II 450.
518
r
Bagrat se cãsãtori cu Elena, fiica lui Mihail, magistros si rector (acesta era fiul lui Christofor, fiu
al lui Romanos Lekapenos).
Aflând despre dezastrul garnizoanei din Thessalo-nic, împãratul îl expediazã din Asia, unde se
afla el atunci, ca generalissim al fortelor din Occident, în locul nefericitului Taronites, pe
Nikephoros Uranos, un militar de merit'461. Acesta, sosind la Thessalonic, aflã cã tarul, încurajat
de marea sa izbândã, se îndreptase cãtre sud, rãspândind groaza si ruina pânã la istmul de Corint.
Noul comandant porneste în urmãrirea dusmanului si-1 aflã pe tãrmul fluviului Spercheios, întors
cu o mare pradã din Grecia si asteptând sã scadã apele umflate de ploi ale fluviului, pentru a-si
urma calea mai departe. Uranos izbuteste a afla un vad de trecere si-i surprinde, noaptea, pe
bulgari. El face un mãcel îngrozitor în oastea tarului, acesta împreunã cu fiul sau abia scapã rãniti
din învãlmãsealã, retrãgân-du-se, prin munti în Epir164.
Generalul biruitor intrã în Constantinopol, cu 12.000 de prizonieri si o mie de capete ale
victimelor mai de seamã (996)165.
în anul urmãtor, Nikephoros Uranos pãtrunde pânã în mijlocul tinuturilor bulgare, prãdându-le.
Dyrra-cbion, pe care pusese stãpânire tarul bulgar, cade acum iarãsi în mâinile bizantinilor
(997)166.
Asot fusese însurat cu o fatã a lui Samuel si trimis sã pãzeascã cetatea de pe Adriaticã. Dar el fugi
împreunã cu sotia sa la Constantinopol, unde duse împãra-
161 Aceastã mare biruintã fu începutul dezastrului care-i astepta de acum pe bulgari.
166 Pentru datã, Dolger, Regesten, I. Teii, nr. 786 (p. 102).
519
tului scrisorile unui dinast Chryselios, care-i oferea cetatea, dacã Basilios îi dãdea rangul de
patrikios. Asot fu bine primit la Constantinopol si înãltat la rangul de magistros, iar sotia sa
^cocrtfi. Apoi o flotã de rãzboi venea la Dyrrachion si lua cetatea în primire de la fiii nobilului
Chryselios, cãci acesta murise.
Aceasta e tot ce stim cu privire la evenimentele luptelor cu bulgarii, de la întoarcerea împãratului
din Siria (iarna anului 995-996) pânã la plecarea sa în a doua expeditie în acele pãrti, deci pânã în
primãvara anului 999-
In primãvara acestui an, Basilios porni iarãsi în Siria, unde avea de rãzbunat dezastrul ducelui
Dalasse-nos. Aceastã a doua expeditie, confundatã cu cea dintâi, în cele mai multe izvoare, ne e
cunoscutã numai din putinele indicatii ale istoricilor orientali167. Basilios intrã în Siria, pe la
sfârsitul anului 999, cucereste sai-zar, Homs, Acera, alte fortãrete, pe coasta Feniciei, si asediazã,
fãrã a o putea lua, puternica cetate Tripolis, care si mai înainte rezistase tuturor asalturilor
bizantine. El se retrage apoi la Tarsos, de unde avea poate de gând, cu întoarcerea primãverii, sã
reînceapã actiunea sa militarã împotriva califului egiptean. Dar alte evenimente îl cheamã acum,
aiurea, unde avea de apãrat interese tot atât de mari ale imperiului.
Vestitul print georgian David (Tavith) cel Mare, stãpânul Caucazului în acea vreme, muri la 30
martie, anul 1000168, ucis în cetatea sa Tao (Tayk). Am vãzut
1(>" Yahia, sirianul si Asoghig, armeanul (v. Schlumberger, op. cit., p. 150 si urm.)
168 Adontz stabileste aceastã datã, pe când altii pun moartea lui David în 1001.
520
w
ce parte însemnatã avusese acest puternic senior în evenimentele ce agitã Imperiul bizantin cãtre
sfârsitul secolului X. El obtinuse rangul de curopalates, si asa ni-1 mentioneazã istoricii armeni,
în urma unui tratat ce-1 încheiase cu Basilios, dupã zdrobirea revoltei lui Bardas Skleros, el se
legase a lãsa împãratului prin testament toate provinciile sale, orasele, fortãretele, seniorii sãi
vasali, „nobila legiune", cum le zicea el. Când stirea mortii sale ajunse la Tarsos, împãratul se
hotãrî a merge în pãrtile acelea, pentru a se asigura în persoanã de mostenirea înseninatã ce-i
lãsase vestitul curopalates. El porneste îndatã, strãbate Armenia, întâmpinat de numerosii printi
indigeni, cu suitele lor strãlucite, împãratul îi rãsplãteste cu daruri si ranguri, îl înaltã pe regele
Bagratid al Abhaziei la rangul de curopalates, pe tatãl sãu Gurgen, regele Georgiei pro-priu-zise,
la acela de magistros, pãtrunde apoi în posesiunile fostului curopalates, ocupându-le cu
garnizoane, numind guvernatori dintre oamenii sãi de încredere. Apoi, în anul 1001, luã drumul
îndãrãt spre Constantinopol. în apropiere de cetatea Charsianon169 el fu gãzduit, împreunã cu
toate trupele, pe domeniile cunoscutului magistros Eustathios Maleinos, din puternica familie cu
acest nume, înruditã cu Phokas. Izbit ele primirea strãlucitã ce i se fãcuse, de imensa bogãtie a
acestui nobil, împãratul îl luã cu sine la Constantinopol sub pretext de a-1 rãsplãti. El nu se va
mai
169 E. Honigmann, Charsianon Kastron, „Byzantion", io (1935), p. 129-159, examinând
materialul arab si grec, stabileste cã aceastã cetate trebuie cãutatã în Cappadocia. Ea corespunde
actualei Musalim Qual'e, la nord de Halys, sud-vest de Sebastopolis.
521
l'
întoarce niciodatã în posesiunile sale, trãind, de altfel în belsug, la Constantinopol, iar dupã
moartea sa, împãratul îi va confisca imensele domenii si toatã averea170.
9. Continuarea rãzboiului cu bulgarii. Evenimentele din Italia
La întoarcerea sa din expeditia în Georgia, împãratul Basilios II încheie pacea si cu dusmanul
care-i dãdu atâta de lucru, cu Hakem, califul de Egipt. Propunerile vin de astã datã din partea
acestuia si ele nu furã decât urmarea strãlucitelor biruinte ale împãratului în cele douã expeditii
ale sale în Siria. Patriarhul de Ierusalim, Oreste, înrudit prin aliantã cu Hakem, vine din partea
acestuia la Constantinopol, unde încheie cu imperiul o pace de 10 ani.
Linistit acum din partea arabilor, dupã ce asigurase imperiul în pãrtile Armeniei si Georgiei,
Basilios II îsi întoarce din nou puterile împotriva bulgarilor. stirile ce ni le dau cronicarii asupra
acestei noi perioade de lupte sunt foarte laconice. Ele ne aratã totusi stãruinta marelui împãrat,
hotãrârea lui de a slãbi an de an imensa întindere ce o luase statul sãlbaticilor vecini, pentru a-i
da, în cele din urmã, lovitura de moarte.
Deci în 1001, dupã semnarea pãcii cu califul Egiptului, Basilios pãtrunde în Bulgaria. Expeditia
sa dureazã si de astã datã patru ani, în care el distruge puterea bulgarilor în cea mai mare parte a
Macedoniei si în vechea Bulgarie dunãreanã. Mai întâi se îndreaptã în regiunea Sardicei, luând o
multime de cetãti clin
170 Kedr., II, p. 447-448.
522
împrejurimi si numerosi prizonieri. O mare armatã pãtrunde în Paristrion, sub comanda

patriciului Theo-dorokanos si a protospatharului Nikephoros Xiphias, cucerind vechile orase
principale bulgare: Pliska, Marea Preslavã, Mica Preslavã. De Silistra nu se spune nimic.
Apoi Basilios II se îndreaptã spre Macedonia, la frontiera sudicã a Imperiului bulgar. Berroia
cade iarãsi în mâinile bizantinilor. Servia, puternicã cetate, apãratã de Niculitã, dintr-o vestitã
familie de aromâni care va juca multã vreme un rol însemnat în aceste pãrti, cade de
asemenea1471. Niculitã e dus la Constanti-nopol, onorat patrikios. El va fugi, întorcându-se în
tabãra lui Samuel. Apoi Vodena (vechea Edessa), cetate tot atât de puternicã, are aceeasi soartã.
Pãtrunzând de aici în Thessalia, Basilios ia o multime de fortãrete, în sfârsit, încetul cu încetul,
puterea lui Samuel era mãrginitã din toate pãrtile, strânsã ca în cleste de necontenitele cuceriri ale
lui Basilios. în 1003171 împãratul asedie Vidinulm, o puternicã fortãreatã bulgarã pe Dunãre, care
cade în mâinile împãratului, cu toatã diversiunea tarului Samuel, care pãtrunse în Thracia si se
aruncã asupra Adrianopolei, aflatã atunci fãrã apãrare. Basilios se îndreaptã cãtre miazãzi,
cucerind Skopje (turc. Uskilb), dupã ce o încercare a lui Samuel de a se opune fu zdrobitã pe
Vardar. Cetatea fu predatã de Roman, fiul tarului Petru; împãratul îl trimise ca strateg sã comande
cetatea Abydos (1004).
Dupã aceste mari biruinte, împãratul se întoarce, la începutul anului 1005, în Constantinopol.
Expeditia se
V. Cedr., II. .
523
N1COLAE BANESCU
încheia cu cele mai strãlucite rezultate. Monarhia lui Samuel era strâmtoratã acum în pãrtile
muntoase de Apus ale Macedoniei, pentru cucerirea cãrora va fi nevoie de lupte aprige vreme de
încã 15 ani.
*
în Italia, dupã înfrângerea armatei lui Otto II, la Sti-lo, posesiunile bizantine îsi recapãtã linistea.
Moartea energicului emir al Siciliei, cãzut în luptele acelea, puserã capãt pentru o bucatã de
vreme, si incursiunilor arabe în acele nenorocite provincii ale Italiei sudice. Imperiul îsi recapãtã
astfel, început cu încetul, stãpânirea în Calabria si Apulia. Aceste douã theme, conduse de strategi
deosebiti, erau acum reunite sub comanda unui „catepano de Italia", sef suprem care îsi avea
resedinta la Bari. Titlul sãu suna uneori: „Catepano de Italia si Calabria", ceea ce aratã pozitia
subordonatã a strategului de Calabria.
Linistea se restabili acum în aceste pãrti, necontenit devastate pânã aici de bandele arabe. O
înfloritoare activitate intelectualã si comercialã fu rezultatul acestei perioade de pace. Dar
administratia bizantinã, depãrtatã atât de mult de puterea centralã, ca atare greu de controlat, se
deosebeste în pãrtile acestea prin rapacitatea ei fãrã exemplu. Aceastã administratie va primi
adesea revolte, înstrãinând simpatiile pentru imperiu.
în Apus, dupã moartea lui Otto II (983), împãrãteasa Theophano luã în mâinile sale regenta, nu
fãrã mari dificultãti ridicate împotriva acestei bizantine de partidul national. Ea conduse în
numele fiului sãu Otto III, cu multã întelepciune si energie destinele imperiului, în acea vreme de
mari si multiple complicatii, în tot timpul conducerii sale, linistea domni între
524
Imperiul de Rãsãrit si germani. Cu toate împrejurãrile priincioase, dupã moartea marelui Otto,
Basilios nu voi, poate, sã creeze dificultãti sorei sale si se mãrgini numai la ocuparea din nou a
oraselor pierdute ale Apuliei.
Theophano muri, tânãrã încã, la 15 iunie 991W}. Otto al III-lea era atunci un copil. Bunica sa
Adelaida luã conducerea regentei mai departe, în 996 o ambasadã venea la Constantinopol, pentru
a cere mâna uneia din fiicele împãratului Constantin pentru tânãrul suveran al Germaniei,
încoronat la Roma, de papa Grigore V, în 996. în fruntea acestei ambasade se aflau doi prelati de
seamã, fosti conducãtori ai împãratului: arhiepiscopul de Placentia, loan Philagathos si episcopul
de Hildesheim, Bernward.
Dar întorcându-se de la Constantinopol, ambasada fu zãdãrnicitã de tulburãrile ce se produserã
atunci la Roma. Arhiepiscopul Philagathos, om foarte ambitios, fu atras în revolta lui Crescentius
si primi demnitatea pontificalã în locul lui Grigore V, alungat din Roma. împãratul Otto III
intervine atunci pentru a restabili autoritatea sa si vinovatii sunt aspru pedepsiti. La începutul
anului 998, Crescentius fu executat, partizanii lui Grigore V îl prind pe Philagathos, pe care,
pentru ca împãratul sã nu-1 ierte, se grãbesc a-1 mutila oribil si-1 aruncã în închisoare, în aceste
împrejurãri, ambasada trimisã la Constantinopol n-avu nici un rezultat.
O altã ambasadã va veni în 1001, în frunte cu arhiepiscopul de Milan, Arnulf, în aceeasi misiune,
la Constantinopol. E primitã cu toate onorurile. Otto III, fiu de bizantinã, era un entuziast al
culturii Imperiului de Rãsãrit. Roma nouã fascina închipuirea lui de co-
525
NICOLAE BANESCU
pil. El nu putea sã-si afle decât într-o printesã bizantinã o sotie vrednicã de dânsul. Moda
greceascã era în asemenea mãsurã imitatã, încât nobili germani preferau sã semneze în litere
grecesti. El purta o mantie brodatã cu aur, pe care erau tesute figuri din Apoca-lipsã, imitatie a
vesmintelor bizantine, în jurul sãu, demnitarii purtau titluri bizantine: „protoasecretis",
„protovestiarius", „logothetes", „protospatharius"172.
Basilios primi ambasada sa cu toate onorurile, episcopul stãtu lângã dânsul, pe când toti
demnitarii si episcopii de fatã stãteau în picioare. El era bucuros de o legãturã care-i putea asigura
posesiile italiene, acum când avea nevoie sã-si îndrepte toate puterile în rãzboiul cu bulgarii.
Ambasada izbuti prin urmare în misiunea sa. Dar când se întoarse, la începutul anului 1002, în
Italia, împreunã cu printesa bizantinã, aflã cu emotie, debarcând la Bari, cã Otto III1501 murise
mai înainte (24 ianuarie 1002), aproape în exil, alungat din Roma.
Influenta bizantinã se întinsese acum iarãsi puternic în Italia de miazãzi. Dupã o liniste destul de
lungã, incursiunile arabe încep iarãsi în aceste pãrti, în 1004 ei îndrãznesc a-i ataca pe bizantini în
capitala lor, Bari. înconjuratã pe uscat si pe mare, puternica cetate rezistã câteva sãptãmâni, sub
conducerea catepanului Grigore Trachaniotes. Când aceastã rezistentã ajunse la capãt, în
momentele cele mai critice, interventia dogelui Venetiei Pietro II Orseolo, care alergã cu o flotã
însemnatã în ajutorul ei, o mântui.
172 Ludo Moritz Hartmann, Gesch. Italiens im Mittelalter, IV. Bd., I. Halfte, Gotha 1915, p. 138-
139.
526
Pietro II Orseolo, cãruia Venetia îi datoreste din mãrirea sa, se afla în cele mai bune legãturi cu
Imperiul bizantin, în martie 992, el obtinuse de la împãrati un chrysobullon173 prin care
venetienii dobândeau însemnate privilegii comerciale în statele lor, îndatorân-du-se a tine gata
corãbiile lor pentru transporturi imperiale, în special pentru transportul trupelor în Italia
meridionalã. Mai târziu, locuitorii Dalmatiei romane, atacati necontenit de piratii slavi (narentani)
uniti cu croatii, cer interventia republicii si Pietro II Orseolo întreprinse atunci (1001) expeditia
încununatã de izbândã pe coastele Dalmatiei, supunându-i pretutindeni pe pirati si asigurându-si
stãpânirea Adriaticei. El adaugã la titlul sãu de duce al Venetienilor pe acela de „senior si duce al
Dalmatiei". Interventia aceasta nu se fãcu fãrã aprobarea Curtii de la Constantinopol, bucuroasã
de a lãsa pe seama tinerei republici grija apãrãrii îndepãrtatelor sale posesiuni. Venetia guvernã
aici în numele împãratilor si atâta era de ajuns pentru cancelaria bizantinã.
Când Bari fu prin urmare asediat de arabi, interesele Venetiei însãsi cereau o interventie grabnicã,
pentru a-1 alunga pe dusmanul care o ameninta tot atât de mult în apele Adriaticei. Dogele
conduse în persoanã flota, care scãpã capitala bizantinã a Italiei sudice de o cãdere sigurã.
Basilios fu recunoscãtor pentru acest pretios ajutor. Fiul Dogelui, tânãrul loan Orseolo, fu chemat
la Constantinopol, unde obisnuiau a merge fiii Dogilor, obtinând prin aceasta o recunoastere de
succesiune legi-
" Dolger, Regesten., I. Teii, nr. 781, p. 100.
527
NICOLAE BANESCU
timã. Acolo i se dãdu o sotie dintr-o familie ilustrã, Mãria, fiica lui Leon Argyros, magistros si
clomestikos tcov a%oXwv, o mare personalitate a imperiului.
în Italia erau doi strategi, în cele douã theme ale imperiului, Calabria si Longobardia. Nikephoros
Phokas trimise pe la 965 la Bari pe Nikephoros magistros sã conducã ambele theme; mãsura
aceasta, chiar dacã era exceptionalã, aratã trebuinta ce se simtea de a stabili o legãturã între cele
douã provincii. Aceasta duse Ia crearea catepanuhii de Italia. Acest titlu nou îl aflãm în 975 întâia
oarã, în o diplomã acordatã mãnãstirii Sf. Petru din Tarent. Ca-tepano rezida la Bari si îl înlocuia
pe vechiul strateg de Longobardia, cãci cele douã teme nu sunt confundate. Se aflã adesea
expresia „Italia si Calabria", ca pentru a arãta cã în acest context Calabria rãmâne distinctã de
Italia. Unii catepani din secolul al Xl-lea se intituleazã „catepani de Italia si de Calabria", cei
dintâi însã de la care avem diplome se numesc numai „catepani de Italia". E probabil cã strategii
de Calabria erau însã subordonati catepanuhii de Italia. Acesta avea puteri mai mari decât simplul
strateg: era un fel de vice-rege.
Dacã la curtea bizantinã se preferã termenul de „Italia", aceasta e desigur în legãturã cu pretentiile
noului Imperiu occidental de a fi singurul stãpân peste regatul Italiei, regnum itali-cum\ Bizantul
prin urmare se simtea dator a reaminti drepturile sale în aceste pãrti.
Instituirea acestui comandament e anterioarã anului 975, cãci diploma din acest an reaminteste
donatia anterioarã a altui cate-pan. Ea trebuie atribuitã, cum crede /. Gay"'1, lui Nikephoros
Phokas.
*
La 1003, o flotã numeroasã arabã asediazã Bari de la începutul lui mai pânã la 20 sept. Blocatã
complet, flota dogelui Pie-
r4 J. Gay, L'Italie meridionale et l'empire byzantin depuis l'avenement de Basile Ier jusqu'ã la
prise de Bari par Ies Nor-mands (867-1071), Paris 1904, p. 345-349.
528
tro Orseolo elibereazã cetatea. Dogele e primit cu entuziasm în

palatul catepanului.
*
întors din ambasada sa la Constantinopol, Philagathos (era calabrez) fu atras în aventura lui
Crescentius, care sfârsi atât de tragic pentru dânsii. Episcopul de Placentia era un literat distins,
care fusese educatorul lui Otto III. Gregorius V e alungat din scaun de Crescentius si Philagathos
pus în locul sãu, sub numele loan al XVI-lea. Dar în conflictul acesta dintre partida nationalã si
germani, cei dintâi sucombã. Philagathos e prins de armatele lui Otto, mutilat si închis.
Otto Kohlschiitter, Venedig unter dem Herzog PeterlI Orseolo, 991 bis 1009. Abhandlung zur
Erlangung der philosophischen Doktorwiirde in Gottingen, Gottingen, 1868.
La finele secolului X Venetia era sfâsiatã de rãzboaie civile. Ura care despãrtea familiile de seamã
izbucnea în revolte. Când dogele Tribunus muri (991), ochii tuturor se întoarserã asupra tânãrului
Pietro Orseolo si asa fu ridicat, la 30 de ani, pe scaunul ducal.
Temeiul întregii bune stãri a poporului se sprijinea în Venetia pe comert. Din produse naturale, ea
n-avea decât sare si peste. Industria atunci nu era decât morãritul.
Prima grijã a dogelui fu sã restabileascã legãturile de comert în Est si Vest, ambasadele lui pornirã
la Constantinopol, la arabi si la Otto II, în primii ani ai domniei, si aduserã de pretutindeni
privilegiile comerciale care fãcurã din nou sã prospere orasul mult încercat.
Otto al III-le a fu un mare amic al Venetiei. El acordã întinse privilegii comertului venetian.
Orseolo se îngriji de protectia supusilor sãi care fãceau negot în toate tãrile, obtinându-le
privilegii, în Adriatica, acest comert era încãtusat de pirateria croatilor de pe tãrmul de Est.
Orasele de coastã si insulele Liburniei si Dalmatiei (Veglia, Arbe, Cherso, Lussin, Zara, Trau,
Spalato, Ragusa) care, cu populatia lor romanicã, stãteau sub autoritatea Bizantului, sufereau
jafurile vecinilor slavi - croati, narentani si zachlu-mieni (acestia la sud de Narenta pânã la
Ragusa). în anul 1000,
529
l
NICOLAE BÂNESCU
Zara, unde stãtea comandantul bizantin al Dalmatiei, fu atacatã, 40 de locuitori târâti în
captivitate. Dalmatinii romani cerurã ajutor venetienilor, care erau si ei dusmanii naturali ai
slavilor. O ambasadã merse la Petru, fãgãduind a recunoaste suveranitatea Venetiei asupra
Dalmatiei, dacã îi vor scãpa de primejdia slavã. Petru înarma flota si la 9 mai 1000 porni din
portul de la Olivo-lo, trecu pe coasta Istriei, salutat de episcopul de Parenzo si Pola, veni la
Ossero, capitala insulelor Cherso si Lussin. Trecu la Zara, întâmpinat de prior (seful comunitãtii
orasului) si de episcop cu suita lui, episcopii de Arbe si Veglia îi fãcurã jurãmânt de credintã; de
asemenea, marele jupan Dirzislavmcercz tratative (marele jupan croat). Petru surprinse 40
narentani care veneau din Apulia. Locuitorii din Bielograd, atunci capitala Croatiei, i se închinarã.
La Trau i se prezentã Surigna, fratele marelui jupan, cu fiul sãu stefan (viitorul mare jupan al
Croatiei si ginerele lui Petru), sperând de la doge restabilirea lui în locul din care-1 gonise Dir-
zislav. Petru trecu la Spalato si primi de la episcop si ai sãi jurãmânt de credintã. Narentanii se
supuserã si ei. Luã cu asalt insula Lagosta (la sud de Curzola), cuibul piratilor. Pe continent fãcu
jurãmânt episcopului de Ragusa cu ai sãi.
în douã luni obtinu rezultate atât de mari.
Venetia fu stãpâna Adriaticei si ceremonia cãsãtoriei cu marea - Sposalizio del mare -, care se
sãrbãtori anual la înãltare, trebuie sã dateze din acest an.
Petru se numi ele acum „duce al Venetienilor si Dalmatinilor", si nimeni nu se bucurã mai mult de
succesele acestea decât Otto ///(acum de 20 ani). El trecuse în 1000 a treia oarã Alpii, aflã în
Pavia de la trimisul lui Petru (loan Diaconul) de aceste succese si ceru o întrevedere cu dogele în
Venetia. Fu primit la Sân Servolo, gãzduit restul noptii la mãnãstirea Sân Zacharia. Apoi merse la
Palatul Dogilor, împãratul îi botezã o fiicã dogelui. Apoi se întoarse la corabia sa, la Pomposia, si
în ziua urmãtoare plecã la Ravenna.
Când Bari fu atacat de Saphii (1002), un renegat si subaltern al lui Giafar, suveranul Siciliei, si
luni întregi fu asediat, Petru aleargã cu flota sa, apoi la 6 sept., ajuns în fata orasului, pãtrunde
530
în port, aduce provizii înfometatilor si împreunã luptã trei zile, punându-i pe arabi pe fugã.
Basilios II si Constantin VIII îl rãsplãtesc cu daruri bogate si cer sã trimitã pe fiul sãu lo.in la
Con-stantinopol pentru cãsãtoria cu Mãria, fiica patriciului Argyros. El primeste din mâna
împãratilor pe sotia gratioasã si frumoasã, ve-nusta, spectabilis sponsa. (Cbronicon Venetum, 36,
15 si 24).
10. Cele din urmã lupte cu bulgarii. Zdrobirea lor definitivã
Asupra faptelor întâmplate de la 1005, când Basilios se întoarse în Constantinopol din lunga lui
campanie în Bulgaria si pânã la 1014, n-avem aproape nici o stire precisã. Ceea ce pare sigur e cã
rãzboiul cu bulgarii n-a încetat, în toatã aceastã perioadã de timp, nici o clipã. Skylitzes si dupã el
Cedrenus, afirmã cã împãratul pãtrunse în fiecare an în inima Bulgariei, nimicind înaintea lui
tinuturile (II, 457). Samuel nu mai putea acum ataca si se mãrgimea la defensivã, cãutând a
împiedica intrarea împãratului prin pãsurile Macedoniei, pe care le închidea cu santuri si întãriri.
Cea dintâi mare luptã pe care ne-o descriu acesti autori e aceea care avu loc, în 1014, în
strâmtoarea Kim-balongu (Kt|ipoc Aoyyoi)), Câmpulungul românesc, în pãrtile unde românii erau
numerosi, în valea Strymo-nului de Sus - si Kleidion. Samuel, stiind cã împãratul obsnuia a intra
prin aceste strâmtori, le întãri puternic, cu santuri si palisade de lemn, îngrãmãdind acolo trupele
sale. Când armata bizantinã pãtrunse înãuntru, bulgarii îi atacarã de toate pãrtile, prãvãlind de sus
asupra lor tot felul de proiectile. Situatia era foarte criticã si numai datoritã curajului strategului
Nikephoros Xiphias, al themei Macedoniei, biruinta fu câstigatã.
531
Acesta ocoli muntele Belasita (Balathista) si cãzu în spatele bulgarilor, care, prinsi din douã pãrti,
furã cu totul zdrobiti. tarul abia scãpã din învãlmãsealã, fugind, cu fiul sãu, la Prilep.
Cincisprezece mii de bulgari cãzurã în mâinile bizantinilor175.
Cronicarii bizantini afirmã cã Basilios voi sã dea o lectie teribilã îndãrãtnicilor sãi dusmani. Toti
prinsii bulgari furã orbiti din ordinul sãu la fiecare sutã si se lasã unuia un singur ochi, pentru a-i
putea conduce pe ceilalti, cãci ei furã trimisi la Prilep, lui Samuel. tarul, doborât de atâtea
dezastre, era bolnav si, la vederea privelistei îngrozitoare, cãzu la pãmânt, fãrã simtire. Dupã douã
zile el îsi dãdu sufletul (6 octombrie
1014176)-
Biruinta aceasta de la Câmpulung, urmatã de moartea tarului Samuel15", înseamnã începutul
agoniei statului bulgar. Luptele se mai urmeazã, cu înversunare, câtiva ani. Dar lipsiti de curajul
si talentul militar al sefului lor, bulgarii nu mai puteau spera vreo mântuire. Partidul national
scãzu simtitor, în urma atâtor nenorociri; marea, majoritate a poporului dorea acum pacea cu orice
chip.
Basilios continuã mersul sãu biruitor înainte, cucerind fortul Matzukion, pe valea Strumitei. Unul
din generalii sãi de seamã, Theophylactos Botaneiates fu surprins de bulgari, în strâmtoare si
aproape toatã armata ce o avea cu dânsul pieri. El însusi cãzu în aceastã luptã, împãratul asedie
apoi Melnic, care se predã, si îsi retrase trupele la Mosynopolis, ca sã se
175 Kekaumenos dã cifra de 14.000.
176 Cedr., II, p. 458.
532
odihneascã. Acolo aflã stirea mortii lui Samuel si, fãrã a lãsa timp dusmanului sã se refacã, porni
iarãsi asuprã-i, îndreptându-se de astã datã cãtre Pelagonia. Bitolia, Prilapon (Prilep), Stypion
(Istib, Stip) cãzurã în mâinile sale. în 1015 el cuceri Vodena.
Urmasul si fiul lui Samuel, Gabriel Roman, numit si Radomir, trimise un sol la Basilios cu
scrisori de supunere. Acesta, drept rãspuns, îl expediazã în primãvara 1015 pe Xiphias împreunã
cu Constantin Diogenes ca sã atace Moglena. Cetatea, puternicã, se împotrivi cu înversunare,
împãratul e silit a veni el însusi cu armata pentru a o asedia, si Moglena cade în mâinile sale.
Basilios strãmutã de aici toatã populatia la frontierele depãrtate ale Persiei. Cetatea fu dãrâmatã la
pãmânt. tarul Gabriel Roman e asasinat în acel an de vãrul sãu loan Vladislav, fiul lui Aron
(1015). Noul tar face la rândul sãu propuneri de închinare, care se primesc. Dar informat cã
Vladislav se pregãteste pentru a ataca, împãratul se întoarce cu armata iarãsi în inima Bulgariei,
devasteazã Pelagonia, ajungând pânã la Achrida, capitala tarilor bulgari, unde Samuel îsi fixase în
cele din urmã resedinta. Dupã ce o cuprinde si pe aceasta, Basilios se îndreaptã îndatã cãtre
Dyrrachion, pe care loan Vladislav ameninta sã punã mâna. Dar înfrângerea suferitã de o armatã,
trimisã în Pelagonia, sub conducerea strategului Gonitziates si a protospatharu-lui Oreste, îl face
sã se întoarcã în locurile acelea, împãratul se retrage apoi la Thessalonic, trimitând un corp de
expeditie sub comanda lui Xiphias cãtre Tria-ditza. Toate fortãretele din acea regiune cad în
mâinile bizantinilor.
La sfârsitul anului 1016, împãratul vine încã odatã în aceastã parte, asediind, fãrã izbândã,
Pernikon (Pernic).
533
MCO1AE BANESCU
în primãvara anului urmãtor, luptele se reiau. Cetatea Longos cade în mâinile bizantinilor;
Castoria e asediatã apoi, fãrã a putea fi luatã. De aici, împãratul cucereste alte cetãti, între care
Setaena, unde se aflau enorme cantitãti de grâu. în ianuarie 1018, Basilios se întoarce în Capitalã,
în vremea aceasta, loan Vladi-slav e ucis la asediul cetãtii Dyrrachion, pe care se silea a o cuceri,
în urma acestui eveniment, Basilios se întoarce iarãsi cu armatele în Bulgaria, pentru a înfrânge
cele din urmã rezistente. Aceastã ultimã campanie fu un adevãrat triumf prin tinuturile sleite de
atâtea rãzboaie ale dusmanului. Krakras, unul din cei mai însemnati sefi ai bulgarilor, se supune
împãratului, împreunã cu peste treizeci de cetãti. El se prezintã biruitorului la Serrhes. Alt sef,
Dragomuzos, cãpetenia regiunii Strumitei TOC ev Tfj ZTpoi)|4.7UT^ri Ttapeaxrpcax;, urmã
exemplul sãu. Apoi Bogdan, „castelanul fortãre-telor din interior" (6 TCOV ev8oTepco Kctaipcov
La Strumita, mitropolitul Bulgariei, David, îi iesi înainte cu scrisori de la vãduva lui Vladislav,
care declara cã renuntã la drepturile sale asupra Bulgariei. Trecând apoi prin Scopje, Stypion,
Basilios intrã biruitor în resedinta puternicilor tari bulgari, Achrida. Acolo i se înfãtisã tânãra
vãduvã cu toti copiii si nepotii sãi, supunându-se împãratului. Acesta o primi cu cinste,
fãgãduindu-i a o lua la Constantinopol, unde avea sã obtinã rangul de patrikia zoste la curtea
bizantinã1521. O multime de alti nobili bulgari alergarã aici, pentru a se supune cuceritorului.
Acesta îi primi cu
177 Ibidem, p. 467.
534
bunãvointã, dându-le ranguri nobiliare. La Deabolis (Devol) i se aduse Ibatzes, unul din aprigii
luptãtori, care singur nu voise a depune armele si fusese prins si orbit de generalul Daphnomeles.
Trecând de aici la Castoria, primind pretutindeni închinarea celor din urmã cãpetenii bulgare,
împãratul se îndreptã cãtre miazãzi, strãbãtu Thessalia, locul atâtor nãvãliri prãdalnice ale
bulgarilor, aclamat de populatiile mântuite de lunga nenorocire, oprindu-se la Atena, pentru a
aduce multumiri Panaghiei Atheniotis-sa, Fecioarei adorate în Parthenon. împãratul dãrui
Mitropoliei din Atena multe si bogate odoare si porunci sã se restaureze bisericile cãzute în ruine.
G. Schlumberger, Recits de Byzance et des croisades Iere serie, Paris 1924, p. 58 si urm.:
L'empereurBasileIIã Athenes.
împãratul se îndreptã cãtre Sud, trecu frontiera Thessaliei, ajunse în Athena. El voia sã
sãrbãtoreascã triumful sãu pe vechea Akropole, fãcând acest pelerinaj la vatra elenismului.
Vizita împãratului era o mare cinste pentru Athena, lãsatã de mult în istorie. Acest om aspru de
rãzboi, care ura stiinta si eruditia, zice Gregorovius, avea totusi constiinta cã prin nimicirea
monarhiei bulgare, el decisese victoria lumii grecesti asupra celei slave. Astfel amintirea gloriei
nemuritoare a Athenei trebuia sã trezeascã în inima eroului o veneratie mare pentru patria
luptãtorilor de la Marathon si Salamina.
De aici el se îndreptã în sfârsit spre Capitala sa, un-de-si fãcu intrarea, triumfal, în primele
sãptãmâni ale anului 1019, aducând în alaiul sãu strãlucit pe vãduva lui Vladislav, Mãria, cu fiii si
fiicele sale, pe toti printii si printesele statului strivit, dupã uriasele lupte purtate timp de trei
decenii. Una din fiicele lui loan Vladislav,
535
NICOLAE BANESCU
Caterina, mãritatã cu Isaac Comnenos, va ajunge pe tronul împãrãtesc al biruitorilor sãi178.
Astfel se încheie acest rãzboi crâncen, care puse capãt puternicei monarhii a tarului Samuel, si
care dãdu lui Basilios II supranumele cu care a trecut în posteritate, acela de „Bulgaroctonul".
Ultima campanie a lui Basilios II contra bulgarilor îndatã ce aflã de pieirea lui loan Vladislav,
ucis la asediul cetãtii Dyrrachion de comandantul bizantin Niketas Pegonites, împãratul iese din
Constantinopol. Ajungând la Adrianupolis, îl întâmpinã fratele si fiul vestitului Krakras,
predându-i faimoasa fortãreatã Pernik si alte 35, pe care îi primi cu cinste, înãltându-1 pe Krakras
la rangul de patrikios. Veni apoi la Mosynopolis. Acolo se prezentarã soli din Pelagonia,
Morovisdos si Lipenion, predând împãratului orasele. Pornind de acolo, sosi la Serres, unde veni
si Krakras cu sefii celor 35 de castele predate, fiind bine primiti. Se supuse de asemenea
Dragomuzos, oferind Strumitza si vãzându-se cinstit cu rangul de patrikios, aducând cu dânsul si
pe patriciul loan de Chadia, liberat din închisoare (cãci fusese prins de Samuel si stãtuse închis 22
de ani), îndatã ce se apropie de Strumitza împãratul, veni arhiepiscopul Bulgariei David, cu
scrisorile Mãriei, sotia lui loan Vladislav, promitând a ceda Bulgaria, dacã va obtine împlinirea
dorintelor sale. Veni în întâmpinarea lui si Bogdan, seful castelelor din interior si e cinstit si
acesta cu rangul de patrikios. De acolo merge la Skopje si lãsân-du-1 ca strategos autokrator în
oras pe David, patriciul Areianites se întoarce pe la Stypion si Prosakon în aclamatiile poporului.
Luând-o apoi spre dreapta ajunse la Ahrida, îsi aseazã lagãrul, tot poporul primindu-1 cu
aclamatii. Orasul e asezat pe o înãltime, lângã un lac foarte mare, de unde îsi ia izvorul fluviul
Dri-nos, mergând cãtre nord, apoi întorcându-se spre Apus si vãrsân-
™ Schlumberger si altii o socotesc fiica lui Samuel, dar e mai probabil cã a fost fiica lui loan
Vladislav (v. art. lui Lascaris): Sceau de Radomir Aaron, BSI, III, 1931 (404-412). Aaron fu
ridicat de Isac Comnenul în 1057 la rangul de proedros.
536
du-se în Marea Ionicã (eig TO loviov), la castelul Ilissos, metropolã fiind întregii Bulgarii, în care
s-au construit palatele regilor bulgari si se aduna tezaurul lor. Deschizându-le, împãratul gãsi
multi bani si coroane bãtute cu mãrgãritare si haine tesute cu aur si 100 centenarii de aur, pe care
toate le cheltui în platã la soldatii sãi, lãsându-1 pe Eustathios Daphnomeles cu o puternicã
garnizoanã. Iesi apoi în lagãr si o primi pe vãduva lui loan Vladi-slav, cu cei trei fii si sase fiice
ale sale, prezentându-i si pe fiul natural al lui Samuel si douã fiice ale lui Radomir, fiul lui
Samuel, si cinci fii, dintre care unul orbit de loan, când îl ucise pe Radomir, fiul lui Samuel, cu
sotia lui si pe Vladimir, ginerele lui. Erau si alti trei fii, nãscuti din loan, dar fugiserã în muntele
Tmoron. împãratul o primi cu bunãvointã si dãdu ordin sã o pãzeascã, împreunã cu ceilalti. Se
prezentarã împãratului si alti megistani ai bulgarilor, Nestoritzes, Zaritzes si Dobromir cel Tânãr,
fiecare cu trupele sale, si furã primiti binevoitor si cinstiti. Atunci si Prusia-nos cu cei doi frati ai
sãi, copii ai lui Vladislav, fugiti în Târnovo, unde fuseserã înconjurati, trimit la împãrat, cerând
garantii pentru a se supune si ei. împãratul dãdu un rãspuns plin de filantropie. Merse apoi la
Prespa, construind în drumul sãu douã castele; de la Prespa, vine la Diabolis unde-i primeste cu
vorbe mângâietoare pe Prusian si fratii sãi, cinstindu-1 magistros, iar pe frati patricii. Acolo fu
adus si Ivat (Ibatzes), orbitrs>. Atunci si Nikolitzas, de atâtea ori capturat si eliberat, veni noaptea
ca sã se supunã împãratului. Acesta însã nu vroi sã-1 vadã, ci-1 trimise la Thessalo-nic poruncind
sã fie închis. Rândui apoi cum crezu mai bine în privinta oraselor Dyrrachion, Koloneia si
Drynupolis, si punând gãrzi în theme si strategi, dând voie ca din prinsii romani câti vor sã
rãmânã în tarã, iar care nu sã-1 urmeze, veni la Castoria ((ptiXocKaq Toîq i5e(j,aoi iccci
OTpatityo'bc, eTucifiaaq...). Acolo i se aduserã douã din fiicele lui Samuel, care, vãzând-o pe
Mãria, sotia lui loan, stând lângã împãrat, se aruncarã asupra ei ca s-o omoare. Dar împãratul le
potoleste mânia, promitând sã le cinsteascã si sã le covârseascã de bogãtie, iar pe Mãria, cinstind-
o cu demnitatea de tcoatr], o trimite în captivitate, împreunã cu copiii. Xiphias distruge castele ev
Zeppioic; mi tco SCOCKCO. Si merge împãratul la castelul Stayoik;, unde veni Elemãgos,
archon de
1 Cedr. II, 467-470.
537
I
Belograd, în haine umile, cu colegii sãi. De acolo pornind, veni la Athena. La Zetunion, vãzând
oasele bulgarilor cãzuti acolo, când magistros Nikephoros Uranos îl bãtuse pe Samuel, se minunã.
si admirã zidul ridicat de Rupen la Thermopile, pentru a-i opri pe bulgari. Fiind în Atena, aduse în
sanctuarul Maicii Domnului multumiri pentru victoria sa si împodobind templul cu mãrete si
strãlucite daruri, se întoarse la Constantinopol. si prin marele portic al Portii de Aur intrã triumfal,
împodobit cu coroanã de aur, precedat de Mãria, vãduva lui Vladislav, de fiicele lui Samuel, si de
ceilalti bulgari. Era indictia a Il-a, anul 6527. si astfel, cu trofee si biruintã, intrând în Marea
Bisericã si înãltând cântece de multumire, merse în palat.
Dupã supunerea Bulgariei, trec la dânsul si croatii, cu sefii lor, doi frati. Numai comandantul de
Sirmium, fratele lui Neston-gos, Sermon, nu voi sã se supunã. Constantin Diogenes, comandantul
din pãrtile vecine, e trimis sol la dânsul. Diogenes îl suprimã si e pus sã conducã tinutul, în locul
sãu.
Dupã supunerea definitivã a întregii Bulgarii (cel din urmã sef adus la ascultare fu Sermon,
castelanul faimoasei cetãti Sirmium, pe Sava, ucis de Constantin Diogenes), împãratul reorganiza
aceastã tarã, multumindu-se a ocupa cetãtile principale cu garnizoane bizantine si a pune în
fruntea administratiei guvernatori cu titlul de „duci" sau „catepano". Vechile obiceiuri ale statului
bulgar nu se rãsturnarã prin urmare si, afarã de ocupatia militarã, nu se inova nimic, impozitele de
exemplu, se percepurã în naturã ca pe vremea tarului Samuel. Basi-lios II dovedi în aceastã
privintã nu mare simt politic. El lãsã Bisericii bulgare forma sa nationalã180.
180 în myiAXvov din mai 1020 cãtre loan arhiepiscopul de Ohrida: ei yâp if\q x&puq
eyicpaTEÎq Lyev6ê$a, cc/l^â toc TOdJtrtq 5i.Kaioc âTcapâoTtaota 5ie/ripfioa|j.Lv. Cf. Dolger,
Regesten, I. Teii, nr. 806—807, p. 104. [I. Snegarov, Istorija na Ohridskata arhiepiskopija, ed. II,
voi. I, Sofia, 1995, p. 52-631.
538
Numai patriarhatul fu înlocuit cu arhiepiscopatul de Achrida. Trei novelle ale împãratului

prescriau întinderea arhiepiscopatului, asa cum fusese pe vremea tarului Petru. Jurisdictia sa se
întindea si asupra „Vlahilor din toatã Bulgaria". Numai Mitropolitul de Drstor rãmânea supus
Patriarhiei de Constantinopol.
B. Granic, Kirchenrechtliche Glossen zu den vom Kaiser Basilios II. dem autokepbalen
Erzbistum von Achrida verliehenen Privilegien, „Byzantion" XII, 1937, p. 395-415.
Basilios II dãdu 3 edicte de privilegii pentru arhiepiscopatul de Achrida, din care numai al doilea
e datat (mai 1020). N-au ajuns la noi în original, ci numai în documentul de confirmare a
privilegiilor, dat de Mihail VIII Paleologul în august 1282.
Motivele acordãrii acestor privilegii au fost politice mai ales. La asta a contribuit poate si
momentul politic religios (n-a vrut sã mãreascã sfera de influentã a patriarhului de
Constantinopol).
îndemnul pentru acordarea privilegiilor i-a venit de la arhiepiscopul de Achrida, loan.
întinderea teritorialã a arhiepiscopatului de Achrida (=Ohrida) era mult mai mare decât a
lustinianei Prima. Structura etnicã: mai ales slavã, cu o împletire de resturi ale populatiei
romanice (numitã aci Pôcôi) si ale elementelor grecesti din orase mai cu seamã. De-a lungul
Vardarului apar si asezãri turcesti (oi rcepi TOV pkxp86cpetov ToupKoi).
Situatia de drept a arhiepiscopatului autocefal de Ohrida nu e determinatã mai de aproape, si nici
raporturile cu celelalte regiuni autocefale. Basilios o presupune cunoscutã, cãci întãreste numai
situatia ce o avuse sub Samuel. Era o organizare bisericeascã independentã, alãturi de celelalte
organizatii independente, deci pus alãturi de patriarhii de Roma, Constantinopol, Alexandria,
Anthiochia, Ierusalim, de arhiepiscopul de Cipru (p. 103). Cãpetenia acestei organizãri poartã
titlul de ãp%iEKiaKonoq, dieceza sa: ocpxieTuaKOTiT]. în novellele împãratului lustinian,
episcopii de Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiochia si Ierusalim au titlul complet de
âpxvercioKortoc; tcod JiaTpmpxriq. Jurisdictia nu e cuprinsã în edict, dar prin analogie cu
vechile auto-
539
NICO1AE BÃNESCU
cefale diecese trebuie sã admitem cã aveau consacrarea episco-pilor sufragani, precum si
supravegherea.
Constitutia si organizarea se deosebesc de ale celorlalte prin lipsa categoriei de mijloc a
episcopilor, aceea a mitropolitilor, care în organizarea patriarhatului erau a doua instantã în
domeniul administrativ si al judecãtii bisericesti.
Dispozitii pentru imunitatea clericilor, se întind la ETtipeia, oÎKou,68iov.
Regleazã situatia materialã a arhiepiscopului, îi dã dreptul de a ridica darea KCIVOVIKOV de la
episcopii sufragani si de la toti vlahii si turcii din arhiepiscopat.
Boierii îsi pãstrarã privilegiile. Multi dintre ei furã primiti în nobilimea imperiului, fiind atrasi
astfel în serviciul sãu.
11. Expeditia în Armenia si Georgia (1020-1022). Noi anexiuni la imperiu
îndatã ce sfârseste cu bulgarii, Basilios II porneste în expeditie în regiunile Caucazului, unde
stãpânirea sa începuse a fi serios amenintatã. Regele din Georgia (ãp%cov if\c, 'Apaayicc<;, îi zic
bizantinii), Giorgi sau Keorki I, uzurpase posesiunile mostenite de împãrat în acele pãrti prin
testamentul lui David. El atrãsese în aceastã revoltã pe Sempad (Sembat, Smpad), regele
Armeniei si nãvãlea adesea peste frontierele imperiului, jefuind. Basilios se hotãrî a-i aduce la
ascultare pe rebeli si, în fruntea unei puternice armate, porni, cãtre sfârsitul anului 1020, prin
întinsele theme ale Asiei. Urcând cursul superior al Eufratului, el ajunse la puternica cetate Karin
(Erzerum de azi), care se afla atunci în mâinile bizantinilor, împãratul trimise de aici emisari
adversarului sãu, invitându-1 la supunere, în urma rãspunsului negativ ce-1 primi, înainta mai de-
540
W
*
parte, în inima tãrii, devastând tinuturile. Pe marginile lacului Balagatsis, o parte a trupelor sale se
ciocni cu ariergardele armatei georgiene, împãratul se aruncã în urmãrirea dusmanului, care fuge
necontenit din fata lui. Detasamentele trimise în toate pãrtile pustiesc tinuturile fertile ale tãrii,
împãratul ierneazã la Trape-zunt, unde primeste propuneri de pace. Patriaihul Armeniei, Bedros I,
îi aduce scrisori de supunere din partea regelui Sembat (începutul lui 1022), aflat în luptã cu
propriul sãu frate si amenintat pe deasupra de turcii selgiucizi, care acum îsi fac întâia oarã
aparitia în pãrti ale Armeniei pe care aveau sã le pustiascã apoi de atâtea ori; regele armean se
hotãrî a ceda dupã moarte statele sale imperiului, asigurânclu-si astfel protectia care-i era acum
foarte necesarã, împãratul primi aceste propuneri, rãsplãtindu-1 pe rege cu titlul de magistral.
Un alt puternic sef armean, Senakherim, suveranul din Vaspuracan (BaaTtpaKccvia), hãrtuit de
luptele intestine ce sfâsiau Armenia, amenintat de sefii arabi din apropiere si speriat mai cu seamã
de aparitia turcilor selgiuciti, se hotãrî de asemenea de a-si ceda regatul împãratului bizantin,
care-i dãdu în schimb titlul de kuropalates si provincia Sebasteia (Siwas), unde se strãmutã cu
toatã familia sa, cu sefii, rãzboinicii si o parte însemnatã a supusilor sãi. tinutul sãu fu anexat la
imperiu, cetãtile ocupate de garnizoanele împãratului182. Regele Georgiei rezistã însã si, în timp
ce schimbã ambasade cu împãratul, arãtându-se gata a se retrage din domeniile ce fuseserã cedate
de David, el
Dolger, Regesten, I. Teii, nr. 813 (p. 105). : în 1021/1022, cf. Dolger, Regesten, I. Teii, nr. 809 (p.
104).
541
NICOLAE BANESCU
cãuta numai sã câstige timp pentru a-1 birui pe împãrat. O rãscoalã se produse atunci în spatele
împãratului si regele georgian nu era strãin de ea. Cei doi generali lãsati în Asia Micã, vestitul
Nikephoros Xiphias si Nikephoros Phokas, fiul lui Bardas, se înteleserã pentru a ridica împreunã
armele împotriva lui Basi-lios. Dar Phokas fu ucis de Xiphias, la o întrevedere ce o avurã si
acesta însusi e prins, fãrã multã greutate, de cãtre Theophylaktos Dalassenos, trimis de împãrat
împotriva rãsculatilor, în amintirea marilor servicii ce i le adusese în rãzboaiele cu bulgarii,
împãratul îi lãsã viata si Xiphias fu silit numai a se retrage într-o mãnãstire.
în sfârsit, în septembrie 1022, Basilios zdrobi, într-o mare luptã, armatele lui Giorgi si acesta fu
silit a cere pacea. El pãrãsea în mâinile bizantinilor toate cetãtile si teritoriile care fãcuserã parte
din mostenirea marelui curopalates David, precum si o parte chiar din propria sa stãpânire.
Astfel se încheie aceastã expeditie care împinse hotarele imperiului dincolo de Eufrat. Ea fu cea
din urmã biruintã strãlucitã din lunga si zbuciumata carierã militarã a lui Basilios II.
Z. Avalichvili, La succesion du cumpãtate David d'Iberie, dy-naste de Tao, „Byzantion", 8, 1933,
p. 177-202.
Istoria curopalatului David din Tao (t 1000) e cunoscutã prin interventia sa viguroasã pentru a
salva tronul lui Basilios II, amenintat de rãscoala lui Bardas Skleros (978-979). Contingentele
trimise de el au decis, se pare, în a doua bãtãlie de la Pancalia, victoria imperialilor. David, om de
stat întelept, obtinu în schimb anume compensatii teritoriale ce i s-au dat cu titlu viager numai. El
a lãsat la moartea sa toate posesiunile lui Basilios II si acesta
542
venea în persoanã acolo, ca sã-si ia mostenirea în primire. Un nou statut teritorial a fost fixat la
aceastã frontierã a statului bizantin si violarea lui de regele abkhazo-georgian Giorgi I a adus
rãzboiul din 1021, care a întins hotarele imperiului pânã în valea fluviului Kour.
în pragul secolului al Xl-lea, un curent se desemna în politica caucazianã, la hotarele Imperiului
bizantin, curent plin de viitor si destul de puternic pentru a tine piept si imperiului si, mai târziu,
turcilor. El tindea a reuni într-un mãnunchi diferitele tinuturi georgiene, un fel de tendintã
pancaucazianã. Aceastã miscare din care va iesi monarhia abkhazo-georgianã, singura formatie
politicã autohtonã durabilã în Caucaz, se leagã de persoana si activitatea curopalatului David din
Tao. Pentru a vedea clar în certurile bizantino-iberiene din vremea lui Basilios II, trebuie deci sã
tinem seamã de aceste douã tendinte contradictorii si profunde, care se izbeau în Caucaz, anume
absorbirea treptatã a principatelor si regatelor armene de cãtre Imperiul grec si formarea regatului
Georgiei, nucleu al unui vast stat caucazian.
Coborâtor în linie directã din curopalatul Asot (f 826), David fãcea parte din acea familie a B
agratizilor georgieni ale cãrei ramuri exercitau, sub vaga si depãrtata suveranitate bizantinã, un fel
de condominium pe teritoriile Ciorokului de mijloc (Tcho-rokh) si cursului superior al fluviului
Kour (Kura).
La începuturile lor în aceastã regiune muntoasã, ei o gãsirã aproape pustie, devastatã de rãzboaie
si invazii. Coloni georgieni fugind de regimul arab, repopularã aceste tinuturi. Ei se gruparã în
jurul familiei domnitoare, instalate cu Asot curopalatul la Arta-nandj, în Clardjeth. Se formã o
traditie dinasticã pe care Porphy-rogenetul o înregistra în secolul al X-lea si care si-a gãsit
interpretul sãu în Soumbat, fiul lui David, poate un Bagratid, autorul unei cronici a acestei familii.
Pe acest pãmânt se ridicarã catedrale, biserici, mãnãstiri georgiene, adesea în locul vechilor
clãdiri armene, în epoca curopalatului David, aceastã parte a bazinului Ciorocului era georgianã
de douã secole.
Nu se poate spune cum a început situatia politicã a lui David Curopalatus. Stãpân pe un domeniu
ereditar modest în Tao, el fu apreciat de timpuriu de bizantini, ca un aliat pretios în raporturi-
543
le lor cu numeroasele principate crestine si musulmane care se formarã, între lacul Van si Caucaz,
pe urmele dominatiei arabe. Preeminenta sa începe din timpul lui Romanos II (f 963), cãci e
probabil cã în acea epocã a primit în beneficiu de la imperiu anumite teritorii în tara superioarã,
despre care vorbeste Viata georgianã a hagioritilor loan si Euthymios (Vita Beatip.n. loban-nis
atque Euthymii, An. Boli., t. 36-37). Dar importanta lui iesi la ivealã cu prilejul luptelor intestine
de la Bizant, în anii 978-979, apoi cu rolul sãu de arbitru întelept în afacerile Georgiei si
Armeniei. Principalul motiv pentru care David meritã recunostinta armenilor a fost eliberarea
teritoriilor lor între Erzerum si lacul Van.
în Georgia, rolul sãu fu eminent. El a fost creatorul regatului Georgiei, sau al monarhiei abkhazo-
iberice. Iatã faptele principale.
Neavând copii, adoptã si crescu ca mostenitor în Tao pe tânãrul Bagrat, coborâtor, prin mama sa,
din regii Abkhaziei, si prin tatãl sãu, Gurgen, din dinastia bagratidã din Karthli, cãreia David
însusi îi apartinea, îndemnat de tendinta unitarã care se manifesta atunci, curopalatul încercã a
asigura lui Bagrat cele trei mosteniri: Tao (prin adoptie); Abkhazia (domeniul mamei sale);
Karthli, patrimoniul sãu propriu, administrat de tatãl sãu Gurgen. Bagrat fu proclamat (974-975)
ca mostenitor de Karthli; devenit major, fu proclamat în 977-978 ca rege de Abkhazia. în 1008 îi
succedã tatãlui sãu în Karthli si rãmase în fruntea regatului unit pânã la moartea sa, în 1014.
Basilios II, beneficiarul ultimelor dispozitii ale lui David, veni în conflict cu George I, regele
Georgiei, fiul lui Bagrat III, mostenitorul prezumtiv al curopalatului.
*
Ajutorul dat lui Basilios II contra lui Bardas Skleros fu rãsplãtit cu cesiuni teritoriale „în tinuturile
superioare ale Greciei". Autorul „istoriei universale", stefan din Taron, zis Acolik, precizeazã
aceste teritorii: Karin (Theodosiopolis biz., viitor Erzerum), Basian (Phasiane), fortãreata Sevuk
etc. Instalarea lui David la Karin si în Phasiane fu conformã politicii urmãrite de Bagratizii
georgieni. Cantoanele din Harkh si Apahounikh erau orientate cãtre lacul Van, de asemenea.
Aceste teritorii cedate de imperiu între Erzerum, Olthisi (afluentul Ciorokului) si lacul Van
trebuiau
544
în mare parte sã fie cucerite. Curopalatul duse o politicã de largi vederi. Principala provincie
cedatã, Apahounikh, rãmase în puterea lui Bad, emirul de Akhlat, un Nerwanid, pânã la moartea
sa, în 990-991. Atunci fu cuprins Manazkert de trupe aliate ibero-ar-meniene (998-999). Pierdutã
în 1070, în mâinile lui Alp-Arslan, fu recuceritã de Romanos Diogenes, pentru a fi pierdutã
definitiv dupã marea înfrângere a Bizantului din 19 august 1071.
Marele curopalat muri 30 martie 1000. Cronicarii armeni îl acuzã pe Basilios II de a fi instigat pe
nobilii din Tao pentru a-1 asasina. Ar fi turnat otravã în caliciul oferit curopalatului în timpul
slujbei. Matei de Edesa vorbeste de asemenea de un nelegitim complot contra acestui venerabil
print. si el mentioneazã „liturghia homicidã" si o tentativã infructuoasã de otrãvire prin
cuminecãturã; în fine, curopalatul ar fi fost înãbusit cu o pernã de episcopul georgian Hilarion, la
instigatia nobililor curtii sale. Cronicile georgiene nu pãstreazã amintirea acestui asasinat. Se
poate presupune cã aceastã versiune a fost fabricatã în mediul antigrec si antiortodox al autorilor
armeni. La Arisdaghes, curopalatul a fost asasinat de nobilii sãi, din factiunea prietenã
bizantinilor, la Mathei de Edessa dimpotrivã, împãratul rãzbunã asasinatul, prin pedeapsa cu
moartea a asasinilor.
între Bagrat III si tatãl sãu adoptiv a f ost mare neîntelegere. El a fost acuzat, la un moment dat,
de a fi hrãnit cele mai negre gânduri fatã de curopalat. Cearta aceasta se pune cãtre anul 988.
David era rãu vãzut pentru legãturile lui cu imperiul. Asa s-ar explica schimbarea sentimentelor
Iui David fatã de Bagrat III si testamentul sãu în favoarea lui Basilios II.
Curopalatul odatã dispãrut, Basilios II alergã pentru a-si lua în posesie mostenirea. El fu primit la
Havacic, lângã Erzingian, de regele abkhazilor Bagrat, prin adoptia lui David, si de tatãl sãu
Gurgen, regele Iberilor. Acesta fu înãltat la rangul de magistros, fiul sãu la aceea mai înaltã de
curopalates. De acolo Basilius continua vizita proprietãtilor sale, trecând la Manazkert si de acolo
la Olthisi. înainte de a se întoarce la Constantinopol, procedã la instalarea noilor autoritãti:
guvernatori, judecãtori, comandanti etc. Grãbit a se întoarce, bulgarii îi dau de lucru, nu duse
pânã la capãt litigiul teritorial cu printii georgieni. Conflictul izbucni pu-
545
tin dupã plecarea sa. Gurgen, mai lezat de vecinãtatea grecilor, deschise campania si ocupã partea
bizantinã din Tao. Neputând lua fortãreata Olthisi, îsi instala tabãra la Mamruan. O armatã
bizantinã veni contra lui în Phasiane. Se negocie apoi. E sigur cã în 1001 Basilios nu putu sã-si
impunã vointa cu totul dinastilor georgieni: o parte a mostenirii curopalatului era lãsatã lor.
împãratul trebui sã se acomodeze cu acest compromis si situatia rãmase neschimbatã cât trãi
Bagrat III, om activ si energic. Sub urmasul sãu, George I, rãzboiul izbucni. Fie cã el vru sã ocupe
o parte din mostenirea lui David ocupatã de bizantini, fie cã Basilios, liber în Balcani dupã 1018,
vru sã punã ordine în chestiunea teritorialã din Iberia. Douã campanii avurã loc: 1021 si 1022. în
interval, Basilios, care comanda personal, stãtu în Trapezunt. Trupele furã cantonate pentru iarnã
în Khaldia, pe tãrmul Mãrii Negre, dupã o primã campanie fãrã rezultat. Campania din 1022
sfârsi cu o victorie completã a bizantinilor. Dar care fu rezultatul acestui conflict sângeros, din
punct de vedere teritorial ?
Olthisi, Erzerum, Basian, furã ocupate de bizantini. Georgia fu aruncatã dincolo de linia care
despãrtea Tao în douã. O serie de fortãrete în valea superioarã a fluviului Kour furã asigurate de
asemenea pentru Bizant. Acest rezultat nu constituia mai putin un succes considerabil. Stabilirea
la Olthisi si în enclavele din propriu-zisa Georgie îi usurarã opera de dezintegrare a Georgiei. Prin
mijloace de atractie, Bizantul stiu sã-si câstige feudalitatea provinciilor georgiene si multi vasali
ai lui Bagrat IV (George I moare în 1027) trecurã în serviciul Bizantului.
O nouã fazã a relatiilor ibero-bizantine începea si influenta bizantinilor devine tot mai mare.
Liparit Orbeliani, puternicul vasal al lui Bagrat IV, va apãrea ca un adevãrat aliat al imperiului.
Achizitiile lui Basilios II, fãcute în paguba Georgiei si Armeniei, furã încorporate în thema
bizantinã a Iberiei, cu Erzerum si Ani ca bulevarde principale. Statele armene furã absorbite cu
totul, în momentul în care se termina rãzboiul ibero-bizantin, acordul definitiv fu semnat, prin
care Senakherim, dinastul din Vas-puracan si socrul lui George I, cedã domeniul sãu, la Est de
Van, împãratului grec. Mai târziu, anexarea micilor regate ale Bagrati-zilor armeni fu desãvârsitã,
în timp ce se arãta tot mai mult peri-
546
colul turc. Constienti de puterea lor restauratã, bizantinii conce-purã, cãtre finele secolului X,
planul unei lichidãri generale a acestor regate si domenii, aproape independente, care umpleau
frontierele orientale ale imperiului, în Armenia si Iberia. Plan de lungã duratã, favorizat de altfel
de fãrâmitarea în care se afla mai ales Armenia.
Sub presiunea bizantinilor, Bagratizii georgieni, pãrãsind domeniile lor în Armenia, se vor retrage
în posesiunile lor abkha-zo-georgiene. Mai bine situati geograficeste decât confratii lor din
Armenia, ei vor lupta acolo unde altii abdicau si vor ajunge mai târziu la un grad considerabil de
prosperitate si putere. Ei vor urma exemplul lui David Curopalatul, încercând a-si asocia la opera
de consolidare a Georgiei tãrile limitrofe din Armenia1'31.
12. Tulburãrile din Italia. Restaurarea puterii imperiului în Apus
Dupã moartea lui Otto III (1002), Henric II de Bava-ria se urcase pe tronul Imperiului de Apus. în
posesiunile bizantine ale Italiei, nemultumirea populatiilor lon-gobarde stoarse de administratia
abuzivã a imperiului, provocã o miscare violentã, care luã proportii si amenintã a pune capãt
stãpânirii grecesti din Italia sudicã.
în fruntea miscãrii se afla un bogat longobard, din Bari, cu numele Meles sau Melo. împreunã cu
fratele sãu sau cumnatul sãu Datto (Dattus), el se hotãrî a scutura jugul nesuferit al guvernatorilor
bizantini. Revolta izbucni în mai 1009. Rebelii pãtrunserã în Bari, pe care-1 tinurã o vreme. Ei îsi
asigurarã ajutorul arabilor, care atacau, în aceeasi vreme, tinuturile sudice ale Italiei.
împãratul era ocupat cu rãzboiul sãu în Bulgaria; trimise însã, împotriva rãsculatilor, pe
protospatharul
547
N1COLAE BANESCU
Basilios Argyros (Mesardonites), strategul de Samos, cu o puternicã armatã. Dupã douã luni de
asediu, Bari fu ocupat de bizantini (iunie 1011) si Meles cu fratele sãu îsi gãsirã refugiul pe lângã
printul de Ca-pua, Pandulf II.
Meles îsi cautã atunci aliati pretutindeni, pentru a relua lupta. Bizantul va cunoaste acum un nou
dusman, care va fi pentru el multã vreme o primejdie realã: normanzii. Papa Benedict VIII, care
nu era bucuros de a vedea întinzându-se iarãsi influenta bizantinã în apropierea sa, îi dãdu tot
sprijinul. Normanzii pelerini, care de multã vreme obisnuiau sã se închine în biserica Sfântului
Mihai de pe muntele Garganus, mai sus de Bari, pe coasta Adriaticei, îl întâlnesc pe Meles în
haine de modã bizantinã; acesta le povesteste istoria si nefericirile sale, îi convinge cã grecii ar
putea fi usor alungati si le spune cã dacã ar vrea sã lupte cu el, ar gãsi acolo o pradã bogatã. Ei
fãgãduiesc sã se întoarcã cu tovarãsi de-ai lor mai numerosi. Ajunsi acasã, târãsc cu dânsii pe mai
multi si se unesc cu rebelul. Cu ajutorul lor, Meles porneste în primãvara anului 1017 asupra
Apuliei. „Catepano" al tinuturilor bizantine era acum Leon Tornikios, supranumit Kontoleon
(Leon cel Scurt). O luptã, pe care o pierde, deschide drumul nãvãlitorilor cãtre sud. Tornikios e
rechemat la Constantinopol si în locul sãu e trimis Basilios Bojoannes sau Bojannes™, un sef
energic, care sosi la 1018 cu întãriri. Acesta stiu sã-si atragã de partea sa pe printul de Capua. într-
o luptã sângeroasã (oct. 1018), aproape de Cannae, el zdrobeste armata lui Meles. Normanzii pier
aproape toti în aceastã aprigã izbire. Meles, nemaiputând afla sprijin pe lângã
548
r
sefii longobarzi, care, în urma dezastrului sãu, cãutau a se apropia iarãsi de bizantini, se retrase la
începutul anului 1020 în Germania la Bamberg, nãdãjduind a-1 hotãrî pe Henric II a interveni în
favoarea sa în Italia sudicã, împãratul îi recunoaste titlul de duce de Apu-lia. Dar Meles moare
acolo, în aprilie 1020, fãrã a-si fi putut îndeplini visul.
Biruitor, noul „catepano" ridicã o serie de cetãti la granita de nord a Apuliei, printre care cea mai
puternicã era Troia, a cãrei pazã o încredinta normanzilor intrati în serviciul sãu. Obtine de la
Pandulf trecerea armatei prin teritoriile sale si-1 atacã în 1021 pe Datto, în turnul sãu de la
îmbucãtura apei Garigliano183, unde papa îi oferise azil. Dupã un asediu de douã zile, turnul
fortificat cade si Datto este luat prizonier la Bari, plimbat pe un mãgar si aruncat în mare (iunie
1021). Astfel puterea imperiului se întinse iarãsi, datoritã acestui mare sef militar, în Italia de la
Troia pânã la limitele statului pontifical. tinutul de nord al Apuliei, unde ridicã si restaura orase,
se si cheamã tara Cate-panului, de unde numele de „Capitanato".
Henric II trecu, la stãruintele Papei, în Italia, pentru a înfrâna aceastã expansiune a grecilor de la
sudul peninsulei (1022). El asedia puternica cetate Troia, apãratã cu mare îndãrãtnicie de
normanzii lui Bojoan-nes. împãratul stãtu sub zidurile ei zadarnic, mai bine de trei luni si trebui
sã se multumeascã în cele din urmã cu o aparentã de capitulare. El se retrase cãtre nord, fãrã alt
rezultat decât recunoasterea autoritãtii sale din partea principilor longobarzi. îndatã dupã re-
1 Mai sus de Napoli, în golful Gaeta. ;<~
549
NICOLAE BANESCU
tragerea sa, nemultumirile si luptele izbucnirã iarãsi în sudul Italiei. Bizantinii îsi recâstigã
înrâurirea lor atotputernicã asupra micilor state longobarde.
împãratul Basilios II, la capãtul vietii sale glorioase, hotãrâse a pune piciorul si în aceste
îndepãrtate posesiuni zbuciumate ale imperiului sãu. El se gândea serios a smulge Sicilia din
mâinile arabilor, pentru a-si asigura stãpânirea Italiei sudice. O armatã numeroasã, compusã din
varegi rusi, bulgari, vlahi, turci (unguri) si din contingente ale themei Macedoniei, fusese
expediatã, în primãvara anului 1025, pentru a deschide aceastã campanie care ar fi întors, poate,
pentru multã vreme mersul lucrurilor în Italia sudicã, în curând trebuia sã urmeze si împãratul.
Dar moartea sa puse capãt acestui mare proiect.
Cu un an înainte o expeditie a rusilor, sub comanda unui sef îndrãznet, Chrysocheir, pãtrunsese în
Bosfor, amenintând Capitala. Iesind în Arhipelag, flota ruseascã fu nimicitã cu totul de flota
themei Kibyrraiotes, de strategul de Samos David si de Nike-phoros Kabasilas, ducele de
Thessalonic (Cedrenus, II, p. 478-479).
La 15 decembrie 1025, Basilios îsi dãdu sfârsitul, dupã o scurtã boalã. El îl chemase, cu câteva
zile mai înainte, pe fratele sãu Constantin, si depusese în mâinile sale conducerea imperiului. El
lãsa imperiul în cea mai mare putere. Lunga sa domnie, de 50 de ani, îi zdrobise pretutindeni pe
dusmani, restaurase hotarele cele mai îndepãrtate. Niciodatã Imperiul bizantin n-a avut un
prestigiu mai mare.
550
13- Actele interne si novellele lui Basilios II
Cu aceeasi rarã energie, Basilios stiu sã intervinã în afacerile interne ale statului, silindu-se a pune
capãt relelor care sãpau la temeliile lui. El fu însufletit de nobila dorintã de a pune capãt întinderii
marii proprietãti în paguba celor mici. împãratii Romanos Leka-penos (922 si 936, novelle) si
Constantin VII interveniserã energic pentru a opri aceste abuzuri. Nikephoros Phokas fusese
pentru un tratament egal, el sustinuse si drepturile clasei proprietarilor feudali.
Adversarul lor neînduplecat fu Basilios II. Revoltele teribile ale lui Skleros si Phokas îl fãcurã sã
ia mãsuri severe pentru a împiedica puterea lor. Basilios dãdu în aceastã privintã o novellã celebrã
în 996 (Dolger, Regesten, nr. 783, p. 100), prin care lua mãsuri împotriva bogatilor, întãrind
vechile dispozitii ale lui Romanos Lekapenos (novellã din 922). Novellã aceasta cuprinde un
numãr de adnotatii scrise de împãratul însusi, pe marginea textului ce i se prezentase spre
semnare, împãratul începea prin a constata numeroasele plângeri ce primise, în timpul cãlãtoriilor
sale, din partea celor sãraci (îtEvrjTEq) împotriva celor puternici (8i)vocToi), care le uzurpã
proprietãtile, asigurându-si posesiunea prin împiedicarea pãgubasilor de a-si reclama drepturile în
timp de 40 de ani (dupã care urma prescriptia). Basilios ilustreazã constatãrile sale cu numele
celor mai de seamã latifundiari ai vremii: familiile Phokas si Maleinos. împãratul relateazã un caz
nou, care ne aratã cum se putea ajunge din clasa mai de jos la aceastã situatie, prin acaparare; este
al lui Philo-kales, simplu tãran, care mai înainte trãia ca oricare altul, din munca bratelor sale, iar
acum era îmbogãtit,
551
NICOLAE BANESCU
ajuns la înalte demnitãti si stãpânind imense domenii. împãratul, trecând prin posesiunile acestuia
si primind plângeri de la cei despuiati, porunci ca toate constructiile ridicate de dânsul pe aceste
pãmânturi rãpite sãracilor sã fie rase si pãmânturile restituite acestora. Basilios hotãrãste cã asa se
va întâmpla cu toti aceia care îsi vor apropria în chip silnic bunurile sãracilor. Prescriptia, de 40
de ani ori chiar mai lungã, nu va avea puterea de a împiedica întoarcerea bunurilor cãtre vechii lor
posesori, care nu sunt tinuti a rãscumpãra cheltuielile si îmbunãtãtirile fãcute.
Mai departe, împãratul, convins cã o multime de mici proprietãti au fost câstigate de mãnãstiri,
prin aceea cã un tãran, clãdind o bisericã, îi dãruia proprietatea, pe care, dupã nastere, punea
mâna mitropolitul ori episcopul, interzice acest lucru pe viitor, poruncind restituirea pãmânturilor.
Unde se aflã cel putin doi sau trei cãlugãri în serviciul bisericii, bunurile nu se vor restitui, dar ele
îsi vor pãstra calitatea de bunuri tãrãnesti si episcopul ori mitropolitul nu vor avea dreptul de a
dispune de dânsele.
împãratul interzice mai departe transformarea bisericilor de sat în mãnãstiri, prin sporirea
numãrului cãlugãrilor la mai mult de nouã sau zece. El declarã nule toate hrisoavele
(chrysobullele) date de fostul parakimomenos Basilios, recunoscând valabile numai pe cele
revizuite de dânsul, care vor purta mentiunea etr|pfrf}r| („a fost confirmat").
Basilios II, novella din l ianuarie 996 Cvoô-âerna, împãratul, prin judecarea personalã a
proceselor si cu prilejul
sederii sale recente în Asia Micã, a observat cu propriii sãi ochi
rapacitatea celor „puternici", de aceea hotãrãste:
552
[STORIA IMPERIULUI BIZANTIN
Achizitii ale „puternicilor" de la cei „sãrac?, care dateazã dinainte de prima lege a lui Romanos I
(deci înainte de aprilie 922) si pot fi dovedite prin documente corespunzãtoare, vor rãmâne
valabile. Dar pentru dobândiri care s-au fãcut dupã acest termen, pânã la l ianuarie 996, sau se vor
face în viitor, prescriptia nu va avea nici un efect (în genere 40 ani); proprietatea lor trebuie
restituitã „sãracilor", fãrã nici o despãgubire a pretului de cumpãrare si a îmbunãtãtirilor. Altã
dispozitie a novellei:
Se întâmplã cã în comunitãtile rurale (%(opia), un tãran (xcopitrit) clãdeste o bisericã pe
pãmântul sãu si dãruieste, cu consimtãmântul tovãrãsiei, acestei biserici partea sa de pãmânt, se
face cãlugãr si-si petrece viata în biserica sa; cã un al doilea si al treilea fac acelasi lucru si asa se
naste o mãnãstire de doi sau trei cãlugãri. Dupã moartea sa, mitropolitul sau episcopul pune pe o
astfel de mãnãstire mâna si vãtãma pe „sãraci", prin dãruirea ei cãtre „puternici". Asemenea
fundatii trebuie numite „case de rugãciune" , iar nu „mãnãstire", si restituite „sãracilor", chiar
dacã au fost dãruite de mitropolit sau episcop si dacã termenul a
l expirat. Ele vor fi supuse comunitãtii satului si vor avea tot atâtia
j cãlugãri câti au avut la început.
Casele de rugãciune care se bucurã de indemnitãti regulate
j (ooA.ejj.via), de bani de lumânãri (cpo>i5ai|/iai) sau au KCci5io|j.aTa (Stiftsitze, rezidente),
chiar în mod nedrept, rãmân sub mitropolitii
j sau episcopii sub care se aflã, dar nu pot fi date altor persoane. Dacã, în felul arãtat, s-au format
mãnãstiri de nouã-zece
j cãlugãri, ele sunt supuse mitropolitilor, episcopilor, dar noi pose-siuni nu pot dobândi.
Mitropolitii si episcopii nu pot, pentru a
t forma „mãnãstiri", sã mãreascã numãrul cãlugãrilor la nouã sau mai mult, chiar dacã se aflã
proprietate suficientã pentru asa de
l multi. Mai mult, asemenea „case de rugãciuni" apartin comunitãtii, pe când „mãnãstirile" al
cãror numãr din împrejurãri nefavorabile a scãzut sub nouã, rãmân supuse mitropolitilor si
episcopilor.
Altã dispozitie:
Chrysobulele date de la intrarea în domnie a împãratului pânã la cãderea lui Basilios proedros si
parakimomenos sunt nule, dacã n-au formula împãratului, eir|pf|i5r|.
553
Documentul acesta e de cea mai mare însemnãtate. El ne aratã energia cu care împãratul cãutã sã
sfãrâme atotputernicia marii aristocratii agrare, care-i dãduse atâta de lucru în Asia Micã. Novella
pare însã cã nu s-a aplicat cu toatã rigoarea. stim de pildã cã Eusta-thios Maleinos, dupã cinci ani,
se gãsea încã în domeniile sale imense, unde-1 gãzduia pe Basilios, la întoarcerea acestuia din
expeditia sa în Georgia. împãratul, constatând de visu întinderea avutiei lui Maleinos, îl luã cu
dânsul în Constantinopol, unde-1 tinu într-o captivitate binevoitoare pânã la moarte, când îi
confiscã bunurile.
încã una din nevoile cele mai mari ale imperiului era încasarea regulatã si întreagã a impozitelor.
Numai asa putea face fatã Basilios II enormelor sale cheltuieli cu rãzboiul urias purtat împotriva
bulgarilor. Un decret din cele mai însemnate este prin urmare si acela prin care dânsul restabileste
impozitul atât de impopular cunoscut sub numele de allelengyon (garantie mutualã)1551.
Nikephoros I, urmasul Irenei (802-811), crease acest impozit, care nu însemna altceva decât
faptul cã bogatii vecini cu sãracii trebuiau sã rãspundã si pentru acestia la impozitele pe care
sãracii nu le puteau plãti184. Si aceastã mãsurã apãsa prin urmare asupra celor bogati. Ea stârnise
o nemultumire generalã si urmasii lui Nikephoros o desfiintaserã. Basilios,
184 Unii au identificat acest impozit cu e7u6oXfi (mentinerea sumei impozitului plãtit de o
comunitate prin adaoul locurilor sterilia la rude sau vecini). Dar Dolger a arãtat cã în realitate nu a
fost înlocuit epibole prin allelengyon, ci a continuat a exista alãturi de el, cât timp acesta din urmã
a fost în vigoare, (v. Beitrãge zur Gesch. der byz. Finanzverwaltung, Leipzig-Berlin 1927, p. 128-
134).
554
silit a gãsi bani cu orice chip, pentru marile sale rãzboaie, restabili acest impozit, izbind si în acest
mod în marea proprietate.
Urmãrile acestei novelle furã ruina bogatilor si ura mare ce purtarã acestia împotriva clasei de jos.
împãratul îsi asigurã însã o popularitate mare în multimea celor sãraci, si prin aceasta îi putea tine
pe cei dintâi la respect.
Impozitul vexatoriu fu, dupã Basilios II, din nou abolit. (Dupã Skylitzes, acest fapt se întâmplã
sub Ro-manos III Argyros).
PARTEA A TREIA
[CRIZA IMPERIULUI BIZANTIN ÎN SECOLUL AL XI-LEA]
[DECLINUL sI SFÂRsITUL DINASTIEI MACEDONENE]
l
A.
CONSTANTIN VIII (1025-1028)
Constantin VIII era contrastul izbitor al marelui sãu frate. Dedat plãcerilor, în tot timpul lungii
domnii a lui Basilios II el fusese tinut departe de conducerea statului, petrecându-si vremea în
mijlocul favoritilor sãi, în chefuri, curse de hippodrom si vânãtori. Luând acum în mânã frâiele
imperiului, Constantin VIII se cufundã în viata obisnuitelor sale plãceri, risipind cu mare usurintã
bogãtiile adunate de înaintasul sãu. Cea dintâi grijã a noului împãrat a fost înlocuirea înaltilor
demnitari ai statului, distinsi pentru meritele lor de Basilios. Locurile pe care acestia le ocupaserã,
în fruntea armatei si a administratiei civile, furã încredintate lingusitorilor sãi, oameni de rând, cu
totul incapabili pentru aceste înalte functiuni. O multime de eunuci ajung acum în fruntea
imperiului: Nicolae, primul cu-bicularius, fu înãltat la postul însemnat de domestikos al schelelor
Orientului si la acela de parakimomenos; Nikephoros e pus în fruntea personalului Palatului, cu
titlul de protovestiarios; Symeon, eunucul mai de încredere al împãratului, e numit drungarios
TTJI; piyA,ri<;, prefect al politiei orasului; Eustathios ajunge mare EToupeidpxrig, seful suprem
al trupelor mercenare ale gãrzii imperiale. Un al cincilea eunuc, Spondyles, e înaintat duce de
Antiochia, castelanul celei mai mari cetãti a Imperiului; în sfârsit, Niketas este guvernatorul
Iberici si Georgiei, al tinuturilor anexate de marele Basilios II.
561
NICOLAE BANESCU
în schimb, el îi prigoni cu deosebitã cruzime pe oamenii distinsi care i-ar fi putut sta în cale.
Nikephoros Komnenos, strategul provinciei Vaspuracan, pe care Basilios II o anexase imperiului,
fu adus la Constanti-nopol si orbit. Bardas Phokas, suspectat de Constantin, avu aceeasi soartã.
Basilios Skleros, în urma unui conflict cu strategul Prusianos bulgarul, fiul vestitului loan
Vladislav, fu închis, ca si rivalul sãu, într-una din insulele Printilor si mai târziu orbit. O multime
de alti nobili suferirã deopotrivã ura si rãzbunarea incapabilului urmas al lui Basilios II1, care,
dupã mãrturisirea istoricului contemporan Psellos, cãuta a-si asigura prin astfel de cruzimi linistea
cea mai completã.
Organizarea puternicã pe care cei doi mari înaintasi ai lui Constantin o dãduserã imperiului fãcea
ca acesta sã se impunã, cu toate aceste neajunsuri, încã o bucatã de vreme, dusmanilor. Astfel nu
este de mirare cã istoria Bizantului înregistreazã, chiar în aceastã domnie de slãbiciune, câteva
succese în afarã.
Un atac al pecenegilor, dincoace de Dunãre, în Bulgaria (1026), fu respins sângeros de cãtre
Constantin Diogenes, guvernatorul de la Sirmium (strãmutat acum duce al Bulgariei), care le
impuse linistea mãcar o bucatã de vreme2. Un altul, din partea arabilor din Africa, fu reprimat cu
aceeasi energie. Piratii pãtrunserã în 1027, cu o flotã puternicã, în apele Arhipelagului. Strategul
de Samos, Georgios Tbeodorokanos, si acela de Chios, Beriboes, îi atacarã cu flotele lor si o
puserã pe fugã pe cea arabã, pricinuindu-i mari pierderi.
' Vezi Cedrenus, II, p. 481-483. 2 Cedrenus, II, p. 483.
562
Armatele imperiului intervin si în Georgia, sub conducerea eunucilor Niketas si Simeon, pentru a
apãra posesiunile bizantine din acele pãrti zguduite iarãsi de tulburãri, în Italia, influenta
imperiului, restabilitã prin energia lui Bojoannes, se pãstreazã si acum. O ambasadã vine din nou
la Constantinopol, din partea împãratului german, cãutând iarãsi o aliantã matrimonialã între cele
douã imperii. Conrad II, urmasul lui Henric II, trimitea aceastã ambasadã, în frunte cu episcopul
de Strasbourg, Werner, spre a cere mâna unei printese bizantine pentru mostenitorul Imperiului
germanic. Fiicele lui Constantin erau însã prea bãtrâne pentru tânãrul print si ambasada n-ajunse
la nici un rezultat3.
Domnia lui Constantin VIII se încheie repede. Bãtrân si istovit de viata fãrã frâu ce o dusese, el se
îmbolnãvi la începutul lui noiembrie 1028 si numai dupã câteva zile muri. înainte de a-si da
sfârsitul, se gândise a asigura soarta imperiului. El avea trei fete, singurele urmase ale glorioasei
dinastii care înviase puterile decãzute ale imperiului. Cea mai mare, Eudo-kia, desfiguratã de
urmele vãrsatului, se închinase vietii mãnãstiresti. Celelalte douã, Zoe si Theodora, foarte
înaintate în vârstã, îsi petrecuserã tineretea în Gyneceu, unchiul si pãrintele lor gãsind mai
prudent a nu-si crea complicatii cãsãtorindu-le. Ratiunea de stat îl silea acum pe Constantin sã-si
caute un ginere, pentru a-i transmite succesiunea. Unul dintre nobilii de seamã ai imperiului, rudã
cu împãratul, membru al Senatului, Romanos Argyros sau Argyropolos, pe atunci
3 V. G. Schlumberger, L'epopee byz. ã la fin du Xe siecle, III. Les Porphyrogeneîes Zoe et
Theodora, Paris, Hachette, 1905, cap. I.
563
despãrtit de sotia cu care trãise cea mai mare parte a vietii, fu însurat, fãrã voie, cu Zoe,
mostenitoarea pre-zumptivã a tronului dupã ce Theodora, mai tânãrã, cu câtiva ani, refuzase mâna
sotului ce i se oferea cu pretul unui divort. Trei zile în urmã, Constantin VIII îsi dãdu sfârsitul si
ginerele sãu luã astfel, la 12 noiembrie 1028, în mâinile sale destinele imperiului.
B.
ROMANOSIIIARGYROS (ARGYROPOLOS, 1028-1034)
Era un om cultivat, elocvent, iubitor de a discuta filosofic si chestiuni militare. Psellos, care 1-a
cunoscut de aproape, îi face portretul astfel: era, zice dânsul, initiat în literele grecesti si se
împãrtãsise si din cultura latinã. Era delicat în vorbire si avea glasul maiestuos, era de staturã
puternicã, de erou, si de o înfãtisare cu adevãrat imperialã. Era însã foarte prezumtios, „socotea cã
stie mai multe decât stia", avându-1 drept model pe Marc Aureliu filosoful si pe Augustus; el se
apleca mai cu seamã asupra acestor douã lucruri: studiul literelor si studiul armelor4. Dar în acest
din urmã domeniu era complet ignorant, iar în privinta literelor era superficial, adãuga Psellos.
Avea ambitia de a-i supune pe barbarii Orientului si ai Occidentului; mai cu seamã se întorcea
cãtre cei din Orient, care i se pãrea cã îi vor aduce o glorie mai mare si de aceea fãcea preparative
de rãzboi contra arabilor111.
în realitate, Romanos III a fost un soldat fãrã valoare si un cârmuitor lipsit de însusiri.
Spre a-si câstiga o popularitate de care avea nevoie, el arãtã multã bunãvointã fatã de cler. Mãri
veniturile Sfintei Sofii cu o însemnatã sumã anualã, desfiinta prin decret impozitul atât de
ruinãtor pentru clerul înalt si nobilimea teritorialã, vestitul allelengyon, aplicat fãrã crutare de
Basilios II. Veni apoi în ajutorul ne-
4 Chronographie, ed. Renauld I, p. 32-3.
NICOLAE BANESCU
voiasilor care nu-si putuserã achita datoriile fatã de stat, anulând aceste datorii, înaintasul sãu,
Constantin VIII, procedase în aceastã privintã cu o mare cruzime. Basilios lãsase sã se întârzie
perceperea impozitelor, crutând lipsa populatiei sleite de lungile sale rãzboaie; în schimb,
Constantin VIII ceruse încasarea dintr-odatã a tuturor rãmãsitelor adunate si închisorile se umplu-
serã cu aceia care nu putuserã rãspunde acestei mãsuri. Ei îsi recãpãtarã acum libertatea, în
acelasi timp, captivii târâti de pecenegi în desele lor nãvãliri peste Dunãre furã rãscumpãrati.
Romanos III îi multumi apoi pe toti câti suferiserã de pe urma prigonirilor socrului sãu.
în curând, Romanos III avu prilejul sã-si încerce talentele sale de general, îndatã dupã moartea lui
Basilios II, care rãspândise groaza în lumea musulmanã, sefii arabi începuserã sã se miste
împotriva imperiului. Trupele emirului de Alep nelinisteau mai cu seamã tinuturile din jurul
Antiochiei. Aceasta îl hotãrî pe Spon-dyles, ducele Antiochiei, sã porneascã o expeditie împotriva
lor. El fu bãtut însã de arabi si silit a se închide în cetatea sa (oct. 1029). Fortãreata Menik,
construitã pe o înãltime vecinã, pentru a atine calea nãvãlitorilor dinspre Alep si încredintatã
sefului arab Musaraf, fu predatã de acesta prin trãdare arabilor, ceea ce fãcea situatia si mai criticã
pentru bizantini5. Spondyles fu atunci înlocuit cu Constantin Karantenos, cumnatul împãratului,
împãratul însusi conduse apoi, în 1030, o mare armatã împotriva rebelilor. El fu însã zdrobit de
arabi aproape de Alep, atras într-o cursã si cu multã
' Cedrenus II, P. 490-491.
566
greutate putu scãpa la Antiochia, lãsând o mare pradã în mâinile biruitorilor. A doua zi se grãbi a
lua drumul spre Constantinopol6.
Cu prilejul acestor evenimente din anul 1030, întâlnim pentru întâia oarã numele unuia dintre cei
mai ilustri comandanti militari ai epocii, Georgios Maniakes, de origine probabil turanianã121.
Dupã înfrângerea împãratului, arabii ajunserã cu incursiunile lor prãdalnice pânã la poalele
muntelui Taurus. Opt sute de arabi, care escortau prada ce le cãzuse în mâini dupã înfrângerea lui
Romanos III, ajunserã într-o searã sub zidurile cetãtii Teluch (Te?iO'()%), vechea Doliche.
Maniakes, strategul unicei theme de hotar, care-si avea acolo resedinta, izbuteste a-i surprinde pe
arabi în timpul noptii, mãcelãrindu-i pânã la unul. Toatã prada luatã de la bizantini fu recâstigatã
astfel si, împreunã cu nasul si urechile celor ucisi, dusã ca trofeu împãratului, pe care îl ajunse în
Cappa-docia. Maniakes fu rãsplãtit pentru fapta îndrãzneatã cu titlul de „catepano" al Mediei
inferioare - KOC-TL7idvo> TTJ<; Kcacfl Mri8iaq - adicã guvernator al tinuturilor de pe cursul
superior al Eufratului7.
Romanos III Argyros lasa comanda trupelor din Siria lui Symeon, eunucul ridicat-la treapta de
domesti-kos, iar în locul lui Karantenos îl numise ca duce al Antiochiei pe Niketas din Mistheia,
însãrcinându-1 a smulge cu orice chip din mâinile dusmanului fortãreata Menik. Ei furã bãtuti de
Musaraf la asediul acestei cetãti si, din aceastã pricinã, destituiti. Theoktistos,
6 Ibid., II, p. 493.
7 Ibid., p. 494.
marele heteriarches, trimis ca duce al Antiochiei, împreunã cu emirul de Tripolis, Pintzarah,

cuceri fortãreata, punând mâna pe Musaraf, care fu ucis8.
Dupã ce se întoarse la Constantinopol, Romanos III îsi schimbã deodatã politica internã. Dacã la
începutul domniei se arãtase atât de blând în materie de impozite, acum, în urma cheltuielilor
mari ce le fãcuse cu expeditia sa neizbutitã din Siria, luã cele mai riguroase mãsuri pentru
restaurarea finantelor zdruncinate. Toate datoriile vechi furã acum reclamate fãrã crutare. Mania
constructiilor somptuoase înghitea cea mai mare parte a tezaurului. El îmbrãcã în aur si argint
capitelurile coloanelor Marii Biserici si ale Sfintei Theo-tokos de la Blachernae9 si începu
ridicarea strãlucitei biserici închinate Nãscãtoarei sub numele de Periblep-tos (care e vãzutã de
toti si din toate pãrtile). O mãnãstire populatã de o sumedenie de cãlugãri fu alipitã bisericii,
înzestratã cu venituri enorme.
Conspiratiuni par a fi amenintat în acest timp tronul nesigur al lui Romanos III. Prusianos
(Fruzin) „bulgarul", care fusese scos din surghiunul sãu si fãcut ma-gistros si strateg al temei
BotHceAAocpioov, acuzat de complot în întelegere cu Theodora, sora basilissei, fu condamnat a-
si pierde vederea si a se închide într-o mãnãstire. Constantin Diogenes, biruitorul de la Sir-mium,
bãnuit de asemenea de complot împotriva împãratului, fu strãmutat în Asia, ca strateg al themei
Thracesienilor. Rechemat apoi la Constantinopol, a fost tuns si cãlugãrit în mãnãstirea Studios.
Theodora,
8 Cedrenus II, P. 495-496.
9 Ibidem, p. 497.
568
necontenit bãnuitã de sora sa, împãrãteasa Zoe, implicatã în acest complot dinastic, fu îndepãrtatã
din Palat, închisã în mãnãstirea Petrion, în partea extremã a Cornului de Aur10.
Pe când aceste intrigi ocupau înaltele cercuri ale Curtii de la Bizant, în Asia, Maniakes, printr-o
loviturã îndrãzneatã, punea mâna pe Edessa, vestita cetate smulsã bizantinilor de cãtre arabi încã
din vremea lui Heraklios. în urma luptelor intestine ce-i sfâsiau pe arabi în Edessa, Salman, unul
din sefi, îi predã într-o noapte lui Maniakes trei turnuri dintre cele mai puternice ale cetãtii. Odatã
instalat acolo, cu 400 de luptãtori, Maniakes sustine un lung si teribil asediu, apã-rându-se cu o
rarã îndãrãtnicie împotriva a o multime de emiri care alergarã aici, cu trupele lor, în ajutorul
cetãtii. El birui în cele din urmã silintele dusmanului cu mult superior si puse stãpânire pe
întreaga cetate (1032). Aceastã cucerire avea un mare pret pentru imperiu: ea punea în mâinile
bizantinilor tot tinutul stâng al Eufratului. Printre alte spolii, se gãsi atunci în cetate scrisoarea
olografã a Mântuitorului, în limba sirianã, adresatã regelui Abgar11. Ea fu trimisã la Con-
stantinopol, unde produse o adâncã impresie de evlavie, fiind întâmpinatã cu mare alai de
împãrat, însotit de înaltii demnitari si de patriarh131.
O a doua expeditie a împãratului avu loc în anul 1032 în Siria, dar asupra ei nu stim nimic precis,
înainte de a ajunge acolo, împãratul primi stirea unui nou complot care fusese descoperit la
Constantinopol.
' Ibidem, p. 498.
' Zonaras, voi. III, p. 580.
569
NICOLAE BÂNESCU
Constantin Diogenes, implicat în acest complot, împreunã cu augusta Theodora si mitropolitul de
Dyrra-chion, se aruncã de pe zidurile închisorii sale si-si încheie astfel viata.
Pecenegii trecuserã în acelasi timp Dunãrea, pusti-ind câmpiile Bulgariei, iar o flotã a piratilor
arabi din Sicilia bântuia insulele si coastele Adriaticei. Atacati de strategul de Nauplion,
Nikephoros Karantenos, ei se retraserã cu mari pierderi. O foamete îngrozitoare decima, pe lângã
toate aceste nenorociri, populatia redusã la cea mai mare mizerie. Ciuma izbucni în aceeasi
vreme, contribuind la calamitatea publicã, mãritã încã de un mare cutremur de pãmânt.
Toate aceste nefericiri îl silirã pe împãrat sã se întoarcã la Constantinopol. în iarna anului 1033, el
intra în capitalã dupã ce încercase a usura, în drumul sãu, suferintele nespuse ale populatiei
nenorocite.
în acest an începu Roman al III-lea reclãdirea templului de la Sf. Mormânt, distrus încã de la
1010 de furiosul Hakem, califul egiptean. Urmasul acestuia, Al-Zahir, fiul unei crestine, autorizã
aceastã reclãdire, lucrare încheiatã mult mai târziu, în vremea lui Constantin Monomachos
(1048).
Dacã amintim o expeditie neizbutitã a flotei imperiului împotriva Alexandriei, strângerea
legãturilor cu Georgia prin cãsãtoria nepoatei împãratului, Elena, cu tânãrul rege al Georgiei,
Bagrat IV, luptele necontenite ale printilor longobarzi din Italia, care aduserã întãrirea
normanzilor în acele pãrti, tulburate încã si de incursiunile arabilor sicilieni - am încheiat seria
evenimentelor din domnia fãrã nici o strãlucire a vanitosului Romanos III.
570
O intrigã amoroasã a împãrãtesei puse în sfârsit capãt acestei domnii. Romanos Argyros avusese
în serviciul sãu, înainte de a ajunge împãrat, un eunuc din Paphlagonia, loan, un om de nimic, dar
inteligent si activ'2. Când Romanos se urcã pe tron, omul acesta, cunoscut sub numele de loan
Orphanotrophos (el îndeplinea functiunile de director al orfelinatului cunoscut din
Constantinopol)141, ajunge sã hotãrascã soarta imperiului, prin marea sa influentã asupra
împãratului. El avea patru frati, tot atât de necunoscuti si compromisi. Acestia, multumitã
protectiei sale, sunt pusi acum în cele mai înalte demnitãti, în Palat. Cel mai mic, Michail, un
tânãr bine fãcut, gratios, cu ochii vii, desi suferind de accese de epilepsie, îsi atrage favoarea
împãrãtesei Zoe, care, trecutã de 50 de ani, face o pasiune pentru el. în orbirea patimei sale,
sprijinitã de atotputernicul eunuc, hotãrâtã de a-1 ridica pe tron pe acest favorit, oferindu-i mâna,
împãrãteasa simti nevoia de a grãbi moartea bãtrânului împãrat, care, de o bucatã de vreme, zãcea
de o boalã curioasã, care-i schimbã cu totul firea. Psellos, care 1-a vãzut, ne spune cã nu se
deosebea mult de un mort, fata i se umflase si avea respiratia precipitatã, încât simtea nevoia sã se
aseze adesea, pãrul din jurul capului îi cãzuse ca de pe un cadavru.
în noaptea de 11 spre 12 aprilie 1034, Romanos III Argyros fu înecat de oameni plãtiti în piscina
palatului, pe când îsi fãcea baia spre a asista la slujba din Vinerea cea Mare.
12 TipaK-aicoc; avOprajtog cov Kcd Spaotfipioq (v. Cedrenus, p. 506).
571
în noaptea aceea, basilissa, sub presiunea lui loan Orphanotrophos, îl aduce pe Mihail în hainele
de ceremonie, îl asazã pe tron, alãturi de dânsa, îi pune pe cap coroana împãrãteascã, silindu-i pe
toti câti locuiau în palat sã se prosterneze dinaintea lor si sã-i aclame. A doua zi, prefectul orasului
si senatul se prezintã pentru a se închina noului împãrat, dupã ceremonial. Astfel Mihail e
proclamat basileus autokrato^'.
Primind marea sarcinã a imperiului, Mihail se schimbã deodatã si ca un bãrbat trecut de la
adolescentã la maturitate, dupã expresia istoricului, luã frâie-le imperiului cu multã bãrbãtie si
noblete14.
Grija administratiei si mai ales a finantelor o lãsase în seama lui loan Orphanotrophos, inteligent
si vigilent. Adesea, în puterea noptii, iesea cãlare, trecând prin toate colturile capitalei „strãbãtând
ca un fulger toate cartierele locuite" (Psellos, I, p. 59). Aceastã vigilentã neasteptatã îi fãcea pe
toti sã se teamã.. La banchete, în toiul petrecerii, pândea toate gesturile si convorbirile si
descoperea, în expansiunea obisnuitã în asemenea prilejuri, acte reprobabile, pentru care apoi
cerea socotealã".
13 V. Michel Psellos, Cbronograpbie, ed. Renauld, I, p. 54.
" Op.cit., p. 57. .....
15 Psellos, ed. Renauld, t. I, XII. . .,; '- . . ,,
c.
MIHAIL IVPAPHLAGONIANUL (1034-1041)
A fost, cu tot trecutul sãu detestabil, un împãrat bun si generos, pe care Psellos îl asazã printre
împãratii alesi. El a dus de aici înainte o viatã de ascet, interesându-se îndeaproape de operele de
binefacere, înzestra cu sume însemnate mãnãstirile, restaura biserica Sf. Anargyri de dincolo de
ziduri, împodo-bind-o cu toate strãlucirile artei, cu grãdini si fântâni, clãdi la Constantinopol un
mare azil pentru sãraci, Ptochotrophion, si, în dorinta sa de a mântui de pãcat sufletele celor
cãzuti, ridicã un imens penitenciar, în care femeile de moravuri usoare puteau afla o viatã la
adãpost de mizerii, sub haina monahalã. Toate aceste bune însusiri ale împãratului furã însã
întunecate de viciile fratilor sãi. Toti acesti parveniti, care abuzau peste mãsurã de situatia lor,
fãcurã cu totul impopularã domnia lui MihaiP.
Unul dintre ei, Niketas, numit duce de Antiochia, a provocat rãscoala populatiei din acest oras,
care nu a vrut sã-1 primeascã, în cele din urmã, fãgãduindu-le locuitorilor amnistia, acestia îi
deschid portile si el se rãzbunã cu multã cruzime asupra lor: unsprezece dintre cei mai de seamã
furã trimisi în lanturi la Constantinopol, iar mai multe sute furã ucisi. Patriciul Constantin
Dalassenos, unul dintre cei mai distinsi nobili din vremea aceea, care încã de la început protestase
împotriva acestei ridicãri infame a lui Mihail IV, a fost
573
implicat acum în aceastã rãzvrãtire a Antiochiei si exilat în insula Plati16.

Imperiul este atacat acum din toate pãrtile de dusmanii sãi. O expeditie împotriva cetãtii Alep,
care se pare cã rupsese legãturile de vasalitate cu imperiul, avu un sfârsit nenorocit. Cetatea
maritimã Myra, de pe coastele Lyciei, vestitã prin moastele Sfântului Nicolae, fu prãdatã de
piratii arabi din Africa si Sicilia, în primul an al domniei lui Mihail IV. Continuându-si
incursiunile prãdalnice în aceste pãrti, ei furã în cele din urmã zdrobiti de flotele themelor
maritime ale imperiului. Edessa, sub comanda energicul Maniakes, primeste un nou comandant,
în persoana lui Leon Le-pendrinos. Maniakes fu transferat guvernator în Media Superioarã si
Aspracania (Vaspuracan)17, poate pentru a împiedica înaintarea turcilor selgiucizi în aceste pãrti,
încurajati de plecarea lui Maniakes, emirii arabi din pãrtile Eufratului atacã Edessa (la sfârsitul
anului 1035), care e salvatã doar de sosirea la timp a ajutoarelor aduse de fratele împãratului,
ducele Antiochiei18.
Pentru aceastã izbândã, Constantin e înaintat do-mestikos al trupelor Orientului, deci generalissim
al fortelor Asiei.
în ce priveste Georgia, imperiul era încã nelinistit. Bagrat IV s-a ridicat sub pretextul de a rãzbuna
moartea lui Romanos III, unchiul sotiei sale, si anexã cetãtile si fortãretele cedate mai înainte
imperiului161.
16 Cedrenus, II, p. 510-511.
17 TOUTOV nev apêiv TrpccKaviaq (Cedrenus, p. 512).
18 Cedrenus, II, p. 515.
574
âvco Mr|8iaq KOU ti\c, 'Ao-
Pecenegii trecurã, la începutul acestei domnii, Dunãrea si pustiirã tinuturile imperiului pânã la
Thessalonic.
în 1038, imperiul izbuti sã smulgã din mâinile turcilor selgiucizi orasul Pergri, pe care acestia îl
cuceriserã de mai multã vreme de la armeni.
în Armenia, bizantinii poartã de asemenea o luptã îndelungatã, sub Mihail IV, pentru prefacerea
acestei tãri vasale în simplã provincie a imperiului. Armata bizantinã e zdrobitã însã sub zidurile
capitalei, Ani.
La cealaltã extremitate a imperiului, în posesiunile din Italia, luptele împotriva arabilor sicilieni
sunt reluate sub aceastã domnie. Sfâsieri interne aduc interventia bizantinilor în Sicilia. Emirul
Akhal- 'Aîtoôccpotp, la scriitorii bizantini - pentru a rezista adversarilor sãi, condusi de propriul
sãu frate, Abu-Hafs ('ATtoxocxjr îl numesc bizantinii), cere sprijinul imperiului. Atunci se încheie
o conventie, prin mijlocirea lui Probatas, trimis de la Constantinopol. Trupele lui Abu-Hafs,
ajutate de emirul de Tunis, sunt înfrînte în mai multe rânduri (1037). în cele din urmã, Akhal piere
în aceste lupte si atunci bizantinii, folosindu-se de aceste disensiuni, au hotãrât sã intervinã
energic pentru a readuce Sicilia sub stãpânirea imperiului. O armatã puternicã porneste atunci sub
comanda vestitului Maniakes. Contingentele viteze ale themei Armeniakon iau parte la expeditie
sub conducerea bravului sef Katakalon Kekaumenos; vestitii varegi, pe care îi întâlnim mereu în
armatele imperiului, îsi au de asemenea locul lor, comandati de legendarul erou Harald Hardrada
(„aspru la sfat"), fratele regelui Norvegiei, Olaf II cel Sfânt.
O flotã, aflatã sub ordinele patriciului Stephanos, cumnatul împãratului, trebuia sã sustinã armata
con-
575
NICOLAE BANESCU
dusã de Maniakes, iar Mihail Spondylos, „catepano" al themelor bizantine din Italia, fusese
însãrcinat sã ridice militiile Calabriei si Apuliei pentru a le uni cu armata venitã de la centru. Un
corp de câteva sute de normanzi se înrola sub steagurile sale, printre care strãluceau Wilhelm Brat
de Fier si Drogo.
în fruntea acestei armate, Georgios Maniakes debarcã în Sicilia pe la mijlocul anului 1038 si atacã
Mes-sina, care cãzu în mâinile sale. Urmarã lupte grele apoi, cãci arabii, în fata primejdiei
comune, îsi uitarã discordiile dintre ei si se unirã, sub comanda emirului Abdallah, fiul emirului
de Africa. Bizantinii cuceresc cea mai mare parte a insulei, restabilind autoritatea imperiului. La
începutul anului 1040, Maniakes asediazã Syracusa. Cetatea puternic întãritã fu apãratã cu
îndârjire, iar Maniakes fu nevoit sã ridice asediul pentru a face fatã unei mari armate ce-1
ameninta din spate, sub conducerea lui Abdallah. în câmpia Trama se dãdu o luptã sângeroasã,
care sfârsi printr-o strãlucitã biruintã a bizantinilor (1040). Numele lui Maniakes trãieste pânã
astãzi în aceastã regiune. Curând dupã aceasta, Syracusa cade în stãpânirea generalului bizantin.
Aceste frumoase succese aveau sã fie, din nefericire, zãdãrnicite de îndatã. Stephanos, care
trebuia sã supravegheze bine coastele, îl lãsã pe emir sã scape si Maniakes îl acoperi de insulte.
Cumnatul împãratului se rãzbunã, denuntându-1 la Constantinopol ca trãdãtor. Maniakes fu astfel
rechemat si aruncat în fiare, în fruntea armatei din Sicilia rãmaserã Stephanos, eunucul Basilios
Pediadites si Mihail Dokeianos, toti trei incapabili sã conducã operatiunile atât de bine începute.
Cãtre sfârsitul anului 1040, toatã Sicilia, afarã de Messina, cãdea iarãsi în mâinile arabilor.
576
T
Normanzii folosirã acest prilej pentru a ataca ei însisi stãpânirea bizantinã din Apulia. Biruit în
douã rânduri de acesti îndrãzneti luptãtori, cu toate cã erau mai putin numerosi, Mihail Dokeianos
fu destituit din postul sãu de „catepano" si trimis în Sicilia, la trupele rãmase acolo, în locul sãu
este trimis fiul vestitului Bojoannes, exaugustos. Acesta fu la rândul sãu zdrobit în lupta de la
Montepeloso (septembrie 1041), cãzând prizonier el însusi. Astfel, normanzii repurtarã trei mari
biruinte într-un singur an (1041). Autoritatea bizantinã e amenintatã acum serios în Italia171.
Bojoannes întãrise stãpânirea bizantinã în Italia meridionalã. Papa loan XIX (1024-1032), fratele
lui Benedict VIII (1012-1024), e câstigat în favoarea politicii sale. Se pare cã el i-a fãcut catepa-
nului o mare concesie, recunoscându-i noului arhiepiscop de Bari, Bizantius, drepturile de
mitropolit. Astfel, autoritatea bizantinã este restabilitã în Adriatica, unde sfãrâmarea statului
bulgar si succesele din Italia ale catepanului fac ca imperiul sã stãpâneascã nestânjenit. Adriatica
e acum un lac bizantin.
în ultimul an al domniei sale, Basilios II trimise o mare oaste cu protospatharios Oreste în Sicilia.
Bojoannes trece si el la Mes-sina cu trupele sale. Dar eunucul e bãtut, în curând împãratul moare.
Constantin VIII, împãrat mediocru, nu a continuat actiunea fratelui sãu în Italia. Incapabilul
Oreste e chemat la Constantino-pol; în acelasi timp, catepanul primeste un succesor. Bojoannes
pãrãseste Italia cu câteva sãptãmâni înainte de moartea lui Constantin VIII. El guvernase themele
Italiei timp de 10 ani. A fost unul dintre oamenii care au contribuit prin activitatea lor neobositã si
stãruinta lor abilã la a face din domnia lui Basilios II una dintre cele mai strãlucite din istoria
Bizantului19.
Odatã cu rechemarea lui Bojoannes, incursiunile bandelor arabe pe coastele Italiei se dezlãntuiesc
iarãsi. Apulia e slab
'J. Gay, op.cit.,p.427—29-
577
apãratã. Unul dintre locotenentii lui Bojoannes sau Oreste, cu numele Christophoros, a primit în
1028 însemnele de catepan, dar dispare putin mai târziu. Când succesorul sãu, Pothos Argy-ros, a
sosit la Bari (iulie 1029), e atacat sub zidurile orasului de seful arab Rayca. Doi ani mai târziu,
arabii ocupã Cassano. Cate-panul dã o luptã, dar e bãtut. Câteva luni mai târziu (1032) sosesc
forte noi bizantine, comandate de un înalt demnitar al curtii, protospatbarios Michail, sambelan.
Nu stim însã nimic despre actiunea acestui catepano. Un an mai târziu, el este înlocuit de
Constantin Opos (sau Leon). O biruintã asupra arabilor repurta strategul de Nauplion, Nikephoros
Karantenos (1032).
Nikephoros IVPaphlagon, la sfatul lui loan Orphanotrophos, ministru atotputernic, trimise o
ambasadã emirului Siciliei, Akhal. Pacea e încheiatã în 1035- Georgios Probatas, care dusese
negocierile, vine la Constantinopol. Rãzboiul civil care izbucneste atunci între arabi aratã
slãbiciunea emirului si graba lui de a solicita favoarea Curtii bizantine. Emirul Africii îl trimite pe
fiul sãu Abd-Allah în Sicilia. Akhal, fiind bãtut, se refugiazã pe lângã ca-tepanul bizantin Opos.
La Constantinopol este organizatã o mare expeditie pentru a încerca o loviturã în Sicilia.
Maniakes, celebru datoritã expeditiilor sale din Asia, e trimis în ajutorul rebelilor arabi, care
ceruserã sprijinul împãratului împotriva emirului Africii. Akhal piere asasinat la Palermo. Abd
Allah, unind toate fortele musulmane, ia în stãpânire toatã insula. Sosirea lui Maniakes (1038)
provoacã întoarcerea normanzilor m Italia meridionalã.
PandolflH, fiind protejat de catepanul bizantin, ducea o actiune înversunatã pentru a sterge orice
urmã a influentei împãratului german. El cuprinde Gaeta, îsi impune autoritatea la Monte
Cassino. Intrã în conflict cu printul de Salerno. Conrad II primeste cãlugãri fugari de la Monte
Cassino si pe emisarii printului de Salerno, trimisi la el pentru a interveni (1038). Conrad
proclamã depunerea lui Pandolf în favoarea printului de Salerno. Pandolf se refugiazã într-o
cetate. Guemar de Salerno îsi întinde puterea asupra litoralului campanian. Cu Bizantul duce o
politicã prudentã; când Maniakes vine cu expeditia sa, el trimite un corp de normanzi. Pandolf se
refugiazã la Constantinopol, unde nu obtine nimic. Mai târziu, se întoarce în Italia.
578
Actiunea eroicã a lui Maniakes duce, în 1040, la lupta de la, Trama.

>
Discordia între sefi compromite totul. Maniakes e rechemat. Arabii recâstigã teren. Normanzii,
care luaserã parte la lupta cu Maniakes, se ridicã si ei, nemultumiti de prada ce li se dãduse, si
nãvãlesc în Apulia.
Catepanul Dokeianos Mihail trece la sfârsitul anului 1040 diri Sicilia la Bari. Normanzii, la
instigarea lui Arduin, un milanez, cu-» prind Melfi. Cetãtile vecine cer ajutorul catepanului pentru
a nu; suferi aceeasi soartã. Catepanul Dokeianos e bãtut lângã Venosa? desi dispunea de forte
superioare. Normanzii pradã tinutul. Locuitorii cer din nou ajutor catepanului. Adunându-si
trupele, iese contra normanzilor, dar e bãtut din nou, pe malurile fluviului Ofanto. Acest lucru se
aflã la Constantinopol si Dokeianos este destituit, în locul sãu este trimis fiul lui Bojoannes, ex-
augustus. în bãtãlia de la Montepeloso (septembrie 1041), bizantinii sunt bãtuti, ex-augustus este
luat captiv, eliberat, apoi rãscumpãrat. Bizantinii rãmân stãpâni numai pe partea maritimã a
Apuliei, afarã de Capitanat si Terra d'Otranto.
Mihail IV moare în decembrie 1041. Mihail al V-lea cu Zoe îl trimit în Italia pe Maniakes,
general sef. Acesta debarcã în aprilie 1042 la Tarent. Normanzii îl câstigã pe fiul lui Melo,
Argyros, din Bari, pe care îl proclamã duce si print de Italia20.
în aceastã vreme, boala lui Mihail IV se agravase în chip serios. La vechea sa boalã, epilepsia,
care-1 chinuia îngrozitor, se adãugase si hidropisia, fãcându-1 cu totul nepotrivit pentru sarcina de
a conduce imperiul. Astfel, energicul loan Orphanotrophos concentra în mâinile sale toatã
puterea. Asteptându-se la un deznodãmânt fatal, care nu putea întârzia prea mult, inteligentul
eunuc se gândi sã asigure familiei sale succesiunea la tron. Singurul care putea aspira la aceastã
20 Vezi Jules Gay, op. cit., p. 437-461.
579
onoare era Mihail, fiul surorii sale, Mãria, cãsãtoritã cu Stephanos, obscurul cârpaci de corãbii
(KocXoupocTrit;), care, datoritã acestei aliante, ajunsese în fruntea flotei siciliene. Tânãrul acesta
stricat si pervers, care nutrea în ascuns o mare urã împotriva tuturor unchilor sãi, fu adoptat atunci
solemn, în biserica de la Blachernae, de cãtre împãrãteasã, adevãrata mostenitoare legitimã a
tronului si ridicat la rangul de caesar, ceea ce-1 consacrã drept mostenitor al tronului.
Rãscoala bulgarilor sub Delianos. în mijlocul acestor împrejurãri, o mare primejdie nationalã îl
sili pe împãratul bolnav, care-si târa biata lui viatã de lungã agonie, sã facã o supremã sfortare
pentru mântuirea imperiului, în timp ce Mihail IV se afla, pe la jumãtatea anului 1040, în
Thessalonic, unde petrecea ca de obicei rugându-se adesea pentru suferintele sale la mormântul
marelui mucenic Dumitru, în Bulgaria izbucni o rãscoalã violentã.
Populatia acestei tãri suferea cu greu jugul apãsãtor al bizantinilor. Un anume Petru, supranumit
Delianos (Aeîdvot, la Psellos: AoAaocvoq), fiul unui prizonier din Constantinopol, fugi din
capitalã în pãrtile Belgradului de azi si, dându-se drept urmas al dinastiei legitime, strânse în jurul
sãu puternice bande de rãzvrãtiti. Când stirea acestei miscãri ajunse la Thessalonic, împãratul, cu
toate suferintele sale fizice, se simti dator sã porneascã în fruntea ostilor asupra rebelului21 si
conduse trupele în pãrtile Ohridei cu o energie care
21 El suferea de hidropisie, care-i umfla trupul, „întãrindu-si slãbiciunea trupului prin ardoarea
sufletului", zice Psellos, fãcu pregãtiri de rãzboi.
580
r
stârni admiratia tuturor. Bulgarii primirã un nou contingent din pãrtile Adriaticei, avându-1 în
frunte pe Ti-homir. Acesta fu în curând suprimat de Delianos, care, proclamat tar al bulgarilor, se
îndreptã asupra împãratului, silindu-1 sã se retragã în grabã spre capitalã. Un corp expeditionar
luã Dyrrachionul, un altul pãtrunse în pãrtile Greciei, unde numeroasele triburi slave, mai ales în
Peloponez, neputând suferi administratia brutalã si rapace a eunucului loan, trecurã de partea
bulgarilor181.
Situatia era foarte criticã pentru imperiu. Un eveniment neasteptat complicã însã situatia pentru
bulgari, în septembrie 1040, un fiu al fostului tar bulgar Ion Vladislav, cu numele Alusianos*2,
strateg al unicei the-me de frontierã, Theodosiopolis, din Asia, la vestea miscãrii din patria sa, îsi
pãrãsi postul si familia, veni travestit la Constantinopol, unde luã informatii de la un prieten si
izbuti sã se strecoare pânã în Bulgaria, înselând vigilenta bizantinilor. Vechii prieteni îl
recunoscurã si în curând o multime de credinciosi se strânserã în jurul acestui urmas legitim al
gloriosilor tari.
Delianos fu nevoit sã-1 recunoascã, desi avea pentru el toatã ura - pe care nu se putea sã nu i-o
trezeascã acest nou concurent care se trãgea din vechea semintie regeascã a bulgarilor. Alusianos
fu trimis atunci, cu o mare armatã, asupra Thessalonicului. Pe la sfârsitul lui septembrie 1040, el
asedie puternica cetate bizantinã, atacând-o cu înversunare. Respins pe
22 Multã confuzie a domnit în privinta acestuia si în privinta lui Aaron „Vestes", cumnatul
împãratului Isaac Comnenos." Din adaosul la cronica lui Skylitzes - Cedrenus, publicat de Prokic,
rezultã cã amândoi erau fiii lui loan Vladislav. Vezi M. Lascaris, Sceau de Radomir Aaron,
„Bvzantinoslavica", m (1931), p. 404 si urm.
581
NICOLAE BANESCU
toatã linia, în ziua de 26 octombrie, sãrbãtoarea patronului orasului, dupã rugãciuni ce duraserã
toatã noaptea, bizantinii fãcurã o incursiune energicã asupra bulgarilor, sfãrâmând complet
rândurile lor si punându-i pe fugã. în atacul acesta nãvalnic se distinse „legiunea mãrinimosilor",
TO Tccy(j.a TCOV MeyccfK)|a.cQV, în care Vassilievsky a vãzut vestita drujinã a varegilor rusi.
Din alt izvor (Strategikon al lui Kekaumenos), se stabileste cã faimosul Harald, care, dupã ce
luptase în Si-cilia, venise la Constantinopol, fusese în fruntea acestei brave trupe a mercenarilor
nordici.
Dupã acest dezastru de la Thessalonic, vrajba între cei doi sefi bulgari se înteti si mai mult.
Alusianos îl atrase în cursã pe Delianos si, la un ospãt, oamenii sãi îl orbirã si-i tãiarã nasul,
împãratul pãtrunse cu armata sa în Bulgaria si restabili ordinea. Alusianos, dupã o slabã încercare
de rezistentã, se supuse împãratului, cerând numai sã-si pãstreze situatia pe care o avusese si e
trimis la Constantinopol. Bulgarii, împrãstiati si lipsiti de cãpetenie, furã supusi repede. Mihail IV
îsi fãcu astfel, în 1041, intrarea triumfalã în Constantinopol, târând în alaiul sãu multime de sefi
bulgari, printre care atrãgea îndeosebi privirile nefericitul Delianos. Psellos a asistat la acest
triumf si noteazã cã împãratul se clãtina pe cal ca într-un convoi funebru si degetele sale, care
tineau frâiele, pãreau degete de urias, atât erau de umflate, iar chipul sãu nu mai pãstra nici o
urmã din ceea ce fusese mai înainte. Astfel conduce la palat un triumf spledid, „arãtându-le
romanilor cã ardoarea învie mortii si cã zelul pentru actiunile frumoase biruie slãbiciunea"23.
23 Psellos, I, p. 82-83.
582
în acelasi timp, imperiul luptã fãrã succes împotriva lui stefan Voislav (Boîa'dA.ccpcx; 6 TCOV
Zepfkov ap^cov) al Serbiei, iar toparchul de Zara, Dobronas, fu închis la Constantinopol, unde
muri sub Constantin Monomachos.
Mihail IV Paphlagonianul, doborât de boalã, se apropia de sfârsit. Intrã, în ziua de 10 decembrie
1041, în mãnãstirea Sfintilor Anargyri, întemeiatã de el, îmbrãcã rasa de cãlugãr, se cufundã în
rugãciuni si muri, în aceeasi zi, ca umil crestin, fiind înmormântat în acest asezãmânt al sãu.
D.
MIHAIL V (1041-1042)
Mihail V, supranumit Kalaphates (dec. 1041-apr. 1042), pentru a se deosebi de omonimul sãu
Paphla-gonianul, fu încoronat îndatã, cu consimtãmântul împãrãtesei Zoe, cãreia îi fãcu cele mai
solemne jurãminte de supunere.
loan Orphanotrophos, care administra atunci statul, cum declarã Psellos, i-a îndemnat pe cei doi
frati ai sãi si pe Mihail sã nu întreprindã nimic fãrã basilissa, sã se ducã la ea si sã facã tot
posibilul pentru a o hotãrî, amintindu-i adoptiunea lui Mihail, sã-1 ridice pe acesta pe tron,
fãgãduindu-i cã el nu va avea domnia decât cu numele si cã ea va conduce de fapt, Mihail având
a-i executa poruncile ca un sclav.
Bãtrâna împãrãteasã se lãsã convinsã si atunci se celebreazã pentru caesar solemnitatea
încoronãrii, dupã obicei. Dar dupã putinã vreme, firea perfidã a lui Mihail V se dezvãlui în toatã
goliciunea ei. loan uneltise atâta pentru a-1 ridica pe tron socotind cã-si va pãstra prin aceasta
propria sa putere si va asigura situatia familiei sale, dar ironia sortii fãcu din aceastã ridicare
tocmai ruina lui si a familiei sale.
Mihail nutrea o mare urã împotriva unchiului sãu atotputernic si se gândea cum sã scape mai
repede de tutela lui. Constantin nu putea sã-1 sufere nici el si-1 atâtã împotrivã-i pe Mihail, cãci
era singurul pentru care nepotul avea oarecare simpatie. Constantin îl înconjurase cu grijã pe când
ocupa demnitatea de caesar, îi pusese la îndemânã tezaurele sale, cãutând sã-si atragã bunãvointa
lui. Mihail se ridicase la rangul de nobilissimus. Psel-
584
los ne aratã în amãnunt toatã intriga care a dus la prãbusirea omului atotputernic al împãrãtiei. La
o cinã cu împãratul, Constantin se ceartã cu loan, îi adreseazã cuvinte tari, iar acesta se ridicã si
pleacã departe de capitalã. Temându-se sã nu urzeascã vreo conspiratie împotriva lui, Mihail îl
recheamã sub pretext de a-i comunica unele lucruri secrete. loan se astepta ca împãratul sã-1
întâmpine cu cinste, dar acesta plecã înainte de sosirea lui, fãrã a lãsa nici o dispozitie. loan se
retrase furios, împãratul îi dãdu atunci ordin sã se urce într-o corabie si sã se prezinte imediat
înaintea sa. Dar când corabia intra în marele port, Mihail fãcu din palat semnul convenit mai
dinainte si o altã corabie se apropie, îl luã la bord si-1 duse într-un loc îndepãrtat, în exil. Astfel se
încheie cariera omului care exercitase atâta vreme cea mai mare putere în imperiu. El va pieri
nefericit în acest exil. Mono-machos îl va orbi.
Rãmânea împãrãteasa, de care noul împãrat se gândea sã scape, de asemenea, nefiind înclinat a
împãrti cu ea puterea supremã. Psellos afirmã cã de câte ori, în aclamatiile publice, auzea
pronuntându-se numele împãrãtesei înaintea numelui sãu, parvenitul nu se putea stãpâni. Dupã ce
o înlãturã tot mai mult de la conducerea treburilor publice, dispretuind-o, tinând-o închisã ca pe
un dusman, se hotãrî sã o expulzeze din palat. Implicând-o într-un complot, acuzând-o cã a
încercat sã-1 otrãveascã, el o ridicã, în aprilie 1042, din palat, surghiunind-o în insula Prinkipo.
Oamenii care au condus-o i-au povestit istoricului scena emotionantã care se petrecu pe corabie,
în clipa în care iesea în larg: basilissa, ridicând ochii spre clãdirea imperialã si evocând amintirea
tatãlui si a strãbunilor sãi, a unchiului sãu Basilios II, aduse palatului apostrofa plângãtoare ca un
threnos, worcep ttvcc npoo-Ka'kiav i5pT|v<i>5r| rcpoc; ta âvaic-copa e
O urã mare îl despãrtea pe nepot de unchii sãi. Singur Constantin, care-1 cultivase si fusese
ridicat la rangul de nobilissimus, avea oarecare trecere în fata lui. Cel mai urât dintre toti era loan
Orphanotrophos. Acesta fu ridicat într-o bunã zi din vila sa si surghiunit
585
NICOLAE BANESCU
în mãnãstirea Monobatae. Rãmânea bãtrâna împãrãteasã, care-1 adoptase si-1 ridicase pe tron.
Mihail V n-o putea suferi si Psellos ne spune cã se înfuria ori de cîte ori în protocolul curtii Zoe
trecea înaintea lui. Bizuindu-se pe popularitatea de care se credea sigur în Capitalã, o izgoni, în
aprilie 1042, din Palatul Sacru, surghiunindu-o într-o mãnãstire din insula Prinkipo. Dar a doua zi
el încercã sã-si justifice actul în fata poporului printr-o proclamatie (dvoccpopoc) cititã în Forum
Constantini; în aceasta o învinuia pe împãrãteasã de conspiratie împotriva vietii sale si atunci un
protest unanim se ridicã din multimea Constantinopolului fatã de ingratitudinea aventurierului.
Furioasã, populatia, înarmatã cu ce aflase la îndemânã, nãvãleste asupra Palatului. Locuintele
membrilor familiei lui Mihail V sunt dãrâmate de furia popularã, iar palatul asediat;
„nobilissimul" Constantin, care nu era în palat la acel moment, veni în goana cailor cu oamenii
sãi înarmati, pentru a-1 apãra pe împãrat. Putinele trupe de mercenari ai gãrzii rãmase
credincioase abia au putut opri asalturile repetate ale multimii, împãrãteasa Zoe e adusã atunci din
mãnãstirea unde fusese surghiunitã si, în costumul imperial, arãtatã plebei, în kathisma
Hippodromului. Dar multimea nu voi sã stie nimic de aceastã comedie. Atacat în loja sa,
împãratul fu nevoit sã se retragã repede în palat. Asediul continuã cu înversunare. Nobilii care nu-
1 puteau suferi pe Kalapha-tes si participau la rãscoalã se temurã ca nu cumva prezenta Zoei sã
potoleascã furia multimii si ei o scoaserã atunci pe Theodora, sora împãrãtesei, din mãnãstirea
Petrion, unde fusese izgonitã si trãia cu totul uitatã. Condusã la Sfânta Sofia, fu îmbrãcatã în
hainele
586
imperiale si încoronatã de patriarh. A doua zi, lupta se dãdu cu furie în jurul Palatului, iar în zorii
zilei a treia Mihail fugi, împreunã cu Constantin, în galera imperialã, la mãnãstirea Studios, unde
amândoi îmbrãcarã rasa de cãlugãr, pentru a-si mântui viata. Revolutionarii le proclamarã pe cele
douã surori augustae, iar Senatul si multimea le aclamarã. Kalaphates si Constantin furã smulsi
apoi din altarul de la Studios, unde îsi cãutaserã azil, furã orbiti si surghiuniti fiecare în câte o
mãnãstire. Psellos, secretar imperial, a fost martor la dramatica scenã, pe care ne-o descrie
emotionant.
Astfel se încheie aceastã domnie, dupã patru luni si unsprezece zile191. Guvernarea imperiului
trecu la 21 aprilie 1042 în mâinile celor douã surori, mostenitoarele dinastiei macedonene. Dar
vechea gelozie a Zoei împotriva surorii sale deschise iarãsi o luptã surdã în jurul tronului.
Temându-se sã nu fie înlocuitã de Theodora, Zoe se hotãrî, în ciuda vârstei sale — avea 62 de ani
- sã-si caute un sot, care sã-i asigure stãpânirea. Alegerea ei cãzu asupra lui Constantin, nãscut la
Dalassa, om de mare prestantã, predestinat pentru imperiu, foarte popular. tinut departe de Mihail
IV, fusese cãlugãrit de urmasul sãu. Era adus acum la palat, dar atitudinea lui asprã, vorbirea
îndrãzneatã fãcurã ca el sã le parã tuturor un om intransigent si ca urmare fu îndepãrtat.
împãrãteasa se gândi atunci la Constantin Artokli-nes, care nu avea o conditie ilustrã, dar era un
tânãr distins, frumos, secretar sub Rornanos si pe care-1 depãrtase urmasul sãu gelos din capitalã.
A fost chemat la palat si toatã lumea îl plãcea, însã o moarte
587
NICOLAE BÂNESCU
neasteptatã îl smulse sperantelor investite în el. împãrãteasa îsi aduse aminte atunci de
Constantin, din ilustra familie aristocraticã Monomachos. El fusese exilat în Lesbos de Mihail
Paphlagonianul, tocmai din pricina simpatiei pe care i-o arãta, încã de pe atunci, basilissa.
învoindu-se Senatul la aceastã alegere, Constantin Monomachos fu condus solemn din exilul sãu
în Capitalã de o ambasadã care-i aduse din partea suveranei atributele imperiale. In ziua de 11
iunie el se cãsãtori solemn cu Zoe în capela Palatului, iar a doua zi fu încoronat basileus.
E.
CONSTANTIN IX MONOMACHOS (1042-1054)
Acest împãrat se bucurã, în mijlocul acestor repezi schimbãri, de o domnie destul de lungã1101.
Incapabil însã sã facã fatã grelei sarcini la care fusese chemat, el a avut, dupã mãrturisirea lui
Psellos, care s-a aflat în slujba lui, un singur gând: acela de a trãi linistit si de a se bucura cât mai
mult de avantajele imense pe care i le punea la îndemânã noua sa situatie.
Nu se rusina sã o instaleze în palat, alãturi de împãrãteasã si de Theodora, pe favorita sa,
frumoasa vãduvã Skleraena, din vestita familie Skleros. Proclamatã augusta (cyepoccrrfi),
Skleraena apãrea alãturi de cele douã basilissae la ceremoniile oficiale. Tezaurul fu risipit în
cheltuieli zadarnice, cu o dãrnicie care o egala pe aceea a bãtrânei împãrãtesc Zoe.
Dupã Psellos, Constantin Monomachos fusese cãsãtorit de Romanos Argyros înainte de a urca pe
tron cu o nepoatã a sa, fiica surorii sale Pulcheria, mãritatã cu Basilios Skleros, care mai târziu fu
orbit. (Basilios II si Constantin VIII îl tinuserã departe de ei, cãci n-aveau nici o încredere în el.)
Romanos, împãrat, nu fãcu nimic pentru el, dar îl pãstrã în palatul imperial, din cauza înrudirii. El
era foarte bine vãzut. Fiind tânãr si frumos, plin de gratie în vorbire, împãrãteasa îl iubea si lumea
vorbea în jurul lor.
Mihail Paphlagonianul, vãzând în el un competitor la tron, îl implicã într-un complot si-1 trimise
în exil în Lesbos. Constantin suferi o dizgratie de sapte ani.
Acum îl scotea din exil împãrãteasa, care-si adusese aminte de el.
589
Dupã ce fu încoronat, el o convinse pe împãrãteasã s-o aducã în Palat pe iubita sa Skleraena, o

nepoatã a sotiei defuncte. Aceasta îi îndulcise exilul din insula Lesbos si Monomachos avea
pentru ea o mare pasiune, îi dãdu rangul de augusta si la ceremonii apãrea alãturi de cele douã
basilisse.
Psellos îi mai reproseazã aceluiasi împãrat faptul cã dacã înainte existase o ordine a onorurilor
statului si o regulã invariabilã a oricãrei avansãri, el, „tulburând acea ordine si suprimând aceastã
regulã, a fãcut aproape toatã multimea de rând si vulgarã pãrtasã a Senatului, si aceasta n-a
acordat-o unora sau mai multora, ci numaidecât, dintr-odatã, punându-i pe toti în demnitãtile sale
mai înalte."
Aceluiasi împãrat nu-i plãcea sã vinã cineva la dânsul îngrijorat, preocupat de interesele statului;
Monomachos îl socotea un caracter execrabil. Dacã cineva voia sã-i propunã ceva serios, nu
trebuia s-o facã de îndatã, brusc, zice Psellos, ci sã înceapã cu glume sau sã le amestece cu
chestiunea.
în vremea aceasta, imperiul fu atacat cu furie din toate pãrtile. Domnia lui Constantin IX
Monomachos rãmâne astfel celebrã prin calamitãtile ce se abat asupra statului bizantin. Lupte
necontenite si adesea nefericite se dau la hotare — cu turcii selgiucizi, cu armenii si georgienii, cu
rusii, în Orient, cu pecenegii la Dunãre si în Balcani, cu normanzii, în Italia; frãmântãri religioase
noi duc la schisma definitivã a Bisericilor de Rãsãrit si de Apus; pe deasupra, o multime de
revolte zguduie iarãsi, în chip serios, tronul.
1. Luptele din Italia. Revolta lui Georgios Maniakes
încã din primele zile ale domniei sale, Constantin IX, sub influenta favoritei sale, îl ridicã pe
fratele acesteia, Romanos Skleros, la demnitatea de magistros si proto-
590
strator. Acesta nutrea o urã veche împotriva lui Ma-niakes si se folosi acum de situatia sa pentru a
se rãzbuna, stârnind o mare furtunã în imperiu.
Dupã înfrângerile suferite din partea normanzilor în Italia, Zoe si Mihail V avuseserã fericita idee
de a-1 aduce pe Maniakes din exilul sãu si de a-1 trimite, în fruntea unei armate, cu depline
puteri, în themele Italiei, pentru recucerirea Apuliei pierdute; normanzii îl atrãseserã de partea lor
pe Argyros, fiul rebelului Melo, proclamându-1 cãpetenie, „duce de Italia".
Maniakes a debarcat în aprilie 1042 la Tarent. El îsi pãstrase comanda si dupã cãderea rapidã a lui
Mihail V. Asediat de normanzi în Tarent, Maniakes rezistã si, când acestia se retrag, el iese din
cetate, pedepsind cu multã cruzime orasele care trãdaserã cauza imperiului si-si face în toatã
regiunea reputatia unui tiran odios. Curând însã dupã ridicarea lui Constantin Monoma-chos în
fruntea imperiului, sub influenta lui Romanos Skleros, Maniakes e rechemat din Italia, în acelasi
timp, rivalul sãu îi ocupã domeniile din Asia, vecine cu ale sale.
Dupã Analele din Bari, o solie a împãratului debarca în septembrie 1042 la Otranto. Maniakes o
primeste, dar îi aresteazã pe doi dintre membrii ei si-i ucide, în acelasi timp, o altã solie sosea de
la Constan-tinopol pentru Argyros, cãruia îi aducea o diplomã a împãratului, acordându-i iertarea
si titlul de patrikios si vestis, dacã se declarã vasal credincios al imperiului si-i câstigã pe
normanzi în serviciul împãratului. Argyros fu astfel câstigat pentru imperiu. Maniakes se revoltã,
se proclamã augustus si porneste cãtre Bari.
591
NICOLAF BÃNESCU
Faima de general a lui Maniakes, bravura sa încercatã în atâtea rãzboaie atraserã o multime de
partizani de toate vârstele sub steagurile sale. în primãvara anului 1043, o nouã armatã sosea din
Constantinopol la Bari, sub comanda magistrului Basilios Theodoroka-nos, care venea catepan de
Italia. Maniakes fu asediat în Otranto de fortele unite ale bizantinilor si, neputând rezista, îsi
îmbarcã armata, se strecoarã neobservat de flota rivalã si debarcã pe coasta opusã a Adria-ticii, la
Dyrrachion. De aici, el porneste grabnic, pe vechea cale „Egnatia" cãtre Constantinopol, în
speranta cã-1 va putea detrona pe Monomachos înainte ca acesta sã organizeze o rezistentã.
Maniakes se bizuia în aceastã actiune si pe ajutorul sârbilor lui Vojslav, care cu putin înainte
distruseserã lângã lacul Scodra o puternicã armatã bizantinã. Vestea înaintãrii rebelului fãcu o
puternicã impresie la Constantinopol. Maniakes era cel mai bun general din vremea aceea.
Monomachos încercã sã negocieze cu acesta, dar propunerile îi furã respinse. O armatã puternicã,
sub conducerea eunucului Stephanos sevastophorus, este expediatã atunci înaintea sa. O luptã
înversunatã se dãdu lângã Thessalonic, la Ostrovo. Maniakes iesi biruitor, dupã câte ne relateazã
si Psellos si Skylitzes, dar norocul, care 1-a ocrotit pe Monomachos în tot cursul domniei sale, îl
scapã si de astãdatã. El se avântã nãvalnic pe calul sãu, strãbate liniile dusmane strigând cu vocea
lui de tunet si aruncã spaima în oastea imperialã, care se rupe îndatã, nefiind nimeni care sã-i stea
în cale. Biruinta era câstigatã fulgerãtor, ne mãrturiseste Psellos, iar ai sãi începuserã a-1 saluta ca
basileus. Dar atunci un necunoscut îl lovi cu o sãgeatã în coaste.
592
Sângele se porni si Maniakes îsi pierde simtirile, apoi alunecã de pe cal. Nici atunci oastea
dusmanului nu îndrãzni sã se repeadã, în cele din urmã, câtiva oameni se apropiarã si-1 vãzurã
mort, minunându-se de cât loc acoperea trupul sãu. Ei îi taie capul, acesta fiind dus la
Constantinopol si purtat în triumf, eveniment pe care împãratul îl sãrbãtori la Hippodrom.
înainte de cãderea sa, Mihail V împreunã cu Zoe decid sã-1 trimitã în Italia, cu puteri de catepan,
pe fostul sef al armatei siciliene, exilat cu doi ani mai înainte. E vorba de Georgios Maniakes.
El debarcã la Tarentm aprilie 1042, cu o armatã nouã, contingente albaneze adãugându-se la
trupele themelor. Dar în dezorganizarea ce domnise atâtea luni, normanzii avuseserã vreme sã-si
întãreascã pozitia. Certati cu printul de Benevent, ei negociazã cu locuitorii principali din Bari si
îi propun lui Argyros, fiul lui Melo, sã-1 recunoascã drept seniorul lor. sefii normanzi sunt
introdusi în Bari pentru a încheia acordul. Argyros e proclamat duce si print de Italia (februarie
1042).
Sosirea lui Maniakes le tulburã planurile. Argyros face apel la normanzi în Melfi si Aversa.
Atunci sosesc mai multe mii rãzboinici. Ei se grãbesc sã-i atace pe bizantini, dar acestia se retrag
în cetate, asteptând o ocazie mai prielnicã pentru a purta lupta. Normanzii asediazã în zadar
orasul si se retrag spre nord. Trani rãmãsese credincioasã imperiului. Argyros o asediazã, stând
câteva luni sub zidurile ei. în acelasi timp, Maniakes iese din Tarent, respinge bandele normande
care încearcã sã-1 opreascã. El îi pedepseste cu cruzime pe locuitorii oraselor care trataserã cu
dusmanul. Maniakes îsi câstigã în toatã regiunea reputatia unui tiran odios.
Atunci se produc la Constantinopol evenimente noi, care provoacã revolta lui Maniakes.
Monomachos ajunge împãrat. Roma-nos Skleros, mare proprietar în Asia Micã, unde domeniile
sale erau vecine cu ale lui Maniakes, avusese dese certuri cu el. Atotputernic acum, se rãzbunã
contra lui, ocupându-i domeniile. Informat, el atâtã soldatii contra lui Monomachos, se proclamã
îm-parat si cãutã a atrage în revolta sa populatiile italiene.
593
Dupã Skylitzes, numai dupã ce a aflat depunerea si rechemarea sa s-a revoltat. Psellos îi „imputã"
cârmuirii imperiului lipsa de tact, tratându-1 pe catepanul Italiei ca rebel încã de cînd era numai
bãnuit. I s-au trimis, spune el, mesageri cu reprosuri mari si amenintãri. Maniakes e provocat
astfel în toate chipurile.
Dupã Analele din Bari, în septembrie 1042, mai multi reprezentanti ai împãratului debarcã la
Otranto. E ambasada de care vorbeste Psellos. Maniakes îi primeste, apoi îi aresteazã pe doi
dintre ei si-i ucide.
în acelasi timp, alti soli veneau de la Constantinopol la Argy-ros, atunci la asediul orasului Trani,
aducându-i o diplomã a lui Monomachos, prin care-1 ierta si-i conferea titlul de patrikios si
vestis, dacã se declarã vasal credincios al imperiului si-i atrage pe normanzi în serviciul
împãratului.
Maniakes încearcã a-si mãri numãrul partizanilor. Merge la Bari, ca sã fie recunoscut, dar se
fãcuse impopular prin cruzimile sale si locuitorii din Apulia rãmân de partea lui Argyros.
Dar situatia nu se putea decide în Italia. Maniakes se decide sã treacã în themele illirice, pentru a
se îndrepta asupra Capitalei. El spera sã-si afle acolo auxiliari, cãci tocmai aveau loc luptele cu
Vojslav al sârbilor.
Printul de Salerno, ostil si el lui Maniakes, prãda în regiunea Tarentului. Strategul rebel, pentru a
nu fi blocat, negãsind nici o simpatie la populatia indigenã, se decide a merge asupra cetãtii
Otranto pentru a trece marea.
în acest moment, soseste la Bari Theodorokanos cu flota, cu titlul catepano de Italia. Argyros cu
normanzii ocupã împrejurimile din Otranto, Theodorokanos blocheazã cetatea pe apã. Maniakes
reuseste a se strecura pe corãbii la Durazzo si înainteazã prin munti pânã la frontiera Macedoniei.
Basileus încearcã a negocia. Maniakes refuzã. Armata împãratului era condusã de se-bastophoros
stefan. Bãtãlia se dãdu lângã Salonic. Biruitor, Maniakes e lovit de o sãgeatã rãtãcitã în coaste.
Cade si moare.
Cronicarii bizantini au cuvinte de laudã pentru el. Fãrã a-i scuza revolta, au admiratie pentru el,
Maniakes fiind singurul care ar fi putut salva atunci imperiul în Europa contra normanzilor, iar în
Asia contra turcilor.
594
Cronicile Apuliei, din contrã, îl aratã ca soldat brutal si sângeros, care nu si-a putut câstiga
simpatia populatiei, rãmasã din aceastã cauzã pe lângã ofiterii bizantini credinciosi împãratului.
O altã revoltã, aceea a strategului din thema Cypru-lui, Theophilos Eroticos, fu si ea înãbusitã în
aceeasi vreme.
2. Atacul rusilor asupra Constantinopolului (1043)
Abia se potolirã aceste miscãri, când se ivi o nouã primejdie. Rusii, am vãzut, trãiau de multã
vreme în relatii amicale cu Bizantul. Negutãtorii lor veneau întruna, în mare numãr, la
Constantînopol, unde un cartier întreg, lângã Sf. Mamas, era populat de contoarele lor. însã într-o
zi, în 1043, în acest cartier avu loc un incident între bizantini si rusi. Unul dintre cei dintâi
negutãtori din Novgorod fu ucis în încãierare. Novgo-rodul era, în secolul al Xl-lea, o adevãratã
republicã, hotãrând prin votul poporului toate chestiunile care priveau comertul, relatiile cu
vecinii, alegerea magistratilor s.a. în semn de unire cu Kievul, ea primea de acolo un sef din casa
domnitoare, care supraveghea ordinea si aplicarea legilor municipale si mai cu seamã comanda
expeditiile militare. Novgorodul cere socotealã la Constantinopol pentru uciderea cetãteanului
sãu. Marele duce al Rusiei, laroslav cel Mare, îi cere împãratului Constantin, în numele sãu, o
mare despãgubire în aur. Refuzându-i-se aceastã pretentie, Novgorodul trimite o mare expeditie
împotriva Bizantului, în fruntea republicii Novgorod se gãsea atunci Vladimir, unul dintre fiii lui
laroslav cel Mare. El con-
595
NICOLAE BÃNF.SCU
duce o flotã numeroasã, la intrarea Bosforului. Nea-vând curajul a strãbate pânã la
Constantinopol, se opreste acolo la tãrmul asiatic, unde-si debarcã trupele, întãrindu-se în lagãr.
Se pare cã aceastã aventurã a rusilor i-a surprins cu totul pe bizantini. Ea produse o mare spaimã
în Constantinopol si împãratul trimise o solie de pace. Vladi-mir nici nu voi s-o primeascã.
Atunci, Monomachos luã cele mai repezi mãsuri de apãrare. Flota imperiului se afla împrãstiatã
în diferite pãrti, împãratul adunã putinele vase pe care le avea la îndemânã, trireme imperiale si
corãbii usoare, îmbarcã pe ele toate trupele din Constantinopol si, luând personal comanda, se
îndreptã cãtre intrarea Bosforului în Pontul Euxin, acostând la tãrmul european, în fata flotei
dusmane. O nouã încercare de pace a împãratului fu din nou respinsã de Vladimir. A doua zi, în
revãrsatul zorilor, Ba-silios Theodorokanos atacã numai cu vreo câteva corãbii incendiare flota
dusmanã. Atacul, dat cu multã impetuozitate, aruncã dezordinea în flota ruseascã. La un semn al
împãratului, care urmãrea lupta de pe tãrm, pornesc la atac alte vase si încãierarea devine
generalã. O multime dintre corãbiile rusesti sunt aprinse, altele scufundate, numai putine putând
scãpa cu fuga în Pontul Euxin. Expeditia sfârseste astfel printr-un dezastru. O parte dintre rusii
care au luat drumul cãtre patrie pe uscat furã atacati, în pãrtile Varnei, de Katakalon Kekaumenos,
care pãzea, linia întãritã a Dunãrii si multi dintre ei furã ucisi, iar 800 trimisi prizonieri la
Constantinopol.
Dupã aceastã înfrângere, rusii încheie iarãsi pace cu Bizantul'"1. Slãbirea statului de la Kiev, dupã
moartea
596
l
lui laroslav cel Mare (1054), a contribuit la pãstrarea îndelungatã a acestor bune raporturi cu
imperiul.
3. Luptele din Armenia.
Cãderea vechiului Regat armean sub bizantini
în anul urmãtor, evenimente grave atraserã armatele imperiului la frontiera extremã a Asiei. Dupã
multe tulburãri, în fruntea Regatului armean ajunse, în 1042, tânãrul Gagik (Kakig) II, nepotul lui
loan Sempad si cel din urmã din strãlucita dinastie a Bagratizilor. Aparitia turcilor selgiucizi,
atacurile lor necontenite la aceastã îndepãrtatã frontierã îi fãcuserã pe bizantini sã se gândeascã
serios la încorporarea Armeniei, a cãrei stãpânire ar fi fost o barierã puternicã în calea temutilor
nãvãlitori ai stepei. Constantin Monomachos reluã politica înaintasilor sãi fatã de regatul armean.
In calitate de mostenitor al lui Basilios II, el ceru sã se execute contractul lui Sempad, prin care
acesta se îndatorase a trece imperiului dupã moartea sa posesiunile pe care le avusese, precum si
puternica resedintã Ani. Gagik II întelegea însã sã-si pãstreze mostenirea.
O armatã condusã de Mihail lasites, menit a fi instalat ca archon al Iberici, fu biruitã în 1044. O a
doua, în frunte cu domesticul trupelor Orientului, Ni-colae, avu aceeasi soartã. Monomachos îl
aruncã atunci asupra Armeniei pe emirul de Tovin (Dvin), Abul Sewâr ('AuXriocpdprii; la
bizantini), fãgãduindu-i sã-i recunoascã stãpânirea asupra teritoriilor pe care le-ar fi cucerit de la
regele armean, în acelasi timp, armatele din Orient invadau din nou Armenia. Krikorikios (Gri-
gorie), unul dintre cei mai de seamã oameni ai Arme-
597
niei, pierzând încrederea regelui sãu, se refugie, în 1044, la Constantinopol, unde studiase. Bine
primit de împãrat, el fu ridicat la rangul de magistros.
în fata acestei mari primejdii dezlãntuite asupra tãrii sale, Gagik II, rãu sfãtuit de factiunile care
sfâsiau tara, se hotãrãste sã meargã el însusi la Constantinopol, asigurat de jurãmintele solemne
ale împãratului. Monomachos îl primeste cu pompã, dar îl opreste în captivitate, din care Gagik n-
avea sã se mai întoarcã în patria sa. Resedinta Ani e închinatã împãratului de vestitul catholicos al
Armeniei, Bedros (Petru). Regele a fost nevoit apoi sã-si dea consimtãmântul la aceastã
despuiere, primind în schimb titlul de magistros, o pensiune din tezaurul imperial si vaste
domenii în Cappadocia, Charsianos si Lycandos, unde-si petrecu viata. Ani si teritoriul sãu sunt
acum un guvernãmânt de frontierã al imperiului, ocupat de o garnizoanã bizantinã1121.
Bedros, patriarhul, fu adus mai târziu la Constantinopol, de unde nu se mai întoarse, împãratul îi
permise sã se stabileascã la Sebasteia.
Dupã ce puserã mâna pe Armenia, bizantinii pur-tarã un rãzboi crâncen cu emirul de Tovin, ale
cãrui cuceriri nu mai voirã sã le respecte. Mihail lasites si Nicolae furã bãtuti sub zidurile cetãtii
emirului. Atunci a fost trimis în locul lor viteazul Katakalon, ca duce de Iberia, avându-1 ca
general, în locul lui Nicolae, pe marele heteriarch, eunucul Constantin. Acestia poartã rãzboiul cu
succes pânã în 1047, când revolta lui Leon Tornikios îl sileste pe împãrat sã-si recheme cea mai
mare parte a trupelor din Orient si sã facã pace cu emirul.
598
Dupã Skylitzes, ei cuceresc câteva cetãti puternice si asediazã Chelidonion (pe care Peeters o
identificã cu fortul Dsidsernak de la Erevan), care ar fi cãzut, zice Skylitzes, dacã ambii
comandanti nu ar fi fost rechemati în Europa din cauza revoltei lui Leon Tornikios24.
Rãscoala lui Tornikios a izbucnit în toamna anului 1047 si a amenintat la un moment dat în chip
foarte serios tronul lui Monomachos.
Mãsurile luate de acesta în tinuturile Armeniei, înlocuind tributul de sânge pe care-1 datorau
acolo supusii, dupã vechea organizare a lui Basilios I Macedoneanul, cu plata în bani, stârni
nemultumirea generalã. Vechile militii rãzboinice, desfiintate acum, expuserã hotarele fãrã
apãrare ale Armeniei incursiunilor sãlbatice ale selgiucizilor, iar aceasta a fost cauza principalã a
progreselor invaziei turcesti în acele regiuni, în asemenea împrejurãri, este usor de înteles
ostilitatea trupelor si a sefilor lor împotriva împãratului. Nemultumirea se manifestase cu altã
ocazie în armata de Occident, care-si avea cartierul general la Adrianopol. Ea izbucni acum într-o
formã mai gravã, tot la Adrianopol. în acel oras se afla Leon Tornikios, din ilustra dinastie a
Bagratizilor armeni, un om impunãtor, incapabil însã sã fie energic. Era vãr de-al doilea cu
împãratul. Sustinut de sora lui Monomachos, Eupre-pia, el îsi atrase ura împãratului, care îl
trimise în Ibe-ria. Psellos îl descrie ca pe un om cu o figurã putin comunã, de caracter prefãcut,
încã de tânãr fusese so-
24 P. Peeters, Quelques noms geograpbiques armeniens dans Skylitzes, „Byzantion", VI, 1931, p.
435 si urm.
599
NICOLAF, BÃNESCU
cotit de multi un om pe care-1 asteaptã un mare destin. Euprepia era foarte rãu dispusã fatã de
împãrat si pentru cã Tornikios era rãu vãzut de acesta, ea îl înconjurã cu simpatie. Pentru a-i
despãrti, împãratul îl trimise cu o comandã în Iberia. Mai târziu, la îndemnurile unora, el îl sili a
se cãlugãri. Venind la Constan-tinopol ca sã implore mila lui Constantin, acesta îl tratã cu
asprime. Un complot se urzi dupã aceea împotriva împãratului, detestat de aristocratia bizantinã,
în fruntea acestui complot se afla loan Vatatzes, rudã cu Tornikios, sef militar îndrãznet si
capabil1131. Conspiratorii ies din Constantinopol împreunã cu Tornikios, în persoana cãruia ei îl
vãd pe viitorul împãrat, se duc la Adrianopol, atrag de partea lor trupele nemultumite si Tornikios
e proclamat împãrat. Armata macedoneanã, sporitã cu contingentele nemultumitilor, se îndreaptã
apoi imediat, cãtre sfârsitul lunii septembrie, asupra Capitalei, care era pe atunci lipsitã de trupele
sale, trimise sã lupte în Armenia.
Monomachos organizeazã apãrarea cu slaba gardã a palatului si putinii voluntari pe care i-a putut
strânge. Asediul începe în ziua de 25 septembrie si numai slãbiciunea lui Tornikios, care se
încãpãtâna sã intre în Capitalã fãrã vãrsare de sânge si asteptând ca cetãtenii sã-i deschidã singuri
portile, fãcu ca vremea sã fie pierdutã în zadar si actiunea sã sfârseascã în chip lamentabil.
Trupele din Orient, ocupate în luptele din Georgia, rechemate de la începutul acelei rãscoale, se
apropiau în mars fortat de Capitalã. Obositã de un asediu atât de lung, armata lui Tornikios se
descompune; dezertãrile, sustinute cu banii Curtii, se înmultesc în rân-
600
durile ei. în primele zile ale lui octombrie, pretendentul ridicã asediul si se retrage la
Arcadiopolis. încercarea sa de a lua cu asalt Rhaidestos, pe Propontis, nu izbuteste, în sfârsit,
armatele de Orient îsi fac aparitia pe malurile Bosforului. Ele trec în Europa si, sub conducerea
lui Mihail lasites, pornesc asupra rãzvrãtitilor, închisi de jur împrejur, cei mai multi sefi ai armatei
rebele trec de partea împãratului; Tornikios si Vatatzes sunt siliti sã-si caute azil într-o bisericã din
Bulgaro-phygon, cetate situatã la apus de Arcadiopolis. Ei sunt smulsi din bisericã si dusi la
Constantinopol, unde amândoi îsi primesc pedeapsa atât de obisnuitã în asemenea cazuri, orbirea.
Astfel se încheie revolta care pãrea cã va aduce o neapãratã schimbare în fruntea imperiului.
Norocosul Monomachos scãpã încã o datã datoritã numai incapacitãtii sefilor acestei revolte.
4. Luptele cu turcii selgiucizi
Abia se potolise aceastã miscare, când o nouã furtunã se ridicã la hotarele cele mai depãrtate ale
imperiului, în Asia. în acele pãrti se ivise un dusman nou, cu mari însusiri rãzboinice. El avea sã-i
înlocuiascã pe arabi în lupta pentru sfãrâmarea puterii bizantine. Acest nou dusman primejdios
sunt turcii selgiucizi.
Desfãcuti din marea familie uralo-altaicã, turcii1141 duceau de veacuri o viatã de nomazi
rãtãcitori prin imensele stepe de la rãsãritul Caspicei, reusind sã închege de mai multe ori imperii
trecãtoare. Bizantul i-a cunoscut de aproape întâia oarã în timpul lui Iustin II,
601
care schimbã cu acesti barbari, atrasi în sfera influentei bizantine, mai multe ambasade.
Ilik-Chan izbuteste sã-i adune, în secolul al X-lea, din nou la un loc. Opera începutã de el a fost
consolidatã de fiul sãu Bochra-Chan, care-i sili pe supusii sãi sã îmbrãtiseze mahomedanismul.
De atunci, ei pun solid piciorul în Buchara.
Pe la anul 1000, un anume Selgiuc sau Selgic trece cu numeroase bande dincolo de Oxus, cerând
voie de la Mahmud, puternicul sef al statului musulman din Ghazni, si pãtrund apoi mai departe,
întinzându-se peste cea mai mare parte a Persiei. Dupã moartea lui, doi nepoti, Ciacar si Togrul,
duc cuceririle si mai departe. Ei intrã în iunie 1038 biruitori în Nishapur si se proclamã
independenti. Selgiucizii îl proclamã rege pe Tugril Beg. De acum, cuceririle lor se întind spre
vest. Masud, urmasul lui Mahmud, pierdu în 1039 Chorasan, unde selgiucizii se asezarã definitiv.
în lumea Islamului stãpânea în secolul al X-lea o mare anarhie. Imperiul Abbassizilor era numai o
umbrã. El s-a desfãcut într-o multime de stãpâniri arabe, care-i pregãteau sfârsitul. La vest,
Mossul si Mesopota-mia au trecut în 905 în mâinile Hamdanizilor. La sud, Arabia iese de sub
autoritatea califului, în pãrtile Mãrii Rosii, ea intrã sub autoritatea fatimitilor, cãtre Golful Persic
cade sub puterea sefilor locali. La est, în Kho-rassan si Turkestan, familia iranicã a Samanizilor
si-a croit un guvernãmânt imens, la care pentru un moment sunt unite si Afganistan si Seistan.
Apoi, o serie de sefi turci, înrolati în serviciul lor si trimisi ca guvernatori în provinciile din
Extremul Est, i-au imitat si s-au constituit în jurul resedintei lor Ghazni (sau
602
Ghazna), într-un principat independent. Unul dintre acesti sefi, Sabaktegin (Subuktagin), bate
monedã cu numele sãu. Fiul sãu, Mahmud (999-1030), zis „Ghaz-nevidul", profitând de anarhia
Indiei de Nord, îsi consolideazã situatia, purtând mari lupte si reuseste sã smulgã de la Samanizi
Khorasanul.
Turcii din Extremul Orient, desfãcuti în trei grupe principale (uiguri, karluki si ghuzi sau oghuzi),
sunt împinsi de chinezi spre vest. China îsi restaurase puterea sub T'ai-Tsou si începea sã
reactioneze împotriva barbarilor si a discordiei interne. Aceasta aduse o deplasare a popoarelor
Mongoliei cãtre vest. Efectele se resimtirã si în Turkestan. Ghuzii sau oghuzii atinseserã încã din
secolul al IX-lea Marea de Arai si valea inferioarã a fluviului Syr-Darya. La finele secolului al X-
lea, ei sunt nevoiti, sub presiunea dinspre Rãsãrit, fie sã ocoleascã Marea Caspicã, pentru a-si
deschide drum cãtre vest, fie sã pãtrundã spre sud. O parte se hotãrârã pentru prima solutie si
ajung pe Volga, de acolo în stepele Rusiei, împingându-i pe pecenegi si ajungând pânã la Dunãre;
dar grosul populatiei oghuz, sub printi din familia Seldjuq, iau drumul cãtre sud si trec în
„Transoxiana", cum se numeste tinutul dintre Syr-Darya si Oxus (Amu-Darya).
Emigrantii se islamizarã si sub fiii lui Seljuq obtin voie de la Mahmud, care era atunci în culmea
puterii sale, sã se aseze la frontiera statului sãu. în urmã, Mahmud, îngrijorat de cresterea puterii
lor, va lua mãsuri, dar în zadar.
Doi nepoti ai lui Seljuq, Ciagri-Beg (Thagri-beg) si Tugril-Beg trec dincolo de Oxus, aruncându-
se asupra Khorassanului. Urmasul lui Mahmud, Mas'ud, dãdu or-
603
NICOLAE BANESCU
din guvernatorului sã-i alunge, dar acesta fu bãtut si sel-giucizii intrã în iunie 1038 în marele oras
Nishapur, de-clarându-se complet neatârnati si ridicându-1 pe Togml-Beg rege. Mas'ud (Massud)
era despuiat de Khorassan.
Astfel se stabileste statul seldjukid în Khorassan, de unde tinde necontenit spre apus, ajungând în
aceastã expansiune pânã la hotarele Imperiului bizantin'5.
Atacurile selgiucizilor, sub un atare sef, iau, în timpul domniei lui Monomachos, un caracter
violent. La aceasta contribuie, fãrã îndoialã, starea de anarhie în care cãzuse Armenia în urma
anexãrii ei de cãtre imp'eriu. Politica nechibzuitã a Curtii bizantine sfãrâmase, în aceste pãrti,
buna organizare militarã, care din vremurile lui Basilios I Macedoneanul contribuise la a da
hotarelor primejduite ale Armeniei o deosebitã putere de apãrare. Ostilitãtile încep în anul 1048.
Qutlumus, Kethelmis sau Kutulmiz (Koinôufioui;), vãrul lui To-grul-Beg, luptase cu mari forte
împotriva dinastului arab de la Mossul, Qurais, cunoscut la bizantini sub numele de Kappecriot.
Bãtut de acesta, el fu nevoit sã se retragã în Azerbaidjan, prin provincia Vaspuracan, de curând
ocupatã de bizantini. „Catepano" imperial era acolo patriciul Stephanos Lichudes, fiul primu-lui-
ministru Constantin Lichudes. El îi refuzã generalului turc trecerea prin provincia sa si atunci o
luptã se dãdu între cele douã armate, la nordul lacului Van. Turcii iesirã biruitori si Lichudes cãzu
în mâinile lor.
25 L. Halphen, Les barbares (Histoire generale. Peuples et civi-lisations, par Halphen-Sagnac),
IVe ed., Paris, 1940, p. 393—394, 40)—402.
604
Pentru a rãzbuna insulta adusã trupelor sale, Togrul trimise o expeditie sub comanda altui nepot al
sãu, Hassan sau Assan26, împotriva provinciei bizantine. Turcii pãtrund pânã înãuntrul Armeniei,
mãcelãrind populatia si rãspândind pretutindeni ruina. Guvernator al Iberiei era Aaron, fiul celui
din urmã suveran bulgar, loan Vladislav. In fata maselor puternice ale nãvãlitorilor, el cere în
grabã ajutorul lui Katakalon Ke-kaumenos, care guverna la Ani, de când aceastã veche resedintã a
regilor armeni fusese anexatã imperiului. Izvoarele armene amintesc un al treilea sef al
contingentelor imperiale, pe faimosul magistros Gregorios, duce al micii theme de hotar a
Mesopotamiei; acesta avea sub comanda sa trupe armene. Hassan fu zdrobit de imperiali la
Stragna; el însusi rãmase, cu floarea luptãtorilor sãi, pe câmpul de bãtaie.
Togrul, înfuriat de acest dezastru, a trimis în Armenia o nouã armatã, numeroasã, sub comanda
fratelui sãu Ibrahim Inal. în fata acestor forte covârsitoare, armata imperialã se retrage în Georgia,
unde Liparit, vestitul senior care stãpânea jumãtate din aceastã tarã, primise ordinul împãratului
de a sãri cu trupele sale în ajutor, în vremea aceasta, Ibrahim pustii cumplit tinuturile pânã la
Arzen (azi Erzerum), metropola Armeniei de Sus, care cãzu, dupã o înversunatã luptã de sase zile
pe strãzi, în mâinile sale. Bogata cetate se mistui în flãcãri dupã aceastã eroicã rezistentã.
Populatia ei pieri mãcelãritã.
26 Poate Hasan, fiul lui Baighu (unchiul lui Togrul Beg sau Toghril-Beg), crede Cahen (op. cit., p.
19, n. 1).
605
Ibrahim se îndreptã apoi, cu toate fortele sale, împotriva imperialilor, care îl asteptau întãriti la
picioarele fortãretei Gabudru, Kapetron al bizantinilor (KccTie-ipov cppoupiov). O luptã
sângeroasã se dãdu acolo, la 17 sau 18 septembrie 1048. Katakalon si Aaron pun pe fugã
contingentele dusmane din fata lor, la cele douã aripi; Liparit însã e biruit la centru si cade
prizonier. Rezultatul luptei nu a fost, asadar, decisiv. Turcii se retrag, bizantinii se opresc sã-i mai
urmãreascã.
Monomachos trimite apoi un ambasador încãrcat de daruri la sultanul turc pentru a obtine
eliberarea lui Liparit. Togrul se arãtã mai mãrinimos decât îl socoteau dusmanii sãi: el îl pune în
libertate fãrã nici o rãscumpãrare pe Liparit, cãruia îi dãruieste si banii trimisi de împãrat. Pacea
nu se putu încheia însã din pricina pretentiilor exagerate ale lui Togrul, iar luptele vor reîncepe.
Ostilitãtile înceteazã numai vreme de doi ani, din pricina greutãtilor prin care trecea în acest timp
Togrul. El avu sã lupte împotriva lui Ibrahim si a lui Kutlumiz, amândoi rãzvrãtindu-se împotriva
sa. în
1052, el trecea însã în Georgia, rãspândind, dupã obicei, jaful si mãcelul. O armatã sub ordinele
lui Akoly-tos îl silea sã se retragã, pentru a se întoarce iarãsi în
1053, cu o armatã puternicã. De astã datã, el asedie puternica cetate Manaskerd sau Mantzikert,
apãratã cu deosebitã energie de patriciul Basilios Apokapes. Dupã nenumãrate asalturi zadarnice,
Togrul fu nevoit sã ridice asediul.
5. Rãzboiul cu pecenegii
Pe când aceste lupte se purtau aprig la frontierele de Rãsãrit ale imperiului, un rãzboi crâncen se
dez-
606
lãntui în tinuturile de miazãnoapte, la frontiera mereu amenintatã a Dunãrii, de astã datã cu

pecenegii. Ei ocupau tinuturile de la Delta Niprului pânã la gurile Dunãrii.
în 1048, acesti temuti barbari fuseserã împãrtiti în douã tabere de o disensiune. Kegen sau
Kegenis (KEyevriq), seful peceneg de o mare valoare militarã, se ridicase în fruntea a douã triburi
împotriva hanului Tyrach. învins, rebelul trecu Dunãrea pe la Silistra si se prezentã
comandantului imperial din acele pãrti, Mihail, fiul lui Anastasios, exprimându-si dorinta de a
intra în serviciul împãratului, împãratul îi face o primire cãlduroasã la Constantinopol, unde
barbarul se boteazã, obtinând rangul de patrikios. Trupa lui e cantonatã la frontiera dunãreanã,
unde trei cetãti sunt cedate acestei colonii, menite a apãra tinutul împotriva nãvãlirilor prãdalnice
de peste Dunãre.
Politica traditionalã a Bizantului câstiga astfel noi apãrãtori. Rezultatul fu însã de astã datã cu
totul pãgubitor pentru imperiu. Cãci Tyrach protestã, prin-tr-o ambasadã, la Constantinopol,
împotriva acestei atitudini fatã de un nesupus al sãu. Monomachos nu voi sã stie nimic de
pretentiile hanului barbar si-i con-cedie pe ambasadori fãrã nici un rãspuns. Rãzboiul se dezlãntui
atunci între pecenegi si imperiu.
în iarna anului 1048, când Dunãrea înghetã, Tyrach trecu în Bulgaria cu imensele sale bande
cãlãri, nimicind totul în calea sa. Constantin Arianites, ducele de Adrianopol si Basilios
Monacbos, guvernatorul Bulgariei, furã trimisi în întâmpinarea barbarilor. Unindu-se cu fortele
comandate de Mihail si Kegenis, ei îi atacã impetuos pe pecenegi si-i silesc sã se predea. Multi-
607
NICOLAE BANESCU
mea pecenegilor fu colonizatã dupã aceea în câmpiile de la Triaditza, Naissos si Eutzapelos, iar
Tyrach împreunã cu sefii principali furã trimisi la Constantino-pol, unde, fiind bine primiti de
împãrat, primesc toti botezul.
Se credea cã primejdia pecenegã era înlãturatã pentru ceva vreme mãcar. Dar ea luã în curând
proportii si mai mari. Era tocmai timpul nãvãlirii biruitoare a lui Ibrahim în Vaspuracan. La
Constantinopol se hotãrî sã fie folositi împotriva lui pecenegii asezati în Bulgaria. Au fost
înarmati vreo 15.000, sub sefii lor si trecuti în Asia Micã, pentru a fi condusi în Vaspuracan. La
câtiva kilometri de Bosfor, ei se revoltã si o iau înapoi, trec Bosforul cu caii înot si apoi se pierd
în galop prin pãsurile Balcanilor, la Triaditza. Ridicându-i si pe cei din aceste pãrti, îsi asazã
tabãra, înarmati, lângã Dunãre, la vãrsarea râului Osma, unde e Nicopole de azi. De acolo, trec
adesea pe teritoriul imperiului, fãcând mult rãu (iarna 1048-începutul lui 1049).
Pentru a pune capãt acestei stãri de lucruri, împãratul îl cheamã la Constantinopol pe Kegenis.
Acesta, însotit de bandele sale, vine la portile Capitalei. Noaptea, câtiva încearcã sã-1 ucidã în
cort. A doua zi, seful peceneg intrã, rãnit, în Constantinopol, târându-i în alaiul sãu pe cei trei
conspiratori. Acestia îi explicã împãratului atentatul lor ca pe o rãzbunare împotriva sefului
trãdãtor, care astepta sã pãtrundã cu trupele sale în Constantinopol pentru a-1 ucide pe împãrat si
a prãda. Monomachos îl aruncã atunci pe Kegenis la închisoare, în palat si încearcã sã punã mâna,
peste noapte, prin surprindere, pe trupele sale. Acestea se îndepãrteazã însã în fuga cailor, mai
înainte ca
608
împãratul sã-si punã în aplicare planul. Ajunsi peste Balcani, ei îi strâng pe ceilalti si se întorc
apoi pânã sub zidurile Adrianopolului. Constantin Arianites se aruncã asuprã-le cu toate fortele,
dar e bãtut (primele luni ale lui 1049). împãratul, înstiintat despre aceasta, îl scoate pe Tyrach si
tovarãsii sãi din captivitate, iar dupã ce le ia jurãmântul, îi pune în libertate pentru a-i potoli pe
compatriotii lor. El se uneste însã cu aceia, în acelasi timp, fortele Asiei, libere acum, dupã
încheierea luptelor cu Togrul, sunt aduse la Constantinopol si trimise sub generalul Nikephoros
asupra pecenegilor. Vestitul Katakalon Kekaumenos si normandul Her-ve, cãruia bizantinii îi zic
„Francopulos", seful auxiliarilor normanzi, sunt pusi sub ordinele sale.
Nikephoros Rector îsi conduce armata dincolo de Balcani si-si asazã tabãra la Diakene. Era în
primãvara anului 105027. O luptã cruntã se desfãsurã aici, bizantinii iau fuga, singur Katakalon
cu o mânã de oameni se bate eroic, cãzând rãnit de moarte.
Monomachos îsi strânge atunci restul fortelor si le trimite, sub Arianites, asupra dusmanului. Are
loc o nouã luptã sângeroasã si iarãsi biruinta fu a pecenegilor. Arianites însusi, rãnit, muri dupã
câteva zile. Restul armatei bizantine se închise în lagãrul întãrit de sub Adrianopol, pe care
pecenegii îl asediazã îndatã. Interventia la timp a protospatharului Glavas, cu trupele gãrzii, îi
sileste pe barbari sã se retragã.
Monomachos face o nouã sfortare. El adunã toate trupele de mercenari, varegi, normanzi, sub
comanda
27 P. Orgels, Kekaumenos et la guerre petchenegue, „Byzan-tion", XIII (1938), dateazã aceastã
luptã în vara anului 1049.
609
NICOLAE BANESCU
lui Nikephoros Bryennios, ajutat de patriciul MihailAco-lytosm, un normand din Italia, în acelasi
timp, încearcã sã negocieze, trimitându-1 la pecenegi pe Kegenis. Acesta e mãcelãrit însã de
compatriotii sãi. La frontiera dintre Thracia si Macedonia (Chariopolis), imperialii izbutesc sã-i
înfrângã pe pecenegi într-un atac de noapte, mãcelãrind o mare parte dintre ei (1051),
în primãvara anului 1053, fu pornitã o nouã ofensivã asupra bandelor pecenege. Acolytos îl
asediazã pe dusman în Preslava Mare, unde se închisese acesta. Lipsa de provizii îl face sã se
retragã si, urmãrit de-aproape, fu zdrobit în Balcani. Resturile armatei sale se închid în
Adrianopol.
Noile pregãtiri uriase pe care Monomachos, hotãrât sã isprãveascã odatã cu acest primejdios
dusman, le începuse îi intimidarã în cele din urmã pe pecenegi. Obositi de necurmatele lupte în
care suferiserã mari pierderi, ei cerurã pacea si aceasta se încheie, pentru 30 de ani, cãtre sfârsitul
anului 1053. Pecenegii îsi pãstrau astfel cantonamentele din Bulgaria dunãreanã1161.
Luptele cu normanzii în Italia. Nici în posesiunile italiene ale imperiului nu stãpânea linistea, în
aceastã vreme tulburatã pretutindeni de rãzboaie. Normanzii se întãriserã mult în Italia sudicã.
Am vãzut mai înainte cât de slab se mai sustinea acum, în pãrtile acestea, stãpânirea bizantinã, în
1047, împãratul Henric III îi recunoaste ca vasali pe cornitele normand de Aversa si pe cel de
Apulia. încã din 1046 soseste în Italia de Sud tânãrul normand Robert Guiscard, care avea sã
joace aici un rol atât de strãlucit1171.
Luptele purtate acum împotriva normanzilor de cãtre papa Leon IX, în unire cu bizantinii, pe care
cu-
610
1
noscutul Argyros îi debarcã, în primãvara anului 1051, la Bari, se sfârsesc prin biruinta completã
a celor dintâi (1053).
6. Miscarea literarã sub Monomachos
O întâmplare fericitã îi strânge în jurul tronului sub aceastã domnie pe cei mai de frunte
reprezentanti ai culturii acestei epoci. Constantin Lichudes, un literat, care ocupa cea mai înaltã
demnitate, fiind prim-minis-tru al lui Monomachos, îi cunoscuse la Constantinopol pe Mihail
Psellos, pe loan Xiphilinos si pe loan Mau-ropus, o rudã a sa, trei învãtati ilustri pentru epoca lor.
Primul loc îl ocupã, prin marea sa personalitate, Mihail Psellos. Prin influenta deosebitã pe care o
avea la Curte, Lichudes îi strânse în jurul împãratului pe acesti oameni de talent. El impuse o
inovatie în privinta ocupãrii functiunilor. De unde pânã aci se lua în considerare mai cu seamã
nobletea candidatilor, meritul se punea acum înaintea nasterii. Psellos, bine apreciat de împãratul
însusi, care-1 cunoscuse, fu înãltat la rangul de vestarches (mare sambelan) si pro-toasecretis
(primul secretar) imperial. Colegul sãu de scoalã Xiphilinos fu judecãtor la Tribunalul imperial si
apoi nomophylax, însãrcinat cu administrarea justitiei.
Sub înrâurirea lor se redeschise acum si vechea Universitate din Constantinopolm, care fusese
lãsatã în pãrãsire, încã din vremea lui Basilios II, ocupat cu lungile sale rãzboaie, învãtãmântul
decãzuse. Tinerimea nu mai avea nevoie atunci, pentru a înainta în carierã, de învãtãtura vestitei
scoli de drept si filosofic. Administratia statului se resimtea de acest neajuns.
611
Monomachos are meritul de a fi recunoscut acest lucru si, ascultând de sfaturile oamenilor
luminati ce se adunaserã în jurul sãu, redeschise Universitatea în 1045. Ministrii împãratului
urcarã atunci catedrele. Psellos fu pus în fruntea Facultãtii de filosofic, cu titlul oficial de consul
al filosofilor, tiTtaTog TCQV (piXoao^cov, titlu echivalent cu acela de decan în universitãtile
noastre; Xiphilinos, ministrul de justitie, era seful Scolii de drept; Mauropus, care avea sã ajungã
Mitropolit de Euchaita (în Asia), preda retorica.
învãtãmântul lui Psellos avu mai cu seamã un mare rãsunet. Om de litere distins si bãrbat politic
în acelasi timp, Mihail Psellos e cea mai mare personalitate a secolului al Xl-lea bizantin,
înzestrat cu o culturã dintre cele mai întinse, el rezumã calitãtile si defectele spiritului grec.
Poligraf fecund, Psellos ne-a lãsat sute de opuscule asupra celor mai variate subiecte, o multime
de scrisori, de cuvântãri si poezii si o istorie care are caracterul de memorii28.
El este un precursor al Renasterii din timpul Com-nenilor, mare admirator al lui Platon. Iubitor
pasionat al Antichitãtii, îsi propune reabilitarea culturii clasice în ochii contemporanilor. Lucrul
acesta nu era cu putintã, pentru vremea crestinã în care trãia, decât prin-tr-o interpretare care sã
descopere la cei vechi revelatia inconstientã a adevãrurilor crestinismului. Astfel aflã Psellos în
Platon un drum mai simplu si mai scurt cãtre doctrina evanghelicã; poetii îi destãinuiau ade-
28 Editate întâia oarã de C. Sathas, Bibliotheca*GraecaMedii Aevi, voi. IV si V, Paris 1874 si
1876.
612
vãrul în icoane frumoase: Homer era pentru el un fel de profet biblic29.

învãtãmântul sãu strãlucit atrãgea o mare multime de auditori, din toate pãrtile lumii civilizate, în
curând, ajunse însã în conflict cu patriarhul Kerularios, care-1 acuzã de erezie. Urmasul acestuia,
Xiphilinos însusi, îl atacã de asemenea. Monomachos gãsi cã Psellos face prea mult zgomot si,
dupã câtiva ani numai, cursurile furã din nou închise. Aceasta însemna biruinta intrigantilor
asupra împãratului, care cãzuse din nou sub influenta lor. în curând, Lichudes va cãdea în
dizgratie si, dupã înlocuirea sa, toti prietenii îl urmarã, pãrãsind Curtea si îmbrãtisând viata
monahalã. Psellos, spirit activ, om de un gust rafinat, se va întoarce însã în curând în mijlocul
societãtii strãlucite pe care n-o putea uita atât de lesne si va juca mai departe un rol însemnat în
evenimentele domniilor urmãtoare.
7. Schisma celor douã Biserici (1054). Mihail Kerularios
Fapta cea mai însemnatã a domniei lui Monomachos, aceea de care se leagã mai cu seamã numele
sãu, este Marea Schismã dintre Biserica de Rãsãrit si Biserica de Apus.
29 A. Rambaud ne-a schitat un portret al lui Psellos în articolul clin Revue historique (1877),
reprodus în Etudes sur l'histoire by-zantine, Paris, 1912, III. Un altul la Cari Neumann, Die
Weltstel-lung des byzantinischen Reiches vor den Kreuzziigen, Leipzig, 1894, pp. 81-93. Cf.
Krumbacher, Geschichte der byzantinischen Litteratur, p. 433-444. •
•'"•
613
Persoana care a provocat aceastã rupturã, ale cãrei urmãri le resimtim pânã astãzi este patriarhul
Mihail Kerularios (1043-1058).
Ceea ce pare curios e faptul cã vechea urã ce exista între Roma si Bizant si pe care am cunoscut-o
cu prilejul ambasadei lui Luitprand dispãruse aproape cu totul. Câtiva ani înaintea conflictului
care aduce ruptura, ba chiar pânã în ajunul acestui eveniment, Biserica de Apus si Biserica de
Rãsãrit se aflau în cele mai bune raporturi. Predecesorul lui Kerularios, Alexios Studitul, nu
avusese nici mãcar un conflict cât de mic cu Roma. Petru, patriarhul Antiochiei, fãcea cunoscutã
papei, în 1052, alegerea sa si-i trimitea o mãrturisire de credintã, iar papa Leon al IX-lea (1049-
1054) îi rãspundea în 1053, aprobând alegerea si Mãrturisirea de credintã si fãgãduindu-i tot
sprijinul. Credinciosii celor douã Biserici erau de asemenea în cele mai bune legãturi, res-
pectându-si unii altora cultul, în Orient, se aflau biserici si mãnãstiri latine, în care ritul se
îndeplinea în toatã libertatea. La începutul secolului al Xl-lea, stefan cel Sfânt al Ungariei ridicase
la Constantinopol, cu învoirea lui Basilios II, o bisericã pentru natiunea sa; garda varegilor îsi
avea biserica în acelasi oras, aproape de Sfânta Sofia, Panagia Varangiotissa. Apusenii mergeau
tot mai numerosi în pelerinaj la Locurile Sfinte, cãtre mijlocul secolului al Xl-lea, fiind primiti de
greci peste tot cu cea mai mare bunãvointã. Acestia cãlãtoreau, la rândul lor, în Occident si erau
vestite pelerinajele lor la mormântul Apostolilor, la Roma. Nici o urã, nici o prigonire nu-i
despãrtea pe greci de latini.
Cum se explicã asadar aceastã mare schimbare a legãturilor dintre cele douã Biserici, produsã în
numai
614
câtiva ani ? Explicatia trebuie cãutatã la oamenii aflati atunci în fruntea Bisericilor.
Cauzele rupturii au avut esentialmente un caracter doctrinar, scrie A.A. Vasiliev30.
L. Brehier, constatând împrejurãrile care pânã atunci fãcuserã sã domneascã cele mai bune
raporturi între Orient si Occident, crede cã motivele doctrinare n-au fost decât un pretext, în
realitate totul explicându-se prin caracterul celor douã personalitãti din fruntea Bisericilor,
Kerularios si Leon IX. W. Norden31 e mai aproape de adevãr când afirmã cã motivele de ordin
dogmatic agitate de Kerularios au conferit doar un temei abstract durabil schismei, dar cu
adevãrat hotãrâtor a fost momentul politic.
Papalitatea în adevãr intervenea în Italia meridionalã întâia oarã ca putere politicã. Douã
momente, cum aratã foarte bine Norden, au dus la despãrtirea definitivã a celor douã Biserici: 1)
reînvierea Bisericii Apusene, sub influenta ideilor de reformã de la Cluny; 2) înaintarea biruitoare
a puterii din Occident în Italia de Sud bizantinã. Otto I, încoronat la Roma (962), a început
aceastã ofensivã.
Tronul pontifical era ocupat de Leon IX, ale cãrui preocupãri nu erau doar eclesiastice, ci si
politice. Miscarea de la Cluny, care avu un mare succes în Biserica occidentalã, se dezvoltã sub
protectia sa. Scopul acestei miscãri era de a reforma Biserica, de a-i ridica nivelul moral, de a
restabili disciplina slãbitã, de a suprima moravurile profane ce nãvãliserã în Biserica (simonia,
cãsãtoria preotilor, învestitura temporalã etc.). Miscarea de la Cluny fãcu progrese simtitoare în
Italia meridionalã, ceea ce-i indispuse pe greci, cãci ideile reformatoare erau în contrast cu
Biserica greacã]"91.
30 Histoire de l'empire byzantin, trad. Brodin-Bourguina, Paris, 1932, I, p. 446.
31 Walter Norden, Das Papsttum un d Byzanz. Die Trennung der beiden Mãcbte tind dos
Problem ihr Wiedervereinigung, Berlin, 1903. . ........
615
Papa, extinzându-si acolo influenta, spera sã lege de Roma provinciile din sudul Italiei si, în
acelasi timp, sã le stãpâneascã si din punct de vedere politic. El se vãzu beneficiar al vechilor
privilegii ale carolingienilor si ale lui Otto I, care îi acordaserã papalitãtii domenii în acele
regiuni. Totodatã, papa, în corespondenta cu Kerularios, face aluzie la faimoasa Donatio
Constantini, care nu lãsa îndoialã asupra autoritãtii temporale a episcopului Romei.
De fapt, actul de la 1054 nu era decât pecetluirea definitivã a unei stãri de lucruri care începuse de
multã vreme; între cele douã Biserici n-a existat niciodatã o întelegere. Criza începuse încã din
epoca lui Photios; Nikephoros Phokas interzisese ritul latin în Calabria.
Distingem patru etape ale acestui conflict, care sfârseste cu schisma:
1. încadrarea papalitãtii în Imperiul lui Carol cel Mare;
2. Conflictul, împletit cu lupta pentru Bulgaria, dintre papa Nicolae I si urmasul sãu imediat si
patriarhul Photios;
3. încorporarea papalitãtii în imperiul lui Otto cel Mare (jumãtatea secolului al X-lea).
4. Emanciparea papalitãtii sub influenta Reformei de la Cluny si înaintarea sa în Italia
meridionalã: lupta Bisericii bizantine împotriva acestui fapt, care duce la ruptura definitivã
(jumãtatea secolului al Xl-lea).
Cauzele schismei le reprezintã nu atât divergentele religioase, cât chestiuni de putere politico-
religioase. Papalitatea se sili sã recâstige acele provincii ale Bisericii care la începutul procesului
de separare fuseserã smulse Romei de împãratul Leon III Isauri-cul si subordonate patriarhului de
Constantinopol. Câmpul luptei fu, sub Nicolae I, Bulgaria, o parte a vechii Illyrii, iar sub Leon
IX, Italia meridionalã.
Papa fãcuse progrese religioase în Italia meridionalã, aflate în legãturã cu cuceririle politice ale
normanzilor. Deci, statul si Biserica erau pãgubite de Bizant în acelasi chip. Acum, papalitatea
intervenea întâia oarã ca putere politicã. Tocmai pentru aceasta intrã Leon IX în conflict cu
normanzii si se uni împotriva lor cu Bizantul.
616
Schisma
Criza începuse pe vremea patriarhului Photios. In Sinodul de la Constantinopol din 869/870,
socotit al optulea Sinod ecumenic, prelatii Orientului subscriseserã o formulã prezentatã de legatii
papei Hadrian II, prin care recunosteau suprematia acestuia si Photios fusese depus. Dar succesul
Romei fu paralizat de înfrângerea suferitã în chestiunea bulgarilor, putine zile dupã încheierea
Sinodului. Photios îsi recâstigã influenta si un nou Sinod adunat la Constantinopol în 879/880,
socotit de greci ca al optulea ecumenic, anulã actele celui prezent. Photios fu depus în 886 de
Leon VI, pentru a înlesni împãcarea.
Nikephoros Phokas dãdu o loviturã populatiei prin patriarhul Polyeuktos (968), oprind ritul latin
în Calabria. El cãuta prin aceasta sã taie din scurt influenta romanã care ameninta sã se întindã,
odatã cu progresele împãratului german în Italia de Sud, longobardã. Papalitatea, aflatã sub
influentã germanã, se înstrãina de interesele Bizantului. La începutul secolului urmãtor, papa
Benedict VIII (1012-1024) nu sovãi, la cererea împãratului Henric II, sã aprobe ceea ce Leon III
îi refuzase lui Carol cel Mare de teama Bizantului: primirea lui Filioque în simbolul credintei. De
la Constantinopol se rãspunse: patriarhul Sergios I (999-1019) sterse numele papei de pe dipticele
Bisericii sale. si va trece mult timp pânã când sã fie scris din nou.
Cãci la mijlocul secolului al Xl-lea avu loc separarea definitivã a celor douã Biserici. Ea a fost
explicatã prin unele motive personale ale patriarhului bizantin Kerularios. Norden aratã cã
rãdãcinile unui fapt atât de grav sunt mai adânci decât aceste simple motive.
Au existat douã momente care au adus despãrtirea definitivã a Bisericii grecesti de cea romanã:
reînvierea Bisericii apusene sub impulsul ideilor de reformã de la Cluny si înaintarea biruitoare a
puterii occidentale în Italia de sud bizantinã. Otto I se încoronase la 962 ca împãrat la Roma si
odatã cu el începe ofensiva Imperiului germanic în Italia.
în ce priveste pretentiile papilor de a stãpâni din punct de vedere politic sudul Italiei, ei se bazau
pe vechile privilegii ale Ca-rolingienilor si ale lui Otto I, care îi acordaserã papalitãtii domenii
private în acele regiuni. Se adaugã apoi închipuitul hrisov al
617
NICOLAE IÎANESCU
lui Constantin cel Mare, care nu lãsa nici o îndoialã privitoare la dreptul Curiei asupra întregului
domeniu roman. Afarã de aceste scopuri, papii începurã a-si extinde influenta bisericeascã în
Italia sudicã, încercând sã impunã aici ideile de la Cluny, pentru a lega strâns Bisericile de Roma.
Astfel se uni cu expansiunea Occidentului în paguba Bizantului pãtrunderea ideilor reformatoare
de la Cluny, care în disciplinã si conceptie erau în contrast izbitor cu Biserica greceascã.
Intentia Ottonilor de-a cuceri sudul Italiei fusese nimicitã odatã cu înfrângerea lui Otto II la
Cotron (982). De atunci, stãpânirea bizantinã se restabileste aici.
Numai în al doilea deceniu al secolului al Xl-lea ea fu din nou amenintatã, prin revolta din
Apulia; Melo, un om bogat din Bari, se aflã în fruntea revoltei pe care papa Benedict VIII (1012-
1024) o sprijini din toate puterile. Când aceastã revoltã fu înãbusitã, papa îl chemã în ajutor pe
Henric II din Germania. Henric, dupã ce întãri vechile privilegii ale papei asupra Italiei sudice,
veni el însusi acolo în 1022. Dar nu izbuti. Influenta bizantinã se întinsese în toatã Italia de Sud,
longobardã.
Henric II si Benedict VIII murirã în acelasi arr'(1024). Basilios II încercase (1025) sã aducã pe
cale pasnicã o întelegere, cerând ca Biserica din Constantinopol sã fie în Orient ecumenicã, iar
Roma în Occident. Papalitatea sã renunte deci la primatul sãu asupra Bisericii orientale. Papa loan
IX era gata sã se supunã; dar partidul reformelor de la Cluny se agitã energic împotriva acestei
negocieri. Papa fu amenintat. loan a fost atunci abãtut de la intentia lui.
Cu mai mult noroc decât Henric II si Benedict VIII, norman-zii întreprinserã în 1040, în legãturã
cu elemente rãzvrãtitoare, lupta contra Apuliei bizantine. Cele douã mari puteri ale Apusului,
Imperiul german si papalitatea, se grãbirã sã legitimeze aceastã înaintare a Occidentului împotriva
Orientului: Henric III îngloba noua provincie la Imperiul de Occident, acordând în 1047
normandului Drogo comitatul Apuliei. în acelasi timp, el fãcu Italia longobardã si comitatul de
Aversa normand, asezat acolo, supuse imperiului. Papa Clement II (1046-1047) interveni în Ca-
pua si Salerno, sfintind acolo clerici. Dar mai cu seamã Leon IX (1048-1054) urmãri energic
ideea de a încorpora sudul Italiei si Bisericile Occidentului, legând regiunile longobarde si
normande
618
de Roma, prefãcându-le dupã ideile reformatoare de la Cluny. El merse mai departe si, sperând cã
va anexa si Italia mahomedanã, numi un arhiepiscop pentru Sicilia.
Dar se dovedi cã normanzii, care apãsau groaznic populatia Italiei sudice, nu erau un element
destoinic pentru ideile Bisericii de Apus. Papa se gândi atunci sã-i scoatã pe normanzi din Italia.
Ambele Imperii, si cel de Rãsãrit si cel de Apus, trebuiau sã-1 sprijine. Pe când însã Henric III se
multumi cu un decret, prin care trecea papei Beneventul si aproape toate bunurile imperiului din
Italia meridionalã, Leon spera un ajutor armat de la Argy-ros, catepano bizantin în acele pãrti,
care deja luptase cu succes contra normanzilor.
Dar dacã interesele politice cereau o asemenea aliantã din partea Bizantului, cele religioase se
opuneau. Patriarhul Kerularios nu putea lãsa sã se înrãdãcineze acolo puterea papei. El condamnã
prin urmare obiceiurile latine, pâinea numitã azimã. închise toate bisericile si mãnãstirile latine
din Constantinopol, „pânã ce acestea se vor conforma ritului grec". Aruncã latinilor termenul
injurios de „azimiti".
Mihail Kerularios, dintr-o familie senatorialã din Constantinopol, fãcuse studii îngrijite, în
filosofie, dialecticã si teologie. El intrase la început în viata politicã si, fiind implicat într-un
complot în 1040, Mihail Pa-phlagonianul îl exilase, îndatã dupã aceea el se cãlugãri si, sub
Constantin IX Monomachos, ajunse sã aibã o înaltã situatie la Curte. Consilier intim al
împãratului, Kerularios îndeplinea functia de ai)yKeA,-A,oq, prima demnitate a Bisericii din
Constantinopol, dupã aceea de patriarh32.
Dupã moartea patriarhului Alexios, vointa împãratului îl ridicã la aceastã înaltã treaptã (1043).
32 V. Louis Brehier, Le schisme oriental du Xle siecle, Paris, 1899- Aceastã lucrare fundamentalã
a fost folositã în toatã expunerea capitolului nostru.
619
NICOLAR BÃNESCU
Kerularios era, dupã mãrturisirea contemporanului sãu Psellos, un om nãscut pentru a comanda.
El întelegea sã porunceascã la Constantinopol. O mândrie nemãsuratã unitã cu o vointã de fier
alcãtuiau fondul sufletesc al noului patriarh.
în acelasi timp, scaunul papal era ocupat de un om tot atât de distins: Leon IX, ilustrul reformator
al clerului latin. Leon IX nu era omul care sã se îndoaie în fata caracterului hotãrât si autoritar al
patriarhului.
Jules Gay33 a arãtat cã papa n-a fãcut decât sã rãspundã la scrisorile primite de la împãrat si
Kerularios. Acestia au scris mai întâi papei, propunându-i o întelegere, cum rezultã clar din
rãspunsul papei, împrejurãrile politice grave din Occident au fãcut sã se facã aceastã interventie
de la Bizant. Papa rãspunde, bucuros a sta de vorbã, pentru încheierea unei aliante politice contra
pericolului normand comun. Dacã împãratul cãuta sã înlãture orice motiv de ceartã, patriarhul
Kerularios însã nu era dispus sã recunoascã suprematia papei, revendicãrile sale religioase.
Legatii papei duceau în 1054 rãspunsul cãtre împãrat, rãspunsul cãtre patriarh, o scrisoare
memoriu în 41 de articole, care revendica suprematia Bisericii de Apus, o expunere a doctrinei
romane în chestiunea azimei.
Kerularios se temea de Argyros, catepan al Italiei, un latin, si de aceea îl pusese pe arhiepiscopul
de Ohrida sã-i scrie Episcopului de Trani, un partizan al bizantinilor. Trebuia sã-i previnã pe
greci, sã-i destepte la rezistentã.
33 L'Italie meridionale et l'empire bizantin, Paris, 1904. 620
MP """
Lupta dintre cele douã Biserici izbucni în 1053- Arhiepiscopul de Achrida[Ohrida], Leon, fost
chartophy-lax la Marea Bisericã, adresã în acest an o scrisoare episcopului din Trani (Italia
meridionalã), loan. Ea tintea însã mai departe si era menitã, dupã cum declara autorul, „tuturor
episcopilor franci si prea onorabilului papã". Scrisoarea era o acuzatie în toatã regula împotriva
obiceiurilor Bisericii latine. Erau condamnate mai cu seamã douã dintre aceste obiceiuri,
calificate drept „evreiesti": întrebuintarea azimei în taina euharistiei si postul Sabatului.
Scrisoarea fu predatã papei prin intermediul cardinalului Humbert, unul dintre cei mai mari
eruditi ai epocii.
în 1054, primãvara, legatii sosirã la Constantinopol, unde furã bine primiti de împãrat. Ei se
purtarã arogant fatã de patriarh. Kerularios, într-o scrisoare cãtre patriarhul Antiochiei, se plânge
de trufia lor, de aerul ele superioritate ce-1 manifestau fatã de el. Legatii aduceau o scrisoare
patriarhului si alta împãratului. Cea dintâi era plinã de amenintãri. Papa contesta ridicarea lui
Kerularios la patriarhat, numindu-1 „neofit", pentru cã nu trecuse prin toate treptele ierarhice
pânã la episcopat. Ii imputa apoi calomniile la adresa Bisericii latine, anatema aruncatã celor care
se împãrtãseau cu azimã, îndrãzneala sa, în sfârsit, de a trata cu el ca de la egal la egal.
Cu totul în alt ton era scrisoarea adresatã împãratului. Exprimându-se în termenii cei mai
mãgulitori fatã de acesta, papa declara la urmã cã prima conditie a aliantei politice era pacea
religioasã si-1 ruga pe împãrat sã dea tot sprijinul legatilor sãi pentru realizarea acestui scop.
621
NICOLAE DANESCU
Scrisorile acestea avurã ca rezultat despãrtirea lui Monomachos de cauza sustinutã de patriarh.
Legatii hotãrarã sã atace tratatul lui Niketas Stethatos (Pecto-ratus), cãlugãr la Studios. Acesta, la
îndemnul lui Ke-rularios, compusese un tratat în latineste, în care-i ataca în chip violent pe latini,
denuntând drept erezie interzicerea cãsãtoriei preotilor. Faptul îl jignea profund pe Leon IX, care
în tot timpul pontificatului sãu se silise a îndrepta moravurile decãzute ale clerului. Kerularios
închise bisericile latine din Constantinopol, anatemizându-i pe preotii si cãlugãrii lor ca „azi-
miti"1201. Nikephoros, cancelarul sãu, le calcã în picioare anafura, sub cuvânt cã nu era din pâine
dospitã. Legatii papei compuserã atunci un Dialog între un latin si un grec, cãutând, pe un ton
moderat, sã convingã Biserica orientalã de rãtãcirea în care se afla. Un alt tratat însã, adresat lui
Niketas, fu compus în tonul cel mai violent. O ploaie de invective cãzu asupra adversarului. La 24
iunie 1054 - ziua nasterii Sf. loan Botezãtorul - legatii, în fata împãratului, discutarã cu Niketas,
la Studios si acesta se declarã convins de greselile sale, iar cartea sa fu arsã; el însusi aruncã
anatema împotriva dusmanilor Bisericii romane.
Patriarhul fusese umilit prin toatã aceastã ceremonie. El pãstrã însã toatã rezerva, se abtinu de la
orice discutie cu legatii, în vremea aceasta, papa Leon IX murise (aprilie 1054) si situatia legatilor
era acum mai putin favorabilã. Kerularios se gândi sã-i câstige de partea sa pe episcopii de
Rãsãrit. El scrie patriarhului Antiochiei, denaturând lucrurile, cãutând sã le înfãtiseze într-o
luminã favorabilã siesi, pentru a-i cere sã nu-1 mai recunoascã pe papã.
622
înainte însã de a organiza aceastã rezistentã, legatii pontificali hotãrârã ruptura. Ei venirã, în ziua
de 15 iulie 1054, în biserica Sfânta Sofia, unde în toate zilele se fãcea un serviciu solemn, în fata
poporului adunat. Ei pãtrunserã prin multime pânã la altar, vorbirã poporului, plângându-se
împotriva patriarhului, depuserã pe sfânta masã o bulã de excomunicare, îndreptatã contra
patriarhului si a sustinãtorilor sãi. Apoi, iesind din bisericã; îsi scuturarã praful de pe încãltãminte,
strigând dupã cuvântul Evangheliei: „Dumnezeu sã vazã si sã judece !" („ Videat Deus
etjudicetlf).
Legatii rãmaserã încã o zi la Constantinopol, unde sfintirã noi biserici de rit latin. Dar la 17 iulie,
ei plecarã din capitala imperiului cu o grabã care semãna a fugã. împãratul îi încarcã cu daruri
pretioase cu acest prilej. Abia plecaserã cã atunci Kerularios se arãtã dispus sã aibã o întrevedere
cu ei. împãratul îi rechemã de la Selymbria, unde ajunseserã deja, iar ei se întoarserã. Kerularios
pãrea cã voia sã-i atragã într-o cursã. Convorbirea trebuia sã aibã loc la Sfânta Sofia, unde
patriarhul ar fi atâtat multimea sã-i ucidã. Monoma-chos simti intentiile lui Kerularios si impuse
conditia de a asista el însusi la întrevederea cu legatii. Patriarhul refuzã si împãratul le trimise
legatilor ordinul de a-si relua cãlãtoria.
Neputându-se rãzbuna împotriva latinilor, patriarhul îsi întoarse toatã mânia asupra împãratului.
Stârni o mare miscare pe strãzile Constantinopolului si Mo-nomachos a fost un moment în pericol
sã-si piardã tronul. Pentru a-1 potoli, îi trimise patriarhului o scrisoare de umilintã. O ambasadã
numeroasã, în care se afla si Psellos, fu însãrcinatã a i-o remite, împãratul se
623
scuza de purtarea sa fatã de legati, din pricina caracterului lor de ambasadori si aruncã întreaga
vinã asupra lui Argyros, cãruia îi si retrase apoi protectia sa.
Kerularios era biruitor. Pentru a-si încorona triumful, rãmânea sã îndeplineascã actul solemn al
despãrtirii celor douã Biserici. Cu autorizatia împãratului, el adunã un Sinod cu episcopii
patriarhului de Con-stantinopol si edictul sinodal publicat de aceastã adunare însirã toate
acuzatiile împotriva Bisericii romane, aruncând anatema asupra ei. La sfârsit, pentru a-1 umili pe
împãrat, se publicã scrisoarea pe care acesta i-o adresase în împrejurãrile cunoscute. Bula de
excomunicare fu arsã si cei care contribuiserã la redactarea ei anatemizati.
Conflictul se declarã când cele douã puteri (papa si Kerularios) se întâlnirã în Italia meridionalã.
Kerularios se temea de restaurarea autoritãtii Romei asupra Bisericii din Apulia.
Argyros pãrãsise Italia în 1046, venise la Constantinopol, unde stãtu pânã la 1051. Fusese bine
primit de împãrat si ajunsese membru al consiliului sãu în momentul revoltei lui Tornikios
(1047). Atunci se certase cu patriarhul, pe chestiunea ritului latin. Argyros venise la
Constantinopol sã-1 informeze pe împãrat asupra stãrii din Italia sudicã si sã-1 îndemne la o
aliantã cu papa Leon IX. Voia sã apere politica de împãcare si prudentã fatã de ritul latin, care
stãpânea în Apulia - el însusi era longobard si de rit latin. Aceasta nu-i convenea lui Kerularios. în
ciuda patriarhului, el se întoarse în 1051 cu un mandat pentru a semna un tratat de aliantã între
imperiu si Leon IX. Dar Kerularios începu ostilitãtile contra Romei, adoptând o politicã opusã
celei a împãratului.
în 1053 îi scrise noului patriarh de Antiochia, Petru, arãtân-du-si mirarea cã numele papei e
pomenit la slujbã în Antiochia si expunându-i disputa lui cu Argyros asupra azimei. în acelasi
moment, Leon, arhiepiscop de Ohrida, îi adresa lui loan de Trani o scrisoare, în care condamna
obiceiurile latinilor (azima în euha-
624
ristie si postul Sabatului). Scrisoarea îi fu comunicatã papei prin intermediul cardinalului

Humbert. Kerularios îngriji apoi ca Ste-tbatus (Niketas), cãlugãr la Studios, sã scrie un tratat în
latinã, în care îi ataca pe latini. Mai violent decât scrisoarea lui Leon, ataca celibatul preotilor ca
opus traditiei bisericesti, în fine, patriarhul închise bisericile si mãnãstirile de rit latin de la
Constantinopol, excomunicându-i pe latini ca azimiti. în acea vreme, alianta dintre imperiu si
papã suferi mari înfrângeri. Argyros, fiind bãtut de normanzi, se retrase la Nord, câteva luni mai
târziu papa fu fãcut prizonier ia Civitate. loan, episcopul de Trani, fu trimis la Constantinopol,
pentru a cere ajutoare.
Faptele ce au urmat nu sunt destul de lãmurite. O corespondentã între patriarh si papã a fost
interpretatã diferit de împãrati. E probabil, cum spune Brehier34, ca situatia grea din Italia sã fi
silit guvernul bizantin sã facã presiuni asupra patriarhului pentru a încerca o conciliere. Dar nici
un compromis nu era posibil între cei doi capi ai Bisericii. Hotãrât sã obtinã supunerea
patriarhului, papa trimise trei legati la Constantinopol, alesi dintre consilierii sãi principali:
cardinalul Humbert, Friedrich de Lothringen, cancelar al Bisericii romane, si Petru, episcop de
Amalfi.
Ajunserã la Constantinopol pe la sfârsitul lui aprilie 1054. Ei au fost primiti solemn de împãrat,
însã vizita la patriarh a fost rece si a dus la atitudini ostile. Papa scrisese douã scrisori: cea cãtre
patriarh îi fãcea imputãri pentru atitudinea lui fatã de Biserica romanã, cea cãtre împãrat era în
termeni mãgulitori. Alianta politicã era conditionatã de împãcarea religioasã, papa rugându-1 pe
basi-leus sã-i sustinã pe legati pentru a restaura pacea în Bisericã.
Discutia era deschisã. Humbert si Friedrich scriserã rãspunsuri la tratatul lui Niketas Stethatos în
chestiunea azimei. Ei apãrarã Biserica romanã si atacarã energic obiceiurile Bisericii grecesti si
mai ales cu violentã tratatul lui Niketas.
La 24 iunie 1054, împãratul si legatii vin la mãnãstirea Studios. Dupã ce tratatul lui Niketas,
tradus în greceste, a fost citit, s-a deschis o discutie în urma cãreia cãlugãrul s-a declarat învins.
El si-a afurisit propria operã si pe toti câti nu fãgãduiesc cã Biserica
Cambridge Medieval History, IV, p. 268-269. ''
625
NICOLAE BANESCU
romanã e capul tuturor Bisericilor, împãratul a pornit sã se ardã tratatul. Niketas a fost primit
atunci în comuniunea latinilor. Studios ajunge iarãsi o citadelã a partidei romane. Fireste cã
Kerula-rios n-a luat parte la toate aceste lucruri, care constituiau o înfrângere a lui.
Papa Leon IX muri la 19 aprilie 1054 si Scaunul Romei rãmase vacant timp de un an (Victor II a
fost ales în aprilie 1055). Keru-larios nu le mai recunoscu legatilor autoritatea si cãutã sã
pregãteascã contra Bisericii romane un manifest al episcopilor de Rãsãrit.
Legatii decid atunci actiunea decisivã: pe 15 iulie 1054 ei vin la Sfânta Sofia, când toatã lumea
era adunatã pentru serviciul religios; dupã ce vorbirã multimii si denuntarã încãpãtânarea lui
Kerularios, depuserã o bulã de excomunicare pe altar si pãrãsirã biserica scuturându-si praful de
pe încãltãminte.
în aceastã bulã, legatii spuneau cã ei primiserã de la Roma o misiune de pace si unire. Ei s-au
bucurat gãsind la Constantino-pol, la împãrat ca si la cler si popor, o ortodoxie perfectã, dar au
descoperit la patriarh tendinte eretice, în virtutea puterilor lor, ei aruncã anatema asupra
patriarhului Kerularios, a lui Leon arhiepiscopul de Ohrida si a sacellarului Nikephoros si
tovarãsilor lor. Pentru a-si impune triumful si mai mult, ei consacrã, înainte de a pleca, vreo
câteva biserici de rit latin. Constantin IX a continuat a le arãta bunãvointã si i-a încãrcat de daruri.
Triumful acesta a fost scurt. Abia plecarã, pe 17 iulie, când patriarhul se arãtã dispus a avea o
întrevedere cu ei. O scrisoare a împãratului îi recheamã de la Selymbria (19 iulie). Dar împãratul
nu permite întrevederea de la Sfânta Sofia decât în prezenta sa (pentru cã se temea de intentiile lui
Kerularios). Acesta nu vru si împãratul le ordonã legatilor sã-si continue cãlãtoria.
Kerularios, fiind popular, dezlãntui o miscare de stradã, iar împãratul îi scrise scuzându-se.
Patriarhul îsi consumã apoi triumful adunând un Sinod la Constantinopol, reproduce în actul
sinodal enciclica lui Photios cãtre episcopii orientali, recapituleazã aici toate acuzatiile contra
Bisericii romane: dubla procesie (purcedere) a Spiritului Sfânt, pâinea azimã, postul Sabatului,
celibatul preotilor, aruncã anatema asupra Bisericii romane si, ca
626
un trofeu al victoriei, reproduce scrisoarea împãratului cãtre el. La 20 iulie 1054, bula a fost
condamnatã si zece zile mai târziu, arsã înaintea poporului.
Dupã aceastã biruintã asupra Romei, câstigatã cl> ajutorul reprezentantilor patriarhatului de
Constariti-nopol, Kerularios, în dorinta sa de a mãri prestigiul acestui patriarhat, cãutã sã obtinã
adeziunea întregului Orient la actul sãvârsit. Dintre cei trei patriarhi orientali, el se adresã celui de
Antiochia, singurul care fãcea parte efectiv din imperiu. Câstigat pentru cauza schismei, se îngriji
apoi ca prin intermediul sãu sã obtinã adeziunea celorlalti doi, patriarhul de Ierusalim si cel de
Alexandria, care se aflau în stãpânire musulmanã. Nu stim rezultatul acestor interventii, dar e
probabil cã cei trei patriarhi rãmaserã uniti în ortodoxie.
Ambitia lui Kerularios tindea sã aducã sub ascultarea sa si vechile Biserici eretice ale Asiei. Ei
întreprinse, încã înainte de schismã, readucerea Bisericii armene în sânul ortodoxiei. Opera
începutã de el fu continuatã cu mult zel de împãrati.
Oricum, toate Bisericile Orientale se unirã în acelasi gând al ortodoxiei si al urii împotriva
Romei. Solidaritatea aceasta între Scaunele episcopale din Orient, Constantinopol, Kiev,
Antiochia, Alexandria si Ierusalim - cimentatã în secolul al Xl-lea - va zãdãrnici mai târziu orice
tentativã de unire cu Roma.
F.
MOARTEA LUIMONOMACHOS. DOMNIA THEODOREI
La putin timp dupã marele eveniment al schismei, Constantin IX Monomachos, slãbit de guta ce-
1 chinuia, s-a mutat în mãnãstirea Sf. Gheorghe din Mangana, pe care o ridicase el însusi'2"
pentru a-si petrece acolo cele din urmã zile ale vietii sale triste, în primele zile ale anului 1055,
boala i se agrava. Un consiliu suprem se adunã atunci în jurul sãu pentru a hotãrî un succesor la
tron. Alegerea tuturor cãzu asupra lui Nikepho-ros, „proteuon", comandantul Bulgariei si câtiva
trimisi plecarã în grabã pentru a-1 aduce la Constantinopol35.
Dar Theodora, mostenitoarea legitimã a glorioasei dinastii macedonene, având peste 70 de ani,
trãia încã într-o mãnãstire, poate la Petrion, tinutã într-o severã captivitate. Ea îsi avea partizanii
sãi la Constantinopol, unde era încã foarte popularã. Acestia o scoaserã din închisoare, o aduserã
la palat si, câstigând de partea lor gãrzile, o proclamarã basilissa. Monomachos, aflat în agonie,
nu mai putu reactiona. El se stinse în ziua de 11 ianuarie 1055 si fu înmormântat în cavoul pe care
si-1 pregãtise în mãnãstirea Sf. Gheorghe din Mangana, alãturi de iubita sa Sklaerena. Nikephoros
primi ordinul de a rãmâne pe loc. Prins la Thessalo-nic, el fu deportat în Asia, iar Theodora
rãmase încã o datã basilissa necontestatã a bizantinilor.
35 Zonaras, III, ed Bonn, p. 650. 628
Theodora domni mai putin de doi ani, cu destulã energie si pricepere. Kerularios crezuse un
moment cã o va putea conduce pe bãtrâna basilissa; aceasta însã întelegea sã-si pãstreze toatã
autoritatea si, înlãtu-rându-1 de la conducerea afacerilor pe patriarh, distribui cele mai de seamã
demnitãti civile si comenzi militare favoritilor si eunucilor sãi. Nikephoros Bryennios, Isaac
Comnenos, ilustri sefi ai trupelor asiatice, furã destituiti din comenzile lor. în fruntea guvernului
împãrãteasa puse un om de altfel capabil, dar aspru si avar, pe Leon Paraspondylos. Norocul
acestei scurte domnii fu linistea ce stãpâni în imperiu.
în august 1056, împãrãteasa cãzu greu bolnavã, si atunci eunucii si ministrii, pentru a nu scãpa
din mâini puterea, se gândirã sã aleagã un urmas. Ei se unirã în recomandarea unui bãtrân soldat,
simplu, un caracter slab, usor de stãpânit, Mihail Stratiotikos36.
împãrãteasa, aflatã în agonie, neputând articula un cuvânt în fata patriarhului care trebuia sã-1
încoroneze pe ales, clãtinã numai din cap si alegerea fu socotitã valabilã, în aceeasi zi, 31 august,
Theodora îsi dãdu spre searã sfârsitul, iar Mihail Stratiotikos fu proclamat basileus si autocrator al
romanilor.
Acesta pare sã fi îndeplinit functia unei XoycrdETriq ToO aTpcmamKoi), pentru a fi fost numit
„Stratiotikos". Pentru Psellos, este Mihail Bãtrânul, 6 yepcov, b Ttpeoâ'OTric;. Tot Psellos ne
spune cã împãratii din acea vreme se socoteau stãpâni pe imperiu, solid asezati pe tron dacã aveau
de partea lor partidul civil, TO Tto-Pe când siguranta lor se sprijinea pe acesti
36 Psellos, Chronogr., ed. Renauld, p. 82. ': ' >'>•:t
629
NICOLAE BÃNESCU
trei factori: poporul, senatul si armata-, ei se îngrijesc mai putin de al treilea, iar celorlalte le
împart numaidecât favorurile imperiale.
împãratul Mihail VI îi ridica nu numai la treapta imediat superioarã, ci îi trecea peste douã-trei
trepte mai sus, încât generozitatea lui era un haos (ax>yx'OCTi.<; fjv TO cpi?i6Ti)4,ov).
Cu moartea Theodorei se stinse cel din urmã vlãstar al glorioasei dinastii macedonene. Imperiul e
ocupat de câtiva împãrati slabi, zbãtându-se, timp de 25 de ani, în mari greutãti, atacat cu furie de
dusmani, la toate frontierele, pânã la 1081, când în fruntea imperiului ajunge dinastia Comnenilor,
care îi va reda gloria si prestigiul încã o sutã de ani.
Adusã în fruntea imperiului prin actul uzurpator al lui Basilios I, de la 867, aceastã dinastie
conduse destinele lui timp de 200 de ani, dându-i o strãlucire si un prestigiu dintre cele mai mari.
Uzurpatorul se dovedise un om de o rarã energie: el duse cu izbândã lupta imperiului, asigurã
acestuia prin actele sale interne linistea si prosperitatea si întãri principiul legitimitãtii dinastice,
care feri de acum înainte statul de convulsiuni si fãcu astfel încât succesiunea sã fie trecutã în
chip natural. Atât de mult se înrãdãcina acum acest principiu în constiinta publicã, încât atunci
când mostenitorii tronului au fost copii, urmasii lui Romanos II, uzurpatorii puterii imperiale
Phokas si Tzimiskes nu îndrãznirã a-i înlãtura, ci se socotirã doar tutorii lor, asociati la imperiu,
domnind în numele minorilor. Iar când nu au mai existat succesori
630
pe linie bãrbãteascã, femeile, Zoe si Theodora, socotite mostenitoare legale, au putut dispune de
coroanã.
în ce priveste politica externã, Bizantul aflat sub dinastia macedoneanã dãdu o serie de rãzboaie
glorioase si-si zdrobi dusmanii la toate hotarele.
Arabii furã scosi din Creta în 961 de bratul viguros al lui Nikephoros Phokas, punându-se astfel
capãt pirateriei pe care vreme de 150 de ani o exercitaserã bandele lor în apele Mãrii Egee. Ei
furã biruiti pretutindeni în Asia de armatele glorioase ale lui Phokas, ale lui Tzimiskes si Basilios
II, în a doua jumãtate a secolului al X-Iea si autoritatea Bizantului restauratã în Me-sopotamia,
Cilicia, în Siria si Palestina, în Italia meridionalã, stãpânirea bizantinã se impune de asemenea
energic sub acesti împãrati.
Bulgarii, care sub tarul Simeon smulserã Bizantului Balcanii, furã considerabil diminuati ca stat.
Sviatoslav fusese adus de la Kiev împotriva lor. în câteva zile, fortele ruse ocuparã statul bulgar.
Sviatoslav nu mai vru însã sã plece înapoi si Tzimiskes purtã cu el un crâncen rãzboi, în vara
anului 971, zdrobindu-1 dupã mari lupte la Preslav si Dorostolon, unde-1 asedie timp de patru
luni, silindu-1 a capitula si pãrãsi tinutul.
în îndelungata sa domnie, de o jumãtate de veac, Basilios al II-lea duse gloria dinastiei
macedonene la culmile ei. El zdrobi noul Tarat bulgar al lui Samuel în Balcani, dupã sângeroase
rãzboaie purtate vreme de 40 de ani si-1 prefãcu în provincie bizantinã, îi supuse pe sârbi si
croati, extinzând iarãsi autoritatea imperiului pânã la Dunãre si Marea Adriaticã. Sfãrâmã puterea
arabilor care se ridicaserã în Siria, cucerind puternicele fortãrete din acea regiune si de pe coasta
631
NICOLAE BANESCU
Feniciei. Purtã armatele biruitoare ale imperiului pânã în Caucaz, anexând pãrti ale Armeniei si
Georgiei. Trimise o expeditie la Nordul Mãrii Negre.
In Occident, Basilios al II-lea interveni de asemenea cu energie. Generalul Bojoannes impuse
acolo autoritatea imperiului, zguduitã de mari revolte. La sfârsitul secolului al X-lea, puterea
Bizantului era astfel restauratã pânã la hotarele cele mai depãrtate. De la Dunãre pânã în inima
Siriei, de la tãrmurile Italiei pânã în masivurile Caucazului, Imperiul bizantin îsi refãcuse
stãpânirea.
G.
MIsCAREA CULTURALÃ ÎN EPOCA DINASTIEI MACEDONENE
Epoca dinastiei macedonene reprezintã una dintre cele mai glorioase epoci ale istoriei Imperiului
bizantin. Actiunea militarã a marilor împãrati pe care-i numãrã aceastã dinastie a restaurat
pretutindeni autoritatea slãbitã a imperiului; provinciile uzurpate de arabi fuseserã, dupã secole,
recuperate prin campaniile glorioase din a doua jumãtate a secolului al X-lea, statul bulgar ce
amenintase atât de serios hegemonia bizantinã în Balcani cãzu sfãrâmat de armele biruitoare ale
Bulgaroctonului. In Italia, autoritatea bizantinã fusese de multe ori apãratã eroic împotriva
arabilor si a puterii în ascensiune a normanzilor.
Din punct de vedere cultural, aceastã dinastie reprezintã de asemenea o epocã dintre cele mai
însemnate. Am vãzut marea miscare literarã ce începe la Bizant odatã cu domnia lui Leon VI
Filosoful, el însusi un scriitor de talent, cu Photios, marea personalitate intelectualã a vremii'22'.
Constantin VII Porphyrogene-tul fu apoi initiatorul marii activitãti care ne-a lãsat pretioase opere
ale literaturii bizantine. Istoria înflori îndeosebi în aceastã perioadã. Pe lângã lucrãrile personale
transmise sub numele împãratului, analizate la timpul sãu, Genesiosîsi scrise în aceastã epoca
istoria sa, cronica cunoscutã sub numele de Continuarea lui Theophanes a fost compusã de
asemenea în acest timp, povestind întâmplãrile de la 813-961. în secolul al X-lea au trãit
cronicarii Symeon Magistros kai Logo-
633
thetes si Leon Grammaticus, precum si istoricul Leon Diaconus, foarte însemnat pentru
cunoasterea domniilor glorioase ale lui Nikephoros Phokas si loan Tzi-miskes.
Genesios, la îndemnul lui Constantin VII, compune patru cãrti de istorie a împãratilor
(BocaiAeicov): Leon V (813-820), Mihail II (820-829), Theophilos (829-842), Mihail III (842-
867) si Basilios (867-886). în planul sãu, el trebuia sã trateze numai domniile celor patru, pânã la
dinastia macedoneanã. Viata lui Basilios o expune pe scurt, la un loc cu a lui Mihail III si se
înfãtiseazã ca o anexã a operei.
Symeon, magistros si logothetis, compuse o cronicã a cãrei povestire mergea probabil de la
creatie pânã la moartea lui Romanos Lekapenos (948). A scris în primii ani ai domniei lui
Nikephoros Phokas. Probabil este identic cu Symeon Metaphrastes.
Leon Grammaticus a scris o cronicã, mutilatã la început, începe de la Adam, urmeazã o istorie a
iudeilor, a regilor babilonieni si persi, a lui Alexandru cel Mare, a Ptolemeilor pânã la Cleopatra,
în sfârsit o istorie a romanilor si a împãratilor bizantini pânã la sfârsitul lui Romanos Lekapenos
(948).
loan Kameniates, preot din Thessalonic, ne-a lãsat descrierea emotionantã a cuceririi acestui oras
de cãtre piratii arabi în 904. în alte domenii ale literaturii, în literatura juridicã, epoca dinastiei
macedonene desfãsurã o activitate dintre cele mai mari. E destul sã amintim opera legislativã a
împãratilor acestei dinastii, începând cu Prochiron, Epanagoge si Anakatharsis ale lui Basilios I si
sfârsind cu Basilika, marea colectie
634
publicatã de Leon VI si cu Cartea Prefectului, datatã sub aceeasi domnie.

Symeon Metaphrastes ne-a lãsat vestita colectie a Vietilor Sfintilor si tot din secolul al X-lea
dateazã An~ thologia Palatina a lui Constantin Kephalas, culegere de mici poeme si epigrame din
timpurile pãgâne si crestine, care face cea mai mare onoare delicatetii gustului literar al secolului
al X-lea.
Suidas ne-a dat, în acelasi veac, vestitul sãu Lexic, monument al eruditiei bizantine, într-o epocã
în care în vestul Europei stãpânea completa decadentã.
Patriarhul Nikolaos Mystikos ne-a lãsat epigrame, poezii de ocazie, imnuri religioase de mare
interes pentru întelegerea epocii, în sfârsit, mentionãm pe Christophoros din Mytilene, autor
fecund din prima jumãtate a secolului al Xl-lea, cunoscut tot mai mult în vremea din urmã prin
poemele sale, în versuri iambice în mare parte, scrise într-un stil plin de gratie.
Vestitul poem Digenis Akritas, adevãratã epopee bizantinã, s-a nãscut, cum a arãtat în ultimii ani
Henri Gregoire, în acest veac de lupte aprige cu arabii, în regiunile Eufratului, în legãturã cu
epopeea arabã.
Am vãzut apoi reorganizarea Universitãtii din Con-stantinopol sub Monomachos, care strânse în
jurul ei cele mai de seamã personalitãti ale timpului: Psellos, Xiphilinos, Mauropus, dându-i
învãtãmântului o strãlucire si un prestigiu care pãtrunserã departe de hotarele imperiului.
Iar în istoria anei bizantine, epoca dinastiei macedonene e socotitã pe drept cuvânt a doua
perioadã de aur a artei. Constantinopolul fu centrul artistic principal al imperiului. E destul sã
reamintim în aceastã pri-
635
NICOLAE BANESCU
vintã constructiile lui Basilios I, Nea (Ekklesia), ce rivaliza, prin splendoarea decoratiunii, cu
Sfânta Sofia si palatul Kainurgion, cu sãli de o bogãtie uimitoare si împodobite cu mozaicuri care
reprezentau, afarã de familia imperialã, într-o serie de tablouri istorice, isprãvile herculeene ale
împãratului, marile lui biruinte. El restaura si împodobi de asemenea Sfânta Sofia si Sfintii
Apostoli. Provinciile îsi avurã si ele partea lor la aceastã operã de strãlucire artisticã. Biserica din
Skri-pu, în Beotia (874); bisericile din Athos, Lavra, Iviron, Vatopedi, datând din acea epocã,
Sfântul Luca din Phocida (începutul secolului al Xl-lea), biserica mãnãstirii Daphni în Attica
(finele secolului al Xl-lea), Nea Moni din Chios (jumãtatea secolului al Xl-lea); bisericile din
Cappadocia, tãiate în stâncã si semnalate de curând de G. de Jerphanion, ne aratã prin frescele lor
înflorirea uimitoare de care se bucurã arta bizantinã sub aceastã mare dinastie37.
Miniatura se distinge de asemenea; e vestit în aceastã privintã Menologiul lui Basilios al II-lea (la
Vatican).
Elemente noi se adaugã artei în aceastã epocã. Arta e plinã de amintiri clasice, la care se adaugã
acum, în
57 Cappadocia e una dintre pãrtile Asiei Mici în care crestinismul si arta crestinã s-au dezvoltat
de timpuriu si mai strãlucit. Asezãrile monastice s-au înmultit acolo repede. Pretutindeni s-au
scobit în stâncã biserici subterane, capele funerare, cu peretii acoperiti de picturi, multe bine
pãstrate pânã azi si datând, cele mai multe, din secolele X—XI. Ciclul evanghelic e reprezentat pe
larg. Aceste fresce au un caracter popular, artistii care le-au executat fiind mediocri, fãrã talent,
tonurile lor sunt putine. Au avut
636
contact cu arta arabã, gustul ornamentatiei pure. Pe urma iconoclasmului, pictura istoricã luase un
loc de onoare, subiectele agreate acum le aflãm în toatã strãlucirea în palatul Kainourgion. Se
creazã o iconografie nouã, fixatã de canoanele Sinodului din 787, în care costumele si portretele
sunt împrumutate din mediul contemporan; alãturi de influenta clasicã, se accentueazã o cãutare a
expresiei, a realitãtii.
însã modele de o mare frumusete si sunt mãrturiile aproape unice ale picturilor bizantine din
epoca macedoneanã, reflectând arta mare din trecut (la Sonagi, Tokali Kilisse). {Le millenaire du
Mont Athos, 963-1963, 3 voi., Paris-Chevetogne,1963-1964; colectia „Archives de PAthos", în
care au fost editate actele mai multor mãnãstiri athonite; TIB, I, 141 si urm., 205 si urm.; TIB, II;
Nicole Thierry, Nouvelles eglises rupestres de Cappadoce, Paris, 1963; L. Rodley, Cave
Monasteries of Byzantine Cappadocia, Cambridge, 1985].
637
LUPTA PENTRU PUTERE ÎNTRE ARISTOCRAtIA CIVILÃ sI CEA MILITARÃ
1. Mihail Stratiotikos (1056-1057)
E cunoscut, în seria împãratilor bizantini, sub numele de Mihail VI. El se trãgea din vestita
familie Bringas si era un om în vârstã, total lipsit de energie si de priceperea de a conduce.
Ridicarea sa pe tronul imperiului se fãcuse numai dupã ce jurase sã nu facã nimic împotriva
vointei ministrilor si eunucilor atotputernici ai Theodorei. El n-avea prin urmare decât înfãtisarea
si numele domniei, în realitate puterea se afla în mâna consilierilor sãi (a%fj|j.cx ja.6vov Kcd
6vojj.cc if\q pacnA-etag, afirmã Kedrenos)38.
Domnia aceasta fu, ca si aceea a Theodorei, o reactie împotriva puternicei aristocratii militare, în
administratia imperiului se dãdu un loc tot mai mare birocratiei civile.
Dupã moartea împãratului Basilios, fratele sãu Constantin (1025-1028) îi înlãturase pe multi
dintre imperiali si pusese administratia în mâinile unei serii de functionari alesi dintre tovarãsii
sãi de petrecere, eunuci si strãini. De atunci, afacerile publice se aflarã în mâinile functionarilor
palatului, care capãtã o situatie predominantã pânã cãtre sfârsitul secolului al Xl-lea. Douã clase
erau deopotrivã dusmane acestui sistem de guvernare: capii familiilor aristocratice si sefii
militari, care erau exclusi de la guvern.
Ministrii au putut sã ducã aceastã politicã hotãrât antimilitarã pentru cã o mare parte de timp
imperiul nu mai avea sã se teamã de atacurile vecinilor, iar când acestia deveneau amenintãtori,
autoritatea cen-
38 Kedrenos, ed. Bonn, p. 6l2. •>.;••• 'i. •••>':"•.)
641
trãia prefera sã cumpere pacea mai degrabã decât sã înfrunte riscurile unui rãzboi, care putea sã
mãreascã prestigiul si popularitatea unor sefi militari.
Generalii, iesiti în mare parte din nobilimea Asiei Mici, a cãror putere sporise prin rãzboiul cu
musulmanii, suportarã multi ani acea rea vointã a Curtii fatã de ei. Motivul acestei tãceri
îndelungate trebuie gãsit în ideea legitimitãtii dinastice, care se înfipsese adânc în suflete.
Populatia Constantinopolului era adânc legatã de familia macedoneanã: pentru cã împãrãteasa
Zoe era mostenitoarea legitimã a acestei familii, ea a putut pune succesiv puterea supremã în
mâinile a trei soti (Romanos Argyros, Mihail Paphlagonianul, Constantin IX Monomachos) si ale
unui fiu adoptiv, Mihail V Ka-laphates. Când acesta a încercat sã o expulzeze pe împãrãteasã, pe
strãzile Capitalei izbucni revolutia si nu se linisti pânã când mostenitoarea legitimã nu a fost
readusã pe tron. Acest sentiment fãcea anevoioasã pentru sefii militari o încercare de revoltã.
în timpul domniei scurte a Theodorei, influenta functionarilor palatului ajunse si mai mare, si cu
ea teama cã armata va ajunge prea puternicã. Pe când era într-o expeditie, Isaac Comnenul primi
scrisori de la Curte, poruncindu-i sã se opreascã si recomandân-du-i sã fie atent fatã de aroganta
unei armate victorioase. Viitorul împãrat, pe atunci comandant sef al scholelor Orientului, adicã al
trupelor din Asia, fu lipsit de comandã de sfãtuitorii bãnuitori ai împãrãtesei.
Mihail Stratiotikos, înainte de alegere, se legã prin jurãmânt solemn de a nu face nimic împotriva
vointei si consiliilor ministrilor si celorlalti sfãtuitori ai împãrãtesei. Noul împãrat nu întârzie a se
face impopular prin mãsurile sale nefericite si a ridica asuprã-i
642
pe dusmanii puternici, printre care se numãra si patriarhul Kerularios. Prestigiul acestuia crescuse
enorm dupã evenimentele din 1054. El visa acum sã punã statul sub jugul Bisericii, în jurul sãu se
strânserã, mânati de interese comune, clerul si cãlugãrii. Theodora îl tinuse deoparte de afacerile
statului, Mihail VI si consilierii sãi continuatã a-1 exclude de la conducerea treburilor statului. El
cãutã deci prilejul de a-si impune autoritatea.
Numãrul numultumitilor fu sporit de oameni din clasa senatorialã, exclusi de asemenea de la
posturile financiare atât de rentabile, rezervate numai functionarilor de profesie. Dar atitudinea
anti-militarã a împãratului si a consilierilor sãi dezlãntui mai ales catastrofa, în care puterea lor se
nãrui.
Sprijiniti în secret de Kerularios, generalii se adunã la Sfânta Sofia, oferã coroana lui Katakalon
Kekaume-nos, care îl indicã pe Isaac Comnenul. Conspiratorii trec apoi în Asia.
Isaac este încoronat la l septembrie 1057. Avea pe atunci vreo 50 de ani si era cãsãtorit cu
Ecaterina, fiica lui loan Vladislav.
Evenimente externe furã putine: atacul turcilor la Melitene si Sebasteia, progresele normanzilor în
Italia, un atac al ungurilor, o invazie a pecenegilor, care ceru prezenta împãratului la Dunãre
(1059).
Domnia lui fu o reactie contra domniilor anterioare.
Tezaurul era sleit: luã mãsuri financiare care stârnirã indignarea publicã, încasarea impozitelor fu
executatã cu rigoare, subventiile unor posturi oficiale furã desfiintate, donatiile ultimilor împãrati
examinate din nou si decretate mai multe confiscãri. Mãnãstirile au fost lipsite de o bunã parte a
proprietãtilor lor. Lovirea
643
NICOLAE BANESCU
atâtor interese îl fãcu pe împãrat impopular. Nemultumitii îsi aflarâ un cap în patriarh.
Principalii sefi militari furã si acum, ca în vremea lui Monomachos si a Theodorei, scosi din
înaltele comandamente ale imperiului. Cel mai ilustru dintre ei, cel mai popular prin meritele sale
era viteazul Kata-kalon Kekaumenos, acum ducele Antiochiei. Mihail VI îi luã aceastã comandã
pentru a o da vãrului sãu, Mihail Uranos. Celebrul Herve (Hervaeus) sau, cum îi zic cronicarii
bizantini, Ervevios „Francopulos" CEppepiog 6 OpocyyoTtcoXcx;), care se distinsese în serviciul
imperiului în Sicilia, sub Maniakes, si apoi în Bulgaria, ceru sã fie ridicat la rangul de magistros,
pentru care socotea cã are destule merite, împãratul îi refuzã cererea, tratându-1 cu dispret. El se
retrase atunci, furios, în domeniile sale din Armenia si împreunã cu 300 dintre compatriotii sãi
pãrãsi serviciul imperiului si trecu în Media, la dusmani, de unde, împreunã cu seful turc din
aceste pãrti, avea sã nãvãleascã în tinuturile bizantine de frontierã.
Armata era tratatã cu aceeasi indiferentã ca si generalii sãi. Mãrinimia împãratului, care se revãrsa
din belsug asupra poporului si functionarilor, nu se întindea niciodatã asupra soldatilor.
Atitudinea aceasta ostilã, întretinutã de consilierii intimi ai împãratului, stârni nemultumirea
tuturor sefilor militari, care se hotãrârã a face o interventie colectivã energicã pe lângã împãrat.
Cu prilejul sãrbãtorii Pastilor din 1057, când se obisnuia sã se împartã daruri poporului,
functionarilor si armatei, o multime din rândul marilor generali ai Asiei, printre care se aflau
Mihail Burtzes, Constantin si loan Ducas, venirã din cele mai îndepãrtate theme la
Constantinopol. în
644
fruntea lor se aflau gloriosul Katakalon Kekaumenos si Isaac Comnenos, cunoscutul magistros
dizgratiat de Theodora. împãratul îi primi într-o audientã. Cedre-nus39 ne-a înregistrat scena
întrevederii lor cu împãratul. Acesta aflã pentru ei cuvinte de laudã, numindu-i bravi si buni, „mai
ales pe Kekaumenos, ca unul care nu prin numele familiei, nici prin favoarea cuiva se ridicase la
demnitatea ce o avea, ci prin propriile sale fapte strãlucite". Dar, adresându-le aceste mãgulitoare
elogii, suveranul nu rãspunse cererilor formulate de generali.
Afirmând cã a fost martor ocular la aceastã întrevedere, Psellos40 descrie reprosurile fãcute de
împãrat lui Isaac Comnenul cu acel prilej.
Când Katakalon si Comnenos cerurã pentru meritele lor sã fie înãltati Ia rangul de proedroi,
Stratiotikos nu numai cã nu a admis acest lucru, dar, dupã câte ne spune Psellos, îi jigni prin
violente mustrãri. O nouã audientã fu solicitatã, iar împãratul, rãu sfãtuit, le-o refuzã.
sefii militari se retraserã mâniosi, înainte de a pãrãsi Capitala, ei conspirarã împreunã cu
patriarhul Kerula-rios, hotãrând rãsturnarea incapabilului Mihail VI. Sfãtuindu-se asupra celui ce
trebuia impus ca basileus, privirile unanime se oprirã asupra lui Kekaumenos, „superior celorlalti
prin vârstã, prin bãrbãtie si experientã". Viteazul n-avea însã aceastã ambitie, îsi dãdea poate
seama cã originea sa modestã putea fi o piedicã
59 Ibidem, II, 615.
40 M. Psellos, Chronographie, ed. Renauld, p. 84. [=M. Psellos, Cronografia. Un veac de istorie
bizantinã(976-1077), Traducere de Radu Alexandrescu, Cuvânt înainte si note de Nicolae-Serban
Tanasoca, Iasi, Ed. Polirom, 1998, p. 144 si urm].
645
NICOLAE BÂNESCU
la aceastã mãrire. La aceastã propunere, el se ridicã deci între colegii sãi, le tãie scurt vorba si îl
desemnã pe Isaac Comnenul a cãrui familie, bogatã si puternicã, era de multã vreme în serviciul
imperiului. Keka-umenos îi determinã pe toti sã-1 recunoascã pe acesta si generalii se retrag
fiecare în provincia sa. Nikepho-ros Bryennios, comandantul trupelor macedonene care se aflau
în Cappadocia, fu atras în acest complot. Imprudenta acestuia grãbi mersul evenimentelor.
Venind de la Constantinopol, însotit de loan Opsa-ras, plãtitorul trupelor sale, în thema
Anatolikon, puse sã se plãteascã solda si ceru sã se mai dea soldatilor o platã suplimentarã.
Opsaras se opuse si atunci Bryennios îl aruncã în lanturi si-1 aresta, confiscând tezaurul armatei
si distribuind soldatilor plata suplimentarã.
în fata acestui act, patriciul Lykanthes, strategul themei Anatolikon, credincios împãratului, îl
surprinde, cu trupele sale, pe Bryennios, îl aruncã în fiare si-1 predã lui Opsaras, care fusese
eliberat. Acesta îl orbeste si-1 trimite, ca vinovat, la Constantinopol.
întâmplarea aceasta îi sili pe generali sã actioneze energic. Temându-se ca nu cumva Bryennios,
constrâns fiind, sã-i denunte, capii rebeli principali, care se aflau atunci în tema Anatolikon -
Romanos Skle-ros, Nikephoros Botaneiates, fiii lui Basilios Argyros -îsi adunã contingentele si
pornesc în Paphlagonia, pentru a-1 gãsi pe Isaac Comnenos, retras în domeniile sale de la
Kastamon. în câmpia Gunaria, din Paphlagonia, Isaac Comnenos fu proclamat, în ziua de 8 iunie
1057, basileus. Katakalon aduce, în luna urmãtoare, numeroasele sale contingente din regiunile
în-
646
depãrtate ale Armeniei si trupele de mercenari normanzi si rusi câstigate pentru cauza
revolutionarilor.
Toate aceste forte pornesc apoi îndatã cãtre Con-stantinopol. Niceea cade fãrã luptã în mâinile
rebelilor, împãratul îsi adunã în grabã trupele disponibile, sub comanda eunucului Theodoros si a
lui Aaron, ducele de origine bulgarã, cumnatul lui Comnenos. Armata imperialã trece Bosforul
pentru a se împotrivi rãsculatilor, în fata Niceei, la locul numit Hades, se dãdu în ziua de 20
august lupta decisivã. Dupã o încãierare sângeroasã, Comnenos rãmase biruitor.
Stratiotikos încearcã atunci o întelegere cu rebelul. O ambasadã din care, împreunã cu Psellos,
fãceau parte si cunoscutul Constantin Lichudes si prudentul proedros Theodoros Alopos fu
trimisã în tabãra lui Comnenos. Toti erau însã partizanii miscãrii si Stratiotikos nu bãnuia farsa ce
aveau sã o joace pe socoteala sa. Ei îi duceau rãzvrãtitului cuvântul de pace al bãtrânului împãrat
si hotãrârea sa de a-1 proclama caesar, pentru a-i urma în Scaun.
în ziua de 25 august, ambasada venea în tabãra biruitorului si era primitã a doua zi în audientã
solemnã.
Dupã discursul tinut de Psellos si predarea scrisorii lui Stratiotikos, Isaac Comnenos ia ambasada
deoparte si îi ia jurãmântul cã va comunica împãratului ceea ce îi încredinteazã ca secretul sãu. Le
spuse ambasadorilor cã nu se gândeste pentru moment la puterea imperialã, cã se multumeste cu
rangul de caesar. împãratul sã-i trimitã alte scrisori, în care sã-1 asigure cã nu va ceda imperiul
altuia când va fi sã iasã din viatã si cã va respecta toate favorurile pe care Comnenul le-a acordat
tovarãsilor lui de revoltã. Apoi sã-i acorde o parte din puterile im-
647
periale, pentru a putea sã-si rãsplãteascã prietenii prin demnitãti civile si comenzi militare.
Când ambasada se duse la împãrat, acesta la rândul sãu declarã Comnenului cã are de gând sã-i
confere chiar puterea imperialã, dar nu acum, ca sã nu-si creeze dificultãti, temându-se de senat si
de popor, ci dupã oarecare trecere de vreme.
Ambasada trecu din nou Bosforul, ducând scrisoarea împãratului în acest sens; Comnenul se arãtã
multumit de rãspunsul primit. A doua zi, ea trebuia sã plece înapoi, ca sã anunte împãratului cã
rebelul în toatã încrederea se preparã a veni lângã el. Dar seara, câtiva aleargã din tabãrã la cortul
împãratului, anuntând Comnenului cã împãratul a fost depus la Constan-tinopol. Alti negustori
vin apoi mereu, unii dupã altii, întãrind aceastã veste. Un om de încredere sosi apoi, care
confirmã întru totul revolutia stârnitã la Constantinopol si depunerea lui Stratio-tikos, care
îmbrãcase haina de cãlugãr. Trirema imperialã era gata sã vinã sã-1 îmbrace pe noul împãrat.
în noaptea aceea, Psellos petrecu momente de groazã, temându-se sã nu fie ucis pentru cuvântarea
lui îndrãzneatã. Dar mare fu mirarea lui când a doua zi împãratul îl cheamã lângã dânsul,
întretinându-se împreunã si consultându-1 asupra mijloacelor de a exercita cât mai bine puterea.
„Mi se pare, filosofule, putin sigurã aceastã fericire si nu stiu dacã va avea un sfârsit norocos."
„Vrednic de un filosof este rationamentul tãu - rãspunse Psellos - si nu totdeauna începuturile
norocoase au un sfârsit nefericit... Dacã, conchide el, exaltat de aceste splendori, în sufletul tãu,
îti vei schimba spiritul filosofic, îndatã justitia se va ridica mai viu împotriva ta; dacã nu, sã ai
bune sperante, cã divinitatea nu e geloasã de cele ce ne dã, dar pentru multi si adesea ea a dus de-
a dreptul mersul strãlucirii..." îi cere sã înceapã cu el practica virtutii, sã uite câte i-a spus în
cuvântarea sa. împãratul rãspunde cã i-au plãcut mai mult acele cuvinte care-1 insultau decât
mãgulirile ele acum: „si te fac cel dintâi dintre prietenii mei si te cinstesc de-acum cu rangul de
proedros si te numesc senator.'""
41 Psellos, Cbronogr. XXXII-XXXVII, ed. Renauld, p. 110, -ed.cit. în limba românã, p. 1591
648
Comnenos se prefãcu a primi propunerile si trimise rãspunsul sãu, formulând conditiile.

Ambasada se întoarse apoi cu acest rãspuns la Constantinopol, unde puse la cale, cu partizanii si
cu patriarhul Kerularios, revolutia în oras. Ea îi duse din nou rebelului, în noaptea de 29-30
august, concesiunile primite de Stra-tiotikos. A doua zi, în Constantinopol izbucni revolutia.
Aceastã miscare a fost condusã de Kerularios, numãrându-i în rândurile ei pe cei rnai de seamã
demnitari si membri ai Senatului, împãratul fu obligat sã abdice si sã îmbrace rasa de cãlugãr, iar
Comnenos fu proclamat basileus în locul sãu[23i.
Katakalon Kekaumenos, înãltat la rangul de kuro-palates, trecu cel dintâi strâmtoarea pentru a lua
în stãpânire palatul imperial.
Isaac Comnenos trecu a doua zi Bosforul, însotit de aclamatiile furtunoase ale multimii si, în
seara acestei ultime zile de august a anului 1057, îsi fãcu intrarea în Capitala imperiului. La l
septembrie, ziua Anului Nou la Bizant, el fu încoronat în biserica Sfintei Sofii. Triumful sãu
însemna biruinta aristocratiei militare si feudale asupra birocratiei civile.
Isaac Comnenos este cel care a pus temeliile mãririi glorioasei familii a Comnenilor.
Familia era originarã, dupã mãrturia cronicarilor bizantini, din satul Comne, de pe valea Tungei,
aproape de Adrianopol. Ea a obtinut mai târziu însemnate posesiuni în districtul Kastamon, în
Asia Micã, iar aceste posesiuni le-au asigurat Comnenilor un loc de frunte în aristocratia Asiei
Mici.
Numele Comnenilor îsi face pentru prima oarã aparitia în istoriografia bizantinã în timpul
domniei lui Basilios II (976-1025). Cronicarii mentioneazã douã personalitãti cu acest nume:
Nike-phoros, guvernator de Vaspurakan (districtul de Van), si Manuel.
649
Cel din urmã, servitorul si prietenul lui Basilios, e pomenit adesea sub numele de Erotikos. El
lãsã doi fii, pe Isaac si loan, dintre care cel dintâi avea sã aducã înãltarea familiei.
2. Isaac Comnenos (1057-1059)
Noul împãrat se dovedi un om de mare energie. El îsi dãdu toatã silinta sã opreascã decãderea
imperiului. Tatãl sãu, Manuel Erotikos Comnenos, fusese un ofiter favorit al marelui Basilios II si
se ilustrase în apãrarea Niceei împotriva rebelului Bardas Skleros. Dupã moartea sa, împãratul îi
luase sub protectia lui pe cei doi copii minori, Isaac si loan; acestia primirã o bunã educatie în
mãnãstirea Studios. Isaac îsi începu cariera publicã în serviciul gãrzii imperiale si se pregãti sub
ochii severi ai marelui împãrat, de la care mosteni, poate, odatã cu alese însusiri, si ceva din
caracterul sãu neînduplecat. Basilios îl cãsãtori cu Ecate-rina, fiica tarului Vladislav.
Trebuia ca partizanii care-1 ridicaserã pe tron sã primeascã demnitãtile"ele frunte ale imperiului.
Isaac fu însã destul de prudent pentru a-i expedia în provincii, spre a-si pãstra întreaga libertate în
conducerea administratiei centrale a imperiului.
Finantele se aflau atunci într-o stare deplorablã. Cheltuielile nesocotite ale urmasilor lui Basilios
II sleiserã tezaurul. Sume imense fuseserã risipite în sinecure pentru favoriti, cu donatii cãtre
mãnãstiri si constructii, în strãlucirile nemãsurate ale Curtii. Fãrã a se teme de impopularitatea
care însoteste de obicei mãsurile radicale, Isaac Comnenos procedã cu multã energie la opera de
refacere a finantelor. El suprimã
650
sinecurele, desfiinta pensiunile acordate nobililor, senatorilor, reduse veniturile mãnãstirilor la
strictul necesar si micsorã cheltuielile Curtii.
Lucrul acesta stârni, dupã mãrturisirea lui Psellos, nemultumiri. Istoricul îi imputã mãsurile
radicale; dacã ar fi procedat progresiv, ar fi îndreptat rãul încetul cu încetul si ar fi reusit mai bine.
Când Dumnezeu a fãcut lumea în sase zile, Isaac Comnenul socotea cã n-a fãcut nimic dacã nu o
fãcea într-o singurã zi.
Dupã ce încercase sã potoleascã dispozitiile turbulente ale intrigantului patriarh Kerularios, care
devenise tot mai insolent, împãratul nu se sfii în cele din urmã a-1 depune, ridicând în locu-i un
nou patriarh. Pentru a evita o miscare a populatiei în favoarea capului Bisericii, el asteptã un
prilej potrivit si când patriarhul, în noiembrie 1058, slujea într-o mãnãstire din afara zidurilor
orasului, fu ridicat de o trupã a gãrzii imperiale, îmbarcat la Blachernae si surghiunit în insula
Proconnesos, de unde fu dus apoi în insula Im-bros. în întelegere cu mitropolitii pe care-i avea de
partea sa, împãratul îi ceru apoi sã abdice, pentru ca sã nu adune Sinodul sã-1 condamne, ceea ce
Kerularios refuzã hotãrât, în curând însã acesta moare si atunci Isaac a putut ridica un nou
patriarh în fruntea Bisericii. Alegerea sa cãzu asupra lui Lichudes, vestitul ministru din vremea lui
Constantin Monomachos, un om luminat, a cãrui reputatie impuse aceastã alegere tuturor.
Isaac a fost un împãrat energic. Psellos a înfãtisat cu elogii atitudinea sa hotãrâtã în conducerea
afacerilor civile si militare. Din prima zi, înainte de a-si scutura praful din luptã si de a-si schimba
651
hainele, dupã expresia coloratã a istoricului, se apucã de lucru, închinându-si restul zilei si toatã
noaptea grijilor statului.
Mai întâi, temându-se ca multimea ostilor îngrãmãdite în Capitalã sã nu se dedea la excese, prima
sa grijã a fost ca, dându-le onorurile cuvenite, sã le trimitã în locurile lor, în provincie, sã se
odihneascã, pentru a se întâlni iarãsi ca sã lupte cu împãratul împotriva barbarilor. Era scurt la
vorbã si-si întregea gândul prin gesturi. Pe monedele de aur el apare într-o atitudine de soldat, cu
sabia în mânã42.
El a întreprins cu multã autoritate restabilirea ordinii statului. Finantele, secãtuite mai înainte, au
fost refãcute fãrã crutare, în mãsurile pe care le-a luat, împãratul a procedat în mod radical si
Psellos îi face din aceasta o vinã. Dacã ar fi procedat, zice el, ca în celelalte, încet si ar fi dus
treptat statul la propãsire, ar fi fost întru totul încoronat de laude. El voi însã sã îmbrãtiseze dintr-
o-datã totul, sã extermine rãul dintr-o loviturã. si pe când Dumnezeu a creat lumea în sase zile,
adãugã Psellos, acest împãrat, dacã nu fãcea totul în aceeasi zi, q socotea un lucru de nesuferit.
Nimic nu-1 putea opri în pornirea sa, nici sfatul cel mai bun, nici teama de viitor, nici ura lumii.
„Dacã un frâu 1-ar fi retinut, el ar fi cucerit pe rând tot pãmântul, ar fi fost încoronat de toate
biruintele si nici unul dintre împãratii precedenti n-ar fi rivalizat cu el" (.Cbronograpbie, ed.
Renauld, p. 121).
Mãsurile sale aduserã atingere multor interese si-1 fãcurã impopular. Nemultumitii îsi gãsirã un
sef în Kerularios. împãratul acordase imunitate administratiei financiare a Sfintei Sofii43;
patriarhul, nemultumit cu atâta, urmãrea gândul de a uni în mâinile sale puterea spiritualã si cea
temporalã. El încercã a se amesteca în afacerile statului si nu se sfia a încãlta coturnii de purpurã.
42 Vezi Attal., p. 461 [P. Grierson, Byzantine Coins, Londra, 1982, nr. 919; E. Stãnescu, Les
reformes d'Isaac Comnene, RESEE, 4(1966), p. 35-69; J. Shepard, Isaac Comnenus'Coronation
Day, BS1 38 (1977), p. 22-30].
43 Care fusese pânã atunci privilegiul împãratului. Ostrogorsky (Geschichte des byz. Staates),
pretinde cã Isaac îsi luase în acelasi
652
Isaac Comnenul nu era omul care sã îngãduie sã-i fie încãlcate atributiile. El întelese cã-si riscã
tronul dacã nu-1 înlãturã pe Kerularios. Arestarea acestuia ar fi fost o imprudentã, cãci patriarhul
era popular, iar în Capitalã existau multe persoane ostile împãratului. De aceea asteptã pânã când
Kerularios merse la o mãnãstire a Celor nouã Ordine si puse gãrzile sã-1 ridice si sã-1 transporte
în Proconnesus, de unde fu dus la Imbros. Desi exilat, Kerularios era încã patriarh legal. Se putea
produce o ridicare a populatiei Constantinopolului în favoarea sa. Comnenul se sili a-1 face sã
abdice. Nu reusi, iar Mihail rãmase neclintit. Isaac se hotãrî atunci a-1 depune. Psellos fu
însãrcinat cu redactarea actului de acuzatie, care avea sã fie citit la un Sinod adunat într-un oras
din Thracia. Patriarhul era acuzat de ereziile de elenism si chaldeism, de tiranie, sacrilegiu si de
nevrednicie pentru locul sãu. Kerularios nu apãru niciodatã înaintea judecãtorilor sãi, pentru cã
muri în drum cãtre Madytai. împãratul se simti atunci scãpat de un mare dusman. Comnenul se
arãtã foarte respectuos fatã de defunctul patriarh, plânse la mormântul sãu, cerându-si iertare
pentru mãsurile riguroase pe care le luase împotriva lui. în februarie 1059, în locul lui Kerularios
fu ales Constantin Lichudes.
Putin dupã aceastã biruintã asupra patriarhului, împãratul depuse puterea în împrejurãri care au
rãmas întotdeauna pline de mister.
Actiunea militarã. La începutul anului 1059, Isaac a iesit în fruntea armatelor pentru a-i respinge
pe unguri, care nãvãliserã pe teritoriul imperiului. Ajuns la Sardica, ungurii fugiserã si el îi aflã pe
ambasadorii lor acolo si le acordã pacea, în cursul verii, se duse la Dunãre, împotriva pecenegilor,
care trecuserã fluviul. Expeditia se terminã cu bine si împãratul se grãbi sã se întoarcã
timp angajamentul de a nu se amesteca în viata Bisericii, astfel încât patriarhul conducea Biserica,
împãratul, statul, si cã aceasta a fost ridicarea puterii Bisericii la cel mai mare grad. Afirmatia sa
nu este documentatã însã. Cf. Dolger, Regesten, anul 1059, aratã cã nu e vorba în realitate de
altceva decât de administrarea Sfintei Sofii.
653
NICOLAE BANESCU
la Constantinopol, din pricina zvonului fals al atacului turcilor în Asia Micã.
în noiembrie, dupã o vânãtoare, se îmbolnãvi.
în primãvara anului 1059, o invazie a ungurilor îl sili pe Isaac sã porneascã în fruntea armatelor
cãtre frontiera de nord. Când ajunse la Triaditza, nãvãlitorii se retraserã si cerurã pacea, în varã,
pecenegii trec Dunãrea si împãratul iese împotriva lor, fugãrindu-i. Unul singur dintre capii
pecenegilor, cu numele Selte, se opune, dar e biruit îndatã.
Nu mult dupã întoarcerea sa din aceastã norocoasã expeditie, Isaac Comnenos se îmbolnãveste
grav, dupã o vânãtoare si depune coroana, în împrejurãri rãmase misterioase, împãratul s-a
îmbolnãvit de o pleurezie, dupã câte afirmã Psellos. Skylitzes înregistreazã însã în aceastã
privintã opinia popularã, care dã acestei boli o origine misterioasã. La o vânãtoare, în Lydia, la
sud de Ephesos, nu departe de tãrm, împãratul dã de un mistret înfricosãtor. El dã pinteni calului
si se repede asupra mistretului. Acesta se aruncã însã în mare si dispare. O luminã se aprinse ca
un fulger si împãratul fu gãsit în nesimtire, cãzut de pe cal. Ridicat, el fu adus într-o barcã la
Constantinopol, unde zãcu greu; asteptându-si moartea, abdicã în favoarea lui Constantin Ducas
si se cãlugãri, retrãgându-se în mãnãstirea Studios, unde moare la scurtã vreme.
împãratul era mare iubitor de vânãtoare. Psellos ne descrie pasiunea lui pentru acest sport, îi
plãcea si vânãtoarea cu câinii si cea cu soimii. tinea mai ales sã vâneze cocori, pe care îi do-bora
din înãltime.
654
într-o zi, la o astfel de vânãtoare, tot aruncând sulitele cu dreapta, cãpãtã o rãcealã la coaste. Seara
cãzu bolnav de febrã. Un medic fu chemat si Psellos însusi îi pipãi pulsul - el era cunoscãtor si în
medicinã. Filosoful ne mãrturiseste cã a avut impresia cã e ceva serios, împotriva pãrerii
medicului. Dupã trei zile, febra se agrava. Când se mai potoli, împãratul se gândi sã se întoarcã la
palat.
Se îmbarcã pe trirema imperialã si debarcã la Blachernae. Psellos ne spune cã pânã seara târziu a
fost retinut la patul bolnavului, care pãrea bine dispus si le-a vorbit tot timpul, povestind cuvinte
de-ale Bulgaroctonului. A doua zi dimineata, pe când filosoful se grãbea sã meargã mai devreme
la împãrat, se întâlni în usã cu cineva care-i dãdu vestea cã plãmântul împãratului e atins si cã
acesta suflã greu. Consternat, Psellos aleargã lângã împãrat, îi cercetã pulsul si constatã criza
supremã.
O mare emotie îi cuprinse atunci pe toti. împãrãteasa (Ecate-rina), fiica lor (Mãria), un nepot erau
în jurul patului, plângând si apelând la împãrat sã se transporte în Marele Pãtat, pentru a lua
mãsurile necesare ca familia sã nu-si piardã situatia, împãratul se hotãrî, se ridicã, asa slab cum
era, fãrã sã fie sprijinit, încalecã singur si strãbãtu orasul. Acolo, în palat, împãrãteasa se jelea si
fiica sa de asemenea.
Isaac luã hotãrârea sã se retragã în mãnãstire, pregãtindu-se pentru viata mai bunã. Zadarnic
încercã împãrãteasa a-1 întoarce de la aceastã hotãrâre, invocând soarta lor tristã dacã le
pãrãseste, primejdia de a fi alungate din palat, dacã împãratul nu va mai fi acolo. La un moment
dat, împãrãteasa îl apostrofeazã pe Psellos, socotind cã el i-a sugerat aceastã idee împãratului. Dar
Psellos îl face pe acesta sã se explice, pentru a-1 dezvinovãti.
în cele din urmã, vãzând cã totul e zadarnic, împãrãteasa îi cere ca mãcar sã desemneze ca
succesor un om de inimã, care sã-i pãstreze lui onoarea ce i se datoreazã cât timp va trãi si care sã
fie pentru ea ceea ce trebuie sã fie un fiu. împãratul îl cheamã atunci pe Constantin Ducas si-i
încredinteazã ca celui mai vrednic imperiul, pe sotia si pe fiica sa, pe fratele si pe nepotul sãu,
recomandându-i sã aibã grijã de ei. Toti cei din jurul sãu aclamã acest gest. Dar atributele
imperiale Isaac nu i le cedeazã lui
655
NICOLAE BANESCU
Ducas. Câtva timp în urmã, Comnenul îsi recapãtã fortele si sovãia acum în hotãrârea ce luase.
Ducas se adreseazã atunci lui Psellos, prietenul sãu vechi. Acesta, într-un moment când o crizã
nouã ameninta viata împãratului si nimeni, zice Psellos, nu îndrãznea sã-1 împodobeascã pe
Constantin cu însemnele puterii imperiale, filosoful, cu asentimentul membrilor Senatului, îl
asazã pe tron, îi pune în picioare sandalele de purpurã si demnitarii sunt prezentati apoi spre a-i
aduce omagiul cuvenit unui basileus.
Era searã când se petrecea aceasta. Timpul trecând si Isaac disperând complet de imperiu si de
viatã, pune sã i se tundã pãrul, îmbracã rasa de cãlugãr. Peste noapte, accesul calmân-du-se,
recunoscând locurile în care se afla si nemainãdãjduind nimic, dupã ce 1-a vãzut pe cel proclamat
împãrat si a confirmat cã tot ce s-a întâmplat a fost cu voia sa, pãrãseste palatul si se retrage în
mãnãstirea Studios.
Sotia si fiica lui Isaac s-au retras si ele într-o mãnãstire.
3- Constantin X Ducas i (25 decembrie 1059-21 mai 1067)
Noul suveran nu rãspunse asteptãrilor lui Isaac Cornnenos. El fusese un bun ministru de finante
cât timp simtise asuprã-i mâna energicã a împãratului; pe tron însã, se conduse ca un avar si
pedant. El luã o serie de mãsuri care avurã cele mai nenorocite urmãri pentru existenta imperiului.
Domnia sa e o reactie a birocratiei civile împotriva militarismului, a Capitalei împotriva nobilimii
provinciale care stãpânea înaltele comandamente militare si care-1 ridicase pe Isaac Comnenos în
fruntea imperiului. Acum birocratia civilã cautã sã-si întãreascã pozitiile ca în vremea lui
Constantin IX Monomachos, iar portile Senatului se deschid larg pentru burghezia de
Constantinopol. Astfel, Senatul se democratizeazã întru totul.
656
Senatul îsi pierde caracterul de altãdatã. Cuvântul rãmâne încã, dar sensul sãu e altul decât cel
vechi.
Dupã Basilios (sau Vasile) II, Curtea îsi schimbã iarãsi caracterul sãu militar cu existenta
ceremonioasã de Palat, obisnuitã din secolul al X-lea. Dupã Mihail IV (f 1041), care iesi încã o
datã în persoanã în fruntea armatei pentru a înãbusi o rãscoalã a bulgarilor, nici un împãrat, afarã
de Isaac Comnenul, nu mai iesi în expeditie pânã la instaurarea dinastiei Comnenilor. împãratii
cãutarã acum printr-o prefacere si lãrgire a Senatului sã-si facã o bazã mai sigurã a puterii lor.
Constantin X Dukas: democratizarea senatului. Odinioarã, intrarea în Senat fusese legatã de
anumite conditii de origine si de familie,iar urcarea în clasele rangurilor, de o succesiune si
vechime normalã, încã sub domnia lui Mihail V si a lui Constantin IX promovãrile se fãcurã în
afarã de aceste rânduieli si în particular furã chemati în „Gerusia" „plebei". Odatã cu venirea la
domnie a lui Constantin X Dukas (1059), portile se deschiserã larg pentru cei de jos; el
democratiza complet Senatul. „Treptele demnitãtilor el le fãcu accesibile celor de jos, si barierele
Senatului le dãrâmã" (Psellos, ed. Renauld, p. 245)'".
Domnia lui Constantin X Ducas reprezintã noul triumf al politicii pe care o înlãturase revolutia
din 1057. Partidul civil ajunge iarãsi atotputernic (birocratia) si ia atitudine împotriva aristocratiei
militare din provincii, care avea marile comandamente militare.
Birocratia civilã cãutã a-si întãri pozitiile. Pentru aceasta, Senatul (si trebuie sã întelegem clasa
senatorialã, nobletea administratiei din care se recrutau mai ales functionarii) fu deschis larg
elementelor din clasa de mijloc, din burghezia capitalei. Psellos spune cã pânã atunci clasa
cetãtenilor obisnuiti si aceea a Senatului erau distincte, iar Constantin Dukas suprimã zidul ce le
separa. Era o mare transformare, care fãcea intrarea claselor mijlo-
4/1 V. Cari Neumann, Die Weltstellung des byzant. Reiches vor den Kreuzziigen, Leipzig 1894,
p. 78—79). ;
657
cii în cadrele administrative. Partidul civil îsi întãri prin aceasta autoritatea si putu sã-si impunã
ideile.
Economii mari se fac în bugetul militar, are loc reducerea salariilor generalilor, micsorarea
efectivelor, care cad sub cifra normalã, pãrãsirea arsenalelor si cetãtilor ruinate.
Cariera militarã îsi pierdu vaza, ajunse ca ultima profesie, spune Skylitzes (ed. Bonn, p. 652).
Neîncrederea în generali fãcea sã se dea adesea comanda unor civili, neîncrederea în soldati fãcu
sã se întretinã garnizoane slabe la frontiere.
Puterea militarã a imperiului e slãbitã total.
Dupã ce-i face un elogiu fãrã margini, filosoful e silit sã recunoascã starea de crizã în care a
aruncat imperiul, situatia gravã în care se afla, atacat din toate pãrtile de dusmani:
Psellos, Constantin X, XVII: Vointa sa era de a hotãrî diferendele cu popoarele barbare nu prin
rãzboaie, ci prin trimiteri de daruri si alte favoruri, ca sã nu cheltuiascã cea mai mare parte a
tezaurului cu soldatii si ca sã-si asigure o viatã netulburatã.
XVIII: Marea lui gresealã a fost cã, dezorganizând partida militarã, puterea dusmanilor crescu si
se îndreptã si mai mult împotriva noastrã. Psellos mãrturiseste cã tocmai aceasta a coborât
imperiul si a schimbat lucrurile în mai rãu, desi el a încercat sã înlãture aceastã slãbiciune a
împãratului, care era încãpãtânat si ireductibil în aceastã privintã.
Se introduc în rândurile senatorilor oameni de jos. Constantin X Ducas spori covârsitor aceste
elemente în sânul Senatului, pentru a-si face partizani. Dupã aceea, el lãsã frâu liber Senatului,
astfel democratizat, pentru a lovi în militarismul atotputernic. Armata fu redusã, trupele ce mai
rãmâneau erau lãsate fãrã arme si material de rãzboi, reparatiile întãririlor la frontierele expuse
pãrãsite, garnizoanele neplãtite.
658
Isaac Comnenos scosese din rândurile ostirii pe ofiterii care primeau plata fãrã a îndeplini vreun
serviciu; Ducas îi rechemã si introduse încã în corpul ofiteresc o multime de civili, pentru a le
crea venituri45.
Toate acestea slãbirã repede organizarea militarã a imperiului, tocmai în momentul când în
Rãsãrit primejdia era mai mare. Turcii selgiucizi se aruncã, sub conducerea celui de-al doilea
sultan, energicul Alp-Arslan, cu o deosebitã furie asupra tinuturilor Caucazului si Armeniei
independente. Politica nefericitã a ultimilor împãrati bizantini fatã de aceastã tarã, silintele lor
statornice de a aduce Biserica armeanã la unitatea crestinã a Bizantului usurarã în mare parte
opera de cucerire a nãvãlitorilor.
Alp-Arslan, care administrase pânã acum în Chora-san, îsi întinde de astã datã puterea în paguba
emirilor din Asia si a Fatimitilor pânã în Palestina, impunând pretutindeni sunnitismul ortodox, în
1063, el nãvãli în bogatele tinuturi ale Iberiei si Armeniei de Nord, prefãcându-le, dupã obiceiul
turcilor, în pustiu. El atacã apoi Ani, capitala Armeniei, apãratã de o garnizoanã bizantinã sub
comanda lui Bagrat, general armean aflat în serviciul Bizantului. Pozitia orasului era tare si
fortificatiile lui puternice. Dar imperiul, lipsit de soldati, nu fu în stare sã-i trimitã nici un ajutor
si, asediatã de trupele numeroase ale sultanului, strãlucita cetate cãzu în mâinile lor la 6 iulie
1064. Gagik, prin-
45 Zonaras, III, p. 674, ne spune cã pe multi dintre senatori si din multimea de jos i-a înaintat la
trepte mai mari ale demnitãtilor; iar pe câti îi scosese Isaac Comnenos din functii - si erau multi
acestia - el îi puse la loc. , • . ., ,> : :.
659
tul din Kars, neputincios împotriva valului de dusmani, cedã teritoriile sale împãratului bizantin,
primind în schimb cetatea Tzamandos (Camendav) cu teritoriile vecine. Astfel se strãmutã din
tara sa de nastere cel din urmã print armean, urmat de o imensã emigratie a poporului sãu. Din
aceste colonii de emigranti se ridicã noul regat armean în Cilicia, Regatul Armeniei Mici, care a
fãcut imense servicii statelor latine ale Cruciatilor, în luptele lor împotriva musulmanilor. El îsi
aflã sfârsitul la 1374, când cel din urmã rege, Leon VI, din familia Lusignan, zdrobit de
numeroasele trupe ale sultanului egiptean, fu luat prizonier si dus la Cairo.
Odatã cu aceste campanii în Georgia si Armenia, turcii nãvãlirã de multe ori în provinciile
Eufratului, distrugând bogatele tinuturi si exterminând populatia.
în acelasi an în care cetatea Ani cãdea în mâinile lui Alp-Arslan, la cealaltã extremitate a
imperiului, la Dunãre, Belgradul, citadela provinciilor de Apus, cãdea în mâinile ungurilor, fãrã
ca împãratul sã fi fãcut vreo încercare de a o mântui.
în anul urmãtor, uzii, un trib nomad de origine turcã (oghusi)46 nãvãlesc în provinciile europene
ale imperiului. Pecenegii furã aruncati de ei din regiunea Nistrului, în tinuturile noastre, în 1065,
în numãr de 60.000, uzii trec Dunãrea. Cei doi generali ai imperiului, care comandau unul în
Paristrion, celãlalt ducatul Bulgariei, Basilios Apokapes si Nikephoros Botaneiates, încercând a-i
opri, sunt învinsi si amândoi cad prizonieri. Barbarii se împart apoi în mai multe corpuri,
46 oSLoi, la Constantin VII Porphyrog., De adm. imp, c. 9-10. 660
pentru a-si întinde prãdãciunile pe un spatiu mai mare. Unul dintre aceste corpuri ajunge pânã
aproape de Thessalonic. Bandele împrãstiate sunt atacate de locuitori si decimate de boalã. Una e
biruitã de trupele bizantine la Tzurulon. Cea mai însemnatã e distrusã în Haemus de populatia
bulgarã si de pecenegi47.
MarauartCp. 338-339) îi pune la Vest de Volga - Constantin VII spune cã s-au unit cu cazãrii si i-
au gonit pe pecenegi din vechile lor locuinte de la Volga si lajyk (Ural), ocupându-le locurile.
stirile geografilor arabi din epoca Sassanizilor ne ajutã a fixa habitatul guzilor.
Masudi: Guzii, cei mai numerosi dintre turci, au trei grupe, sunt cei mai viteji... etc. Din
descrierea lui rezultã cã guzii au locuit în epoca lui Masudi (secolul al X-lea) la est de Volga.
Au locuit la Vest de Chorasan, la Vest si Nord de Chuarizm (Aralsee), nord-vest de Transoxiana.
Dupã Masudi, au locuit la marea chazarilor.
Locuintele lor principale au fost în jurul Mãrii de Arai.
Geographie d'Aboulfeda, trad. Reinaud, t. II, p. 291: „Pe muntele Carmanya e fortãreata Dermoa;
acolo (înainte de invazia Tãtarilor) regele Gozzilor depunea tezaurele saie. De acolo, el fãcea
incursiunile sale în tara Berthas si tãrile vecine. Niprul curge la Nordul regiunii..."
Usta 2: „Les Gozzes, appeles par quelques ecrivains du Bas-Empire Uzes, etait un peuple de race
turke, qui occupa pendant longtemps Ies cotes orientales de la mer Caspienne, Ies bords du lac
Arai et le pays actuel des Kirguiz. C'est â la nation gozze, qu'apartenaient Ies princes
Seldjoukides, sui, dans le Xl-e siecle de notre ere, subjuguerent la Perse, la Mesopotamie, la Syrie
et l'Asie Mineure.
Attaleiates, ed. Bonn, p. 85.
D. Rassovsky, Petchenegues, Torks et Berendes en Russie et en Hongrie (rus.), S.K., VI (1933), p.

1-64.
Studiazã soarta celor 3 populatii nomade turcesti: pecenegi, torki si berendei. Acesti nomazi, care
locuiau în stepele de la tãrmul Mãrii Negre, furã goniti de alt popor nomad, polovtii sau cumanii.
Ei au fost siliti a-si afla refugiu în tãrile vecine: Rusia, Ungaria si Imperiul bizantin.
Pecenegii, care ocupau în secolul al IX-lea stepele de la Marea Neagrã, furã împinsi mereu cãtre
vest de torki (uzi) la mijlocul secolului al X-lea. Ei ajunserã în tinuturile noastre si dincolo de
Carpati, spre Tisa. La mijlocul secolului al Xl-lea, «vede pe pecenegi eliminati complet de uzi,
torki la cronicarii rusi) din stepele Rusiei meridionale. Atunci pãtrund ei în imperiu peste Dunãre,
sub Constantin IX Monomachos.
Uzii, noii stãpâni ai stepei, nu rãmaserã acolo mult timp: între 1060-1065, ei furã bãtuti de
cumani. O parte din ei fugirã în Imperiul bizantin, dar grosul masei fu încorporat la Rusia si
stabilit în principatele din marginea stepelor. Numai un numãr mic de tot pãtrunse în Ungaria.
Berendeii, fugind dinaintea cumanilor, din stepã, pãtrunserã în mase mari, în acelasi timp cu
torkii, în Rusia, mai ales în principatul de Kiev si de asemenea în Ungaria. Dintre toti, pecenegii
au fost cei mai numerosi în Ungaria si Rassovsky aratã locurile unde se aflau, la cele patru
frontiere ale Ungariei, si în centrul acestui stat. Urmele berendeilor se aflã mai rar în Ungaria.
Coloniile lor (sub numele de Berend, Berencs) sunt risipite printre ale pecenegilor. Acestia joacã
un mare rol în istoria Ungariei în secolele XI-XII.
Torkii au fost adusi în mare numãr în Rusia, la începutul secolului al Xll-lea, când rusii au fãcut
expeditii norocoase contra po-lovtilor [=cumanilor]. în 1116, ultimele resturi ale pecenegilor si
torkilor se revoltarã în stepe, contra polovtilor, dar bãtuti de acestia, sunt siliti a cãuta refugiu în
Rusia. Toti acesti turci au fost asezati în principatele limitrofe ale stepelor (Galitia, Volynia, Kiev,
Perejaslav, Cernigov, Novgorod-Seversk, Riazan, Suzdal-Rostov). Ei apãrau Rusia contra
polovtilor stepelor în toate principatele de sud ale Rusiei. Erau mai ales numerosi în principatul
Kiev, rãmasi no-
662
mazi, guvernati de sefii lor, în tot timpul existentei acestui principat, pânã la distrugerea lui de
cãtre tãtari (mijlocul secolului XIII).
Când Ducas trebui, în cele din urmã, sub presiunea populatiei, sã iasã cu armata împotriva
nãvãlitorilor, totul aproape se isprãvise. Ultimele resturi ale uzilor se supun si sunt colonizate,
dupã vechea traditie a cancelariei bizantine, în Macedonia. Ei se crestineazã si se bucurã de
favoarea împãratilor; multi dintre conducãtorii lor ajung la rangul de senatori si obtin demnitãtile
cele mai înalte în stat. Dar simtul national se dovedi mai puternic decât crestinismul si decât
civilizatia bizantinã: un corp de trupã, alcãtuit dintre acestia, în armata lui Romanos IV,
dezerteazã, la turci, înaintea bãtãliei memorabile de la Mantzikert48.
4B în timpul domniei sale se întâmplã si rãscoala vlahilor din Thessalia, sub Niculitã, rãscoalã
(1066—1067) descrisã în amãnunte de Kekaumenos, în vestitul sãu Strategikon (ed. Wasi-
Ijewski-Jernstedt, Petersburg 1896). Niculitã, dupã ce-i potoleste pe vlahi, ia pe câtiva din capii
lor (rcpoKpiioi) Lariseni si merge la Constantinopol. Acolo, dupã patru luni, e dat în judecatã
patriarhului, care nu-i aflã vinã. Dar Dukas'îl exila în Amasia, de unde fu pus în libertate de
Romanos Diogenes. Cf. Cecaumeni Strate-gicon et incerti scriptoris de officiis regiis libellus.
Scrierea are douã pãrti: I Strategicon, II Aoyoq votrdeTri'n.Koq rcpoq BaoiXea. V. si G. Murnu,
VlahiaMare, Buc. 1913, cap. IV.
Din Kekaumenos (Strategikon) aflãm:
1) cã întâiul Niculitã, cuscrul sãu, ã fost pus în 980 de Basilios II archon peste Vlahii din Ellada.
2) Fiul sãu, dupã anul 1000, apãrã cetatea Veria, de partea lui Samuel, contra bizantinilor. Cade în
mâinile împãratului, care-1 duce la Constantinopol si-i dãruieste un rang acolo. Dar el scapã si
vine din nou în locurile sale; împreunã cu Samuel atacã Ser-via, ocupatã de imperiali. Basilios II
vine si-i sileste a despresura
663
La putinã vreme dupã aceste evenimente, Constantin X Ducas se îmbolnãvi si moartea puse capãt
lamentabilei sale domnii, înainte de a-si da sfârsitul, el voi sã asigure familiei sale tronul si
încredinta regenta si tutela fiilor sãi împãrãtesei Eudokia Makrembolitissa (fiica lui loan
Macrembolites), de la care ceruse mai înainte fãgãduiala scrisã cã nu se va cãsãtori si documentul
acesta fusese încredintat patriarhului loan Xi-philinos (patriarh de la 1064, dupã moartea lui
Lichu-
cetatea. Peste putin timp Niculitã e prins si împãratul îl închide la Constantinopol.
El va fi scãpat iarãsi, cãci în ultima campanie a lui Basilios, când toti sefii se predau, el duce lupta
înainte în muntii Gramos (între Macedonia si Epir) si e silit în cele din urmã a se preda,
împãratul, pentru necredinta lui mare, 1-a pus în lanturi si 1-a închis în Salonic. Ce s-a ales de el
nu mai stim.
Sub Constantin X Ducas (1066), al II-lea Niculitã, cu rang de protospathar, avea o situatie
dominantã între Vlahi, care încearcã sã-1 câstige pentru cauza lor. El vãzând spiritele agitate,
merge la Constantinopol sã-1 previnã pe împãrat, dar se întoarce fãrã rezultat. Revoltatii îl silesc
a se pune în fruntea lor, pentru a-i conduce la rãzboi. Ei atacã Kitros si o iau.
Niculitã sene atunci împãratul, spunându-i cele întâmplate, si cã sã fie bucuros cã 1-au ales pe el
sef, fiindcã va face totul sã-i linisteascã, numai sã ridice dãrile si adaosurile ce le pusese asupra
lor. împãratul nu-i rãspunde. Actiunea începe, revoltatii cu Niculitã în frunte atacã Servia, cetatea
puternicã de la hotarele Macedoniei, pe care o iau.
Atunci primeste scrisoarea de la Dukas, care fãgãduieste ridicarea dãrilor si iertarea tuturor,
trimitând si icoane, pe care Niculitã le aratã revoltatilor, si convingându-i a înceta miscarea. El
merge apoi cu câtiva fruntasi la Constantinopol, e dat în judecata patriarhului, care nu-i aflã vinã;
apoi împãratul totusi îl exileazã în Amasia, pe tãrmul Pontului.
664
des), în acelasi timp, Ducas luã si din partea Senatului jurãmântul cã nu va recunoaste alti
împãrati decât pe fiii sãi, Mihail, Andronikos si Constantin, cât timp acestia vor fi în viatã1241.
Dar toate aceste mãsuri de prevedere furã zadarnice. Regenta luã în mânã frâiele conducerii, dar
se convinse îndatã cã rãspunderea întrecea cu mult puterile sale. Intrigile din jurul sãu, pe de o
parte, ambitia ei, pe de alta, de a-si asigura, printr-o nouã cãsãtorie, puterea imperialã si dupã
majoratul celui mai mare dintre copii - iar precedentul creat cu Nikephoros Phokas si Tzimiskes o
încuraja în planurile sale — la care se unea si dorinta poporului de a avea, printr-o nouã cãsãtorie
a Regentei, un împãrat, atât de necesar în vremea criticã prin care trecea imperiul - toate acestea o
determinarã sã treacã peste angajamentele pe care le semnase, înaintarea turcilor selgiucizi, care
luaserã Caesarea si nãpãdiserã toatã Cappadocia, impunea alegerea unui general capabil, spre a
putea conduce armatele la biruintã. Eudokia se hotãrî pentru Romanos Diogenes, strategul de
Triaditza (Sardica), fiul faimosului general Constantin Diogenes, care sfârsise atât de tragic în
timpul domniei lui Romanos III. Dar pentru a încheia aceastã cãsãtorie, împãrãteasa trebuia sã
distrugã actul pe care-1 semnase si care se afla în mâinile lui Xiphili-nos. Fãgãduindu-i cã va lua
de sot o rudã a patriarhului, îi smulge acestuia documentul compromitãtor si apoi, spre uimirea
Capitalei, îsi anuntã cãsãtoria cu Romanos Diogenes (decembrie 1067).
O vreme, Psellos face elogiul Eudokiei, socotind-o o femeie energicã si înteleaptã, care luã cu
hotãrâre în mâinile sale imperiul, administrând cu multã pricepere afacerile publice, între cei
665
NICOLAE BANESCU
doi fii, care îi purtau un respect si o supunere desãvârsitã. Dar „omul e un animal usor
schimbãtor, spune Psellos, si mai ales când si pretexte puternice îi vin din afarã pentru aceastã
schimbare" - 'aXX' et>jj,ET(x6^r|TOv Lâ>ov 6 avdpcoTtoq, KCU (idXioTa ei tccd Tiposdaeiq
iax'opod tf|<; la.eTapoXfiq e^raâev yevoivTo. Desi era o femeie de caracter statornic si suflet
viril, curentele care o asalteazã îi zdruncinã „firul rationamentelor întelepte" si o fac sã încline a-
si lua un al doilea sot. Psellos, fireste, nu era încântat de aceastã hotãrâre, care îl îndepãrta
momentan de la tron pe Mi-hail, elevul sãu, si punea în fruntea imperiului un general, aducând
astfel la putere partida militarã, ceea ce înlãtura partidul civil, în fruntea cãruia era filosoful.
4. Romanos IV Diogenes (1067-24 octombrie 1071)
Se urcã pe tron la l ianuarie 1068. Era un ofiter distins; talentele sale militare erau însã întunecate
de o impetuozitate care dispretuia mãsurile prudentei si ca-re-i va costa în cele din urmã tronul i
viaa.
Psellos se laudã în Chronografia sa de respectul si consideratia ce i le arãta Romanos. Acesta,
ridicat la tron de Eudokia, ca un colaborator, râvnea însã la puterea absolutã, to tcpatog t&v
npay\iat<av eêiv |a.ovroiocTo<; (ed. Renauld, p. 158), dar fiindcã nu fãcuse încã vreun act de
bravurã, el pândea ocazia, în acest scop, proclamã rãzboiul contra turcilor selgiucizi.
Favoritul Curtii a vrut sã-1 retinã de la hotãrârea sa iute, pentru a pregãti lucrurile, dar rãu sfãtuit
de altii, el a dus imperiul la ruinã.
Psellos caracterizeazã în cuvinte vagi primele douã campanii ale lui Diogenes, pe care le prezintã
ca actiuni fãrã succes. A treia, cu forte mari, fu condusã fãrã sã ia sfatul nimãnui, fãrã stiintã de
rãzboi, îsi separã fortele când trebuia sã arunce toatã masa armatei sale contra barbarilor - singura
observatie justã a lui Psellos.
666
Recunoaste cã, primind lupta, se purtã cu bravurã, îi imputã cã n-a stiut sã tinã rolul de sef care
comandã. Cade de pe cal, e prins.
La Constantinopol, Eudokia cu Mihail iau puterea. Romanos eliberat, o înstiinteazã prin scrisoare
pe Eudokia.
Consultat, Psellos nu se sfieste a mãrturisi cã el a dat sfatul sã nu-l mai accepte pe Diogenes la
imperiu, ci sã se scape de el.
împãrãteasa e închisã într-o mãnãstire, fiul mai mic al cesaru-lui e trimis contra lui Diogenes,
care, bãtut, se închide în fortãreata Tyropoion. Chataturios armeanul îl duce în Cilicia.
Situatia sa fu de la început grea. Demnitarii îi fãceau opozitie, condusi de loan Ducas, fratele
fostului împãrat, si tutorele firesc al copiilor minori. El avea rangul de caesar si exercita o mare
influentã asupra Senatului. Garda varegilor îl privea cu ochi rãi, din pricina popularitãtii pe care o
avea printre trupele nationale. Copiii minori îl priveau cu neîncredere, iar patriarhul îi era vãdit
ostil, din pricina pãcãlelii pe care o suferise. Michail Psellos, omul cel mai de vazã atunci la
Constantinopol, adevãratul conducãtor al Senatului, îi purta de asemenea o urã înversunatã.
în asemenea împrejurãri, Romanos IV simti cã numai o biruintã în fruntea armatelor, împotriva
dusmanului atât de primejdios al imperiului, i-ar fi putut conferi prestigiul de care avea nevoie.
încã din 1067, selgiucizii îsi întinseserã prãdãciunile asupra Mesopotamiei, Siriei, Ciliciei si
Cappadociei. Caesarea cade atunci în mâinile lor, locuitorii sunt masacrati si marea bisericã a Sf.
Vasile e prãdatã de toate bogãtiile sale. Primejdia lua prin urmare proportii si trebuia sã i se punã
capãt. Romanos era un general viteaz, o fire de cavaler îndrãznet si un priceput comandant, dar
avea, cum am spus, un caracter nãvalnic, ca-
667
NICOLAE BANESCU
re-1 fãcu sã pretuiascã pe dusman mai putin decât merita. Dupã douã luni numai, el iesi la rãzboi.
Dar domnia nefericitã a birocratiei sfãrâmase organizarea armatei49.
Compusã din trupe de mercenari de felurite nationalitãti, comandate de ofiterii lor proprii,
siguranta conducerii supreme era în bunã parte compromisã, unitatea operatiilor îngreunatã.
Romanos IV nu avu rãbdarea lui Heraklios, pentru a-si instrui îndelung aceastã armatã eterogenã
si a-i insufla disciplina trebuincioasã. El porni numaidecât asupra dusmanului.
Prima sa campanie, din 1068, se desfãsurã fericit. El se îndreptã în Siria, pentru a opri atacurile
arabilor din Alep, care amenintau Antiochia. Dupã ce pãtrunse în aceste pãrti, fu informat cã o
armatã a turcilor sel-giucizi nãvãlise în tinuturile Pontului si prãdase Neo-caesarea. Romanos
porneste atunci repede cãtre Nord pe cãrãri nestrãbãtute, pentru a-i surprinde, îi respinge pe turci
biruitor si le smulge prada. Se întoarce
49 Starea armatei bizantine era lamentabilã. Attaleiates, martor ocular al evenimentului, ne spune
cã trecând în Asia si adunân-du-si trupele, erau de vãzut companiile celebre odinioarã compuse
numai din putini oameni, si aceia curbati de sãrãcie, lipsiti de armurã si de cal de rãzboi, iar
steagurile erau murdare, ca de fum, si urmate de oameni putini si sãraci.
Aceasta însã nu-1 sperie, dimpotrivã, dusmanii se înspãimântarã de iesirea lui repede contra lor.
Ei stiau cã e un om care nu tine seamã de primejdie, si e hotãrât a renova imperiul si a-i doborî pe
vrãjmasi.
50 Attaleiates era în expeditie: când a trecut strâmtorile din Ta-urus, în România, la întoarcere,
avu un accident: calul sãu se prãvãli în prãpastie si el scãpã ca prin minune (Attal.,ed. Bonn, p.
120, 20).
668 . ,
apoi iarãsi în Siria, si cucereste Hierapolis50. Dar la sfârsitul acestui an, pe când împãratul se
întorcea din Cilicia, aflã pe drum cã bandele turcesti prãdarã, în inima Asiei Mici, Amorion. El nu
putu face nimic, cãci din cauza iernii grozave, soldatii sufereau de frig.
în primãvara anului urmãtor, Diogenes iese din nou împotriva turcilor.
în 1069, selgiucizii pãtrundeau iarãsi în Cappado-cia, care fu pustiitã îngrozitor, împãratul îi
alungã peste Eufrat si se îndreptã spre Armenia, pentru ca sã dea o loviturã îndrãzneatã asupra
cetãtii Chliat, pe lângã lacul Van. în urma sa însã, generalul Philaretos, care trebuia sã asigure
frontiera Mesopotamiei, fu zdrobit de turci si acestia rãspândesc mãcelul si ruina pânã la Ikonion.
împãratul, cu ajutorul armenilor Cili-ciei si al comandantului din Antiochia încercã a le închide
drumul, si turcii scãparã numai jertfind prada ce o târau cu dânsii.
Situatia gravã din Italia îl rechemã pe împãrat (1070) la Constantinopol. Otranto cãzuse în 1068,
în mâinile normanzilor, iar Bari, principala fortãreatã bizantinã în Italia sudicã, fu înconjuratã. Ea
se apãrã eroic (garnizoana fu silitã a capitula, la 16 aprilie 1071).
în lipsa lui Romanos, comanda trupelor fusese lãsatã în Asia lui Manuel Comnenos, nepotul
împãratului Isaac si fratele viitorului împãrat Alexios. Acesta fi biruit de generalul turc
Chrysoscrul si fãcut prizonier. Turcii îsi continuã jaful pânã la Chonai în Phry-gia, care e prãdat
cumplit; pãgânii prefac vestita bisericã a Sf. Mihail în grajd pentru cai. Manuel izbuteste a-1
îndemna pe Chrysoscrul la rãscoalã împotriva lui
669
Alp Arslan. Acesta intrã iarãsi în actiune si cuceri, în Armenia, însemnata cetate de hotar
Mantzikert.
Atunci Romanos fãcu o sfortare supremã, în primãvara anului 1071, în fruntea unei armate de
100.000 de oameni, el porni asupra sultanului, pentru a da lupta hotãrâtoare. Ajuns la
Theodosiopolis (Erzerum), împãratul îsi împãrti armata. O coloanã, alcãtuitã din mercenari uzi si
din apuseni, „franci", soldati nesiguri, condusi de unul din sefii lor, Oursel (Roussel) de Bailleul,
era trimisã la Chliat, dupã care detasã un al doilea contingent foarte numeros din armata sa, sub
conducerea lui Tarchaniotes, iar Romanos cu restul trupelor, se îndreptã spre Mantzikert, ocupatã
de turci, ca s-o smulgã din mâinile acestora si izbuti a o lua51. Dar când Alp Arslan se apropie de
el si în câteva ciocniri cu bizantinii îsi afirmã superioritatea, împãratul chemã în ajutor trupele
trimise la Chliat. Acestea furã împinse însã de turci în Mesopotamia si jonctiunea nu se putu face.
în acelasi timp, un corp de uzi din armata lui Romanos dezerta la turci. Cele douã armate se
gãseau fatã în fatã si lupta era iminentã.
C. Cahen, într-un articol asupra acestui memorabil eveniment52, aratã cã Alp Arslan a condus
întâia oarã o armatã turcã în Occident «w împotriva grecilor, ci împotriva Egiptului, în 1071
sultanul plecase cu armata sa în Siria si în mai aflã cã împãratul era la Erzerum
51 Attal., p. 148-149.
" La campagne de Mantzikert d'apres Ies sources musulma-nes, „Byzantion", IX (1934), p. 613-
642 [Reeditat în C. Cahen, Turcobyzantina et Oriens Christianus, Londra, 1974].
670
cu o armatã numeroasã. Atunci se retrase spre est cu repeziciune si armata lui intrã în debandadã,
ceea ce-1 decide pe Romanos sã atace. Armata bizantinã era demoralizatã.
Alp Arslan avu un moment de sovãire si propuse pacea, dar Romanos o respinse, prin conditiile
sale grele. Cei din jurul sãu, temându-se de o cursã, îl îndemnarã sã nu cedeze si astfel se ajunse
la lupta memorabilã care dãdu turcilor o mare biruintã. Iar prima zi cele douã armate luptarã cu
înversunare fãrã a încerca sã obtinã un rezultat decisiv. A doua zi, împãratul fãcu greseala sã dea
ordin unei pãrti a centrului sã se întoarcã în lagãr53 si aceasta dãdu pretext lui Andro-nikos
Ducas, fiul cesarului loan, sã se retragã din luptã, provocând panicã. Alti sefi îl urmarã cu trupele.
Toti fugeau, rãspândind vorba cã împãratul a fost ucis, sau cã a fost prins. Andronic rãspândi
acest zvon în rândul ostirii.
Attaleiates ne spune cã se temea vãzându-i pe ai sãi depãrtându-se mult în urmãrirea turcilor, sã
nu fie
53 V. Marguerite Mathieu, Une source negligee de la bataille de Mantzikert. Les „Gesta Roberti
Wiscardi" de Guillaume de Pouille - „Byzantion", XX (1950) p. 89-103. întreg pasajul privitor la
aceastã mare luptã e tradus de autoare în limba francezã.
Lupta eroicã purtatã în acele grele împrejurãri de Romanos Diogenes, care, nestiind cã Alp Arslan
se gãsea în fruntea armatei sale, fãcuse greseala de a-si împãrti fortele, e descrisã aproape în
acelasi fel ca Attaleiates de Gulielm de Apulia, care scrie vreo trei decade mai în urmã. El va fi
fost perfect informat de la Curtea regelui normand de veteranii care luaserã parte la memorabila
luptã, si putuserã admira vitejia împãratului.
671
N1COLAE BÃNESCU
atrasi în vreo cursã si sã nu se întoarcã turcii sã cuprindã lagãrul lipsit de trupe. El ordonã sã se
retragã steagul imperial. Unii vãzând aceasta, crezurã cã împãratul e învins.
Zadarnic încercã Romanos înconjurat de câtiva sã-i întoarcã, nimeni n-auzea. Sultanul înstiintat
se întoarce, din toate pãrtile turcii nãpãdesc. Diogenes luptã ca un erou. Calul sãu fu ucis sub
dânsul si el, rãnit, cãzu seara în mâinile turcilor.
A doua zi e adus în fata sultanului, care nu stia cã împãratul e prins si nu-si dãdu seama de
mãrimea biruintei sale. El vãzu înaintea sa un om în haine simple de soldat si nu crezu cã e
împãratul, ceru sã se confirme acest lucru. Atunci soldatii care îl vãzuserã, fostii soli care
vorbiserã cu el îl recunoscurã. Alp Arslan era un om nobil; el îi spune cã n-aibã teamã, cã e
imprudent cine nu se teme de soarta neprevãzutã.
La vederea împãratului, îndatã se ridicã si, îmbrãtisându-1, îi spuse sã nu se teamã, ci sã fie cu
bune sperante, cãci nu-1 ameninta nici o primejdie a trupului, ci va fi onorat în chip demn de
înãltimea puterii, fiindcã e nebun cine nu se teme de soarta neprevãzutã54.
Când sultanului îi fu adus la cunostintã faptul cã împãratul a fost prins, el nu crezu pânã când
oameni trimisi îl recunoscurã, si Basilakes, care era tinut acolo, captiv, vãzându-1 se aruncã la
picioarele lui plângând. Atunci, sãrind de pe tron, ca pãtruns de o inspiratie divinã (plin de
entuziasm) si, vãzându-1 pus la pãmânt, dupã obicei, îl ridicã si-1 îmbrãtisa si: „nu te întrista", îi
zice, „împãrate, cãci asa sunt cele omenesti; dar eu nu te voi trata ca prizonier, ci ca împãrat". si
îndatã îi atribuie un cort «si serviciu împãrãtesc, face parte la masã, fãcându-1 pãrtas la tron si
pune în
5/1 Attaleiates, p. 164, ed. Bonn.
672
libertate prizonierii ceruti de dânsul, iar dupã câteva zile, în care semnarã pacea eternã, îl lãsã pe
Diogenes sã plece „cu o suitã si onoare cum n-ar fi sperat cineva."55
îl trateazã cu umanitate si-i dã onorurile cuvenite. El îl pune apoi în libertate, încheind cu dânsul
un tratat de pace prin care îl îndatora a-i restitui prizonierii si a-i plãti o sumã de bani ca
rãscumpãrare. De o cesiune teritorialã sau chiar rectificare de frontierã n-a fost vorba în acest
tratat; analiza izvoarelor orientale fãcutã de J. Laurent a dovedit acest lucru56.
Singur Abulfaradj spune cã sultanul i-a cerut lui Diogenes orasele Antiochia, Edessa, Mabog
[=Mabbug, Hierapolis din Siria] si Manazgerd [=Manazkert, Mantzikert], dar împãratul îi
rãspunse cã dupã ce se va întoarce în statele sale, sã trimitã sã le ocupe, cãci acum si de le-ar da
el, nu s-ar supune. Dar aceastã mãrturie e contrazisã ele toate celelalte si Abulfaradj e cu mult
posterior (a trãit între 1226-1286). si în cazul când împãratul, plãtindu-i tribut, fãcea din Bizant
vasalul sultanului, guvernul bizantin n-a recunoscut actul încheiat de împãratul prizonier.
Imperiul n-a recunoscut posesiunea turcilor asupra nici unui teritoriu din Asia Micã.
Astfel se încheia ziua hotãrâtoare de la Mantzikert, din august 10711251. Ea pecetluieste Imperiul
bizantin, care va aluneca repede pe panta decãderii sale. Urmãrile acestei zile fatale se vor resimti
îndatã. tinuturile de Rãsãrit ale Asiei Mici, Armenia si Cappadocia,
" Zonaras, ed. Bonn, voi. III, p. 702-703. '* Byzance et Ies Turcs Seldjoucides en Asie Mineure,
„Byzan-tis", II (1911), p. 101—126. •• •,::;
673
NICOLAE BANESCU
sunt pierdute acum pentru totdeauna si acestea erau tocmai provinciile care reprezentau principala
putere militarã a imperiului. Birocratia civilã si partidul Curtii provocaserã, prin politica lor
nechibzuitã, aceastã mare catastrofã.
Soarta lui Romanos IV fusese si ea definitiv hotãrâtã în ziua de la Mantzikert. La propunerea lui
Psellos, Eudokia si fiul sau vitreg mai mare Mihail Du-cas furã proclamati regenti. Dar când
Romanos o vesti pe împãrãteasã de apropiata sa întoarcere, loan Du-cas, adevãratul conducãtor al
imperiului si dusmanul de moarte al împãratului, sprijinit de Psellos, ceru Eu-dokiei sã-1 declare
pe sotul sãu detronat. Aceasta, ne-vrând sã sãvârseascã fapta imoralã, fu ridicatã cu forta si silitã a
se cãlugãri într-o mãnãstire. loan Ducas îl proclamã de împãrat pe Mihail, si rãspândi ordinul cã
Romanos, care tinuse tronul numai pânã la majoratul fiului sãu vitreg, nu mai putea fi recunoscut
suveran.
Romanos încercã a se opune cu armele, sprijinit de trupele sale credincioase. Bãtut la Dokeia, se
retrase în cetatea Tyropoiorf'', de unde Chataturios [=Hac'atur] Armeanul îl cluse spre a-1 sustine
la Adana (Cilicia), unde, asediat ele Andronikos Ducas, trãdãtorul de la Mantzikert, fu silit a
capitula. El renuntã la tron si fãgãduia a se retrage într-o mãnãstire. Andronikos îi garanta
siguranta vietii prin jurãmintele arhiepiscopilor de Chalkedon, Herakleia si Koloneia. Dar loan
"T Identificatã de H. Gregoire cu Tpurcta lui Constantin Por-phyrogenetul. E, dupã Gregoire, o
transcriptie greacã a cuvântului arab (al-)Duntb, „Portile", „Defileurile", situatã între Melitene si
Lykandos (v. Notes de geographie byzantine. Les forteresses cappadociennes d'Antiqu-Nigde et
de Tyropoion-Trypia, „Byzan-tion" 10 (1935) 251—256. !; .u,, •......• •,.;• .•;.-.,-
•..-.- .
674
I
Ducas, atotputernic la Constantinopol, un om feroce si imoral, cu toate protestele arhiepiscopilor,

porunci sã i se scoatã ochii. Din ordinul sãu, dupã operatia sãvârsitã cu toatã cruzimea, nefericitul
Romanos fu lãsat fãrã nici o îngrijire si el muri, dupã câteva zile, într-o mãnãstire din insula Proti.
Zdrobit de operatia sãvârsitã cu o rarã cruzime, eroul fu adus în insula Proti, unde se stinse din
viatã dupã o scurtã vreme, „îngrijit în chip strãlucit ele basilissa Eudokia" , scrie Zonaras18.
îndatã ce se primi scrisoarea lui Diogenes, în care se relatau cele întâmplate, cesarul loan si fiii
sãi, care-1 urau pe Diogenes, îi atraserã pe unii din Senat, de aceleasi sentimente cu ei, al cãror
sef era Psellos - dusman si el al lui Diogenes.
5. Mihail VII Parapinakes
(24 octombrie 1071-7 aprilie 1078)
A fost unul dintre cei mai stersi împãrati ai Bizantului. în scurta sa domnie, el grãbi decãderea
imperiului.
Elev al lui Mihail Psellos, un mare pedant al vremii (trnccTOc; TCOV (ptXoaocpcov), dar, cum
am vãzut, un intrigant de rând, el fu initiat în toate nimicurile eruditiei, în exercitii retorice si
metrice, incapabil si de acestea, neglijând cu totul practica afacerilor publice la care era chemat.
Nikephoritzes, un eunuc din vremea lui Monomachus, ridicat din postul de dikastes al Helia-dei
la acela de A,oYoi3eiriq TOU Spofa.o'o, ajunse acum adevãratul conducãtor al imperiului. Acesta
introduse o politicã economicã din cele mai ruinãtoare, îm-bogãtindu-si partizanii, în vreme ce
tezaurul statului era sleit în strãlucirile unei Curti decãzute si în multumirea lingusitorilor, toate
lucrãrile de utilitate publicã
' V. III, p. 706.
675
NICOLAE DÃNESCU
furã pãrãsite: flota, drumurile, porturile, cetãtile de apãrare cãzurã în ruine. Fiscalitatea rapace
apãsa greu asupra populatiei. Cerintele tezaurului erau atât de mari, încât se nãscocirã noi
mijloace de a strânge bani. Comertul de grâu se declarã monopol imperial, si din magaziile
instalate pe Propontis, la Rhaedestos (Rodosto), agentii lui Nikephoritzes vindeau grâul la preturi
scandaloase, si nu se sfiau a falsifica mãsura, în-selându-i pe cumpãrãtori cu câte un sfert
OUVOCKIOV), ceea ce-i atrase lui Mihail VII porecla cu care trecu la posteritate, aceea de
Parapinakes, „hot de sfert", (5ict to TrvviKamoc TOV jx68iov rcapâ mvctKiov TW von.ia|a,cm
Rãscoala populatiei se întinde si la Dunãre, unde descrierea oraselor mari de pe linia fluviului,
este fãcutã de Attaleites, ed. Bonn, p. 204.
G. I. Brãtianu60 aratã cã acest incident este un episod al luptei ce se dã adesea la Bizant între
economia dirijatã si economia liberalã.
Nikephoros, favoritul lui Mihail VII, care exploata în folosul sãu proprietãtile mãnãstirii din
Hebdomon, a instituit si monopolul grâului, pentru a scoate mai multi bani de la supusii
imperiului. Rodosto era portul unde se fãcea mare negot de grâu. Nikephoritzes organizã în acest
port un depozit 6 (poi)v8a^61, care e
59 Skylitzes (ed. Bonn), p. 714, 20.
60 Une experience d'economie dirigee. Le monopole du ble ã Byzance au Xle siecle,
„Byzantion", 9 (1934), p. 643—662. Cf. Idem, Etudes sur l'appmvisionnement de Constantinopol
et le monopole du ble ã l'epoque byzantine et ottomane, în Etudes byzan-tines d'hist. economique
et sociale, Paris, 1938, p. 127 si urm.
61 Corespunde vechiului horreum al Imperiului roman (cbpeîov la Bizant) stabilit la
Constantinopol ele Constantin, mãrit de Va-lentinian si Theodosius, destinat a pãstra grâul
distributiilor urba-
676
italienescul fondaco, derivat din arabul funduq. în fruntea magazinului era pus (pouvSocKdpioc,,
care nu e altul clecât fundicarius din Evul Mediu ialian. Nimeni nu putea vinde si cumpãra decât
la acest fundax, ceea ce aduse o urcare considerabilã a preturilor, împãratul fu poreclit
Parapinakes, pentru cã în domnia lui se plãtea un nomisma pentru un pinakion, 1/4 din mãsura de
grîu, care mai înainte costa atâta întreagã62.
Urmãrile s-au simtit reciproc: viata s-a scumpit enorm. Se repercuta si asupra functionarilor, care
reclamau o urcare a salariilor.
Autorul relevã puterea aristocratiei feudale în secolul al Xl-lea, dornicã de a-si vinde produsele
negutãtorilor venetieni care traficau liber în porturile Greciei si Mãrii de Marinarã. Sub influenta
lor, administratia a renuntat tot mai mult la regimul sãu de restrictiuni si rechizitii. O reactiune
vine acum în mãsura fiscalã a lui Nikephoritzes, care trece fãrã tranzitie de la libertatea
comertului la monopolul grâului. Revolta a fost consecinta acestor mãsuri, care urmãreau un
câstig repede, în folosul fiscului.
Asistãm deci la reactiunea birocratiei, pentru a relua directia vietii economice si a-si asigura noi
izvoare de venituri. Etatismul, pãrãsit de predecesorii lui Mihail VII, în secolul XI, se afirmã din
nou.
Botaneiates a trebuit sã abroge mãsurile.
în introducerea la domnia împãratului Mihail VII, Psellos îl previne pe cititor sã nu-i suspecteze
povestirea, pentru cã ea se referã la un împãrat în viatã; cãci pentru aceea a si scris istoria, „ca sã
poatã cunoaste cineva caracterul omului fatã de soarta divinã si mai presus de natura cunoscutã'.
Laudã bunãtatea împãratului, nimeni n-a avut sã sufere din parte-i. Cunostintele lui, apoi,
privitoare la buget, la contributii si
ne si a constitui rezervele pentru anii de recoltã proastã si foamete. Cu pierderea Syriei si
Egiptului, instituirea annonei înceteazã. 62 Asa explicã porecla A. Vasiliev, Hist. de l'empire
byzantin, I, p. 465 n. 1. Noi credem însã cã explicatia adevãratã este a lui Skylitzes, care spune cã
se vindea atunci mãsura de grâu (mo-dius) mai putin, un sfert, pe o nomisma. Parapinakes ar fi
deci „fãrã sfert", p. 714, 20. ,
677
NICOIAF. BANESCU
cheltuieli, la fabricarea monedei. Nu-i plãceau banchetele, nu era sclavul stomacului.
Ocupatia favoritã a împãratului erau cãrtile de stiintã de tot felul, caracterele discursurilor
întelepte, apophthegmele lacecle-moniene, culegerile de sentente, eleganta compozitiei, formele
variate ale stilului, schimbarea figurilor vorbirii, cuvintele noi, întocmirea poeticã a discursului si
înainte de toate acestea iubirea filosofici, operele care înaltã sufletul; cãci nu stiu dacã a fost
vreunul din împãrati cu gânduri mai profunde, mergând mai drept la scop în fiecare chestiune (p.
174). Rezumând, declarã cã „a fost, în vremea noastrã, o fiintã variatã si vrednicã de iubire"
(TTO-VoepotaTOv), Psellos, ed. cit., p. 175.
Psellos descrie fizicul împãratului, admirabil complexã sub toate raporturile, manierele sale
delicate, nu e pasionat pentru podoabele imperiale.
Cu multã abilitate îi scapã în fine o apreciere a situatiei politice: „gãsind afacerile publice înecate
(q'oyKX-oaOevTCQV trâv 7tpay|a.ccT<Bvj si în Orient si în Occident, stare de lucruri provocatã
de împãratii predecesori, un altul chiar dintre cei mai hotãrâti s-arfi lãsat târât de curentul
nenorocirilor si s-arfi lãsat în voia evenimentelor, dar tãria sufletului sãu si hotãrârea
nezdruncinatã a gândirii sale opri mersul lucrurilor si, dacã n-am acostat încã în port, suntem
legãnati pe valuri si nu am fost încã târâti în largul mãrii". (M. Psellos, ed. Renauld, p. 176).
în asemenea triste împrejurãri, imperiul se clãtina de toate pãrtile, atacat de dusmani.
în Italia de miazãzi normanzii smulseserã una câte una posesiunile bizantinilor. Cu ocuparea
(1071) puternicei fortãrete Bari, acestia pierdeau cel clin urmã rest al stãpânirii lor în rândul
vechilor cuceriri ale lui lustinian. Curând dupã aceasta, în 1073, amalfitanii trecurã sub stãpânirea
lui Robert Guiscard.
Venit mai înainte în Italia meridionalã, Robert Guiscard începuse a cuceri orase în Calabria.
Politica pacificã a imperiului, cri-
678
za gravã din Orient, atrãgând într-acolo toatã atentia guvernului bizantin, fãcurã ca posesiunile
din Italia sã nu poatã fi apãrate. Schisma, pe de altã parte, hotãrî papalitatea, mai înainte aliatã a
grecilor, cu care lupta contra normanzilor, sã-si modifice politica, în 1059, la Sinodul din Melfi.
Nicolae II îl recunoscuse pe Guiscard ca duce de Apulia si Calabria, în dispretul drepturilor
Imperiului bizantin.
De acum, progresele lui Guiscard nu se mai oprirã. El ocupa orase în Calabria, Otranto, Tarent.
Atacã în 1068 Bari, care nu va rezista multã vreme. Roger, fratele sãu, îl ajutã în aceste operatii si
el va fi cuceritorul Siciliei.
Primejdia normandã luã proportii. La 1071 cãzuse Bari, si izbânda aceasta îi determinã pe
Guiscard si Roger sã se întoarcã în Sicilia. Luarã Catania si asecliarã Palermo, cea mai însemnatã
cetate în Sicilia. O flotã de ajutor veni musulmanilor, din Africa, hãrtuieli avurã loc în iarna
anului 1071. Guiscard construi masini puternice si prelungirea asediului pricinui o foamete
groaznicã. La începutul lui ianuarie 1072 hotãrî sã dea asaltul. O parte a orasului cade în mâinile
normanzilor, musulmanii decid a capitula cu conditii. Ele nu se cunosc, dar e probabil cã
Guiscard, care trebuia sã se întoarcã în Apulia, dãdu dovadã de tolerantã si iasã musulmanilor
legile si credinta lor. La 10 ianuarie sefii normanzi si-au fãcut intrarea triumfalã, si-au împãrtit
teritoriile, iar Guiscard îsi pãstra suzeranitatea asupra insulei.
Grigore VII (Hildebrand), ales papã în 1073, cãuta alianta lui Richard de Capua contra lui
Guiscard. Acesta începe ostilitãtile. Cucereste Salerno în 1077. Richard moare în 1078. Vasalii lui
Guiscard se revoltã. Pânã la 1080, el poartã lupte cu ei. Papa, fatã de politica amenintãtoare a lui
Henric IV, cautã o întelegere cu Guiscard. Acesta depune jurãmântul papei, care lasã în suspensie
chestiunile litigioase relative la achizitiile teritoriale ale lui Guiscard1'3.
M Vezi F. Chalandon, Histoire de la domination noi~mande en Italie et en Sicile, tome Ier, Paris,
1907, cap. VIII-IX.
679
NICOLAE BANESCU
în Peninsula Balcanicã, fatã de slãbiciunea Bizantului, bulgarii, stârniti de tirania sistemului
fiscal, se ridicã violent pentru restabilirea neatârnãrii lor nationale. Boierimea bulgarã era sigurã
cã va afla sprijinitori printre slavii Macedoniei si Greciei. Rãzvrãtitii, sub conducerea lui
Gheorghe Vojtech (Boitachos), se îndreaptã cãtre printul Mihail al Serbiei (1050-1080). Fiul
acestuia, Bodin, e proclamat tar, sub numele de Petru. Acesta câstigã o mare biruintã asupra
generalului bizantin Damianos Dalassenos si se îndreaptã spre Nis, în vreme ce generalul sârb
Petrilo mergea asupra Cas-toriei. Bizantinii trimit de astãdatã împotriva rebelilor o puternicã
armatã, compusã în mare parte din normanzi. Bodin fu zdrobit în decembrie 1073 la Taonion si
luat prizonier. Transporat la Antiochia, el va fugi mai târziu cu ajutorul venetienilor si se va
întoarce în patrie1261.
Dar o adevãratã calamitate furã pentru imperiu pustiirile turcilor selgiucizi în Asia Micã. Alp
Arslan murise, în Transoxania, asasinat (1072). Fiul sãu, Ma-lek-Sab (1072-1092), continuã cu si
mai multã energie cuceririle începute de el. Ocupat la hotarele de Rãsãrit, acesta încredinta
conducerea rãzboiului cu bizantinii lui Suleiman, vãrul sãu64. .
Acest viteaz sef era si un întelept om de stat. Am vãzut cum marii latifundiari bizantini
înghitiserã, în veacurile din urmã, micile proprietãti agricole. tãranii munceau acum imensele
domenii ale nobililor, fãrã a putea nãdãjdui o îmbunãtãtire a conditiei lor. Suleiman îi declarã
proprietari ai pãmântului muncit ele ei,
Era fiul lui Kutulmis.
680
în schimbul unui simplu tribut pe care aveau sã-1 plãteascã si-i legã astfel, prin aceste interese
vitale pentru ei, de noua sa stãpânire.
în fata înaintãrii primejdioase a turcilor, bizantinii se trezesc în sfârsit din indolenta lor. Dar noul
comandant, Isaac Comnenos, un nepot al fostului împãrat Isaac I, slãbit de miscarea rãzvrãtitoare
a mercenarilor normanzi condusi de Roussel, fu biruit la Caesarea si cãzu prizonier. Vechiul în
demnitate caesar Ducas luã atunci comanda supremã, pornind mai întâi împotriva rebelilor; dar fu
bãtut la Sangarios si cãzu, împreunã cu fiul sãu Andronikos, în mâinile lui Oursel. Atunci se
întâmplã un lucru neasteptat. El se întelese cu aventurierii normanzi si porni, ca pretendent la
tron, în fruntea lor asupra Capitalei, în fata primejdiei, Mi-bail VII ceru ajutorul turcilor1271.
Finlay crede cã un tratat se încheie atunci între Suleiman, cu încuviintarea lui Malek-sah, si
bizantini (1074). Acestia recunosteau selgiucizilor stãpânirea asupra provinciilor ocupate, în
schimbul ajutorului armat pe care trebuiau sã-1 dea împãratului. Prin aceastã vinovatã cesiune,
bizantinii puneau ei însisi temeliile puterii sultanilor sel-djukizi în Asia Micã. De la acest tratat
dateazã independenta sultanatului ele Rum, zice Finlay. Izvoarele n-o sustin, cum a arãtat
Laurent. în 1074 nu s-a încheiat un tratat formal prin care s-au cedat turcilor provinciile bizantine,
împãratul a cumpãrat deci cu bani serviciile unui sef de bandã turc, lucrând pe socoteala sa, cum
au vãzut-o si Schlumberger (op. cit., III p. 554) si lorga (Geschichte. des osmanischen Reiches, I,
p. 71).
Trupele turcesti biruirã rezistenta rãsculatilor, punând mâna pe amândouã cãpeteniile. Ducas fu
atunci
681
N1COLAF, BÃNESCU
surghiunit într-o mãnãstire. Oursel scãpã însã rãscumpãrat de sotia sa de la turci si-si adunã noi
trupe în thema Armeniakon. împotriva lui este trimis unul dintre cei mai distinsi ofiteri ai armatei,
Alexios Com-nenos, fiul lui loan, nepotul lui Isaac I, fondatorul dinastiei Comnenilor. El
izbuteste, cu ajutorul selgiuci-dului Tutas, aliat cu rebelul, a pune mâna fãrã luptã pe instigator si
a-1 aduce la Constantinopol65.
Turcii îsi urmeazã însã mai departe opera lor de distrugere în Asia Micã si situatia imperiului era
din cele mai jalnice.
La aceste nenorociri se adaugã acum rãzboiul civil. Slãbiciunea împãratului si avaritia ministrilor
sãi trezise nemultumirea generalã. Mântuirea nu putea veni decât, ca în atâtea rânduri, de la
armatã. Doi militari nobili ridicã atunci armele, în acelasi timp, în Europa si Asia, pentru a ajunge
la tron. Nikephoros Bryennios, care avea o reputatie ele mare general si câstigase multã faimã la
Dyrrachion, ridicã (1078) o armatã compusã din bulgari din Thracia, din slavi macedoneni,
franci, uzi si greci si porneste asupra Capitalei. Dar jaful acestor trupe, pe care nu stiu sã-1
înfrâneze, indignã populatia din preajma Constantinopolului si Biyennios trebui sã se retragã în
Thracia. Mai norocos fu Nikephoros Botaneiates, care se ridicase în Asia. Prin noi concesiuni
fãcute turcilor selgiucizi, el îsi atrase sprijinul lor si se proclamã împãrat. Când ajunse la Niceea,
clerul, nobilimea si poporul se rãscularã în Constantinopol si-1 silirã pe Mihail VII sã abdice si
"' Anna Comnena, ecl. Reifferscheid I, 1. 682
sã se retragã, cu rangul unui episcop ele Ephesos, în mãnãstirea Studios.

6. Nikephoros UI Botaneiates
(7 ianuarie 1078-1 aprilie 1081) ';
Se urcã în astfel de împrejurãri pe tron. Umanitatea de care era însufletit acest nou împãrat 1-a
fãcut, afirmã Attaleiates, sã se intereseze îndeaproape de legiuirile în vigoare, ca si ele cele lãsate
în uitare, îngrijin-du-se a îndrepta dispozitiile ce-i pãreau prea aspre, sau pe cele controversate66.
Dupã penitenta pe care i-o impusese Ambrosius, pentru cruzimea cu care poruncise uciderea
populatiei din Thessalonic, Theodosius cel Mare se convinsese cât de inuman este sã se execute
imediat o sentintã de moarte, si decretase sã nu se pedepseascã cu moartea un om, înainte de a
trece un interval de 30 de zile dupã cea din urmã sentintã împotriva lui. Legea aceasta cãzuse în
desuetudine si Attaleiates afirmã cã Botaneiates, în marea sa filantropie, a reînnoit-o si a tinut s-o
transmitã si împãratilor urmãtori. De aceea el a publicat o novellã, prin care confirma legea lui
Theodosius cel Mare pentru totdeauna (eiq to SirtveKet). Examinând aceste lucruri cu mãrinimie,
împãratul -spune mai departe Attaleiates - a introdus în aceastã novelã un adaus propriu,
dispunând ca si dupã cele 30 de zile sã i se aminteascã iarãsi împãratului, si astfel sã se
îndeplineascã scopul sentintei, sau sã se ierte67.
6(1 Attaleiates, ecl. Bonn.
6" Attaleiates, ed. Bonn, p. 314—315.
683
NICOLAE BÂNESCU
Din acelasi înalt sentiment de justitie, Botaneiates a cãutat sã reglementeze situatia sotilor în caz
de nebunie a unuia dintre ei, punând în vigoare o lege a lui Leon Filosoful, cãzutã în desuetudine,
completând-o prin stabilirea mãsurilor ce trebuiau aplicate in diferite cazuri, pânã la divortul
final68.
în sfârsit, tot el a asigurat printr-o lege soarta slujitorilor împãratilor (oi tcov (3aaiA,ecov
•depaTre'UTcd), expusi mai totdeauna, dupã moartea protectorului lor, la confiscãri de avere si la
exil de cãtre urmasi69.
Cât priveste situatia politicã din interior, celãlalt pretendent, Bryennios, fu înfrânt la Kalaura
(KccA.a'Opf]), în Thracia, ele Alexios Comnenos, învestit ele împãrat în calitate ele domestic al
scholelor. Dar abia se isprãvise cu acesta, când un nou pretendent se ridicã în persoana
generalului Basilakes, ce urmase la Dyrrachion. Pe Vardar fu biruit ele Alexios si se refugie în
Thessalo-nic. Cu toatã vitejia sa, si acesta fu însã biruit de talentul superior al lui Alexios.
Locuitorii predau orasul, iar pe Basilakes în mâinile lui Alexios, care la rândul sãu îl predã
oamenilor lui Botaneiates. Acestia pe drum îl orbesc, la o fântânã numitã de atunci n TErryn
BcccnXaKto'u (la satul Clempina). Aceeasi soartã avu Constantin Ducas, fratele lui Mihail VII,
proclamat ele trupele din Asia Micã. El fu predat de chiar aceste trupe lui Nikephoros
Botaneiates, care-1 sili sã îmbrace haina ele cãlugãr. Mai serioasã fu ridicarea unui al patrulea
pretendent, Nikephoros Melissenos, în 1079.
" Ibidem, p. 312. 9 Ibidem, p. 316-317.
684
Acesta fãcuse o strasnicã opozitie la alegerea lui Bota-neiates si lua acum armele pentru a-1
detrona. El provenea clintr-o veche si bogatã familie aristocraticã, iar legãturile numeroase pe
care le avea în nobilimea bizantinã dãclea miscãrii sale un caracter primejdios. Lipsit de
sentimente patriotice, el nu se dãdu în lãturi, pentru a-si asigura ajutorul turcilor, de a încheia cu
Suleiman un tratat, prin care se îndatora sã împartã cu el provinciile si orasele pe care le vor
smulge împreunã lui Botaneiates. Aceasta înlesni cuceririle turcesti: Niceea fu cuprinsã (1081),
iar Kyzikos prãdat. Alexios Comnenos refuzã de a merge si împotriva noului rebel, sub pretextul
înrudirii sale cu dânsul (Melissenos o tinea în cãsãtorie pe sora lui), în realitate, poate, fiindcã nu
vroia sã se mai expunã pentru un împãrat cu totul incapabil. In locul sãu fu trimis loan proto-
vestiarios, care fu bãtut în fata Niceei.
Situatia se complicã acum pentru Botaneiates. Normanzii amenintau cu rãzboiul asupra
Constantinopo-lului, provocati de incapacitatea împãratului. Mihail VII, pe când era pe tron,
cãutase sã câstige prietenia puternicului Robert Guiscard, si, în acest scop, plãnuise cãsãtoria
fiului sãu Constantin cu fiica acestuia. El o adusese la Constantinopol cu o sorã a ei, pentru a fi
educatã pânã la cãsãtorie. Acum Botaneiates le închide într-o mãnãstire si aceasta aduce ruptura
definitivã cu Guiscard.
în afarã de aceastã nouã primejdie ce si-o atrãgea asupra sa, împãratul intrã în conflict cu cel mai
bun general al imperiului, Alexios Comnenos.
Fatã de starea aceasta precarã a statului, si de vârsta înaintatã a împãratului, numirea unui
succesor for-
685
NICOIAE HANESCU
mã acum obiectul unei mari intrigi la Curte, împãrãteasa Mãria, sotia lui Michail VII, pe care
Botaneiates o luase scandalizând Biserica, spera sã pãstreze tronul pentru fiul sãu. Dar, spre
uimirea generalã, împãratul îl alese ca urmas pe nepotul sãu Synaclenos. Ea se ridicã atunci
împotriva acestei alegeri care o jignea, împãrãteasa avea legãturi de familie cu Comnenii, si cu
familia Ducas. Pentru a strânge aceste legãturi, ea-1 adoptã pe Alexios (începutul anului 1081).
Vaza cea mare a acestui general, legãturile sale cu armata, rezerva sa fatã ele rãscoala lui
Melissenos, îl fãcu odios împãratului. Acesta n-avu totusi curajul sã întreprindã ceva împotriva lui
si atunci Borilos si Ger-manos se hotãrãsc a pune mâna pe cei doi Comneni spre a-i orbi. Alexios
scãpã la Tzurulon (la Apus de Selymbria), uncie o armatã se adunase pentru a se împotrivi
înaintãrii lui Melissenos. Odatã cu dânsul ies din Constantinopol prietenii sãi, generalii cei mai
buni: viteazul Georgios Palaeologos, Pakurianos, Um-bertopoulos. loan Ducas vine si el în tabãra
lor; la sfatul acestuia, ei îsi asazã lagãrul la Shiza70. Acolo ei îl proclamã pe Alexios împãrat si
pornesc asupra Capitalei, ocupând un punct însemnat, aproape de ziduri, la Aretai, unde Romanos
IV construise o vilã, cu vedere asupra orasului si mãrii.
Situatia era criticã. Melissenos, care se afla cu trupele sale la Damalis, pe coasta asiaticã, îi
propusese Iui Botaneiates o împãrtire a imperiului si ministrii sãi îl sfãtuiau sã primeascã. Aflând
de cele întâmplate, el trimite soli cu o scrisoare, cerând Comnenilor sã-1 aso-
Anna Comnena, ed. Reifferscheid, II, p. 6.
686
cieze la domnie, lãsându-i Rãsãritul, spre a le da concursul. Comnenii îi oferirã numai rangul de
caesar si Thessalonicul, dar întârziarã redactarea actului scris pe care solii trebuiau sã i-1 ducã"'.
Cucerirea orasului prin asalt era cu neputintã. Palaeo-logos izbuti atunci sã-1 cumpere pe un
mercenar german - Anna Comnena ne-a pãstrat numele-. Gilprak-tos, care apãra cu trupa sa
întãririle la Blachernae; acesta îi deschise lui Alexios Poarta Charisianã. Orasul suferi cumplit de
pe urma armatei nãvãlitoare, care-1 tratã ca pe o cetate cuceritã prin asalt. Varegii erau gata sã
apere palatul, când Nichephoros Botaneiates, pier-zânclu-si curajul, la sfatul patriarhului, îsi cãutã
azil la Sfânta Sofia. El renuntã la coroanã, cãlugãrindu-se. Alexios ocupã palatul, în timp ce
trupele sale prãdarã, fãrã frâu, pânã noaptea. A doua zi, la l aprilie 1081, Alexios fu încoronat în
biserica Sfânta Sofia ca împãrat.
Astfel se puse capãt tulburãrilor care slãbiserã imperiul. Un om de o energie deosebitã, cu mari
însusiri politice, lua acum în mâinile sale frâiele imperiului. El e întemeietorul unei noi si
strãlucite dinastii, cea a Comnenilor, care dãdu imperiului în decãdere încã un veac de glorie si
mãrire.
"' Ibidem, II, 8.
687
NOTELE EDITORULUI
PAR

N Banescu Istoria Imperiului Bizantin

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

N Banescu Istoria Imperiului Bizantin

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

NICOLAE BÃNESCU

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

NICOLAE BÃNESCU (1878—1971) sI SINTEZA SA DE ISTORIE BIZANTINÃ

NOTÃ ASUPRA EDITIEI

ABREVIERI ALE AUTORULUI

sovãitoare a împãratului, pãrere dupã care principiul conducãtor al politicii constantiniene în

Marea reformã administrativã a lui Diocletian fu însotitã de înmultirea sarcinilor functionarilor,

d. Decãderea economicã si reforma financiarã.

lui Constantiu, Constantia, vãduva lui Hannibalianus, îl îndemnase sã se proclame Caesarîn

Evenimentele politice aduc deodatã o schimbare neasteptatã în regimul tinerilor exilati.

misticismul alexandrin, lamblichos nu mai e un filosof, ci un preot si un mistagog (initiator în

Reprezentantul neoplatonismului, Priskos, recomandat de Edesias, se afla la Atena. Iulian îl

de adversarul sãu în vederea campaniei: el recruta trupe si concentra aprovizionãri la poalele

cãsãtori cu Procopios, mãrind prestigiul acestuia în ochii populatiei.

b. Rãzboiul cu gotii. Moartea lui Valens. Dar

îl fãcu pe Theodosius sã suprime (3 aprilie 393) capi-tatio humana în aceastã diecezã250.

5. Arbogast si uzurparea din Occident. \

nuntã; ea provoacã adesea prãbusiri de situatii si dramatice suprimãri de vieti269.

ditie împotriva lor în 398, aruncându-i dincolo de Caucaz277'.

Occident, dar aceastã chemare nu veni. Eutropius se temea, ca si Rufinus, de interventia

si transportându-1 în apele Tibrului si aduse si din Spania, prevenind la timp calamitatea ce ar fi

Egipt, si fusese uimit de elocventa si popularitatea marelui predicator. Chrysostom, adus la

curtenitoare. Bury îl aseamãnã cu socialistii moderni, în aceastã pasionatã denuntare a celor

Bisericã împiedicã ofiterii de a-1 ridica timp de trei zile.

limbaj furã raportate la Curte si exploatate de dusmanii episcopului influenti pe lângã

lor la Chalkedon si conduse el însusi procesiunea solemnã la mormântul episcopilor de

chizând orasul în fata gotilor. Ceea ce e sigur, e cã a fost la mijloc trãdare.

3- Theodosius al II-lea (cel Tânãr) (l mai 408- 28 iulie 450)

fiindcã îi aflãm un succesor si în postul de prefect al pretoriului.

observã pe drept cuvânt F. Lot - sã fie invitat spre a trece în Africa331.

cã Theodosius al II-lea a fost silit sã le acorde considerabile subsidii anuale.

Flavian muri pe drumul exilului. Slabul împãrat întãri asemenea decizii.

Orient, acordând, prin canonul 28, patriarhului de Constantinopol aceleasi privilegii ca si

Prãbusirea imperiului hun a produs o modificare fundamentalã în asezarea geograficã a barbarilor

Placidia, se aflau printre ei. Eudokia se cãsãtori acolo cu Huneric.

aceastã alegere si Leon fu încoronat în palatul Hebdomon, la 7 februarie 457. Nefiind un

în acest timp, un german, Anagast, magister mili-tumper Thraciam, amenintã cu rebeliunea.

capitat368. în fruntea imperiului fu pus un om obscur, Libius Severus. Constantinopolul nu-1

îl confundã pe Christos. Se hotãra cã Mântuitorul e de aceeasi naturã cu Tatãl, în natura Sa divinã,

nu fãcuse. De aceea, când acea ambasadã plecase la Constantinopol, împãratul insistase ca

paratului, un Sinod local în Antiochia, la care au participat si cãpeteniile monofizitilor, care au

cealaltã", cum îl caracterizeazã panegiristul lui Anastasios4615, si cunoscut la scriitori sub

deci sã se împãrtãseascã de femei si proprietate în acelasi chip ca de apã, de foc si pãsune.

Asia Micã au jucat un rol însemnat în formarea acestei arte primitive.

mâna împãratului, tinând condeiul, era condusã de : acest tipar.

3. Opera militarã a lui lustinian. Armata bizanti-* na în aceastã epocã

4. Ofensiva militarã a lui lustinian

pe mare si sã opereze o deschidere în Sicilia. în acelasi timp, diplomatia imperialã se silea sã

traordinarã: proclamarea lui Belisarie ca împãrat al Occidentului. Ei trimiserã la el în secret

Vitiges a fost transportat apoi cu familia sa la Con-stantinopol, împreunã cu floarea aristocratiei

Andas fãgãduise sã îmbrãtiseze crestinismul în caz de victorie, si si-a împlinit promisiunea;

comanda ducelui vecin cu dânsii si concurau cu limi-tanei la apãrarea teritoriului roman25-.

si praesides. Numeroasele oficii care controlau detaliile îi ajutau pe functionari si asigurau

moniale, constând din proprietãti confiscate, drept o afacere personalã a împãratului.

la proprietar locuinta si întretinerea si îi datorau servicii (operae, Kãfj.aroi, âp^aaiai). Proprietarul

prin influenta sa la toate aceste neamuri barbare, cum observã Diehl354.

Executiile, degradãrile, mutilãrile marilor personaje la Hippodrom nu trebuie sã le socotim

El a cãutat de la început sã îmbunãtãteascã situatia financiarã, sã reconstituie armata, cãci

viteaz si credincios servitor al împãratului, nedreptãtit, si-a pedepsit stãpânul, chemându-i pe

în Armenia Persanã, marzbanul (guvernatorul)448 a vrut sã ridice un templu al focului în capitala

a fost lãsatã în pãrãsire459. Cu câteva sãptãmâni înainte de expirarea armistitiului de 3 ani,

ca Augustus si în ziua de 4 sau 5 octombrie 578 îsi încheie viata464.

imperiului si negocierile se rupserã. în câmpia de la Tela D'Manzalat46", lângã Constantina,